SFÂNTUL IERARH GLICHERIE MĂRTURISITORUL · 2019-09-01 · Viaţa, nevoinţele şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul Ediţia a II-a FORMAT 16/70 X 100, CD. nr

MITROPOLIA BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Tipărit cu binecuvântarea † Î.P.S. VLASIE,

Arhiepiscop şi Mitropolit al

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

SFÂNTUL IERARH

GLICHERIEMĂRTURISITORUL

O viaţă pentru Hristos

Viaţa, pătimirile şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul

Ediţia a II-aRevizuită şi adăugită

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBiserica Ortodoxă de Stil Vechi din România - 2011Editura „Schimbarea la Faţă”

ISBN 973-98656-1-5

O VIAŢĂ PENTRU HRISTOS - 288 p.

Viaţa, nevoinţele şi minunileSfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul

Ediţia a II-a

FORMAT 16/70 X 100, CD. nr. 7ISBN 973-98656-0-7

Editura „Schimbarea la Faţă” - Mitropolia Slătioara -

Comuna Râşca, jud. SuceavaE-mail: [email protected]

- 2012 -

PREDOSLOVIE

«Vremurile de silnicii şi de prigoane vor să vie iarăşi asupraturmei pravoslavnice, căci lumea de azi nu mai poate vedea cu ochibuni aşezămintele vechi ale Sfintei noastre Biserici. Omul moderncaută să lepede rânduielile cele vechi ca pe nişte haine ponosite.Pentru asta se pornesc atacuri tot mai dese împotriva legii sfinte şiîmpotriva celor binecredincioşi. Atacurile de astăzi sunt mai multascunse, dar mâine-poimâine se vor da la arătare şi va trebui să neapărăm sfânta credinţă prin mărturisire şi prin sânge. Să ţinem susdrapelul şi sfânta noastră armă, când va suna vreodată semnalul dealarmă! Să jertfim toate pentru a ne păzi sufletul curat şi credinţanestrămutată. Mai bine să murim în strâmtoarea bolii, în necazulsărăciei şi în silnicia ascultării din mănăstire, decât să fim ademeniţide cei înşelători şi de patimi vătămătoare de suflet!

De mii de ori suntem mai fericiţi cu sărăcia noastră între streini,decât cu răsfăţul celor urâtori de creştini! De este cu putinţă, s-arcuveni ca să sărutăm în fiecare ceas pământul acesta blagoslovit (carene este liman de scăpare) şi să mulţumim lui Dumnezeu cu lacrimi că„din foc şi din apă ne-a scos pre noi întru repaus”. Am pierdut poateşi avere şi rudenii, dar ceea ce este mai scump decât toate, adică sfântanoastră credinţă, pe aceasta noi o avem întreagă, din mila luiDumnezeu.

Să o păzim până la urmă întreagă şi neprihănită şi Dumnezeune va păzi de toate primejdiile războiului văzut şi ale celui nevăzut.Să ascultăm cuvintele Sfântului Apostol Pavel care strigă: „Nu văplecaţi grumajii sub jug străin cu necredincioşii, că ce legătură poateavea dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cuîntunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar, sau ce tovărăşie poatefi între un credincios şi un necredincios, sau ce legătură poate fi întreBiserica lui Dumnezeu şi între idoli? Căci „voi sunteţi Biserica luiDumnezeu Celui viu. De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi”,zice Domnul.

Pe noi ne-a scos Dumnezeu din calea năvodului roşu, deci să nune încurcăm în aţele lui care au ajuns până aici, ci să păzim comoarastrămoşească, căci zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Biruinţaaceasta care a biruit lumea este Credinţa voastră”.

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - „Din Ierihon către Sion”)

Iubite cititorule,

Ostenindu-te la citirea acestei cărţi, să nu cauţi numai o îmbinarearmonioasă de graiuri dulci căci, pătrunzând profunzimea slovelorei, vei afla adevăruri istorice din viaţa Sfântului Ierarh GlicherieMărturisitorul, culese prin grai viu de la cei ce au petrecut împreunăcu dânsul, ori abia descoperite prin scrierile uitate şi izbăvite deflăcările focului. Adevăratele mărturii se culeg din istoria vie a unuipopor, căci numai aşa condeiul nu poate să alunece de la calea ceadreaptă a relatărilor obiective.

Pentru Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, istoria viesuntem noi, dar mai ales înaintaşii noştri, care au trăit, au văzut şi ausuferit tot ceea ce Dumnezeu a vrut să rânduiască pentru dânşii, într-ovreme în care oamenii iubeau mai puţin adevărul credinţei ortodoxe,păstrate şi sfinţite cu preţul de sânge al sfinţilor mucenici şi ostenelilesfinţilor Cuvioşi Părinţi.

Chiar dacă şi astăzi, în mijlocul acestei libertăţi religioase, sestrigă împotriva dreptei credinţe a Sfinţilor Părinţi, noi avem mărturiiclare şi adevărate, transmise prin viu grai, din partea celor mai deseamă reprezentanţi ai Ortodoxiei. În vremea Sfântului Glicherie,Biserica noastră a primit binecuvântarea propăşirii şi continuităţii eidin partea Sfintei Chinotite Athonite (1927) şi a patriarhului Ierusa-limului, Damianos (1930). Mai spre timpurile noastre, aceeaşi bine-cuvântare de continuare a propovăduirii dreptei credinţe ortodoxe şide întemeiere de sfinte lăcaşuri de rugăciune am primit-o şi noi, înanul 1989, din partea patriarhului Diodor al Ierusalimului.

În acel an, în luna octombrie, aflându-mă împreună cu prea-sfinţitul Ghenadie şi arhimandritul Teofilact la Ierusalim, într-o între-vedere cu patriarhul, am aflat că şi la Sfintele Locuri, vrednicia Sfân-tului Glicherie începuse să fie cinstită. Deşi nu era canonizat încă,totuşi vestea despre ostenelile şi sfinţenia vieţii lui ajunsese până aici.Era o cinste pentru noi, ca slujitori ai Bisericii, să ne numim ucenici şifii duhovniceşti ai mitropolitului Glicherie din România. Spre slava

- 4 -

Ortodoxiei dreptslăvitoare, şi noi, la rândul nostru am primitbinecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului pentru întemeierea unuischit românesc la Sfintele Locuri, însă condiţiile materiale nu ne-aupermis lucrul acesta.

Închei acest cuvânt adăugând că această lucrare nu vine săşteargă cea dintâi încercare de a aşterne pe hârtie întâmplări şi faptedin viaţa Sfântului Ierarh Glicherie, ci se doreşte numai o comple-tare. Intenţia noastră a fost de a realiza o scurtă istorisire cu valoaredocumentar-istorică, realistă, a vieţii celui ce s-a dovedit a fi „păstorulcel bun, care sufletul său îşi pune pentru oi” (Ioan 10, 11).

Pentru aceasta, pe cei care vor citi şi vor crede îi vom ferici, iarpe cei care vor citi şi nu vor crede, îi vom lăsa în grija Sfântului IerarhGlicherie, să-i încredinţeze el, aşa cum a făcut-o cu mulţi alţii, despresfinţenia şi îndrăzneala pe care le-a dobândit de la Dumnezeu, ca orăsplată făgăduită de Hristos, Cel ce a zis: „Fericiţi veţi fi când vă vorocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă esteîn ceruri” (Matei 5, 11).

Arhiepiscop şi Mitropolit† VLASIE MOGÂRZAN

Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie M

ogârzan, preasfinţitul Ghenadie Băcăuanul şi arhim

andritul Teofilact M

urgoci în vizită la Ierusalim, alături de patriarhul D

iodor I - octombrie 1989

Din pătimirile şi suferinţele

Sfântului Ierarh

GLICHERIE MĂRTURISITORUL

Anul 1891. Intrarea în lumea durerilor.

Pe ale Bucovinei binecuvântate meleaguri, spre sfârşitulsecolului al XIX-lea, în sânul familiei Tănasă avea să răsară lumina cedeschidea orizonturi duhovniceşti spre calea adevărului şi amântuirii. În ziua de 9 februarie, anul mântuirii 1891, în satul Miho-veni, în preajma voievodalei cetăţi a Sucevei, se naşte singurul fiu alcelor trudiţi de suferinţele vieţii, Nicolae şi Rahila Tănasă. Era celdintâi vlăstar al dragostei lor, prima şi ultima binecuvântare aînsoţirii lor.

Pe lângă celelalte griji de zi cu zi, spre deosebire de alţi săteni ailocului, soţii Tănasă îşi găseau răgazul pentru rugăciune mai ales înziua duminicii, când cu multă evlavie mergeau la Biserică, rugând peDumnezeu să le mai uşureze paharul suferinţelor, pe care îl pri-miseră de la Hristos cu umilă mulţumire. În casa lor stăpânea duhulsmereniei şi al temerii de Dumnezeu, căci erau cu supunere în faţavoii lui Dumnezeu, fără hotărâri luate pe muchie de cuţit ori faptenecugetate.

În sânul acestei familii sălăşluia credinţa ortodoxă, acea ne-întreruptă privire ridicată din inimă către Dumnezeu. Credinţa dinsuflet era arma care îi încredinţa despre cele nevăzute ale lui Dum-nezeu şi libera consimţire a sufletului spre veşnicie. Dinlăuntru, totulpărea a se petrece molcom şi în pacea lui Dumnezeu, însă, din afară,răsunau grele încercări ce aveau să-i ispitească. Abia începuse a seîntinde umbra unei mari înşelări, prin care clericii vânduţi aveau săfacă pactul cu diavolul împotriva Bisericii lui Dumnezeu.

În clocotul acestei neguri duhovniceşti, se năştea prunculfamiliei Tănasă, fără a putea gândi cineva ce fel de grele împrejurăriavea să străbată în puţină vreme. În mijlocul Bisericii lui Dumnezeu,în baia cristelniţei duhovniceşti, Nicolae şi Rahila au încredinţat pefiul lor marelui ocrotitor al celor necăjiţi, adică Sfântului Gheorghe.Aşa l-au numit din sfântul botez. Numele acesta avea să oglindească,întocmai ca o proorocie a vieţii, grelele suferinţe muceniceşti princare Dumnezeu i-a cercetat răbdarea, dragostea şi credinţa, dar şi

- 8 -

Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

râvna lui spre cele de sus. Încă se mai auzeau strigătele de durere ale celor ce au suferit

pentru adevărul de credinţă, când pe plaiurile din Mihoveni veneape lume pruncul pe nume Gheorghe, chemat şi el de Dumnezeu sălupte cu aceleaşi suferinţe şi tot împotriva prigonitorilor Evanghelieilui Hristos. Era sădit de Dumnezeu ca un alt Iov, pe care satana îlceruse spre a fi cernut prin sita vieţii precum firele de nisip.

Anul 1898. Vitregiile sorţii.

Fiu al unui ţăran robit de durerile vieţii, copilul Gheorghe îşi vapetrece primii ani de viaţă în satul Mihoveni, fără a-şi cunoaşte preabine tatăl, care a plecat din această lume mai înainte ca fiul său săpoată pricepe simţământul dragostei paterne. Şi, dacă izvorulpovăţuirii tatălui său a secat mai înainte de vreme, îndrumărilemaicii sale, care a ştiut să-i insufle simţământul dragostei deDumnezeu şi frica de a păcătui, au fost ca o cunună pe creştetul săuşi ca o salbă de mărgăritare împrejurul sufletului, îmbrăcându-iîntreaga fiinţă în veşmântul strălucitor al evlaviei către poruncile luiDumnezeu. Fiind crescut de maica sa într-o atmosferă de sfinţenie,dominată de obiceiurile şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe, sentimentulreligios îi va dărui mai târziu puterea de a depăşi zbuciumatele clipede suferinţă ale copilăriei.

Când avea să păşească într-un alt hotar al vieţii, la vârsta deşapte ani, din rânduiala lui Dumnezeu, cu faţa înecată în lacrimi, cumâinile încleştate pe sicriul de lemn şi înspăimântat de frica singu-rătăţii, a dat maicii sale cea din urmă sărutare. Glasul mamei sale,Rahila Tănasă, aşezată acum într-un sicriu de lemn, amuţise pentrutotdeauna. Cu faţa brăzdată de suferinţele unei boli trupeşti, doar culumina sufletului ei, Rahila Tănasă îşi mângâia încă singura odraslăadusă pe lume, care acum rămânea a nimănui. Se spulbera parcăpentru totdeauna visul unei mame care nutrea să vadă în fiul ei unom de caracter, ce ştie să-şi abată piciorul din cărarea dezmierdărilorînşelătoare ale vieţii.

- 9 -


Veghind cu severitate vreme de şapte ani creşterea morală şiduhovnicească a fiului ei, Rahila Tănasă aproape că se prăbuşisesufleteşte văzându-se în ghearele morţii, tocmai atunci când fiul eiavea mai mare nevoie de povaţa ei. Iar cugetul copilului se clătina pu-ternic, simţind cum pierde ultimul sprijin al vieţii lui.

Trăia deznădejdea unui copil ce se vede părăsit tocmai atuncicând începe să-L iubească mai mult pe Dumnezeu. În mintea luiîncolţeau întrebări tulburătoare, cărora încerca să le găsească răs-puns. Însă totul era în zadar. Trecuseră doar şapte ani din viaţa lui şiel rămăsese fără de părinţi. Cu ochii plini de lacrimi şi inima sfâşiatăde durere, copilul Gheorghe simţea cum ultima lui nădejde de a simţicăldura părintească, era coborâtă în întunericul mormântului dincimitirul Mihoveni. Nici nu gustase din bucuriile şi împlinirile fireştiale copilăriei şi Dumnezeu îi poruncise să soarbă paharul unei vieţizbuciumate, triste şi lipsite de mângâierile celor dragi.

Sub privirile pline de compătimire ale vecinilor din Mihoveni,copilul Gheorghe era în centrul atenţiei tuturor. „Ce va fi cu copilulacesta?” se întreba fiecare dintre ei, în vreme ce în adâncul sufletuluiorfanului, răsunau adânc poveţele maicii sale, sfinţite cu înţe-lepciunea lui Dumnezeu. Păşind pe cel din urmă drum al vieţii, ealăsa fiului ei cea mai de preţ moştenire: aceea de a cunoaşte şi a iubipe Dumnezeu.

Isteţimea şi sentimentul religios îi conturaseră un profil aparte,care îl făcea să se osebească de copiii de vârsta lui. Credinţa pe carei-o sădise în suflet mama sa, i-a fost sfetnic bun şi călăuză pe totparcursul acestor răstimpuri de suferinţă, atât în clipele de rugă-ciune, cât şi în clipele de deznădejde spre care îl împingea amintireamorţii mamei sale.

La umbra Darului lui Dumnezeu şi contrar aşteptărilor veci-nilor săi, care îl vedeau deja internat într-un orfelinat, Gheorghe pără-seşte satul Mihoveni şi îl însoţeşte pe unchiul său, Ilarion Tănasă,fratele tatălui său, spre colinele Iaşilor.

Cu nostalgia celui ce-şi părăseşte locurile copilăriei, cuprins deangoasa negrului viitor ce-i stătea în faţă, copilul Gheorghe se des-parte de plaiurile Mihovenilor. În noaptea de dinaintea plecării, zbu-

- 10 -


ciumul sufletului său fusese de nedescris. Ştia că peste puţine ceasuritrebuia să-şi părăsească simpla căsuţă ţărănească în care văzuselumina zilei. Dar, odată cu aceasta, trebuia să lase în urmă şi cimitirulsatului, care atât de mult se însufleţise în mintea lui, încât în scurtăvreme devenise o oglindă în care revedea de fiecare dată chipulmaicii sale. Şi, în zorii acelei zile, păşind pe urmele unchiului IlarionTănasă, Gheorghe luă în sufletul său imaginea vie a maicii sale, mor-mântul şi crucea din cimitir ce străjuia la căpătâiul ei, îndreptându-sespre plaiuri necunoscute. Doar atât ducea cu el din MihoveniiSucevei spre minunatele coline ale Iaşilor.

Anul 1899. În satul Miroslava.

În ciuda aşteptărilor unchiului Ilarion, copilul Gheorghe se vaobişnui destul de repede cu noul domiciliu şi condiţiile de aici. Dorulde mamă îl însoţea însă pretutindeni. Nici în casa unchiului său nuîşi putuse găsi mângâierea maternă, de vreme ce Ana, mătuşa sa,trecuse şi ea de mai multă vreme la cele veşnice.

Întristarea sufletului său creştea şi mai mult, din pricina dis-preţului din partea oamenilor locului, ce îl tratau ca pe un copil al ni-mănui. Cu toate acestea, Gheorghe creştea sufleteşte, mergând „dinputere în putere”. Biserica era pentru el singurul liman şi adăpost,unde putea să scape de privirile pătrunzătoare ale oamenilor. Aici ise părea că sfinţii de pe pereţi ştiu totul despre el şi parcă numai ei îlmai primeau cu căldură şi dragoste. Doar aici simţea cum pătrundemai adânc în tainele înţelepciunii dumnezeieşti, pe care numai Dum-nezeu i le descoperea. Şi numai prin raza de lumină sufletească pri-mită de la Dumnezeu, a cunoscut cum binecuvântarea Domnului co-boară peste creştetul celui drept, iar ocara acoperă faţa celor fără delege.

Fraged cu vârsta şi înţelept cu priceperea, suferea deseori dinpricina pornirilor sufleteşti ce îi sfâşiau fiinţa; unele izvorâte dindurerea sufletului, altele din nedreptăţile oamenilor. Pe toate le pri-mea ca fiind trimise de Dumnezeu. Suferinţele şi durerile sufletului

- 11 -


său îl îndemnau spre calea către Dumnezeu, ce se lumina precumzarea dimineţii.

Ca fiu de creştini, se străduia să nu necinstească învăţăturilemaicii sale şi nici numele unchiului Ilarion. În conştiinţa lui răsunaumereu acele cuvinte pe care le auzea rostindu-se duminica în Bise-rică. Intra deseori în casa lui Dumnezeu şi, când întâlnea privirilesfinţilor din icoane, se oprea parcă să vorbească cu ei. Îl măcinaugândurile că peste puţină vreme va trebui să-şi facă un rost în lumeşi să înveţe a lupta singur cu vitregiile sorţii.

Cu sufletul îndurerat, unchiul Ilarion îi vorbi odată despremarea milă a lui Dumnezeu, Părintele celor orfani şi năpăstuiţi, Carepoartă de grijă celor ce se încred în El şi Îi slujesc cu adevărat. Îlîncredinţă că El nu trece cu vederea rugăciunea celui care nădăj-duieşte spre Dânsul. Şi numai aşa începu să înţeleagă Gheorghe cătrebuie să se încredinţeze trup şi suflet lui Dumnezeu şi Maicii Sale.De aici înainte, evlavia către icoana Maicii Domnului îi creştea atât demult, încât în sufletul lui se aşternea o pace lăuntrică neîncercatăvreodată, ce-i întărea şi mai mult credinţa şi nădejdea către Dum-nezeu şi Preacurata Fecioară.

Se spulberaseră temerile copilăriei şi el parcă păşea acum într-oaltă lume, în care durerea amintirii maicii sale era uşor alinată demângâierile sufleteşti ale Maicii Domnului, pe care le simţea privindsfânta sa icoană sau rugându-se înaintea ei. Îşi adunase puterilesufletului şi, cu nădejdea spre Împărăteasa Cerului, nu mai purta grijăpentru ziua de mâine, nu mai lua în seamă privirile duşmănoase aleoamenilor iar moartea – această lume necunoscută –, nu îl maiînspăimânta. De acum înainte, el simţea cum întreaga lui fiinţă eraaplecată doar spre grija mântuirii sufletului, ocârmuită de convin-gerea că, şi de va rămâne singur în această lume a suferinţelor trecă-toare, Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii din cer nu-l vor părăsi niciodată.

- 12 -


Anul 1905. Vârsta năzuinţelor duhovniceşti.

Frământările sufleteşti se vădeau din expresia feţei, iar tânărulGheorghe era mai mereu îngândurat. Orice pas al vieţii de zi cu zi seaşternea pe drumul său spre viitor. Iubea foarte mult şcoala şi îiplăcea să înveţe. Ceea ce îl întrista uneori era faptul că unii colegi îlmarginalizau ca pe un copil străin şi orfan, însă discuţiile de sufletpurtate cu unchiul Ilarion ţineau loc sfaturilor părinteşti de care aveanevoie la acea vreme.

Îşi alegea prietenii cu multă grijă. Ştia că nimeni nu câştigă unrăzboi de unul singur, dar ceea ce îl definea mai mult în această luptăa vieţii era conştiinţa de sine, care începuse să se dezvolte în timp şiprintr-un amplu proces de integrare într-o societate în care el nu-şiputea găsi locul. Îşi făcea diverse planuri de viaţă şi încerca să rezisteîmpotriva tuturor piedicilor ce veneau din partea oamenilor lipsiţi decaracter şi legaţi cu o psihologie pătimaşă, în care păcatul şi slavadeşartă a acestei lumi erau considerate virtuţi.

În Miroslava, unchiului Ilarion îi mergea vestea de om sărac, iarmentalitatea lumii satului făcea ca respectul să se îndrepte doar cătreoamenii înstăriţi. Toate zilele lor erau rele, dar mulţumirea pe care oînălţau către Dumnezeu era pentru ei un ospăţ necurmat. Veseliile şidesfătările lumii nu au putut să-şi găsească loc în inima tânăruluiGheorghe, atâta vreme cât sufletul lui era mereu însetat de o aleasăevlavie către Dumnezeu. Se vedea cum oamenii erau împărţiţi dupăstarea materială a fiecăruia, în timp ce bogăţia sufletească era trecutăcu vederea. Avúţii satului erau cinstiţi şi înconjuraţi de mulţi prieteni,iar el, dată fiind lipsa unui statut social mai bun, nu-şi afla nici măcaro vorbă mângâietoare din partea celor înstăriţi, care se arătau trufaşişi neiertători.

Pe acest fundal al unei vieţi lipsite de desfătările şi bogăţiilelumii, tânărul Gheorghe îşi clădea un caracter duhovnicesc puternic,plin de luptă şi înfrânare de la patimile trupeşti şi sufleteşti, care maitârziu va fi pentru el, precum lumina unui opaiţ ce străluceşte înîntuneric.

- 13 -


Era la o vârstă când mulţi tineri sunt cuprinşi de patima orgo-liului de sine, mândrie şi slavă deşartă, însă pentru el lucrurile nustăteau aşa. El avea ca dar şi podoabă doar înţelepciunea primită dela Dumnezeu, care nu caută la faţa sau la bogăţia omului, ci caută lacurăţia inimii. Starea socială critică în care trăia a avut pentru el unrol definitiv în cunoaşterea şi alegerea valorilor vieţii duhovniceşti.

Se apropia acum de vârsta majoratului şi, de aici înainte,sprijinul unchiului Ilarion, ajuns şi el la o vârstă înaintată, se simţeadin ce în ce mai puţin. Cele care aveau să-l sprijine din acel momenterau credinţa în Dumnezeu şi înţelepciunea duhovnicească, pe careavea să le deprindă şi mai mult prin cititul cărţilor religioase şi prinrugăciune. Acestea l-au ajutat să se maturizeze pe deplin, mai ales căde acum avea să devină un om singur pe lume.

Citea şi cugeta adânc la dulceaţa dumnezeiască a SfintelorScripturi, care l-a ajutat foarte mult în înţelegerea lucrurilor vieţii,învăţându-l cum să îşi rânduiască viaţa după poruncile lui Dum-nezeu. Prin contemplarea lucrurilor dumnezeieşti, tânărul Gheorghea deprins o aleasă educaţie morală şi duhovnicească, prin care aînvăţat virtutea smereniei, punând pe Dumnezeu mai presus detoate cele lumeşti. Rugăciunile îndreptate către Dumnezeu îi îm-podobeau sufletul şi îi trezeau noi simţăminte, chemându-l cătrenădejde. Comuniunea sufletului său cu Dumnezeu era ca o lumină ceîi deschidea noi zări, ce îl chemau către o viaţă curată şi neprihănităde poftele şi trufiile vieţii. Ştia că Dumnezeu a poruncit fiecăruia săvieţuiască în curăţia sufletului şi a trupului, plinind legea ceadumnezeiască, pe cât este cu putinţă omului.

Ajuns la vârsta de 18 ani şi înţelegând chemarea sa către Dum-nezeu, se străduia după puterile sale să ducă o viaţă curată, slobodăde poftele trupului şi necompromisă de trufiile vieţii. El ştia cădragostea omului faţă Dumnezeu nu este doar o simplă vorbă, ci o în-treagă filosofie; un adânc mare de judecăţi şi o înţelepciune a înţelepciunilor.

- 14 -


Anul 1907. Martor al nedreptăţilor omeneşti.

Mişcările sociale de la sfârşitul secolului al XX-lea, ce se dez-lănţuiseră la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi (jud. Botoşani), aufost pentru istorie o pagină vie de eroism a ţăranilor lipsiţi de oricedrept social. În această vreme, Gheorghe se afla în Miroslava (jud.Iaşi) unde ţăranii puneau la cale alungarea arendaşilor evrei şi acârciumarilor, devastarea conacelor şi a sediilor administraţiei locale.

Răscoala a început pe pământurile unui arendaş evreu, MochiFischer, din satul Flămânzi. În toamna anului 1906, fraţii Mochi şiAvraam Fischer, precum şi administratorul moşiei, un oarecareGheorghe Constantinescu, au promis ţăranilor că vor semna învoieliconvenabile. În cele din urmă, aceştia au refuzat să încheie contrac-tele cu ţăranii din localitate. Familia austro-evreiască Fischer arendala acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei judeţe dinMoldova (aşa-numitul „Fischerland”).

Ţăranii, speriaţi că vor rămâne fără locuri de muncă şi mai alesfără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer afugit la un prieten de-al său din Cernăuţi, lăsându-i pe ţărani fărăcontracte semnate. Teama de a nu-şi pierde bucata de pâine a provocatrăscoala ţăranilor. Mişcarea s-a răspândit în curând în întreagaMoldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse şinumeroşi arendaşi ucişi sau răniţi. Guvernul conservator nu a pututface faţă situaţiei, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluatputerea. La 18 martie a fost declarată starea de urgenţă, apoi mobi-lizarea generală, până la 29 martie, numărul recruţilor ajungând la140.000. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor, iar 11.000dintre aceştia au fost ucişi şi mai mult de 10.000 arestaţi.

Deşi începută în Botoşani, răscoala a cuprins şi judeţele Iaşi şiVaslui din zona Moldovei. Ziarul „Opinia” din Iaşi scria pe 28februarie: „Agitaţia este întreţinută şi de elemente străine, care nicinu cunosc limba română şi care se află tocmai acolo unde agitaţiaeste mai puternică. Pârjolul s-a extins şi în judeţul Iaşi”. Pe 9 martie,istoricul A. D. Xenopol semna editorialul „Revoltele agrare”, sublini-

- 15 -


ind: „Suntem în plină revoltă agrară, o revoltă pe care oamenii maiînţelepţi din clasa conducătoare o prevedeau şi o aşteptau, căci nu sepoate tăgădui un lucru: ţăranii sunt obijduiţi şi duc o viaţă prea grea,nu atât din lipsa de pământ, cât din asupritoarele învoieli agricole”.

Fiind martor la toate aceste evenimente tulburătoare, Gheorghese întrista pentru multele nedreptăţi sociale pe care le vedea,înţelegând cuvântul înţeleptului Solomon: „Totul este deşertăciune şivânare de vânt”. În jurul său, sătenii înspăimântaţi de frica sărăciei şia foametei de care erau ameninţaţi, distrugeau tot ceea ce prindeauîn cale. Numai unchiul Ilarion, lipsit dintotdeauna de bogăţiile aces-tei lumi şi purtând grijă numai de cele făgăduite în ceruri, stătea li-niştit în căsuţa lui de bârne, aşteptând şi el chemarea către cele veşnice.

Întreaga tulburare ce se derula în jurul lui Gheorghe, îl îm-pingea, parcă, spre o altă grădină Ghetsimani, unde era chemat săsoarbă paharul amărăciunilor şi suferinţelor din această viaţă.Sufletul lui era însetat după Dumnezeu, către care se simţea chematde sus. Teama de o lume necunoscută ce se întindea sub ochii sufle-tului său, îndoiala asupra biruinţei sufletului în lupta cu duhurilerăutăţii de sub cer, toate acestea declanşaseră în inima lui un războice nu-l lăsa să ia o decizie asupra vieţii sale. Îşi dorea din tot sufletulsă urmeze calea monahală, lipsită de grijile acestei vieţi pământeşti şisă slujească trup şi suflet lui Dumnezeu. Însă avea nevoie de o tăriemorală care să învingă îndoielile din sufletul său. Numai aşa putea săbiruiască mulţimea vrăjmaşilor nevăzuţi, care îi împiedica urcuşulcătre Dumnezeu. În cele din urmă, puterea credinţei sale s-a arătatbiruitoare, fiindcă el şi-a pus toată nădejdea în ajutorul Maicii luiDumnezeu, care pe toate le poate, cerându-le de la Fiul ei.

Anul 1909. Începutul înţelepciunii.

Foarte atent la glasul lăuntric al inimii, tânărul Gheorghe nu semulţumea doar cu o cunoaştere superficială a vieţii duhovniceşti, ciîşi dorea din ce în ce mai mult să cunoască trăirea vieţii monahale.Evlavia sa către Dumnezeu, rugăciunile din fiecare zi, poveţele

- 16 -


unchiului său, încercările şi bucuriile vieţii trăite în duhul iubirii deDumnezeu, i-au şlefuit un anume caracter duhovnicesc, ce a marcatîntreg cursul existenţei sale. Prin gândurile şi simţămintele cultivateîn anii timpurii ai vieţii, ajuns la vârsta de 18 ani, trebuia să-şi croiascăînceputurile unei noi vieţi, trăite la umbra Darului lui Dumnezeu.

Dincolo de înţelepciunea dobândită prin studiul Sfintei Scrip-turi şi a ştiinţelor lumeşti, sosise vremea să cunoască disciplina durăa vieţii printre oameni străini, egoişti şi chiar fără credinţă în Dum-nezeu. Se vedea obligat să-şi câştige existenţa pe cont propriu, sădesfăşoare o activitate care să-l ajute să depăşească neajunsurile vie-ţii. Pentru aceasta, a primit a se angaja ca muncitor la pepiniera C.F.R.din staţia Ciurea, unde se ocupa cu îngrijirea florilor şi a pomilorfructiferi. Mai târziu, a trecut la fabrica de mezeluri din Nicolina, sub-urbia Iaşului.

Dar tot acest zbucium pentru un viitor mai bun nu putea să-iliniştească sufletul, ce tânjea după Dumnezeu. Întâmplările vieţii l-auîntărit uneori, însă deseori l-au mâhnit. În mintea şi în sufletul său sedădea un război puternic între dorinţa de a urma lui Dumnezeu şiteama unui eşec de-a lungul acestei vieţi aspre. Ştia că pentru a urmalui Dumnezeu trebuia să se lepede de sine, adică să înveţe smereniaîn adevăratul sens al cuvântului. Aceasta este temelia şi scutul vieţiimonahale, trăite întru numele lui Dumnezeu. Ştia că numai renun-ţând de bună voie la toate şoaptele înşelătoare ale lumii, putea să seafierosească trup şi suflet lui Dumnezeu.

Simţea cum Dumnezeu, în marea Lui milostivire, cerea de la elo schimbare pe care a înţeles-o încă de la început. Îi cerea mai multărâvnă spre cele dumnezeieşti, mai multă dragoste către El, mai multărăbdare în a purta sarcina grea a vieţii, pentru a deveni mai aprinsăîn adevărata mărturisire a numelui Lui în faţa celor necredincioşi.

Era către el chemarea lui Dumnezeu, Care parcă îi spunea: „Tesfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti şiveşminte albe ca să te îmbraci (...) şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi săvezi” (Apoc. 3, 20). Teama şi nesiguranţa de a păşi în această lume, încare trebuia să trăiască numai pentru dragostea lui Dumnezeu şi asemenilor, aveau să fie depăşite puţin mai târziu, când monahismul

- 17 -


devenise pentru el un lucru bine definit spre mântuirea sufletului.Era glasul Mântuitorului care-i striga: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzicineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cuMine” (Apoc. 3, 20).

Anul 1916. Pe calea monahismului.

După o vreme de câţiva ani de pribegie printre deşertăciunilelumeşti, tânărul Gheorghe, ajuns de acum la vârsta de 25 de ani, sehotărî să-şi ispitească destinul. Ceea ce-i mâna paşii către locaşulmonahal din dealul Cetăţuiei, nu era altceva decât imboldul sufletescal iubirii de Dumnezeu. Convingerea sa lăuntrică îi şoptea că, maiînainte de a intra în slujba Domnului, omul trebuie să smulgă dinsufletul său toate rădăcinile răutăţii, căci numai aşa flacăra iubirii deDumnezeu poate să crească şi să cuprindă mintea şi inima atât demult, încât omul să ajungă a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de oriceşi pe aproapele său ca pe el însuşi.

Atunci când iubirea de Dumnezeu i-a umplut inima, aceastăvirtute i-a înnobilat sufletul, sfătuindu-l către blândeţe şi credinţă şiîndemnându-l şi mai mult spre stăpânirea pornirilor pătimaşe care senasc din firea omenească.

Era un început de drum pe o cale necunoscută şi care pentrumulţi începători deseori s-a dovedit a fi primejdioasă. Pentru unîncepător în viaţa monahală, la vârsta de 25 de ani era destul de greua lupta cu puterile întunericului, după cum şi Sfântul Apostol Pavelne sfătuieşte zicând: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca săputeţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împo-triva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, stăpâniilor, împo-triva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţiicare sunt în văzduh” (Efeseni 6, 11-12).

Îşi amintea despre viaţa Sfântului Antonie care a fost bătut şitârât prin pustie de către draci, iar acest lucru parcă îl nelinişteapuţin. Împotriva acestor temeri punea cuvintele Evangheliei luiHristos: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste

- 18 -


toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19). Foarte hotărât asupra viitorului său, Gheorghe intră în curtea

Mănăstirii Cetăţuia cu gândul de a a lua jugul Crucii lui Hristos,intrând în arena războiului nevăzut şi în slujba lui Dumnezeu. Înmănăstire vieţuiau aproximativ 30 de călugări, iar stareţul lor eraieromonahul Teofil, om duhovnicesc şi iubitor de străini.

Mănăstirea Cetăţuia fusese ctitorită în secolul al XVII-lea devoievodul Gheorghe Duca. Aşezată pe un deal ce străjuia din înălţi-me valea râului Nicolina şi împrejmuită de un zid de piatră măcinatde vreme, de aici se putea vedea o frumoasă panoramă a oraşului Iaşi.Începută în toamna anului 1668, mănăstirea trebuia să îndeplineascăşi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii asupra Moldovei.

Deasupra intrării, în pronaos, era aşezată o pisanie cu urmă-toarea inscripţie în limba greacă: „S-a ridicat acest dumnezeiesc locaş, cuhramul Sfinţilor vestiţi şi pretutindeni lăudaţi şi înaintemergători ApostoliPetru şi Pavel, de către iubitorul de Dumnezeu şi strălucitul Domn Io Duca

Voievod al întregii Moldove, spre mântuireasufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăţi aIerusalimului Domn Dosithei şi păstorindPreasfinţitul Mitropolit al Moldo-VlahieiDomn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii7180, iar al Întrupării 1672”.

Cu timpul, Mănăstirea Cetăţuia a în-ceput să se ruineze, din pricina cutremu-relor şi a incendiilor, lucru pentru care afost necesară efectuarea unor lucrări derestaurare, în perioada 1827-1837. În mai1842, scriitorul Alecu Russo o descria ast-fel: „o ruină care odinioară a fost palat dom-nesc; de pe o înălţime unde odinioară vegheaucete de ostaşi viteji, ţinând ochii în caleatătarilor...”

În decembrie 1863, în urma legii secu-larizării averilor mănăstireşti, dată de domnitorul Alexandru IoanCuza (1859-1866), Cetăţuia a fost scoasă de sub ocârmuirea Patriarhiei

- 19 -


Mănăstirea Cetăţuia -imagine de epocă

de la Ierusalim, iar călugării greci au fost izgoniţi. EpiscopulMelchisedec Ştefănescu, care a trecut pe acolo în anul 1884, nu a găsitdecât o curte presărată „cu pietre şi plină de dudău”, încât îi era fricăoricui a „umbla prin ea", iar „casele egumeneşti se dărâmau”.

Deoarece mănăstirea ajunsese o ruină la sfârşitul secolului alXIX-lea, s-au efectuat lucrări de restaurare în perioada 1910-1911, lainiţiativa Comisiei Monumentelor Istorice. În octombrie 1911, lucră-rile au fost finalizate, iar la 30 septembrie 1911 s-a pus piatra detemelie la chiliile călugăreşti de la Cetăţuia, în prezenţa familieiregale, a mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei şi a autori-tăţilor locale. Au fost aduşi aici monahi din alte mănăstiri moldave şiastfel mănăstirea s-a redeschis. În aceste împrejurări, în primăvaraanului 1916, tânărul Gheorghe Tănasă era primit ca frate începător înobştea mănăstirii.

Încă din primele zile în petrecute în sfântul lăcaş, înlăuntrul săuavea să se formeze deja călugărul iscusit de mai târziu, râvnitor în acerceta vieţile sfinţilor asceţi ai pustiei. Era plin de dragoste pentruviaţa monahală, despre care niciodată nu a putut vorbi decât culacrimi în ochi. Mai târziu, el spunea ucenicilor săi că în monahism seintră cu „picioarele descălţate”, adică plini de smerenie şi cu frică deDumnezeu, precum Moise la rugul cel nears.

Aici, în curţile Domnului, fratele Gheorghe era pe deplinîncredinţat că datoria lui era aceea de a priveghea neobosit, ştiind cămonahul nevrednic, ce se lasă cuprins de somnul trândăvirii, va fiscos afară din Împărăţia lui Dumnezeu. Şi, ca nu cumva tovărăşiilerele să strice obiceiurile cele bune deprinse până acum, se străduia săpăzească sfatul stareţului său, Teofil, care mereu îi povăţuia pe pă-rinţii din obşte să nu se lase prinşi în prietenii cu mirenii, să păzeascătăcerea, înfrânarea patimilor, ascultarea şi rugăciunea.

Printre vieţuitorii din mănăstire erau destui monahi îmbună-tăţiţi în viaţa duhovnicească, ce se străduiau a veni întru asemănarealui Dumnezeu, Care este Dragoste şi Adevăr. De la aceştia, el a înţelescă monahul trebuie să fie un mărturisitor adevărat al credinţei şivieţii creştine, că Dumnezeu l-a chemat la această viaţă pustniceascăpentru a împlini ceea ce nu se putea împlini stând în mijlocul lumii,

- 20 -


adică asceza, lupta împotriva patimilor, dobândirea virtuţilor, rugă-ciunea şi vorbirea neîncetată cu Dumnezeu.

Ca începător, fratele Gheorghe a fost supus la mai multe as-cultări, prin care şi-a dovedit supunerea faţă de poruncile stareţului,dar şi dragostea de Dumnezeu, în numele Căruia le săvârşea pe toate.În scurt timp, a deprins mai multe îndeletniciri mănăstireşti, s-a obiş-nuit cu rânduiala slujbelor de la Biserică, fiind blând şi supus celor-lalţi părinţi din obşte, lucru pentru care, la numai opt luni de la in-trarea în mănăstire, stareţul Teofil hotărăşte să îl călugărească.

Călugăria însemna pentru fratele Gheorghe un alt pas care îladucea mai aproape de Dumnezeu, dar şi o sarcină mult mai anevo-ioasă. Avea să făgăduiască înaintea lui Dumnezeu, a Maicii Dom-nului şi a Sfinţilor Îngeri, cele trei jurăminte de căpetenie ale călugă-rului, adică ascultare, sărăcie şi feciorie. Toate aceste osteneli le-a luatasupra sa de bunăvoie şi nesilit de nimeni.

În ziua de 24 decembrie 1916, în ajunul Naşterii Domnului,fratele Gheorghe a fost tuns în monahism, schimbându-i-se numeleîn Glicherie, nume ce-l va purta în tot restul vieţii sale şi care se tăl-măceşte din greceşte ca „om dulce, om cu dulceaţă”. De aici înainte,lupta sa împotriva răului se va înteţi şi mai mult, dar va merge peaceastă cale plin de bărbăţie, nădăjduind spre dobândirea comorilor

Darului lui Dumnezeu, ce se deprind cumultă osteneală şi răbdare.

Anul 1918. Hirotonia întru ierodiacon.

Condiţiile sociale şi bisericeşti din preaj-ma anului 1916 erau destul de neprielnice.În sânul Bisericii Ortodoxe Române seproduceau mari frământări, ce aveau săreprezinte abia începutul durerilor. Trebu-iau luate decizii grabnice în unele conflictede interese de provenienţă catolică şi puseîn discuţie încă din vremea lui Cuza.

Ierarhia din cadrul Bisericii Ortodoxe

- 21 -

Ierodiaconul Glicherie Tănasă


Române din acea vreme era împărţită în ierarhi canonici, care păzeaucu sfinţenie aşezămintele Bisericii şi rânduiala Sfinţilor Părinţi, şiierarhi necanonici - oameni politici infiltraţi în Biserică şi hirotoniţi laintervenţia puterii politice a statului, gata oricând să vândă Bisericadin ordinul ereticilor.

Dintre ierarhii canonici, prin care s-a menţinut până la aceastăvreme canonicitatea Bisericii Ortodoxe, amintim pe Sfântul IerarhCalinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie), cel care s-a opus cu dâr-zenie introducerii noului calendar gregorian în uzul liturgic al Bise-ricii. Despre acest mare bărbat al Bisericii, istoricul Nicolae Iorga

scria: „Trăind în sfinţenia muncii şi aînfrânării, era socotit ca sfânt decredincioşii din eparhie şi părerile derău ale multora se îndreptară multtimp către mormântul lui, pe care-lvoise la Cernica, locul lui de învă-ţătură şi pregătire duhovnicească,unde se retrăsese.

Trăind până departe în timpurinoi, pe care el nu le mai înţelegea nicipentru a le mai combate, precum arfi fost datoria sa, cruţat de dânsele,venerat pentru o vârstă ca a sa şipentru o astfel de viaţă, chiar şi decei mai antireligioşi din noul curentapusean, care stăpânea Statul celnou, el încheie cu vrednicie şirul cu-raţilor călugări fără de arginţi, al

ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhiereicare o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de subochiul priveghetor al lui Dumnezeu” (Istoria Eparhiei Râmnicului, p. 156-166).

Alături de Sfântul Calinic, de strajă la hotarul Bisericii maistăteau şi alţi păstori buni: episcopii Sofronie Miclescu, Nifon Rusailă,Calinic de Râmnic şi apoi Gherasim Saffirin.

- 22 -


Sfântul Ierarh Calinic, litografieoriginală din anul 1868

Dintre ierarhii vânduţi intereselorstrăine, care s-au perindat la cârmaBisericii Ortodoxe Române de la înce-putul sec. al XIX-lea, amintim peMelchisedec Ştefănescu, Neofit Scri-ban, Filaret Scriban, Iosif Bobulescu,clerici şi şefi ai Partidului Naţionalsau pe Calinic Miclescu, devenit mi-tropolit al Moldovei la 18 mai 1865,„pentru că fusese loial faţă de guvern,ţinuse predici călugărilor, anunţaseconcursuri pentru locurile de proto-pop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare,1907, pag. 115).

În anul 1916, când părintele Gli-cherie intrase în viaţa monahală,aceste dezbateri erau în toi, însă nuse luase nici o decizie sinodală asu-

pra introducerii calendarului gregorian în Biserica OrtodoxăRomână. Doi ani mai târziu, la 11 ianuarie 1918, părintele Glicherie afost hirotonit întru ierodiacon, în catedrala mitropolitană din Iaşi, peseama Mănăstirii Cetăţuia cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Hirotonia întru ierodiacon a părintelui Glicherie a fost săvârşităde către episcopul vicar Antim Petrescu, la propunerea noului stareţal Mănăstirii Cetăţuia din acea vreme, protosinghelul Daniil Ciu-botaru. Ca binecuvântare în cinstea acestei trepte în slujba lui Dumnezeu,episcopul Antim Petrescu i-a dăruit ierodiaconului Glicherie douăcărţi cu o bogată învăţătură duhovnicească - „Patericul Egiptean” şi„Pustnicul din Carmel”, pe lângă sfaturile duhovniceşti către o viaţătot mai cuvioasă.

Intrat în treapta clericală a diaconiei, părintele Glicherie, om cudulceaţă pe buze şi în suflet, se va deda la mai mari osteneli duhov-niceşti. De-a lungul vieţii sale, el avea să îşi mai arate încă şi maimulte bunătăţi sufleteşti, între care dragostea nefăţarnică faţă deaproapele le covârşea pe toate.

- 23 -


Melchisedec Ştefănescu, episcopde Roman, purtând decoraţii

şi însemne masonice

Avea să dovedească acest lucru pe deplin, în vremea celui din-tâi război mondial, când în incinta Mănăstirii Cetăţuia a fost înfiinţatun spital pentru bolnavii şi soldaţii răniţi, aduşi de pe front. Aici,părintele Glicherie slujea cu devotament celor mutilaţi de armelerăzboiului. Dragostea faţă de semeni şi compătimirea celor suferinzi,flămânzi şi fără adăpost, au fost pentru el o lecţie de viaţă prin care adevenit mai generos faţă de oameni şi mai umil în faţa lui Dumnezeu.Harismele duhovniceşti ale vieţii călugăreşti erau pentru el ca o po-doabă cerească ce îmbrăca adevărata nobleţe şi demnitate a caracte-rului, făcând ca frumuseţea sufletul său să strălucească.

Mai târziu, ajuns păstor de suflete, părintele Glicherie le vorbeacredincioşilor despre smerenie şi dragoste astfel: „Oricât de multe arfi faptele noastre cele bune, oricât de cuvioşi şi înduhovniciţi ne-amconsidera noi, dacă sufletul nostru nu este botezat cu darul smerenieişi al iubirii cereşti faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri, nu suntemvrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, unde totul este adevăr, sme-renie, ascultare şi dragoste”.

Blândeţea cu care şi-a împodobit sufletul avea să se dovedeascăatât în vremurile de bunăstare cât şi în vremurile de persecuţie, cândoamenii îl maltratau şi îl loveau, iar el îi binecuvânta, ştiind că po-runca lui Dumnezeu este cea a iubirii, iar nu a blestemului. Indife-renţa sa faţă de lipsurile materiale mergea până la lepădarea de totceea ce înseamnă frumuseţe şi bogăţie în lumea aceasta, căci toatăstrădania lui era îndreptată spre darul mântuirii sufleteşti, şi toatăinima lui era însetată după mireasma dumnezeirii prin care, odatădobândită, devenea suficient de încăpătoare încât să cuprindă în-treaga lume şi tot atât de înaltă precum cerurile, odihnind în tărâmuliubirii îngereşti.

- 24 -


Anul 1920. Hirotonia întru ieromonah.

Ajuns înaintea acestei înalte slujiri care este preoţia, părinteleGlicherie era încercat de noi trăiri sufleteşti, încât sensibilitatea luiîncepea să devină mai ascuţită, iar compătimirea faţă de cei care nuştiau să lupte împotriva diavolului şi a păcatului, devenea mai pro-fundă în sufletul său. Vrednicia preoţiei cerea mai multe lupte du-

hovniceşti şi noi osteneli trupeşti şisufleteşti.

La propunerea noului stareţ alMănăstirii Cetăţuia, părintele TrifonSturza, şi după ce parcurge mai multetrepte ale vieţuirii monahale, trecând şiprin ascultarea de eclesiarh al Bisericii,părintele Glicherie este hirotonit întrupreoţie în ziua de 29 iunie 1920, lapraznicul Sfinţilor Apostoli, de cătremitropolitul Pimen Georgescu al Mol-dovei. Slujirea preoţiei avea să ră-pească din sufletul său o mare parte aliniştii călugăreşti cu care se deprin-sese până atunci. Dorul de înstrăinareşi de rugăciune va fi răsplătit de marilemângâieri sufleteşti ale lui Dumnezeuîn inima sa. Scopul vieţuirii întru Hris-

tos rămânea mereu acelaşi, adică desăvârşirea duhovnicească, cutoate că responsabilităţile sufleteşti creşteau de la o zi la alta.

Noua vrednicie îi era dăruită de la Dumnezeu pentru mân-tuirea sa şi a oamenilor. Însă, pe cât de nobilă era această rânduialăînaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, pe atât era de anevoioasălucrarea ei, după cum spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz: „Preoţia,ştiinţă a vindecării sufletelor, urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgădin lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu,dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l

- 25 -


Pimen Georgescu,Mitropolitul Moldovei

păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţiaurmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimileoamenilor. Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facădumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos,adică pe om”.

Pe drumul preoţiei, părintele Glicherie avea să înainteze „dinputere în putere”, adică din puterea cuvintelor propovăduirii sprecea a faptelor duhovniceşti, trecând de la puterea credinţei la putereavederii înţelepte, căci scris este: „Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83, 8). Deseori el se suia cu pute-rile sufletului către Sionul cel duhovnicesc, atunci când slujea Dum-nezeiasca Liturghie, privind cu ochii cei trupeşti spre Sfânta Masă, iarcu cei sufleteşti contemplând Jertfa cea fără de sânge.

Anul 1920. Primele tulburări sufleteşti.

Se părea că semnele anului 1920 nu erau chiar de bun augur.Abia hirotonit ieromonah în obştea Mănăstirii Cetăţuia, tulburărilesufleteşti au alungat liniştea de altădată din inima părinteluiGlicherie. Călugării de aici parcă trăiau acum tensiunile unui sfârşitde veac. Mulţi dintre ei aveau câte un motiv de a cârti împotriva ie-rarhiei sinodalilor din Biserica Ortodoxă Română. Teama lor era le-gată de ceea ce se vehicula mai mult în ascuns decât la arătare, peseama unei enciclice sinodale expediate de către Patriarhia Cons-tantinopolului către Bisericile Ortodoxe din Răsărit, cu privire la mo-dernizarea canoanelor şi a rânduielilor bisericeşti.

În preajma anului 1920, când Miron Cristea devenea mitropolit-primat, Biserica Ortodoxă Română se afla la o grea răscruce ideo-logică, fiind nevoită să aleagă între dogmatismul şi canonicitateaSfinţilor Părinţi şi ideologia ecumenistă, ce şi-a făcut intrarea în Bise-rică prin intermediul reformei calendaristice.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române trebuiau să aleagă între aurma lui Hristos sau ideologiei ecumeniste, întorcând practic spatelemoştenirii patristice a Bisericii, în favoarea unor născociri ale mân-

- 26 -


driei omeneşti amăgite de şoaptele diavolului. Ca în oricare altă perioadă critică din istoria Bisericii, precum

cea a marilor erezii hristologice din primele veacuri creştine, aiconoclasmului din secolele VIII-IX, a marii schisme dintre BisericaOrtodoxă şi cea Catolică de la 1054 sau a falsei uniri dintre ortodocşişi catolici de la Florenţa din secolul al XV-lea, situaţia în care se aflaacum Biserica era tot atât de gravă şi cauzată, pe de o parte, de poziţiaierarhilor şi, pe de alta, de atitudinea credincioşilor. Clericii aveau sădecidă fiecare asupra sa. Ori alegeau să rămână alături de ierarhiicare acceptau inovaţiile din Apus, ori urmau să se despartă de aceş-tia, după cum poruncesc canoanele Sfinţilor Părinţi.

Noua enciclică sinodală din anul 1920 atrăgea asupra ei ana-tema celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care afirma: „Dacă cinevava înlătura vreo tradiţie a Bisericii - scrisă sau nescrisă, să fie anatema!” Totîn aceeaşi privinţă spune şi Fericitul Augustin: „Să nu fie nici o ino-vaţie, întrucât inovaţiile pângăresc străvechiul. Căci Mirele (Hristos) şiMireasa Sa, Biserica, sunt fără de prihană.”

Temerea generală a monahilor din Cetăţuia şi de pretutindeniera legată de faptul că ierarhii sinodali ai Bisericii Ortodoxe Române,deveniţi tributari ideologiilor umaniste şi seculariste ale mişcării ecu-menice, vor accepta, în mod conştient şi fără vreo mustrare de cuget,inovaţiile anticanonice ale Patriarhiei de Constantinopol.

În invitaţia de participare trimisă Bisericilor Ortodoxe (pe 3 fe-bruarie 1923) de către patriarhul mason Meletie Metaxakis, semenţiona faptul că „e de dorit şi se speră ca întreaga lume creştină săprăznuiască în aceeaşi zi Naşterea sau Învierea Domnului, precum şicelelalte sărbători care depind de acestea”.

Textul arată clar că se voia nu doar schimbarea sărbătorilor cudată fixă, ci şi a prăznuirii Sfintelor Paşti. Prin această invitaţie, pa-triarhul ecumenic Meletie continua linia deschisă de apostata enci-clică a Patriarhiei Ecumenice din 1920, în care se menţiona: „Dupăpărerea noastră, o asemenea prietenie şi o dispoziţie primitoare a Bi-sericilor (adică Biserica Ortodoxă şi pseudo-bisericile eretice) între elepoate fi arătată şi demonstrată în particular în următoarele moduri:

a. Prin acceptarea unui calendar uniform (comun) pentru prăznu-

- 27 -


irea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate bisericile;b. Prin schimbul de scrisori frăţeşti, cu ocazia marilor praznice

ale anului bisericesc, aşa cum este cutuma (tradiţia) şi în alte ocaziiexcepţionale;

c. Prin relaţii strânse între reprezentanţii tuturor bisericilororiunde s-ar afla;

d. Prin relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie, prinschimbul revistelor teologice şi bisericeşti, dar şi ale altor lucrăripublicate în fiecare biserică;

e. Prin schimbul de studenţi pentru studii ulterioare între semi-nariile diferitelor biserici;

f. Prin convocarea de conferinţe pan-creştine în scopul exami-nării problemelor de interes comun pentru toate bisericile;

g. Prin studiu istoric imparţial şi aprofundat al diferenţelordoctrinare atât în seminarii cât şi în cărţi;

h. Prin respect mutual pentru obiceiurile şi practicile diferitelorbiserici;

i. Prin îngăduirea reciprocă a uzului capelelor şi cimitirelor pentruparastase şi înmormântări ale credincioşilor altor confesiuni morţi înţări străine;

j. Prin rezolvarea problemei mariajelor mixte dintre confesiuni; k. În sfârşit, prin asistenţa mutuală din toată inima faţă de Bise-

rici în strădaniile lor pentru progres religios, caritate etc.Prin enciclica respectivă s-a încercat apropierea Bisericii Orto-

doxe de bisericile heterodoxe, iar documentul a fost atât de impor-tant pentru ecumenism, încât apare menţionat chiar în istoricul ofi-cial al Consiliului Mondial al Bisericilor.

Enciclica din 1920 şi invitaţia de participare la Congresul din1923 arată clar că schimbarea calendarului nu s-a făcut în primulrând din motive astronomice, ci pentru că se dorea apropierea de bi-sericile eretice.

Nemulţumirea şi tulburările sufleteşti din inima părintelui Gli-cherie au crescut şi mai mult, atunci când a început să se întrevadăfaptul că, în curând, sinodalii din Biserica Ortodoxă Română urmausă devină tributari unui creştinism fără Hristos, după cum îl descria şi

- 28 -


istoricul Nicolae Iorga: „Iar cât despre politica pe care au urmat-o înorganizarea bisericească a românilor (...) de un punct de vederecanonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi care de la începutpână la sfârşit au mers după indicaţiile statului” (Istoria BisericiiRomâneşti, N. Iorga, vol. 2, pag. 250).

Spre toamna anului 1920, împins de un dor lăuntric de a-lvedea pe fostul său duhovnic, protosinghelul Daniil Ciubotaru, darşi de setea de a-şi mărturisi către acesta tulburările ce le purta însuflet, ieromonahul Glicherie a mers spre închinare în marea lavră aNeamţului. Părintele său era acum stareţ aici. Atât a fost de pătrun-zătoarea întâlnirea lor, încât părintele Glicherie a cerut binecuvântarea de a rămâne definitiv în această cetate a monahismului.

Spre sfârşitul anului 1921, la iniţiativa Sfântului Sinod al Bi-sericii, ieromonahul Glicherie se întorcea la mănăstirea de metanie,Cetăţuia, de unde a primit poruncă să coboare la mitropolia din Iaşi,cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, pentru a săvârşi slujbe în ca-tedrala mitropolitană, spre folosul şi mântuirea credincioşilor.

În biserica Sfintei Cuvioase Parascheva a slujit vreme de un an,cu evlavie şi râvnă spre cele dumnezeieşti până spre toamna anului1922, când a mers din nou la Mănăstirea Neamţ, unde s-a şi stabilitca vieţuitor.

Odată intrat pe drumul slujirii preoţeşti, tulburările sufleteştinu l-au ocolit. Oamenii îşi îndreptau suferinţele lor către cei mai evla-vioşi slujitori, iar pentru aceasta căutau preoţi după măsura rănilorlor sufleteşti. Părintele Glicherie pătimea împreună cu cei ce păti-meau; inima lui tresălta pentru bucuriile lor şi se întrista pentru sufe-rinţele lor. Învăţăturile lui duhovniceşti, precum şi predicile sale eraupline de simplitate, demnitate şi putere de convingere, încât oameniiîl ascultau cu plăcere şi încântare.

- 29 -


Anul 1923. Hotare canonice. Scrisoarea episcopului Gherasim Saffirin.

În marea lavră a Mănăstirii Neamţ, acest loc de nevoinţe pentrumulţi cuvioşi cu viaţă sfântă, pe la începutul anului 1923, s-a iscat unvifor năprasnic, ce venea să alunge liniştea sfântă care domnea peaici. Obştea era tulburată din pricina anumitor zvonuri neliniştitoare,mai ales pentru cei tineri, abia deprinşi cu osteneala călugăriei.

Bătrânii mănăstirii erau îngrijoraţi şi chiar prooroceau că se vaîntâmpla o ispită precum niciodată nu a mai fost. Abia reîntors înobştea nemţeană, părintele Glicherie aflase despre zvonurile carecirculau printre călugări. Mulţi aminteau în discuţiile lor despre unepiscop Gherasim, spunând: „Vom merge la mormânt la preasfinţitulGherasim şi o să-l rugăm să apere din nou Biserica aşa cum a făcut-ocând era viu. Vom striga la preasfinţitul Calinic din Cernica, pentrucă el nu s-a socotit vreodată cu cei farădelege”.

Părintelui Glicherie nu-i era deloc cunoscut numele episcopuluiGherasim, fapt pentru care se sârguia cu tot dinadinsul să afle cinefusese acest preasfinţit vrednic întru pomenire, dorindu-şi cu toatărâvna sa de slujitor al lui Hristos, să afle mai multe despre fapteledemne de laudă ale înaintaşilor săi.

Cine a fost acest episcop Gherasim? Oare a fost un alt episcopprecum patriarhul Tihon în Biserica Rusă? Ori un sinodal devotatdogmelor şi canoanelor bisericeşti precum erau cei din 1903? Îşi căutasingur răspuns la aceste întrebări, mai ales că în perioada în careslujise la mitropolia de la Iaşi, descoperise acolo două documente deo importanţă covârşitoare pentru Biserica Ortodoxă.

Întors în marea lavră a Neamţului, el aducea cu sine o traducerea ukazului (circularei) patriarhului Tihon din anul 1920, dintemniţele bolşevice, prin care acesta condamna înnoirile în materiede credinţă din Biserica Ortodoxă Rusă, îndemnându-i pe credincioşisă nu intre în comuniune cu „biserica vie”, înfiinţată de bolşevici cuajutorul ierarhiei trădătoare.

- 30 -


Un alt document, cu marginiledeteriorate dar tot atât de important,conţinea răspunsul negativ al SfântuluiSinod al Bisericii Ortodoxe Române dinanul 1903, cu privire la înnoirile şi mo-dernizările rânduielilor bisericeşti pro-puse pe atunci de către Patriarhia Cons-tantinopulului.

Având asupra lui aceste două do-cumente păstrate cu mare grijă şi înplus aflând şi despre înfruntarea dintreepiscopul Gherasim Saffirin şi sinodaliidin 1909, care doreau intervenţia puteriipolitice în ocârmuirea Bisericii, părinteleGlicherie nu şi-a găsit liniştea sufletuluipână nu a dobândit şi acest al treileadocument, de o importanţă covârşitoare

pentru adevăraţii slujitori ai lui Hristos. Documentul, redactat şi semnat de preasfinţitul episcop Ghera-

sim Saffirin, conţinea o anatemă împotriva Sinodului Bisericii Orto-doxe Române, din pricina smintelilor provocate de Legea Consisto-riului Bisericesc Superior, la 12 octombrie 1909 şi suna astfel: «Mareşi grea răspundere veţi avea înaintea Dreptului Judecător pentru celece aţi făptuit şi făptuiţi. Nu în chipul acesta se neguţătoresc talanţii pecari Domnul ni i-a încredinţat. O neguţătorie ca aceasta, protivnicăsfintelor şi dumnezeeştilor aşezăminte ale Bisericei, aduce moarteveşnică, duce la „întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâş-nirea dinţilor” (Matei 25, 30), în urma dumnezeescului şi stăpânesculuiglas: „Din gura ta te voiu judeca, slugă vicleană şi netrebnică!” (Luca 19, 22).Sfintele canoane poruncesc celor cari se hirotonisesc arhierei, preoţişi diaconi, ca să făgăduiască sărbătoreşte, că vor păzi cu scumpătatetoate cele bisericeşti (can. 2 al Sin. VII).

Acestei obligaţiuni ne-am supus şi noi, membrii acestui Sf.Sinod, nu de silă, ci de bună voie, în ziua hirotoniei noastre caarhierei, mărturisind şi jurând, că până la suflarea noastră cea mai de

- 31 -


Episcopul Gherasim Saffirinal Romanului

pe urmă vom păstra şi vom păzi cu sfinţenie toate sfintele canoane,toate învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi întreagapredanie a Sfintei Biserici celei dreptmăritoare de Răsărit, rostindatunci şi anatemele şi afurisirile cele ce sunt de rostit.

Unii dintre noi, însă, şi-au călcat promisiunile şi jurămintele,nesocotind învăţătura şi canoanele Sfintei noastre Biserici, cu prilejuldiscuţiunei asupra proiectului devenit legea sinodală de azi, atră-gându-şi prin aceasta, canonicească afurisire şi anatema asupra lor.Scriu şi grăiesc astfel ca smerit episcop în Sfânta Biserică Ortodoxă deRăsărit, în care sunt şi vreau să rămân, iar nu „considerându-mă căîntrupez în persoana mea întreaga biserică, că eu aş fi capul şi con-ducătorul bisericii creştine şi că pe mine s-ar răzima întreaga bisericăcreştină”, cum mi s-a adresat Î.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei,D. Pimen, în Senatul Ţării, în şedinţa de la 9 martie 1909. Scriu şigrăiesc astfel ca un episcop ortodox, ca organ al slujbei Mântui-torului, ca slugă supusă Stăpânului meu Hristos, pe Care vreau să-Lslujesc cu credinţă, măcar de mi s-ar întâmpla orice în această lume.

Mă rog lui Dumnezeu ca toţi înalt Prea Sfinţiţii şi Prea Sfinţiţiimei fraţi în Hristos din această Sfântă Adunare să meargă cu toatăvirtutea şi hotărârea pe această cale şi să moară pe acest drum, pă-zind şi apărând cu toată căldura, până la suflarea cea mai de pe urmă,legile şi hotarele bisericeşti pe care Domnul, iar nu omul le-a pus.

Iar dacă, din nenorocire, se vor găsi unii dintre noi, ostaşii luiHristos şi cârmuitorii spirituali văzuţi ai Bisericii Lui, care să con-sidere învăţătura din Legea sinodală din 1909 ca învăţătură dreaptăa Bisericii şi să primească dispoziţiunile ei şi să le urmeze ca pe niştenorme ce ar fi în concordanţă cu sfintele canoane, eu, Gherasim alRomanului, în puterea Darului arhieresc ce am de la Duhul Sfânt şiîn calitatea mea de episcop şi membru al Sfântului Sinod al SfinteiBiserici Autocefale Române, proclamat şi socotit frate în Hristos preaiubit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice a Răsăritului, unoraca acelora le aduc aminte de canonul 1 al Sinodului al şaptelea Ecu-menic, care glăsuieşte: „Celor ce s-au norocit de vrednicia ierarhi-cească, mărturiile şi isprăvile le sunt însemnările cele ale canoniceş-tilor aşezământuri, pe care cu bucurie priimindu-le, împreună cu

- 32 -


arătătorul de cele dumnezeeşti David cântăm către Stăpânul Dumne-zeu zicând: În calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca întru toată bogăţiaşi poruncit-ai dreptate a fi mărturiile Tale în veac; înţelepţeşte-mă şi voiu fiviu”.

Şi, dacă proorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzimporuncile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, arătat este că elerămân de-a pururea neclintite şi nemişcate. Că şi văzătorul de Dum-nezeu Moisi aşa zice: „întru ele nu este cu putinţă a se adăugi şi dinele nu este cu putinţă a se scădea”.

Şi dumnezeescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se stri-gă: „la care doresc îngerii a privi”. Şi Pavel zice: „Sau noi, sau îngerdin cer de va vesti vouă afară de ceea ce aţi priimit, anatema fie!”.Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele,ca şi cum ar afla cineva dobânzi multe, cu îmbrăţişare priimim dum-nezeeştile canoane şi întreg aşezământul lor şi neclintit îl întărim,care s-au aşezat de către trâmbiţele Duhului, prealăudaţii Apostoli şide către sfintele Soborniceşti Sinoade şi de către cele ce s-au adunatpe alocurea spre predarea unor aşezământuri ca acestea şi de cătreSfinţii Părinţii noştri, că toţi de Unul şi Acelaşi Sfânt Duh luminându-se,au hotărât cele folositoare.

Dacă, însă, unii ca aceia dintru fraţii mei în Domnul, pe care maisus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se cutremură la auzul acesteisoborniceşti hotărâri de Dumnezeu poruncite, ci stăruiesc în anti-dogmatica situaţiune în care au pus Biserica Autocefală OrtodoxăRomână, smulgând-o de la unitatea dogmatică şi canonică ecumenicăcu Biserica din Constantinopol şi cu toate Bisericile Ortodoxe deRăsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe sfârşitul canonului Ide mai sus al Sinodului al şaptelea Ecumenic, aplicându-l întocmaiacelor fraţi în Domnul şi celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţia fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „...Şi pe ceice ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc,şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim, iară pecei ce îi dau certării, şi noi, aşijderea îi supunem”.

Aplic de asemenea şi canonul 2 combinat cu canonul 1 alSinodului al şaselea Ecumenic. Rup, deci, orice legătură şi comuniune

- 33 -


canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îiafurisesc şi îi dau anatemei ca pe nişte „mădulare putrede şi streine”trupului Bisericii, ca pe nişte „păgâni şi vameşi” (Matei 18, 17), vrednicide dumnezeiescul glas: „Nu vă ştiu pre voi!” (Matei 25, 12); „Depărtaţi-văde la mine toţi lucrătorii nedreptăţii!” (Luca 13, 27).

Spre încredinţare şi cuvenită regulă, depun aceasta la BiroulSfântului Sinod. Îmi zice Duhul Sfânt Dumnezeu, pe care L-au trimisşi-L trimite Bisericii Dumnezeu Tatăl întru numele Domnului şiDumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pe noi toate (Ioan14, 26), îmi zic sfintele canoane că nu mai pot lua parte în acest Sinod

- 34 -


Vedere de epocă asupra lavrei Neamţului

Chipuri de monahi nemţeni,la începutul secolului al XX-lea

cu foştii mei fraţi în Domnul, membri ai Sfântului Sinod, cari suntpuşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, afuri-sanie şi anatemă.

Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pebazele dogmatice şi canonice soborniceşti ale Bisericii Creştine Orto-doxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe bazastrăvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al SfinteiBiserici căreia slujesc, ci şi pe baza constituţiunii ţării mele şi pe bazalegii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus - ştie aceasta şi dl.Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, organ al Statului.

Mă supun şi mă voi supune, însă, întru atâta cât această legepământească nu îmi va cere să nesocotesc legea cerească, adică dum-nezeieştile dogme şi sfintele canoane soborniceşti ale Bisericii, la care

mă obligă şi art. 9 al ei,adică al legei sinodaledin 1909, şi pe cari mi leimpun nu numai conş-tiinţa, ci şi demnitateaepiscopală pe care, dinmila lui Dumnezeu, oam în Biserica domi-nantă a Statului Român,adică în Biserica Creş-tină Ortodoxă deRăsărit.»

Anul 1923. Decizii neortodoxe.

Spre toamna anului 1923, tulburările din Mănăstirea Neamţ s-auînteţit. Se răspândise printre călugări vestea că stareţul, protosinghe-lul Daniil, va fi schimbat în cel mai scurt timp, ori va fi repartizat într-omănăstire din altă parte. Călugării, care îl preţuiau ca pe un adevăratpărinte sufletesc, au făcut zid în jurul său, hotărând să nu lase să seîntâmple acest lucru.

Nimeni nu bănuia încă cine va fi viitorul stareţ al mănăstirii. La

- 35 -


Episcopul Nicodim Munteanu în faţa clădiriiAdunării Deputaţilor, alături de reprezentanţi

ai Frontului Renaşterii Naţionale

scurtă vreme, s-a aflat că cel ales de conducerea episcopiei în aceastăfuncţie era episcopul vicar Nicodim Munteanu, care urma să fieînscăunat la începutul anului 1924. Călugării din obşte erau neliniş-tiţi, bănuind că schimbarea stareţului are legătură cu evenimentelede amploare ce aveau loc la nivelul ierarhiei Bisericii. Ei îşi aminteaucu întristare cuvintele bătrânilor rostite cu puţină vreme înainte, prin

care aceştia prooroceau despre o mare ispită cum nu se mai văzuse. Abia retras din scaunul episcopal de la Huşi în luna decembrie

1923, episcopul Nicodim Munteanu avea să vină peste câteva luni caun străin printre vieţuitorii din Mănăstirea Neamţ. E adevărat că eraun om cu multă pregătire teologică, literat şi foarte diplomat, însă elaparţinea deja noii generaţii de oameni ai Bisericii, deschişi către ecu-menism şi înnoiri.

Deseori, în vizite protocolare obişnuia să poarte anumite distincţiionorifice dăruite de laici sau oameni politici, medalii de aur sau de

- 36 -


Obştea Mănăstirii Neamţ în anul 1920. Al treilea de jos, de la dreapta spre stânga, este ieromonahul Glicherie Tănăsă

argint, ce stârneau nedumerirea călugărilor de atunci.În aşteptarea noului stareţ, călugării îşi făceau planuri de re-

fugiu prin pustietăţile munţilor, în cazul în care viitoarele condiţii dinobşte nu le-ar mai fi permis să vieţuiască după rânduiala bisericeascăde până atunci. Bănuielile lor se întăreau de la o zi la alta. De acumînainte, călugării ştiau ce va urma. Va veni un alt stareţ, care va intro-duce slujbele ţinute după noul calendar, îi va obliga să mănâncecarne, să-şi tundă bărbile, iar pe cei mai râvnitori, care i se vor împo-trivi, îi va izgoni din mănăstire.

Era o perioadă atât de grea şi frământată, încât călugării se în-tăreau duhovniceşte unul pe altul, cu pilde din viaţa Sfinţilor Părinţi,mărturisitori ai Ortodoxiei sau din viaţa mucenicilor pătimitori pen-tru Hristos. Părintele Glicherie a socotit că acum era de trebuinţă săfacă cunoscute tuturor cele două documente pe care le adusese cu elde la mitropolia din Iaşi. Era vorba de enciclica Sinodului BisericiiOrtodoxe Române din anul 1903, prin care acesta răspundea Patri-arhiei Constantinopolului că nu se cuvine a schimba rânduiala stră-bună a Bisericii, dar şi de enciclica patriarhului Tihon, prin care îşiîntărea fiii duhovniceşti în lupta pentru mărturisirea adevăratei credinţe.

Cele două documente circulau din mână în mână; călugării leciteau pe nerăsuflate şi se întăreau în credinţă, hotărând fiecare pen-tru el să rabde până la capăt, orice s-ar fi întâmplat.

Enciclica Sinodală din anul 1903, prin care Sinodul BisericiiOrtodoxe Române răspundea Patriarhiei din Constantinopol, fusesepublicată chiar şi în Revista Bisericii Ortodoxe Române, nr.1/1903 şisuna astfel: „Sanctitatea Sa Patriarhul de Constantinopol, cu consim-ţământul unanim al membrilor Sfântului Sinod de pe lângă BisericaPatriarhală, a trimis scrisoare tuturor Patriarhilor şi tuturor ÎnaltPreasfinţiţilor preşedinți ai Sinoadelor Bisericilor Ortodoxe auto-cefale, prin care le cere părerea asupra câtorva chestiuni cu caracterreligios.

Iată care sunt aceste chestiuni:a) Ce trebuie şi ce poate să se facă, ca popoarele ortodoxe să se

întâlnească în unitatea credinţei, în dragoste şi în concordie, şi peurmă, ce e de făcut în comun, spre întărirea credinţei noastre orto-doxe şi spre mai bună apărare a Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu,

- 37 -


în contra spiritului potrivnic al lumii acesteia?b) Care e părerea bisericilor autocefale asupra raporturilor cu

cele două mari vlăstare ale creştinismului, adică cu Biserica Romano-Catolică şi cea Protestantă? E timpul potrivit să se prepare terenulpentru o apropiere amicală cu Biserica Romano-Catolică şi cea Pro-testantă?

c) Nu de mai mică importanţă este şi chestiunea calendaruluicomun, despre care se vorbeşte şi se scrie de câtva timp; în special,sistemele propuse de a se reforma calendarul iulian, adoptat de vecide Biserica Ortodoxă sau de a adopta pe cel gregorian, cel dintâiufiind considerat ca neexact, cel de-al doilea ca mai potrivit cercetărilorştiinţifice. Ce e de făcut cu transformarea pascaliei noastre bisericeşti,pe care o cere noua reformare a calendarului?

La aceste întrebări, Sfântul Sinod al Sfintei Bisericii noastre, însesiunea sa din anul acesta (1903), răspunde că prima datorie acreştinătăţii este de a păstra dumnezeiasca doctrină pe care ne-a dat-oDomnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, neschimbată, neames-tecată, neîmpărţită şi nedespărţită până la sfârşitul veacurilor.

Biserica Ortodoxă ţine ca sfânta ei învăţătură să se păstrezeneştirbită, aşa cum s'a hotărât de Sfinţii şi de Dumnezeu purtătoriiPărinţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicescă şi Apostolică în celeşapte Sinoade ecumenice. Biserica Ortodoxă de Răsărit, rămânândstatornică numai în învăţătura creştină, astfel lămurită şi hotărâtă, şinu în alta, ierarhii Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, plini derâvnă duhovnicească, trebuie să o întărească şi cu dreapta credinţă sălumineze în povăţuire pe cei ce merg acum în rătăcire de la calea, ade-vărul şi viaţa, pe care ne-a arătat-o Domnul şi Mântuitorul nostruIisus Hristos, ca să se îndrumeze spre această sfântă şi dumnezeiască cale.

Mulţimea eterodocşilor din afara Ortodoxiei, care prin regulileprescrise de Biserică şi de ritualul ei se primesc în sânul Sfintei noas-tre Biserici Ortodoxe, este dovada cea mai elocventă că corpul Bi-sericii creşte şi se întăreşte pe unica temelie care este pusă şi care esteIisus Hristos. Sfânta Biserică Autocefală Ortodoxă Română crede că ecu neputinţă a găsi puncte de întâlnire şi de atingere cu bisericileeterodoxe Romano-Catolică şi Protestantă. Care puncte se pot trececu vederea, fiindcă nimic nu este de prisos în alcătuirea doctrinară a

- 38 -


Bisericii Ortodoxe?Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă şi fără nici un

obstacol. Nu este nevoie de a o face mai curată decât este. La aceastăcale dacă vor voi aceste două vlăstare ale creştinismului să vină, noi,precum de mult le-am arătat calea, le-o arătăm şi acum. Nu primimînsă propuneri în privinţa felului de a intra, căci numai unul singureste felul de intrare pe calea, adevărul şi viaţa, şi acesta este credinţasinceră, fără pată şi statornică, aşa după cum am primit'o de laDomnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Sfinţii Săi Ucenici,dogmatisită în cele şapte Soboare ecumenice, atât sub raportul doc-trinei, cât şi al disciplinei canonice bisericeşti. Dorinţa noastră este catoţi eterodocşii să vină în sânul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, sin-gura care le poate da mântuirea.

Dar, dacă aceştia arată dorinţe cu condiţii, după cum zice Sanc-titatea Sa, cu care concordia dogmatică dorită şi comunicarea esteneadmisibilă, atunci constatăm faptul că nu ne rămâne decât sătrecem înainte şi să vedem şi mai departe cu acelaşi zel şi cu aceeaşievlavie, ca sfânta noastră doctrină ortodoxă să o păstrăm şi să o fa-cem cunoscută, ca şi până acum, celor însetaţi de dreptate şi de adevăr.

Cu privire la a doua chestiune la care se referă scrierea Sanc-tităţii Sale şi anume a creştinilor romano-catolici care s'au despărţitde biserica Romei şi care se numesc acum catolici vechi, credem căuniunea lor cu Biserica Ortodoxă de Răsărit este iarăşi imposibilă,dacă şi aceştia vor tinde spre unire cu noi, pe baze de condiţii şiconcesiuni, fiindcă Biserica Ortodoxă nu poate primi condiţiuni şi nupoate să facă concesiuni. Pe lângă aceasta, catolicii vechi, formând ominoritate în mijlocul bisericilor reformate şi romano-catolice, ei segăsesc sub influenţa lor. Când vor scăpa de această influenţă şi cândvor cere cu stăruinţă ca să fie primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe,îmbrăţişând cu totul doctrina noastră, atât dogmatică cât şi canonică,cu bucurie vor fi primiţi.

În chestiunea calendarului, Sfântul Sinod al Bisericii noastrerăspunde astfel: «Fără a ne raporta la rezultatele oamenilor de ştiinţă,care au studiat chestiunea măsurării timpului, din care unele suntfavorabile sistemului nostru calendaristic, altele celuilalt sistem, Sf.Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române crede şi cere

- 39 -


ca să rămânem în ceea ce ne găsim astăzi, fiindcă este cu neputinţăsă nu atingem rânduielile canonice, dacă ne-am gândi la o schim-bare sau o reformare a calendarului iulian, cu care Biserica Orto-doxă trăieşte de atâta timp, fără ca să se simtă vreo strâmtorare.

Deosebit de aceasta, nici cu degetul nu este permis a ne atingede hotărârile străvechi, care fac gloria noastră bisericească. Dumne-zeu, Marele Stăpânitor al vremilor, va rândui şi în această privinţă,ceea ce voieşte El şi ceea ce va crede că este bun ca să se facă. Până acumînsă n'a vorbit decât o singură dată prin acei ce au primit acest calen-dar în vechimea noastră bisericească, iar când va binevoi altfel, desi-gur că ne va lumina prin Duhul Sfânt, ca şi în această privinţă să ştimce să voim şi ce să facem. Acesta e răspunsul Sfântului Sinod al Bise-ricii noastre Creştine Ortodoxe la întrebările puse de Sanctitatea Sa,Patriarhul de Constantinopol şi de Sf. Sinod de pe lângă BisericaPatriarhală” (Din lucrările Sf. Sinod, sesiunea 1903).

Anul 1923. Un model viu al Ortodoxiei de Răsărit. Scrisoarea patriarhului Tihon.

În aceeaşi perioadă în care călugării lavrei nemţene îşi căutaumodele vrednice de urmat dintre vrednicii ierarhi iubitori de dreap-tă credinţă, părintele Glicherie purta în suflet sfaturile către cre-dincioşi cuprinse în ukazul din anul 1920, al patriarhului mucenicTihon, păstorul Bisericii Ruse din Catacombe:

„Prin mila Domnului nostru Iisus Hristos, patriarhul Tihon,ucenicul şi pătimitorul Lui, merg la moarte mucenicească pentruHristos şi credinţa pravoslavnică, cu mare bucurie duhovnicească,nădăjduind la mila lui Dumnezeu, că Domnul nostru Iisus Hristosmă va număra în ceata mucenicilor, învrednicindu-mă de cununacerească şi nu numai pre mine, ci şi pre toţi cei ce mă vor urma şi nuvor intra în cârdăşie cu Serghie şi cu puterea sovietică şi nu vor primipecetea lui Antihrist, ci vor merge la munci şi la moarte pentruHristos şi credinţa pravoslavnică. Fiindcă toţi cei ce vor răbda până lasfârşit se vor învrednici de cununile cele muceniceşti, şi vor moşteniÎmpărăţia Cerurilor toţi cei ce vor rămâne până la sfârşitul vieţii lor

- 40 -


credincioşi Domnului Hristosşi Ortodoxiei.Fiii mei!

Vă blagoslovesc pre voi înnumele Domnului nostru IisusHristos! Blagoslovenia lui Dum-nezeu şi a mea să fie cu voi înveci, Amin! Iară pre Serghie şipre toţi episcopii şi preoţii cei ceau vândut pre Hristos şi cre-dinţa pravoslavnică, pre lupiicei în piei de oaie, îi blestem!

Îi blestem pre pierzătoriisufletelor creştineşti, cari nu auvrut să meargă împreună cumine la mucenicie, ci s-au lepă-dat de Dumnezeu şi de cre-dinţa pravoslavnică şi au iscălitsă colaboreze cu puterea sovie-

tică, ca să piardă suflete creştineşti şi Pravoslavia. Iată pentru cari lu-cru au primit ei „slobozenia”. Iară eu pre toţi aceştia îi predau anate-mei!

Fiii mei, voi mai mult pre mine nu mă veţi mai vedea şi glasulmeu nu-l veţi mai auzi, fiindcă eu nu mă învoiesc să iscălesc ca sălucrez cu spurcata putere sovietică şi de aceea pre mine nu mă vormai slobozi din temniţă, ci mă vor munci, ca să mă omoare. Iară preepiscopii şi preoţii cei ce-au iscălit, pre aceia i-au liberat, iar Serghie,cari au luat cu de-a sila prestolul patriarhiei, s-au făcut prieten alsatanei. El a iscălit să lucreze cu satana! Să dea la munci şi la moartepre toată ierarhia bisericească şi pre tot clerul bisericesc cari nu seînvoieşte să lucreze dimpreună cu ei şi cu puterea sovietică. Serghie,acest lup în piele de oaie, a predat de acum la moarte mai mult de osută de episcopi şi mii de duhovnici, luptători pentru Pravoslavie şi eide-acum nu mai sunt, căci au fost împuşcaţi. Dar, iată, că şi eu îmiaştept pedeapsa cu moartea, cari din clipă în clipă trebuie să vie.

- 41 -


Sfântul Patriarh Tihon


Fiilor! Pravoslavie în Rusia nu mai este şi nici nu va mai fi, căci nu va

mai rămâne în libertate nici un episcop sau preot, slujitor al luiDumnezeu! Ci vor rămânea numai acei episcopi şi preoţi cari vor fiagenţi politici, căci ei vor sluji o vreme în biserici, ca să piardăsufletele cele creştineşti. Şi-atunci când ei cu totul vor aduce norodulîn rătăcire şi minciună, atunci ei vor convinge norodul ca să lucrezeşi în Sfintele Duminici, şi în Sfintele Sărbători şi să nu mai ţină niciSfintele Posturi, ci cu totul să se predea şi să se supună pre sineputerii sovietice: „Căci toată stăpânirea de la Dumnezeu este”.

Iar atunci când stăpânirea va dărâma bisericile şi le va prefacepre unele în cluburi şi teatre, atunci norodul să stea cuminte şi sărabde cu „smerenie”. Căci unde merge păstorul, acolo merge şi tur-ma. Nu pot să vi le descriu în amănunt pre toate cele ce vor fi în acelevremi, fiindcă acuma cu totul sunt umflat de foame şi mâna mea numai scrie bine, nu mai am nici putere şi vederea tare mi-a slăbit. Şi deaceea, de nu am scris ceva până la capăt, după conţinut să îndreptaţivoi.

Copiaţi această scrisoare şi o transmiteţi tuturor creştinilor, darşi prin viu grai să spuneţi la toţi credincioşii aceste ultime ale melecuvinte. Vă blagoslovesc înainte de moarte: rugaţi-vă singuri princasele voastre, fără preoţi, fiindcă ei sunt lupi în piele de oaie. Singuriîngropaţi morţii, singuri botezaţi copiii. Iar căsătoriile, să le blago-slovească tata şi mama cu sfintele icoane. Rugaţi-vă fiecare după cumştie şi după cum poate, ţineţi toate posturile, cinstiţi sfintele sărbători,păziţi credinţa pravoslavnică până la sfârşit.Fiilor!

În vremea stăpânirii sovietice, credinţă Pravoslavnică nu va maifi. Şi atâta vreme nu va mai fi credinţă Pravoslavnică, cât va fi şistăpânirea sovietică. Dar, dacă noi ne vom ruga neîncetat şi vomposti, apoi atunci va mai fi pentru o scurtă vreme, o oarecare libertatereligioasă. Şi-atunci, toţi revoluţionarii bisericeşti, popii şi vlădicii,slujitorii sovietelor, ucigătorii şi pierzătorii sufletelor creştineşti dinnou îşi vor lua locurile în biserici, de cari ei odinioară s-au lepădat.

Dar voi, robii cei aleşi ai lui Dumnezeu, să nu vă împărtăşiţi cu

- 42 -

ei, şi să nu mergeţi la ei ca să vă rugaţi, căci ei toţi se află subt anatemăşi blestem. Şi, pentru ca ei iarăşi să aibă dreptul de la Dumnezeu săsăvârşească sfintele slujbe în Biserică, trebuie să se roage în pridvorulbisericii şi să postească vreme de trei ani de zile, având voie sămănânce numai o bucată de pâine şi să bea un pahar cu apă, o datăîn zi, după apusul soarelui. Iar după acest canon, să se spovedeascădeschis înaintea norodului pentru păcatele lor şi numai după aceeavor putea să primească iarăşi de la Dumnezeu darurile şi drepturiledepline ale unui preot creştin, în toate eparhiile (...) Iar aşa, numiţiiînnoitori ai credinţei, cei ce singuri pre sine se „sfinţesc” şi se numesccreştini, preoţi şi arhierei, aceştia toţi se află în slujba satanei, în slujbaminciunii şi a înşelării sufletelor creştineşti, căci atunci în biserici„urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt”. Urâciune a pustiirii, cariîşi trage rădăcina sa încă din vremea despărţirii Bisericii Răsărituluide Biserica Apusului, cea din Roma. Dar Domnul Dumnezeul nostruIisus Hristos nu va mai răbda această fărădelege şi va veni să judecenoroadele.

Fiilor!Încă o dată vă mai spun, din tot

sufletul, aflându-mă în boală, prepatul de moarte, ca un bolnav, cariînainte de moarte primeşte uşurarede boala sa, iar apoi se ia de ladânsul şi boala şi moartea: va mai fio oarecare libertate religioasă şi preurmă gătiţi-vă pentru dreapta şiînfricoşata Judecată cea mai de preurmă, definitivă şi fără de nici oîntoarcere. Fiecare om să aştepteJudecata lui Dumnezeu, Amin!”.

- 43 -


Biserica Schitului Pocrov după cel de-al

doilea război mondial

Anul 1923. Numirea ca egumen la schitul Pocrov.

Părintele Glicherie devenise de-acum incomod pentru sino-dali, pentru faptul că ştia care este adevărul şi spunea lucrurilor penume, atât printre călugării din Mănăstirea Neamţ cât şi către

credincioşi, prin predi-cile sale rostite la sluj-bele bisericeşti. Condu-cerea episcopiei l-a obli-gat pe stareţul Daniil săse descotorosească de ie-romonahul Glicherie,trimiţându-l ca stareţ laschitul Pocrov, aflat peatunci în paragină.

Condiţiile ce ur-mau a fi impuse BisericiiOrtodoxe prin enciclicasinodală din 1920 auprovocat nemulţumireamultor clerici ortodocşi.Chiar de la punctul întâial propunerilor acesteia,figura acceptarea unuicalendar uniform (co-mun) pentru prăznuireamarilor sărbători creş-tine în acelaşi timp de

către toate bisericile. Ceea ce opera lui Cuza nu reuşise să săvârşeascăîn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, avea să se împlinească şasedecenii mai târziu.

În toamna anului 1923, la praznicul Acoperământului MaiciiDomnului, părintele Glicherie va fi instalat ca egumen al schituluiPocrov, chiar în ziua hramului. Acest schit se afla sub jurisdicţia

- 44 -

Schitul Pocrov, anul 1924 - ieromonahulGlicherie, alături de diaconul David Bidaşcu

(dreapta)


canonică şi administrativă a Mănăstirii Neamţ. Drept ajutor, alăturide părintele Glicherie a fost trimis părintele ierodiacon David Bidaşcu,şi el vieţuitor în Mănăstirea Neamţ - un suflet ales, râvnitor, sincer şidevotat în slujba lui Dumnezeu.

La schitul Pocrov, părinţii Glicherie şi David s-au legat sufle-teşte foarte mult. Se rugau, munceau, se bucurau şi sufereau îm-preună, încât toată trăirea lor pe acest pământ le-a fost unul înapropierea celuilalt. Sfinţită a fost această dragoste de suflet între ei,căci au trecut prin ispite şi grele încercări, s-au ostenit în neîncetaterugăciuni, au purtat posturi lungi şi grele, dar şi unul şi celălalt s-auîncredinţat cu aceeaşi tărie în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Aici la Pocrov, în 1923, părintele Glicherie şi părintele David augăsit doar trei călugări în vârstă şi un frate începător. Peste tot bântuiaruina şi lipsurile, iar flacăra monahismului se stingea încet-încet. Aureparat chiliile, au întărit gardurile gospodăriei, dar mai ales aureînviat viaţa bisericească a schitului cu sfintele şi cuvenitele rugă-ciuni. Clopotele au început să răsune din nou pe văile din jur, tipiculSfântului Sava a fost scos încă o dată de printre cărţile prăfuite şiînnegrite de vreme, iar peste tot ţinutul acela stăpânea iarăşi un duhde viaţă monahală.

Un an mai târziu, obştea schitului Pocrov număra 12 vieţuitori.Ca nicăieri altundeva, părintele Glicherie s-a dedat pe sine mult maimult nevoinţelor duhovniceşti, privegherilor îndelungate şi osteni-toare, în singurătatea acestui locaş ferit de lume, unde cu greu seputea ajunge. Ajuns povăţuitor de suflete şi duhovnic al fraţilor, aveao atitudine simplă şi sinceră faţă de părinţii din obşte, fiind iubit şiascultat de toţi.

Pentru credincioşii care ajungeau la schit, părintele Glicherieieşea întru întâmpinare, le ura bun venit şi îi binecuvânta cu semnulSfintei Cruci, zicând: „Domnul-Dumnezeu să vă binecuvinteze şi săvă miluiască după mare mila Sa!” şi alte cuvinte mângâietoare desuflet. Cu statura lui mică, cu vorbirea lui blândă dar înflăcărată, pă-rintele Glicherie lăsa asupra celor care-l întâlneau o impresie nemai-întâlnită.

În jurul lui se năştea o atmosferă duhovnicească de dragoste şi

- 45 -


evlavie, care îi înconjoară pe adevăraţii stareţi şi în care nu este nicifăţărnicie, nici semeţie, nici alte patimi. Prin înfăţişarea lui cea dinafară, totdeauna îmbrăcat într-o dulamă simplă, prin graiul blând şismerit, el amintea de marii pustnici care vieţuiseră până atunci în acelschit, precum cuviosul Pahomie cărturarul, cuviosul Chiriac sihas-trul, făcător de minuni şi înaintevăzător, schimonahul Zosima pust-nicul şi alţii.

Toate aceste frumuseţi duhovniceşti aveau să fie zdruncinatedin temelii de marea încercare ce avea să cuprindă întreaga lumeortodoxă din hotarele unde se grăia româneşte, unde credinţa, portulşi limba nu se schimbaseră vreodată. Liniştea şi trăirile duhovniceştiale cuvioşilor de la schitul Pocrov aveau să fie tulburate de hotărârilenecanonice luate în cadrul conferinţei de la Constantinopol din anul1923, unde de mai multă vreme se punea la cale distrugerea adevă-ratei credinţe ortodoxe.

Anul 1924. Părintele Glicherie respinge hotărârile conferinţei de la Constantinopol.

Sfârşitul anului 1923 şi începutul lui 1924 aveau să fie marcatede grele încercări pentru monahii şi creştinii Bisericii Ortodoxe dinRomânia. În pustietatea schitului Pocrov, părintele Glicherie rânduialungi posturi negre şi privegheri de noapte, pentru bunul mers alBisericii. Se simţea de mai multă vreme că nenorocirile nu îi vor ocoli.De aceea, părintele Glicherie s-a bucurat cu duhul, pentru faptul căDumnezeu i-a rânduit să se retragă în această pustie, unde mai multputea să-şi îndeplinească îndatoririle duhovniceşti.

Sărbătoarea Naşterii Domnului din acel an a fost umbrită desuferinţa multor credincioşi, dar mai ales de aceea a monahilor nem-ţeni mai râvnitori. Noul stareţ instalat oficial, episcopul NicodimMunteanu, a arătat dintru început o atitudine dură faţă de părinţii deaici. Dorea să-i înveţe pe călugări ce este ascultarea fără cârtire, ca a-tunci când va da porunci anticanonice, nimeni să nu i se împotrivească.

- 46 -


În studiile despre schimbarea calendarului, opiniile ortodoc-şilor ce s-au ocupat în mod special de aceasta au fost împărţite. Unii,respingând orice inovaţie în materie de credinţă, considerau moş-tenirea noastră străbună ca fiind singura potrivită în Biserică, fiindpreluată de la Sfinţii Părinţi şi având totdeauna autoritatea Bisericii.Alţii, promotori ai calendarului apusean şi introducerii lui de cătrenoi, invocau cea mai mare precizie cronometrică posibilă, sau chiarnoul uz al uniformităţii, pledând pentru practica Bisericii Apusene cafiind inteligentă şi aşteptând de la ea probabil, oarece sporiri duhov-niceşti.

Conform cu hotărârile conferinţei ţinute în anul 1923 în Cons-tantinopol, Paştele urma să se prăznuiască tot după vechiul calendariulian: în prima Duminică de după luna plină, după echinocţiul deprimăvară, aşa cum au zis hotărârile Sinodului I ecumenic de laNiceea (325). Au fost însă încălcate celelalte condiţii ale Soborului ni-ceean: niciodată în aceeaşi zi cu paştele iudaic (pesah) şi niciodatămai înainte de echinocţiul de primăvară. Lunile anului rămâneau cuacelaşi număr de zile; sărbătorile cu dată fixă de peste an rămâneauaceleaşi ca denumire şi ordine, însă se mutau mai înainte cu 13 zile, dupănoul calendar gregorian, la fel ca şi sărbătorile cu dată schimbătoare.

Celelalte reforme propuse de această conferinţă au fost mic-şorarea numărului sărbătorilor, cea de-a doua căsătorie a preoţilorde mir văduvi, scurtarea şi dezlegarea posturilor, reducerea gra-delor de rudenie în privinţa căsătoriei, reducerea vârstei minime deintrare a tinerilor în rândul clericilor, activitatea ecumenică aBisericii Ortodoxe Române etc.

Dorind stricarea aşezămintelor dumnezeieşti ale Bisericii -deţinătoarea revelaţiei despre Dumnezeu, la începutul secolului alXX-lea, lupii au început să se strecoare în staulul oilor, infiltrându-seîn rândul clerului şi ajungând până în cele mai înalte trepte ierarhicebisericeşti. Cu multă tenacitate şi minciună învăţată de la tatăl min-ciunii, diavolul, ei au înlocuit învăţătura dumnezeiască cu filozofiileomeneşti.

Cea mai sinistră figură bisericească implicată în această luptăîmpotriva Bisericii a fost Meletie Metaxakis, patriarhul mason de

- 47 -


Constantinopol. La comanda lui, s-a ţinut congresul tâlhăresc numitîn mod hulitor „sinod panortodox” de la Constantinopol, din 1923,care a spart bariera canonică a Bisericii Ortodoxe, realizând un pre-cedent care s-a tot agravat şi a ajuns până la apostazia de astăzi. Unuldintre neadevărurile vehiculate în multe cărţi şi reviste teologice estecă în 1923, la Constantinopol a avut loc un „Sinod pan-ortodox”. Pânăşi Patriarhia ecumenică a numit atunci respectiva adunare congres, iarnu sinod. Şi nu a fost pan-ortodox, căci vechile patriarhii dinIerusalim, Alexandria şi Antiohia au refuzat să trimită delegaţi.

În anul 1923, nemulţumit de hotărârile congresului, părinteleGlicherie scria: „În toată istoria Bisericii, au existat vrăjmaşi care auluptat împotriva ei, spunând că aceasta nu reflectă adevărul sau esteînvechită. Lupta lor a constat în încercarea de a fura adevărul pogorâtde sus şi a pune în locul lui propriile lor dogme, învăţături şi filosofiideşarte, rod al unor minţi căzute. Veniţi ca nişte lupi în piei de oaie,aceşti eretici şi păgâni răpitori au văzut că staulul, adică Biserica, eraîngrădit cu bârne groase, adică avea drept străjeri pe ierarhii şi preoţiisăi, înarmaţi cu armele neruginite ale sfintelor canoane. Ei nu puteaucâştiga această luptă în mod cinstit, aşa că au folosit înşelătoria, ceamai veche metodă de a câştiga o bătălie. Ei au creat fisuri în zidul deapărare al Bisericii, iar pe acolo au introdus învăţături străine şi oa-meni străini de Ortodoxie, adică păstori năimiţi, pe care i-au proptitîn cele mai înalte scaune ale ierarhiei”.

Noile sisteme de gândire au fost introduse foarte repede în men-talitatea înaltei societăţi din ţările ortodoxe, precum şi în România.Prin urmare, modul de raportare a acestor clase sociale (printre careşi intelectualitatea) la rolul şi însemnătatea Bisericii a devenit de ne-recunoscut, fiind afectată negativ de noul sistem de valori. Mai multîncă, mediile bisericeşti ortodoxe, care fuseseră deja impregnate cuideile teologice apusene, vor suferi de-acum o otrăvire cu ideile ecu-menismului protestant de sorginte masonică, care începuse să se dez-volte în acea perioadă.

Cel dintâi care a lovit în Biserica Ortodoxă a fost ierarhul franc-mason Meletie Metaxakis (1871-1935), despre care am amintit şi încontextul enciclicei din anul 1920. Eforturile duşmanilor Bisericii de

- 48 -


a se infiltra până în cele mai înalte scaune ale ierarhiei sale au fostîncununate de succes atunci când el a fost propulsat în frunteaBisericii.

Îndată după alegerea sa în calitate de mitropolit de Kitiisk(1910), Meletie primeşte consacrarea în masonerie la Constantinopolşi devine membru al lojei masonice «Armonia», fapt elucidat înrevista «Pytagore Equerre» (1935, v. 4, pag. 7–8).

În anul 1967, comitetul constitutiv al „Buletinului masonic”,organ al Marii Loje a Greciei, îi încredinţează masonului AlexandruZervudakis sarcina de a scrie o monografie, iar pe parcursul ei să mai„oglindească încă o stea sclipitoare, care a strălucit şi a luminat cerulBisericii Ortodoxe Greceşti”.

Zervudakis a scris biografia amplă a lui Meletie (Metaxakis), cucare s-a întâlnit încă la Constantinopol în zilele tragice pentru Grecia,după înfrângerea ei în războiul cu Turcia, în 1922. „Eu l-am salutataşa cum se salută mason cu mason, – scrie Zervudakis. El a râs şi aspus: Precum văd, mă înţelegeţi”.

Din monografia lui Zervudakis aflăm că Meletie s-a întâlnit cumasonii în anul 1906. A colaborat cu cercurile masonice greceşti laConstantinopol, mai cu seamă, în 1908. Masonii cu care Meletie în-treţinea contacte şi-au intensificat activitatea, pentru a impune „fireacercetătoare şi iscoditoare a lui Meletie... să se decidă... şi să urmezeexemplul multor episcopi străini şi... să se consacre misterelor tainiceale masoneriei”.

Cu prilejul iniţierii sale în masonerie, Zervudakis scrie: „Îmiamintesc cu câtă mândrie şi bucurie voi, fraţii, vorbeaţi despreconsacrarea lui Meletie, care a fost ales atunci în loja noastră. Dupăconsacrarea sa, fratele Meletie a desfăşurat o intensă activitate maso-nică pretutindeni, oriunde s-a aflat de-a lungul vieţii sale furtunoase.Foarte rar vei întâlni asemenea oameni, care ca şi fratele Meletie, auaderat la masonerie şi şi-au făcut din ea o experienţă de viaţă. Şi amsimţit cu toţii o mare pierdere, atunci când a plecat atât de curând înveşnicie”.

În paralel cu activitatea masonică, el a urcat şi în ierarhiabisericească. Împrejurările de după primul război mondial fac ca, în

- 49 -


urma unei lovituri de stat, puterea din Grecia să fie preluată deunchiul său, masonul Eleftherios Venizelos (1864-1936). Acesta vaînlesni urcarea nepotului său în fruntea Bisericii din Grecia, printr-oserie de manevre politice, dirijate de cercurile masonice din care făceaparte Venizelos. În 1919, arhiepiscopul legitim al Atenei şi întregiiGrecii, Procopie, este îndepărtat necanonic, iar Sinodul este forţat să-laleagă în fruntea sa pe Meletie Metaxakis. În Biserica Ortodoxă aGreciei se produce o schismă: venizeliştii contra regaliştilor, printrecare se aflau şi mitropolitul Gherman al Demetriasului şi Sfântul

Nectarie (de Eghina) al Penta-polisului. Metaxakis ridică pro-blema schimbării calendarului,înfiinţează o comisie şi declară:„Credem că este absolut necesarsă îndreptăm calendarul”.

La 17 decembrie 1921, am-basadorul grec la Washingtontrimite o scrisoare către prefec-tul Salonicului în care îl înştiin-ţează că „înveşmântat, a luatparte la slujba anglicană, a înge-nuncheat în rugăciune cu angli-canii, a venerat sfânta lor masă,a spus o predică, şi… i-a bine-cuvântat pe cei de faţă”. La 29decembrie, Sfântul Sinod al bi-sericii Greciei, condus de mitro-politul Gherman al Demetria-sului, l-a caterisit pe Metaxakispentru încălcarea legii canoniceşi pentru provocarea la schismă.

La începutul anului 1922, cu sprijinul ministrului grec al afa-cerilor externe, dar fără să fie ales în mod canonic, deşi caterisit decătre Sfântul Sinod al bisericii Greciei, Meletie Metaxakis este în-scăunat patriarh ecumenic.

- 50 -


Patriarhul Miron Cristea şi OctavianGoga. În plan îndepărtat, Veniamin

Pocitan, vicar al MitropolieiUngrovlahiei

La întronarea sa, Metaxakis spunea: „Mă ofer să slujesc Bisericadin scaunul său cel mai înalt, să intensific pe cât e cu putinţă relaţiilecu bisericile neortodoxe ale Orientului şi Occidentului şi să pro-movez lucrarea unificării dintre noi”. Ascultând întru totul de cei ceîl propulsaseră în fruntea Bisericii, noul patriarh a impus PatriarhieiConstantinopolului o primă abatere gravă de la canoanele bisericeşti:după numai şase luni de la alegerea sa, la 22 iulie 1922, patriarhiarecunoaşte, printr-un act oficial, validitatea hirotoniilor anglicane. Eltrimite scrisori Bisericilor Ortodoxe, cerându-le să adopte cu rapi-ditate această măsură, fapt care se şi întâmplă în următoarele douădecenii (1923-1939).

În 1923, Metaxakis convoacă congresul „pan-ortodox” (10 mai– 8 iunie) la care au fost de faţă doar reprezentanţi ai bisericilorGreciei, Serbiei şi României şi, bineînţeles, anglicanii. Vedem aşadar căaceastă adunare nu este nicidecum pan-ortodoxă, deşi Metaxakis sefăleşte: „funcţionăm ca o delegaţie a întregii Biserici”.

La schitul Pocrov, dar şi în lavra Mănăstirii Neamţului, atâtvestea despre acţiunile masonice ale lui Meletie împotriva Bisericii,cât şi punctele de discuţie purtate în cadrul conferinţei de la Cons-tantinopol din 1923, au creat o stare de agitaţie şi mari nemulţumiri.Călugării constituiau acum zidul de rezistenţă ortodoxă şi făgăduiaucă nu-şi vor trăda cre-dinţa ortodoxă, nici legea strămoşească.

- 51 -


Funeraliile patriarhului Miron Cristea - martie 1939, Bucureşti

Anul 1924. Scrisoarea părintelui Glicherie către protosinghelul Daniil Ciubotaru.

„Preacuvioase părinte Daniil, Cu durere în suflet scriu aceste rânduri şi cu nădejdea că vor

ajunge vreodată şi în mâna sfinţiei voastre. De la Mănăstirea Cetă-ţuia, din vremea când nu ştiam prea multe despre această viaţăînchinată lui Hristos, sfinţia voastră aţi fost cel care mi-aţi purtat degrijă şi în cele trupeşti şi în cele sufleteşti. Pentru dragostea şi cinsteape care v-o datorez totdeauna, mult mi-am dorit să fim alături. Dar,cum văd, între noi s-a pus un zid care e mai rău decât moartea. Şi eun zid care simt că ne va despărţi pentru multă vreme.

Am auzit că aţi fost scos de la stăreţia mănăstirii, deşi noi că-lugării de acolo am fost mereu fiii sufleteşti ai sfinţiei voastre şi v-amiubit ca pe un părinte sufletesc. Ştiu că multora dintre noi le pare răude toate cele întâmplate acolo. Acum a venit un păstor năimit, carenumai de grija sufletească a călugărilor nu se grijeşte. Am ajuns într-ostare de plâns, şi plânsul nostru abia de acum înainte prinde a sevărsa. Dacă nu am plâns până acum destul pentru păcatele noastre,iată că de acum vom plânge şi pentru păcate şi pentru credinţa stră-bună, pe care urzitorii răului din această lume vor să ne-o răpească.

În schitul nostru, mă străduiesc să ţin lucrurile strâns, ca nu cum-va călugării de aici să intre în deznădejde. Le dau nădejdi de îndrep-tare în fiecare zi, deşi ştiu bine că o aşa îndreptare este cu neputinţă, cuoamenii care formează azi şi guvernul ţării şi sinodul Bisericii noastre.

Credinţa străbună păstrată cu preţ de sânge a fost batjocorită înzilele noastre. Cei din Sinod şi-au pus prea mari nădejdi în oamenistricaţi cu credinţa, cum este acel arhimandrit Iuliu Scriban, absol-vent de teologie catolică şi protestantă din Strasbourg. Mă întrebdeseori, cum poate un ucenic al catolicismului şi protestantismului săapere Ortodoxia. Ce a vorbit acesta în numele Ortodoxiei, la aceastricată adunare de anul trecut de la Constantinopol? Trebuia să tri-mitem acolo oameni cu frică de Dumnezeu, care să nu lase să fiebatjocorite canoanele şi rânduielile Bisericii Ortodoxe.

- 52 -


De mai multă vreme am auzit că, până şi mitropolitul nostru,Miron Cristea, este un ucenic al înnoitorilor de la Ţarigrad (Patriarhiaecumenică de Constantinopol, n.ed.) şi mă tem pentru acesta, căci vaaccepta fără şovăială şi fără mustrare de cuget toate prevederilepropuse acolo.

Va fi vai de noi. Nu ştiu cum vom răspunde la Judecata luiDumnezeu. Ceea ce mi-a căzut mai greu pe suflet, e un zvon carecirculă prin toate mănăstirile. Ştiu chiar şi mirenii despre aceasta.Despre mitropolitul nostru se spune că ar fi vicepreşedinte al uneiadunări eretice din străinătate (e vorba de „Alianţa Mondială pentruînfrăţirea popoarelor prin Biserică”, n.ed) şi norodul chiar se aşteaptăca şi la noi, în ţară ortodoxă, să vină ereticii din Apus ca să le ţiecuvânt (era vorba de Conferinţa de la Sinaia, 22-23 septembrie 1924, a Ligii pentruînfrăţirea popoarelor prin Biserici, care a fost un pas pe calea întăririi ecume-nismului local, n.ed).

Despre ce să ne vorbească nouă ereticii, dacă noi mărturisimnumai şi numai credinţa Ortodoxă? Teologii noştri de azi s-au lepă-dat de Pidalion, de cărţile de căpătâi ale Bisericii Ortodoxe, deprin-zându-se mai mult cu oarecare adunări ale celor ce viclenesc. Dum-nezeul lor este duhul slavei deşarte şi de aceea noi trebuie să nedepărtăm de ei, pentru că ei nu se vor opri aici, ci vor merge maideparte în întunericul minţii lor (avea dreptate, pentru că mai târzius-au desfăşurat Conferinţa creştinismului practic, de la Stockholm,1925, Congresul profesorilor de teologie ortodoxă, de la Atena, 1936,Conferinţa de la Bucureşti, 1933, unde preşedinte de onoare era alesmitropolitul primat Miron Cristea şi Conferinţa de la RâmnicuVâlcea, 1936, n.ed.).

Biserica lui Hristos nu poate fi o „adunare a celor ce viclenesc”.Ea este Una şi Sobornicească, şi Mireasă a lui Hristos. Deci nu putemspurca ceea ce Hristos a spălat şi a sfinţit cu Sângele Lui.

Eu prevăd că în curând Sfânta noastră Biserică va fi trans-formată într-un Babilon (aluzie la crearea Consiliului Mondial alBisericilor, 1948 şi subscrierea Bisericii Ortodoxe Române la „idea-lurile” acestuia, n.ed), unde Dumnezeu a amestecat limbile păgânilor.De data aceasta, Dumnezeu va ieşi din mijlocul lor şi vrăjmaşul va

- 53 -


întuneca minţile celor care se prind încă de pe acum în aceste ames-tecări neplăcute lui Dumnezeu, chiar dacă se spune că sunt făptuitepentru pace şi dragoste. Nu această pace şi nici această dragoste ocere Dumnezeu de la noi.

Dacă va fi aşa, atunci eu voi urma pilda preasfinţitului Calinicde la Cernica, care a strigat tare în Sinod: „cu cei fără de lege nu măvoi socoti”. Voi urma pe preasfinţitul Gherasim de la Roman care lafel a strigat: „rup orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i maisocotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc şi îi dauanatemei ca pe nişte mădulare putrede şi streine trupului Bisericii, cape nişte păgâni şi vameşi”.

Avem destui bărbaţi în Biserica noastră românească, care nuşi-au plecat grumajii la jugul străin al catolicilor şi al protestanţilor.Trebuie să urmăm şi noi curajul de a mărturisi dreapta credinţă, fărăde care nu ne vom putea mântui sufletul.

Cu dragoste întru Hristos, al sfinţiei voastre umil fiu duhovnicesc,Glicherie”.

Anul 1924. Tulburarea unei naţiuni ortodoxe. Miron Cristea – un alt Meletie Metaxakis al românilor.

De la o zi la alta, starea generală de panică devenea foarteapăsătoare. Călugării din Mănăstirea Neamţ nu mai ţineau rânduialapaşnică a ascultărilor care le erau încredinţate. Se simţea deja cumavea să vină peste ei un val greu şi înfricoşat: stricarea canoanelorbisericeşti, schimbarea calendarului şi dezordinea în tipicul şi rân-duielile bisericeşti. Mitropolitul Miron Cristea era considerat„vânzător al legilor străbune.” De aici, multă vreme s-a păstrat prin-tre călugări expresia că anul 1924 a fost „anul vânzării ortodoxieiromâneşti”.

Într-un cuget cu Meletie, de asemenea şi mitropolitul primat alromânilor, Miron Cristea, vorbind de nevoia Bisericii de „reorga-nizare şi reformare”, a cerut în mai multe rânduri întrunirea unuiSinod Ecumenic. Acest lucru îl făcuse cunoscut încă de la alegerea saca mitropolit primat în 1919, când a trimis o scrisoare tuturor pa-

- 54 -


triarhilor ortodocşi, în care propunea această idee, considerând-ocapabilă să rezolve „problemele arzătoare ale Bisericii”.

Prin declaraţiile şi activităţile sale ca mitropolit primat alBisericii Ortodoxe Române (ales la 18 decembrie 1919 şi devenitpatriarh al acesteia la 4 februarie 1925), Miron Cristea, născut şi edu-cat în mediul greco-catolic, şi-a vădit îngemănarea intenţiilor sale cucele ale lui Meletie Metaxakis. Din nefericire, el nu a fost singurulierarh care a propovăduit idei străine de învăţătura ortodoxă şi carea luptat pentru a le introduce cu scopul de a şubrezi Biserica.

În anul 1920, abia suit pe scaunul de mitropolit, el a venitînaintea sinodului român cu o invitaţie la dezbatere a unui programde reformă în 9 puncte, foarte asemănător cu ideile progresiste alepatriarhului Constantinopolului. Reforma susţinea, printre altele,înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sec-telor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătoria preoţilorvăduvi, precum şi organizarea unor instituţii de propagandă.

O latură importantă a activităţii sale de conducător al BisericiiRomâne a constituit-o ecumenismul local, el fiind consideratîncepătorul al acestei mişcări în România. A fost un colaborator apro-piat al ierarhilor Bisericii Anglicane, făcând numeroase vizite,schimburi de experienţă şi luând parte la întruniri ecumeniste.

Tot sub arhipăstorirea sa, Biserica Ortodoxă Română a maiînscris o pagină ruşinoasă în istoria bisericească contemporană, recu-noscând validitatea hirotoniilor anglicane, la 8 iunie 1935. El a primitcu bucurie convocarea congresului din 1923 şi, în urma consultării cusinodul român, la 17 decembrie 1923, a alcătuit o scrisoare prin careanunţa că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresuluide la Constantinopol.

Un an mai târziu, la 1 octombrie 1924, a avut loc schimbareacalendarului bisericesc în România. Miron Cristea nu a dorit să schim-be doar calendarul iulian, ci şi pascalia iuliană (metoda de calcul adatei Paştelui). Este interesant de remarcat faptul că acest patriarh, înacelaşi duh cu Meletie Metaxakis, s-a bucurat de sprijinul larg alputerii politice, fiind capabil, din acest motiv, să îşi pună amprenta ne-gativă asupra unor chestiuni bisericeşti de o importanţă covârşitoare.

- 55 -


Anul 1924. Semnul dinicoana Maicii Domnului

de la Neamţ.

Despre icoana făcătoarede minuni a Maicii Domnuluide la Mănăstirea Neamţ,aflăm din cronica nemţeană apărintelui Andronic, duhov-nic al mănăstirii şi fost ecle-siarh între 1855-1857, în carescrie: „Fiind la Constantino-pol împărat creştinesc ManuilPaleologul, iar fiul său, IoanPaleologul, fiind la Beciu (sauViena), fiindcă era ginerechesarului de Beciu, la vre-mea bătrâneţilor lui ManuilPaleologul, a trimis la Beciu la

fiul său, Ioan, chemându-l să meargă la Constantinopol, să fie împăratîn locul lui Manuil, tatăl său.

Deci mergând să treacă la Constantinopol, au venit pe la ŢaraMoldovei şi au ieşit întru întâmpinarea lui fericitul Alexandru-voievod cu tot senatul. Asemenea şi preasfinţitul mitropolit chir Iosifcu tot clirosul bisericesc, după cum se cuvine unui împărat creştinesc,şi l-au petrecut până la cetatea Chilia, la Dunăre. Iar împăratul IoanPaleologul văzând ţară ca aceasta şi norod înţelept şi pravoslavnic, şiarhiereu şi cliros învăţat, şi împodobit cu toate obiceiurile creştineştiale Bisericii Constantinopolului, s-a preaminunat şi a dat laudă luiDumnezeu, zicând cum că ţară ca aceasta, cu toate darurile şi rodu-rile pământului şi obiceiurile şi înţelepciunea şi iubirea de străini,aiurea nu a văzut, nici a auzit să fie (...).

Şi mergând la Constantinopol a luat împărăţia, iar Manuil îm-păratul, tatăl lui Ioan, s-a călugărit (...) şi a trimis împăratul Ioan

- 56 -


Icoana făcătoare de minuni a MaiciiDomnului „Povăţuitoarea” de la Neamţ

Paleologul fericitului Alexandru-voievod coroană împărătească şialurghidă (manta de purpură, n.ed.), care acel port l-au ţinut toţidomnii până la domnia lui Alexandru-voievod Lăpuşneanu. Şi aumai trimis împăratul Ioan Paleologul dar preasfinţitului părinte chirIosif Mitropolitul o sfântă icoană făcătoare de minuni, cu două feţe,de o parte Preasfânta Curata Născătoarea de Dumnezeu şi pe de altăparte Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care până astăzi se află înMănăstirea Neamţului.

Această icoană a Maicii Domnului s-a arătat făcătoare de minuniîn anul 6999, ce este de la Hristos 1491, în pământul Moldovei, înMănăstirea Înălţării Domnului ce se numeşte Neamţul. Icoana aceasta,deasupra umărului mâinii drepte al Preasfintei Stăpâne, are o scriereelinească (....) iar în dosul său, unde este zugrăvit Sfântul Mare Muce-nic Gheorghe, la vârful degetelor mâinii stângi a sfântului (cu caremână ţine sfântul şi sabia de mănunchiul drept cu vârful în jos) esteun semn, adică o bortă cu o bucată de sfredel înăuntrul ei. De carelucru se povesteşte aşa, cum că nişte eretici, necrezând minunile celece se fac de la această sfântă icoană, şi mai ales că o vedeau răpindu-secâteodată în văzduh, au socotit cum că are într-însa argint viu.

Şi aşa, din necredinţă şi din multă mânie cu hulă ce îi cu-prinsese, luând un sfredel gros ca degetul, au început a o borti. Darînsă, pe lângă altele nenumărate minuni ce s-au făcut atunci, s-a ruptşi sfredelul acela spre bucuria credincioşilor pravoslavnici şi spreruşinea şi înfruntarea tuturor ereticilor şi a tuturor rău credincioşilor,care se unesc cu ereticii şi nu cred că se fac minuni înfricoşate de laicoana Mântuitorului nostru şi Dumnezeu şi la celei a Stăpânei noas-tre Născătoarea de Dumnezeu, Care L-a născut pe Dânsul fără deprihană şi de la ale celorlalţi sfinţi, ci se ispitesc cu dovezi şi cuvintesofisticeşti amăgitoare, ca să prihănească ca pe unele ce ar fi cuneputinţă, sau le tâlcuiesc după cum lor li se pare. Care, dacă nu sevor pocăi precum se cuvine, cu mărturisire adevărată şi cu frângereainimii pentru această greşeală, apoi ei singuri de sine sunt osândiţi.

Iar deasupra acelei borte, de care am zis mai sus, este o scriereîn limba elinească, însă cam fără ortografie, care tălmăcindu-se pe anoastră limbă moldovenească, se zice aşa: „Mucenice, uită-te spre

- 57 -


acest lăcaş ca spre nişte cântări, ca şi pe cei ce vatămă să-i înfricoşezicu ameninţarea căci cu cuviinţă porţi sabia”. Şi încă spre mai mareminune, este vrednică de însemnat şi aceasta că mulţi din evlavioşiiînchinători, vârând degetul în acea bortă, de unde curge mir tămă-duitor şi cu credinţă ştergându-se cu degetul pe la durerile lor, îşi aflătămăduire” (Părintele Andronic, Istoria sfintei icoane făcătoare de minuni a MaiciiDomnului, Mănăstirea Neamţ, 1859).

Multe minuni se săvârşeau prin această icoană. Credincioşiicare sufereau de neputinţe trupeşti luau tămăduire de la MaicaDomnului prin ungerea cu sfântul mir ce curgea din această icoană,prin partea din spate, unde fusese găurită de ereticul necredincios.Cu două luni înainte de schimbarea calendarului, sfântul mir a înce-tat să mai curgă din icoana Maicii Domnului. Acest lucru a fost consi-derat ca un semn de rea prevestire pentru călugării din mănăstire.

Tot în această vreme, Maica Domnului a arătat un semn princare călugării au înţeles că ceea ce va urma va fi urâciune înaintea luiDumnezeu. În ajunul Adormirii Maicii Domnului, părintele eclesiarhvenise în biserică să pregătească cele necesare, să aprindă lumânări şicandelele pentru slujba Miezonopticii. Vremea era liniştită cu cersenin şi împodobit cu stele; nici urmă de nor nu se vedea. Totuşi,deodată, din înălţimea cerului s-a slobozit un fulger grozav, care apătruns printr-o fereastră din turla bisericii, a căzut în faţa icoaneifăcătoare de minuni a Maicii Domnului, a lovit într-o lespede dinpodea pe care a îngropat-o adânc în pământ, iar din curentul pu-ternic ce s-a produs, sfeşnicul din faţa icoanei s-a mişcat într-o parteodată cu piatra în care era fixat, căzând la pământ.

Când au intrat părinţii şi fraţii la rugăciune, eclesiarhul le-a po-vestit întâmplarea şi toţi privind urmările fulgerului, pardoseala arsăde puterea focului ceresc şi sfeşnicul căzut la pământ, au zis că a fostun semn dumnezeiesc. După acest semn şi după ce s-a produs şischimbarea calendarului în Biserica Ortodoxă Română, icoana MaiciiDomnului a rămas aşa cum o ştim astăzi. Gaura din spatele icoanei afost astupată, sfântul mir nu mai izvorâşte din ea, iar minunile…numai Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică ştie câte, când şi cum se maisăvârşesc.

- 58 -


Anul 1924. Jurământul celor 32 de clerici de la Neamţ.

Anul 1924 a adus noi schimbări cu privire la reforma calen-daristică. În calculul zilelor şi al sărbătorilor de peste an, s-a introduscalendarul gregorian, pe care statul îl folosea deja, în timp ce pânăatunci Biserica îşi socotea sărbătorile anului şi Sfintele Paşti dupăcalendarul iulian. Ziua hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Românepentru a începe folosirea noului calendar a fost fixată la 1 octombrie,zi care a devenit 14 octombrie, zi de pomenire a Sfintei PreacuvioaseiParascheva.

Circulara cu privire la introducerea noului calendar în tipiculbisericesc a ajuns mai întâi la Mănăstirea Neamţ, unde stareţ eraacum arhiereul Nicodim Munteanu. El fusese, aşa după cum am maispus, numit în mod special în această funcţie în acest an, tocmaipentru a uşura introducerea noului calendar, dar şi pentru faptul căreprezenta puterea ierarhică şi dispunea de toate posibilităţile deînlăturare şi diminuare a conflictelor ce ar fi putut fi create decălugării tradiţionalişti.

Monahii nemţeni nu erau chiar atât uşor de înşelat în aceastăprivinţă. Duhul cărturăresc, care venea de peste veacuri, tocmai dintimpul Sfântului Paisie Velicikovski, se simţea încă. Studiul patristicera şi acum la mare preţ printre dânşii, unit cu rugăciunea. Nu le-afost greu să înţeleagă ce însemna această schimbare şi cât denecanonică era. Erau atât de iscusiţi în cunoaşterea dumnezeieştilordogme, a sfintelor canoane şi a rânduielilor bisericeşti, încât rezis-tenţa lor era un lucru de temut pentru inovatori.

Puţin mai înainte de 1 octombrie 1924, printr-un ordin al epis-copului Nicodim Munteanu, părintele Glicherie a fost chemat săcoboare la Mănăstirea Neamţ, pentru a avea o întrevedere cu el. Înacea zi, în marea lavră se ţinea un sobor la nivel de episcopie, la careluau parte toţi clericii aflaţi sub jurisdicţia Mănăstirii Neamţ. Trebuiasă se discute despre împrejurările dificile în care se afla BisericaOrtodoxă Română la acea vreme. Printre altele, arhiereul Nicodim

- 59 -


Munteanu a comunicat slujitorilor ordinul mitropolitului primat alBisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, de a înlocui în mod obli-gatoriu vechiul calendar iulian cu cel gregorian. Toţi clericii au pro-testat, spunând că mitropolitul este fur de cele sfinte.

În prezenţa arhiereului Nicodim Munteanu, clericii laici şiegumenii schiturilor din jurisdicţia Neamţului au respins cu în-drăzneală hotărârea de introducere a noului calendar gregorian. Lasfârşitul discuţiilor, un număr de 32 de clerici (ieromonahi şi preoţide mir) au mers în biserica mănăstirii, în faţa icoanei făcătoare deminuni a Maicii Domnului, unde de bunăvoie au făcut jurământ decredinţă, prin care făgăduiau că nu vor primi noul calendar gregorianşi vor lupta, chiar şi cu preţul vieţii lor, pentru propovăduirea şipăstrarea rânduielilor neschimbate. Printre aceşti 32 de clerici senumărau părintele Glicherie (stareţul schitului Pocrov), arhiman-dritul Mina Prodan (duhovnicul Mănăstirii Neamţ) şi alţi stareţi aimarilor mănăstiri moldave. În urma acestui jurământ, episcopulNeamţului i-a ameninţat că le vor fi confiscate averile, dacă nu se vorconforma poruncii mitropolitului primat Miron Cristea.

În lumea laică românească, intelectualii vremii au organizat şiei o apărare împotriva noilor schimbări în materie de credinţă.Filosoful Ernest Bernea scria pe tema schimbării calendarului: „Înanul 1924, s-a întâmplat la noi un fapt cu semnificaţii pentru men-talitatea generală a satului românesc şi de mare însemnătate pentrulămurirea problemei timpului. Reforma calendarului aplicată dupăhotărârea Sinodului a provocat din partea ţăranilor o reacţiune cu to-tul neaşteptată atât de cei ce hotărâseră reforma, cât şi de cei însăr-cinaţi să o aplice.

Hotărârea de a armoniza mersul vremii cu acela al lumii apu-sene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărutţăranilor nu numai nefirească, dar şi plină de primejdii. Sensul ade-vărat al realităţilor săteşti scăpase celor în drept. Unii cu mintea maiageră au pus reacţiunea ţăranilor la reformă în seama unor influenţepolitice de origine străină, venite de peste graniţe. Chiar dacă o astfelde influenţă a putut să se producă, ea a trebuit să găsească un terenfavorabil; şi pe acesta îl crease reforma calendarului.

- 60 -


Acolo unde ţăranul a refuzat să mai intre în biserică, acolo undepreotul a fost bătut, acolo unde legăturile de rudenie s-au rupt, acolounde întreaga viaţă spirituală a satului s-a spart, nu mai poate fi vorba

de un fapt divers şi nicimăcar de un fapt politic,oricât de puternic ar fi şi oride unde ar veni. Dacă înurma reformei calendaruluia apărut stilismul, dacă oa-menii şi-au lăsat bărbi şi auînceput o altă viaţă în afaracomunităţii spirituale a Bi-

sericii neamului, se înţelege ca s-a petrecut un lucru de mare adân-cime, că frământările au fost sufleteşti şi că adevăratul sens al acestormanifestări trebuie deci căutat într-o realitate de dincolo de ordineasocială şi politică.

În viaţa spirituală a satului, în sufletul ţăranului român, aceastăschimbare cu 13 zile mai devreme a calendarului a fost o experienţăinterioară de mare intensitate şi dramatism. Cei ce au hotărât reformaau zis că nu e nimic dacă va fi un avans de 13 zile, pentru că zilele şisărbătorile, raporturile dintre ele rămân aceleaşi. Pentru cei ce ausuportat reforma lucrurile au stat în cu totul alt chip; ei s-au ridicat cutărie împotriva acestei schimbări pentru că ea era esenţială, era totală,era socotită primejdioasă până la distrugere.

Neînţelegerea a pornit din felul deosebit în care fiecare parte aînţeles şi a tratat calendarul. Pentru noi, această dramă din viaţasatelor a pus în lumină un fel deosebit de reprezentare a timpului.Calendarul şi reforma au fost izvorul cel mai bogat şi cel mai curatpentru a înţelege ce este timpul la ţăranul român şi pentru a ne lă-muri problema. Fenomenul calendarului, organic legat de întregulvieţii spirituale a satului, ne lămureşte direct ce a însemnat a fi întimp pentru ţăranul român şi mai ales ce au însemnat timpul şicalendarul pentru el.

Reforma calendarului a fost pentru ţăranul român o totală şibruscă răsturnare a întregii vieţi lăuntrice. Reforma, dacă ne gândim

- 61 -


la consecinţele morale ce le-a avut, a fost ca o revoluţie; pentru că oacceptare a ei presupunea o schimbare radicală a omului şi a poziţieisale faţă de lume şi viaţă. Oricât de exagerat pare acest lucru, nucredem că realitatea ar putea fi alta.

Satul românesc trăieşte şi mai ales trăia în virtutea unei stră-vechi tradiţii. Moştenirea din bătrâni alcătuieşte însuşi felul deexistenţă al acestei comunităţi; tradiţia este atotstăpânitoare. În satelece păstrează încă nealterată o viaţă originară, organică şi arhaică,moştenirea din bătrâni funcţionează pe toate planurile şi în toatedirecţiile acestor aşezări. Tot ceea ce vine din trecut are un caracteraproape religios, faţă de care se impune cel mai profund respect.Calendarul este dintre aceste moşteniri. Schimbarea unei cât de micifrânturi din acest tot organic zdruncină viaţa satului în planul sis-temului de credinţe. Reforma calendarului a fost o astfel de schim-bare” (Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român).

Anul 1925. Părintele Arsenie Cotea la schitul Pocrov.

În 1925, la schitul athonit Sfântul Ierarh Vasilie, vieţuia părinteleieroschimonah Teofilact Paraschivescu, pustnic plin de toate bună-tăţile duhovniceşti şi mare nevoitor. Toţi sihaştrii îl căutau pentrusfaturi şi rugăciuni, şi oricât a încercat să se ascundă, a fost cuneputinţă ca faptele lui să fie ţinute sub obroc. De multe ori, părinţiidin schit îl vedeau fiind răpit la cer în timpul rugăciunii. El avea doiucenici - părintele Arsenie şi părintele Pamfil.

După congresul din 1923, părintele Teofilact ceruse părinteluiArsenie să scrie cartea numită „Boldurile”, aşa încât cartea era gatachiar în clipa în care Ortodoxia din Răsărit a primit această grealovitură. Pururea-pomenitul părinte Teofilact le spunea adesea uce-nicilor săi: „Fiţi cu grijă pentru păcatele voastre, fraţilor, fiindcă vor venizilele în care nu veţi mai avea preoţi şi duhovnici” (Viaţa părintelui Teofilact,manuscris al părintelui zelot Ilarion din Kapsala).

În anul 1925, părintele Arsenie Cotea va face o călătorie înRomânia, prilej cu care va vizita şi schitul Pocrov, însoţit de episcopulVisarion Puiu, ridicat în scaunul de episcop al Hotinului la 13 martie

- 62 -


1923. După discuţii îndelungate cu părintele Arsenie, părintele Gli-cherie va afla cu bucurie despre rezistenţa ortodoxă a monahilor dinSfântul Munte. Printre altele, părintele Arsenie era foarte întristat defaptul că Patriarhia Constantinopolului primise calendarul nou ca şiîn România, motiv pentru care Sfânta Chinotită Athonită (soborul

comunităţii monahale dinSfântul Munte) a întrerupt co-muniunea cu Patriarhia. Singuramănăstire din Sfântul Muntecare primise schimbarea calen-darului era Mănăstirea Vatoped(care l-a folosit până în anul1971), primind drept răsplatăpentru acest gest anticanonic unvapor din partea anglicanilor.

Între părintele Glicherie şipărintele Arsenie Cotea se valega o prietenie de nezdrun-cinat. Ultimele îndoieli ale pă-rintelui Glicherie s-au spulberat.Avea destule argumente teolo-gice, morale şi canonice, princare îşi putea argumenta poziţiasa împotriva schimbării

calendarului. Avea şi toate motivele unei despărţiri canonice deierarhii care primiseră stilul nou, cu toate că, ori de câte ori încercasesă aducă în discuţie aceste chestiuni înaintea stareţului NicodimMunteanu, fusese numit „răzvrătit şi neascultător”.

În Sfântul Munte, calendarul gregorian nu reuşise să spargăzidul de apărare pe care îl formaseră călugării athoniţi, grupaţi într-ostructură de rezistenţă ortodoxă împotriva înnoirilor dictate de cătreFanar. Cărţile tipărite în preajma anului 1924 - „Boldurile”, „Biciulîmpletit”, „Trâmbiţa sihaştrilor” dovedeau cu argumente canoniceeroarea noului calendar.

Din cele relatate de părintele Arsenie, în Moldova s-a aflat cămonahii athoniţi au rupt comuniunea cu Patriarhia Constantino-

- 63 -


Părintele Arsenie Cotea

polului pe temeiul canonului 15 de la Sinodul I-II din anul 861, carezice: „… cei ce pentru oarecare eres (sau schismă, n.ed) osândiţi deSfintele Soboare sau de Sfinţii Părinţi, se despart de împărtăşirea ceacătre întâiul stătător al lor care predică eresul (sau schisma, n.ed) înpublic şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia dinpricina îngrădirii de sine de împărtăşirea cu numitul episcop înaintede cercetarea sinodicească, nu numai că nu sunt supuşi certăriicanonice, ci şi de cinstea cea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învred-nici, căci n-au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători, şi n-au rupt unitatea Bisericii prin schismă, ci s-au silitastfel a izbăvi Biserica de schisme şi dezbinări” (vezi Pidalion).

La plecarea sa de la schitul Pocrov, părintele Arsenie a oferitpărintelui Glicherie mai multe exemplare din cărţile editate în SfântulMunte împotriva noilor calendarişti. Aici părintele Glicherie a găsitdestule argumente canonice prin care a convins întreaga obşte aschitului Pocrov, că schimbarea calendarului este o lucrare osân-ditoare ce nu trebuie primită vreodată.

După anul 1924, părintele Glicherie va rămâne stareţ al schi-tului Pocrov până în anul 1926, fără a mai pomeni la rugăciune pepatriarhul Miron Cristea. Activitatea duhovnicească a părintelui Gli-cherie era independentă faţă de episcopia Neamţului unde, încă din1924, se slujea după noul calendar. Pentru nesupunerea sa canonicăfaţă de arhiereul Nicodim Munteanu, a fost chemat la MănăstireaNeamţ şi supus canonului de a sluji Sfânta Liturghie vreme de osăptămână în biserica de aici, fiind observat îndeaproape în ce felslujeşte. Dar chiar şi aşa, părintele Glicherie poruncea părinţilor de lastrană să întoarcă zăloaga (semnul de carte) de la Minei cu 13 zileînapoi, ţinând slujbele tot după vechiul calendar, ceea ce a stârnit dinnou nemulţumirea stareţului-arhiereu.

Pentru a-l convinge pe părintele Glicherie să accepte noulcalendar, arhiereul Nicodim Munteanu i-a făgăduit şi stăreţia schi-tului Vovidenia, pe lângă cea de la schitul Pocrov. Părintele Glicheriea refuzat categoric. În răstimpul şederii sale la Mănăstirea Neamţ,părintele Glicherie împrumutase mai multor părinţi de aici carteapărintelui Arsenie Cotea, numită „Boldurile”. Mulţi au fost încredin-ţaţi că acceptarea noului calendar era de fapt o primejdie ce le ame-ninţa chiar mântuirea.

- 64 -


Anul 1925. Începutul misionarismului părintelui Glicherie.

Cartea părintelui Arsenie reprezenta un manifest de mare va-loare la acea vreme, împotriva inovaţiei calendariste. Înţelegând rătă-cirea canonică, mulţi călugări au fugit din mănăstire imediat după1924, însă au fost readuşi prin forţă de către jandarmerie, la poruncaarhiereului Nicodim Munteanu.

Părintele Glicherie a rămas neclintit în convingerile sale, fiindtrimis din nou la schitul Pocrov, pentru a se înăbuşi tulburările mi-renilor şi ale călugărilor pricinuite de prigonirea părintelui lor du-hovnicesc. El trimitea scrisori arhiereului Nicodim Munteanu, în careîl ruga să cugete la jurământul rostit la hirotonia întru arhiereu:„Tuturor începătorilor de eresuri şi pre cei de un cuget cu dânşii, îi lepăd şiîi dau anatemei şi luminat propovăduiesc cu mare glas: tuturor ereticilor„ANATEMA!” (Rânduiala hirotoniei arhiereşti, a III-a mărturisire). El îi maiscria să nu se alăture ierarhilor ce se aliaseră cu ereticii spre distru-gerea Bisericii, ci să aibă în minte că datoria sa era aceea de a păstradogmele şi canoanele Bisericii, ferind-o de schismă. Întotdeauna, scri-sorile părintelui Glicherie se încheiau cu aducerea-aminte a anate-melor date de Sfinţii Părinţi împotriva celor ce schimbă şi strică rân-duielile Bisericii:

- anatema Sfântului Apostol Pavel ce zice: „De binevesteşte cinevavouă ceva afară de ceea ce aţi primit, fie ANATEMA!” (Gal. 1 8, 9).

- al II-lea tom al Sinodicalelor, foaia 883, care zice: „Toţi cei cecalcă predaniile Sfintei Biserici, scrise ori nescrise, Anatema de 3 ori!”

- canonul I, Soborul al 7-lea Ecumenic: „Toţi cei ce afară depredaniile Bisericii şi de învăţăturile Sfinţilor şi întru tot cinstiţilor părinţilornoştri, au născocit ceva, sau vor născoci după hotărârea noastră aceasta, fieANATEMA de 3 ori!” (din Sinaxarul Duminicii Pravoslaviei).

- enciclica patriarhului Ieremia al II-lea, de faţă fiind toţi ierarhiiBisericii Ortodoxe de Răsărit, din 20 noiembrie 1583, de la Constan-tinopol, întărită şi reînnoită şi de alte Sfinte Sinoade ale Sfinţilor Părinţi,precum se scrie astfel: „Oricine nu urmează învăţăturile sfintei noas-

- 65 -


tre credinţe Ortodoxe, după cum au aşezat şi cele şapte sfinte Soboareecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru calendar şicare bine le-au legiuit să-l urmăm şi va voi să urmeze după pascaliaşi după calendarul cel născocit de ateii lui papa şi va voi să stricedogmele şi obiceiurile pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfinteinoastre Biserici Ortodoxe (unul ca acesta, n. ed.), să fie dat anatemeişi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici conduse deDomnul nostru Iisus Hristos. Voi, binecredincioşilor creştini ortodocşi,să rămâneţi în cele în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi învăţat. Şicând va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţicredinţa pe care ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi; şi mărturisirea voastră săo păstraţi şi să vă feriţi de aceştia (catolicii eretici, n. ed.). Să vă ajuteDomnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cuvoi cu toţi, Amin!”.

- Sfântul Ioan Gură de Aur, în „A 11-a Voroavă către Efeseni”:„cum că au zis un Sfânt că nici sângele muceniciei nu poate a spălapăcatul osebirei şi al despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Bisericaeste răul cel mai cumplit...”.

- Sfântul Dionisie al Alexandriei (Mărturisitorul), în epistola ceacătre Navat episcopul, spune că: „se cuvine a pătimi cineva orişicerău ar fi, numai a nu dezbina Biserica prin schismă şi erezie, căci estemai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Bise-rica (adică a păstra neştirbite dogmele şi canoanele) decât muceniciace o ar răbda de a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru anu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iară întrucea pentru a nu dezbina Biserica, mărturiseşte pentru folosul şiunirea a toată Biserica şi mântuirea creştinilor” (Pidalion, foaia 26).

- canonul al 7-lea de la cel de-al treilea Sinod Ecumenic, ce zice:„Altă credinţă nimănui nu îi este slobod să aducă sau să scrie sau săalcătuiască, fără numai cea hotărâtă de Sf. Părinţi cei adunaţi încetatea Niceii împreună cu Sf. Duh; iar pe cei ce îndrăznesc ori aalcătui altă credinţă, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc săse întoarcă la cunoştinţa adevărului, aceştia de ar fi episcopi sauclerici, să fie străini (destituiţi), episcopii de episcopie şi clericii declericat, iar de ar fi mireni, să se anatematisească!…”

- 66 -


Anul 1925. A doua audienţă la episcopia Neamţului.

Rămânând neclintit în hotărârea sa, părintele Glicherie va fichemat din nou în audienţă la episcopul Nicodim Munteanu, carespera să îl convingă să primească noul calendar şi împărtăşirea cusinodul. De data aceasta, întâlnirea s-a ţinut între patru ochi. Cândpreasfinţitul a adus în discuţie hotărârea Patriarhiei de a se adoptanoul calendar în toată Biserica Română, părintele Glicherie i-a pus pebirou Enciclica Sinodală a Patriarhiei Române din 1903 şi scrisoareadin temniţa bolşevică a Sfântului Patriarh Mucenic Tihon, adresatătuturor creştinilor.

Vădit deranjat, arhiereul a schiţat un gest de nerăbdare. Sevedea că le citise, însă părea că nu vrea să stăruie cu mintea mai multla ele. Forţându-se să aibă un ton blând, el a adăugat: „Măi Glicherie,trebuie să înţelegi că acum nu suntem nici în 1903, ca să mai putemspune ce s-a zis atunci, şi nici cu ruşii. Tu eşti cu patriarhul Tihon saucu mitropolitul Miron?” „Eu sunt cu Dumnezeu şi pentru BisericaLui”, a răspuns părintele Glicherie...

Era clar că acest arhiereu nu mai avea nimic comun cu măr-turisirea pătimitorilor pentru adevăr şi dreapta credinţă. Nu tre-cuseră decât douăzeci de ani de la clipa de vitejie a Bisericii OrtodoxeRomâne, când aceasta refuzase primirea noului calendar... şi totuşi,se schimbaseră atât de multe...

Vâzându-se pus în faţa unui astfel de examen sufletesc, prea-sfinţitul Nicodim încerca să dărâme argumentele părintelui Gli-cherie, spunând că în Biserică şi în viaţa monahală mai ales, cel maimic trebuie să fie supus întru totul celui mai mare. În cele din urmă,ducându-şi mâinile la tâmple, sprijinit cu coatele pe un birou, întrebăpe părintele Glicherie: „Şi cam ce ai de gând să faci? Te alături nouăsau nu?”

Părintele a răspuns: „Când veţi reveni la ceea ce aţi fost pânăacum, întorcându-vă cu faţa spre Răsărit, atunci de la sine vom fiiarăşi într-o conglăsuire de credinţă, fiindcă eu nu am plecat nici-

- 67 -


unde, ci am rămas întru cele în care am fost, după cum m-am născutşi am fost botezat. Preasfinţia voastră sunteţi pus aici ca îndrumătorde suflete pe calea mântuirii şi nicidecum pentru ca să le pierdeţi.Oamenii simpli din popor nu cunosc adevărul. Dar noi, care îl ştim,dacă îl vom călca în picioare, grea osândă ne vom lua la Judecata luiDumnezeu. Trebuie să luaţi jugul şi crucea unui arhiereu mărturisitorşi pătimitor pentru dreapta credinţă şi să le duceţi până la capăt.

Numai aşa puteţi rămâne un model pentru toată lumea orto-doxă. Trebuie să fiţi ca unul dintre cei care luminează calea creştinilorcătre Hristos şi, în acelaşi timp, credincios până la moarte, dacă vreţisă primiţi cununa vieţii veşnice. Priviţi la Sfinţii Părinţi care nu şi-aucruţat trupul, nici averile, ci au suferit totul pentru Hristos şiEvanghelia Sa. Unii ca aceştia şi-au asumat răspunderea până la ca-păt, adică până la mormânt. Dar, dacă noi ştim că înnoirile decredinţă venite din Apus sunt potrivnice legii lui Dumnezeu, cumputem să le primim şi să spunem unui popor întreg că sunt bune?Mai bine pătimim aici, vremelnic, decât dincolo, veşnic”.

Puţin neliniştit, arhiereul privi din nou către părintele Glicherie,şi pentru a doua oară îi făgăduia acum şi stăreţia de la schitul Vovi-denia, în schimbul supunerii, acceptării noului calendar şi al tăcerii.Părintele Glicherie, ridicându-se de pe scaunul pe care şedea, a zis:„Una ca asta nu am s-o fac niciodată.”

Anul 1926. Scrisoarea părintelui Glicherie către episcopul Nicodim Munteanu.

După marea sminteală produsă asupra credincioşilor în anul1926 de prăznuirea Paştelui la o dată anticanonică, la lumina unuiopaiţ ce abia lumina întunericul chiliei din pustia de la schitul Pocrov,părintele Glicherie scria către episcopul Nicodim următoarele:„Preasfinţite Stăpâne,

Discuţiile ce s-au ţinut la Mănăstirea Neamţu m-au tulburat şipe mine şi pe toţi cei de acolo. Au prins de veste şi mulţi dintrecălugării şi frăţimea din mănăstire, cum că ceea ce aţi făcut, schim-bând calendarul, este o rătăcire. Aici la schitul Pocrov, schimbarea

- 68 -


calendarului nostru bisericesc, eu nu am arătat-o ca pe un lucru depropăşire a Bisericii, cum aţi făcut-o Preasfinţia voastră la Neamţu, cica pe un lucru ce dăunează Bisericii noastre şi care, dacă nu se va co-recta, duce la ruinare şi pustiire sufletească.

Faptul că atât un calendar cât şi celălalt folosesc formal aceleaşiunităţi de măsură ca ore, zile, săptămâni, luni şi ani, nu înseamnă căele măsoară acelaşi obiect. Calendarul nostru ortodox iulian măsoarătimpul liturgic, aşa cum l-au stabilit Sfinţii Părinţi la Sinodul I dinNiceea. De atunci încoace se ştie că timpul liturgic se măsoară cuasemenea unităţi de măsură ca ziua (crugul zilei), săptămâna (crugulsăptămânii), luna (crugul mineal, al lunii) şi anul (crugul anului).

Ziua liturgică se împarte în patru slujbe ale Ceasurilor şi înslujbele de Vecernie, Utrenie şi Liturghie. Între aceste slujbe, se potadăuga slujba Pavecerniţei (mari sau mici) şi cea a Miezonopticii.

Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusulsoarelui până la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soareluipână la apusul lui). Şi nu este deloc întâmplător de ce slujbele îşiîncep măsurătoarea cu seara, iar nu cu ora 12 noaptea sau cu dimi-neaţa. Seara simbolizează în Ortodoxie existenţa lumii de la facereasa până la Întruparea Mântuitorului, pe când Utrenia (slujba dedimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şiÎnvierea Domnului. Săptămâna liturgică începe nu cu ziua de luni,cum suntem obişnuiţi după calendarul lumesc, ci cu ziua deduminică – Ziua Domnului Iisus Hristos.

Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avândsemnificaţia sa, ceea ce dă fiecărei zile un specific deosebit de slujire.Astfel, ziua liturgică de luni este închinată Puterilor cereşti; cea demarţi este închinată Sfântului Ioan Botezătorul; cea de miercuri,Sfintei Cruci a Domnului şi vânzării Acestuia în schimbul celor 30 dearginţi; ziua de joi este închinată Sfinţilor Apostoli şi SfântuluiNicolae; ziua de vineri este închinată Patimii Mântuitorului şi morţiiSale trupeşti, iar ziua sâmbetei este închinată Tuturor Sfinţilor luiDumnezeu.

Crugul anului se împarte în trei perioade inegale, spre deo-sebire de calendarul apusean, care împarte anul în patru trimestre

- 69 -


sau două semestre, toate având aceeaşi durată exprimată în luni. Lacalendarul nostru bisericesc perioada întâi este numită a Triodului,începe cu trei Duminici mai înainte de începutul Postului Paştelui şise încheie în sâmbăta Paştelui.

Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penti-costarului; ea începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu DuminicaPogorârii Duhului Sfânt şi durează 50 de zile. A treia perioadă aanului liturgic se numeşte a Octoihului; ea începe a doua zi dupăDuminica Pogorârii Duhului Sfânt şi se încheie în sâmbăta dinaintede Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).

Dat fiind că ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la felse schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor treiperioade din care este alcătuit anul liturgic. Astfel, pe când cele douăperioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe,perioada Octoihului poate să dureze de la 26 la 34 de săptămâni. Înafară de aceasta, anul mai conţine şi încă o subdiviziune care nuformează un ciclu, ci este vorba de lunile mineale. Fiecare zi a anuluieste atribuită unui Minei lunar – Mineiul pe fiecare lună. Mineieleconţin slujbe închinate Sfinţilor, precum şi Maicii Domnului,Mântuitorului, Arhanghelilor etc. Astfel, Mineiele conţin sărbătorilecu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad înaceeaşi zi a lunii.

Această rânduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Ide la Niceea şi adăugită la alte Soboare. Însă această rânduială deslujire liturgică nu a fost schimbată niciodată până acum, când nelovim de rânduiala haotică a noului calendar apusean care stricăaceastă rânduială, măsurând numai timpul astronomic, nu şi pe celliturgic.

Dacă Sinodul Bisericii noastre merge în pas cu modernizărilepropuse de arhiepiscopul Meletie Metaxakis al Constantinopulului,atunci aceasta înseamnă că de bunăvoie ne preschimbăm în vrăjmaşiai Bisericii Domnului nostru, Iisus Hristos.

De aceea, eu nu le primesc şi sfătuiesc pe toţi creştinii şi slujitoriiBisericii lui Hristos să nu le primească, întrucât toate acestea voiesc săspargă zidul dogmatic şi canonic al Bisericii Ortodoxe. Datoria

- 70 -


noastră este de a veghea la hotarele Ortodoxiei ca nu cumva vrăj-maşii lui Hristos să spargă zidul Bisericii, după care ne vor robi cusufletul.

La ce ne trebuie nouă un calendar astronomic, dacă îl avem pecel al Sfinţilor Părinţi? Căci calendarul astronomic al papei de laRoma are multe neajunsuri. Ce vom face oare cu postul SfinţilorApostoli, dacă vom primi pentru totdeauna noul calendar? V-aţigândit vreodată la acest lucru, cum că noul calendar nu mai poateregla ritmicitatea liturgică şi nici bunul mers al acestui post desprecare vorbesc acum?

Noul calendar deplasează cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţăde aceleaşi sărbători din calendarul ortodox urmat de Sfinţii Părinţi,adică cel iulian. Astfel la o perioadă de câţiva ani, după noul calendarastronomic, vom pierde, dacă nu în întregime, atunci parţial, postulSfinţilor Apostoli. Căci începutul acestui post este determinat de osărbătoare cu dată schimbătoare, adică Paştele, iar sfârşitul lui de osărbătoare cu dată neschimbătoare, adică ziua de 29 iunie, prazniculSfinţilor Apostoli. Ştim că Duminica după Rusalii este DuminicaTuturor Sfinţilor. Mai ştim şi că Paştele nu poate cădea decât între 21martie şi 25 aprilie, după vechiul calendar (sau dacă vreţi după noulcalendar ar fi 3 aprilie - 8 mai) în funcţie de aceste date fiindconsiderat „devreme” sau „târziu”. Dacă Paştele „pică devreme”,postul Sfinţilor Apostoli este mai lung. Dacă Paştele „pică târziu”,postul Sfinţilor Apostoli este mai scurt.

Ceea ce nu mulţi ştiu, este că acest Post are o importanţă deo-sebită, iar micşorarea lui contravine sfintei tradiţii precum şi sfin-telor canoane. Ce se întâmplă dacă Paştele ar cădea pe 8 mai, dupănoul calendar? Atunci Duminica tuturor Sfinţilor ar trebui sărbătoritădupă praznicul Sfinţilor Apostoli, ceea ce este cu totul greşit. Ar maiînsemna că sărbătoarea Sfinţilor Apostoli ar cădea în ziua de miercuridupă Rusalii, adică vor fi numai două zile de post şi într-o perioadăîn care sfintele canoane interzic postirea.

Ce se va întâmpla când vor fi două calendare în Biserică? SfântaLiturghie reprezintă o lucrare a întregii Biserici, care are loc pe totcuprinsul ei, reprezentând o unitate a celor două lumi (cerul şi

- 71 -


pământul), când timpul se uneşte cu veşnicia. Odată cu adoptareanoului calendar, armonia în care Bisericile Ortodoxe locale îşi cins-teau sărbătorile a fost ruptă. Aşa se face că în timp ce Biserica Rusă,Biserica Sârbă, dimpreună cu Sfântul Munte şi Biserica din Ierusalimcântă „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte...”, nou-calendariştii cântă „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne...”. În timp ce Bi-sericile fidele tradiţiei patristice cântă troparul Botezului Domnului,Bisericile noului calendar cântă troparul Sfântului Macarie cel Mare.

Chiar dacă spuneţi că Paştele va merge tot după calendarul celvechi al Sfinţilor Părinţi, atunci acesta e lucru de sminteală ca într-oBiserică Ortodoxă, cârma acesteia să meargă când după calendarulnou, când după calendarul vechi. Şi, după cum se vede, una aţifăgăduit şi alta aţi făcut. Mare a fost sminteala creştinilor, când Sino-dul Bisericii Ortodoxe a dat poruncă ca Paştele să se prăznuiască înacest an (1926) după calendarul cel nou, ca să fie în aceeaşi zi cucatolicii eretici din Apus.

- 72 -


Calendar ortodox de stil vechi pentru cât va fi lumea,întocmit de părintele Arsenie Cotea

Cum vă veţi putea dezvinovăţi de aceasta, dacă la Constan-tinopol în 1583, Sfinţii Părinţi au hotărât astfel: „Toţi cei ce ar cutezasă strice aşezământul Sfântului Ecumenic Marelui Sinod ce au fostîntâi la Niceea în prezenţa prea iubitorului de Dumnezeu Împă-ratului Constantin, aşezământ ce se atinge de Sfânta Serbare a Mân-tuitoarelor Paşti, să nu aibă comuniune cu Biserica şi să fie îndepărtatde la ea, dacă cu îndărătnicire se vor împotrivi la cele cu temei bineorânduite şi poruncite; şi aceasta este zis pentru mireni. Iară, dacă

cineva dintre preoţii Bisericii, episcopsau prezbiter sau diacon, după aceastăhotărâre ar îndrăzni, pentru răzvrătireapopoarelor şi tulburarea bisericilor, să sedespartă şi să săvârşească Sfintele Paştiîmpreună cu iudeii, pre unul ca acelaSfântul Sinod l-a osândit la înstrăinarede Biserică”.

După cum ştiţi, aici la Pocrov, nune-am conformat niciodată după porun-cile acestui Sinod de acum schismatic,atunci când acesta formula decizii con-tra sfintelor canoane, cu toate amenin-ţările pe care mi le-aţi făcut în mai multerânduri. Şi nici nu vom ţine vreodatăPaştele lui Dumnezeu în aceeaşi zi cucatolicii, ci numai odată cu Biserica Pra-voslavnică. Dacă, aşa cum ne porunciţi,vom ţine Paştele Domnului la o dată

fixată de eretici şi schismatici, oare nu vom cădea sub anatemaSfinţilor Părinţi?

Chiar dacă această anatemă nu se va consemna poate pe ni-căieri, însă îngerii lui Dumnezeu o vor nota în zapisele lor. Şi cred cănici nu mai este de nevoie ca această anatemă să mai fie glăsuităîmpotriva celor rău-credincioşi prin viu grai, de vreme ce Sfinţii Pă-rinţi au dat anatemei pe cei ce încalcă legea cea dreaptă a Bisericii luiHristos şi mai ales ceea ce ni s-a poruncit nouă cu privire la Învierea

- 73 -


Ieromonahul Glicherie Tănasă

Domnului. Ce alteanateme şi blestemear mai trebui celorcare încalcă aceastălege, de vreme cesunt deja osândiţi deSfinţii Părinţi?

Toţi creştinii ştiudespre Pogorârea Sfin-tei Lumini în Sâmbă-ta Paştelui în BisericaMormântului Dom-nului din Ierusalim.Această lumină vinenumai după calenda-

rul Sfinţilor Părinţi. Credeţi că va veni Sfânta Lumină de două ori înacest an, adică o dată în ziua în care vreţi să faceţi Paştele după noulcalendar şi încă o dată pentru Bisericile care s-au lepădat de acestcalendar stricat din Apus?

De ce oare toate minunile ce se fac în fiecare an la SfinteleLocuri, precum Sfânta Lumină, norul Taborului, întoarcerea Iordanu-lui, se fac numai după data fixată în calendarul liturgic al Bisericii,adică cel iulian al Sfinţilor Părinţi şi niciodată după data calendaruluiastronomic? Oare nu pricepeţi nimic din toate aceste minuni sau vreţisă ascundeţi adevărul lui Dumnezeu în faţa poporului? Ce vomrăspunde înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca după faptelenoastre, dacă ne ruşinăm să mărturisim adevărul credinţei ortodoxe?

Ştiţi prea bine că mulţi dintre slujitorii Bisericii, ieşind de laşedinţa la care ne-aţi chemat la Mănăstirea Neamţu, ne-am lepădat deceea ce ne-aţi propus să facem. Şi în faţa icoanei Stăpânei noastre amfăgăduit să nu primim acele inovaţiuni anticanonice ale noului ca-lendar. Eu, după cum am făgăduit jurămintele vieţii călugăreştiînaintea Stăpânei noastre, Maica lui Dumnezeu, aşa am făgăduit amă lepăda de tot sinodul vostru arhieresc, dacă acesta nu se vaîntoarce de la rătăcirile şi sfătuirile stricate şi căzute de la Darul lui

- 74 -


Ierusalim - Biserica Sfântului Mormântîn Sâmbăta Mare, la Paştele ortodox,

după pogorârea Sfintei Lumini

Dumnezeu. Dacă vreţi noul calendar, lăsaţi-l să fie numai pentrulumea laică, aşa cum a fost încă din 1919, dar nu îl aduceţi în Bisericalui Hristos, unde totul se măsoară cu acel calendar liturgic al SfinţilorPărinţi, prin care Biserica luptătoare a celor de pe pământ se uneşteîntr-o conglăsuire cerească cu Biserica Biruitoare formată din cei carese află deja în Ceruri, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru acest lucru, ceea ce se face pe pământ se face şi în cer, şicând se prăznuieşte pe pământ se prăznuieşte şi în cer. Aceastaînseamnă conglăsuire între cele două Biserici. Şi calendarul cel astro-nomic este departe de înfăptuirea acestei conglăsuiri.

Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că „nici o slugă nu poatesă slujească la doi domni, fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt vaiubi, sau de unul se va ţine şi de celălalt se va lepăda”. Nu putem săslujim şi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea iată, vreme deaproape doi ani am aşteptat ca Sinodul Bisericii Ortodoxe să-şi corec-teze deciziunile cu privire la canoanele Sfinţilor Părinţi, dar, cum văd,nu numai că nu şi le-a îndreptat, ci mai mult, merge spre pierzare.Pentru acest lucru, nu am primit a mai sluji împreună cu preasfinţiilevoastre din anul 1924, în Mănăstirea Neamţu, întrucât canoaneleBisericii mă opresc de la Liturghia cu schismaticii. În această vreme,după cum o ştie toată lumea de la episcopia Neamţu, la noi la Pocrovrânduiala slujbelor a mers numai după vechiul calendar.

În tot acest răstimp aţi încercat să mă înduplecaţi spre noulvostru calendar, după cum aţi făcut-o şi atunci, când m-aţi înfăţişatpersonal la episcopie. Dat fiind aceste încercări, la care amintesc şi demomelile pe care mi le-aţi întins cu stăreţia la schitul Vovidenia, saubârfele că nu aş fi supus Sinodului etc. La acestea se adaugă şideciziunea din acest an (1926) cu privire la prăznuirea Paştelui odatăcu catolicii. Toate acestea mă obligă a mă lepăda cu desăvârşire deSinodul vostru schismatic şi a urma drumul pribegiei prin pustiaacestor munţi.

Dacă cineva dintre ucenicii mei va voi să-mi urmeze mie înpustie, pentru numele lui Dumnezeu, îl voi lua alături de mine. Însădupă cum văd, numai unul dintre ei, părintele diacon David estegata a se jertfi pentru Hristos. Chiar dacă ne veţi acuza de fanatism

- 75 -


religios, aşa cum aţi făcut-o şi până acum, noi ştim că „cel ce estecredincios întru puţin, şi întru mult credincios este şi cel ce este ne-drept întru puţin, şi întru mult nedrept este”. Sunt pe deplinîncredinţat că nu poate calendarul papei să fie mai „corect”, şi mai„exact” decât calendarul Sfinţilor Părinţi.

De aici înainte, voi da ucenicilor mei sărutarea de despărţire, iarpreasfinţiei voastre aceste rânduri aşternute în Duhul Legii luiDumnezeu, prin care vă aduc la ştiinţă că eu, ieromonahul GlicherieTănasă, stareţ al schitului Pocrov, părăsesc conducerea schitului dinmotivul căderii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române în schismanoului calendar. Împreună cu ierodiaconul David vom încerca săvieţuim de sine, neştiind unde, dar în paza Stăpânei noastre, Năs-cătoarea de Dumnezeu şi spre păstrarea credinţei celei pravoslavnicea Sfinţilor Părinţi de la cele Şapte Sfinte Soboare Ecumenice.

Vă rog să vă grijiţi de un alt stareţ la schitul acesta, de vreme ceeu voi ieşi de aici pentru totdeauna”.

Al lui Hristos slujitor, Glicherie Tănasă

(Notă: Din cauza deteriorării documentului original, conţinutul acestei epistole a fostparţial reconstituit prin informaţii culese prin viu grai).

Anul 1926. Relaţia de colaborare cu zeloţii din Sfântul Munte.

După necazul din 1924 care privea schimbarea calendarului,era de aşteptat ca aceasta să atragă după sine multe abateri canonice,osândite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. În cadrul Sinodului ecumenicde la Niceea s-au stabilit patru reguli privitoare la data prăznuiriiPaştelui şi anume:

1) Paştele trebuie sărbătorit întotdeauna după primăvăreascaisimerie (echinocţiul de primăvară - 21 martie);

2) Paştele nu se cade a se sărbători în aceeaşi zi cu evreii;3) Paştele nu trebuie să se ţină niciodată mai înainte de pri-

măvăreasca isimerie, ci după cea dintâi lună plină a lui martie, careva fi după echinocţiu;

- 76 -


4) Paştele să se ţină în cea dintâi Duminică, care va fi după lunaplină a lui martie (Pidalion).

În anul 1926, hotărârea Sfântului Sinod de a prăznui SfintelePaşti cu 13 zile înainte, adică după calendarul gregorian, a cauzat omare tulburare în Biserica Ortodoxă Română. Prin această decizie, aufost încălcate o parte dintre condiţiile impuse de Sfinţii Părinţi refe-ritoare la calculul acestei sărbători. În acel an 1926, patriarhul MironCristea a dat ordin ca toate bisericile şi mănăstirile din România săserbeze Paştile odată cu catolicii, adică separat de hotărârile SfinţilorPărinţi.

Astfel se trecea cu vederea una dintre cele mai importantehotărâri Ortodoxe referitoare la Pascalie, pentru care canonul zice:„Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinodcel adunat în Niceea în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului deDumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta Sărbătoare ceaMântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de Biserică, devor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şiacestea să fie zise pentru mireni.

Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop, saupresbiter, sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răz-vrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii asăvârşi Paştile, pe acesta sfântul Sinod din data de acum, străin deBiserică l-a judecat. Ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitorde păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai peunii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a seîmpărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şide cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon şi preoţialui Dumnezeu” (canonul 1, Antiohia Siriei, la anul 341).

Este ştiut că în anul 1926, luna plină a fost nepascală, la 13martie (stil vechi). S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarealună plină, care a fost la 12 aprilie (stil vechi), când luna plină (a luimartie) a fost pascală. La această dată, evreii au sărbătorit Paştele.Toate ţările ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima Duminică dedupă ziua în care a fost luna pascală) până la 19 aprilie (stil vechi),când au serbat Paştele după pascalia şi calendarul iulian.

- 77 -


Tulburările au început în acest an, când Paştele a căzut dupăcalendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou pe 2 mai. Înacest an Biserica Ortodoxă Română a oficiat Paştele la data de 22martie (stil vechi) - 4 aprilie (stil nou) adică înaintea Paştelui evreilorşi în acelaşi timp cu catolicii, ţinând cont numai de scara pascală, 22martie - 25 aprilie, dar nu şi de luna pascală. Biserica OrtodoxăRomână s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedent în toatăistoria ei, aceea de a prăznui Paştele complet izolată de celelalteBiserici Ortodoxe. La această gravă abatere se adăuga şi încălcareacanonică, în ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate săfie simultan şi cu atât mai puţin după Paştele creştinilor.

După rezoluţiile congresului de la Constantinopol din 1923,trebuia ca data Paştelui să fie fixată tot după calendarul iulian, însălucrul acesta nu s-a respectat în acest an, 1926. La Sfintele Locuri,Sfânta Lumină a venit după vechiul calendar iulian, aşa cum seîntâmplă dintotdeauna, lucru care a ruşinat foarte mult ierarhia bise-ricească din România, pusă în situaţia de a vedea prăznuindu-sePaştele de două ori într-un an.

Pentru aceste grave abateri canonice, părintele Glicherie s-adezis de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române devenită de acum schis-matică. Şi-a strâns în jurul său ucenicii de la schitul Pocrov şi le-acomunicat intenţia de a abandona conducerea schitului, pentru a seretrage în pustie, rupând orice legătură cu Sinodul căzut sub con-damnarea canonică a Sfinţilor Părinţi.

Cu durere în suflet, părintele Glicherie se despărţea acum deucenici, de frumuseţile acelor aşezări înduhovnicite prin rugăciuni şievlavie către Dumnezeu. Însă mai mult îl durea faptul că pe caleamărturisirii pe care el şi-o alesese, chiar atunci când era mai multănevoie să se spună adevărul, ucenicii săi alegeau tăcerea. Dintre cei12 ucenici de la schitul Pocrov, l-a urmat pe drumul crucii numaipărintele David, ierodiaconul din Mănăstirea Neamţului, care venisecu el la Pocrov în 1923. Amândoi au părăsit schitul, despărţindu-se deceilalţi părinţi împreună-nevoitori în cele dumnezeieşti, care făgă-duiau că peste puţină vreme vor lua şi ei o decizie asupra vieţii lor.

Mulţi călugări din Mănăstirea Neamţului au ales şi ei calea pus-

- 78 -


tiei. Marile mănăstiri, altădată neîncăpătoare, deveneau peste noapteaproape nelocuite. La apelul ierarhilor sinodali, jandarmeria şi-a în-cins forţele şi a demarat acţiunea de arestare a călugărilor fugari. Uniiau fost prinşi şi readuşi în mănăstirile de unde au fugit, alţii au fostucişi şi abandonaţi în pădure. Curajul acestor noi mucenici ai cre-dinţei a întărit viaţa monahală şi nu a lăsat ca adevărul ortodoxiei săfie uitat în negura vremurilor apostate. Pilda acestor călugări ce ur-mau sfatul Mântuitorului, de a mărturisi pentru numele Său întruaceastă lume, era dusă cu străduinţe grele ce mergeau până la jertfă.

În vara anului 1926, mai mulţi părinţi, printre care se număra şipărintele ieromonah Pamvu împreună cu fraţii lui după trup, mo-nahii Galaction şi Veniamin, părăseau Mănăstirea Neamţului, tot dinpricina schimbării calendarului. Aceştia, pentru a nu fi depistaţi dejandarmerie, au rătăcit multă vreme ascunşi prin gospodăriile creş-tinilor ce ţineau vechiul calendar.

În această vreme, părintele Glicherie şi părintele David s-au sta-bilit într-o pustie denumită Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla,unde au săpat un bordei în pământ, întocmind un paraclis pentrurugăciune şi o altă încăpere pentru locuit.

Alţi călugări şi clerici, precum ieroschimonahii Varuh şi Zosimaau ales calea către Sfântul Munte, retrăgându-se din faţa celor ce îiurmăreau spre a fi readuşi în mănăstire. Aceşti doi cuvioşi au repre-zentat puntea de legătură a comuniunii de mărturisire a dreptei cre-dinţe între creştinii din România, ce se alăturau părintelui Glicherieşi monahii din Sfântul Munte, ce constituiau pe atunci Liga Zeloţilor(râvnitorilor pentru dreapta credinţă).

În Muntele Athos, părintele Arsenie Cotea întemeiase laînceputul lui 1926 „Liga Zeloţilor” formată dintr-un număr de 450 demonahi athoniţi, gata pentru apărarea ortodoxiei împotriva inovaţieicalendariste, văzută ca un început al punerii în practică a erezieiecumenismului. Comunitatea adevăraţilor creştini ortodocşi din Gre-cia s-a alăturat zeloţilor aghioriţi conduşi de părintele român ArsenieCotea, în lupta lor de rezistenţă împotriva încercărilor de subjugare aOrtodoxiei.

După anul 1926, situaţia a devenit mai anevoioasă, atât pentru

- 79 -


călugării şi creştinii râvnitori dinRomânia, aflaţi sub conducereapărintelui Glicherie, cât şi pentruzeloţii din Muntele Athos. Sufe-rinţa acestor mărturisitori ai Orto-doxiei era transformată în bucu-rie prin puterea nădejdii lor, ce senăştea din credinţă. Biserica Orto-doxă Română din acea vreme erarăpusă de un cancer canonic, mo-ral şi intelectual.

Canonicitatea sau necanoni-citatea, dreapta credinţă sau aba-terea de la dreapta credinţă, toateacestea nu erau numai simpleopinii, ci realităţi obiective, con-crete, care făceau ca Biserica Orto-doxă să se împartă în două, adicăîntre credincioşi adevăraţi şiimpostori investiţi cu ranguri

clericale şi aşezaţi în vârful Bisericii prin controlul şi puterea statuluiantireligios.

Anul 1926. Reacţii obiective ale presei asupra calendarului şi pascaliei ortodoxe.

Ca niciodată într-o ţară majoritar ortodoxă, în acest an mulţicredincioşi şi călugări erau obligaţi să pătimească din pricina cru-zimii jandarmilor, angajaţi în acţiuni violente la apelul sinodalilor dinBiserica Ortodoxă Română. Creştinii refuzau să mai meargă la sluj-bele din bisericile de pe stil nou, pentru faptul că preoţii le propo-văduiau un alt adevăr decât cel de până atunci.

Foarte sensibil la reacţiile poporului, filosoful Nae Ionescu, re-dactor la ziarul Cuvântul, făcea referire la problematica legată decalendarul bisericesc, notând astfel: „Un sătean din fundul Moldovei

- 80 -


Ieroschimonahul Pamvu Hoisu

m-a cercetat acasă. El îmi aducea o petiţie semnată de câteva sute deoameni, pe care eu trebuia să o prezint ministrului cultelor şi princare creştinii cer ministerului să-i lase să-şi prăznuiască sărbătoriledupă stilul vechi… Petiţia este tipărită, ceea ce însemnează că ase-menea hârtii circulă pe o rază mai întinsă în ţară.

Mi se afirmă că acţiunea împotriva noului calendar are impună-toare proporţii. Treizeci de comune din acel colţ de Moldovă nu maimerg la biserică pentru că preoţii slujesc după noua orânduială aSfântului Sinod. Unii din ei se duc duminica, dar lucrează în zilele desărbătoare după stilul nou. Alţii ocolesc biserica chiar în zilele deduminică pentru că... se calcă legea. Asta însemnează că nici pânăastăzi opera de lămurire a credincioşilor, pe care am cerut-o stăruitorîn urma neîndemânaticei reforme a calendarului şi care, pe alocurea,a fost chiar iniţiată, nu şi-a făcut efectele...

La Ministerul Cultelor, unde am fost să mă interesez dechestiunea agitaţiei pe tema calendarului - agitaţie pe care mareamajoritate a publicului o socotea închisă - mi s-a lămurit că asemeneapetiţii, ca cea de care scriam în numărul de ieri şi prin care se cerea,nici mai mult, nici mai puţin decât dreptul de a prăznui sărbătoriledupă vechea aşezare - sunt cu zecile depuse la minister; iarsemnăturile sunt până acum mii.

Aşa fiind, noi trebuie să constatăm că, în faţa caracterului graval acestor întâmplări, cel puţin acum va trebui să se intervină de suspentru a se drege ceea ce mai poate fi dres (…). Omul purtător alpetiţiei, de care vorbeam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că aşe-zarea prăznuirii Sfintelor Paşti reduce până la desfiinţare PostulSfinţilor Petru şi Pavel. „Ne-a tăiat Postul Sfinţilor Apostoli, domnuleprofesor. Apoi, aşezare e asta, ori stricare de lege?”…

De ce se tem anume creştinii? De păcatul de a prăznui sărbă-torile împărăteşti şi pomenirea sfinţilor Bisericii în alte zile decât celede până acum, presupuse ca indicate de Biserica dreptcredincioasă.Să presupunem, măcar pentru un moment, că teama lor ar fi fondată.Şi că, în adevăr, noul calendar ar fi o greşeală şi un păcat împotrivaOrtodoxiei. (…)

Sorţii au căzut… Vom dovedi aci, în zilele următoare, că punc-

- 81 -


tul de vedere ştiinţific în aşezarea Paştilor este o aberaţie, condam-nată în chip lămurit de Predanie… Stă deasupra puterilor minţii săînţelegem drumurile ascunse ale lui Dumnezeu, care ne-a trimisaceastă grea încercare. Dar e o datorie a noastră, de mărturisitori aidreptei credinţe, să punem în faţa credincioşilor, în toată grozăvia ei,fapta care vesteşte deja domnia Antihristului”.

Un alt filosof, Mircea Vulcănescu, tot în paginile jurnaluluiCuvântul, în articolul denumit Prolog de polemică, nota astfel: „(...)Există însă altceva: există un mănunchi de adevăruri mărturisite deSfinţii Apostoli, de Părinţii Apostolici, de Părinţii şi unii scriitoribisericeşti şi de mulţimea episcopilor şi patriarhilor Bisericii - ade-văruri nealterate şi nealterabile în veac şi care se pot deosebi uşor de„celelalte” cu ajutorul dreptarului: să fi fost mărturisite de toţi, pre-tutindeni, în toate vremurile. Aceste adevăruri sunt demult crista-lizate în: decizii dogmatice, în canoane, în epistole, în tratate, în mo-nografii, etc. Şi cine le mărturiseşte (chiar de ar fi el mic şi sărac)rămâne în Biserică. Iar cine se abate de la ele, fie el preot, episcop,sinod, sau „înger din cer”, anatema este. Recunoaştem că, pentru aputea înţelege aceste lucruri, este nevoie de bun simţ şi culturăteologică. Altfel vorbim de adevărul lui Stan, Bran ori Ivan, iar nu deun adevăr bisericesc.”

În polemica purtată în presă pe seama schimbării calendarului,şi mai ales în articolul denumit Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (II)şi (IV), redactorul Mircea Vulcănescu nota în numele poporului orto-dox: „Asupra naturii calendarului bisericesc şi a pascaliei răspundem:

A. „Dacă într-adevăr problema nu aparţine „patrimoniuluinostru bisericesc”, ci este o problemă „numai ştiinţifică”, atunci nu Si-nodul are căderea să se pronunţe. În asemenea materie nu recunoaş-tem altă autoritate decât competenţa şi alt instrument de convingeredecât argumentul. Şi între noi mirenii, sunt oameni cu studii de ma-tematici şi cu brevete în mecanica cerească. În tot cazul, suntem maipregătiţi decât membrii Sinodului. Şi atunci, ştiut fiind că mireanulnu datorează ascultare episcopilor decât în chestiunile bisericeşti,ameninţarea cu afurisania prevăzută de canonul 64, Sinodul al VI-leaEcumenic apare deplasată.

- 82 -


B. Noi pretindem însă că problema pascaliei şi „calendarulbisericesc” sunt o problemă bisericească şi că elementele lor aparţin„patrimoniului bisericesc”, pe care mirenii au dreptul şi datoria să-lapere împotriva oricărei pofte de schimbare. Şi iată de ce.„Înşurubând” calendarului „păgân” sărbătorile noastre şi fixe şimobile, pentru noi, creştinii, „calendar bisericesc” înseamnă oînlănţuire de sărbători - ca să fim în tonul P.S. Vartolomeu: un şiragde perle de mărimi diferite, fiecare perlă fiind aşezată într-un anumitloc, pentru anumite consideraţiuni, tradiţia bisericească de pânăastăzi sfinţind această ordine nezdruncinată… Paştile cele sfinţite însă,Paştile cele mari, Paştile Domnului trebuie să se serbeze aşa fel, încât săfie respectată tradiţia Bisericii Ortodoxe de pretutindenea, care cereca:

1) să nu se serbeze o dată cu paştele evreilor; 2) să se serbeze după paştele evreilor;3) să se serbeze totdeauna în zi de Duminică;4) să se serbeze de către toţi creştinii ortodocşi deodată.”Noi am rămas la părerea pe care P.S. Vartolomeu o avea asupra

acestei chestiuni în anul 1923, şi anume: sărbătorirea paştilor evre-ieşti trebuie neapărat întotdeauna, să aibă loc înainte de sărbătorireaPaştilor creştineşti. Iată ce scria P.S. Vartolomeu în 1923, în calitate deraportor al chestiunii: „...Cum se va lăsa deoparte consideraţia dinÎnvăţătura Sfinţilor Apostoli, cartea a V-a, capitolul al VII-lea dupăcare paştile evreieşti, nefiind decât o umbră şi un simbol premer-gător al Paştilor creştineşti, va trebui, ca atare, să se serbeze totdeaunamai înainte de el, întrucât mielul pascal al evreilor nu e decâtsimbolul premergător al Mielului Hristos, cel prezis de profeţi?” (vezi:„Biserica Ortodoxă Română”, s. II, anul 42, nr. 1 (514), pag. 33-35, 1924).

P.S. Vartolomeu arată toate necazurile ce ar decurge dinrămânerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu pascalia.După vechiul nostru „calendar bisericesc”, aceasta însă nu s-ar puteaîntâmpla în veac. Care trebuie să fie acum grija Bisericii? Să renunţela reforma calendarului sau la pascalia Ortodoxă? Altă ieşire nuexistă. Renunţând la prima, dogmele, canoanele, Tradiţia Bisericii (ceformează patrimoniul bisericesc) nu sunt întru nimic lovite. Re-

- 83 -


nunţând la pascalie, acest tezaur e călcat în picioare. Care consi-deraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală?...

Noi sfârşim acest răspuns cu citarea capitolului 19, cartea a II-a,a Aşezămintelor Apostolice: „Precum însă oaia care nu ascultă dePăstorul cel Bun este lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea careascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă, încât o va înghiţi”.

Anul 1927. Vedenia din pustie a părintelui Glicherie.

În pustia de la Râpa lui Coroi, cei doi părinţi Glicherie şi Davidduceau o viaţă foarte grea, îndurând frigul şi foamea. Dormeau pefrunze şi iarbă uscată în acel mic bordei şi doar rareori gustau puţinăhrană pentru a-şi întări trupul. Câteodată, mai treceau pe la ei niştecreştini, care ştiau unde erau ei adăpostiţi. Doar aceştia le mai adu-ceau puţină hrană, temându-se ca nu cumva să fie văzuţi de cineva,care ar fi putut anunţa autorităţile care îi urmăreau, la poruncaepiscopului Nicodim Munteanu.

În această singurătate, ei obişnuiau să-şi găsească de lucru.După ce şi-au săpat paraclisul de rugăciune şi cămara de locuit,cutreierau pădurile ca să culeagă bureţi, singura lor sursă de supra-vieţuire. Fierbeau bureţii sau îi uscau la soare şi aşa îşi pregăteauhrana pentru iarnă, nădăjduind să le ajungă până ce vor încolţiurzicile. În mijlocul fiarelor pădurii, părinţii pustnici erau prieteni cutoate vietăţile sălbatice.

Iarna anului 1927 a fost foarte grea, iar lupii şi urşii din pădurecoborau prin sate şi sfâşiau oameni şi animale. La bordeiul părinţilorpustnici, lupii şi urşii se apropiau cu blândeţe, lepădând năravul defiară. Pe cât de blânde se arătau fiarele din pădure, pe atât de necru-ţătoare erau gândurile lăuntrice din inima părintelui Glicherie,cuprins de mari frământări sufleteşti. Noaptea, după îndelungaterugăciuni, îl chinuiau grele gânduri. Cum se face – îşi spunea el – căîn ţara noastră, atât de mulţi preoţi cu înaltă învăţătură teologică şi omulţime nenumărată de intelectuali, părăsesc vechiul calendar bi-sericesc, pe care l-a păstrat poporul cu scumpătate din strămoşi, aşa

- 84 -


cum l-au lăsat Sfinţii Părinţi şi eu să nu fac la fel ca ei? Eu să rămânpe stil vechi numai cu câţiva creştini şi puţini călugări fugiţi de prinmănăstirile lor? Oare nu greşesc eu în faţa lui Dumnezeu?

Era pe la începutul anului 1927, când, din pricina frigului şi aviscolului din pustie, nopţile lui februarie li se păreau fără de sfârşit.Mari troiene acopereau poteca ce ducea spre satul adumbrit îndepărtări. Nimeni nu mai urcase la ei de multă vreme. Bureţii adu-naţi din vremea acelei toamne târzii erau gata deja.

Acum, toată hrana lor erau câţiva pumni de fasole. Se mân-gâiau şi ei, gândindu-se la marii călugări ai pustiei, care poate niciatât nu aveau. Începuseră să numere boabele de fasole una câte una,să le împartă pe zile, pentru a le ajunge până la praznicul ÎnvieriiDomnului.

Totul era alb în acea pustie. Din când în când, erau vizitaţi decâte o vulpe sau vreun mistreţ. Iarna destul de grea lăsa fiori degheaţă peste crengile copacilor, pe când viscolul din sufletul părin-telui Glicherie aduna tot mai mulţi fiori de neîncredere şi întristare a

- 85 -


Peşteră la Râpa lui Coroi

sufletului. Târziu, în una din nopţile lui februarie, când gândurile îlobosiseră, părintele Glicherie a avut o minunată vedenie în chipulacesta: se făcea că de la Apus s-a ridicat un nor foarte întunecat, cecăuta să acopere lumea întreagă şi venea cu furie spre răsărit,clocotind ca un balaur.

În faţa acestui nor se iscase o năprasnică furtună, ce purta unlanţ negru ca păcura, pe care se arătau cruci negre; lumea toată eraînfricoşată. Dar privind spre Răsărit, se vedea venind dintr-acolo unalt nor alb ca zăpada, strălucind ca aurul şi înaintea lui era un lanţ,însă unul de aur, pe care erau agăţate multe cruci aurite. Privind sprenorul de la Răsărit, s-a arătat acolo un sobor de arhierei, porninddeasupra acelui nor şi îmbrăcămintea lor strălucea ca aurul. Într-unloc anume, norul de la Răsărit s-a ciocnit cu cel de la Apus. Norul dela Apus s-a prăbuşit, iar în locul lui s-a întins o mare de apă ce acuprins tot pământul. Peste valurile acestei mări plutea singur pă-rintele Glicherie, înotând şi luptându-se din greu cu valurile năpras-nice.

Cuprins de deznădejde, cuviosul a început să plângă cu amar,dar în faţă i-a apărut un chip de călugăr, ce călca peste apele aceleimări, având înfăţişarea Domnului nostru lisus Hristos, iar faţa Luistrălucea ca soarele. Când s-a apropiat Mântuitorul de părinteleGlicherie, care se simţea cufundat până la piept, părintele I-a sărutatpicioarele. Atunci Mântuitorul, în chip de călugăr, S-a aplecat şiapucându-l de mână, i-a zis: „Dacă ai văzut acestea toate, mergi despune în lume că aproape este sfârşitul!” şi îndată S-a făcut nevăzut.În clipa aceea s-a stins şi imaginea cu apa mării, iar părintele des-chizând ochii încerca să înţeleagă ce ar vrea să însemneze visul acela.

Era şi acesta un alt semn prin care Dumnezeu îl încredinţasedespre adevărul de credinţă, ce avea să-l mărturisească de-a lungulvieţii. O vreme, părintele Glicherie nu a putut vorbi despre aceastăvedenie, însă mai târziu, a mărturisit-o cu lacrimi în ochi cătrepărintele David.

- 86 -


Anul 1927. Un adevăr puţin cenzurat despre patriarhul Miron Cristea la Sfintele Locuri.

Notă: Consemnăm aici, încă de la început, că cenzura bisericească de dupăanul 1924, a dosit după cortina iresponsabilităţii mai multe adevăruri, iar acolounde nu a putut să le şteargă în totalitate, a prezentat adevărul cu o altă faţă,plăcută mai mult oamenilor politici decât celor duhovniceşti.

În vreme ce mulţi călugări sihăstreau prin munţii Carpaţi, deteama jandarmilor care erau pe urmele lor, iar alţii stăteau ascunşiprin locuinţele creştinilor, prăznuirea Învierii Domnului la o datăanticanonică şi numai în România, a avut un ecou trist peste hotareşi până la Ierusalim.

Ca urmare a acestor evenimente tulburătoare din BisericaOrtodoxă Română, patriarhul Miron Cristea a fost convocat la Ieru-salim, la o întrunire cu patriarhul Damianos. Este important de notatcă cenzura bisericească de atunci a ocolit adevărul şi a prezentat invi-taţia patriarhului Miron Cristea la Ierusalim, ca pe o vizită oficială deprietenie.

Cunoscând motivul pentru care era invitat la Ierusalim, pa-triarhul Miron Cristea s-a oprit mai întâi pe la fraţii lui de lojă(patriarhul Vasilie din Constantinopol, mitropolitul Hrisostomos alAtenei şi patriarhul Meletios al Alexandriei), aşa cum o mărturisea înrelatările sale. Motivul pentru care s-a oprit mai întâi pe la aceştiaţinea de anumite sfătuiri asupra chestiunii datei Paştelui din Ro-mânia, din anul 1926, ce urma a fi discutată la Ierusalim. Scopul realal vizitei patriarhului Miron Cristea la Ierusalim a fost divulgat decătre patriarhul Damianos, abia trei ani mai târziu (1930), când părin-tele Glicherie se afla spre închinare la Sfintele Locuri.

La 24 septembrie 1924, patriarhul Ierusalimului se afla în vizităîn România, ocazie în care Miron Cristea încredinţa în auzul tuturorcă se va dovedi un adevărat străjer al Ortodoxiei. La acea vreme, elmărturisea că „a trebuit să ducem lupte grele pentru păstrarea învă-ţăturilor creştine în originalitatea lor ortodoxă”. Scopul vizitei patri-

- 87 -


arhului Damianos în România era acela de întărire a relaţiilor întreBisericile Ortodoxe în lupta contra inovaţiilor născocite la Constan-tinopol. Discuţiile purtate între patriarhul Damianos şi Miron Cristeas-au dorit a fi ca o reînnoire a făgăduinţelor de a păstra dreaptacredinţă, dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe chiar şi cu preţuljertfei.

La scurtă vreme după plecarea patriarhului din România, bi-ruit de ambiţii lumeşti, Miron Cristea a încălcat legea lui Dumnezeuşi făgăduinţele lui de altădată şi, în schimbul rangului de patriarh, aacceptat să schimbe vechiul calendar liturgic iulian cu cel astronomical papei de la Roma.

Mai mult, tulburările bisericeşti create în anul 1926, prin hotă-rârea unanimă a Bisericii Ortodoxe Române, compromisă canonic, dea prăznui Paştele în aceeaşi zi cu catolicii şi chiar înaintea paşteluijidovesc, au făcut ca nemulţumirea patriarhului Damianos să aibă unlarg ecou şi în România. Din aceste motive, un an mai târziu, pa-triarhul Miron Cristea era invitat la Ierusalim pentru noi discuţii petemeiuri canonice şi dogmatice ortodoxe, cât şi pentru a da explicaţiipe seama datei Paştelui din anul 1926.

Iată câteva din cele relatate de patriarhul Miron Cristea, princare el însuşi mărturisea despre prietenia între el şi ceilalţi arhi-episcopi apostaţi: „Precum am avut cinstea să vă împărtăşesc înşedinţele trecute ale Sfântului Sinod, am pornit din Bucureşti, dupăce mai întâi am făcut rugăciuni pentru călătorie, duminică 22 mai, laorele 14, iar în seara aceleiaşi zile m-am îmbarcat la Constanţa pevaporul „Dacia”, care pornea în cursă spre Constantinopol - Pireu -Alexandria.

Programul meu de călătorie era ca, în drum spre Sfântul Mor-mânt, să fac vizite patriarhului Vasilie din Constantinopol, mitro-politului Hrisostomos al Atenei şi patriarhului Meletios al Alexan-driei (Vasilie al Constantinopolului era locţiitorul lui Meletie Meta-xakis încă din 1924 şi continuator al operei masonice a acestuia;mitropolitul Hrisostomos al Atenei era şi el un mare simpatizant alpapei de la Roma; Meletios al Alexandriei era cel care înfăptuise re-forma calendaristică în Constantinopol şi care prin presiuni politice,

- 88 -


după ce a fost izgonit din Constantinopol a ajuns patriarh în Alexan-dria, n.ed.).

Fidel acestui plan, m-am oprit la Constantinopol două zile şialte două zile la Atena (25 - 26 mai). Apoi, după o călătorie de douănopţi şi o zi printre insulele greceşti şi apele albastre ale Mediteranei,sâmbătă dimineaţă, 28 mai, vaporul „Dacia” şi-a făcut apariţia înportul Alexandriei Egiptului. De aici, duminică 29 mai, la ora 12, amplecat cu trenul spre Cairo şi de acolo, pe Canalul de Suez, spreIerusalim, unde am ajuns luni, 30 mai, la ora 9 dimineaţa.

Ajungem la Piatra Sfintei Ungeri, unde facem prima rugăciuneşi metanie, cu sărutarea locului. Am vizitat pe guvernatorii PalestineiIerusalimului, am primit vizitele reprezentanţilor puterilor străinedin Ierusalim, afară de turci, ale căpeteniilor tuturor cultelor, aledelegaţiilor clerului armean, copt, abisinian, luteran, anglican, etc.(iată cu ce fel de eretici stabilea Miron Cristea relaţii de cooperare).Peste toate acestea, am căutat să mă interesez personal şi nemijlocit desituaţia în care se află acum Patriarhia din Ierusalim, de posibilităţileşi interesele pe care Ortodoxia le poate avea la Sfintele Locuri, specialde ce am putea face acolo pentru ţara noastră.”

Foarte nemulţumit de atitudinea tranşantă a patriarhului Da-mianos, reîntors în România patriarhul Miron declara: „Dacă întrecut oarecare dezinteresare nu prezenta nici un inconvenientpentru patriarhia de aici, azi lucrurile sunt cu totul schimbate (...).Toate bisericile şi toate locurile mai însemnate şi din provincie sunt înmâna călugărilor greci (de aici se vede dispreţul patriarhului MironCristea faţă de Ortodoxie, căci călugării greci erau ortodocşi, n.ed).Biserica Ortodoxă peste tot şi patriarhia aceasta îndeosebi trebuie săîmprumute metodele practice de lucru ale altor confesiuni prospere(adică eretice, n.ed.)”.

Se pare că, de data aceasta, nici măcar patriarhul Damianos nua mai putut avea vreo influenţă pozitivă, favorabilă Bisericii Orto-doxe, asupra patriarhului Miron Cristea. Şi, dacă judecăm după cu-vintele lui cu care descrie călătoria de la întoarcere, spunând că „laînapoiere am străbătut acelaşi drum pe care ne-am dus” este clar că,trecând pe la confraţii lui de mărturisire neortodoxă - arhiepiscopii

- 89 -


mai sus menţionaţi - a dat raportul acestora în legătura cu discuţiilesale cu patriarhul Damianos. Se pare că de aici s-a născut ideea uneirepetări de situaţie, cu referire la data pascală şi pentru anul 1929.Probabil gândeau: dacă şi în 1929 vom face Paştele la fel sau chiar mairău, ce va mai spune patriarhul Damianos?

Anul 1927. Părinţii Glicherie şi David călătoresc spre Sfântul Munte Athos.

După evenimentele tulburătoare din Biserica Ortodoxă Ro-mână, părinţii Glicherie şi David au hotărât să cerceteze mai amă-nunţit chestiunile de credinţă cu care se confruntau. Astfel, cei doi auhotărât să părăsească pustia şi să meargă pentru o perioadă de timpîn Sfântul Munte, alături de ieroschimonahii Varuh şi Zosima, cu carelegaseră o sfântă prietenie întru Hristos de mai multă vreme. Cei dinurmă se aflau în Sfântul Munte încă din 1924, plecând din MănăstireaSihăstria din pricina schimbării calendarului.

În primăvara anului 1927, prin intermediul unor creştini, părin-tele Glicherie a primit o scrisoare de la ieroschimonahii Varuh şiZosima, în care se încredinţa că Bisericile din Sfântul Munte au res-pins cu desăvârşire calendarul astronomic gregorian. Mai mult, s-adovedit şi faptul că Bisericile de aici nu-l mai pomenesc la rugăciunepe patriarhul schismatic al Constantinopolului, ce mijlocise introdu-cerea noului calendar. La scurtă vreme, părinţii Glicherie şi David audecis să meargă în Sfântul Munte, unde să petreacă o vreme saupoate pentru totdeauna. Decizia şederii lor temporare sau definitiveera să fie pronunţată de Maica Domnului.

Bani necesari pentru drum nu aveau, însă credinţa lor cătreMaica Domnului şi ostenelile lor închinate în numele lui Dumnezeu,au dat roade la vreme. Împreună cu părintele David, părinteleGlicherie a coborât în acea vară a anului 1927 spre moşiile MănăstiriiSihla, unde, în taină s-au înţeles cu iconomul mănăstirii să-i pri-mească pentru a cosi o parte din fâneţele care erau mai dosite de vă-zul lumii. Pentru osteneală au fost răsplătiţi după măsură, iar banii

- 90 -


dobândiţi i-au folosit pentru procurarea paşapoartelor prin mijlo-cirea unor creştini cu frică de Dumnezeu și pentru a acoperi costulcălătoriei.

În toamna anului 1927, cei doi cuvioşi au părăsit pustia şi, prinmijlocirea Maicii Domnului, se îndreptau spre Sfântul Munte, undeau ajuns după mai multe zile de călătorie. Odată intraţi pe teritoriulmonahal al Sfântului Munte, ei au zăbovit la mai multe mănăstiri şischituri, au vizitat peşterile marilor nevoitori şi pustnici athoniţi, iarunde găseau răgaz şi ascultare, îşi povesteau durerile furtunii sufle-teşti ce cuprinse Biserica Ortodoxă din România.

O adâncă mângâiere le-a umplut sufletul, văzând viaţaînduhovnicită a cuvioşilor athoniţi, rugăciuni şi slujbe nesfârşite, ziua

şi noaptea. În cele din urmă,s-au aşezat la schitul Buna-Vestire, ce aparţinea de ma-rea mănăstire grecească Pan-tocrator. Cutreierând fru-moasele mănăstiri ale Atho-sului, cuvioşii Glicherie şiDavid au întâlnit mulţi că-lugări, fraţi întru Hristos,plecaţi după 1924 din mă-năstirile din România, pre-cum Neamţu, Sihăstria, Sihlaşi adăpostiţi aici, prin lăca-şurile Maicii Domnului, un-de puteau să ducă o viaţăplăcută lui Dumnezeu înpravoslavnica credinţă. Aceş-tia, ca şi părinţii Varuh şiZosima, abandonaseră mă-năstirile din România, dinmotivul schimbării calen-darului.

- 91 -


Icoana Maicii Domnului Gherontissa -(„Stareţa”) - Mănăstirea Pantocrator,

Muntele Athos

Schitul Buna-Vestire era unul dintre locurile de refugiu al maimultor cuvioşi, ce altădată sihăstriseră în Mănăstirea Neamţului. Aicierau şi cuvioşii Varuh şi Zosima, care cu multă dragoste întru Hristosi-au primit pe părinţii Glicherie şi David, veniţi din România. Înmicul schit de la Buna-Vestire, călugării români îşi găsiseră unadăpost, aici era locaşul de priveghere îndelungată în ceasurile a-dânci ale nopţii, în vreme ce de-a lungul zilei, braţele lor încercate demultă muncă trudeau pe moşia Mănăstirii Pantocrator.

Toată osteneala lor o închinau Maicii Domnului, iar singura răs-plată era un adăpost şi un blid de mâncare. Însă răsplata cea maimare era acea bucurie sufletească, ce o trăieşte omul alături de Dum-nezeu, atunci când îşi închină Domnului întreaga fiinţă trupească şisufletească şi, când, pentru numele Domnului şi pentru credinţa Sfin-ţilor Părinţi, le suferă pe toate, după cum este scris: „Bucuraţi-vă şi văveseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12).

În scurtă vreme, la Mănăstirea Prodromu s-a prins de veste căprintre călugării români ce lucrau moşiile Mănăstirii Pantocrator, seaflă şi cuviosul Glicherie din România. În această vreme, la schitulProdromu se afla şi cuviosul român Arsenie Cotea, retras aici, care îlcunoştea pe părintele Glicherie din vremea stăreţiei acestuia la schi-tul Pocrov.

Bucuros de reîntâlnirea cu părintele Glicherie, cuviosul Arse-nie a mijlocit către stareţul mănăstirii, arhimandritul Ioasaf, pentru a-lprimi pe părintele Glicherie să slujească Sfânta Liturghie împreunăcu el şi ceilalţi slujitori de aici. Din acea zi, stareţul locului l-a sfătuitsă rămână la ei, spunând că darul preoţiei i-a fost dat pentru slujbaDomnului şi mai puţin pentru alte îndeletniciri omeneşti. Aici, alăturide stareţul schitului şi alţi slujitori ai altarului, părintele Glicherie aslujit o lungă perioadă de timp.

De multă mângâiere sufletească s-au bucurat părinţii Glicherieşi David. Părintele Glicherie slujea Jertfa cea fără de sânge în GrădinaMaicii Domnului, iar părintele David se ostenea pe moşiile MănăstiriiPantocrator, unde altădată se ostenise şi Sfântul Cuvios Paisie Veli-cikovski, înnoitorul vieţii monahale din Moldova.

Multă evlavie şi mare ajutor a aflat părintele David de la icoana

- 92 -


Maicii Domnului, zisă „Gherontissa” (Stareţa) din această mănăstire,care era frumos îmbrăcată în argint de către Filaret, mitropolitulMoscovei. Ca multe alte icoane ale Maicii Domnului din MunteleAthos, şi aceasta era făcătoare de minuni. Se spune despre aceastăicoană că într-o vreme, când stareţul era bolnav, zăcând la pat, acestaa trimis vorbă preotului care slujea Sfânta Liturghie, să termine slujbamai curând şi să vină să-l împărtăşească. Preotul însă nu a ascultat,gândindu-se că va mai trăi până când va termina slujba, şi nu s-agrăbit. Atunci Maica Domnului a grăit din această icoană, spunându-isă asculte cuvântul stareţului. Acesta, înfricoşat, a terminat slujba cât aputut de repede, s-a dus şi l-a împărtăşit pe stareţ, care imediat s-asăvârşit întru Domnul.

La schitul Prodromu, era o atmosferă plină de sfinţenie şi alesetrăiri duhovniceşti, rugăciuni de toată noaptea, post şi osteneli nenu-mărate. Maica Domnului îşi coborâse aici toată binecuvântarea ei.Icoana Maicii Domnului din acest sfânt lăcaş, numită „Prodromiţa”,precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul,care numai cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la 1821, aufost pentru multă vreme odor de mâgâiere a suferinţelor sufleteştipentru sihaştrii români, printre care acum se numărau şi părinţiiGlicherie şi David.

Anul 1928. Tunderea în schivnicie şi întoarcerea în România.

Mai mulţi călugări români de pe teritoriul României ori aflaţi înSfântul Munte au hotărât să-i ajute pe credincioşii mireni, pentru caaceştia să reziste în lupta lor împotriva inovatorilor. În aceastăperioadă, în care adevăraţii păstori lipseau aproape cu desăvârşire, înplină controversă pascală şi calendaristică, grupul de monahi, înmarea lor majoritate moldoveni, fii ai fostelor mari lavre monahale,străbăteau munţii şi dealurile, pe poteci ascunse de ochii prigoni-torilor, pentru a coborî la sate, unde aveau de îngrijit sufletele sufe-rinde ale credincioşilor mult încercaţi.

Aflaţi în Sfântul Munte de aproape un an, părinţii româniGlicherie şi David au înaintat mai multe cereri la Chinotita Athonită

- 93 -


(conducerea autonomă a Sfântului Munte), prin care au prezentatsituaţia necanonică în care intrase Biserica de stil nou din Româniadupă anul 1924, relatând totodată şi soarta precară a multor călugărişi creștini dreptslăvitori care, din motivul schimbării calendarului, s-auîngrădit de Biserica schismatică din România. În acelaşi context, pă-rinţii români făceau apel către Chinotită, ca fie să li se acorde bine-cuvântare pentru a se stabili definitiv în schitul Prodromu din SfântulMunte, fie să li se aprobe hirotonia întru arhiereu a unui cuvios preotdin Sfântul Munte, care să accepte să meargă în România, pentruîntărirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi.

Decizia Chinotitei Sfântului Munte din anul 1928 a fost fărăechivoc: hirotonia vreunui arhiereu athonit pentru Biserica noastrănu era cu putinţă, întrucât canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit in-tervenţia unei episcopii străine pe teritoriul canonic şi administratival altei jurisdicţii. În schimb, Chinotita Sfântului Munte a sfătuit pepărinții Glicherie și David astfel: „Mergeți în România și ținețiaprinsă făclia dreptei credințe a Sfinților Părinți, așa cum ați văzut căse păstrează la noi. Să faceți multă rugăciune la Maica Domnului șiea va rândui pentru Biserica voastră și creștini buni și conducători(ierarhi, n.ed.) ai acesteia. Întoarceți-vă în România și căutați sprijinulunui episcop din Biserica de stil nou. Și dacă veți găsi unul ca acesta,să nu-l primiți mai înainte de a-l judeca după mărturisirea de cre-dință (să fie dreaptă și în conglăsuire cu cea a Sfinților Părinți), dupăhirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și după canoane(situația de reprimire să se încadreze în canoanele apostolice)”. Totatunci s-a hotărât tunderea în schivnicie a părinţilor Glicherie şi David,primind schima mare chiar din mâinile părintelui Ioasaf.

Cu această binecuvântare şi cu dorinţa de a fi alături de creştiniipăstrători ai vechiului calendar (monahi şi mireni) din România,cuvioşii Glicherie şi David s-au întors în România, unde trebuia săcontinue lupta de propovăduire a dreptei credinţe şi instituirea uneiBiserici după vechiul calendar bisericesc al Sfinţilor Părinţi.

După un an de şedere în Sfântul Munte şi după ce se învred-niciseră a trăi alături de cuvioşi cu o îmbunătăţită viaţă duhovni-cească, precum părintele Ioasaf de la Prodromu, ieromonahul Ignatie

- 94 -


de la schitul Lacu sau un alt Ignatie, fost stareţ al Xiropotamului, spresfârşitul anului 1928, ieroschimonahul Glicherie şi schimonahulDavid se întorc în România, retrăgându-se din nou la bordeiul de laRâpa lui Coroi.

Puţin timp mai târziu, s-au alăturat misiunii lor şi cei trei cu-vioşi, fraţi după trup: ieroschimonahul Pamvu şi monahii Veniaminşi Galaction, care acum pustniceau şi ei prin pădurile Carpaţilor. Totpentru a se alătura rezistenţei ortodoxe, ieroschimonahii Varuh şi Zosimarevin din Sfântul Munte şi, cu binecuvântarea Chinotitei Athonite, sestabilesc în ascuns în ţinuturile din Moldova. De acum înainte, aveausă înceapă cele mai mari încercări pentru turma lui Hristos. Bisericaavea nevoie să continue, şi ea va continua, însă cu preţ de jertfă.

Anul 1928. Un alt semn în favoarea dreptei credinţe.

În timpul şederii în SfântulMunte, părintele Glicherie abor-dase problema calendaristică cudiferiţi duhovnici ai marilor mă-năstiri. Aici lucrurile decurgeaufiresc; nimeni nici măcar nu îşipunea problema să schimbe cevadin ceea ce nu se putea schimba defapt. Singura mănăstire care în-drăznise să introducă noul calen-dar fusese Vatoped, iar toţi se gân-deau că într-o zi se va întâmpla cuea aceeaşi minune înfricoşată pecare Maica Domnului o făcuse cumulţi ani în urmă.

Se spune că în 1278, în timpulpatriarhului unionist Ioan al XI-leaBekkos, călugării şi preoţii dinSfântul Munte au fost obligaţi săslujească cu catolicii şi să jure

- 95 -


Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Athos

credinţă papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţiaroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana:mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi dinAthos.

Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi aufost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scosochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţiprin spânzurătoare, unii au fost înecaţi în mare, alţii îngropaţi de viişi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor.

Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sângecurs în acel an, iar cerurile se umpluseră de mucenici. Slăbind încredinţă şi îndemnaţi fiind de diavolul, trei preoţi au acceptat săslujească cu catolicii. În timpul liturghiei slujite împreună cu catolicii,altarul bisericii din Mănăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste toţi ceice se aflau înlăuntru în acea vreme, iar cei trei călugări ce se lepă-daseră de Ortodoxie au pierit sub ruinele bolţii altarului. Acest lucrua fost văzut ca un semn dumnezeiesc de certare asupra călugărilor careprimiseră a sluji cu catolicii şi de atunci nimeni nu a mai îndrăznit săcugete împotriva Ortodoxiei. După şapte ani, trupurile celor morţi aufost scoase de sub pământ, iar cele ale latino-cugetătorilor au fost găsiteumflate şi urât mirositoare.

Chinotita Athonită a hotărât în anul 1285 ca cei care au fost ucişide catolici să intre în rândul sfinţilor, făcându-li-se pomenirea la 22septembrie ca sfinţi mucenici ai Athosului, iar trupurile celor treicălugări care au slujit cu catolicii, au fost multă vreme lăsate pradăpăsărilor cerului şi fiarelor, dar nici acestea nu se apropiau de ele.Acest lucru a fost considerat ca o minune pe care Maica Domnului aarătat-o călugărilor din Sfântul Munte, pentru ca aceştia să nu devinăvânzători ai dreptei credinţe.

După mai mulţi ani, pentru că erau înfiorătoare la arătare şiumflate ca toba, iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le,Chinotita a poruncit ca aceste stârvuri să fie îngropate în peştera dedeasupra mării, iar gura să fie zidită. Mulţi dintre călugării din Sfân-tul Munte povesteau cu lacrimi în ochi despre acest semn dumneze-iesc despre care în România nu se auzise până atunci.

- 96 -


Anul 1929. Târnosirea primei biserici ortodoxe de stil vechi.

Creştinii care nu primiseră schimbarea calendarului erau cu-prinşi de o mare întristare. Rămaşi izolaţi duhovniceşte şi fără povă-ţuitor sufletesc, se simţeau părăsiţi de binecuvântarea şi Darul luiDumnezeu. Unii dintre ei plecaseră prin pustietăţi doar pentru a numai auzi ce „fapte de vitejie” a mai făcut preotul de stil nou din satullor cu creştinii care ţineau vechiul calendar şi refuzau să meargă labiserica din sat, unde se slujea după noua poruncă a patriarhului,adică după noul calendar.

Era toamna târzie a anului 1928 şi cei doi cuvioşi, Glicherie şiDavid, abia întorşi din Sfântul Munte, şi-au reparat bordeiul risipitde gerul iernii şi de ploile cele dese de primăvară, rugându-se cătreDumnezeu să le trimită puţină hrană, de care erau întru totul lipsiţi.În acea vreme, nu mai găseau prin pădure decât ghinde cu care sehrăneau mistreţii. Creştinii care altădată purtau de grijă să le maiaducă puţină hrană, acum nu ştiau că cei doi părinţi s-au întors labordeiul din pustie. Un pumn de ghindă fiert într-o căniţă mică detablă, era pentru ei hrana unei zile. Aşa au dus-o mai multă vreme,până când Dumnezeu a rânduit pentru ei o schimbare.

Doi dintre acei mulţi creştinii nevoiţi să stea mai mult ascunşiprin munţi din pricina prigoanei - Ioan şi Mihai Urzică, au rătăcit cuturmele până prin acele locuri pustii, numite Râpa lui Coroi. Aceştidoi păstori credincioşi erau fiii lui Nicolae Urzică, ce fusese călugăritîn Mănăstirea Neamţ cu numele de Ghenadie. Descoperind bordeiulcare tocmai părea refăcut de curând, au înţeles că cineva locuieşteacolo. Prin câteva semnale şi-au chemat câinii, care făceau acumzarvă mare în liniştea pustiei. Înlăuntru, părinţii Glicherie şi Daviderau la rugăciune. După lătratul câinilor, au cunoscut că sunt păstoricu turmele şi, ieşind, au văzut pe cei doi creştini, Ioan şi Mihai Urzică,în faţa bordeiului, sprijiniţi în toiegele lor păstoreşti şi aşteptând săvadă vreo mişcare.

- 97 -


Cei doi i-au cunoscut pe cuvioşii despre care se vorbea în toatăMoldova cu bucurie, deşi pe şoptite, şi s-au închinat înaintea lor. S-aubucurat sufleteşte şi au început să spună că sunt fiii monahuluiGhenadie de la Mănăstirea Neamţ, trecut la Domnul de mai multăvreme. Şi, înşirând vorbă după vorbă, şi-au spus toate suferinţele şiispitele ce s-au întâmplat în satul lor, Vânătorii de Neamţ, dupăschimbarea calendarului. Se tânguiau că nu are cine le botezapruncii, că tinerii se cunună doar cu binecuvântarea părinţilor, măr-turisirea păcatelor nu o mai făcuseră de mai mulţi ani, iar la preotulde pe nou nici nu se punea problema să meargă.

Spre seară, întorşi cu turmele spre sat, cei doi păstori au dat deştire creştinilor care ţineau în taină adevărata credinţă, despre totceea ce s-a întâmplat în acea zi. A doua zi, mai înainte de revărsatulzorilor, un grup de creştini în frunte cu păstorii Ioan şi Mihai Urzică,au luat fiecare ce bucate au găsit pe la casele lor - brânză, făină, pâine,lapte, cartofi, pornind spre pustia de la Râpa lui Coroi.

Îşi puseseră în gând să îi roage pe cei doi părinţi să se coboareîn satul lor, pentru a le săvârşi slujbele bisericeşti de care aveau marenevoie. Ajunşi la bordeiul din pădure, ei s-au plâns părinteluiGlicherie de necazul lor. Văzându-i atât de lipsiţi duhovniceşte, cu-viosul a simţit că acest lucru este din rânduiala lui Dumnezeu, Carevoia ca el să poarte de grijă sufletelor acestor orfani, cu toate că atuncierau vremuri foarte primejdioase pentru creştinii din acele ţinuturi.Dacă preotul de pe nou ar fi aflat de existenţa lor, cu siguranţă ar fianunţat jandarmii şi i-ar fi arestat pe toţi. Dar trebuia să se facă voiaDomnului. Trebuia ca Biserica Ortodoxă de Răsărit să îşi continue exis-tenţa, iar oamenii să se mântuiască în sânul ei. Era o datorie sfântă şio poruncă primită la plecarea din Sfântul Munte, din partea Chinotitei.

De aici înainte, pentru cei doi cuvioşi aveau să înceapă marileispite sufleteşti, războiul cu diavolii şi cu oamenii cei răi, prin carelucrau duhurile cele căzute. La cererea creştinilor, cei doi pustnicicoborau noaptea în sat, săvârşeau dumnezeieştile slujbe, iar spre ziuăurcau din nou la bordeiul din pustie. Această rânduială a ţinut toatăvremea postului Naşterii Domnului a anului 1928.

În cea mai mare taină, oamenii erau mărturisiţi, pruncii erau

- 98 -


botezaţi, tinerii cununaţi, fără ca autorităţile şi preotul din sat săprindă de veste. La praznicul Naşterii Domnului, părintele Glicherieavea în gând să slujească Sfânta Liturghie, ca să-i poată împărtăşi pecreştini, însă nu a reuşit. Era nevoie să sfinţească undeva o cămăruţă,să o amenajeze încât condiţiile să fie prielnice pentru slujire. La praz-nicul Botezului Domnului după vechiul calendar, în anul 1929,părinţii Glicherie şi David au hotărât să treacă peste toate primejdiileşi să coboare în sat pentru sfinţirea apei.

Această îndrăzneală, atât de măreaţă întru numele luiDumnezeu, nu a putut să o sufere nici diavolul, nici oamenii înfrăţiţiîn fapte şi în cuget cu el. Pentru aceasta, după ce preotul satului aaflat despre acest lucru, a chemat un grup de jandarmi, au urcatîmpreună până la Râpa lui Coroi şi, în vreme de noapte, au stricatbordeiul iar pe cei doi cuvioşi, Glicherie şi David, i-au arestat.

După ce i-au coborât la postul de jandarmi din comuna Vână-tori, unde au fost batjocoriţi cu răutate, i-au dus pe jos până la Târgu-Neamţ şi apoi la legiunea de jandarmi din Piatra-Neamţ, unde au şifost trimişi în faţa tribunalului. În urma declaraţiilor, părinţii au fostrepuşi în libertate, fără a li se găsi vreo vină pentru motivul retrageriilor în pustie şi a sfinţirii apei în localitatea Vânători la data de 6ianuarie 1929.

Reîntorşi la Râpa lui Coroi, cei doi s-au ostenit din nou pentrua-şi repara bordeiul aproape dărâmat de răutatea jandarmilor, conti-nuându-şi apoi rânduiala de rugăciune neschimbată, întocmai ca lamănăstire. La începutul Postului Mare din anul 1929, unii locuitoridin comuna Vânători-Neamţ au urcat din nou la Râpa lui Coroi şi l-auluat pe cuviosul Glicherie cu dânşii pe la casele lor, ca să le slujeascădiferite ierurgii şi să-i mărturisească.

Părintele Glicherie a poposit la locuinţa credinciosului Ion Urzică,în a cărui curte se afla o casă bătrânească nelocuită de multă vreme.Ea fusese a părintelui Ghenadie, tatăl credinciosului Ioan Urzică.Părintele Glicherie a sfinţit o cameră din această casă şi a transformat-oîntr-un paraclis, ce a rămas multă vreme singurul loc de rugăciune şiadăpost al monahilor şi mirenilor păstrători ai vechiului calendar.

Deseori părinţii Glicherie şi David slujeau noaptea aici Sfânta

- 99 -


Liturghie, în cea mai mare taină, cu geamurile acoperite cu păturigroase, pentru a nu se putea zări lumina lumânărilor, împărtăşindu-ipe credincioşi cu Sfintele Taine şi săvârşind toate slujbele necesarevieţuirii după legea cea dreaptă a lui Dumnezeu.

După anul 1930, sub îndrumarea ieroschimonahilor Glicherie şiPamvu, creştinii din localitatea Vânători au dărâmat zidurile şu-brezite de vreme ale acestui paraclis şi au ridicat, pe noi temelii, zidu-rile celei dintâi biserici întru care, în dreapta credinţă, se aducea sluj-bă lui Dumnezeu.

Anul 1929. Un alt Paşte prăznuit necanonic.

După marile praznice bisericeşti de la începutul anului 1929,presa a început să publice numeroase articole care tratau proble-matica datei Paştelui. Cumva, se zvonise că în acest an se va repetaabaterea canonică din anul 1926, ceea ce s-a şi întâmplat, din păcate.

În Vânătorii Neamţului şi în multe alte locuri din ţară, articolelecare tratau acest subiect erau foarte căutate de către credincioşi.Aceştia le copiau şi le dădeau din mână în mână. În acea perioadă,din pricina smintelii iscate, foarte mulţi au refuzat să mai meargă labisericile de stil nou, încercând să afle pe unde ar fi ascunşi pustniciidin Moldova, care nu au trecut la noul calendar.

Deşi simpli în credinţa lor, creştinii au înţeles că la mijloc este ofărădelege, cu toate că preoţii de pe nou îi îndemnau să facă ascultarede sinod. Tulburarea a cuprins chiar şi elita intelectualilor, ce se răs-culase împotriva sinodalilor anticanonici, scriind articole incendiareîn presa vremii.

După hotărârea sinodală cu privire la stabilirea datei Paştilordin acel an, filosoful şi jurnalistul Nae Ionescu scria în ziarulCuvântul: „După ce, încă de la strâmba aşezare a pascaliei pentruanul 1929, am cerut stăruitor conducătorilor Bisericii un răsvotasupra acestei hotărâri şi am arătat toate primejdiile cari pot decurgepentru Ortodoxia Românească dintr-o asemenea necugetată faptă,mărturisesc că am primit vestea convocării sfântului sinod în scop dea discuta din nou problema cu un fel de indiferenţă (…).

- 100 -


Este o convingerea mea, verificată sta-tornic în ultimii câţi-va ani, de când ur-măresc zi de zi viaţareligioasă a ţării, că,pe calea pe care amapucat-o, mergem si-gur la sugrumareaBisericii lui Dumne-zeu… Apoi, vedeţi,

tocmai aici e nodul problemei: motivele bisericeşti nu mai contează.Contează tot ce vreţi: politica, astronomia, adică tocmai elementele pecare chiriarhii (ierarhii sinodali, n.ed) nu sunt ţinuţi să le cunoască;numai punctul de vedere al Bisericii, nu… Acum se aleg oile curatede cele râioase; când se va vedea cine serbează Paştele cu papistaşii şicine, cu dreptcredincioşii.

Orice prudenţă din partea ortodocşilor e nelalocul ei: e vorbadoară de credinţa noastră şi de mântuirea noastră. Iar cine nu în-drăzneşte, împotriva tuturor ameninţărilor şi primejdiilor, să depunămărturie pentru adevărata Biserică a lui Hristos, e pierdut pentruvecie, laolaltă cu doctorii în filosofie adunaţi sus, în deal, ca săhotărască în lucruri pentru care nu au nici un fel de înţelegere.Fiecare să răspundă de azi înainte pentru păcatele lui. Judecata stă înmâna lui Dumnezeu! O aşteptăm. Pentru noi - şi pentru ceilalţi....”

Tulburările creştinilor pe seama acestei rătăciri a avut un largecou nu numai în Moldova, dar şi în celelalte zone ale ţării. Înarticolul „În legea strămoşilor şi a lui Dumnezeu” din 1929, acelaşi autornota astfel: „Cu noaptea-n cap am fost sculat ieri dimineaţă de odelegaţie ţărănească din comuna Curcani, care venea să-mi cearăsfatul asupra prăznuirii Sfintelor Paşti. Ei ştiau, din ziarul pe careunul din ei îl purta împăturit cu grijă, că slobod e poporul săprăznuiască pe data de 5 mai. Dar preotul din sat nu se învoieşte. Elpretinde că a aşezat o dată Triodul, că a făcut slujbele de începutulPostului cel Mare şi că nu poate să mai înceapă lucrurile de la capăt…

- 101 -


Am căutat să-i liniştesc, lămurindu-i că, de îndată ce Î.P.S.Patriarh e de părere că Paştele cel adevărat numai la 5 mai se poateprăznui, încă mai e nădejde de îndreptare. E greu totuşi săîncredinţezi pe oameni că părintele patriarh vrea să aducă îndreptarerătăcirii celorlalţi şi nu izbuteşte… Oamenii aveau cu ei şi opantahuză, semnată de peste 100 de credincioşi. Ah, dacă aţi fi văzutsemnăturile acelea chinuite şi fervente, dacă v-aţi putea închipui clipaîn care fiecare din ţărani şi-a plecat capul asupra hârtiei - după ocruce şi un „să ne-ajute Dumnezeu!” - şi şi-au crispat degetele pecondei ca să ceară, prin mărturia credinţei lor, de la „domnulministru” dreptul de a rămâne în legea strămoşilor lor şi a luiDumnezeu!... Era între ei un ţăran frumos, cu o cută de întuneric întreochi. L-aş îndemna pe preotul din Curcani, dacă l-aş cunoaşte, să seferească… În afară de mărturia îndărătnică a Pravoslavnicei prăznuiride la 5 mai, noi nu mai putem face nimic...”

Şi, pentru că sinodul Bisericii Ortodoxe Române nu voia să iaatitudine împotriva acestei rătăciri şi nici măcar nu dădea semne deîndreptare a situaţiei, jurnaliştii şi intelectualii de bună credinţă autras următoarea concluzie: „Două sunt chestiunile fundamentale înjurul cărora se grupează reacţia noastră împotriva serbării SfintelorPaşti la 31 martie:

1) necesitatea de a serba Paştele odată cu toţi creştinii;2) necesitatea de a serba Paştele creştin după paştele iudaic. Prin încălcarea primei prescripţiuni obligatorii, cădem în schis-

mă, ca unii care ne rupem de comunitatea de iubire a Bisericii. Prinîncălcarea celei de-a doua, cădem în erezie, ca unii ce negăm noutateaşi continuitatea Bisericii de la începutul până la sfârşitul vremii(marcionismul)… Iar credincioşii rămân fără cârmaci. Se va ridicadintre ei unul care să treacă la loc de conducere şi de răspundere.

Grea şi cutezătoare faptă, înfruntând oarecum cerul; mai alespentru cei învăţaţi să respecte aşezarea dumnezeiască a Bisericii. Care,în ce ne priveşte, rămâne de astăzi înainte de-a dreptul în mâna luiDumnezeu. Ce vom face? În împrejurările de faţă, când oile bune sealeg de cele râioase, adevăraţii credincioşi vor sărbători Paştele la 5mai, împlinirea ecumenicităţii şi a unităţii trupului mistic al lui

- 102 -


Hristos… Am spus şi ne-am uşurat sufletul. Dar ni l-am şi mântuit?Este o întrebare al cărei răspuns desigur că ne scapă. Să fie în putereanoastră să o ştim? O asemenea prezumţiune ne înfrânge.

Am spus, depunând mărturie pentru credinţa adevăratuluiDumnezeu. (…) Oare, mai e nevoie de un semn din cer pentru astabili că Paştele adevărat nu e cel de la 31 martie, ci atunci când îl vaprăznui toată Ortodoxia, la 5 mai? Nu sunt dogma, canonul şi Pre-dania, nu sunt toate Bisericile Răsăritului aci pentru a mărturisiadevărul? Desigur, lucrurile nu se vor opri aici. Antihristul e latreabă…” (Nae Ionescu „Cuvântul” - 1929).

Despre cuminţenia poporului român şi cinstea pe care acesta ooferea Bisericii, în articolul Paştele cel adevărat, Mircea Vulcănescuscria astfel: „Acum vine partea cea mai grea. Paştele oficial, de la 31martie, a trecut, fără îndoială, fără tulburări însemnate. Doarincidente locale, provocate de neîndemânarea unora. Creştinii pravo-slavnici s-au ţinut într-o impresionantă rezervă. Ar fi naiv însă dacăam crede că „s-a isprăvit”. Nu s-a isprăvit nimic. Oamenii îşi aşteaptăPaştele; Paştele cel adevărat. De câteva zile au început, în adevăr,iarăşi jalbele. Ni se plâng oamenii că „au fost traşi pe sfoară”. Li s-aspus că fiecare poate prăznui Paştele când va crede el că e bine - dar,iată, preoţii refuză să slujească după adevărata rânduială a Învierii.Chestiunea nu e simplă. E adevărat, a fost o făgăduială care vorbeade dorinţa majorităţii populaţiei. Dar făgăduiala aceasta nu era preaprecisă. Se referea la toată ţara, sau numai la Basarabia? Nimeni nu opoate spune. Ba, pe alocurea, se afirmă astăzi că de Vechiul Regat nicivorbă nu poate fi.

Adevărul e, pe de o parte, că preotul care a prăznuit o datăPaştele nu o mai poate face a doua oară în acelaşi an. Tot aşa deadevărat este însă că sumedenie de oameni nu a mâncat anul acestapaştele, aşteptându-le pe cele adevărate. Ce devin toţi aceşti credin-cioşi? Are cineva inimă atât de tare, încât să se poată uita liniştit lamilioanele de creştini cărora li se refuză mângâierea Învierii?...

Să coborâm puţin în conştiinţa noastră. Câţi sinodali pot afirmacă aceştia ar fi răzvrătiţi? Şi, pe urmă, nu s-a făgăduit de la începutlibertatea în prăznuire? Noi am atras, e drept, atenţia din vreme

- 103 -


asupra tuturor acestor dificultăţi. Şi, ca de obicei, nu s-a luat nici omăsură. Dar se poate continua sistemul? Trebuie lăsaţi oamenii săcreadă că totul nu a fost decât o cursă politică? Pentru că, vedeţi,tocmai „politica” poate să sufere mai mult de pe urma acestor împre-jurări. Căci ce se va întâmpla în Săptămâna Mare, dacă în vreun satpreotul va refuza să slujească? Poate să se întâmple şi tulburare, nu?De Biserică nu mai vorbim. Ce pagubă se poate ridica pentru sufle-tele credincioşilor de pe urma acestei stări de lucruri o vede oricine.Aşteptăm, deci, măsuri înţelepte. Din partea Bisericii - dar şi dinpartea guvernului, de data aceasta. Să nu uităm că e în joc o declaraţieministerială întărită prin cuvântul preşedintelui de consiliu. Iargustul poporului pentru interpretări dialectice e foarte îndoielnic.”

În articolul Prăznuirea adevăratei Învieri, Mircea Vulcănescu notaastfel: „Părintele Bărbulescu de la Patriarhie, care a venit vineri searăla slujba prohodirii Domnului din Biserica Rusească, a trecut brutalprin uşile împărăteşti ca să spună cine ştie ce preotului oficiant, va fiputut raporta înălţatului lui stăpân lucruri impresionante. O bisericăplină de credincioşi, cum n-am mai văzut de când sunt; dar nu oa-meni pe cari o tradiţie mecanică îi impune pe drumul bisericii în fiecarean în Săptămâna Patimilor, ci credincioşi cari au aşteptat cu inima frân-tă ziua de 5 mai, pentru prăznuirea adevăratei Învieri pravoslavnice…

Pe pristolul peste care zăcea Sfântul Epitaf, stăteau florile pânăla o înălţime de braţ de om. Toată biserica era plină aproape numai deromâni. Satele din Ilfov şi din Vlaşca îşi trimiseseră delegaţii. Veneauoamenii cu maldăre de lumânări; fiecare din consătenii lor dădusecâte una, ca să le-o aprindă pentru pomenirea lor, la picioarele Crucii…Stăteau credincioşii pe afară, rezemaţi de ziduri şi se căinau: am ajunsla ruşi! Ne-au luat şi biserica de când cu papistaşii. Papistaşii? Noi nuştim de papistaşi în Biserica noastră. Sau, cel puţin, nu am ştiut pânăacum, în urmă…”

Anul 1929. Consecinţe anticanonice.

Rezultatele acestor demersuri ale intelectualităţii române s-auvăzut în anul următor, 1930, în contextul în care Biserica Română a

- 104 -


fost supusă unor noi presiuni, de data aceasta din partea LigiiNaţiunilor, de a încălca din nou pascalia după calendarul iulian, pen-tru a sărbători un minciuno-paşte alături de ereticii din Apus, dintrecare protestanţii erau cei mai influenţi.

Forţată de extraordinara luare de poziţie a acestor mărturisitoriamintiţi mai sus, ea s-a văzut nevoită să se întoarcă totuşi la vecheapascalie, măcar pentru simplul fapt de a închide şuvoiul reclamaţiilorpe care le primea din toată ţara, dacă nu de dragul canonicităţii.

Revista bisericească „Candela” din Cernăuţi, nr. 1-4 din anul1931, consemnează faptul că părintele profesor Vasile Gheorghiuprimise din partea Sinodului român însărcinarea de a examina pro-blema pascaliei, bineînţeles la sugestia Ligii Naţiunilor, care propu-nea „rectificarea“ calendarului gregorian şi stabilirea unei date fixe aPaştelui.

Este interesant de observat componenţa comitetului care aveasă decidă, din partea Consiliului Societăţii Naţiunilor, în aceastăproblemă atât de vitală pentru Biserica Ortodoxă:

1. Israel Levi, marele rabin, preşedintele Comitetului Israelit înChestiunea Reformei Calendarului;

2. Dr. Hertz, marele rabin al Comunităţilor Religioase Unite dinImperiul Britanic, Londra;

3. Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele Ligii pentruPăstrarea Fixităţii Zilei de Sâmbătă;

4. Dr. Pinchas Kohn, din partea „Agudas Iisroel”;5. Dr. F. Lewenstein, mare rabin, Zürich;6. Profesor Adolf Keller, secretarul general al Consiliului

Ecumenic al Creştinismului;7. M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum,

numiţi de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea;8. M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru Calendarul

Mondial;9. M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru Calen-

darul Internaţional.10. M. Moses B. Cotsworth, directorul Ligii Internaţionale a

Calendarului Fix.


- 105 -

Iată deci, cine trebuia să decidă în privinţa stabilirii unei datefixe a Paştelui ortodox! Jidovii şi adventiştii, ale căror criterii nu eraunici măcar la nivel declarativ bisericeşti, ci exclusiv geo-politice, eco-nomice şi antiortodoxe. Antiortodocşii au dictat şi aşa-zis „orto-docşii” au primit fără să cugete câtuşi de puţin.

Anul 1929. Începutul prigoaneiîmpotriva creștinilor tradiționaliști.

Vestea că mulţi dintre credincioşii parohiei Vânători s-au întorsla calendarul iulian şi merg la slujbele ţinute în paraclisul din curteafamiliei Urzică, l-a umplut de mânie pe preotul de stil nou, Bârliba.El a făcut o reclamaţie către autorităţi, denunţându-i pe cei doi părinţica fiind duşmani ai ţării şi potrivnici intereselor naţionale. Imediat,jandarmii s-au pornit în număr mare către Râpa lui Coroi, la borde-iul celor doi pustnici. Mai fuseseră aici doar cu câteva luni mai înainte.

A urmat un şir de arestări, în care erau implicaţi şi creştinii dinsat, care mergeau la slujbele ce se ţineau după vechiul calendar.Dintre toţi părinţii care coborau deseori la slujbele din paraclisul dela Vânători, a fost arestat numai părintele Glicherie. Părintele Davida scăpat ca prin minune, fiind plecat după lemne prin pădure atuncicând jandarmii au ajuns la bordei. Ceilalţi erau fugiţi prin pădurilemunţilor sau ascunşi prin gospodăriile credincioşilor.

Creştinilor de pe vechi li s-au confiscat lucrurile de prin case,fiind loviţi cu arma, iar unii chiar omorâţi. Se trăgeau tot mai multefocuri de avertisment, pentru a-i înfricoşa pe oameni. După ce i-aucoborât la post, mânându-i de la spate cu loviturile patului de armă,ca pe nişte vite, ei au fost puşi în cătuşe şi duşi la Târgu-Neamţ.

Protoiereul de Neamţ era şi el venit la Vânători, pentru supra-vegherea anchetei. Odată ajuns în curtea creştinului Urzică, el a ob-servat imediat casa nelocuită, unde se ţineau slujbele bisericeşti. Cu omânie tiranică, a sfărâmat încuietoarea provizorie de la intrare şi a

- 106 -


păşit înlăuntru, privind fulgerător spre toate ungherele casei şi dândordin jandarmilor ca tot ceea ce se găsea acolo să fie confiscat.

Jandarmii au dat năvală, fără să ţină cont că acolo erau multelucruri de sfinţenie, de care ei nici nu aveau voie să se atingă. Totul afost profanat, iar păcatul cel mai mare a fost că toate aceste silniciiveneau din partea unor aşa-zişi „oameni ai lui Dumnezeu” sau chiarslujitori. Au fost furate toate icoanele şi cărţile de slujbă; ferestrele şiuşile au fost sparte şi chiar desfăcute de la locul lor, nu pentru că le-arfi făcut vreo trebuinţă, ci doar pentru plăcerea de a face rău. Podelelede lemn au fost sfărâmate cu răngi mari de fier. Tencuiala de pe pereţia sărit şi aceasta, sub loviturile grele de răngi şi de ciocane, cu care senimicea acel sfânt lăcaş.

Ca şi cum jaful şi necinstirea la care fusese supus acel sfântlăcaş nu fuseseră îndeajuns,fiind probabil obosit, proto-iereul de Neamţ s-a urcat cupicioarele pe Sfânta Masă,pe care se slujiseră maimulte Sfinte Liturghii, mân-când anaforă şi fumândţigări. Nici păgânul Maho-med al II-lea nu a îndrăznitsă săvârşească o asemeneahulă, atunci când a robitcetatea şi bisericile Constan-tinopolului, deşi nu credeaîn Hristos.

La comandamentul dejandarmi din Târgu-Neamţ,cei arestaţi în acţiunile de laVânători au fost triaţi astfel:creştinilor mireni li s-auaplicat cele mai mariamenzi posibile, după care,vreme de trei zile au fost

- 107 -


Beciul de piatră în care a fost ţinut Sfântul Glicherie - astăzi, pivniţa

restaurantului „Casa Paharnicului” dinPiatra-Neamţ

supuşi unor bătăi îngrozitoare. După trei zile au fost eliberaţi. Numaipărintele Glicherie, considerat vinovat de acţiuni instigatorii şiantinaţionale, după trei zile de temniţă şi maltratări în beciurilejandarmeriei de la Târgu-Neamţ, a fost trimis către parchetul de jude-cată de la Piatra-Neamţ. Vreme de trei zile, cât a stat la Târgu-Neamţ,nu i s-a dat nimic de mâncare, neavând voie să primească nici vizite.

Parchetul tribunalului din Piatra-Neamţ a amânat cu trei lunijudecarea dosarului „numitului Tănasă Gheorghe, alias Glicherie”,iar în toată această perioadă, părintele a stat închis într-un beci ziditdin piatră, aflat probabil la subsolul instituţiei de judecată (actualmenteacest beci serveşte ca pivniţă a restaurantului Casa Paharnicului din Piatra-Neamţ, n.ed.).

El era ţinut în legături de lanţuri. Pe trupul străveziu de oste-nelile pustniciei purta o cămaşă de cânepă aspră. Noaptea era imo-bilizat pe un aşternut de beton, cu picioarele sprijinite pe pietreleunui canal, prin care trecea în mod neîntrerupt un curs de apă rece,ce se ridica până peste glezne. Era primăvară, dar în întunecimeaacelor ziduri reci, gerul iernii încă nu-şi ştirbise nimic din asprimeasa. După o noapte întreagă petrecută într-un asemenea regim, spredimineaţă era scos şi pregătit pentru a-şi presta ziua de muncă.

Trupul îi era înnegrit de loviturile bastoanelor şi gârbovit deînfometare şi nesomn. Spre el se îndrepta deseori mânia jandarmilor,adeseori beţi, mânaţi de îndemnurile preoţilor de pe nou, care-şigăseau acum ocazie de răzbunare. Ei coborau noaptea în beci, deşierau în afara programului de serviciu şi îl băteau până oboseau sauchiar adormeau lângă el. Ziua era obligat să spele sângele vărsat pepardoseala din încăperi, în timp ce jandarmii se urcau pe spatele luisau îl băteau cu cruzime. Era ceva înfiorător să vezi pereţi întregistropiţi de sângele „călugărului stilist.”

După trei luni de grele încercări, a fost scos la lumină. Din fireatrupului său de altădată, oricum destul de slab şi gârbovit de oste-nelile călugăreşti, acum mai rămăsese doar o umbră, însă o umbrămişcătoare. Cu greu mai puteai crede că ai înaintea ochilor un om.

În faţa mai multor juraţi ai parchetului din Piatra-Neamţ,preotul Bârliba venise ca singur acuzator împotriva părinteluiGlicherie. Desfăcut din legăturile cătuşelor de fier, abia mişcându-şi

- 108 -


trupul zdrobit de bătăi, cu graiul stins, părintele Glicherie a răspunsla apelul instanţei judecătoreşti, spunând că nu are cunoştinţă pentrucare motiv fusese arestat: „Din Mănăstirea Neamţ, eu am plecat înpustie, din pricina schimbării calendarului. Şi de acolo am coborât însat ca să fac slujbe creştinilor în numele lui Dumnezeu…”.

Cazul era declarat încheiat. A doua zi, parchetul JudecătorieiNeamţ a rostit sentinţa de punere în libertate a numitului TănasăGheorghe, cunoscut sub numele de Glicherie şi supranumit „FaimaMoldovei”. Potrivit hotărârii tribunalului din Piatra-Neamţ, părin-telui Glicherie i s-a interzis accesul la bordeiul de la Râpa lui Coroi.Rămas în Târgu-Neamţ, cu domiciliu obligatoriu în casa brigadie-rului silvic Vasile Gârleanu, nici aici nu a fost ocolit de braţul lung allucrătorilor fărădelegii.

Din ce în ce mai multă lume îşi îndrepta paşii spre casa bri-gadierului, căutându-l pe omul lui Dumnezeu, care îi povăţuia du-hovniceşte, întărindu-i în dreapta credinţă şi învăţându-i rânduialaposturilor şi a sărbătorilor după calendarul iulian. Acest lucru nu a ră-mas neobservat de către autorităţi, care au început să facă percheziţiiale casei familiei Gârleanu, până ce în final i-au arestat pe cei doi soţi.

Uneori, chiar în ciuda domiciliului obligatoriu, părinteleGlicherie mergea noaptea în ascuns la creştinii din Vânători-Neamţ,unde se întâlnea cu ceilalţi părinţi, slujeau împreună şi se sfătuiauîndelung, cu privire la întemeierea şi organizarea Bisericii Ortodoxede Stil Vechi. În aceste prilejuri, s-a hotărât ca părintele Glicherie să iacalea către Sfintele Locuri, unde să discute cu patriarhul Damianosdespre situaţia Bisericii din România.

Anul 1930. Părintele Glicherie călătoreşte la Ierusalim.

În anul 1930, părintele Glicherie va pleca la Sfintele Locuri, cunădejdea de a purta anumite discuţii cu patriarhul şi de a obţine unsprijin pentru întărirea Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România.Marea dorinţă a credincioşilor, al căror reprezentant era părinteleGlicherie, era aceea de a obţine sprijinul unui arhiereu dreptslăvitor,prin care s-ar fi putut restabili ierarhia Bisericii Ortodoxe.

- 109 -


Ajuns la Ierusalim prin toamna anului 1930, părintele Glicheriea rămas acolo până după Învierea Domnului din anul următor. Deşivizitase toate locurile sfinte ale Ierusalimului, umplându-se de bucu-rie duhovnicească, părintele Glicherie nu uita că scopul călătoriei saleera acela de a aduce credincioşilor din ţara sa natală blagoslovenie şicuvânt de întărire în credinţă.

Era greu să ai prilejul de a intra în audienţă la patriarh, care erafoarte ocupat cu primirea oaspeţilor străini, cu slujbele şi cu celelalteîndatoriri ale rangului său. Într-o după-amiază, cu ajutorul ghiduluice îl însoţea printre frumuseţile cele sfinţite ale Ierusalimului, părin-tele Glicherie a intrat până în pridvorul încăperii unde se spunea călocuieşte patriarhul.

Paznicul reşedinţei patriarhale s-a arătat binevoitor, văzându-lîmbrăcat în haină călugărească. A anunţat pe ucenicul de chilie şisecretar al Patriarhiei, care a venit imediat, apropiindu-se de părinteleşi făcându-şi unul altuia cuvenita plecăciune de bun venit.

Prin câteva cuvinte, ghidul a explicat acestuia că părinteleGlicherie este din România, reprezentant al creştinilor păstrători aivechiului calendar iulian şi că doreşte o întrevedere cu patriarhul.Părintele grec s-a arătat bucuros de vizita părintelui Glicherie şi i-afăcut o programare la o viitoare audienţă la patriarh.

Era spre sâmbătă şi părintele Glicherie asista şi el la Liturghiade după miezul nopţii. Aşezat într-un ungher din Biserica Învierii,unde se slujea atunci Sfânta Liturghie, el o ruga cu lacrimi pe MaicaDomnului pentru ca să-i mijlocească intrarea la patriarh. Şi, cumniciodată nu s-a întors ruşinat de câte ori s-a rugat către ÎmpărăteasaCerurilor, părintele era încredinţat că, nici de data aceasta, cererea sanu va fi trecută cu vederea.

Spre ziuă, după ce patriarhul terminase de săvârşit slujbaSfintei Liturghii, ieşind din clădirea în care locuia, se îndrepta spreuşa Bisericii Învierii, unde acum se slujea un parastas. Creştinii fă-ceau metanii patriarhului, îmbulzindu-se să ia binecuvântare. Patri-arhul, căutând cu privirea spre grupul celor îmbrăcaţi în rase călugă-reşti, a întrebat: „Cine este părintele Glicherie din România?”

Părintele Glicherie nu a înţeles ce spunea patriarhul, pentru că

- 110 -


nu cunoştea limbagreacă, dar a auzitclar rostindu-se nu-mele său. În clipaaceea, s-a simţit calovit de un fulger şi,ieşind din mulţimeacare îl asalta pe pa-triarh, a făcut meta-nie acestuia şi a zispe româneşte: „Eusunt Glicherie dinRomânia!” Patriar-hul a lăsat cuvântunui episcop ce îl

însoţea, ca după parastas să îl aducă la biroul său, pentru a sta devorbă. După ce patriarhul şi episcopul au dispărut, ieromonahul greccare slujea parastasul l-a rugat pe părintele Glicherie să ia parte şi ella slujbă. Cu puţin timp mai înainte de rânduiala dezlegărilor,episcopul apăru din nou, se aşeză în genunchi în faţa unui analogmic şi, după rostirea cuvenitelor rugăciuni de dezlegare, dădu dia-conului epitrahilul şi omoforul şi făcu semn părintelui Glicherie să-lurmeze.

Cuprins de emoţie, el păşea smerit pe urmele episcopului careîl conducea acum la patriarh. Ajunşi în faţa unei clădiri înalte şiimpunătoare, cineva le deschise uşa de la intrare. Părintele Glicherieîl urma pe episcop îndeaproape. În holul de la intrare stăpânea olinişte deplină. Cei care aşteptau pe cele două canapele laterale s-auridicat şi au făcut metanie episcopului. Trecând prin mijlocul lor,episcopul i-a binecuvântat, după care a urcat agale treptele ce duceaucătre etajele superioare.

La un moment dat, însoţitorul său o luă la stânga şi se opri înfaţa unei uşi puţin întredeschise. Bătu şi, fără să aştepte vreun răs-puns, împinse puţin uşa, care se dăduse în lături numai la o simplăatingere. În mijlocul acelei încăperi, aşezat la un birou destul de

- 111 -

Octombrie 1930 - Părintele Glicherie la Ierusalim(al doilea din dreapta), la slujba unui parastas

în incinta Patriarhiei


modest, era patriarhul Damianos. Alături, aşezaţi pe nişte scaunelaterale erau alţi doi slujitori care, după ce făcură plecăciune episco-pului venit, şi-au fixat privirea asupra părintelui Glicherie. După câ-teva expresii rostite către patriarh, episcopul s-a retras, închizând uşaacelei încăperi.

Era pentru prima dată când părintele Glicherie se afla faţă înfaţă cu patriarhul Damianos. Împărăteasa Cerurilor îi indeplinise şiaceastă dorinţă. S-a aplecat cu evlavie în faţa patriarhului, făcându-iobişnuita metanie, iar patriarhul îl binecuvântă şi îl sărută pe creş-tetul capului. Făcu plecăciunea călugărească şi către cei doi cuvioşi,aflaţi alături de patriarh, iar unul dintre ei îi ură „Bine aţi venit lanoi!” în româneşte, deşi cu accent străin.

Se părea că patriarhul se îngrijise din vreme de dialogul ce aveasă urmeze şi, tocmai de aceea chemase alături de el pe cei cuvioşi,dintre care unul se descurca binişor româneşte. Cei doi erau consilieripatriarhali şi translatori, având ascultarea de a-l însoţi pe înaltulierarh în călătoriile sale misionare prin ţările ortodoxe.

Discuţia ce a urmat a fost îndelungată, vorbindu-se despre pro-blemele Bisericii Ortodoxe din România. Părintele Glicherie a pre-zentat patriarhului situaţia credincioşilor ce nu au primit schim-barea calendarului, iar acum erau văduviţi de Biserică şi prigoniţi denoii calendarişti şi de autorităţile statului.

În toiul discuţiilor pe această temă, patriarhul Damianos aîncuviinţat propunerea Chinotitei Athonite, cu referire la cercetareaşi condiţiile de reprimire în Biserica dreptslăvitoare a unui arhiereudin cadrul Sinodului căzut în schisma din 1924. În acest caz, dupăcum canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit intervenţia uneipatriarhii pe teritoriul juridic şi administrativ al alteia, patriarhulDamianos a tras concluzia că rezoluţia Chinotitei Athonite din 1928era singura cale de consolidare a ierarhiei în Biserica Ortodoxă dinRomânia după vechiul calendar bisericesc.

La sfârşit, patriarhul a propus părintelui Glicherie să mai ră-mână pentru o vreme la Sfintele Locuri. Prin grija acestuia, i s-a dat ochilie de locuit chiar în incinta patriarhiei, fiind chemat să slujească înmai multe rânduri alături de patriarh. Aici a petrecut părintele

- 112 -


Glicherie minunatul praznic al Naşterii Domnului din anul 1930; aicia slujit la sfinţirea apei Iordanului, alături de patriarhul Damianos şisoborul lui.

În vremea celor şase luni petrecute la Patriarhia din Ierusalim,părintele Glicherie a întâlnit creştini veniţi din România spre închi-nare, dar şi slujitori ai altarului aflaţi acolo de mai multă vreme. Uniise aflau în stare de refugiu din faţa valului distrugător al înnoirilorOrtodoxiei din România din anul 1924, alţii erau trimişi aici caslujitori de către Patriarhia Română.

Cu toate că rânduielile bisericeşti erau ţinute după vechiul ca-lendar iulian, totuşi pentru unii slujitori ai altarului, acest lucru seîntâmpla nu din vreo convingere interioară, duhovnicească, ci pentrucă aceasta era doar o condiţie obligatorie, impusă de tipicul de orga-nizare al Patriarhiei Ierusalimului ce-i găzduia în acele clipe, urmândca, odată întorşi în România, să ţină stilul nou.

Anul 1931. Binecuvântarea patriarhului Damianos.

Ultima Liturghie a părintelui Glicherie la Sfintele Locuri aveasă-i încarce sufletul de o bucurie de nedescris, mai ales ştiind că seaflă aici pentru ultima dată în această viaţă. În ultima vreme, slujea lao mănăstire rusească, împreună cu episcopul Anastasie, unul dintrechiriarhii ruşi delegaţi la Sfintele Locuri.

După slujba vecerniei, părintele Glicherie a fost anunţat că esteaşteptat la patriarhie. Patriarhul era acolo şi îl aştepta liniştit, cuprivirea pierdută spre o fereastră ce dădea către Biserica Învierii. Stăteaaşezat pe un jilţ, cu fruntea uşor sprijinită în podul palmelor. Aveachipul unui om care gândeşte profund şi departe. Alături de el, aşe-zate pe acelaşi birou erau un pachet bine legat şi o sticluţă nu preamare. După grija cu care erau pregătite, păreau a fi lucruri de maresfinţenie.

Patriarhul şi-a început discursul pe un ton liniştit, aşternândcuvintele unele după altele. Părintele Glicherie, desluşind intenţia pa-triarhului, îşi fixă privirea asupra cuviosului şi începu să-i spună aşa:„Ştiu o pildă ce vorbeşte despre un păstor, care văzând lupul năpus-

- 113 -


tindu-se spre turma lui, risipind şi răpind oile, s-a ascuns să nu-lmănânce lupul, rămânând amărât şi singur. Dar ce a făcut păstorulacela? A luat o talangă mare, a ieşit afară din ascunzătoare şiumblând pe dealuri, pe văi, prin păduri, sunând talanga, oile unacâte una care au mai rămas au început a se aduna, zbierând şi tre-murând în jurul lui. Şi atunci a zis păstorul acela: De voi mai trăi şibine le-oi păzi, se vor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi maibune. Tot aşa să faci şi sfinţia ta, părinte Glicherie! Oricât de greu vafi, trebuie să te întorci în ţară, căci creştinii adevăraţi ce au mai rămas,au nevoie de povăţuitor. Şi Dumnezeu de Sus va rândui cele ce vor fide folos şi pentru turmă şi pentru Biserică.”

Cu aceste cuvinte, patriarhul îl îmbărbătă pe părintele Gli-cherie, sfătuindu-l să se întoarcă în România fără temere, cu multăcredinţă şi nădejde către Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le ocâr-muieşte spre folosul mântuirii noastre. Ca o binecuvântare pentruînceputul de drum în lupta duhovnicească de propovăduire şi păs-trare a dreptei credinţe, patriarhul Damianos a oferit părintelui Gli-cherie pachetul cu Sfinte Antimise şi sticluţa cu Sfântul şi Marele Mir,ce se afla pe biroul acestuia, dându-i totodată binecuvântare pentru aridica şi a sfinţi biserici în România, în care să se slujească dupărânduiala Bisericii din Ierusalim, folosind vechiul calendar.

O ultimă menţiune a patriarhului Damianos, care pentru părin-tele Glicherie a rămas ca o poruncă pe care niciodată nu a încălcat-o,era cea cu privire la reprimirea în Biserica dreptslăvitoare a creşti-nilor întorşi din schisma noului calendar. Cuvintele sale au fost aces-tea: „de vor fi mireni şi vor avea botezul ortodox cel adevărat, adicăcu cele trei desăvârşite afundări şi cele trei chemări ale Dumnezeirii(Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, n.ed) să fie primiţi numai prin Mirungere.Iar, dacă Dumnezeu va rândui pentru voi un episcop dintre aceştia,să-l primiţi cercetându-l după cum v-au sfătuit părinţii athoniţi.”

Plin de bucurie şi primind şi binecuvântarea patriarhului, pă-rintele Glicherie părăsea acum Sfintele Locuri ale Ierusalimului,întorcându-se în România, unde în scurt timp a început construcţiamai multor biserici - mai întâi în zona Neamţului şi a Sucevei, iar maiapoi şi în multe alte părţi ale ţării.

- 114 -


Anul 1931. Jertfelnicia credincioşilor şi înflorirea Bisericii dreptslăvitoare.

După întoarcerea de la Ierusalim, părintele Glicherie a devenitun neobosit călător prin tot ţinutul Moldovei, acolo unde nevoileduhovniceşti ale creştinilor cereau acest lucru. Construcţiile maimultor biserici se înălţau sub supravegherea şi cu sprijinul său. LaRădăşeni (jud. Suceava), ca şi în alte locuri, ridicarea bisericii a înce-put cu mari dificultăţi, din pricina lipsei de fonduri. Cu toate acestea,efortul creştinilor din Rădăşeni şi din alte părţi, a făcut ca la data de8 mai 1932, Biserica să fie sfinţită. Tot în acelaşi an, s-au construitbiserici noi şi la Brusturi (jud. Neamţ), Urecheni-Neamţ, Râşca, Bog-dăneşti, Drăguşeni (jud. Suceava) şi Balş (jud. Iaşi).

Cu cât comunitatea creştinilor după vechiul calendar înregistramai mari progrese materiale şi duhovniceşti, pe atât se accentuau şi tul-burările provenite din partea preoţilor Bisericii de stil nou, care căutaumotiv de răzbunare pentru creştinii care ţineau adevărata credinţă.

Suferinţa lor de altădată a ridicat Biserica de astăzi - cea lăun-trică, din sufletele oamenilor. Vrăjmaşul mântuirii ştia că lupta lui nuse duce împotriva unor ziduri şi a unor construcţii, ci împotriva uneiîntregi redute duhovniceşti. Regimul totalitar ateu - duşmanul declaratal Bisericii - a fost un înaintemergător al împărăţiei lui Antihrist.

Te cutremurai văzând cum, de multe ori, împotriva unor oa-meni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, erau trimise garnizoane întregi,înarmate până în dinţi, cu ordinul expres de a împuşca fără aver-tizare. Ei erau puşi în mişcare de către ierarhii teologi şi preoţii sti-lului nou, „propovăduitori ai iubirii”, dar totodată gata în orice clipăsă spulbere Biserica de Răsărit sau măcar să o subjuge, fie chiar şi puţin.

De praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care era hramulbisericii din Rădăşeni, Sfânta Liturghie a fost întreruptă de ataculgarnizoanelor de jandarmi, ce aveau ordin să îl prindă pe părinteleGlicherie. El a fost prins şi lovit cu patul armei peste picior în repetaterânduri, căpătând o rană care nu s-a mai tămăduit niciodată.

Azi, după atâţia ani, a devenit foarte limpede că momentul 1924a fost de fapt un moment de răscruce în istoria Bisericii din România,

- 115 -


o cernere necesară a credinţei. Cei căldicei au mers în calea com-promisului canonic, alăturându-se Ortodoxiei oficiale, pe care astăzio putem vedea îngenuncheată înaintea pretenţiilor papale, înde-plinind ordinele organizaţiilor ecumenice. Cei mai râvnitori dintrecredincioşii de dinainte de anul 1924, a căror viaţă era măsurată dupăbătăile de inimă ale Bisericii, pe care o iubeau şi o aveau ca pe omaică, au ales să rămână alături de ea şi să o apere.

Aceşti fii credincioşi ai Bisericii au înţeles dintru început căschimbarea calendarului nu a fost decât un cal troian pe care Apusulapostat l-a trimis în staulul oilor cuvântătoare. Acest compromis, caremultora li s-a părut nesemnificativ (deşi nu este deloc aşa), a făcutalte roade otrăvite: modernismul, serghianismul, secularizarea şi nuîn ultimul rând ecumenismul. Nu trebuia să fii teolog ca să înţelegitoate acestea. Cei ce au iubit dintotdeauna Biserica au ştiut acestelucruri mai înainte ca ele să se fi întâmplat, pentru că Dumnezeu i-aînţelepţit şi i-a întărit.

Dacă ne gândim doar la câte a pătimit Sfântul Glicherie, nu pu-tem decât să ne minunăm şi să dăm slavă lui Dumnezeu. A fost bătutşi torturat în temniţele comuniste atât de rău, încât carnea îi sărea pepereţi. Este limpede că această putere de a răbda totul era pe măsuracredinţei sale, iar Dumnezeu îl întărea.

Ca un miel fără de răutate, asemănându-se Stăpânului său, elnu grăia nici un cuvânt împotriva călăilor săi, spunându-le doar atât,cu graiul lui dulce şi domol: „Domnii mei, eu am fost făcut preot şiurmător al lui Hristos, pentru a păzi legea Lui şi sfintele aşezăminte,lăsate nouă de la Sfinţii Apostoli şi de la cei 318 Sfinţi Părinţi. Ei, in-suflaţi de Duhul Sfânt ne-au aşezat nouă legea şi calendarul pe careîl ţinem noi, care cu legătură dumnezeiască fiind pecetluite, s-a zis căcel ce va schimba o iotă sau o cirtă din cele ce Duhul Sfânt au aşezat,anatema fie, adică al diavolului. Atunci eu, preot fiind, cum pot săschimb, să duc întreg poporul în anatemă, adică în muncile iaduluipe veşnicie? Mai bine rabd aici pe pământ, cu toţi creştinii mei, mii demunci în puţine zile, decât dincolo o muncă veşnică”.

Atunci când i s-a reproşat nesupunere faţă de statul ateu şiBiserica cea rătăcită, părintele Glicherie a replicat din nou: „Da, dom-nule, aşa scrie, că trebuie să ne supunem stăpânirilor acestei lumi, iar

- 116 -


noi ne supunem întru toate legii pământeşti, că despre această legepământească scrie. Zis-am noi ceva când ne-aţi prins făcând rugă-ciune? A sărit cineva cu bâta, să nu vă apropiaţi sau nu ne-am supusstăpânirii? Când din atâtea bătăi au murit atâţia călugări şi mireni,am strigat împotriva voastră? Când ne-aţi stricat bisericile, v-amînjurat? Nu! Pe toate le-am răbdat (…) pe când de cele dumnezeieştinu ne putem lega şi nu ne putem lepăda cu ignorare”.

Chiar şi atunci când unii i-au propus retragerea din faţa perse-cutorilor, părintele Glicherie a răspuns: „Domnilor, eu nu ies dinplăcere la chinuri! Eu merg să-mi fac datoria mea de preot! Fac SfântaLiturghie pentru a-i apropia pe creştini de Hristos; Sfânta Mărturi-sire pentru a-i dezlega de păcate; Sfânta Împărtăşanie pentru curăţiasufletului şi a trupului. Apoi, Botezul copilaşilor care se nasc cupăcatul strămoşesc şi care numai aşa, prin Sfântul Botez, se spală.Căci, de se va întâmpla să moară copilul şi dacă nu-i botezat, mergela întuneric şi eu răspund pentru el, că sunt preot. Dacă doi tineridoresc să se însoţească unul cu altul pentru dragoste sufletească şinaştere de prunci, preotul este dator să le facă cununia. Căci, dacă seîmpreunează fără cununie, ei curvesc, şi preotul răspunde şi deaceasta. Dacă moare vreunul dintre creştini, îi trebuie făcute dezle-gările din lanţurile morţii, deci trebuie făcut prohodul, ca sufletul luisă poată merge liber la judecată şi să îşi ia plata lui, după cum a ştiutsă facă în astă lume, iar pentru aceasta tot preotul este dator. Cum săstau eu ascuns, să-mi păzesc trupul meu nevătămat, şi un poporîntreg să se vatăme şi să se prăpădească în iad? ”

Împotriva tuturor ostilităţilor conduse de slujitorii din Bisericade stil nou, părintele Glicherie a continuat construirea de biserici,slujirea şi sfinţirea lor, după cum a primit binecuvântare de la patri-arhul Damianos al Ierusalimului şi după cum întăreşte şi SfântulSimeon Tesaloniceanul prin răspunsul său la întrebarea 127.

Alături de părintele Glicherie stăteau alţi străjeri neclintiţi aiBisericii, care erau atât de mult iubiţi de popor, încât credincioşiifăceau zid în jurul lor în vremea persecuţiilor, pentru a-i apăra.

- 117 -


Anul 1933. Sângiuirile din Moldova.

Odată cu întemeierea mai multor lăcaşuri de cult, unde seslujea după vechiul calendar, în zona Moldovei s-a format un bastional Ortodoxiei Răsăritene. Alături de ieroschimonahul Glicherie şischimonahul David, din pustnicia pădurilor Neamţului au ieşit pen-tru propovăduire şi rezidirea Bisericii adevărate şi cuvioşii părinţiDamaschin, Zosima, Varuh, Ghimnazie, Galaction, Pamvu, Veniamin,Ghermano, Clement, Ghedeon, Trifon şi alţii. Aceştia renunţau acumla liniştea vieţuirii de sine prin pustiul pădurilor şi coborau spre lo-cuinţele creştinilor din Brusturi, Oglinzi, Vânători (Neamţ), Rădăşeni(Suceava) şi altele.

În ciuda tuturor piedicilor de ordin material şi duhovnicesc,într-o perioadă de aproximativ şase ani, cu binecuvântarea părintelui

- 118 -


Credincioşi adunaţi la sărbătoarea Sfintei Învieri din anul 1933, în jurul părintelui Pamvu,

în parohia „Sfinţii Împăraţi” din comuna Vânători-Neamţ

Glicherie, în zona Moldovei au fost ridicate patruzeci de Biserici încare se slujea după vechiul calendar. Mulţimea poporului, convinsăde netemeinicia noului calendar, s-a alăturat, ca parte considerabilă,credincioşilor păstrători ai vechiului calendar, ceea ce a determinatriposta clericilor Bisericii de stil nou, care rămăsese cu puţini enoriaşi.

Diversele grupuri de jandarmi, cantonaţi special în zona Mol-dovei, dezlănţuiau periodic acţiuni de ofensivă împotriva creştinilor,care, din raţiuni politice şi antiortodoxe, erau consideraţi potrivnici aibunului mers al societăţii.

La apelul Bisericii de stil nou, autorităţile au declanşat o acţiunede supraveghere şi condamnare a tuturor activităţilor întreprinse deBiserica de Stil Vechi. Crimele nu erau deloc un lucru rar, iar trădareaera cea mai folosită monedă. Cea mai sângeroasă prigoană a fost înzona Neamţului şi a Sucevei, unde s-au folosit chiar şi arme împo-triva celor dreptcredincioşi. Aceştia erau eliminaţi din funcţiile pu-blice ale statului şi percheziţionaţi la domiciliu. Chiar şi în lipsa unormotive întemeiate, li se aplicau cele mai mari amenzi. Copiii lor eraufie daţi afară din şcoli, fie supuşi unor torturi psihice şi fizice.Restricţiile sociale impuse la adresa acestor creştini erau foarte dure.

Au fost create detaşamente mobile, diverse trupe de acţiune,cantonate în zonele unde exista un număr mare de credincioşi de stilvechi. Persecuţiile se dezlănţuiau într-o clipită, fără nici un semn pre-vestitor, la un simplu denunţ al celor de pe nou, care aveau iscoadeinfiltrate în rândul credincioşilor.

La Brusturi (Neamţ), în postul Sfinţilor Apostoli, o trupă de jan-darmi se afla cantonată la primărie și coordonată după intenţiileagresive ale preotului bisericii de stil nou din sat, pe nume Lupescu.Pentru îndeplinirea acestui obiectiv necreştin, precum hărţuirea şimaltratarea adevăraţilor credincioşi de aici, au fost aduse tancuri şidetaşamente de jandarmi din Fălticeni. S-a făcut cordon de soldaţiîmprejurul satului, în vreme ce o patrulă însoţită de preotul Lupescustrăbătea uliţele.

La primărie au fost aduşi toţi bărbaţii, cunoscuţi că ţin pe vechi,în vreme ce femeile acestora erau lovite cu patul armei şi izgonite dingospodăriile lor. Dintre bărbaţii aduşi la primărie, erau eliberaţi

- 119 -


numai cei care spuneau că sunt de acord să treacă pe nou, punândmetanie preotului de stil nou Lupescu. Cei care nu primeau să selepede, erau bătuţi în cele mai îngrozitoare chipuri. În două zile,camera amenajată la primărie pentru maltratarea credincioşilor a fosttransformată într-un abator de oameni. Mai mulţi dintre creştiniitorturaţi, precum numiţii Huţanu Ion sau Buzdea Gheorghe, au fostucişi aici. Alţii, care trupeşte erau mai puternici, după ce erau slo-boziţi de aici, plecau acasă şi mureau în doar câteva zile.

Din relatările mai multor martori oculari ai evenimentelor, estedestul să amintim mărturisirea credinciosului Gheorghe Olaru, careîn vremea prigoanei era doar un copilandru. El povesteşte: „Eramprin clasa a III-a şi mergeam la şcoală. Mergând pe drum, m-a ajunsun om şi m-a întrebat: Măi băiete, tu ţii pe vechi sau pe nou? Eu i-amrăspuns bucuros, crezând că poate-i vreun dascăl: Pe vechi! Auzindaceasta, m-a luat de mână şi m-a dus acolo unde era mulţime deoameni adunaţi. Unii plângeau, alţii ţipau, iar alţii cântau. Mai erauşi două aparate de-ţi luau auzul, pentru a crede trecătorii că aici emare distracţie. Deci m-a dus la primărie. Când am văzut ce-i acolo,am început şi eu să ţip şi să plâng cât puteam de tare. Un jandarmînsă, trecând pe lângă mine, mi-a dat o palmă peste obraz şi mi-a zissă tac, dar eu de durere ţipam şi mai tare.

Scăparea mea a fost că aveam o soră mai mare, care a fost luatătot forţat de autorităţi şi care, împreună cu alte femei, era pusă să facămâncare pentru jandarmii cei veniţi de la Fălticeni, cam 60 la număr.Ea m-a auzit ţipând şi m-a recunoscut. A venit la gard şi mi-a zis sătac şi să stau aşa pe lângă poartă, că ea, când vor intra jandarmii lamasă, va veni şi mă va scoate de acolo.

Cât am aşteptat-o pe sora mea, inima mi s-a făcut cât un purice,văzând câţi oameni ies din primărie, toţi cu hainele rupte şi plini desânge. Când a găsit momentul potrivit, sora mea a venit şi m-a scosde acolo printre gard. Rupând o şipcă, m-a luat şi m-a suit în podulbucătăriei şi mi-a zis să stau liniştit, că va mai veni ea la mine. Acoloam stat ascuns vreo două zile, până când tot ea m-a putut scoate şitrimite acasă. Sora mea îmi aducea dimineaţa şi seara câte două feliide pâine şi doi cartofi copţi. O auzeam şi pe ea plângând, când se

- 120 -


ducea primarul la ele şi le obliga să mănânce carne. Ea îi spunea să olase în pace, că face curat, numai să nu o înfrupte, că noi încă maiaveam post. Multe metanii a mai făcut după ce au plecat aceia. Şi avenit acasă neînfruptată, că ea şi cu părinţii mei ştiau că trebuie săvină părintele Glicherie să ne mărturisească…”.

Anul 1934. Minunile credinţei.

În toiul evenimentelor de persecuţie asupra creştinilor tradi-ţionalişti din zona Moldovei, în care era implicat trup şi suflet,preotul Lupescu apărea ca o figură lipsită de orice calităţi apostolice.Dotat cu o şiretenie primitivă şi violentă, remarcat printr-o serie deacte de cruzime asupra creştinilor de stil vechi, el dorea să ascundădupă cortina acestor evenimente marea greşeală canonică a schim-bării calendarului. Era gata de orice măsură împotriva credincioşilortradiţionalişti, chipurile „în numele credinţei”.

Auzind că printre creștinii de la Brusturi este un preot călugărpe nume Ghermano, ieşit din Mănăstirea Neamţ odată cu schimbareacalendarului, a însărcinat trei jandarmi să meargă la căsuţa lui şi să-laresteze. Părintele Ghermano era un rugător râvnitor. Ştia pe de rostpravila călugărească şi citea zilnic la Psaltire. Era şi foarte îmbună-tăţit, vedea totul cu multă vreme mai înainte. Iarna umbla desculţprin satele vecine, pe la creştini, în lipsa părintelui Glicherie. Le făceaslujbe şi îi învăţa despre credinţă, povăţuindu-i spre mântuire. Citearugăciuni celor bolnavi și se făceau sănătoşi. Când îl căutau jan-darmii, el stătea în faţa casei, pe marginea unei săpături, citind dinPsaltire. Jandarmii treceau deseori pe lângă el, îi percheziţionau casa,îi distrugeau uşa şi ferestrele, însă pe el nu-l vedeau niciodată. Aşa l-aucăutat îndelung, în vreme ce el era în preajma lor şi îi privea cunevinovăţia celui ce nu-şi doreşte răzbunare asupra vrăjmaşilor lui.

Pentru a-i demoraliza pe credincioşii din satul Poiana care ţineaupe vechi, într-o zi de duminică, în Postul Naşterii Domnului, miliţia-nul pe nume Stejar împreună cu mai mulţi soldaţi, dis-de-dimineaţăau adunat pe toţi bătrânii satului, i-au încolonat, au tras focuri dearmă şi i-au obligat să meargă să se roage în biserica de stil nou.

- 121 -


Împinşi de soldaţi, bătrânii s-au îndreptat spre biserică, unde ajun-gând s-au închinat la icoane cu evlavie, refuzând orice contact cupreotul slujitor de aici. În timpul slujbei, în spatele zidurilor bisericii,soldaţii fierbeau carne de porc cu care trebuia să-i înfrupteze pe aceicreştini, care mai aveau doar câteva zile până la Naşterea Domnului.Când preotul ce slujea acolo a rostit: „Cei chemaţi, ieşiţi; câţi sunteţichemaţi, ieşiţi”, toţi au ieşit tocmai când soldaţii nu se aşteptau la unaca aceasta şi s-au împrăştiat, rămânând neînfruptaţi.

Cu toată prigoana, creştinii de aici au chemat din nou în mij-locul lor pe părintele Glicherie şi l-au rugat să le sfinţească loc de bise-rică. Împreună cu părintele Ghermano, părintele a stat la rugăciunetoată noaptea, cerând de la Dumnezeu să le arate semn, unde va rân-dui El loc pentru biserică. A doua zi minunea s-a întâmplat.

Părintele Ghermano se desprinse deodată din mijlocul mulțimiicredincioșilor, îşi făcu semnul Sfintei Cruci şi începu a căuta ceva priniarbă. Să aplecă spre pământ şi imediat se ridică, smulgând maimulte fire de iarbă. Se vedea că firele de iarbă erau scăldate în mir,frumos mirositor și gros ca untuldelemn. Creştinii adunaţi acolo s-auîndreptat spre locul acela. Ferind iarba în amândouă părţile, au pututsă vadă o dungă lungă şi destul de lată de mir, presărat peste firelede iarbă. Urmele de mir, de la început până la sfârşit, aveau conturulunei biserici. Așa au înțeles creștinii că Dumnezeu le-a trimis semnunde trebuia să fie ridicat lăcaș de închinare întru slava PreasfinteiTreimi.

Anul 1935. Un crâmpei din predica de la biserica din Rădăşeni.

Schimbarea calendarului nu a fost decât prima din lungul şir alabaterilor canonice pe care le-a săvârşit Biserica Ortodoxă de stil nou,odată cu instalarea lui Miron Cristea ca patriarh. Cu acordul şi spri-jinul său, arhiereii de stil nou au început să desfăşoare ample acti-vităţi interconfesionale, punând bazele ecumenismului de astăzi.

La data de 23 ianuarie 1935, mitropolit al Moldovei era alesNicodim Munteanu, fostul stareţ al Neamţului, cel ce introdusese

- 122 -


noul calendar în lăcaşul sfintelor nevoinţe ale Cuviosului PaisieVelicikovski. În cadrul ceremoniei înscăunării sale, noul mitropolit aprimit din partea rabinului Wahrman „binecuvântarea” sinagogiievreieşti. Evenimentul nu a scăpat neobservat de ochiul presei, care aprofitat de ocazie pentru a reaminti opiniei publice mai multe greşelidin trecut.

La 6 februarie 1935, în periodicul „Apărarea Naţională”, Dr.Costache Dăniţă semna un articol intitulat Binecuvântarea rabinului încare nota: „La instalarea Î.P.S. Mitropolit Nicodim, rabinul Wahrmannu numai că a vorbit şi a felicitat, dar a şi „binecuvântat”. Primeşte,Preasfințite - a zis el - tradiţionala binecuvântare a sinagogii evreieşti!Îţi stă mintea în loc, cu alte cuvinte, un mitropolit creştin ortodox, lainstalare, este „binecuvântat” în numele sinagogii, de un rabin. Ar maitrebui şi un mitropolit, să se ducă să binecuvinteze, în numele Bise-ricii Creştine Ortodoxe pe un rabin şi să asistăm la cea mai nenorocităsfidare a credinţei strămoşilor noştri.

Cum? P.S. Mitropolit Nicodim nu cunoaşte canoanele din al 6-lea Sinod Ecumenic? Când aceste canoane cer să se caterisească oricecleric care leagă prieteşug cu jidanii sau care ospătează la un loc cu ei.P.S. Nicodim primeşte binecuvântarea lor. Vai de mine! Dar cine ainvitat pe acest rabin îndrăzneţ, ca să vină şi să pângărească aceacreştinească sărbătoare? A fost invitat sau s-a înfipt nepoftit? Dacă avenit nepoftit, trebuia zvârlit afară, ca unul ce nu avea haină denuntă, dar dacă a fost invitat, păcatul este şi mai mare. (...) Inviţi pecel care neagă pe Hristos şi care e duşmanul Lui de moarte?

Primeşte binecuvântarea şi ciocneşte cu el şampanie. Ce ziceţi,vă place această destrăbălată nepăsare a acelor ce pretind că sunturmaşii Sfinţilor Apostoli? Aceasta au aşteptat-o duşmanii noştri, săne vadă divizaţi în partide politice şi biserica noastră împărţită şisfidată de înşişi ierarhii ei şi foştii ei credincioşi, ca să se bucure căslăbim ca unitate naţională, căci numai sufleteşte putem fi uniţi încredinţă. Ştim că poporul nostru numai prin credinţă a învins, iarduşmanii noştri şi-au dat seama de asta şi de aceea au atacat-o...”

În chiar acele clipe ale căderii Bisericii de stil nou, în primăvaraanului 1935, părintele Glicherie se afla la Rădăşeni, înconjurat de

- 123 -


creştinii care auzi-seră din presă des-pre ceea ce se în-tâmplase la Iaşi,părăseau în masăparohia de stil nouşi se întorceau laTradiţie. Temerealor era că Bisericade stil nou fusesedeja vândută, iarierarhii ei erau în-tocmai cu cei des-

pre care aminteau cuvintele Sfântului Apostol Pavel, atunci când zicea:„...va veni vremea când învăţătura cea sănătoasă nu o vor mai păstra (...) îşivor astupa urechile de la adevărul lui Dumnezeu (...) se vor întoarce de laadevăr şi se vor pleca la basme...” (II Timotei 4, 3).

La predica ţinută într-o zi de duminică în parohia Rădăşeni, pă-rintele Glicherie le-a pomenit credincioşilor despre cuvântul Sfân-tului Vasilie cel Mare, care la canonul 91 spune astfel: „precum pre-daniile cele bisericeşti au trebuinţă de credinţa cea dreaptă, aşaîntocmai şi credinţa are trebuinţă de bisericeştile predanii şi a sedespărţi unele de altele nu se poate”.

În legătură cu smintelile petrecute cu prilejul instalării mitropo-litului Nicodim Munteanu, la aceeaşi predică, părintele spunea: „dupăduhul necredinţei lui a făcut aceasta, fiindcă îl cunosc de pe vremeacând mitropolitul primat care a introdus noul calendar (MironCristea, n.ed) l-a numit stareţ la Mănăstirea Neamţ. Mult a încercat săne tragă de partea lui, mai ales cu funcţiile egumeniei pe care ni lefăgăduia. Acum a sărutat mâna evreului, dar mâine îi va pupaobrazul şi-l va primi în Biserică şi îl va ocroti precum îşi ocroteştecloşca puii ei. Iar aceşti iudei, când vor intra în biserică, nu vor aveaalt scop decât să fure şi să jefuiască. Şi nu vor fura cele văzute, ci pecele nevăzute, adică credinţa cea dreaptă şi sfântă care mântuieştesufletele.

- 124 -


14 octombrie 1936 - Părintele Glicherie la biserica din Rădăşeni

Cei ce L-au răstignit pe Hristos sunt acum infiltraţi pe lângăaceşti mitropoliţi şi patriarhi năimiţi, cărora numai de turma luiHristos nu le pasă, în aceste vremuri foarte grele pentru mântuire. Eivor să tragă Biserica lui Hristos la starea cea stricată a sinagogii lor,care este locaş al diavolului. Acum a intrat în Biserică numai calen-darul papei, dar mai târziu va intra şi erezia lui, după care va intra şiurâciunea evreiască. Aşa se ţese răul, cu o înţelepciune diavolească,căci la început vor spune că primesc pe eretic şi pe iudeu din dra-goste, iar mai târziu, când aceştia vor stăpâni peste Biserica luiHristos, nu-i vor mai putea scoate afară.

La învăţături străine de duhul lui Dumnezeu, voi, fraţii mei, sănu vă plecaţi! Şi să nu vă amăgească cineva, cum că ar avea putereaarhiereii să strice canoane, dogme şi tradiţie după placul lumiiînșelate. Că aşa zice Sfântul Simeon al Tesalonicului: „câte se fac dearhierei afară de canoanele şi aşezămintele Sfinţilor Părinţi, sunt fărătărie”.

Dacă asta e pilda pe care mitropolitul Nicodim Munteanu o dăcreştinilor, atunci cred eu că asta vrea să fie o cale rea, prin care nădăj-duiește să urce spre piscuri mai mari în Biserică. Și poate va ajunge șiacolo, dar nu pentru vrednicia lui, ci pentru şiretenia şi apostazia pecare o propovăduieşte prin ceea ce se vede că face. Biserica lui Hristosare nevoie de oameni cu frică de Dumnezeu, care să păzească în în-tregimea lor şi canoane, şi dogme, şi tradiţie, pe când sinagoga luiAntihrist are nevoie de propovăduitori mincinoşi, care să strice și sădefaime sfințenia Bisericii. Sinagoga lui Antihrist vrea oameni, vreasuflete, pe care să le înghită şi să le zvârle în focul cel nestins.

Noi, fraților, nu se cuvine să dăm ascultare poruncilor celor maimari, atunci când poruncile lor sunt îndreptate împotriva sfintelor ca-noane şi împotriva poruncilor Bisericii. Că nu Biserica trebuie sămeargă după mofturile oamenilor sau după mersul vremurilor, cioamenii și mofturile lor trebuie să meargă după Biserica lui Hristos.

Dacă aţi auzit că mitropolitul acesta a primit binecuvântare dela călcătorii de lege iudei, să vă întăriţi pentru acele vremi în care maimari sminteli veţi auzi şi veţi vedea, căci spune proorocul Daviddespre unul ca acesta: „Iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele

- 125 -


Mele, (...) de vedeai furul (adică furul de cele sfinte, adică ereticul şi necredin-ciosul, n.ed.) cu el alergai, şi cu cel preacurvar (preacurvia duhovnicească, adicălepădarea de legea lui Dumnezeu, n.ed.) partea ta puneai, gura ta a înmulţitrăutate şi limba ta a împletit vicleşug” (Ps. 49, 18-20).

Anul 1935. Scrisoarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia către părintele Glicherie.

În anul 1935, cu câteva zile înainte de praznicul Sfintei Treimi,părintele Glicherie a primit o scrisoare din partea Sinodului BisericiiOrtodoxe de Stil Vechi din Grecia, prin care i se aducea la cunoştinţăcă în Grecia începuse organizarea Bisericii Tradiţionale, odată cu în-toarcerea la calendarul iulian a trei episcopi ortodocși, dimpreună cucredincioșii aflați în eparhiile lor.

În condiţiile în care patriarhul Meletie Metaxakis şi SinodulPatriarhiei Ecumenice din Constantinopol au recunoscut validitateahirotoniilor anglicane la 22 iulie 1922, era deja clar că nimic nu îlpoate convinge pe arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos să res-pingă inovaţia calendaristică introdusă în Biserica de stat a Greciei.Tocmai de aceea, în luna mai a anului 1935, trei ierarhi (P.S. Hriso-stomos de Zakhynthos, P.S. Ghermanos de Demetria şi P.S. Hri-sostomos de Florina) au trecut în fruntea mişcării tradiţionaliste derezistență. Aceşti trei ierarhi au reconstituit ierarhia Bisericii, încadrul căreia primat era Î.P.S. Mitropolit Ghermano de Demetria, caprimul hirotonit.

În scrisoarea emisă de aceştia şi adresată credincioşilor de stilvechi din România, se mărturisea că Biserica Oficială a Greciei esteschismatică şi se află sub condamnarea Sigilionului din anul 1583,care este cea mai cunoscută anatemă împotriva noului calendar.Ideea ce se desprindea din rândurile acestei scrisori era îndemnulspre comuniune euharistică între Sinodul de Rezistenţă din Grecia şiBiserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Comuniunea era cerutăde necesitatea unei uniri duhovniceşti, care avea să dea tăria necesarăluptei celei bune, adică apărării Bisericii.

- 126 -


Sinodul grec încheia chemarea la înfrăţire către Biserica Orto-doxă de Stil Vechi din România, luând spre ajutor în îndeplinireaacestui ideal duhovnicesc rugăciunile Împărătesei Cerurilor, chezaşamântuirii noastre, slăvind-o pe aceasta şi încheind prin cuvinteleSfântului Grigorie al Tesalonicului: „Cum te vom numi, ceea ce eşti plinăde Dar? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii; Rai, că ai odrăslit floareanestricăciunii; Fecioară, că ai rămas nestricată; Maică curată, că ai avut însfintele tale braţe Fiu pe Dumnezeul tuturor. Pe Acela roagă-L să mântu-iască sufletele noastre”.

Răspunsul părintelui Glicherie ar fi fost unul favorabil, însăcondiţiile dictaturii comuniste nu a permis acest lucru. Se dorea ounire duhovnicească, însă atât condiţiile social-politice din România,cât şi cele din Grecia, nu au permis atunci începerea acestor tratativebisericeşti, ele fiind reluate mult mai târziu. Începutul acestei co-muniuni liturgice atrăgea după sine o serie de cercetări asupraeclesiologiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi dinGrecia, iar acestea nu au putut fi aprofundate decât în preajma anul1979, când regimul comunist din România slăbise controlul asupraintrărilor şi ieşirilor peste graniţă.

Anul 1935. Părintele Glicherie condamnă implicareaBisericii Ortodoxe Române în ecumenism.

Integrarea susţinută a Bisericii Ortodoxe Române în procesulecumenismului a condus foarte repede, în decurs de doar câteva de-cenii, la atingerea principalului ţel urmărit de ecumenişti prin dia-logurile bilaterale, şi anume schimbarea definiţiei ortodoxe a Bise-ricii. Discuţiile dintre Bisericile ortodoxe şi heterodocşi s-au purtat întermeni seci, fără substanţă dogmatică, iar adevărul a fost acoperit defraze politice, abil alcătuite, ducând la îndepărtarea ortodocşilor, darşi a heterodocşilor de la duhul Ortodoxiei curate, primare. Nici orto-docşii nu au ajuns să afle ce anume îi separă de aceşti eretici şi de ceunirea nu poate fi înfăptuită decât prin lepădarea acestora de eres şiîntoarcerea la Biserica lui Hristos, şi nici ereticii nu au renunţat la

- 127 -


vreuna din rătăcirile lor.Spre pildă, „relaţiile de frăţietate” dintre ierarhii ortodocşi şi cei

anglicani sunt deja privite astăzi ca tradiţionale, fiindcă durează deundeva de prin vremea primului război mondial. Biserica Anglicanăa apărut la anul 1534, ca urmare a unei controverse politice, prinieşirea Bisericii Catolice a Angliei de sub influenţa Vaticanului, regeleAngliei devenind conducătorul acesteia. În cele 39 de articole ale„Mărturisirii de credinţă anglicană” sunt mărturisite ereziile acestuivlăstar al catolicismului: existenţa a doar două Taine (ceea ce în-seamnă că cinci dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxenu sunt recunoscute de anglicani, n.ed); nerecunoaşterea prefaceriipâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului în cadrul JerfeiEuharistice, n.ed; renegarea Sfintei Tradiţii, respingerea cultuluiicoanelor, al Maicii Domnului şi al sfinţilor; credinţa în mântuireasufletească dobândită numai prin credinţă (sola fide). Toate acesteaspecte erau, sunt și vor fi pentru totdeauna motive de separare întreaceastă erezie, născută dintr-o altă erezie, şi Biserica Ortodoxă.

Cu toate aceste diferenţe care nu pot fi în nici un caz trecute cuvederea, de la începutul secolului şi până astăzi, legăturile s-auîntărit, mai ales că au fost tot timpul încurajate de partea ortodoxă, iarprimul rezultat nu a întârziat să apară: în anii '30, s-a făcut recu-noaşterea validităţii hirotoniilor anglicane şi deci a succesiunii lorapostolice de către partea ortodoxă.

În urma tratativelor dintre Patriarhia de Constantinopol şiBiserica Anglicană, patriarhul Meletie al IV-lea Metaxakis şi Sinodulsău au recunoscut, la 22 iulie 1922, validitatea hirotoniilor anglicane.Sub oblăduirea patriarhului Miron Cristea, Biserica Ortodoxă Ro-mână făcea și ea aceeași greșeală inadmisibilă la 8 iunie 1935. Acestimpas duhovnicesc a creat o nouă tulburare în rândul credincioșilor,care vedeau cu ochii lor care au fost urmările necugetatei schimbăria calendarului din anul 1924.

Despre această nouă cădere a stilului nou, părintele Glicherievorbea în cuvinte foarte mustrătoare, într-o predică ţinută în anul1936, din care ni s-au păstrat câteva idei scurte, dar foarte tranşante,scrise pe spatele unei fotografii din acele zile: „la 8 iunie 1935,

- 128 -


adunarea tâlhărească de la Patriarhia Română şi-a dat pe faţă mareaei înșelare întru cele sfinte ale lui Dumnezeu. Nu mai pot fi socotițisinod bisericesc, ci numai adunare de tâlhari, care dictează împotrivaBisericii lui Hristos.”

Fie că vorbea cu credincioşii, ori trebuia să răspundă între-bărilor puse de autorităţi cu prilejul anchetelor, convingerile orto-doxe ale părintelui Glicherie erau totdeauna mărturisite, oglin-dindu-se în fraze ca acestea: „Nu este posibilă recunoaşterea „tainelor”anglicanilor, nici ale altor eretici, de vreme ce aceştia nu au Crezortodox şi spun că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Nu avem cumsă credem că ereticii anglicani au Taine. Ei nu au şi nici nu recunoscsfânta tradiţie ortodoxă; ei nu cred în împărtăşirea cu Trupul şi Sângelelui Hristos, ci spun că pentru ei, acestea sunt simple simboluri.

Nu ştiu dacă cerul mai poate răbda ceea ce se petrece acum lapatriarhie. După schisma schimbării calendarului, înnoitorii spun căereticii sunt fraţii lor, iar bătaia lor de joc ei o numesc „taine”. Păcatullor este acela spus de Hristos în Evanghelie, că orice păcat împotrivaFiului Omului se va ierta, însă hula împotriva Duhului Sfânt nu se vaierta, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie.”

Anul 1935. Psaltirea şi ceaslovul.

Încă de la începutul pribegiei, în Biserica noastră a fost marenevoie de cărţi de cult, de vreme ce majoritatea fuseseră confiscate decătre preoţii de stil nou, ori arse sau distruse. Cu multă greutate, uniicredincioşi reuşiseră să păstreze câteva asemenea comori, dar ris-curile erau uriaşe. Transportarea ori deţinerea lor se făcea în cea maimare taină, de multe ori chiar şi fără ştirea celorlalţi membri ai fami-liei. Cei ce erau găsiţi având asupra lor cărţi de slujbă, erau imediatarestaţi, pentru că se bănuia că sunt în legătură cu preoţii de pe vechi.Bătrânii noştri povestesc că de multe ori, atunci când nu erau folositela slujbele ţinute în ascuns, cărţile erau dosite printre ramele de lastupii părăsiţi, ori în stogurile de fân din gospodăriile oamenilor. Eranevoie de mai multe cărţi, pentru că poporul avea nevoie de lumina

- 129 -


rugăciunii şi de slavoslovirea lui Dumnezeu.În 1933, părintele Glicherie a început altă osteneală pentru bi-

nele sufletesc al credincioşilor, dorind să tipărească două cărţi foarteimportante în viaţa oricărui creştin, dar mai ales a Bisericii: Psaltireaşi Ceaslovul. A fost găsită o tipografie din Suceava, cu care s-au în-ţeles să scoată aceste două cărţi, cerând părintelui un avans de o trei-me din preţul total.

După o vreme în care nu au mai primit nici o veste, un delegatdin partea tipografiei i-a anunţat că utilajele atelierului au suferitnişte defecţiuni, iar comanda a fost amânată pentru o perioadă deşase luni, după care, din motive necunoscute, a fost anulată, iar avan-sul acordat nu s-a mai restituit.

Cărţile circulau printre credincioşi scrise de mână, iar oameniise obişnuiseră să înveţe anumite rugăciuni pe dinafară. Erau cuadevărat timpuri grele, pe care mintea noastră nu le poate pricepe.De mare preţ erau şi cărţile părintelui Arsenie Cotea, fiind şi acesteacopiate şi dăruite printre creştini.

În toamna anului 1935, de la o tipografie anonimă, apăruse oepistolă sub forma unei broşuri de dimensiuni mici, cu titlul„Apărare şi răspuns categoric împotriva clevetirilor aduse pe nedreptmonahilor şi creştinilor ortodocşi cu călindariul vechi“ semnată cupseudonimul „De-un creştin”.

Din textul epistolei se înţelege că în acea vreme erau mulţioameni intelectuali, care luptau pe faţă împotriva schimbării calen-darului, după cum este prezentat şi cazul doctorului Lupu, fiu depreot şi parlamentar, care în una din şedinţele parlamentare sus-ţinute în anul 1934-1935 a criticat noul calendar. Această broşură afost publicată şi în numerele ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul“ dinanul 1935. Ea conţinea răspunsuri la unele articole apărute în presavremii, care descriau în mod voit denaturat situaţia Bisericii de StilVechi, făcând multe comentarii mincinoase la adresa clerului şi cre-dincioşilor tradiţionalişti. Această broşură a circulat în Moldova,fiind mai apoi reeditată de părintele Glicherie, iar împreună cu ea auieşit de sub tipar Psaltirea, Ceaslovul şi calendarul bisericesc pentruanul 1936.

- 130 -


Biruinţa nu a fost pe placul duhurilor căzute, care imediat auşoptit în urechile autorităţilor faptul că Biserica de Stil Vechi nu nu-mai că refuză să fie îngenuncheată, dar chiar sporeşte şi înfloreşte.Părintele Glicherie a fost acuzat că a tipărit cărţi potrivnice stăpâniriişi fără a avea binecuvântarea Patriarhiei de stil nou. Această faptă afost declarată contravenţie şi sancţionată cu o amendă de două orimai mare decât valoarea cărţilor tipărite.

În procesul-verbal încheiat cu această ocazie în luna decembriea anului 1935, se menționa ca aceste cărţi de cult distribuite creştinilordin Biserica Ortodoxă de Stil Vechi să fie recuperate şi arse, darpentru faptul că era deja sfârşitul anului civil şi începutul sărbătorilordupă calendarul gregorian, organele de anchetă ale statului s-aumulţumit numai cu achitarea contravenţiei, declarând anchetaîncheiată.

În ciuda acestor piedici grele, credincioşii erau bucuroşi că sepot ruga şi pot ţine rânduiala corectă a sărbătorilor, doar uitându-seîn calendar. Se mângâiau sufleteşte citind rugăciunile scrise în graiulneschimbat, aşa cum le auziseră în biserică încă din copilărie şi seîntăreau în credinţă când vedeau că Biserica de Răsărit are apărătorianonimi, dar de bună credinţă, care spuneau lucrurilor pe nume şiofereau o imagine foarte clară şi obiectivă asupra situaţiei bisericeştidin pragul celui de-al doilea război mondial. Mărturia lor, cuprinsăîn aceste broşuri, este de foarte mare preţ şi astăzi, şi cu atât mai multera atunci, în derularea prigoanei:

„Socotind că nu e lucru dumnezeiesc a lăsa fără de răspunsunele cărţi, reviste şi manifeste care au format, potrivit caracteruluilor, o literatură antireligioasă, aşa încât cu meşteşugire şi multe min-ciuni, au căutat să deruteze pe creştinii ortodocşi de Răsărit, am găsitcuviincios faptul de a răspunde tuturor. Totodată, vă amintesc că nuscriu decât potrivit mentalităţii acestui veac şi nu voi face decât oanalogie între felul cum apărau Sfinţii Părinţi credinţa şi cum este înzilele noastre apărată.

În ţara noastră, s-a îngăduit să se închine fiecare după credinţalui şi nici stăpânitorii, nici şefii Bisericii noastre ortodoxe n-au pro-cedat ca în alte ţări. La noi în România nu s-a pedepsit, nici omorât,

- 131 -


ca la catolici în timpul Inchiziţiei, nici ca protestanţii şi nici ca veciniinoştri ruşi, care, deşi ortodocşi şi pravoslavnici ca şi noi, au deportatîn Siberia ca pedeapsă pe credincioşi. Noi nu-i stimăm, nici nu îi as-cultăm pe acei străini.

De legea şi sentimentul nostru naţional, după cum scrieţi încartea „Adevărata Ortodoxie şi Calendarul”, tipărită în anul 1934,căreia îi daţi drept autor „mai mulţi creştini ortodocşi de răsărit”, nuştiu de ce autorul n-a avut curajul să semneze şi a împrumutat a-ceastă titulatură de la credincioşii vechiului calendar! Oare i-o fi fostfrică, că scriind minciuni va fi descoperit şi nu va putea răspunde?Avea de partea sa autorităţile şi deci putea semna, sau a ales aceastămincinoasă meşteşugire, ca să poată păcăli oamenii? Spuneţi la pag.100 că se vede lămurit că: „suntem puşi de francmasoni, de evrei, decomunişti şi bolşevici să stricăm credinţa şi să slăbim putereastatului”.

Noi avem dovezi cum că nici un fel de legătură nu am avut cuaceşti străini. Faceţi, în aceeaşi carte, apologie asupra calendarului şinu vă împăcaţi cu ideea că, printre aceşti preoţi şi călugări pe caresimpli îi socotiţi, sunt cuvioşi ce ştiu să socotească cu ajutorul „MâiniiSf. Ioan Damaschin”, pe degete, toate sărbătorile pe cât va fi lumea,având fiecare calendarul în mintea sa, citindu-l pe degete. Noi vomda la tipar o astfel de alcătuire şi vom face ca şi credincioşii vechiuluicalendar să cunoască această calculare, punându-vă în imposibilitatede a mai nădăjdui la faptul că vechiul calendar va fi părăsit vreodată.

De ce n-aveţi calendare pentru mai mulţi ani? Doar sunteţi în-văţaţi şi astronomi! Mai departe, aduceţi mărturii mincinoase căsuntem împotriva statului şi autorităţilor, fapt ce iarăşi nu-i adevărat.Că unele conflicte s-au iscat, a fost vina celor ce au lucrat fără ordin.Că noi am cerut mereu timp de 10 ani să ne recunoască cultul şi săstabilească acel raport prin lege potrivit art. 22 din Constituţie, carezice că: „Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şiprotecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice,bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului”.

Multe neadevăruri scrieţi, crezând că veţi găsi oameni ce vor staîmpotriva Bisericii noastre. Nu vedeţi că din zi în zi numărul nostru

- 132 -


creşte, că nu vin câte unul, ci revin la vechiul calendar sate şi comuneîntregi, îşi fac biserici în câteva luni de zile şi poate în curând vorreveni provincii, atunci nu veţi mai zice că sunt câţiva rătăciţi. Noivom avea episcopii şi mitropolii şi ca învăţători, aceşti înţelepţi deDumnezeu preoţi şi călugări, care au fugit din mănăstiri la schim-barea calendarului şi nu din alte motive, căci să nu vă gândiţi că noinu-i cunoşteam înainte de 1924.

Nu uitaţi că sunt credincioşi din toate clasele sociale şi, în di-ferite ocazii, la bisericile noastre am găsit oameni învăţaţi, funcţionarisuperiori, profesori, parlamentari etc. Nu facem indicaţii de nume casă nu vă tulburaţi. Iată şi eu, care scriu aceste rânduri, am stăruitpentru noul calendar şi să nu gândiţi, că cineva m-a silit să mă re-întorc. Nu simţeam nevoia, căci aveam o frumoasă situaţie şi mediulîn care trăiam mă depărtase cu mintea de la cele bisericeşti. Deci,mintea, ziceam, că se luminează mult învăţând, pe când sufletul spreîntunerec lăsând. Cu totul mă găseam nemângâiat. Citind cărţi vechide religie şi istorie, Dumnezeu a făcut să găsesc adevărul în acestecărţi de sute de ani vechime (că doar şi dvs. aveţi în biserică).

Am citit sfintele canoane şi m-am lămurit. Spre convingere ammers pe la sfintele mănăstiri unde căutam să mă informez, dar abiaam îndrăznit să cer o lămurire unui proiestos, care a scos ceasul să-midemonstreze, ştiam povestea şi am plecat. Auzeam că sunt preoţi pevechiul stil şi am căutat să-i cunosc. Împrejurările în care i-am cu-noscut au fost grele şi m-am cutremurat de asprimea vieţii ce duceau.Cu câtă nevoie se strecurau până la o biserică unde aşteptau mii deoameni. Apoi din cauza autorităţilor plătite de popii fără de lege şisuflet, săvârşeau cele sfinte noaptea şi tot noaptea plecau în pustiu.Cu câtă râvnă şi dragoste veneau între oameni să propovăduiască, pecând preoţii dvs. se leneveau de asta în biserică să facă Sfânta Li-turghie, nu în fugă, ci îngăduit.

Toţi aceşti călugări ce dvs. ziceţi că au ieşit în lume să trăiascăbine, eu şi dvs. îi vedem slabi, nu îmbrăcaţi ca ai dvs. şi nici cu bani.Veniţi şi vedeţi cum trăiesc şi faceţi comparaţie între aceşti simplicălugări şi preoţii dvs., ce duc o viaţă îmbelşugată, plină de plăceri, înlux şi modă. Preoţii noştri n-au bani, căci dacă ar avea nu se zideau

- 133 -


atâtea biserici în aşa scurt timp. Tot ce se strânge trece în casa bisericiişi toată osteneala lor e numai pentru biserică. Nu-i uşor a trăi întremireni, călugăr fiind, şi asta niciodată ei n-au dorit. Mâine reveniţi lavechiul calendar şi mâine vor pleca la mănăstiri. Dacă n-ar avea viaţăsfântă, oamenii sub a căror privire trăiesc, nu i-ar asculta. Trebuie sărecunoaşteţi şi să nu mai scrieţi minciuni, căci lumea nu vă crede.

Noi am scris de atâtea ori şi am reamintit sfintele canoane şiversete din Sfânta Scriptură. Noi scriem, dvs. scrieţi; noi amintim dinsfintele canoane, dvs. amintiţi aceleaşi canoane pe care le tâlcuiţi cuprea multă libertate, căci trebuie să recunoaşteţi că preoţii dvs. suntcopleşiţi de grijile lumii şi îmbuibaţi cu mâncăruri alese pentru trup,cu literatură străină de biserică pentru suflet, şi nu vor puteaniciodată a fi înţelepţiţi de Duhul Sfânt şi, cu toată înţelepciunea ome-nească căpătată în şcoli înalte, unde unele ştiinţe nu sunt necesare şiîncă sunt contra adevăratei credinţe, de multe ori ei ajung la ateism.Călugării şi preoţii pe care eu îi cunosc nu de un an sau de doi şi acăror viaţă o cunosc şi cu mine o cunoaşte şi poporul, cu toate căspuneţi că sunt lipsiţi de cultură şi simpli, totuşi, încercaţi şi adunaţiun sinod şi veţi vedea că sunt înţelepţiţi de Dumnezeu şi au DuhSfânt, fiindcă duc o viaţă curată.

Ştiţi că nici Domnul nostru Iisus Hristos n-a ales printre uce-nicii Lui oameni învăţaţi, ci simpli şi nici n-a vrut să facă cu dânşii oacademie. Totuşi, noi avem preoţi învăţaţi în şcoli înalte. De ce nuîncercaţi să faceţi un sinod astăzi, când mijloacele de transport suntaşa de numeroase, uşurând deplasările la distanţe mari, în cât maiscurt timp? Când se adunau Sfinţii Părinţi la Sinoade: fie locale, fieecumenice, nu aveau aceste înlesniri şi nici nu existau aceste mijloacede locomoţie, totuşi s-au făcut Sinoadele, și cele localnice şi cele ecu-menice, cu atâta greutate. Ca să se adune le trebuia ani de zile şi cândse întâlneau îşi cereau binecuvântarea, iar suferinzii în urma schin-giuirilor de la vrăjmaşii creştinătăţii plângeau la aşa fericită întâlnire.

Astăzi, cu atâţia doctori teologi, cu atâţia arhierei şi patriarhi,nu se poate face un sinod ecumenic, cu toate că e necesar mai mult caoricând. În schimb, faceţi congrese, unde veniţi îmbrăcaţi în hainescumpe, cu trăsuri şi maşini, nu ca Sfinţii Părinţi, pe jos, şi vă lăudaţi

- 134 -


cu averile dvs. Apoi, ameţiţi de băutură şi cu ţigara între dinţi, aştep-taţi ca să se coboare duhul satanei ca să vă învrednicească să vă ridi-caţi contra adevărului, deşi niciodată nu veţi putea stabili cele sfinteîn aşa situaţie. Cercaţi să duceţi viaţa acelor călugări şi preoţi simplişi veţi vedea că sunteţi neputincioşi şi veţi renunţa la astfel de viaţă.

Astăzi, când păstorii - şi vorbesc de păstorii superiori - nu seîndură a părăsi centrele civilizaţiei şi să se coboare ca Sfinţii Părinţi lapoporul de jos, a cărui naivitate i-a aşezat în scaune înalte, nu ca săuite jurământul ce au făcut, nici misiunea lor şi nici poporul, ci săprivegheze. Ba, ce-ar mai veni între oameni să propovăduiască ceeace ei singuri nu cred? Ce dragoste de turmă i-ar găsi ca să părăseascăoraşele, să n-asculte la radio, să nu fie în curent cu toate noutăţile şirăutăţile lumeşti. Dar, mergând pe jos prin satele noastre aţi văzutvreodată vreun episcop, mitropolit, nu mai vorbesc de patriarh, decare lumea numai a auzit de numele lui? Astăzi le e ruşine să urmezepe Sfinţii Apostoli, dar pretenţie de apostoli au. Intenţia dvs. este dea face apropierea cu Apusul şi nu mă feresc a spune că v-aţi adăpatla diavoleştile lor învăţături, aţi împrumutat obiceiurile şi limba şiv-aţi depărtat de ale noastre datini strămoşeşti, ca şi de credinţă,fiindu-vă ruşine de ce este ortodox şi românesc.

Dar ca să vedeţi cum singuri sunteţi vinovaţi şi că tot ce scrieţiîn cărţile dvs. ca în: „Adevărata Ortodoxie şi Calendarul” sau „Calea ceaadevărată” sau „Care calendar trebuie să-l ţinem: cel vechi sau cel nou?”,revistele şi foile ce răspândiţi, cu scopul de a duce în eroare poporul,ca în: „Calea vieţii” sau „Să luăm aminte” sau „Mâna Mântuitoare”. Nuscrieţi decât din răzbunare minciuni şi articole ce bolşevizeazăsufletele liniştite ale credincioşilor. Cum nu judecaţi ceea ce scrieţi,spre exemplu în revista „Mâna Mântuitoare”, la pag. 237: „Iată, dom-nilor, pe dr. Lupu, fecior de preot, care a vorbit în parlament contracalendarului îndreptat. De ce l-au ales deputat eparhial? (fiindcă aşaa voit Dumnezeu!). De ce nu l-a arestat şi nu-l arestează nimeni?”... Şiapoi ca să arătaţi cât de mult ţineţi la pace, spuneţi: „Ei bine, nimeninu-l arestează pe dl. Lupu, ce însemnează asta?” Până acum, dă-i lacap, că-i comunist, dă-i la cap că-i stilist. Când vrea să facă şi el cevapentru biserică, dă-i la cap că-i stilist…” Frumos exemplu!…

- 135 -


Noi suntem veşnic persecutaţi şi totuşi n-am scris nicăieri în aşahal. Bieţii oameni se supun din evlavie şi smerenie, căci ce aţi ziceunii dintre dvs. să vedeţi că aveţi câte 7-8 procese la rând, fără să ştiţipentru ce?... Jandarmul stă în casă, cu tabelul în mână, de oamenii ceţin calendarul vechi, pe care i l-a dat popa din parohie şi face procese,pentru câini şi pentru gunoi. Asta vă e dreptatea, cu astfel de metodeşi cu arma voiţi să aduceţi lumea la credinţă? Cine a mai făcut aşa?Cine a întrebuinţat forţa? Catolicii, când au înfiinţat Inchiziţia! Cuastfel de meşteşuguri, cu frică şi persecuţii nu veţi intimida poporul!

Spuneţi că nu ne supunem stăpânirii. Iată ce spune SfântulApostol Pavel, în epistola sa către Corinteni, cap. XIII: „Tot sufletul,stăpânirilor celor covârşitoare supu-i-se”. Pentru aceasta şi vârfel-nicul Petru, zice: „Supuneţi-vă la toată zidirea omenească pentruDomnul, ori împăratului care covârşeşte, ori domniilor, ca unora ceau fost trimişi de El spre pedepsirea făcătorilor de rele; iar celorfăcători de bine spre laudă; că aşa este voia lui Dumnezeu ca voi, prinfaptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şifără cunoştinţă” (I Petru 2; 13).

Însă se cuvine, să luăm aminte şi când se întâmplă vreunstăpânitor din afară, adică de altă credinţă, a ne sili să ne lepădăm decredinţa noastră, ori să călcăm vreo poruncă a lui Dumnezeu, a-tuncea se cuvine a nu ne supune lui la acestea, ci să ne împotrivimpână la moarte, aducându-ne aminte de cuvântul apostolului, precare l-a zis către începătorii iudeilor: „Se cuvine a ne supune luiDumnezeu mai mult decât oamenilor” (Fapte 5, 23). Şi de cuvântul luiDavid, ce zice: „Şi am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraţilorşi nu m-am ruşinat” (Psalm 118). Iar înţeleptul Teodorit, la tâlcuireaacestei ziceri arată: „Că nu e hirotonie a lui Dumnezeu stăpânireanedrepţilor, ci însăşi iconomia ocârmuirei”; că blând fiind Dum-nezeu, dă stăpânitor ca să cinstească dreptul, adică dreptatea: „Că voida - zice - vouă păstori după inima Mea şi vor paşte pre ei păsto-rindu-i cu ştiinţă” (Ieremia 3, 15). Şi iarăşi: „Voi pune asupra pre jude-cătorii tăi ca mai înainte şi pe sfătuitorii tăi ca din început şi, dupăaceasta, te voi chema cetatea dreptăţii, mitropolie credincioasă, Sion”(Isaia 1, 26).

- 136 -


Vrând însă a pedepsi pe cei ce greşesc, iată a ne stăpâni şi de răiîncepători, că zice: „batjocoritorii îi vor stăpâni pre ei” (Isaia 5, 4) şiiarăşi Isaia zice: „Stăpânitorii tăi nu se supun, părtaşi ai furilor sunt,iubind daruri, căutând răsplătire” (Isaia 1, 23). Şi Ezechiil zice: „Dregă-torii ei în mijlocul ei, ca nişte câini răpind răpiri, suflete mâncândîntru sâlnicie” (22, 27). Şi Sofonie proorocul zice: „Dregătorii ei într-însa ca nişte lei răcnind, judecătorii ei ca nişte lupi de Arabia, nu mailasă pe a doua zi” (3, 4).

Deci iată că nu trebue să se supere nimeni pe dr. Lupu că e stilistşi că e deputat, şi vedeţi că cine semnează pentru conformitate, adicăPr. V. Boldeanu, îşi arată blândeţea în expresia sa: „Dă-i la cap, că-istilist!”, care numai de preot nu-i, ci mai curând de un borfaş mahalagiu”.

De-un Creştin

Anul 1936. Un început al suferinţelor din temniţă.

De vreme ce activitatea religioasă a părintelui Glicherie se făceasimţită şi printre credincioşii de stil nou, pentru aceasta s-a decisluarea de atitudine împotriva activităţii şi propovăduirii religioase aslujitorilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. Era vremea când seurzea un nou plan de demolare a bisericilor, în care se slujea dupăvechiul calendar. Credincioşii făceau ziduri de apărare din piepturilelor şi luptau cu mâinile goale împotriva celor ce duceau un războiinegal, venind înarmaţi până în dinţi ca să lupte împotriva unoroameni care îşi apărau odorul cel mai de preţ - Biserica. Până şi cerulse cutremura, văzând atâta nedreptate şi vărsare de sânge, primindu-icu bucurie pe aceşti noi mucenici ai Ortodoxiei.

La 1 septembrie 1936, părintele Glicherie a plecat cu însoţitoriisăi, pentru sfinţirea bisericii din Buhalniţa (jud. Neamţ), având înjurul său aproape 500 de căruţe în care erau vreo 4000 de săteni. Autrecut prin Tg. Neamţ şi i-a prins asfinţitul sus, pe munte, în satulPetru Vodă, unde au înnoptat. În acel drum s-a întâlnit cu un călugărde la Mănăstirea Secu, care primise calendarul nou şi acesta i-a spuscă se făcuse mare tulburare în biserică deoarece s-a aflat că papa de

- 137 -


la Roma a trimis în ţara noastră două milioane de lei ca să distrugăstilul vechi.

Au trecut prin Poiana Teiului şi au ajuns la Buhalniţa cu toatămulţimea de oameni şi căruţe. Au fost primiţi cu bucurie; localnicii l-auîntâmpinat cu flori şi au săvârşit sfinţirea bisericii cu slujbe frumoase,care au durat până târziu. După sfinţire, cuviosul a rămas pe loc. Adoua zi, o delegaţie din partea credincioşilor din Bodeşti a venit să-linvite să sfinţească şi biserica de acolo. A plecat cu ei, iar când auajuns aproape de Piatra-Neamţ, le-a ieşit în cale un camion încărcatcu jandarmi, vrând să-i oprească şi să-i aresteze, însă când au văzutaşa de mulţi oameni şi căruţe nenumărate, jandarmii s-au temut şi s-auretras.

Convoiul a fost oprit la un pod, la intrarea în Piatra-Neamţ, decătre alţi jandarmi care i-au întrebat unde merg şi cu ce scop. Uncreştin din Boroaia a vrut să treacă pe lângă bariera jandarmilor, căciera cu bicicleta, dar un jandarm a tras în el un foc de revolver şi l-arănit la braţ. Lumea s-a înfuriat pentru purtarea criminală a jandar-milor şi a năvălit cu forţa pe la margini, intrând în oraş. Jandarmii autras focuri de armă şi au folosit gaze lacrimogene. Oamenii s-auascuns în căruţe şi au continuat înaintarea.

La ieşirea din oraş i-au aşteptat pompierii, care i-au udat cujeturi de apă. Totuşi, căruţele nu puteau fi oprite, în ciuda faptului căacum venise şi armata care trăgea cu mitralierele. Situaţia era dis-perată şi fiecare a fugit cum şi pe unde a putut. Părintele Glicherie şipărintele David au fugit printr-o grădină şi s-au ascuns la început subun tufiş, căci cuviosul nu mai putea să meargă din cauza rănii de lapicior. Au venit din urmă alţi oameni şi l-au ajutat, ajungând astfel înograda unui evreu şi s-au ascuns într-o magazie. Jandarmii s-auapropiat însă şi l-au găsit pe părintele David, pe care l-au prins şi l-aubătut amarnic cu ţeava puştii în spinare, provocându-i răni care l-auchinuit toată viaţa.

Evreul i-a denunţat jandarmilor şi aceştia l-au scos de acolo şiau început a-l bate în cap cu bastoanele de cauciuc. Cuviosul căutasă-şi apere capul cu mâinile, dar loviturile continuau şi a fost doborâtla pământ, apoi lovit cu bocancii. L-au ridicat şi l-au dus la arest, care

- 138 -


era plin de oameni arestaţi şi l-au trântit pe podea fără să-l recu-noască, fiindcă era îmbrăcat în suman. Au venit alţi jandarmi, care îlvăzuseră cu alte ocazii şi l-au recunoscut, apoi l-au mutat în altecamere, unde podeaua şi pereţii erau plini de sânge de la bătăile ce lesuferiseră cei interogaţi mai înainte. Pe ei i-au bătut cu lanţurile defier fără milă, zdrobindu-le oasele astfel încât, după calculele lor, ceichinuiţi aveau să moară până dimineaţa.

Dis-de-dimineaţă, mai înainte de răsăritul soarelui, şefuljandarmilor a trimis două femei pentru a spăla sângele ce se înche-gase pe mucegaiul pereţilor de beton. Celor două femei, văzândtrupurile victimelor zdrobite de loviturile de lanţ, li s-a făcut milă. S-auprefăcut că trebuie să iasă din temniţă, pentru a schimba apa în careînmuiau cârpele înroşite de sângele ce se scursese peste pietrele dintemniţă. Întorcându-se, au adus apă curată, dar şi câteva felii depâine ascunse sub şorţurile de serviciu. Pe cât le-a fost cu putinţă, auspălat cu apă tâmplele părintelui Glicherie şi a celorlaţi câţiva bărbaţi,umflate şi crăpate de puterea loviturilor de fier.

Numai părintele Glicherie părea să fi rezistat puțin mai mult,deşi era cel mai plăpând trupeşte. După o tortură atât de crâncenă,abia mai putea vorbi. Acest lucru a stârnit din nou mânia şefului dejandarmi, care, imediat după răsăritul soarelui, a dat ordin ca „şefulstiliştilor” să fie ars. În cel mai scurt timp, părintele Glicherie a fostscos în curtea penitenciarului. S-a dat poruncă să se facă un foc mare.S-a adus aproximativ 3-4 metri cubi de lemne. Jandarmii adunați îm-prejurul lemnelor au hotărât să-l arunce în foc numai atunci când sevor aprinde toate lemnele, ca nu cumva să scape nevătămat devâlvătaie.

Când jandarmii erau gata să-l arunce peste focul aprins, părin-tele Glicherie l-a însemnat cu semnul sfintei cruci. În sunetul uneipocnituri, flăcările s-au mistuit pentru o clipă, de parcă ar fi fost aco-perite de un potop de apă. Jarul nu mai avea fierbinţeala lui firească.Focul ardea, însă avea o paloare nefirească, fiind fără de putere. Ceidoi jandarmi, care îl cuprinseseră pe părintele Glicherie pentru a-larunca în foc, s-au înfricoşat şi şi-au desprins mâinile din umerii lui.Plin de credinţă, părintele Glicherie a rostit printre buze rugăciunea

- 139 -


„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!” şi a trecutprin flăcările aprinse, care se ridicau până peste umerii lui. Călcândpeste jarul încins, a ieşit nevătămat şi neatins de focul ce-l împresuradin toate părţile. Îndreptându-se către șeful jandarmilor, părinteleGlicherie a zis: „Mulţumesc lui Dumnezeu, că m-am încălzit puţin,fiindcă mult frig am îndurat în pivniţă în noaptea aceasta!“

De aici, a fost transportat la sediul Ministerului de Interne dinBucureşti. O zi mai târziu, ziarul „Universul” din 16 septembrie 1936,anunţa: „Episcopul stilist Glicherie, supranumit „Faima Moldovei” afost adus în capitală. A fost arestat cu ocazia tulburărilor de acumdouă zile de la Piatra-Neamţ. Şeful stiliştilor a fost adus în capitalăsub o puternică escortă de jandarmi. El va fi ţinut la dispoziţia au-torităţilor până la terminarea anchetei de la Piatra-Neamţ”.

Era adevărat. De la Piatra-Neamţ, dosarul de arestare a fosttrimis la Bucureşti. Însoţit de o escortă de patru jandarmi, el a fost

- 140 -


Sfântul Glicherie în arestul de la Piatra-Neamţ.În fotografia din dreapta, se pot observa mâinile pline de vânătăi,

din pricina bătăilor la care a fost supus

transportat la Bucureşti, unde timp de trei zile a fost ţinut într-oîncăpere întunecoasă din incinta Ministerului de Interne. În noapteaîn care a fost dus spre Bucureşti, femeia ministrului de interne dinacea vreme a avut un vis, prin care i se arăta un chip de om, blând laprivire şi împovărat de suferinţe, cerându-i apă şi pâine.

Într-adevăr, părintele Glicherie nu gustase nimic de trei zile. Întimpul cercetărilor a fost hrănit doar cu bătaie şi momeli viclene,făgăduindu-i-se că în curând nu va mai vedea lumina soarelui. De-alungul celor trei zile petrecute în acea încăpere întunecoasă, nevastaministrului de interne, care lucra acolo ca funcţionară, nu-şi mai putustăpâni curiozitatea de a-l vedea pe călugărul supranumit „FaimaMoldovei”.

Coborând spre încăperea din subsolul clădirii, unde era închispărintele Glicherie, jandarmul care păzea intrarea, la ordinul acesteia,a deschis uşa, lăsând să se observe în întunericul încăperii un chip deom, care abia îşi mai trăgea răsuflarea. Îngrozită, femeia îi spusepărintelui cine este, adăugând că nu a venit cu gânduri rele acolo şi îlîntrebă pentru care faptă zace închis în această cumplită temniţă.

Cu ochii stinşi și slăbit de putere, părintele Glicherie abia aşoptit: „Am făcut porunca Stăpânului Meu, Care mi-a zis: „Mergând,învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiuluişi al Sfântului Duh, şi învăţându-le să păzească toate câte v-amporuncit vouă”. Mirată de cuvintele părintelui Glicherie, femeia maideschise puţin uşa, lăsând să intre pe lângă ea mai multă lumină.Privirea rămase aţintită spre chipul zdrobit al părintelui, când des-coperi în ochii acestuia acel chip minunat ce i se arătase în vis şi care-iceruse pâine şi apă. Cuprinsă de un fior de evlavie, îl întrebă dacă arenevoie de ceva, iar părintele a cerut pâine şi apă.

În acea clipă femeia a cunoscut că visul ei a fost o vedenie de laDumnezeu. Ea însăşi a adus părintelui bucatele simple pe care acestale ceruse, căci altceva nu putea înghiţi din pricina rănilor. A înmuiatbucata de pâine în paharul cu apă, şi aşa a luat câteva înghiţituri, subprivirile înduioşate ale femeii ce-i adusese hrana. Înflăcărată de unsimţământ de credinţă, femeia era gata să facă orice sacrificii pentrueliberarea părintelui. Pentru aceasta l-a încuviinţat că va cere reju-

- 141 -


decarea procesului, cu nădejdea ca sentinţa de condamnare să fie anulată.Cu o privire blândă şi cu faţa scăldată în lacrimi, părintele Gli-

cherie a zis către ea: „Cine ne va despărţi pre noi de dragostea luiDumnezeu?” În acea clipă, milostiva femeie a înţeles că părintele îşidoreşte să le sufere pe toate pentru Dumnezeu. Fără a mai putea rostivreun cuvânt, ea şi-a pus faţa în pumni şi izbucnind într-un şiroi delacrimi, s-a dat înapoi lăsând ca uşa să se închidă singură. În urma ei,jandarmul a încuiat uşa până a doua zi, când părintele Glicherie a fostscos şi dus în lagărele de concentrare de la Miercurea-Ciuc.

Anul 1936. În temnița de la Miercurea-Ciuc. Dialogurile pe teme religioase.

În dosarul de anchetă şi cercetare deschis de parchetul de laPiatra-Neamţ, părintele Glicherie era acuzat de săvârşire ilegală deservicii religioase, instigarea poporului spre propagandă stilistă şitulburarea liniştii publice. Decizia parchetului Piatra-Neamţ a fostdeclarată irevocabilă, fapt pentru care părintele Glicherie urma săpetreacă alţi trei ani din viaţa sa prin temniţele întunecate şi reci.Adus în lagărele de exterminare de la Miercurea-Ciuc, timp de şaseluni, torţionarii s-au străduit să-l ucidă prin foame, frig şi teroare.

Suferinţele erau atât de crunte, încât sensibilitatea sufletească seadâncise şi căpătase noi profunzimi, astfel că şi intenţiile rele alegardienilor erau percepute de el mai înainte ca ele să fie aplicate.Vreme de şase luni, a fost ţinut într-o celulă fără ferestre şi fărăaerisire, îmbrăcat numai într-o uniformă subţire de deţinut. Aşter-nutul lui era o scândură de lemn care se cobora seara de pe perete, iarhrană i se dădea o dată la două sau trei zile. Condamnat pentru insti-gare religioasă împotriva intereselor naţionale, acest miel nevinovatşi fără de răutate a devenit în scurt timp prada celor mai cruzi gar-dieni, care lăsau să curgă de pe buzele lor cele mai vulgare şi înjosi-toare cuvinte şi hule împotriva lui Dumnezeu și a Maicii Domnului,împotriva Sfintei Cruci şi a Sfinţilor toți.

După şase luni, a început o nouă etapă de cercetare a dosarului

- 142 -


lui „Tănasă Gheorghe, cunoscut ca Glicherie”. Vreme de 30 de zile, ela fost interogat în fiecare dimineaţă, cerându-i-se să spună dacă esteimplicat în relaţii politice cu anumite grupări obscure în defavoareaintereselor naţionale. Declaraţia părintelui Glicherie a fost aceeaşi dela început şi până la sfârşit, susținând că din tinereţile lui slujeşte luiDumnezeu în viaţa monahală, iar în politica statului nu a fost impli-cat niciodată.

După această perioadă, ziua era scos la muncă silnică, iarnoaptea petrecea într-o încăpere cu 100 de deţinuţi condamnaţi dinmotive politice. Aici, părintele Glicherie a petrecut multă vremealături de mari demnitari politici şi bisericeşti, unii condamnaţi dinmotive politice întemeiate, alţii învinovăţiţi pe nedrept. Printre ei,părintele Glicherie era recunoscut sub denumirea de „stilistul dinMoldova”. Atunci când se înteţeau între deținuți discuţii pe teme reli-gioase, ei îl aveau pe părintele Glicherie ca pe un judecător şi arbitru,așteptând din partea sa ultimul răspuns la nedumeririle lor.

De fiecare dată, părintele le răspundea doar după ce se ruga caDomnul să-l lumineze. Văzându-i blândeţea şi smerenia, precum şibuna podoabă a sufletului său, ce îi înfrumuseţa şi îi lumina chipul,precum şi vorba măsurată şi plină de dragoste, toţi l-au îndrăgit şi îlcăutau deseori pentru sfaturi duhovniceşti. Fără să îşi dea seama,lupii se preschimbaseră în mieluşei. Criminali fioroşi, la a cărorprivire tremurau până şi gardienii înarmaţi, erau acum printre ceimai cuminţi ucenici ai săi. Începuseră să-L priceapă pe Dumnezeu şisă înţeleagă multe lucruri care până atunci le fuseseră ascunse deîntunecimea păcatului.

Toate controversele de ordin teologic purtate între deţinuţi erauîndreptate spre părintele Glicherie pentru a-şi găsi un răspuns. Cutoate că în celulă nu li se permitea să aibă un calendar bisericesc,părintele ştia data praznicelor. Unii deţinuţi, foşti slujbaşi ai patriarhieiori chiar clerici de rang înalt, condamnaţi din motive politice, îl zavis-tuiau şi arătau cu degetul asupra lui, spunând: „Tu nu eşti cu noi. Tueşti cu ruşii, pentru aceasta eşti condamnat!”.

E de la sine înţeles că aceştia nu scăpau nici un prilej de a-l ispitipe părintele Glicherie cu întrebări viclene. Cele mai aprinse contro-

- 143 -


verse se iscau pe marginea datei praznicelor bisericeşti, pe care părin-tele Glicherie le calcula după mâna Sfântului Ioan Damaschin, folo-sindu-se numai de încheieturile de la degetele mâinilor, lucru care îiuimea pe deţinuţi.

Discuţiile pe marginea credinţei se prelungeau în închisoareade la Miercurea-Ciuc până noaptea târziu. Mulţi studenţi, închişi aicidin motive politice, deveneau curioşi în urma discuţiilor dintre pă-rintele Glicherie şi marii teologi şcoliţi în Apus. Părintele Glicherie îicombătea prin cuvinte simple aduse din Sfânta Scriptură, tot la felcum le temperase elanul cu alt prilej, când a fost învinuit de lipsă dedragoste faţă de „fraţii” din Apus, spunându-le: „Nu ştiţi că în SfântaScriptură stă scris aşa: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vorveni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Numergeţi după ei. Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine deoi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori...”.

Atât credinţa părintelui Glicherie, cât şi dragostea faţă desemenii săi s-au dovedit puţin mai târziu, spre toamna anului 1937,când la Miercurea-Ciuc deţinuţii erau executaţi în masă. Erau puşi lazid şi împuşcaţi. Într-o dimineaţă, se auzi un zvon cum că peste douăzile urmau să fie executaţi. S-a organizat executarea silită pe douăplutoane. Cel dintâi pluton urma să fie executat la miezul nopţii, aldoilea spre ziuă. La miezul nopţii au fost executaţi cei mai mulţi dindeţinuţii teologi închişi din motive politice. Părintele Glicherie a lă-crimat pentru ei, spunând că „nici în faţa morţii nu au vrut să recunoascădreapta credinţă”.

El avea deja trei zile de când nu mai gustase nimic - nici apă,nici pâine. Cei rămaşi în temniţă, vinovaţi sau mai puţin vinovaţi,erau cu ochii pe el, de parcă îi cereau să roage pe Dumnezeu să în-depărteze de la ei paharul morţii. Puţin mai înainte de a fi scoşi dincelulă pentru a fi executaţi, un ordin trimis încă din după-amiazazilei precedente, informa conducerea închisorii de la Miercurea-Ciuccă orice executare silită a deţinuţilor este suspendată. Un alt obstacolal morţii fusese depăşit. De atunci, părintele Glicherie era cinstit caun apostol printre deţinuţii de aici.

- 144 -


Anul 1936. Demolarea bisericilor ortodoxe de stil vechi.

În urma arestării părintelui Glicherie au fost arestați și ceilalțipărinţi care slujeau şi propovăduiau credinţa în zona Moldovei.Puţin câte puţin, turma credincioşilor rămasă fără păstori a începutsă se risipească. Niciodată diavolul nu s-a bucurat de o mai mareizbândă, precum în toamna anului 1936, când cruzimea necredincio-şilor a urcat pe culmile foarte înalte ale răutăţii. Doar în decursul acâtorva luni, au fost devastate și demolate în jur de 40 de biserici,construite după 1930. Preoţii care slujeau aici au fost prinşi unul câteunul, condamnaţi la ani de grei de închisoare ori ucişi.

În anul 1936, şi bise rica din Vânători a fost dărâmată de cătreautorităţi, îndemnate la aceasta de către preoţii de stil nou dincomună, iar în luna august, părintele Pamvu a fost luat fără urmă dinbiserică, dus la Piatra-Neamţ şi arestat. Pe drum, în locul numitpopular „Doi lei”, jandarmii l-au pus pe părintele Pamvu drept puntevie peste un pârâu, trecând cu toţii peste el. Din acest motiv, dar şi dinpricina nenumăratelor lovituri, părintele a rămas cu răni nevindecatepentru tot restul vieţii. După aceea, a fost închis la Mănăstirea Iezerudin judeţul Vâlcea, transformată acum în închisoare pentru toţimonahii şi maicile care luptau şi mărturiseau credinţa ortodoxă aSfinţilor Părinţi.

Acolo, în acea biserică prefăcută în mormânt, după un an şipatru luni, în urma chinurilor muceniceşti la care a fost supus,părintele Pamvu s-a mutat la Domnul, săvârşindu-şi cu bărbăţie şivrednicie alergarea vieţii vremelnice, întru paza şi mărturisireadreptei credinţe. Nici acum, după atâţia ani, nu s-a mai aflat nimicdespre el; nici măcar mormântul nu i s-a găsit. Se spune că ar fi fostomorât în bătaie, după ce a refuzat în nenumărate rânduri să pri-mească schimbarea cea fără de lege. Atât viaţa, cât şi sfârşitul său, aufost muceniceşti.

Cu toate că la dărâmarea bisericilor noastre erau trimişi cei mainecruţători oameni ai sistemului, puţini erau totuşi cei care cutezausă facă acest lucru împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, în numele

- 145 -


cărora erau ridicate sfintele lăcaşuri. Ceva - o teamă inexplicabilă - îioprea. Se întâmpla pur şi simplu să plece pe drumul pe care veniseră,cu capul plecat. Totuşi, se găseau şi oameni care îndrăzneau să dă-râme bisericile, dar aceştia moșteneau în scurt timp blestemul şimoartea.

La Vânători-Neamţ s-au găsit câţiva oameni fără nici un căpă-tâi, care după ce au fost mituiţi cu câteva lucruri şi bani, au fost aduşisă strice biserica. Cel care a îndrăznit să urce pe biserică să doboaresfânta cruce şi-a găsit sfârşitul într-o clipită, chiar când cobora princlopotniţă. Râzând ca un scos din minţi, el s-a împiedicat de ultima treap-tă a scării, a căzut cu capul de o grindă de lemn şi a pierit cu sunet.

După trei zile au sosit alţi răufăcători. Aceştia au trecut lademolarea zidurilor bisericii. Dorindu-şi să distrugă mai întâi sfântulaltar, au dislocat prima porţiune de perete de zid, care a căzut pestetrei dintre dânşii. Doi au pierit sub greutatea zidului, iar al treilea şi-adat sfârşitul în drum spre spitalul din Târgu-Neamţ. În cele dinurmă, au fost aduse buldozere dirijate de însuşi preotul satului, carenu accepta ideea ca în sat să mai fie și o biserică după vechiul ca-lendar. Împrejurul buldozerelor erau ţiganii săraci, care veniseră săapuce câte ceva din materialele demolate ale bisericii. Alături de ei seaflau coloane de jandarmi şi deţinuţi, aduşi pentru curăţirea loculuide deşeuri şi resturi de materiale. În doar câteva zile, nu se maicunoştea că pe locul acela fusese altădată biserică înălţată în cinstealui Dumnezeu.

O situaţie la fel de gravă a fost şi în localitatea Oglinzi din jude-ţul Neamţ, unde s-a tras cu pistolul pentru că poporul făcuse zid şinu lăsa să le strice biserica. Focurile au continuat şi după ce au intratîn biserică, devastând şi prădând odoarele şi tot ceea ce se găsea înea. Icoana Maicii Domnului a fost împușcată, păstrându-se până înzilele noastre ca o mărturie a răutăţii necredincioşilor împotriva Bise-ricii lui Hristos şi a sfintelor icoane. Aşa s-a întâmplat cu aproapetoate cele patruzeci de biserici demolate la cererea instanţei bisericeştia statului ateu şi prin îndemnul preoţilor locali de stil nou.

- 146 -


Anul 1937. Răzbunarea necredincioşilor.

Nu doar cei vii erau prigoniţi. Ura necredincioşilor se revărsapână şi asupra celor morţi. Trecerea la cele veșnice a unora dintrecredincioșii tradiționaliști era groaznic prilej de răzbunare a celorcare se autointitulau „stăpâni peste cimitire”. Bisericile unde se slujeadupă vechiul calendar, abia zidite pe cheltuiala credincioșilor, eraulipsite de cimitire proprii, iar accesul acestora în locurile de veci erainterzis. Morții zăboveau deseori câteva zile pe la porțile cimitirelor,pentru că stăpânii cimitirelor, adică preoții din parohiile de stil nou,interziceau înhumarea acestora în cimitirele publice.

Aşa s-a întâmplat şi în sânul familiei Păstrăvanu din localitateaPoiana-Brusturi, care avea o pruncă de numai trei ani şi jumătate. Dela început, copila aceasta dădea semne de înţelepciune. Știa să spunăCrezul şi arăta chip frumos al blândeţii și nevinovăției. Mare a fostscârba părinţilor, văzând cum vlăstarul lor se stingea şi moare maiînainte de vreme. Dar tot atât de mare era și neliniștea lor, când segândeau cum își vor îngropa mortul și cum vor putea să ceară de laresponsabilii cimitirului să le permită accesul.

Cum era de aşteptat, primăria din comună a refuzat să eliberezecertificatul de deces al „copilului de stilişti”. Părinţii au aşezat-o pelaiţă, în sicriaş de lemn, aşteptând ca autorităţile să se răzgândească.În loc să se întâmple acest lucru, primarul le-a trimis răspuns cătrebuiau să îşi declare public trecerea la noul calendar şi să primeascăslujba de înmormântare a preotului de pe nou, pentru ca mortul lorsă fie primit în cimitirul satului.

Nefiind de acord cu acest lucru, părinţii îndureraţi şi-au luatfiica adormită întru Domnul şi au coborât-o într-un beci de piatră,unde au ținut-o vreme de două săptămâni. Tot satul vuia pe seamaacestei întâmplări, în vreme ce părinții copilei au înfipt în spatelecasei o cruce de lemn în amintirea fiicei lor ce odihnea între pereții depiatră a beciului.

Două săptămâni mai târziu, a început ancheta. Autorităţile destat au prins de veste și cercetările au demarat minuțios. Bănuiala că

- 147 -


copila ar fi îngropată în spatele casei, unde era înfiptă crucea de lemn,a făcut ca autoritățile județene să fie sesizate. Când s-a ordonat cer-cetarea locului și deshumarea copilei decedate, din adâncimea be-ciului de piatră părinții îndurerați și-au scos copilul așezat în miculsicriaș de lemn. Deschizând capacul, toți s-au înspăimântat de fru-museţea chipului ei. Fruntea copilei adormite era de un roz ce lăsa săse oglindească prin el nevinovăţia şi curăţia pruncilor, iar obrazul îiera brăzdat de câteva picături de rouă ce şiroiau de pe creştetulfrunţii nestricate de firea morţii, spre buzele închise pentru totdea-una. La ordinul autorităților județene, în mai puțin de câteva ceasuri,trupul neînsuflețit al copilei a fost îngropat în cimitirul satului, iarcertificatul de deces a fost eliberat familiei îndoliate.

Tot cam aşa s-a întâmplat în cazul unui alt prunc, răpus dinfragedă vârstă de o boală trupească. De data aceasta, cazul părea șimai îngrozitor, întrucât cei care căutau prilej de răzbunare deveniserămai răi decât îngerii căzuți. După ce trecuse la cele veșnice unul din-tre pruncii credincioșilor de stil vechi, a fost înmormântat în cimi-tirul satului. Cu inima îndurerată, Păstrăvanu Vasile și familia lui nuau putut să-și ducă pruncul la groapă cu rugăciunile cuviincioase, defrica autorităților atee care arestaseră pe mulți dintre cuvioșii păstră-tori ai vechilor tradiții bisericești.

A doua zi, trupul neînsuflețit al pruncului era dus pe o laiță delemn către cimitirul din sat. Din rânduiala lui Dumnezeu, preotulparoh al satului și reprezentantul comitetului parohial erau plecațidin localitate. La cimitir, cortegiul de înmormântare a fost întâmpinatnumai de gropari. De data aceasta se părea a fi prima înmormântare,unde totul se petrecea molcom și liniștit. Însă liniștea acesta n-avea sățină prea mult.

Spre seară, preotul paroh și reprezentantul comitetului parohialau revenit în sat. Odată cu întoarcerea lor, satul a fost cuprins de omare tulburare. Creștinii care aveau casele în vecinătatea cimitiruluiau fost certați pentru că au permis îngroparea pruncului și nu auprotestat. Groparii au fost și ei amenințați cu grele sancțiuni. Deși eraspre sfârșitul zilei, comitetul parohial s-a întrunit imediat pentru alua o decizie împotriva acestei „infracțiuni“. Astfel, în tulburarea

- 148 -


nopții agitate de dorința de răzbunare, decizia lor era mai neagrădecât noaptea și mai înfricoșată decât moartea. A doua zi cadavrulneînsuflețit al pruncului a fost dezgropat de sub greutatea pămân-tului gălbui, desfăcut din legăturile bine închegate ale sicriului delemn și spânzurat în clopotnița de la poarta bisericii.

În înălțimea clopotniţei, stătea acum spânzurat de grumajicadavrul unui copil nevinovat, răpus de stricăciunea firii de pământ.În vreme ce își cerea odihnă în pământul din care fusese luat, răutateapăgânească a nou-calendariștilor de aici era nemărginită. În nopțilelungi și întunecate, oamenii satului se temeau să mai treacă prin fațabisericii. Din lungi depărtări, ca un ecou îndurerat rostit împotrivanedreptăților omenești, se auzea în vremea nopții glasul tânguitor alpruncului, coborând peste liniștea satului. După vreo zece zile decoșmar, credincioșii din sat au sesizat autoritățile județene. În urmaanchetei, cadavrul pruncului a fost din nou îngropat acolo de undefusese scos cu zece zile mai înainte. Răufăcătorii au fost trecuți cuvederea de cei ce anchetaseră cazul, rămânând nepedepsiți în aceastăviaţă vremelnică. Numai cuvintele credinciosului Păstrăvanu Vasilepăreau a fi mai grele decât orice sancțiune omenească. Acesta, venindla cimitir și văzând cele întâmplate cu fiul său cel mort și spânzurat,cu durere în suflet a rostit: „De acum înainte, să vă judeceDumnezeu, că sunteți mai răi decât dracii”.

Anul 1940. Îngerul păzitor.

În Moldova, creștinii îl aşteptau pe părintele Glicherie ca pe unapostol. Nu s-a bucurat de prea multă libertate, mai ales în condiţiile încare bisericile erau demolate, iar persecuţia atingea punctul culminant.Pe alocuri, creştinii îşi improvizaseră din nou mici paraclise, unde seadunau şi făceau rugăciune, mai ales la marile sărbători ale Bisericii.

Aşa era pe atunci la Boroaia-Neamţ, unde creştinii înjghebaserăun mic paraclis, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Ştiind căpărintele Glicherie s-a întors în mijlocul credincioşilor şi se afla lacasa unui creştin din Rădăşeni, credincioşii din Boroaia au trimis

- 149 -


înştiinţare către el, rugându-l să le fie alături la ziua hramului bise-ricii, Sfântul Mucenic Dimitrie.

Abia reîntors din grozăvia chinurilor, părintele Glicherie erafoarte întristat auzind despre părinţii arestaţi după evenimentele dela Buhalniţa din 1936. Creştinii nu mai aveau veşti de la ei. Nu se ştiaunde sunt întemniţaţi şi nici dacă mai erau în viaţă. În aceastăperioadă, ieroschimonahul Pamvu fusese ucis, iar despre fraţii lui,Galaction şi Veniamin, nu se mai ştia nimic. Părintele Ghedeon şi pă-rintele Evstratie fuseseră şi ei arestaţi, fără a se şti unde sunt întem-niţaţi, iar părintele David, eliberat și el de puţină vreme, se afla încăsub interdicţia domiciliului obligatoriu.

Cu toate acestea, spre sfârşitul lunii octombrie, părintele Gli-cherie a mers la Boroaia să slujească privegherea în cinstea SfântuluiMucenic Dimitrie. Creştinii se adunaseră în jurul său în vreme ce levorbea despre bărbăţia de cuget de care ar trebui să dea dovadăadevăraţii creştini în acele vremuri atât de tulburate de ispitelediavolului şi răutatea ateilor. La scurt timp, s-a răspândit vestea căpărintele Glicherie se află la paraclisul de rugăciune din Boroaia.Abia începuse slujba de priveghere, când au apărut în uşa paracli-sului şapte miliţieni însoţiţi de jandarmi.

Între credincioşii adunaţi la slujbă şi miliţieni începuse o ceartăaprinsă. Aceştia din urmă, văzându-se înconjuraţi de creştini, auzăbovit puţin în faţa uşii de la intrare, fără a îndrăzni să pătrundăînlăuntru. Între timp, părintele Glicherie s-a strecurat prin uşa de laveşmântărie şi a luat-o spre Târzia, o localitate învecinată cu Boroaia.Numai un tânăr de vreo 20 de ani, trimis de dascălii de la Biserică,păşea încet pe urmele lui până au ieşit în afara hotarului localităţiiBoroaia. Pentru a nu fi recunoscut, părintele Glicherie, a schimbathaina cu un veston al tânărului, după care şi-au continuat drumulspre Târzia.

La Biserica din Boroaia rămase în urmă mare tulburare. Mili-ţienii şi jandarmii au început a-l căuta pe părintele Glicherie printoate ungherele sfântului altar, despărţind mulţimea cu patul armeica să poată pătrunde înlăuntru. Toţi creştinii erau speriaţi; femeile şicopiii plângeau. Afară era întuneric şi se lăsase frigul. De frica ame-

- 150 -


ninţărilor, unii dintre creştini se împrăştiaseră. În acest timp, părin-tele Glicherie urca domol şi trist spre casele din ţinutul Târzia, urmatla vreo câțiva metri de tânărul de la Boroaia.

Întunericul acoperea totul. Nu se mai vedea nimic înainte, iar eirătăciseră cărarea. Atunci, părintele Glicherie a îngenuncheat şi şi-aridicat mâinile spre cer. În câteva clipe, în jurul său se făcu o luminăde fulger. Tânărul, înspăimântat, a dat înapoi uimit, nemaiputândrosti nimic. Lumina era atât de puternică, încât îl orbise pentru câtevaclipe. După puţin, venindu-şi în fire, văzu alături de părinteleGlicherie un bărbat îmbrăcat în alb, încins la mijloc şi desculţ. Dupăcâteva cuvinte schimbate între ei, bărbatul în chip de lumină o luăînainte spintecând întunericul nopţii până la locuinţa unui pădurar,pe nume Gomoană, din localitatea Oglinzi. Mai înainte de a ajunge lacasa acestuia, bătrânul, cu un felinar în mână, l-a întâmpinat pepărintele la capătul pădurii. De aici bărbatul îmbrăcat în straie delumină a dispărut, şi în clipa aceea părintele a rostit: „Îţi mulţumescţie, Sfinte Îngere! Slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale!”

A doua zi, tânărul venit din Boroaia s-a întors la ale sale, iarpărintele Glicherie a rămas la pădurarul Gomoană, până spre pri-măvara anului 1941, fără a fi aflat de autorităţi. Numai creştinii seadunau aici în vreme de noapte pentru slujbe.

Anul 1940. Două descoperiri dumnezeieşti.

Spre începutul lui septembrie 1940, mareşalul Antonescu deve-nise prim-ministru al României şi conducător al statului. Odată cuînfiinţarea Statului Naţional-Legionar Român, la 14 septembrie 1940,mulţi slujitori ai Bisericii, de frica acţiunilor de teroare şi haos, descin-deri în forţă, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale să-vârşite de către legionari, s-au înscris în rândul partidului acestora. La28 noiembrie 1940, Antonescu a emis un decret privind reprimareainfracţiunilor în contra ordinei publice şi intereselor statului.

Treptat, au fost cercetaţi şi traşi la răspundere mulţi demnitaripolitici şi bisericeşti mai mult sau mai puţin vinovaţi de anumite

- 151 -


infracţiuni aşa-zise „în contra ordinei publice şi intereselor statului”.Părintele Glicherie ştia că în aceste împrejurări era cu putinţă ca ceicare l-au acuzat pe nedrept altădată, să o facă şi acum.

Situaţia din ţară devenise alarmantă. Izbucnise cel de-a doilearăzboi mondial şi se părea că iadul s-a dezlănţuit pe pământ. Odatăcu cercetările de arhivă, dosarul de eliberare din închisoare a părin-telui Glicherie intrase în mâinile legionarilor, fiind catalogat drept unelement suspect. Singura bucurie a acelor zile a fost faptul că părin-telui David i se ridică interdicţia domiciliului obligatoriu, fapt pen-tru care a putut să-l revadă pe părintele Glicherie şi să se retragă dinnou în pustietăţile pădurilor din apropierea schitului Procov, nudeparte de marea lavră a Neamţului.

Aici, într-un bordei de pământ, au trăit câteva luni, vreme încare erau căutaţi de jandarmi. Bănuielile părintelui Glicherie deveni-seră realitate. Legionarii îşi îndreptaseră atenţia şi forţele către bise-rica grupată în jurul lui, pentru că persoana părintelui Glicheriereprezenta pentru ei o primejdie.

În scurt timp, bordeiul a fost găsit de către iscoade, devastat şidistrus. Ei veniseră în acel colţ de pustie spre orele după-amiezii,când cei doi pustnici erau plecaţi să adune bureţi pentru hrana zilelorlor. Părinţii Glicherie şi David nu au fost găsiţi de legionari, care auconfiscat icoanele din bordei şi cărţile de rugăciune. Chilia sihăs-trească a fost transformată într-o movilă de pământ şi lemne, încâtnici nu se mai cunoştea că acolo a fost cândva adăpost. Înţelegând căsunt urmăriţi de către forţele legionare antireligioase, cei doi cuvioşiau pribegit prin desişurile pădurii, fără nici un adăpost, vreme decâteva luni, până spre sfârşitul toamnei, când nu se mai putea dormila adăpostul frunzişului uscat. În această perioadă de pribegie, flă-mânzi şi fără de adăpost, hrana lor era ceea ce puteau găsi în cale:ghindă, bureţi şi fructe de pădure.

România intrase în război de numai câteva luni. GeneralulAntonescu hotărâse să participe la operaţiunile militare în calitate dealiat al lui Hitler. Autorităţile legionare deveniseră dependente desituaţia de război ce se instalase în România. Din aceste motive, acti-viştii legionari erau mai cruzi, ucigând fără scrupule sub motivul

- 152 -


trădării intereselor naţionale. În pribegia lor, spre sfârşitul toamnei, cei doi cuvioși au ajuns

spre ţinuturile din pădurea Râşca, unde pentru puţină vreme şi-aufăcut un alt bordei în apropierea pârâului Măgura. Însă nici aici nuau stat mult timp, întrucât erau prea aproape de calea de acces,plecând spre ţinutul pustiei Ghizinoaia, unde au fost găsiţi de câţivacreştini, care le-au săpat un bordei în pământ pentru vremea deiarnă, când condiţiile de trai erau foarte aspre.

Pribegind dintr-un loc în altul, cei doi cuvioşi nu au putut să-şistrângă merinde. Singura lor scăpare era ca Dumnezeu să le trimităpuţină hrană prin mila creştinilor, care se osteneau uneori şi urcaupână la bordeiul lor. Drumul era foarte anevoios, mai ales în vremede iarnă, când cei care duceau merinde la bordeiul cuvioşilor, îşiîncălţau invers opincile pentru a deruta iscoadele, iar apoi străbăteaucale de 20 de km printre tufişurile împădurite.

La Ghizinoaia, în iarna dintre 1941-1942, părintele Glicherie aavut două însemnate descoperiri de la Dumnezeu. Cea dintâi avea săaibă urmări favorabile asupra viitorului Bisericii Ortodoxe de StilVechi. Se făcea că era în faţa unei biserici mari şi frumoase şi acolo aapărut un ierarh, ce avea în mâini câteva iconiţe şi o cruce. Ierarhulîmpărţea iconiţele creştinilor din biserică, iar când a ajuns la părinteleGlicherie, i-a dăruit Sfânta Cruce pe care o ţinea în mâna cea dreaptăşi binecuvântându-l, s-a făcut nevăzut. Chipul ierarhului din vedenienu i se părea cunoscut, însă lumina duhovnicească din ochii săi,căldura sufletească şi bunătatea inimii, toate acestea făceau capărintele Glicherie să-l simtă deseori aievea. Mult mai târziu, dupăprima întâlnire cu episcopul Galaction Cordun, părintele Glicherie aretrăit aceleaşi simţăminte, aceeaşi bucurie şi împlinire duhovni-cească pe care o încercase altădată în vedenia aceasta.

Cea de-a doua vedenie era de fapt o proorocie pentru vremurilecare aveau să vină. Se făcea că era într-o Biserică foarte mare şi pri-vind spre înălţimea turlei, pe bolta ei vedea însemnat cu slove uriaşeanul 1982. Neînţelegând tâlcul anului şi frământându-şi mintea săînţeleagă ce ar fi cu acea însemnare, un glas de dincolo de catape-teasma Bisericii i-a şoptit astfel: „Glicherie, mergi şi spune tuturor că

- 153 -


acesta este anul în care Antihrist va intra în lume!” (acesta ar fi anulîn care s-ar fi născut omul fărădelegii, n.ed).

Anul 1941. Minunile din temniţa de la Văcăreşti.Noul acatist închinat Sfântului Prooroc Ilie.

După aproape doi ani de viețuire în pustie, în săptămânapatimilor Domnului, la insistenţele credincioşilor, părinţii Glicherie şiDavid se vor îndrepta spre locaşurile devastate de război ale creş-tinilor, lipsiţi de hrana duhovnicească şi sfinţenia rugăciunilor. Eraspre sfârşitul unei primăveri însorite. Părea că binecuvântarea luiDumnezeu veghea veşnic peste locaşurile creştinilor, înfometaţi desărăcia războiului şi însetaţi după cuvântul lui Dumnezeu.

În mijlocul lor, părintele Glicherie îi îmbărbăta cu vorbe de duh,îi sfinţea trupeşte şi sufleteşte, mărturisindu-i şi împărtăşindu-i cuSfintele Taine. Pentru cei bolnavi, împreună cu părintele David, dese-ori slujea Sfântul Maslu. Tuturor le era ca un adevărat păvăţuitor şipărinte sufletesc. Însă această convieţuire duhovnicească a duratprea puţin, întrucât legionarii au obţinut informaţii sigure cu privirela locul unde se aflau cei doi cuvioşi. Localităţile Brusturi, Şoimăreştişi Răuceşti erau patrulate fără încetare, în vederea arestării lor.

Pe uliţele de la Şoimăreşti, creştinul Mitiţă Tărăboanţă păşeaagale. Era îngândurat şi întristat. Se simţea apăsat de primejdiilerăzboiului şi de traiul sărac. Mai necăjit era pentru faptul că părinteleGlicherie nu apucase să treacă şi pe la casa lui să-i facă o sfeştanie, să-imărturisească copiii şi nevasta. Înecat în durerea sufletului său, cu capulacoperit şi plecat în jos, cugetând spre întristarea inimii sale, Mitiţăera cufundat în sinea sa şi nu vedea ce se întâmplă în jur.

Deodată, un strigăt ameninţător îi curmă cugetarea. Nici nuapucă să privească înapoi, când unul dintre miliţienii ce erau peurmele lui, a slobozit cu sete câteva focuri de armă. Sub ploaia degloanţe, Mitiţă se prăbuşi în colbul uscat al uliţei. Crezând că acestaeste părintele Glicherie, miliţienii se simţeau mulţumiţi de împlinireamisiunii lor. Cugetau că inamicul - faima Moldovei - a fost achitat.

- 154 -


Alarmaţi de focul armei, sătenii au năvălit în uliţă, strigând: „Mitiţăe mort! L-au împuşcat criminalii! Săriţi, fraţilor!...” abia atunci mili-ţienii au înţeles că omul omorât în uliţă, plin de colb şi de sânge, nuera cel căutat.

Doar fiindcă purta o haină neagră, care semăna cu o dulamăcălugărească şi pentru faptul că avea barbă şi era de statura părinteluiGlicherie, ucigaşii au crezut că l-au găsit pe cel căutat. Fără nici omustrare de cuget şi mai mult de frica sătenilor, ei au făcut cale în-toarsă spre Brusturi, dezamăgiţi că nu au omorât pe cine trebuia. Dedata aceasta, au ratat şansa de a fi avansaţi şi recompensaţi mulţumitor.

Părintele David era ascuns în casa unui creştin de la Brusturi,pe când părintele Glicherie se refugiase la casa creştinului ObrejaVasile din Sârghi (jud. Neamţ). Acesta l-a ascuns pe părintele într-ocameră nelocuită, în dosul casei, fără uşă şi geam. La repezeală,credinciosul Vasile cu nevasta sa şi copiii, a zidit un perete din lut şipaie, astupând uşa şi geamul camerei. A doua zi, cercetările asupracazului de arestare a celor doi cuvioşi s-au extins şi peste satul Sârghi.Miliţienii şi jandarmii au ajuns la casa lui Obreja Vasile, dar nu ausesizat nimic suspect. Părintele Glicherie a stat aici ascuns o vreme,după care a fost nevoit să iasă pentru slujbele creştinilor. Era însă foar-te slăbit trupeşte, din pricina hărţuielilor la care era supus. Cât a statascuns la Obreja Vasile, primea puţină mâncare pe sub temelia casei.

Ieşit din nou din pustie pentru a săvârşi slujbe prin casele cre-dincioşilor, într-o noapte pe când se îndrepta către Oglinzi, a fostprins de jandarmi, împreună cu câţiva credincioşi. Etapele dearestare şi condamnare au fost grăbite de către autorităţi, încât pânăla ziuă dosarul de arestare era deja făcut. La parchetul de la Piatra-Neamţ au zăbovit doar câteva ceasuri, după care au fost urcaţi într-odubă şi transportaţi la închisoarea de la Văcăreşti. Deoarece aici era oînchisoare de triaj şi tranzit, au fost ţinuţi doar câteva luni, vreme încare au fost cercetaţi şi supuşi unor chinuri îngrozitoare. Dosarul dearestare fusese întocmit pe motivul că cel acuzat este „un elementcare instigă împotriva ordinii publice şi a noii religii de stat”.

Chinurile de la Văcăreşti au fost cumplite; mai cumplite decâtacestea, poate doar chinurile iadului mai erau. Cu mâinile legate în

- 155 -


cătuşe metalice, legaţi cu lanţuri grele de picioare, au fost aruncaţi penişte grătare de fier, într-o încăpere întunecoasă de subsol, undestrigătele torționarilor se amestecau cu gemetele de durere ale deţi-

nuţilor biciuiţi. Călăul-santinelă care îi păzeastătea lângă ei, îi băteacu un bici şi îi lovea cubocancii.

În întunericul încă-perii şi supus celor maicumplite chinuri, rezis-tenţa fizică a părinteluiGlicherie începu să ce-deze. În sufletul lui sedădea o luptă între nă-dejde şi deznădejde. Pier-zând până şi numărul

zilelor, părintele îşi mai amintea ca prin ceaţă că în puţin timp ur-mează sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie, adică ziua de 20 iulie dupărânduiala vechiului calendar.

Cu trupul însângerat de grozăvia loviturilor de bice, cu mâinilestrânse în cătuşele de fier, doar mintea şi inima îi mai rămăseserăslobode să privească spre cele de sus. Din multa lui durere sufle-tească, nopţi la rând striga către Împărăteasa Cerurilor, să-i trimităspre ajutor pe Sfântul Ilie, cel care altădată înjunghiase mulţimea depopi idoleşti. În taina sufletului, el cerea ajutor de la Sfântul Ilie,rugându-se aşa: „Sfinte Ilie proorocule, tu, cel care ai omorât pe popiiidoleşti care se rugau lui Baal să le mistuiască jertfa..., iar cu putereaDomnului Dumnezeului nostru ai coborât foc din cer și ai dat ploaiepoporului ca mai mult să creadă în adevăratul Dumnezeu. Vino,Sfinte Ilie, şi la mine şi îmi dezleagă lanţurile acestea, că sunt foartegrele şi nu le mai pot purta. Dezleagă-mi mâinile din aceste cătuşe defier, ca să pot face o Sfântă Cruce!”

În clipa aceea, în întunericul nopţii se auzi un zgomot precumcel din revărsatul zorilor, când călăul deschidea uşa şi începeau

- 156 -


Mănăstirea Văcăreşti în anul 1986, înainte dedemolare. Clădirile ansamblului au servit

drept temniţe pentru deţinuţii politici, în perioada comunistă.

chinurile. De data aceasta, era abia puţin trecut de miezul nopţii. Ceiîntemniţaţi se îndulceau de puţinul somn ce cuprinse firea lor tru-pească amorţită de loviturile de bice. La uşa de la intrare se zărea olumină deloc obişnuită. Cu ochii obosiţi de atâtea nopţi de prive-ghere, părintele Glicherie nu zărea decât o umbră de om, apropiindu-sede el. Cu cât se apropia mai mult, umbra devenea parcă realitate.

Sub puterea privirilor lui vedea un chip de om, luminos la faţă,cu ochii pătrunzători spre adâncul sufleteştilor puteri şi graiul blând.Era Sfântul Cuvios Toma din Maleo, prăznuit la 7 iulie după sina-xarul Bisericii Ortodoxe.

Acesta, apropiindu-se de părintele Glicherie, l-a întrebatcompătimitor: „Pentru ce plângi, părinte? Căci a auzit DomnulDumnezeu glasul rugăciunii tale şi, iată, mi-a dat poruncă spre a tecerceta. Astăzi numele meu şi pomenirea pătimirii mele din lumeeste prăznuită în ceruri. Pentru aceasta Dumnezeu m-a trimis, ca săte slobozesc din durerile lanţurilor, precum ai cerut”. Şi, atingându-se Sfântul Toma de lanţurile ce răneau picioarele părintelui, acesteas-au desfăcut prin minune. Asemenea şi legăturile de fier de la mâini.

Năduful greu şi întunericul din beci a fost înlocuit de un mirosde bună mireasmă, ca şi cum ar fi fost într-o biserică, în vremeatămâierii. În următoarele clipe, închisoarea s-a luminat şi mai mult.Alături de Sfântul Toma apăruse acum şi Sfântul Prooroc Ilie, pe carepărintele deseori îl chema în ajutor.

Liniştea temniţei se despică la graiul Sfântului Ilie, care grăicătre Sfântul Toma: „Ce dar ţi-a poruncit, Stăpânul nostru să aducipătimitorului acestuia?”. Atunci Sfântul Toma a pus în braţele pă-rintelui Glicherie două pâini albe şi calde, iar Sfântul Ilie i-a zis astfel:„Din aceste două pâini veţi mânca toţi cei de aici şi veţi fi sătui douăsăptămâni, până la ziua mea. Atunci voi veni şi-ţi voi mai aduce altedouă pâini cu care veţi mai trăi încă trei săptămâni şi apoi vă voiscoate de aici. Dar, după ce te voi scoate de aici, să scrii cuvinteleacatistului meu, în cinstea pătimirii mele pentru numele adevăra-tului Dumnezeu, pe care eu ți le voi spune la vremea cuvenită”. Dupăaceastă minune, lumina strălucitoare a sfinţilor se stinse odată cu ple-carea lor din temniţă. Deodată, cei doi sfinţi dispărură în întunericul

- 157 -


nopţii, iar părintele Glicherie, slobozit de legăturile de fier, rămase cucele două pâini în braţe.

O linişte trupească şi sufletească se aşternu peste cei din tem-niţă. Numai credinţa din inimă şi pacea sufletească ce umpleau fireaduhovnicească a celor închişi au fost biruitoare până în sfârşit. Şi, cuadevărat, după două săptămâni, în aceleaşi împrejurări minunate,părintele Glicherie a primit alte două pâini de la Sfântul Ilie,încredinţat fiind că după trei săptămâni, întunericul temniţei va luasfârşit. Mare a fost mirarea celor închişi acolo, căci împreună s-auhrănit vreme de trei săptămâni din acele pâini fără ca ele să se sfâr-şească. Călăii vedeau şi se mirau cum cei întemniţaţi se întăreau de lao zi la alta. Dar şi mai mare era mirarea că ei treceau în fiecare zi pelângă pâinea aşezată pe grătarele de fier, dar nu puteau să vadănimic. Toţi se cutremurau de uimire şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

După trei săptămâni, printre călăii din penitenciarul de laVăcăreşti au început să circule veşti rele. După capitularea lui Hitler,în calitate de aliat al acestuia, România suferea mari înfrângeri. Pentruaceasta, generalul Antonescu şi-a dirijat toate forţele de guvernareinternă asupra acestei misiuni strategice, în vreme ce monarhiadevenea din nou un centru de putere. În situaţia în care se formaserădouă centre de sondare a aliaţilor, unul în jurul regelui şi opoziţieiunite şi altul în jurul mareşalului Antonescu, puterea partidului le-gionar era în descreştere. Ordinul mareşalului Antonescu din 1940,cu privire la reprimarea infracţiunilor săvârşite contra ordinii publice

- 158 -


Pagini din broşura originală cu acatistul Sfântului Prooroc Ilie,scrisă de părintele Glicherie

şi intereselor statului, rămase fără ecou. Deţinuţii arestaţi în putereaacestei acuzări erau eliberaţi sau trimişi la casele lor, cu domiciliuobligatoriu. Odată cu dânşii, părintele Glicherie şi cei împreună cu elau fost eliberaţi din închisoarea de la Văcăreşti.

Cum părintele Glicherie nu figura în actele oficiale cu nici oadresă stabilă, a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în preajma ţinu-tului Neamţ, pe una din moşiile boierului Arsântescu. Acest boier eraom virtuos şi cu frică de Dumnezeu. Activase în numeroase acţiunide ordin politic şi sub privilegiile acestora se bucura de un mareprestigiu în societate, dar în acelaşi timp era un trăitor ascuns şi cre-dincios, ţinând rânduiala vechiului calendar. Cu ocrotirea acestui bo-ier, părintele Glicherie putea să îşi îndeplinească îndatoririle preoţiei.Creştinii veneau aici noaptea în ascuns, se mărturiseau, îşi botezaucopii, se cununau, toate aceste slujbe fiind rânduite şi înlesnite pringrija boierului Arsântescu.

Într-una din zile, părintelui Glicherie i s-a arătat un înger, carei-a poruncit să ia condei şi hârtie şi să scrie ceea ce el îi va grăi. Eraustihurile acatistului Sfântului Prooroc Ilie, condacele şi icoasele, ur-mate de alte trei rugăciuni de umilinţă. Pe cheltuiala şi prin mijlocireaboierului, au fost tipărite mai multe exemplare ale acestui acatist şirăspândite printre creştinii de atunci.

Mai târziu, boierul Arsântescu a fost unul dintre cei care auiniţiat, în 1954, procedura de recunoaştere şi funcţionare a „CultuluiCreştin Tradiţionalist din România”, adică viitoarea Biserică Orto-doxă de Stil Vechi. În 1947, după ce boierul Arsântescu a vândut maimulte moşii din stăpânirile sale, o parte din banii obţinuţi i-a donatpărintelui Glicherie pentru întemeierea sfântului locaş monahal depe meleagurile împădurite ale ţinutului Slătioara.

- 159 -


Anul 1944. Pătimirile de la schitul Iezeru-Vâlcea.

Trecuse deja de vârsta de 50 de ani şi, prin lucrarea Darului luiDumnezeu, părintele Glicherie devenise cel mai luminat dascăl alBisericii Ortodoxe de Stil Vechi din acea vreme. Era cel mai înduhov-nicit slujitor, dar şi cel mai prigonit şi batjocorit, pentru faptul că pro-povăduia oamenilor credinţa cea adevărată.

Deseori călcat în picioare de cei care ziceau: „Pace, pace!”, mun-cit cu cruzime, batjocorit şi prigonit, părintele Glicherie a închegat înjurul său întreaga Biserică adevărată, refuzând până la capăt oricetentativă de apostazie şi rămânând printre ultimii slujitori din Mol-dova, slujitori ai Dumnezeului celui adevărat.

În mod oficial, execuţiile deţinuţilor erau interzise, dar acestlucru nu a oprit acţiunile de bestialitate, care aveau drept scop uci-derea fără urme incriminatoare a deţinuţilor. Bătăile, înfometarea şimunca istovitoare, precum şi teroarea psihică extremă duceau de celemai multe ori la moartea celor condamnaţi. Majoritatea arătau canişte schelete însufleţite şi erau destui cei ce îşi pierdeau minţile a-colo, în acea închisoare a iadului, mai ales dintre cei ce nu erau întăriţiîn credinţă. Trupurile celor ce mureau erau aruncate la groapa co-mună, fără nici un fel de slujbă şi fără ca rudele să fie înştiinţate.Statutul celor închişi acolo era mai prejos decât al animalelor de po-vară. Slugile lui Antihrist şi ucenicii diavolului îi urau pe cei zidiţidupă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

După anul 1943, părintele Glicherie se afla în închisoarea de laMiercurea-Ciuc, unde era considerat „sabotor al religiei de stat” şi seîncerca uciderea sa cu premeditare, fiind supus unui regim de teroarede nedescris. Ca pat, avea o placă de beton, iar hrana lui era terciul şiarpacaşul, însă şi acestea numai cât să le guste. Zilnic, avea parte debătăi care îl lăsau fără suflare.

În această perioadă atât de crudă, părintele Glicherie se ruga cumultă stăruinţă către Dumnezeu, cerând de la El întărire pentru aputea rezista acestor lovituri ale iadului ateu. Trupul său purtător derăni părea că se sfârşeşte sub greutatea silnică a acestor pătimiri. Cu

- 160 -


toate acestea, chinurile trupeşti nu au putut să-i distrugă tăria moralăşi credinţa sufletului, fiindcă arma sa era rugăciunea inimii. Dacă încele din urmă leşina sub povara schingiuirilor, se turnau peste elgăleţi de apă rece, până îşi venea în simţiri. Apoi, chinurile continuau.

În primăvara anului 1944 a fost mutat la schitul Iezeru-Vâlcea,fiind considerat „duşman al statului”. Călătorind într-un vagon demarfă, el a mers câteva zile de la Miercurea-Ciuc până la Râmnicu-Vâlcea, de unde a fost transportat într-o dubă specială până la schit.Aici, a fost supus unui regim aspru de viaţă, trăind într-un bordei cuacoperişul spart, prin care suflau îngrozitor viforniţele iernii.

Supus unui proces riguros de reeducare, se dorea transforma-rea lui într-un „om nou”. Călăii lui au folosit împotriva sa violenţafizică, teroarea psihică, înfometarea, lipsirea de somn, dorind să îl facăsă se lepede de Hristos pe el, care din tinereţe se adusese pe sine jertfăînsufleţită Domnului şi Dumnezeului său.

Câteodată, se părea că răutatea torţionarilor încetează, dar defapt era doar o schimbare de tactică din partea lor. Ei îl momeau cupromisiunea că îl lasă să se închine lui Dumnezeu, dar cu condiţia sătreacă pe stilul nou. Toate strategiile lor se loveau neputincioase dehotărârea nestrămutată a părintelui Glicherie, care de fapt văzuse, înaceastă înşelăciune a noilor ighemoni, doar o altă ispitire prin carevicleanul diavol încerca să îi răpească sufletul şi să îl azvârle în iadulcel mai de jos, care îi munceşte pe vecie pe cei ce au căzut din dreaptacredinţă.

Această nouă răstignire va dura aproape 14 luni. Ce zile, ceclipe, pline de spaimă şi de nesiguranţă... Părintele trăia cu gândul căfiecare zi, care tocmai îşi revărsa binecuvântarea luminii unui nourăsărit peste acea lume a durerii şi a lacrimilor, poate fi ultima a vieţiisale. Tocmai din această pricină, gândul său nu se dezlipea de Pati-mile Mântuitorului de pe Crucea Golgotei, iar rugăciunea şi cuge-tarea la cele dumnezeieşti îi umpleau mintea şi sufletul, îndestulân-du-se dintr-însele mai mult decât dintr-o hrană pământească.

Deși era foarte slăbit de condițiile vieții din temniță, chiar dinprimele zile ale detenţiei sale la Iezeru, peste grumaji i-a fost pus, înbatjocură, un jug împletit din funie groasă, încheiat pe sub brațe și

- 161 -


atârnând spre spate. Cincisprezece ore pe zi, înhămat ca o vită depovară, el trebuia să care bușteni de lemn din pădure, până în curteaschitului. Buștenii erau retezați încât să poată fi prinși în sforile careatârnau peste grumajii lui, și nu puteau fi lepădați decât cu ajutorulcelor care îl așteptau la locul de depozitare. În anul 1945, părinteleGlicherie a fost din nou adus în penitenciarul din Miercurea-Ciuc, iardupă trei zile a fost repus în stare de libertate.

Anul 1945. Porunca Împărătesei Cerurilor.

Anul 1945 a adus, în sfârşit, o rază de nădejde în sufletele celorprigoniţi. Situaţia politică la nivel naţional făcea ca atenţia călăilor dealtădată să fie aţintită asupra altor probleme. Credincioşii reuşiserăsă răsufle, după atâta necaz şi nedreptate. Ţinând cont de statutul deautonomie de care se bucurau bisericile şi cultele minoritare dinRomânia, în acel an, prin actul cu nr. 38955 din 3 august 1945, emisde Ministerul Cultelor, se recunoştea funcţionarea şi organizareaCultului Creştin Tradiţionalist din România. Această decizie ministe-rială constituia, la rândul ei, o consecinţă a legii nr. 86 din februarie1945, publicată în Monitorul oficial, nr. 30 din 7 februarie 1945, în carese stipula:

Art. 1. Toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi se bucurăde aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionali-tate, limbă sau religie.

Art. 4. Orice îngrădire, directă sau indirectă, a drepturilor cetă-ţenilor, sau invers, stabilirea de privilegii, directe sau indirecte, pentrucetăţeni, pe temeiul rasei, religiei sau naţionalităţii lor, precum şi ori-ce propovăduire a exclusivismului sau a urii şi dispreţului de rasă,religie sau naţionalitate, se pedepsesc de lege.

Art. 24. Este interzis amestecul autorităţilor administrative închestiunile de serviciu religios al cultelor recunoscute, în afară decontrolul Ministerului Cultelor.

În virtutea acestei legi, părintele Glicherie va obţine avizul deserviciu din partea Inspectoratului Poliţiei Rurale din Moldova. Con-

- 162 -


form acestui document, orice slujbă bisericească putea fi săvârşită înmod liber şi pe întreg teritoriul României. La 21 iunie 1945, părinteluiGlicherie îi era recunoscută în mod oficial funcţia de preot dupăvechiul calendar iulian, aşa cum decurgea din acel act.

În aceste împrejurări prielnice propovăduirii dreptei credinţe,părintele Glicherie a adunat împrejurul său toţi călugării şi maicilecare trăiau ascunşi prin pădurile, peşterile şi râpele din pustiulmunţilor Carpaţi. Se închegaseră câteva mici obşti călugăreşti, for-mate din 3-5 sau mai mulți vieţuitori care trăiau după rânduiala mo-nahală şi îşi aveau locuinţa în anumite case, ce se aflau în proprie-tatea personală a egumenului (egumenei) acestui grup de vieţuitori.Aceste locuinţe proveneau deseori din donaţiile făcute de creştini,către cei care se retrăgeau la această viaţă austeră şi singuratică.

În zona Moldovei existau multe obşti de acest tip, toate înte-meiate cu binecuvântarea părintelui Glicherie. Ele reprezentau noulnucleu de organizare a monahismului în Biserica Ortodoxă de StilVechi, formându-se astfel o structură solidă, ce îşi desfăşura existen-ţa în acelaşi timp cu bisericile aflate în reconstrucţie. Monahii şimonahiile care de bunăvoie îşi alegeau această vieţuire, deveneau fiisau fiice duhovnicești ale părintelui Glicherie. La acea vreme, numaiel săvârşea tunderea în monahism. În scurt timp, după anul 1945,aceste mici puncte de vieţuire monahală au devenit renumite pentruviaţa austeră şi dreapta mărturisire a celor ce se nevoiau aici.

În ziua prăznuirii „Schimbării la Faţă a Domnului” din anul 1945,părintele Glicherie a slujit Sfânta Liturghie la biserica din Vânători.Acolo s-a adunat o mulţime mare de credincioşi. Unii erau de pe nou,veniţi aici mai mult din curiozitate, iar alţii erau veniţi din evlavie faţăde praznicul Domnului.

În mica bisericuţă refăcută din bârne, creştinii erau adunaţi pedouă şiruri: în partea dreaptă erau bărbaţii, iar de-a stânga stăteaufemeile. Strănile deveniseră neîncăpătoare pentru mulţimea călugări-lor ce se adunaseră împrejurul sfântului altar. Printre femei, se zăreauşi câteva maici îmbrăcate în veşminte smerite. Pe trupurile lor, slăbitede osteneală şi nemâncare, purtau rase lungi, care ajungeau până înpământ. Deprinse cu tăcerea şi rugăciunea inimii, doar mişcarea de-

- 163 -


getelor ce lăsau să treacă printre ele şiragul lung de metanii, dădeauimpresia că mai sunt vii. Spre sfârşitul Sfintei Liturghii, în faţa uşilorîmpărăteşti, mulţimea credincioşilor făcuse rânduri lungi, aşteptândsă primească împărtăşirea cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine.

Îndelungată a fost osteneala zilei acestei sărbători, mai ales căpărintele Glicherie nu obişnuia să doarmă în ajunul marilor sărbătoribisericeşti. Seara, după ce s-a terminat slujba de priveghere, ostenea-la părintelui a continuat la chilie până în zori. Odihnindu-se puţindupă obicei spre răsăritul soarelui, el a avut o minunată vedenie, încare a văzut-o pe Maica Domnului înconjurată de mulţime de îngeri.Din ceata cerească ce înălţa tămâieri împrejurul Maicii Domnului, s-aauzit un glas către el, astfel: „Părinte, nu vezi că ceata aleşilor mei arămas fără biserică? Să faci biserică aparte pentru cei care vor veni lamine. Tu să faci staulul (mănăstirea), că eu voi aduna turma.”

Sfârşindu-se vedenia, părintele Glicherie s-a deşteptat ca dintr-un vis, însă mirosul frumos de tămâie se simţea în toată încăpereaaceea. S-a plecat în genunchi către icoana Maicii Domnului şi a zis:„De va fi voia ta, Stăpână, voi face mănăstire și pentru călugări, voiface şi pentru maici, că toţi suntem ai tăi”. Din clipa aceasta, părinteleGlicherie a luat hotărârea ca mănăstirea călugărilor să fie cinstită cuhramul „Schimbarea la faţă a Domnului”, ca să cunoască vrăjmaşiidreptei credinţei că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este cu noi în veac.

Anul 1947. Întemeierea Mănăstirii Slătioara.

Înfiinţarea mănăstirii din satul Slătioara se dorea a fi o realizaremai mult duhovnicească decât materială, care să împlinească nece-sitățile sufletești ale credincioșilor pravoslavnici. În toamna anului1946, când părintele Glicherie slujea la Brusturi, a făcut un apel cătrecreştinii de aici cu privire la întemeierea unei mănăstiri de călugări.Erau mulţi monahi care abandonau vechile mănăstiri, în care seslujea după noul calendar şi se îndreptau spre Biserica Ortodoxă deStil Vechi, mai ales în condițiile în care această instituţie era recunos-cută oficial de către autorităţi şi prigoana încetase.

- 164 -


Mai întâi aucăutat un loc po-trivit spre plaiu-rile pădurilor ceînconjurau ţinutulcomunei Brusturi.Unul dintre creş-tini, pe nume Mi-tiţă Ionel, dorea sădoneze o supra-faţă mare de pă-mânt pentru zi-direa mănăstirii.

După ce s-a auzit prin comună că monahii lui Glicherie îşi facmănăstire, a izbucnit din nou focul revoltei. Preotul satului careslujea la biserica de pe nou a venit la casa creştinul Mitiţă Ionel şi l-aîmpovărat cu blesteme şi ocări, certându-l şi ameninţându-l că nu vamai vedea soarele „dacă va da lui Glicherie loc de mănăstire”.Creştinul s-a înfricoşat de cuvintele preotului şi mergând la părinteleGlicherie şi-a cerut iertare, spunând că nu-i mai poate ceda suprafaţade teren făgăduită.

În urma acestui complot, părintele Glicherie s-a îndreptat cătrepădurile ce împrejmuiau localităţile din comuna Râşca, căutând unlocaş care să fie ferit de accesul liber al autorităţilor. Locul unde urmaa fi întemeiată mănăstirea cu hramul „Schimbarea la Faţă aDomnului” a fost ales la poalele pădurilor din preajma localităţii Slă-tioara, unde vieţuitorii acesteia erau puţin mai feriţi de ochii prigo-nitorilor. S-a ţinut cont şi de faptul că în acest loc, toţi creştinii ţineausărbătorile bisericești după vechiul calendar.

Din rânduiala lui Dumnezeu, nişte creştini din zona Slătioarei,pe nume Ion Nistor şi Ioana Ciocan, au donat către călugării adunaţiîn jurul părintelui Glicherie o suprafaţă de 54 de ari, teren construibil.Documentul de donaţie a fost înregistrat în registrul de proprietăţi alcomunei Boroaia, la data de 21 martie 1947, iar la grefa tribunaluluiBaia a fost înregistrat cu nr. 1738 din 23 iunie 1947. În baza acestui

- 165 -


Părinţii Glicherie şi Pamvu, alături de ceilalţislujitori ai Bisericii şi de credincioşi

document, numiţii Constantin Pricob Cucoş (Monahul Clement),Neculai Păstrăvanu (monahul Nectarie), Anton Constantin (monahulChesarie) şi Neculai Văcăreanu (arhim. Neofit) deveneau proprietariai terenului pe care urma să fie ridicată instituţia Mănăstirii Slătioara,devenită ulterior Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi dinRomânia. Acest sfânt locaş, ridicat aşa cum se dorise, în cinstea praz-nicului Schimbării la Faţă a Domnului, se dorea a fi un loc de refugiupentru toţi călugării care supravieţuiseră asprelor persecuţii de pânăatunci.

Activitatea de construire a Mănăstirii Slătioara a fost mult uşu-rată de faptul că noile autorităţi acordaseră Bisericii noastre persona-litate juridică, şi astfel s-a putut fi obţinute aprobările necesare înce-perii construcţiei. Chiar din primăvara acelui an au fost începute lucră-rile de construcţie ale mănăstirii, mai întâi fiind ridicată o mică biseri-cuţă-paraclis din lemn, unde părinţii se puteau aduna pentru rugăciune.

Călugării şi credincioșii ce se osteneau la ridicarea zidurilormănăstirii, dormeau pe la adăpostul copacilor din pădure. Cons-trucţia chiliilor a început puţin mai târziu, după ce a fost ridicat para-clisul, locaşul de închinare şi slujire pentru călugării și credincioșii deaici. În două săptămâni paraclisul de rugăciune a fost ridicat şi aco-perit. Urma, de acum, să se zidească temelia de piatră pentru bisericacea mare şi pentru blocul de chilii al călugărilor. Creştinii din zonaMoldovei se străduiau să pună fiecare dintre ei câte o piatră la înăl-ţarea acestui sfânt locaş. Se cărau lespezi mari de piatră de pe pârâulRâşcuţa, de la o distanţă de 10-15 km, pentru turnarea temeliei bisericii.

Anul 1947. Primele minuni de la Slătioara.

Era primăvară, iar soarele începuse încet-încet a-şi vărsa căldurapeste natura chemată la o nouă viaţă. Odată cu firea trezită la viaţă azidirilor înconjurătoare, se trezea la viaţă şi lăcaşul de rugăciune dela Slătioara, prin osteneala părinţilor şi credincioşilor. Se trudise fărăîncetare, vreme de mai multe săptămâni, iar trupurile ostenitorilor celucrau la ridicarea zidurilor începuseră să obosească. Aveau de spart

- 166 -


nişte lespezi uriaşe de piatră, pe care trebuiau să le fărâme cu barosul,făcându-le bucăţi mai mici.

Era în vremea Sfântului şi Marelui Post, iar credincioşii mâncauo hrană sărăcăcioasă, o singură dată în zi. Alţii, vrând şi ei să urmezepilda părintelui Glicherie şi a mai multor călugări, mâncau numaipuţină fiertură după apusul soarelui. Feţele lor erau palide de atâtaosteneală trupească şi de post. Mâinile le erau neputincioase şi numai puteau să sfărâme lespezile cele mari de piatră. Se vedea căoamenii slăbeau trupeşte cu toată strădania lor, iar lucrul la ridicareazidurilor bisericii încetinea de la o zi la alta.

Fără a spune nimănui nimic, părintele Glicherie s-a strecuratspre desişul pădurii vreme de un ceas, unde s-a rugat către Dumne-zeu să dăruiască creştinilor putere îndestulată. Văzând că părinteleGlicherie a plecat dintre ei, creştinii s-au oprit din lucru şi şi-au căutatfiecare câte o umbră la dosul unui copac, unde să-şi întindă oaselezdrobite de oboseală. Când părintele a revenit pe neaşteptate, s-aoprit în faţa unei grămezi de lespezi mari, fără a spune nimic. A luato piatră, cât putea el să o ţină în amândouă mâinile, şi făcând de treiori semnul Sfintei Cruci peste ea, a început să lovească cu ea înlespezile uriașe.

Piatra din mâinile părintelui Glicherie era ca una făcătoare deminuni. Era mai tare decât fierul barosului, sub puterea căruia abiacedau lespezile. Numai cu acea piatră, părintele lovea în lespezile taride piatră şi acestea cedau sfărâmându-se în 4-5 bucăţi dintr-o lovi-tură. Făcea semnul Sfintei Cruci peste lespedea mare, pe care abia omişcau câțiva oameni, o lovea cu piatra din mâinile lui, iar lespedease despica cu mare uşurinţă.

Creştinii adunaţi cu grăbire în jurul părintelui Glicherie îşifăceau cruci cu uimire, slăvind pe Dumnezeu. Alţii, mai îndrăzneţi,voiau să facă şi ei aceeaşi minune, dar lespezile nu îi ascultau şi nu sedespicau sub loviturile lor. Şi, într-un singur ceas, părintele Glicheriea săvârşit, cu Darul lui Dumnezeu, ceea ce mai mulți bărbaţi trebuiausă facă într-o întreagă zi.

Cum terminase de turnat temelia bisericii (bucăţi de pietrelegate cu lut şi aşezate una peste alta), părintele Glicherie împreună

- 167 -


cu câţiva creştini au urcat în pădure. După ce au doborât câţiva brazi,i-au tras cu lanţuri şi cu funii la un capăt de drum şi apoi i-au tăiatdupă anumite dimensiuni, după cum le trebuia lor pentru grinzi.Fratele Neculai (părintele Nectarie, din călugărie) era cel care trasadimensiunile la care trebuia tăiat lemnul. Unii decojeau lemnul, iaralţii îl trăgeau la vale până în curtea mănăstirii.

Cu multă osteneală, biserica a fost ridicată până la centură, într-osingură săptămână. S-a aşezat bârnă peste bârnă, până când creştiniiau considerat că ar fi suficient de înaltă. Din lipsa materialelor deconstrucţie necesare pentru o clădire solidă, la zidirea primei bisericis-au folosit doar bârne acoperite cu lut şi paie. Aşa s-a procedat şi larealizarea cupolei bisericii. Neavând materie primă de construcţie,părintele Glicherie a hotărât să facă acoperişul bisericii tot din bârneacoperite cu lut. După ce s-au făcut arcadele pe pod, creştinii au în-ceput a bate lutul. Au cărat multe căruţe de pământ, au frământatlutul amestecându-l cu paie şi lucrau cu mult spor.

Nici nu ajunseseră la jumătatea lucrului, când nori negri şi greiîncepură a coborî din înălţimea cerului. În fața lor se dădea unspectacol îngrozitor de tunete şi fulgere, ce despicau liniştea de pri-măvară a pădurii. Creştinii deveniseră atât de alarmaţi, încât cereaucălugărilor să coboare de pe biserică şi să meargă să facă rugăciuneîn paraclis, ca nu cumva acei nori grei să se verse peste osteneala lordin acea zi. Se vorbea printre creştini că, dacă Dumnezeu nu înde-părtează ploaia aceasta, podul de lut al bisericii se va risipi şi toatăosteneala din acea zi se face prilej de o altă osteneală şi mai mare. Uniicăutau să întindă haine deasupra lutului umed, aşezat peste podulpereţilor bisericii. Alții se retrăgeau pe la desișul copacilor tineri șiîngenuncheau rugându-se către Dumnezeu.

În mijlocul unei lumi înspăimântate de norii plini de ploaie,părintele Glicherie s-a întors cu faţa spre răsărit şi a zis: „Doamne,Dumnezeule, cum l-ai ascultat pe Isus Navi şi a stat soarele din merspână ce a biruit pe vrăjmaşi, ascultă-ne şi pe noi, păcătoșii, şi nu lăsaploaia să curgă până nu vom acoperi biserica.” Atât a fost toată rugalui. S-a întors cu faţa la Apus şi a însemnat norii negrii cu semnulSfintei Cruci. Şi, din clipa aceea norii de ploaie au apărut ca îngheţaţi

- 168 -


în locul lor. S-au zvârcolit cam ojumătate de zi, cerul a clocotit,tunând şi fulgerând, dar ploaie nua curs nici o picătură. Spre seară,norii tulburaţi s-au domolit şi s-auîmprăştiat. Şi, din ziua aceea nu amai plouat, până când biserica afost acoperită cu draniţă de lemn.

Anul 1947. Grozăvia de laCâmpuri.

Era spre începutul toamneidin anul 1947. Curtea MănăstiriiSlătioara era însufleţită de mulţi-mea credincioşilor ce veniseră să seostenească şi ei, pe cât le stătea înputinţă, spre înălţarea acestui sfântlocaş monahal. Bărbaţi, femei şicopii, toţi îşi aveau îndeletnicirilelor, după pricepere şi putere.

Cum mănăstirea era delimitată de pajiştea de la poalele păduriinumai printr-un gard de nuiele, deodată privirile creştinilor se în-dreptară către cărarea de la intrare. Dintr-acolo se venea un strigăt defemeie, ce părea mai mult a fi un bocet apăsător de deznădejde. Fe-meia, care părea a fi străină, întreba pe oricine întâlnea în cale, undeîl poate găsi pe stareţul Glicherie. Toţi o îndrumau spre partea dindos a bisericii, unde părintele Glicherie se străduia să adune laolaltăcâteva resturi de cherestea, rămase de la construcţia bisericii. În dru-mul ei, o întâmpină părintele David, zicându-i să aştepte puţin, căpărintele Glicherie trebuie să apară curând.

Cu adevărat, femeia încă nu apucă nici măcar să privească sprecolţul bisericii, când apăru de acolo părintele Glicherie, ducând osarcină de şipci, în braţele lui mici şi slăbănogite. Cunoscând că el este

- 169 -


Veche vedere asupra clopotniţeiMănăstirii Slătioara

stareţul, femeia se opri în faţa lui cu lacrimi în ochi şi, pe un ton tân-guitor, începu să rostească în auzul tuturora: „Părinte, numele meueste Parascheva - a zis ea - sunt din judeţul Iaşi, din satul Câmpuri şi amvenit aici să vă spun nenorocirile din viaţa mea, prin care trec acum.

La noi în sat a fost un tânăr, care s-a dus la Mănăstirea Neamţ şis-a făcut călugăr. După ce s-a schimbat calendarul, a mai slujit Dom-nului vreo câţiva ani acolo. După ce şi-a dat seama că nu-i bine, el şiîncă doi călugări s-au sfătuit să iasă din mănăstire şi să plece undevor vedea cu ochii, numai să nu mai stea în acea rătăcire. Şi într-onoapte, şi-au pregătit traistele şi au plecat.

Dar călugărul din Câmpuri avea o icoană mare cu Maica Dom-nului şi altele mai mici cu Domnul şi cu alţi sfinţi. A vrut să ia cu elnumai icoana cea mare şi când s-o ia din cui, toate celelalte icoane s-auaşezat singure peste cea mare. Atunci el a înţeles că trebuie să le ia petoate. Ceilalţi doi au luat cărţi, haine şi ceva pesmeţi şi au ieşit înpădurea de deasupra Neamţului.

Au zăbovit ei prin pădure vreo două, trei săptămâni, după cares-a făcut frig. A căzut bruma şi a dat îngheţul şi nu au mai putut trăifără adăpost. Au terminat şi pesmeţii şi tot plângeau şi se rugau laMaica Domnului, sărutând icoana, să-i îndrume să meargă undeva,să nu moară de foame, dar mai cu seamă să poată ţine dreapta cre-dinţă pe vechi, aşa cum este bine şi cum au ţinut mai înainte.

Într-o noapte, cel de la Câmpuri a visat-o pe sora lui, parcă îidădea o pâine. Şi deşteptându-se, a spus şi celorlalţi că sora lui sigurtrăieşte şi să meargă cu toţi la dânsa la Câmpuri, ca să stea acolo. Aumers ei mai multe nopţi, pentru că ziua se temeau să nu îi vadă ci-neva. În cele din urmă au ajuns la sora acelui călugăr. Aceasta visaseşi ea pe fratele ei şi îl aştepta. După ce au mai stat de vorbă şi i-aospătat, sora i-a lăsat să locuiască în casa ei, iar ea a venit la mine, căeu eram naşa ei. Au stat călugării aceia în căsuţa finei mele mai multde zece ani şi s-au rugat în linişte şi au ţinut sărbătorile pe vechi.

Munceau la câmp şi îşi câştigau pâinea de toate zilele. Maiziceau unii săteni, de ce stau ei aşa separaţi şi nu se duc la MănăstireaNegreşti? Că acolo sunt mai mulţi călugări, însă aceia erau pe nou, iarlumea nu ştia că cei trei ţin pe vechi. S-a întâmplat, într-o zi, că a

- 170 -


trecut primarul pe la căsuţa lor, împreună cu brigadierul CAP-uluidin sat şi i-au chemat pe călugări într-o bostănărie, punându-i săculeagă pepenii în coşuri şi să-i ducă la căruţe. Tocmai atunci pe vechiera Sfânta Parascheva, iar călugării au zis că ei nu lucrează în acea zi,dar a doua zi vor face toată tarlaua fără nici o plată.

Aflând chiar de la ei că ţin pe vechi, primarul i-a dus la postulde miliţie şi chiar el a început a-i bate pe rând pe toţi trei, până aobosit, după care i-a luat miliţianul. Apoi i-au trimis acasă şi le-au dattimp de gândire trei luni de zile, dacă se dau pe nou sau nu. După cetimpul s-a scurs, aflând că nu se dau pe nou, primarul şi miliţianul i-aubătut chiar acolo, în căsuţa lor, până i-au lăsat leşinaţi. Sora cuvio-sului se ducea acum în fiecare zi să-i îngrijească, pentru că fratele eiera un pic mai binişor, dar ceilalţi doi nu s-au mai dat jos din pataproape doi ani. Din şase în şase luni, primarul trecea pe la ei, şi dacăîi vedea cumva mai răsăriţi, îi bătea iarăşi. Odată au prins-o şi pe finamea la ei, că venise să-i hrănească şi au bătut-o şi pe ea aşa de rău,încât nu a mai trăit mult şi a murit din acea bătaie. Pe călugări i-auchinuit cu bătăile încă vreo trei ani şi mă duceam eu de îi îngrijeam -spunea femeia.

După ce încă s-au mai asprit legile comuniste, au venit primarulşi miliţianul la căsuţa lor şi au pus foc. Părinţii nu au mai putut ieşiafară, că erau grav bolnavi din cauza bătăii, însă din gură ziceaurugăciuni şi mulţumeau lui Dumnezeu, căci prin foc se sfârşesc şi ei.Părintele care avea icoana cu Maica Domnului şi-a ridicat ochii cătreea şi a zis: „Fugi, fugi, Maica Domnului! Fugiţi, Sfinţilor, că voi aveţiputere, noi nu mai avem.” Şi toate icoanele au ieşit la margineadrumului şi s-au aşezat la rând cu faţa în sus. Căsuţa a ars toată. Arămas doar un stâlp unde era pusă, într-un cui, o căndeluţă aprinsă.Călugării au ars şi ei. Nu au rămas decât oase şi scrum amestecat cusânge.

S-au adunat atunci acolo aproape toţi sătenii. Mulţi au încercatsă ia icoanele din drum, dar nu au putut. Mulţi necredincioşi aruncaucu pietre în candelă, dar nu putea nimeni să o nimerească şi nimeninu putea să înainteze spre locul unde erau călugării arşi, căci o puterenevăzută îi împingea înapoi. Toţi se mirau, până şi primarul ucigaş,

- 171 -


dar nu puteau face nimic.După ce s-a înserat şi fiecare a plecat la casele lor – mărturisea

Parascheva – m-am dus şi eu cu soţul meu să vedem ce e acolo. Amvrut şi noi să luăm icoanele din drum, dar nu am putut. Am căzut înfaţa lor în genunchi şi ne-am rugat, le-am sărutat, dar tot nu le-amputut ridica. Am mers apoi acasă la noi şi ne-am rugat mult la icoanaMaicii Domnului, după care am adormit. Eu am visat că eram lângăicoanele călugărilor din drum şi Maica Domnului din icoană mi-aarătat un drum lung şi mi-a zis: mergi pe acest drum până vei ajungela Slătioara. Acolo, la capătul satului, vei găsi nişte oameni care cons-truiesc chilii la o mănăstire. Să intri acolo şi să spui părintelui Gli-cherie toate cele petrecute aici, la Câmpuri. Aşa am ajuns aici...” - aîncheiat femeia, iar cuvintele ei au fost curmate de un oftat adânc alpărintelui Glicherie, spunând către dânsa că trebuie neapărat sămeargă la Câmpuri, la locul faptei.

- 172 -


Părinţii Glicherie şi David, alături de obştea Mănăstirii Slătioara, în preajma anului 1950

Anul 1947. Moartea păcătoşilor este cumplită.

După întreaga relatare a Paraschevei, spre seară, au pornit ladrum. Mergeau numai noaptea, de frica autorităţilor. Odată ajuns lalocul acela, mare i-a fost mirarea părintelui Glicherie când a văzutcasa arsă şi stâlpul rămas întreg, iar căndeluţa încă mai ardea. A merschiar la locul unde cei trei cuvioşi pătimiseră pentru adevărata cre-dinţă. I-a văzut arşi, iar oscioarele lor erau împrejmuite de un cordonroşu ca flacăra. Era noaptea târziu şi, la lumina unei lumânări, părinteleGlicherie a îngenuncheat şi a citit în taină rugăciunile de dezlegare,după rânduiala prohodului călugărilor, pomenindu-i pe fiecare dupănumele lor de călugărie.

După ce s-a ridicat, a binecuvântat resturile din trupurile lor arseşi a ieşit în drum, unde şi acum stăteau icoanele nemişcate. S-a închi-nat la ele şi, cu glas omenesc de parcă ar fi vorbit cu nişte oameni, aîntrebat-o pe Maica Domnului din icoana cea mare, dacă este voia eisă meargă la Slătioara. Şi, o, minune! Toate icoanele s-au desprins depământ şi s-au făcut pachet. Părintele Glicherie le-a luat atunci şi le-apus cu grijă în raniţa lui, după care au mers la locuinţa Paraschevei.

Aici, după ce şi-a citit rugăciunile de pravilă, a spus către Pa-rascheva astfel: „Soro, mergi şi ia oasele mucenicilor lui Hristos şi leîngroapă în spatele livezii, la rădăcina unui copac. Să acoperi mor-mântul cu ceva curat, iar soţul tău să facă un gărduţ împrejurul aceluiloc, ca să nu calce nimeni pe acolo. Candela din stâlpul de lemn să oaduci în casa voastră şi să o păstraţi aprinsă în toată vremea, sprepomenirea celor trei sfinţi mucenici şi a finei tale”.

A doua zi spre seară, părintele Glicherie a luat raniţa în careavea icoanele şi s-a întors spre Slătioara. În urma plecării lui, Paras-cheva s-a tăiat adânc cu cuţitul la un deget şi de durere nu a putut dor-mi toată noaptea. Se gândea la ce va avea de făcut cu sfintele moaşte.

Noaptea a trecut şi, cu toată durerea, ea a mers, a strâns ose-mintele călugărilor într-un sac de pânză albă şi le-a îngropat, aco-perind mormântul mai întâi cu nişte scânduri. S-a întors la locul undeau ars călugării şi a strâns grămadă şi scrumul amestecat cu sânge. În

- 173 -


vreme ce strângea scrumul acela, rana de la deget i s-a vindecat închip minunat, încât nu se mai cunoştea nici măcar tăietura. Dacă avăzut acestea, femeia a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfinţilor care auars acolo, apoi a luat scrum amestecat cu sânge şi l-a pus într-o cutie,din care ungea mereu pe cei bolnavi şi se tămăduiau.

Nu după mult timp, s-a întâmplat că primarul acela a căzut şişi-a rupt un picior. A fost la spital, i-au pus piciorul în ghips şi protezede plastic, iar după o lună de zile, în loc să îi treacă, piciorul i s-aalbăstrit şi de durere urla ca un câine. Femeia lui îl sfătuia să rabde,ca nu cumva să păţească şi mai rău pentru ceea ce a făcut călugărilor.A urlat vreme de trei luni, neliniştindu-se nicidecum. Femeia lui,auzind că Parascheva a tămăduit mulţi bolnavi cu scrumul din tru-purile sfinţilor arşi, a rugat-o să vină şi la soţul ei să-i ungă piciorul,dar să nu îi spună ce fel de leac este acela, fiindcă omul ei este tot lafel de cârtitor împotriva lui Dumnezeu. Parascheva se temea de acestom necredincios, însă i s-a făcut milă de femeia lui, care plângea şi oruga din tot sufletul. Astfel, Parascheva a mers, l-a uns la picior şi s-atămăduit prin puterea Domnului şi a Sfinţilor lui, încât acesta iarăşia putut merge ca şi mai înainte.

Nu a trecut mult timp şi mergând el cu o maşină spre provincie,cu mai multe treburi, a avut un accident şi a murit. După ce l-auîngropat, s-a întâmplat o grozăvie de care s-a speriat tot satul: ziua îlîngropau, iar noaptea ieşea afară din mormânt, cu tot cu sicriu. Şi aşas-a tot întâmplat, vreme de patruzeci de zile. Lumea era îngrozită deputoarea care era în cimitir şi nici nu s-a mai dus cineva ca să-l în-groape. Femeia lui însă, de scârbă şi de frică, precum şi de ruşine faţăde oameni, s-a dus iarăşi la Parascheva şi s-a jeluit ei, rugând-o sămeargă ea la părintele acela care a luat icoanele şi să-l întrebe pe el ceeste de făcut.

După aceste rugăminţi, Parascheva a ajuns din nou la Slătioara.Ea a povestit toate grozăviile întâmplate în satul lor, spunându-i cuamănunte despre cele întâmplate cu primarul cel răufăcător, apoi pă-rintele şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Minunate sunt lucru-rile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!” A stat puţin pegânduri, a dat din cap şi a zis: „Du-te acasă şi spune-i femeii lui să-l

- 174 -


îngroape din nou şi să pună un câine mort pe pieptul lui. Să fieîngropat cu cel mai netrebnic câine care se va găsi în sat, căci numaiaşa nu va mai ieşi afară, pentru că a fost mai rău decât un câine, şi deaceea nici pământul nu îl primeşte”.

S-a întors Parascheva la femeia lui şi i-a spus, şi făcând aşa, nu amai ieşit mortul din groapă. Această întâmplare a îngrozit toatăMoldova, chiar dacă presa comunistă a trecut totul sub tăcere. Grozăviase purta din gură-n gură şi fiecare om ofta şi se mira de mânia luiDumnezeu asupra celor care Îl hulesc pe El.

Anul 1948. Comuniştii şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi.

După instalarea regimului comunist în România, perioada delinişte în Biserică nu a durat decât puţină vreme. Prevederile legiifavorabile cultului Creştin Tradiţionalist din România nu au fostrespectate în cazul acestuia, deşi această instituţie bisericească era re-cunoscută prin sentinţa civilă nr. 202 din 10 iunie 1947 a tribunaluluijudeţean Neamţ. La această dată, autorităţile abilitate în acest sensemiteau actul prin care se recunoştea calitatea de persoană juridică aBisericii Ortodoxe de Stil Vechi, sub denumirea de Cult Creştin Tradi-ţionalist, cu menţiunea expresă a respectării credinţei strămoşeşti ne-schimbată, având la bază toate dogmele întregi şi neschimbate aleBisericii Ortodoxe de Răsărit, Sfânta Tradiţie şi canoanele SfinţilorPărinţi. Rolul de reprezentant oficial şi ocârmuitor a revenit ieroschi-monahului Glicherie Tănasă.

În etapa de trecere către un regim totalitar (1944-1948), modi-ficarea legislaţiei privitoare la cler, introdusă de noua guvernare co-munistă, a avut un rol însemnat în numirea şi ascensiunea unorresponsabili ai politicii religioase, prelaţi sau şefi ai asociaţiilor religi-oase, care se conduceau mai mult după condiţiile impuse de statulcomunist, decât de cele impuse de canoanele Bisericii Ortodoxe. Cul-tul Creştin Tradiţionalist crea anumite complicaţii la nivel general deconducere a Bisericilor, întrucât reprezentantul oficial al acestuia,ieroschimonahul Glicherie Tănasă a refuzat orice colaborare cu noua

- 175 -


guvernare comunistă şi a respins tendinţele de asociere şi slujire cuBiserica nou-calendaristă.

Convingerea părintelui Glicherie era aceea că în Biserica luiHristos nu încap idei politice, iar cei afierosiţi slujirii lui Dumnezeunu pot să slujească conducerii politice, mai ales că aveam de-a face cuun regim comunist antireligios. El punea înainte cuvintele Dom-nului ce zice: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unulîl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl vadispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).

Propulsarea unor persoane bisericeşti, mai mult politice decâtcanonice în sfera cea mai înaltă a conducerii Bisericii oficiale, a dus lasubordonarea ei faţă de un regim comunist ce urmărea să stingăpentru totdeauna flacăra credinţei. Între anii 1945-1947, consultăriledintre ierarhia ortodoxă şi Ministerul Cultelor în probleme de revi-zuire a legislaţiei bisericeşti nu s-au desfăşurat în cele mai bunecondiţii, fiind vădită conlucrarea dintre feţele bisericeşti şi PartidulComunist. Tocmai din acest motiv, începând din 1948, un obiectivimportant al Ministerului Cultelor a fost revizuirea şi modificareavechilor statute de organizare ale cultelor religioase, precum şi abro-garea Legii Cultelor din 1928.

La 4 august 1948, Legea Cultelor era completată prin decretulnr. 178, ce proclama Ministerul Cultelor drept „serviciu public princare statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru agaranta folosinţa şi exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii reli-gioase”.

Deşi recunoscut juridic în baza deciziei nr. 38955 din 3 august1945, emisă de Ministerul Cultelor, autorizat în privinţa exercitării ori-cărui serviciu religios prin autorizaţia cu nr. 52975 din 24 oct. 1946,recunoscut civil prin sentinţa civilă nr. 202 din 10 iunie 1947 atribunalului judeţean Neamţ, cu toate acestea în Legea Cultelor dinanul 1948, Cultul Creştin Tradiţionalist (Biserica Ortodoxă Românăde Stil Vechi) nu mai exista printre cultele legale recunoscute dinRomânia.

Practic, odată cu elaborarea Legii Cultelor din anul 1948, CultulCreştin Tradiţionalist dispărea ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

- 176 -


Scopul acestei acţiuni murdare o constituia intenţia regimului comu-nist, ca în fiecare Biserică să fie infiltrate anumite persoane în scop despionaj, care să poată informa partidul despre tot ceea ce se întâmplă.Şi, cum în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi nu au putut să-şi infiltrezeoameni însărcinaţi în acest scop, pentru aceasta au şters definitiv dinarhivele ministeriale numele acestui cult bisericesc. Intenţia regimu-lui comunist era una de subordonare şi coordonare a tuturor cultelorreligioase, prin aceasta încercând să copieze modelul sovietic care îşipusese deja în funcţiune maşinăria ucigătoare de vieţi şi suflete.

Comuniştii complotau împotriva dreptei credinţe prin oamenipolitici, hirotoniţi şi infiltraţi în Biserică la apelul securităţii. O altăstratagemă a comuniştilor de distrugere a fenomenului bisericesc eradesfiinţarea unor lăcaşuri de cult şi interzicerea practicării cultului,precum a fost în cazul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România,unde comuniştii nu au putut să îşi găsească nici un colaborator,luând decizia desfiinţării acestui cult şi persecutarea slujitorilor şicredincioşilor săi.

Valul de persecuţie din anul 1952 revărsat asupra BisericiiOrtodoxe de Stil Vechi a fost doar o urmare previzibilă a obiectivelorpoliticii regimului comunist ateu. Aşa se explică faptul că, în anul1948, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi era ştearsă din rândul cultelorrecunoscute, iar în 1952 s-a trecut la jefuirea acesteia şi confiscareaştampilelor şi documentelor privitoare la înfiinţarea, coordonarea şifuncţionarea acestui cult.

În general, comuniştii acţionau după un principiu interven-ţionist, care îmbina compromisul (acceptarea funcţionării cultelorreligioase) cu o permanentă intervenţie în activitatea, organizarea şifuncţionarea cultului respectiv. Una dintre temerile cele mai vizibileale comuniştilor era problema prozelitismului, cu variantele sale -misionarismul şi catehizarea. Asupra ei se stăruia şi datorită faptuluică era o activitate specifică cultelor religioase, dar şi pentru faptul că,săvârşită la nivelul întregii ţări, era aproape imposibil de urmărit.

Articolul 2 din Legea Cultelor din 1945, făcea referire la uraconfesională astfel: „Ura confesională manifestată prin acte care stân-jenesc liberul exerciţiu al unui cult religios recunoscut, constituie un

- 177 -


delict care se pedepseşte conform legii”. În fapt, prin această regle-mentare nu se încerca protejarea de acţiunile prozelite ale altor culte,ci îngrădirea unei acţiuni care conducea direct la mărirea număruluide credincioşi. Acest articol al legii era la îndemâna slujitorilor dinBiserica de stil nou, cărora le era destul să-i acuze pe cei de pe vechide tulburare, ură confesională sau prozelitism, pentru care securi-tatea era obligată să acţioneze în forţă.

În aceste vremuri, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi întâmpinamari dificultăţi. La Slătioara, mănăstirea şi clădirile anexe erau înconstrucţie. Totul se făcea cu banii şi braţele de muncă ale poporului,fiindcă nimeni din afară nu le acorda vreun ajutor. Din contră, erauurmăriţi neîncetat şi prigoniţi fără milă, deşi se făcea multă reclamăcodului de lege constituţional, articolul 3 al legii 86 din 7 februarie1945, care prevedea că „deosebirea de limbă, de religie, de rasă saude naţionalitate, nu poate constitui o piedică pentru nici un cetăţeanromân, pentru dobândirea sau folosirea drepturilor civile şi politice,pentru admiterea în funcţiunile publice sau pentru exercitareaoricărei profesiuni”. Cu toate acestea, monahii, monahiile, slujitorii şitoţi fiii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România erau persecutaţi,ucişi prin bătăi crunte sau împuşcaţi.

Anul 1948. Memoriul părintelui Glicherie.

Ca urmare a persecuţiilor violente ce se declanşaseră asupraBisericii noastre, la propunerea mai multor credincioşi, părintele Gli-cherie a înaintat către Ministerul Cultelor din România un memoriude prezentare generală a situaţiei din Biserica Ortodoxă de Răsărit.Memoriul spunea aşa: „Precum vaporul ce înoată pe luciul mării,fără aparatul povăţuitor, cu siguranţă s-ar abate din calea sa dincauza valurilor turbate ale mării, tot la fel şi Biserica Ortodoxă, alcărei cârmaci este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, s-ar fi făcut„peşteră de tâlhari”, dacă ar fost lipsită de legiuirile şi propovăduiriledogmatice şi morale şi mai ales, dacă legiuirile şi învăţăturile nu ar fifost primite şi păzite întocmai de credincioşi.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, a insuflat pe

- 178 -


- 179 -

Vedere asupra Mănăstirii Slătioara

urmaşii Săi şi aceştia au întocmit sfintele canoane ce formeazăîndreptarul Bisericii, fără de care, înotând pe marea eresurilor şivalurile patimilor, cu siguranţă corabia ei ar fi fost ameninţată să sescufunde, iar cârmacii şi credincioşii ei s-ar fi văzut nevoiţi a striga:„Doamne, mântuieşte-ne că pierim!”.

Pe măsură ce Biserica Mântuitorului Hristos creştea şi se în-mulţea, se simţea tot mai mult nevoia de a se organiza şi întocmi legi,care pe de o parte să combată eresurile, iar pe de altă parte să înlăturepricinile care se iveau între creştinii din primele veacuri în privinţaaplicării dogmelor, a păstrării posturilor, a primirii la dreapta cre-dinţă a celor ce veneau dintre păgânii idolatri, precum şi în privinţaprăznuirii Învierii Domnului.

Datorită acestei necesităţi, s-au întocmit aşezămintele sfinte,compuse din canoane cuprinzând:

1) hotărârile Sfinţilor Apostoli; 2) hotărârile Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice; 3) hotărârile Sfinţilor Părinţi ale Sinoadelor Locale.

Aşa s-a format cartea numită „Pidalion” şi care, alături de SfântaScriptură, reprezintă îndreptarul Bisericii, după care se va conducepână la sfârşitul veacurilor.

Ereticii şi ateii căutau pe orice cale să aducă vătămare Bisericiicreştine. Se vede aceasta din textele canoanelor, după cum SfinţiiPărinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt, poruncesc cu tărie să se respecteîntocmai aşezămintele sfinte lăsate de ei, neschimbate nicidecum;după cum pascalia statorniceşte pentru totdeauna reguli nestră-mutate după care se fixează sărbătoarea Sfintelor Paşti, prin canonul7 (subînsemnarea) al Sfinţilor Apostoli; după cum sunt fixate cele 4posturi de peste an prin canonul 69 (subînsemnarea) al SfinţilorApostoli şi canonul 19 din Gangra; şi după cum canonul 15 (sub-însemnarea) al celui dintâi şi celui de al doilea Sobor de la Cons-tantinopol din 861, ne lămureşte să nu dăm ascultare episcopilor carear căuta să aducă schismă Bisericii lui Hristos.

Călăuziţi de aceste temeiuri, ierarhii Bisericii dreptslăvitoare,sub înţeleaptă însuflare a Duhului Sfânt, au păstorit turmacuvântătoare, păzind-o nevătămată în decursul veacurilor, de lupii

- 180 -


cei răpitori ai eresurilor, care căutau din când în când să strecoare înrândurile credincioşilor inovaţiuni în credinţă, aşa cum se poatevedea din următoarele dovezi:

1. În anul 1881, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române condamnăreforma calendaristică, ca pe o inovaţie străină de concepţia Orto-doxă (a se vedea Memoriul întocmit de Episcopul Melchisedec alRomanului - Raportorul Sinodal din acel an).

2. Prin decizia nr. 218 din 21 oct. 1896, Sinodul Bisericii Orto-doxe Române înfierează depăşirea datelor de 22 martie şi 25 apriliecu privire la serbarea Sfintelor Paşti.

3. În anul 1923 s-a ţinut la Constantinopol un fals sinod, princare s-a hotărât a se admite reforma calendaristică ce nu a fost primităde ţările pravoslavnice vecine, nici de Sfântul Mormânt al Ierusa-limului şi nici de Sfântul Munte.

Acestea ştiindu-le noi, pentru a păstra legătura păcii în unireaDuhului cu toate ţările pravoslavnice din lume, păstrând aceeaşiunitate de vederi în ceea ce priveşte dogmele, cultul şi ierarhia, nu amprimit reforma calendaristică, deşi s-a introdus în ţara noastră, şi amjudecat a rămâne în vechile aşezăminte fundamentale ale Bisericii,pentru a nu cădea sub afurisenia Sfinţilor Părinţi.

Astfel, de la data de 1 octombrie 1924, pentru credincioşii Bise-ricii dreptslăvitoare s-a creat o situaţie foarte grea, pe de o parte dato-rită faptului că nu a rămas cu ei nici un arhiereu care să-i călăuzească,ci doar câţiva preoţi care cu greu puteau săvârşi toate slujbele turmeidin ce în ce mai numeroase a credincioşilor; iar pe de altă parte, re-gimurile trecute au început presiunile asupra acestor creştini pentrua primi noul calendar.

În anii 1935-1937, au pornit o mare prigoană de exterminare,întrecând chiar prigoana păgânilor idolatri contra creştinilor dinprimele veacuri. Atât clericii, cât şi mirenii pravoslavnici au fostarestaţi, torturaţi şi ţinuţi prin închisori şi lagăre. Bisericile cultuluinostru au fost jefuite şi dărâmate. Cu toate acestea, nu ne-au inti-midat opresiunile autorităţilor de atunci, având conştiinţa împăcatăcă nu suntem noi primii care suferim pentru credinţă şi că aceastăsuferinţă nu rămâne în zadar.

- 181 -


Sângele credincioşilor pravoslavnici, suferinţele celor dinînchisori precum şi ruinele altarelor sfinte, nu ne-au putut determinasă pierdem încrederea şi nădejdea în Bunul Dumnezeu, ci am aş-teptat „ceruri noi şi pământ nou, dupre făgăduinţa Lui, întru care drep-tatea locuieşte” (II Petru 3, 13). Şi iată că după anul 1944, prin instaurarearegimului de democraţie populară în ţara noastră, a răsărit şi pestenoi (sclavii loviţi de soartă care am trăit timp de 20 de ani în umbramorţii) soarele libertăţii religioase, trimiţând razele sale cele bogatepeste toţi deopotrivă. Prin aceasta s-a făcut un act de dreptate, con-sfinţindu-se egalitatea tuturor cultelor, ca şi desfiinţarea privilegiilorreligioase ale unor culte (legea nr. 548 din 28. X. 1944, publicată în MonitorulOficial nr. 252 P. I. din 31. X. 1944).

La semnalul libertăţii dat de trâmbiţa democraţiei, ne-amadunat de prin închisori şi din toate părţile unde eram împrăştiaţi delupul cel răpitor al prigoanei, căutând repunerea noastră în drepturicu privire la credinţă. Pe baza acestor temeiuri şi cu autorizaţia nr.52975 din 24 oct. 1946 a Ministerului Cultelor, ne-am întrunit înadunare generală la data de 10 şi 11.XI.1946, în scopul unirii tuturorasub o singură formaţie religioasă pe ţară. Am întocmit cu aceastăocaziune Actul Constitutiv şi Statutul care au fost aprobate de Adu-narea Generală în unanimitate. Aceste documente au fost autenti-ficate de Judecătoria Târgu-Neamţ şi apoi Tribunalul Neamţ prinsentinţa civilă nr. 202 din 10.VII.1947, prin care ni s-a recunoscutcalitatea de persoană juridică, în baza deciziei nr. 30. 630/947, publi-cată în Monitorul Oficial nr. 126 din 6.VI.1947 a Ministerului Cultelor.

În această formaţie am cerut şi Ministerului Cultelor, care ne-aaprobat cu nr. 46573 din 9.VIII.1947, să reclădim bisericile şi paracli-sele de care avem absolută nevoie. Imediat, credincioşii pravoslavnicidin fiecare sat (şi acolo unde nu au putut singuri s-au asociat cu alţiidin satele vecine) au trecut la realizarea planului lucrărilor de cons-trucţie în cadrul cultului, depunând fiecare credincios - cleric saumirean - toată râvna, toată sinceritatea şi mai ales frica de Dumnezeu.Şi astfel, apar ca prin minune bisericile Cultului Pravoslavnic, care stâr-nesc admiraţie pentru toţi cei binevoitori şi invidie pentru cei zavistnici.

Ca urmare la cererea noastră, Ministerul Cultelor, prin decizia

- 182 -


nr. 5613 din 13 februarie 1948, publicată în Monitorul Oficial 50 P.I.din 1.III.1948, a aprobat revenirea la vechiul nume al Cultului nostrude „Pravoslavnic”, făcându-se în acest scop cuvenitele modificări înregistrul persoanelor juridice de la Tribunalul Neamţ. Prin legea nr.62/1948, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 2.III.1948, ni s-acerut să punem Statutul în concordanţă cu noua Constituţie şi legileţării. În consecinţă, am procedat la refacerea Statutului potrivitdispoziţiunilor acestei legi şi după ce a fost studiat în şedinţă articolcu articol, de către membrii Comitetului de Direcţie, membrii cleruluişi delegaţii veniţi din partea credincioşilor, noul Statut de funcţionarea Cultului Pravoslavnic a fost aprobat în unanimitate. Şedinţa s-aţinut la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Vânători-Neamţ. Noul Statut a fost autentificat de Judecătoria Târgu-Neamţsub nr. 840/948, transcris de Tribunalul Ilfov, secţia I, legalizat sub nr.1253/1948 şi depus spre aprobare către Ministerul Cultelor sub nr. 025051/1948, însoţit de prezentul memoriu.

Întrucât din prezentul memoriu, ca şi din piesele anexe ce facparte integrantă din alăturatul Statut, reiese că noi suntem de dreptmoştenitori ai credinţei pravoslavnice pe care am primit-o de la moşi-strămoşi pe cale tradiţională şi pe care înţelegem să o păstrămneschimbată, solicităm Ministerului Cultelor aprobarea întocmiriiformelor ce decurg în vederea recunoaşterii din nou a Cultului nos-tru, conform art. 12 din „Legea pentru Regimul General al CultelorReligioase”, publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4.VIII.1948.

Prin această adresă, vă aducem la cunoştinţă că nu suntemduşmani ai poporului şi nici ai noului regim. Nu dorim şi nici avemvreun amestec în treburile politice ale Statului, întrucât rolul nostrude slujitori ai lui Hristos nu ne permite să slujim la doi domni. Nuputem sluji şi lui Hristos şi noului regim, dacă ţinem cont de iden-titatea noastră duhovnicească, aceea de călugări şi slujitori ai Altarului.

Prin această recunoaştere oficială, nu urmărim vreo influenţă înpartid, ci dorim a se opri vărsarea de sânge nevinovat. Biserica Cul-tului Pravoslavnic Tradiţionalist a fost clădită pe sângele fiilor ei cares-au jertfit pentru dânsa. Însă vărsarea de sânge nevinovat nu aîncetat nici acum, când se poate socoti că trăim într-un regim demo-

- 183 -


crat şi liber. Vrem să nu mai fim schingiuiţi pentru motivul că ţinemvechiul calendar al Sfinţilor Părinţi. Dorim să ne bucurăm şi noi deaceeaşi libertate prescrisă de legea în curs a Regimului General alCultelor Religioase din anul 1948.

Într-un fel porunceşte legea de la pupitru, adică egalitate şidreptate, şi în alt fel este pusă în practică la noi în Moldova, adicăcrime, persecuţii şi mutilări. Întru nădejdea că vom fi înţeleşi de cătreorganele în drept ale Ministerului Cultelor, dorim recunoaşterea dinnou a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist, sperând ca prin aceasta sădevenim liberi în Biserica Sfinţilor Părinţi şi în patria noastră. S-avărsat prea mult sânge nevinovat, şi dacă dvs. care sunteţi în dreptnu veţi opri această vărsare care nici astăzi nu a secat încă, veţi plătiîn faţa Judecătorului Suprem, o dată pentru neomenie, a doua pentruprigonirea Bisericii Pravoslavnice a lui Hristos”.

Anul mântuirii 1948.Preşedinte al Cultului şi reprezentant duhovnicesc

Ieroschimonah, Glicherie Tănasă

Anul 1949. Declaraţia oficială a părintelui Glicherie.

În luna martie, anul 1949, Ministerul Cultelor din România aemis către Mănăstirea Slătioara o adresă oficială în care se precizaastfel: „La cererea dvs. în urma depunerii Statutului de Funcţionareşi Organizare a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist din România,autentificat de Judecătoria Târgu-Neamţ sub nr. 840/948, legalizatsub nr. 1253/1948 şi depus spre aprobare către Ministerul Cultelorsub nr. 02 5051/1948, vă aducem la cunoştinţă că documentaţia nece-sară pentru îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere a Cultului Pra-voslavnic Tradiţionalist, prevede o menţiune expresă cu privire larelaţiile de ordin religios cu alte culte, grupări religioase sau orga-nizaţii inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi interna-ţional. În acest sens solicităm din partea dvs. o declaraţie pe propriarăspundere, prin care să fie definite relaţiile religioase dintre CultulPravoslavnic Tradiţionalist şi celelalte culte religioase naţionale şi

- 184 -


internaţionale, cu explicaţia expresă asupra asemănării calendaris-tice cu Biserica Rusă.”

La primirea prezentei înştiinţări, părintele Glicherie a înţeles căsolicitarea acestei declaraţii urmărea întemeierea anumitor motivejustificatoare, prin care se putea respinge cu diplomaţie cererea derecunoaştere a Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist. Părerile credin-cioşilor erau acum împărţite, însă atunci când părintele Glicherie aconsiderat că este de folos, a spus unei ţări întregi care este măr-turisirea sa de credinţă, precum şi călugărilor adunaţi în jurul său:

„La cererea dvs. din 12 martie 1949, cu privire la relaţiile şiactivităţile noastre religioase cu alte culte, grupări religioase sauorganizaţii inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şiinternaţional, vă răspundem că nu am întreţinut niciodată şi nici înprezent nu întreţinem relaţii de cooperare pe plan religios cu alteculte sau organizaţii de aici sau de dincolo de hotarele ţării. Dacă noi,reprezentanţii Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist din România, amcerut recunoaşterea acestuia, atunci să aflaţi că noi nu am cerut una

- 185 -


O parte din obştea Mănăstirii Slătioara la anul 1951

ca asta pentru a ne lărgi posibilităţile de conlucrare cu alte culte sauorganizaţii religioase, ci numai pentru a înceta opresiunile şi vărsareade sânge, care s-au abătut asupra noastră din motiv că dorim săurmăm calendarul şi pascalia, şi predania Sfinţilor Părinţi.

Şi, după cum noua Constituţie a ţării, dar şi legislaţia biseri-cească şi politică în uz din zilele noastre, nu ne permit desfăşurareade servicii religioase, fără oarecare recunoaştere din partea instan-ţelor de conducere a ţării, pentru una ca aceasta am cerut pe calealegilor în curs a Republicii Populare Române, recunoaşterea CultulPravoslavnic Tradiţionalist.

Aşadar, vă facem cunoscut că Biserica Cultului PravoslavnicTradiţionalist nu întreţine relaţii bisericeşti cu alte culte sau con-fesiuni religioase. Mai întâi ca nu cumva noi, slujitorii acestuia, să fimorbiţi de avantajele cele din afară şi să cădem în rătăcirile canonice şidogmatice ale Bisericii din Apus cu influenţe rele asupra predaniei şidogmelor Bisericeşti. A doua, ca nu cumva, alăturându-ne scopurilorşi lucrărilor confesiunilor sectare şi eretice din Apus, să ne judeceDumnezeu ca pe nişte vinovaţi de distrugerea Bisericii Lui. Aceasta omărturisim cu menţiunea expresă, numindu-ne adevăraţi slujitori aiBisericii lui Hristos şi luptători împotriva ereziilor care se urzesc înApus prin numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, cu rădăcinile luibine înfipte în ereziile din lumea anglicană şi protestantă.

Nu avem comuniune cu falsele „uniri” care au trădat adevăruldumnezeiesc şi au fost anatemezate de Sfinţii Părinţi. Cei care s-auopus trădării, adevăraţii bărbaţi ai Bisericii, au fost trecuţi în rândulsfinţilor şi cinstiţi de poporul dreptcredincios. Unii ca aceştia nu s-auunit cu minciuna şi au apărat dreapta şi sfânta credinţa ortodoxă cupreţul sângelui lor. Toată învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a SfinţilorPărinţi arată că nu poate fi loc pentru compromis în cele ale drepteicredinţe. Dezbinările papismului nereuşite în atâtea secole suntînlocuite acum cu falsele uniri din sânul Consiliului Mondial al Bise-ricilor, prin care ereticii din Apus doresc să fie acoperiţi, să-şi ascundăînstrăinarea de adevărata şi singura Biserică a lui Hristos.

Asemănările calendaristice cu Biserica Rusă, după cum spuneţidvs., sunt din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşadar, am putea

- 186 -


spune că actualmente aceleaşi similitudini apar şi faţă de BisericaSfântului Mormânt, de Biserica din Muntele Athos, Biserica din Mun-tele Sinai, o mare parte din Biserica Greciei, a Serbiei, Bulgariei etc.Dacă temerile unora se îndreaptă către o presupusă colaborare anoastră pe plan religios cu Biserica din Moscova, atunci ele sunt false.După cum valoarea calendarului pentru Biserica Ortodoxă se deter-mină mai întâi prin poziţia acestuia faţă de data serbării SfintelorPaşti, întrucât această sărbătoare trebuie să se facă pe temeiuri bibliceşi în conformitate cu hotărârile soborniceşti, pentru aceasta SinodulPatriarhiei de la Moscova a găsit de cuviinţă că numai pascaliaalexandrină şi vechiul calendar iulian îndeplinesc complet aceastăscumpătate bisericească.

Ne este cunoscută reacţia ortodoxă şi fără echivoc a BisericiiRuse, din iulie 1948, prin care pe bună dreptate a condamnat dorinţaVaticanului de a uni toate bisericile într-o singură biserică pe consi-derente nedogmatice. Dacă, din acest punct de vedere împărtăşimaceleaşi cugetări ortodoxe cu Biserica Rusă, aceasta nu înseamnă căsuntem afiliaţi acestei Biserici. Comportamentul sfidător al prin-cipalilor exponenţi ai Bisericii Ortodoxe Române după noul calendarpapist, care sunt ca un vârf de lance al puterii politice în problemelereligioase din Republica Populară Română, şi care doresc un moder-nism exagerat cu privire la canoanele şi dogmele Bisericii, toateaceste acţiuni scăpate de sub controlul canonic al Sfinţilor Părinţi, neobligă să propovăduim adevărul credinţei noastre, cu menţiunea căBiserica Cultului Pravoslavnic Tradiţionalist este păstrătoarea calen-darului, canoanelor, dogmelor şi tuturor rânduielilor bisericeşti lă-sate nouă de la Sfinţii Părinţi.

Încheiem aici şi mărturisim că aceasta este declaraţia noastră cuprivire la activităţile religioase ale Cultului Pravoslavnic Tradiţio-nalist din Republica Populară Română.

Anul mântuirii 1949. Preşedinte al Cultului şi reprezentant duhovnicesc

Ieroschimonah Glicherie Tănasă(semnătura indescifrabilă)

- 187 -


Anul 1949. Slujba din Duminica Ortodoxiei.

Anul 1949 şi-a lăsat amprenta unui promiţător început de mărtu-risire ortodoxă în hotarele Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. În Duminicalăsatului de sec pentru Postul Mare, părintele Glicherie a săvârşitSfânta Liturghie în micul paraclis din curtea Mănăstirii Slătioara. Încuvântul de învăţătură de la sfârşitul Sfintei Liturghii, părintele Gliche-rie a vorbit despre problema postului, care trebuia privită cu multdiscernământ. Mai mult, el a încurajat pe credincioşi să ţină cele treizile de post negru, precum este rânduiala primită de la Sfinţii Părinţi.

În prima Duminică a Postului Mare, după sfânta Liturghie,părintele Glicherie a vorbit credincioşilor despre importanţa acesteizile, povestindu-le că în perioada şederii sale la Sfântul Munte, a avutprilejul să ia parte la slujba numită Sinodiconul Ortodoxiei. În cadrulacestei rânduieli speciale pentru această zi, ce aminteşte de biruinţadreptei credinţe asupra ereziei, se rostesc cuvinte de laudă la adresacredinţei biruitoare ortodoxe şi anateme asupra ereziilor care au luatnaştere în decursul timpului.

În cuvântul ţinut după săvârşirea Sfintei Liturghii, părinteleGlicherie spunea: „După cum Sfântul Petru al Alexandriei l-a datanatemei pe Arie ereticul, care a sfâşiat veşmântul (adică dogma)Bisericii lui Hristos, aşa s-au ridicat Sfinţii Părinţi la cele şapteSoboare ecumenice şi au rânduit pravila şi învăţătura Bisericii Orto-doxe. Care dintre frăţiile voastre vor auzi despre Consiliul Mondialal Bisericilor, despre care se şi propovăduieşte prin gazetele Patri-arhiei Române, să ştiţi că aceasta este o nouă religie.

Ea nu vine de la Dumnezeu, ci este inventată de oameni şi vinesă ajute la întronarea lui Antihrist. Această adunare este potrivnicădreptei credinţe mărturisită de cele şapte sfinte Sinoade ecumenice.Din aceste semne trebuie să cunoaştem că venirea lui Antihrist nu estedeparte de noi. Sfântul Apostol Pavel a spus despre vremurile noas-tre că „se vor scula lupi răpitori, grăind lucruri stricăcioase”. Aceştiasunt lupii răpitori despre care se aude că s-au strâns în Apus ca săridice biserica lui Antihrist, unde se răstălmăceşte adevărata învă-

- 188 -


ţătură a lui Hristos despre credinţă şi adevăr. Sfinţii Părinţi i-au lepă-dat pe eretici şi i-au blestemat cu blestem arhieresc. Şi au făcut aceastapentru că aşa porunceşte şi Mântuitorul Hristos, când zice: „Iar de nuva asculta nici de Biserică, să-ţi fie că un păgân şi vameş.”

În vremea când Sfântul Petru al Alexandriei era în temniţă, i s-aarătat noaptea Domnul Hristos în chip de tânăr, iar faţa Îi străluceamai mult decât soarele, încât nu era cu putinţă a căuta spre slava ceanegrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptăde sus până jos. Văzând Sfântul Petru aceasta, a căzut asupra lui fricăşi spaimă şi cu multă temere rugându-se Lui, a zis: „Mântuitorule,cine Ţi-a rupt haina?” Iar Domnul i-a răspuns: „Arie nebunul Mi-arupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cuSângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentrucă are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şiiată că vor să te roage să îl ierţi. Dar tu să nu-i asculţi şi să nu primeştiîn turmă un lup în chip de oaie.

Suntem acum faţă în faţă cu aceeaşi ameninţare, adică lepă-darea de la dreapta credinţă. Nori negri s-au grămădit peste capetelenoastre...”

Anul 1949. Vedenia Varvarei.

În localitatea Brusturi trăia o tânără pe nume Varvara, în vârstăde 18 ani care, deşi provenea dintr-o familie credincioasă, era destulde aplecată către deşertăciunile acestei lumi. O ispiteau mai alespetrecerile cu muzică şi dans. Fiind mezina familiei şi puţin alintată,tânăra ignora deseori sfaturile părinţilor ei despre morala vieţiicreştine şi datoria fiecărui creştin de a păzi legea lui Dumnezeu.Când venea vremea pentru mărturisirea păcatelor, simţea cum ogreutate sufletească îi cuprindea întreaga ei fiinţă. Mergea deseori labiserică, unde părintele mărturisea pe creştini şi îşi pleca şi ea capulsub epitrahil, fără a fi prea mult convinsă de puterea tainei măr-turisirii şi nici de ceea ce ar vrea ea să facă. Nu avea încă o convingerefermă despre lumea veşniciei, nu se înfricoşa prea mult nici demuncile iadului, dar nici nu era prea încântată de răsplătirile dumne-

- 189 -


zeieşti despre care spune Scriptura că sunt „cele ce ochiul nu a văzutşi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit”.

În Postul Naşterii Domnului, după slujba de duminică, părinţiişi fraţii ei au rămas la biserică să se mărturisească. Venind acasădupă-amiază mai târziu, au trimis-o şi pe Varvara. Ea însă le-a zis cănu se va duce la Brusturi, unde mulţi dintre creştini ştiau despre eacă merge la hora satului, ci va merge altădată la Slătioara, chiar deeste departe, dar măcar acolo nu o cunoaşte nimeni. Îi era ruşine defaptul că mergea deseori la hora satului unde dănţuia, dar îi era şipuţină frică să nu i se întâmple ceva rău din pricina aceasta. Cu toateacestea, nu se putea lăsa de această patimă.

Mai erau numai două săptămâni până la Naşterea Domnului.Mulţi tineri au purces din satul Poiana spre Mănăstirea Slătioara,pentru mărturisire. Împreună cu ei a mers şi Varvara. La mărturisit,plecată cu capul sub epitrahilul părintelui, Varvara a spus că obişnu-ieşte să meargă la hora din sat. Părintele Glicherie, cu blândeţea unuiadevărat părinte duhovnicesc, a sfătuit-o să lepede această patimă,căci cel ce merge la dansuri şi distracţii este prins în hora satanei şi vajuca în veci în iad. Varvara nu era mulţumită de sfatul părintelui,pentru aceasta nu lăsa să-i scape nici un răspuns, la insistenţele părin-telui, întrebând-o ce are de gând să facă pe viitor.

- Vrei să te lepezi de dracii acestei patimi trupeşti sau nu? îi zisepărintele, însă Varvara nu voia să răspundă nimic.

- Mergi afară, mai chibzuieşte câtă vreme eu mărturisesc pealţii, iar când te răzgândeşti, vino să îţi fac rugăciunea de dezlegare,îi spuse părintele.

Varvara a ieşit, s-a tot gândit şi a clătinat apoi din cap,spunându-şi în sine:

- Cum să nu joc eu puţin... ce o să spună ceilalţi? Vor crede căm-am îmbolnăvit la cap, că m-am prostit, că îl ascult pe tata... Nu, nucred că voi putea face cum spune părintele!

Inima i se împietri şi intră iarăşi la părintele în chilie, spunându-irăspicat că ea nu se poate lăsa de joc şi nici nu va putea rămâne acasăde Naşterea Domnului, de vreme ce aproape toţi tinerii din sat mergla horă.

- 190 -


- Daţi-mi orice canon – zise ea – dar de joc nu pot să mă las! Atunci, cu multă blândeţe, părintele i-a zis: - Uite cum facem. În seara de ajun a Naşterii Domnului să faci

4000 de metanii, iar a doua zi să vii la Sfânta Liturghie la Brusturi, căeu voi fi acolo la biserică, iar după-amiază mergi la joc.

Varvara s-a bucurat foarte mult. A mers liniştită acasă, foarteîmpăcată cu hotărârea părintelui, aşteptând să treacă zilele cât mairepede şi să vină Naşterea Domnului. Şi, cum timpul nu stă în loc, asosit ajunul marelui praznic, iar Varvara a început decuseară a facemetaniile. Cu multă osteneală a terminat cele 4000 de metanii şi,foarte obosită fiind, a adormit.

Spre dimineaţă, cineva nevăzut i-a dat deşteptarea. Ochii îi erauîntredeschişi şi, vrând să-şi plece din nou capul pe perină în dreptulicoanelor a zărit un bărbat îmbrăcat în veşminte albe care tămâiaicoanele rostind rugăciuni. La vederea acestuia, Varvara a rămasînmărmurită. Chipul bărbatului înveşmântat semăna cu cel alpărintelui Glicherie, care, după ce a terminat de tămâiat icoanele, s-aîndreptat către ea zicându-i: „Hai, Varvara, scoală şi mergi la bisericădupă cum ai promis, că iată a început slujba!”

Speriată, Varvara s-a ridicat din pat, în vreme ce bărbatul acelaîmbrăcat în veşminte albe a ieşit în tindă, unde era o icoană a MaiciiDomnului, şi tămâind-o şi pe aceea s-a făcut nevăzut. Varvara aalergat într-o suflare în odaia părinţilor ei, trezindu-i şi spunându-lecă părintele Glicherie a venit la ei în casă, chemând-o la biserică. Şimama şi tatăl ei, neştiind ce să creadă, s-au îndreptat spre odaia undedormise Varvara. În tindă şi în odaia unde dormise ea se simţea unmiros puternic de tămâie frumos mirositoare. S-au cutremurat şi aucăzut în faţa icoanei Maicii Domnului. Prin sufletul tinerei fete atrecut un fior de frică, iar cele petrecute au făcut-o să îşi schimbeplanurile de distracţie.

În scurt timp, s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare şi au pornitspre Biserică. Ajunşi aici, părintele Glicherie citea icoasele şicondacele acatistului Domnului nostru Iisus Hristos. În aerul frumosmirositor din biserică, se simţea aceeaşi aromă ca şi în odaia Varvarei.În clipa aceea, Varvara a simţit multă şi sinceră căinţă în suflet,

- 191 -


făgăduindu-i lui Dumnezeu din adâncul inimii sale că nu va maimerge niciodată la petrecerile păcătoase ale oamenilor necredincioşi,ci se va strădui să aibă o vieţuire creştinească.

După slujba de acatist, Varvara a dus pomelnicul familiei lasfântul altar, făgăduind înaintea părintelui că nu se va mai duce lajocuri, şi cerând binecuvântare pentru a fi şi ea primită printre credin-cioşii care se pregătiseră pentru a primi Sfintele Taine. Părintele Gli-cherie, deşi nedumerit de schimbarea ei, cu toate acestea i-a dat bine-cuvântare pentru a se împărtăşi, cunoscând că Dumnezeu i-a rânduito îndreptare a vieţii.

Din ziua aceea, Varvara s-a schimbat, fiind mult mai evlavioasăşi mai ascultătoare. Ea a mărturisit mai târziu că deseori vedea, stândîn biserică la slujbe, cum o lumină strălucitoare îl învăluia pe părin-tele Glicherie în timp ce liturghisea, sau alteori cum un porumbel albse odihnea aşezat pe mitra sa arhierească.

Anul 1950. Controversele dintre părintele Glicherie şi părintele Cleopa Ilie.

Născut în anul 1912, părintele Cleopa a ţinut rânduiala săr-bătorilor după calendarul iulian, alături de părinţii lui trupeşti, pânăla vârsta de 12 ani. Cu toate acestea însă, el a fost cel mai cunoscutpreot al stilului nou care a predicat şi a scris împotriva „stiliştilor”din România.

Încă din anii ’50 ai secolului trecut, generaţii de oameni cu saufără studii teologice îşi alimentau, din propovăduirile sale, ura şiatitudinea faţă de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi şi de credincioşii ei.Toate aceste minciuni au fost adunate de către ucenicii săi şi pu-blicate în seria de cărţi intitulate „Ne vorbeşte părintele Cleopa”.

În scrierile sale contra „stiliştilor”, părintele Cleopa zice: „Întreînvinuirile care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea că prinîndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu catolicii… dacă eine numesc catolici, apoi de ce nu s-a întâmplat cândva să fi venit săslujească împreună cu episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau

- 192 -


papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii BisericiiRăsăritului...”

Ei bine, deşi admiratorii săi i-au creat o aură de sfânt, se paretotuşi că părintele nu era deloc prooroc, pentru că istoria ce s-a scrisîn momentul 7 - 9 mai 1999, odată cu vizita papei Ioan Paul al II-leaîn România - la numai şase luni după moartea părintelui Cleopa -avea să-i dea acestuia prima contrazicere.

Pe seama părintelui s-au scris cărţi şi articole laudative, însătoate relatările la adresa lui nu sunt suficiente. Ele scapă ceva. Acelceva este „misionarismul” din juneţe al părintelui Cleopa. Prin anii’40 - ’50 ai secolului trecut, el lua parte la raziile făcute împreună cualţi preoţi ai stilului nou şi cu legiunile de jandarmi, intrând abuzivîn casele credincioşilor ce erau pârâţi că ţin vechiul calendar iulian.Aceste lucruri, ce nu aveau absolut nimic în comun cu „blândeţea”propovăduită de el, se întâmplau mai cu seamă în postul Naşterii Dom-nului după rânduiala străbună - stilul vechi - timp în care „postul” pestil nou se încheiase deja. Odată intraţi în casele oamenilor, subameninţarea armei, îi forţau pe aceştia, de la mic la mare, să bea lapte sau să mănânce din carnea de porc pe care o aduceau cu ei.

Într-o înregistrare video, realizată tot de discipolii săi şiintitulată „Viaţa în pustie”, părintele povesteşte, fără a-şi ascundesatisfacţia, cum au fost bătuţi crunt credincioşii de stil vechi dincomuna Boroaia (jud. Suceava), la intervenţia autorităţilor locale alevremii, care ceruseră şi sprijinul celor din Cernăuţi. Am transcristextul de mai jos întocmai după modul de exprimare al părintelui,sărind însă peste minciunile politice, abil strecurate printre rânduri,prin care se sugerează că mişcarea de rezistenţă a ortodocşilortradiţionalişti din România s-ar fi organizat sub „protecţia” puteriicomuniste de atunci - un paradox uriaş, dacă ne gândim că închi-sorile erau pline de monahi şi credincioşi de stil vechi, arestaţi tocmaide comunişti.

Iată cu ce grozăvii anticreştine se lăuda părintele Cleopa: „Şicând o a găsît ai noştri, o adus elemente de jandarmi de la Cernăuţide-aici, le-o pus la Boroaia: „eşti pi vechi? - pi vechi” erau cu cre-vaşele; şi s-o pus cam o jumăta’ de kilometru de armată. Treci pe-

- 193 -


aicia; le dădea câte-o… „mai eşti pi vechi? Treci s-ti botezăm a douaoară” ştiţi… Şi-atunci ce-o făcut călugării stilişti, o fugit prin pădure.Poliţia căutându-i pi ei a dat de pustnicii vechi saracii; vă spun cums-o desfiinţat: io am apucat pisti 50 di pustnici aicea; pot să vi-i spunşi pi nume... Şî, ei le-au zis „domne’ noi n-am venit pentru calendar;noi suntem viniţi aici din ’20, dinainte de ’20, cutare…”. „Nu!” Şi i-oarestat pe mulţi saracii… Parcă-i văd când o adus trei pustnici,tucmai de la Pârâu Dracului - aşa-i zice pârâului… Movila lui Dubău,în iarna pi zapadă desculţ; unu’ Timotei avea o barbă pân-aici!... de laProdromu. Unu’ Nicodim şi unu’… […] celălalt… Agapie. I-o adusdesculţ c-o zâs că-s pi vechi; şi ei di când lumea n-o ţinut pi vechi erauacolo… disculţ saracii, iarna i-o adus… Şî i-oi bătut un şăf di post,unu’ Paşca Neagu; băăi, băieţi, băi, aşela o murit rău… pi mulţi i-oscos din pădure…”

Imediat apoi, părintele vine cu o relatare istorică importantă,dar din păcate nici aici nu mărturiseşte adevărul întreg. Mai exact,spune că în pădurea de la Movila lui Dubău, prin anul 1920, trăiau 50de pustnici, care nu au ţinut niciodată calendarul vechi! Cegreşeală…! Dacă ei erau veniţi acolo dinainte de 1920, iar schimbareacalendarului a fost în 1924, atunci este clar că acei pustnici ţineaucalendarul iulian. Cu alte cuvinte, părintele Cleopa „inventează”calendarul gregorian în România, cu câţiva ani înainte ca acesta să sefi introdus.

Începând cu anul 1949 şi mai târziu, odată cu începutul stăreţieisale la Mănăstirea Slatina, părintele Cleopa îşi începea „călătoriilemisionare” spre Mănăstirea Slătioara. Stareţ al sfântului lăcaş în aceavreme era părintele Glicherie. Cei doi au avut lungi discuţii pe temaschimbării calendarului vreme îndelungată, până când părinteleCleopa, văzând că nu are sorţi de izbândă cu „stilistul Glicherie” a în-ceput să vină mai rar. Nu se ştie de unde era primită această „ascul-tare”, la fel cum şi scopul vizitelor rămâne neclar. Se poate să fi fostvorba despre o încercare de convertire a întregii obşti la stilul nou.

Într-una din ultimele discuţii purtate de părintele Cleopa, aufost invocate argumente astronomice, ignorând canoanele bisericeştişi hotărârile marilor ierarhi ai Ortodoxiei, legate de calendarul gre-

- 194 -


gorian şi Sfintele Paşti. Punctul de vedere al părintelui Glicherieasupra schimbării calendarului era, desigur, unul ortodox, încercânddeseori să-l convingă pe părintele Cleopa că astronomia nu îşi arelocul în Biserică. Ultima lor convorbire, rămasă vie în memoria unoradintre cuvioşii de la Slătioara, avea să pună capăt acestor vizite.

Părintele Glicherie a spus atunci către părintele Cleopa, grăindcu răbdare şi blândeţe, însă foarte categoric şi neclintit, aşa cum făceaori de câte ori trebuia să mustre o greşeală: „V-aţi făcut de râs cucalendarul vostru, în ’26 şi în ’29. Aţi făcut Paştile odată cu catolicii şiînaintea evreilor. Când aţi făcut voi Paştele, şi când a venit lumina laSfântul Mormânt? Spuneţi că e rămas în urmă calendarul iulian...Dar, de la Înviere pâna la Duminica Tuturor Sfinţilor, de ce vă folosiţide calendarul iulian? Post mai mic de opt zile, nu s-a mai pomenitpână la voi. Sau cum puteţi ţine sărbătoarea Sfinţilor Apostoli însăptămâna de harţi după Duminica Tuturor Sfinţilor?

- 195 -


Mănăstirea Slătioara în preajma anului 1960

Cum împărtăşiţi creştinii cu Sfintele Taine, când voi de fapthotărâţi un post de 2-3 zile sau numai de-o noapte? Cum vă puteţispăla de blestemul Sfinţilor Părinţi, care au zis: „Anatema celor careprimesc calendarul papist!”? Înşelaţi lumea şi, în loc de calendarpapist, îl numiţi „calendar iulian îndreptat”. Cum mai puteţi vorbidespre Ortodoxie, voi, care sunteţi căzuţi sub caterisirea sfintelorcanoane? Şi, caterisiţi fiind de canoanele Bisericii, mai lucraţi încă şicele Sfinte... pui de papistaşi, care umblaţi să înşelaţi poporul!”. Deatunci, nu s-a mai auzit vreodată de părintele Cleopa pe la Slătioara.Din siguranţa chiliei sale de la Sihăstria însă, părintele a continuat sărăspândească minciuni la adresa Bisericii noastre.

Până la moarte, părintele Cleopa a ascuns adevărul credinţei,ba, mai mult chiar, l-a renegat, punând mai presus decât orice„ascultarea” faţă de Patriarhie. Cu tot prestigiul lui de „teolog”, pă-rintele Cleopa uita că se străduieşte să facă ascultare de o patriarhieaproape apostată, aservită papei şi catolicizată pe jumătate. Pevremea când el afirma că: „catolicii sunt eretici, ei nu au Duh Sfânt,nu au Taine şi nu au mântuire”, Biserica de stil nou devenise deja opradă râvnită, în care Biserica Apusului începuse să îşi înfigă colţiiotrăviţi cu erezie, ascunşi sub momeala ecumenismului. PărinteleCleopa avea perfectă dreptate; dar ceea ce spunea, intra în contradic-ţie cu ceea ce făcea; una spunea şi alta făcea. Vorba lui nu era şi faptă.El învăţa că ereticii nu se mântuiesc, şi învăţa bine... Ereticii sunt

- 196 -


Imagini de la vizita papei Ioan Paulal II-lea în România, 7-9 mai 1999

lipsiţi de Duhul Sfânt. Însă, pe când el tuna şi fulgera împotrivaereticilor, ierarhii Bisericii de stil nou erau angrenaţi în dialoguriantiortodoxe. Deci, faţă de cine făcea părintele Cleopa ascultare?

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, nu pot fi aduse circum-stanţe atenuante, cu privire la reforma calendaristică, mai ales pentrucă prima condamnare explicită a noului calendar, semnată de patri-arhul Ieremia al Constantinopolului, de patriarhul Silvestru alAlexandriei şi de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, în anul 1583,fusese publicată în Revista „Biserica Ortodoxă Română” nr. 12, înanul 1881. Ierarhii ortodocşi români, printre care şi Sfântul Calinic dela Cernica, şi-au exprimat fără echivoc opinia împotriva schimbăriicalendarului. Mai mult trebuie subliniat faptul că toate capitolele luiMarcu din Tipicul Mănăstirii Sfântul Sava, elaborate prin sec. XII-XV,sunt alcătuite ţinând cont de vechiul calendar iulian, şi de aceeamulte din ele nu mai sunt valabile pentru stilul nou.

În schimb, odată cu introducerea noului calendar au apărut altesituaţii tipiconale critice pentru Biserica Ortodoxă Română, de aceeaa fost nevoie de unele modificări în ce priveşte suprapunerea sărbă-torilor cu dată fixă, care sunt după stilul nou, şi cele cu dată schim-bătoare, care rămân pe stil vechi. O altă problemă care a apărut încazul Bisericilor ce au adoptat calendarul nou este aceea că postulSfinţilor Apostoli este întotdeauna mai scurt cu 13 zile, iar în unelecazuri, (când Paştele cade mai târziu de 3 mai stil nou) acest post esteanulat, ori la porunca Sinodului, se instituie un post de trei zile înperioada de harţi (săptămâna când se mănâncă de dulce).

Aceasta se întâmplă pentru că Sfinţii Apostoli Petru şi Pavelsunt prăznuiţi pe stil nou, iar postul în cinstea acestora începe pe stilvechi, în funcţie de data Paştelui şi a Cincizecimii. Deci folosirea înacelaşi timp a două calendare în uzul Bisericii Ortodoxe duce laştirbirea canonicităţii, tradiţiei şi rânduielilor bisericeşti.

- 197 -


Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România la începutul secolului al XX-lea

Persecuţiile comuniştilor asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechis-au manifestat sub forma unor acţiuni violente şi a unor măsuridiscriminatorii de natură economică, politică şi socială. În condiţiileîn care prigoana comunistă devenise un pericol care se întărea din ceîn ce mai mult împotriva Ortodoxiei, părintele Glicherie trebuia sălupte făţiş împotriva obiectivelor ideologice ale comuniştilor, ce ţin-teau în Ortodoxie. De data aceasta nu se mai putea retrage în munţi,aşa cum o făcuse altădată. Trebuia să rămână în mijlocul poporuluişi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înfrunte forţa copleşitoare a comu-niştilor atei, care apăsau cu ură sufletul poporului dreptcredincios.

În aceste condiţii grele, părintele Glicherie a încercat să eviteorice legătură cu viaţa politică a statului comunist, deşi lucrul acestaa fost posibil numai cu preţul a mari suferinţe. El s-a împotrivittransformării Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi într-o anexă a instituţii-lor comuniste, iar această atitudine plină de vitejie a provocat nemul-ţumirea comuniştilor.

Prigonirile asupra credincioşilor au început şi mai mult odatăcu implicarea statului în Biserică, când s-a trecut la arestarea cleruluişi exilarea acestuia la muncă silnică la canalul Dunăre-Marea Neagră.În această perioadă, toată activitatea administrativă desfăşurată laSlătioara era supravegheată şi controlată în permanenţă, prin aşa-numiţii „inspectori de culte” şi ofiţeri de securitate, prezenţi aproapeîn toate instituţiile bisericeşti.

Asupra mănăstirii se dezlănţuise un val de teroare. Vizitele curegim de verificare şi aplicare de sancţiuni din partea securităţii seînmulţiseră, datorită presiunilor şi reclamaţiilor venite deseori dinpartea preoţilor de pe nou. Călugării nu puteau ieşi din mănăstire,nici măcar pentru a se duce la spital pentru urgenţe medicale. În ca-zul în care un călugăr era surprins în afara mănăstirii, era arestat şitransportat la securitatea din Fălticeni. Aici i se confiscau toate actele,fiind condamnat fără a fi judecat. În cele mai fericite cazuri, li se aplica

- 198 -


câte o bătaie soră cu moartea, după care erau aruncaţi la periferia oraşului.În opoziţie cu persecuţiile şi interdicţiile acestui regim comu-

nist, solicitările credincioşilor pentru săvârşirea de slujbe religioasedeveneau tot mai frecvente. Stăpânirea comunistă totalitară nu maiavea răbdare să mai primească veşti despre părintele Glicherie şidespre înflorirea Bisericii de Stil Vechi, de la iscoadele discret plasate.Se punea la cale un nou atac împotriva Mănăstirii Slătioara.

Anul 1952. Devastarea Mănăstirii Slătioara.

Împotriva tuturor persecuţiilor comuniste ce aveau menirea sădistrugă credinţa în Dumnezeu şi să alăture Biserica la conspiraţiilepolitice ale vremii, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România apăstrat cu sfinţenie toată comoara dogmatică şi patristică a Bisericiilui Hristos.

Asupra Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi persecuţiile veneau dindouă direcţii. În primul rând, erau nenumăratele nedreptăţi venitedin partea slujitorilor din Biserica de stil nou, care îi ameninţau şi îireclamau autorităţilor pe credincioşii de stil vechi, părându-li-se căaduc jertfă lui Dumnezeu. În al doilea rând, nu mai puţin distru-gătoare a fost şi ura comuniştilor. Era suficient să te numeşti creştinpentru a putea fi acuzat de complot împotriva intereselor statului,arestat şi chinuit uneori până la moarte.

Mulţi dintre cei ce au încercat să nimicească Biserica Ortodoxăde Stil Vechi au declarat public că nu vor avea odihnă, până nu vorvedea pe cei de pe vechi schingiuiţi pe „altarele reeducării” de laPiteşti, Aiud, Jilava ori Poartă Albă, ceea ce au şi făcut, uitând cuvin-tele Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă: „îmbrăcaţi-vă întru dra-goste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

Din iniţiativa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române s-a gene-ralizat porunca pentru demolarea acestor lăcaşuri de cult şi luarea demăsuri drastice împotriva credincioşilor, care se vedeau în faţa pri-mejdiei de a rămâne fără lăcaşuri de închinare şi fără slujitori.

În anul 1952, acţiunile de persecuţie asupra Bisericii Ortodoxede Stil Vechi au culminat cu evenimentele din noaptea de 14 spre 15

- 199 -


- 200 -


Părinţii Glicherie Tănasă şi David Bidaşcu, în vara anului 1951

februarie, când Mănăstirea Slătioara a fost devastată de organele desecuritate, ce au organizat o acţiune simultană de arestare a călu-gărilor şi a mai multor reprezentanţi laici din conducerea acestei Bise-ricii. Arhiva, ştampilele şi alte însemne legale de persoană juridică aufost confiscate şi ridicate.

Unul dintre martorii oculari relatează astfel: „Pe la orele 24.00,au intrat în curtea mănăstirii şapte autocamioane cu ofiţeri şi militariai trupelor de securitate. Toţi călugării se aflau la slujba Utreniei. Înmomentul în care autocamioanele au intrat în curte, incinta mănăs-tirii era deja încercuită de patrule de jandarmi. Funia de la clopot,singurul semnal de alarmă, a fost tăiată. Sub influenţa ameninţării cufocuri de armă, toată obştea mănăstirii a fost adunată în arhondaric.De pe un tabel erau apelate numele a 12 persoane, care au fostarestate. În capul listei era ieroschimonahul Glicherie, urmat de mo-nahii Dionisie Hugeanu, Nifon Marinache, David Bidaşcu, MeftodieMarinache, Alexandru Antoniu, Onofrei Onofrei şi alţii. Motivularestării îl constituia „desfăşurarea de activităţi religioase în contra-dicţie cu prevederile politice ale Partidului Comunist Român”. Ceiarestaţi au fost aruncaţi în închisoare pentru o perioadă de doi ani,fără a fi judecaţi, în baza ordonanţei de guvern nr. 371 din mai 1952,conform căreia au fost internaţi în coloniile de muncă de la Canal,Poarta Albă şi Capul Midia timp de 24 de luni.

În lipsa părintelui Glicherie - păstorul cel bun - cei rămaşi înmănăstire şi-au adunat cu greu puterile sufleteşti atât de greu încer-cate, lucru care a dus la o etapă de stagnare din toate punctele de ve-dere. În vreme ce stareţul mănăstirii şi alţi părinţi din obşte erauînchişi şi condamnaţi, acţiunile preoţilor de pe nou împotriva Bi-sericii noastre mergeau până într-acolo încât îi înşelau pe oameni căei aparţin Bisericii de Stil Vechi, săvârşind chiar şi slujbe după rân-duiala calendarului vechi. Aceşti lupi în blană de oaie au activat maiales pe teritoriul actual al judeţelor Buzău şi Vrancea. Unde nu a merscu forţa brută şi cu vărsarea de sânge, minciuna şi-a pus mănuşi decatifea şi miere pe limbă şi aşa a reuşit să înşele. Trebuie să ţinem contşi de faptul că pe atunci nu existau atâtea mijloace prin care oameniisă se informeze. Ştirile ajungeau cu întârziere, mai ales în acele colţuri

- 202 -


de ţară, prea puţin industrializate, şi de multe ori ele erau mincinoase.

Anul 1952. De la penitenciarul Văcăreşti la canalul Dunăre-Marea Neagră.

În acele clipe grele, credinţa nu a murit, iar viaţa duhovniceascăa credincioşilor dreptslăvitori a continuat. Slujbele se ţineau încontinuare, în mod clandestin, uneori în cele mai vitrege condiţii.Părintele Glicherie era de-acum trimis în arest în penitenciarul de laVăcăreşti, pentru a treia oară. Era grav bolnav şi aproape sleit deputerile trupeşti. Cu toate acestea, răufăcătorii se temeau de el. Pedosarul părintelui Glicherie, ei scriseseră cu litere mari: „ELEMENTDUBIOS”. Securitatea îl adusese aici pentru a mai face cu el o ultimăîncercare, în scopul obţinerii de declaraţii compromiţătoare. Voiauinformaţii despre organizarea Bisericii noastre, despre preocupărilemonahilor şi ale credincioşilor şi îi propuneau o colaborare: îi ga-rantau liniştea, în schimbul colaborării cu ei. Refuzând cu desăvârşireorice învoială cu aceşti apostaţi, a fost aruncat într-o celulă întunecatăa penitenciarului.

Din seara în care a fost adus aici, jandarmii s-au transformat înnişte bestii: nu avea voie să vorbească, nu avea voie să se roage, nuavea voie să se vaiete. Penitenciarul era compartimentat în celulemici, fără pic de lumină. În celula în care a fost închis nu era nici pat,nici scaun. Hrana se dădea numai de două ori pe săptămână şiaceasta era numai terci şi mămăligă. Anchetele se făceau numainoaptea, iar bătăile erau crunte. Seara se deschidea uşa de la demisolşi un sergent intra având în mână un baston şi o pereche de ochelarinegri. Când părintele Glicherie era dus la interogatoriu i se puneauochelarii negri şi până ajungea în camera de interogatoriu era izbit cucapul de toţi pereţii. Pe spate avea numai răni şi, la fiecare lovitură cucizmele sau cu bastonul, rănile se adânceau şi mai mult. De când erascos din celula de la demisol şi până la etajul doi, unde era camera deinterogatoriu, se auzeau numai ţipete şi fluierături. După privirileinjectate de ură şi dispreţ, gardienii semănau mai mult a diavoli ieşiţi

- 203 -


din iad în căutare de suflete. În camera de interogatoriu era ţinut până după miezul nopţii,

sub ploaia loviturilor de baston peste cap, peste piept şi peste gură.La tălpi era lovit cu ranga de fier, încât abia putea să mai stea înpicioare. Doi gardieni îl întindeau pe podea şi alţii doi îi aplicaulovituri în piept cu ciocanul de cauciuc. Era bătut până leşina subpresiunea loviturilor. După ce cădea în nesimţire, îl târau de cap pânăla camera de spălătorie, unde îl împroşcau cu jet de apă rece până îşirevenea. După aceasta, era dus din nou în celulă.

În timpul anchetei nu a stat deloc aşezat, ci numai în picioare -zi şi noapte. Picioarele i se umflaseră şi se înnegriseră din pricinarănilor. Nu se dorea de la el decât să dea mărturii compromiţătoare.Voiau date despre presupuse „acţiuni împotriva partidului comunistşi a liniştii publice”. Nimic din toate acestea nu au putut fi des-coperite în mărturiile lui. După calculele lor, la capătul celor 17 zileale anchetei „stilistul din Moldova”, trebuia scos pe targă şi aruncatîn groapa comună, însă Dumnezeu nu a voit aşa.

La sfârşitul anchetei şi după pronunţarea sentinţei de con-damnare la muncă silnică în coloniile de la canalul Dunăre-MareaNeagră, gardienii au rămas uimiţi de starea de sănătate a părinteluiGlicherie. După atâtea bătăi crunte, la finele a 17 zile şi 17 nopţi fărăsomn şi foarte puţină hrană, părintele Glicherie îi uimea pe toţi princaracterul său foarte puternic. Nimeni nu rezistase până atunci unuiregim de teroare atât de crud. Adus din nou în camera de interoga-toriu, gardienii au hotărât să cerceteze în scurt şi foarte repede stareasa de sănătate. Pentru aceasta, a fost dus în camera de tratamente aspitalului-penitenciar din Văcăreşti şi supus unui control intern.Acolo, ei au cerut medicului să facă părintelui Glicherie o rază laplămâni, pentru că ştiau că-i aplicaseră nenumărate lovituri în pieptcu ciocanul de cauciuc şi cu cizmele.

După câteva minute, părintele Glicherie a fost trecut într-ocameră obscură şi controlat cu ajutorul aparatelor medicale. Gar-dienii, alături de medic, priveau de la pupitru examenul pulmonar.Fără să observe nimic, unul dintre ei a zis: „Eu nu văd în preotul ăstadecât o icoană în formă de porumbel, în care străluceşte chipul Maicii

- 204 -


Domnului cu Fiul ei în braţe”. Înspăimântaţi de această vedenie, s-auîmblânzit şi au întocmit în cel mai scurt timp transferul părinteluiGlicherie din închisoarea de la Văcăreşti către colonia Galeşul de lacanalul Dunăre-Marea Neagră.

Aici s-a regăsit cu ceilalţi părinţi arestaţi şi ei în noaptea de 14-15 februarie în curtea Mănăstirii Slătioara. Cu timpul, datorită vieţiilui virtuoase, deţinuţii de aici au început să recunoască în părinteleGlicherie un om dedicat rugăciunii şi iubirii faţă de aproapele. Faptulcă era călugăr s-a văzut în tot comportamentul lui, fiind de osmerenie rară. Tot timpul era într-o vorbire neîntreruptă cu Dum-nezeu. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste.Vocea lui blajină şi dragostea faţă de om îl arătau ca pe un adevăratpărinte duhovnicesc.

Anul 1954. Repunerea în libertate și întoarcerea la Slătioara.

Reîntors acasă din surghiunul pătimirilor trăite în penitenciarulde la Văcăreşti şi canalul Dunăre-Marea Neagră, părintele Glicherieera cinstit de credincioși ca o icoană vie ce întruchipa în sine desă-vârșirea de slujitor și următor lui Hristos. Ceea ce se vedea de la sinepe chipul acestui trăitor în sfințenia Duhului, cinstit ca un sfânt decătre poporul dreptslăvitor, era tăria de caracter, cuvântul propo-văduit împlinit prin faptă, dragostea faţă de cei săraci, dezinteresul înorice împrejurare, înţelegerea, înţelepciunea evanghelică şi jertfa desine.

Punerea în faptă a acestor virtuţi duhovniceşti nu cunoşteahotare, părintele tratându-i pe toţi credincioşii cu aceeaşi căldurăsufletească şi numindu-i „fraţi întru Hristos”. Trecut prin atâtea păti-miri pentru numele şi Evanghelia lui Hristos, ştia să îmbine cu multăînţelepciune credinţa şi ştiinţa, pe care o considera bună doar înmăsura în care ea ajuta mântuirii omului. Starea de sfinţenie, la careajunse încă din viaţă, era dovedită de tăria credinţei şi a smerenieisale, care l-au ajutat să biruiască ispitele şi pătimirile cele mai groaz-nice, fără a se arăta nemulţumitor sau lipsit de răbdare.

- 205 -


- 206 -


Sfântul Glicherie şi părintele Neofit Văcăreanu

Cu toate acestea, sfinţenia părintelui Glicherie nu era trasatănumai de virtuţile unei vieţi ascetice, ci și de dragostea şi compăti-mirea cu care s-a implicat în problemele de existenţă a credincioşilor,ce veneau către el cerându-i rugăciunea în vremea necazurilor lor.Deseori, sfaturile pe care le dădea creştinilor evlavioşi erau ca omărturisire a faptelor vieţii sale, pentru că el niciodată nu sfătuia pecineva mai înainte de a fi împlinit el însuşi prin faptă. Pentru aceasta,creştinii îl aveau ca pe un om ales de Dumnezeu, ca pe un apostol,rânduit de sus spre întărirea de suflet a credincioşilor. În toate, el afost un model de virtute şi o icoană vie.

Era ca o lumină ce se cobora din înalt şi strălucea în aceastălume sfărâmată de războaie, tulburări şi împărţiri, în acest întunericîn care nu se mai deosebea prea bine calea adevărului de cea aînşelăciunii. Era un adevărat purtător de Duh - om îndumnezeit careavea în suflet cea mai de preţ comoară - Darul înţelepciunii dumne-zeieşti, prin care deseori a doborât înţelepciunea „înţelepţilor” lumiiacesteia, slăvind pe Dumnezeu, de la Care purcede toată înţelep-ciunea şi sfinţenia.

Învăluit în aureola sfinţeniei încă din această viaţă pămân-tească, părintele Glicherie a fost ca un străjer al Ortodoxiei în mijloculBisericii lui Hristos, din aceste hotare unde se grăia româneşte. Dum-nezeu a rânduit ca el să trăiască în acele vremuri tulburi, în care dreap-ta credinţă era smulsă din sufletele oamenilor, iar Ortodoxia eraînlocuită cu umanismul unei epoci în care omul era considerat mă-sura tuturor lucrurilor.

În vremea când vrednicia de cleric era coborâtă la simpla con-diţie de îndeplinire a unei funcţii bisericești în stat şi mulți slujitorierau lipsiţi de acel simţământ ce se numeşte frică de Dumnezeu saujertfire pentru adevărul Evangheliei lui Hristos, în acest timp părin-tele Glicherie a dovedit unei lumi întregi că numai dreapta credinţă,dragostea faţă de Dumnezeu şi nădejdea spre milostivirea dumne-zeiască rămân virtuţile pe care diavolul nu poate să le biruiască cuuşurinţă.

- 207 -


Anul 1954. Anchetatorii politici sunt ruşinaţi de dumnezeiasca minune.

Slujind lui Dumnezeu cu dragoste şi devotament, părintele Gli-cherie era dispreţuit de cei ce erau supuşi noilor rânduieli, născute laVatican. Dintotdeauna el trecea cu vederea acest dispreţ îndreptatîmpotriva lui, care mergea până la zavistie şi ură. Principiul său decăpătâi era că cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu trupeşte şi sufleteştenu se teme de nimic: nici de tâlhari, nici de răutatea oamenilor, nicide ispitirile duhurilor întunericului. În faţa oricărei încercări, el spu-nea deseori: „Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu”. Sau alteori sfătuia pecredincioși zicând: „nimeni pe pământ nu poate scăpa de întristări,cu toate că ele par de neîndurat, căci ele vin pentru că oamenii nu vorsă-şi smerească sufletul şi nici să se predea voii lui Dumnezeu. Cândne vom smeri prin pocăinţă, vom fi gata să suferim toate necazurile:foamea şi sărăcia, boala şi defăimarea, nedreptatea şi prigonirea.”

Darul sfinţeniei părintelui Glicherie s-a dezvăluit pe deplin,chiar sub privirea câtorva clerici de pe nou, printr-o minune care a ră-mas încă vie sub privirile sufleteşti ale creştinilor adunaţi pe atunci încurtea Mănăstirii Slătioara.

Era în toamna anului 1954 când părintele Glicherie, eliberat decurând de la canalul Dunăre-Marea Neagră, îşi făcea noi planuripentru amenajarea unui iaz în curtea mănăstirii. După slujba vecer-niei, când negura serii cobora peste sat, liniştea acestor ţinuturi tăcutese tulbură de zgomotul asurzitor al unei maşini. Era un IMS (maşinăde teren din anii 1940-1950) de culoare verde care trosnea din toateîncheieturile, încercând să câştige teren în panta care ducea cătrepoarta Mănăstirii Slătioara. Oricine ar fi auzit acceleraţiile înfundateale maşinii, putea să-şi dea seama că maşina nu funcţiona laparametri mecanici normali.

La o distanţă de aproximativ 50 de metri de poarta mănăstirii,maşina a făcut un zgomot asurzitor, lăsând în urma ei o dâră de fumnegru. IMS-ul rămăsese blocat în pantă şi chiar în mijlocul drumului.În câteva clipe, patru jandarmi au coborât în grabă prin partea din

- 208 -


spate a maşinii. Pe feţele lor se citea tulburarea lăuntrică. La fel detulburaţi au coborât alţi trei bărbaţi îmbrăcaţi în sutane clericale. Nupurtau barbă şi nici mustaţă, dar se cunoştea după ţinuta lor de hai-nă neagră că erau din rândul slujitorilor bisericeşti. Şoferul, un tânărtras la faţă, dădea târcoale prin jurul maşinii lăsând să-i curgă printredinţi câteva cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu. Ultimul carecoborî din maşină era un bărbat voinic cu un aer de superioritate şiun echilibru lăuntric vădit.

Creştinii din sat, bărbaţi, femei şi copii au dat buluc spre mănăs-tire, înţelegând că prezenţa jandarmilor era un pericol pentru călu-gări. Se credea că urmează o nouă tentativă de arestare. În faţaporţilor mănăstirii, creştinii făcuseră zid din trupurile lor. Nimeni nuîndrăznea să rupă tăcerea ce-i cuprinse pe vizitatorii înfricoşaţi demulţimea ce se învârtea în jurul lor. Cei îmbrăcaţi în sutane s-au adă-postit în grabă în dosul maşinii, de unde coborâseră cu puţină vrememai înainte. Jandarmii, înarmaţi până în dinţi, nu îndrăzneau să punămâna pe arme.

Numai acel bărbat impunător, care părea a fi şeful de grup, aîntrebat, privind către mulţime: „Cine e stareţ aici?” Cu glasuri maimult speriate decât liniştite, creştinii murmurau numele părinteluiGlicherie. Neliniştea s-a risipit într-o clipă, mai ales după ce bărbatulacela s-a recomandat că este jurist de profesie şi că nu a venit cu in-tenţii rele asupra călugărilor din mănăstire. Cu o amabilitate de om înţe-lept, a rugat pe câţiva bărbaţi să împingă maşina până în curtea mănăstirii.

Cum rândurile celor ce făcuseră zid în faţa porţilor mănăstirii setot răreau, juristul se strecură printre creştini şi păşi spre mănăstire cuo curiozitate crescândă. Se vedea din comportametul lui că nu intraseprea des într-o biserică. Privea în stânga şi în dreapta în căutareacuiva aparte, fără nici măcar să-şi facă semnul Sfintei Cruci. În curteamănăstirii era singur printre creştini ce intrau şi ieşeau din biserică.Cei cu care venise împreună - preoţii îmbrăcaţi în sutane şi jandarmii- dăduseră bir cu fugiţii şi se ascunseseră în maşină, ca nu cumva săcadă în mâinile creştinilor deja revoltaţi.

Părintele Glicherie, din partea de jos a mănăstirii, privea în li-nişte toată întâmplarea, în vreme ce călugării din mănăstire s-au făcut

- 209 -


nevăzuţi. Ocoli puţin în preajma unor tufişuri şi ieşi în întâmpinareajuristului nou-venit, care cerceta atent cu privirea locurile dimprejur.Când dădu cu ochii de părintele Glicherie, acesta întrebă: „Cine estareţ aici?” La aceste cuvinte, părintele Glicherie rosti smerit: „Dom-nul Dumnezeu... cine altul?”.

La aceste cuvinte, juristul tăcu câteva clipe, după care grăi:„Părinte, mergi de cheamă vreo câţiva călugări, să împingem maşinamăcar până aici în curtea mănăstirii, că a rămas blocată în pantă. Dejumătate de oră accelerăm motorul, dar nici un rezultat”. PărinteleGlicherie, pe un ton de bunăcuviinţă, rosti către el: „Domnule şef,dacă ai fi venit cu credinţă în Dumnezeu, nu ţi se oprea maşina lacâţiva paşi de poarta mănăstirii. Nu ştii dumneata că cine estenecredincios în cele mici rămâne necredincios şi în cele mari?”

La auzul acestor cuvinte, bărbatul îşi ridică privirea încruntatăasupra părintelui, zicând: „Dacă tu eşti credincios în Dumnezeu,atunci roagă-te tu să pornească maşina!” Părintele Glicherie, cu unzâmbet în ochi, privi spre maşina împotmolită de puterea lui Dum-nezeu şi, făcând semnul sfintei cruci, după obiceiul preoţiei, a zis:„Mare eşti Doamne şi puternic şi nici un cuvânt nu este de ajuns spreslava minunilor Tale!” Şi întorcându-se către bărbatul, care-l sorbeadin priviri, îi spuse: „De acum puteţi pleca, că o să vă meargă ma-şina.” În clipa aceea, motorul maşinii porni prin minune dumneze-iască, iar şoferul surprins de una ca aceasta, se grăbi să accelerezemaşina, intrând potolit pe poarta mănăstirii.

Maşina a parcat chiar în faţa bisericii, în vreme ce bărbaţii îm-brăcaţi în sutane coborâră, fără a grăi nici un cuvânt către părinteleGlicherie care, rămas în mijlocul curţii, privea spectacolul obrăznicieişi necredinţei lor. Grăbiţi parcă de întunericul nopţii, ce se lăsa dinplin peste curtea mănăstirii, toţi cei nou-veniţi au intrat în biserică.Aici, câţiva călugări îşi împlineau rânduiala de rugăciune a Pave-cerniţei, şi fără a se lăsa derutaţi de la convorbirea lor cu Dumnezeu,nu dădeau importanţă vizitatorilor care, privind în stânga şi îndreapta, se grăbeau spre ieşire. Ajunşi la uşa bisericii, unul dintre ceiîmbrăcaţi în sutane, care purta o cruce pe piept şi părea a fi superiorcelorlalţi, spuse către jurist: „Ce facem, domnule? Daţi ordin la jan-

- 210 -


darmi să caute prin chilii şi să-i aresteze pe cei de pe listă!” La aceste cuvinte, juristul se întoarse către el şi privindu-l dis-

preţuitor spune: „De acum să percheziţionaţi voi chiliile călugărilor.Eu nu dau alt ordin decât să vă urcaţi în maşină şi să plecăm, că voitrei fiind nu aţi putut să faceţi maşina să pornească, pe când un ne-isprăvit ca acela din curte, numai cât a făcut cruce peste ea a şipornit”. Şi aşa, ieşind din curtea mănăstirii, au plecat ruşinaţi deputerea lui Dumnezeu.

Anul 1955. Arhiereul Galaction Cordunşi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi.

Arhiereul Galaction Cordun, născut la 30 august 1883 în satulBrehuieşti-Hancea (judeţul Botoşani), a absolvit Academia ImperialăTeologică din Sankt Petersburg, cu titlul de Magistru în Teologie. Aobţinut titlul ştiinţific de doctor în Teologie. Reîntors în ţară înaintede primul război mondial, a fost hirotonit ieromonah pentru cate-drala mitropolitană din Bucureşti. Ulterior, a fost ridicat la rangul dearhimandrit.

Caracterul său de adevărat slujitor al lui Hristos s-a doveditîncă din 29 decembrie 1916, când el adresa o scrisoare către Î.P.S.Conon Arămescu-Donici, mitropolitul primat al Bisericii OrtodoxeRomâne din acea vreme, în care îşi exprima protestul faţă de ordo-nanţa germană de a sărbători Naşterea Domnului şi Anul Nou (1917)odată cu Biserica Catolică, luând astfel poziţie împotriva intervenţieiforţelor de ocupaţie germane în chestiunile bisericeşti.

În conţinutul acestei scrisori, arhimandritul Galaction Cordunpreciza: „Chestiunea ce preocupă astăzi toate straturile societăţiiromâneşti din teritoriile ocupate de străini, este fără îndoială aceea aintroducerii calendarului gregorian ce ni s-a impus de către guvernulşi comandamentul german şi a-l pune şi în uzul Bisericii noastre.

Din punctul de vedere al dreptului tradiţional şi al practiciiobservate în Biserica noastră de Răsărit încă din cele mai vechitimpuri, această inovaţie care nu reprezintă în sine o dogmă ne-

- 211 -


alterabilă, ci numai un calcul de 11 sau 13 zile diferenţă între unul şicelălalt, ar constitui totuşi o mare lovitură morală pentru poporulnostru ortodox şi în acelaşi timp ar fi un succes enorm pentru Bisericapapală, a cărei mână se poate întrevedea şi aici - căci, folosindu-se deautoritatea germană, se străduieşte acum să ne forţeze ca să primimcalendarul ei, mai ales în aşa circumstanţe, când misiunea organelorocupante şi preocupările lor sunt îndreptate cu totul în altă partedecât în aceea de cum sărbătoresc românii Paştele, Crăciunul şi AnulNou, mai ales că avându-se în vedere chiar ocuparea teritoriuluinostru, nu se poate anticipa o rămânere aici după încheierea păcii şiimplicit luarea de măsuri care să faciliteze bunul mers al adminis-traţiei teritoriului nostru.

În mâna ce caută să dirijeze acest aranjament, daţi-mi voie săîntrevăd sub masca catolicismului, ascunzându-se cu cea mai mareprecauţie, umbre de renegaţi tot dintre ai noştri, plecaţi din cauzanesatisfacerii ambiţiilor lor prea exagerate, care servind în aceastăchestiune cauza Bisericii duşmane, doresc să-şi poată câştiga acoloun titlu nenorocit de glorie şi o recompensă mai mare decât 30 dearginţi, preţul vânzării rânduielilor Bisericii Domnului. De aceea eu,ca un smerit slujitor al Î.P.S. Voastre, declarându-vă că în atitudineaenergică ce va trebui să luptaţi pentru apărarea drepturilor noastretradiţionale, voi fi gata a vă apăra, chiar cu preţul vieţii mele, jertfindşi ultima picătură de sânge pentru respectul aşezămintelor noastrebisericeşti şi al predaniilor moştenite din străbuni.”

Pentru îndrăzneala de a mărturisi adevărul credinţei, arhi-mandritul Galaction Cordun a fost reţinut de poliţia centrală ger-mană la 31 ianuarie 1917 şi internat ca ostatic sub pază la MănăstireaSăveni (judeţul Ialomiţa). Motivul arestării a fost comunicat abia înluna iulie - când, conform adresei poliţiei germane nr. 10591 din 27iulie 1917, se preciza că arestarea sa a fost în baza motivului: „acti-vitate păgubitoare intereselor germane, în contrazicere violentă cumisiunea sa apostolică, ceea ce face imposibilă reintegrarea sa îndemnitatea ce o ocupa până acum”. Pentru o perioadă de timp, a fostdeportat în Bulgaria, în condiţii de exilare. După perioada de exil, afost repus în drepturile bisericeşti de altădată.

- 212 -


În anul 1932, arhimandritul Galaction Cordun a fost numit înfuncţia de mare eclesiarh la catedrala patriarhală din Bucureşti.Ulterior a publicat un valoros studiu referitor la sectele religioase careîşi au originea în Cabala, intitulat: Cum s-a manifestat iudaismul înpropaganda adventistă. Ca urmare a alegerii (la 30 noiembrie 1933) aP.S. Nifon Criveanu ca episcop al Huşilor, P.S. Episcop VartolomeuStănescu al Râmnicului a fost lipsit de ajutorul arhiereului său vicar.Atunci P.S. Vartolomeu a cerut în mod repetat şi a obţinut în cele dinurmă să i se dea un nou arhiereu vicar.

După efectuarea examinării canonice din 27 martie 1935,arhimandritul Galaction a fost hirotonit arhiereu-vicar al episcopieiRâmnicului - Noul Severin cu titlul de „Craioveanul” în BisericaDomniţa Bălaşa din Bucureşti, în ziua de 31 martie 1935. Ceremoniahirotonirii a fost oficiată de către următorii trei episcopi: VartolomeuStănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912),

- 213 -


Imagini vechi de la hramul Mănăstirii Slătioara - Schimbarea la Faţă

Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) şi Poli-carp Moruşca al episcopiei misionare pentru românii ortodocşi dinAmerica (hirotonit episcop în 1935) .

Ulterior, episcopul Galaction a fost numit în funcţia de secretaral Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, iar în septembrie 1940 a fostnumit duhovnic al familiei regale, fapt care nu a permis numirea saca episcop într-un alt scaun episcopal. În perioada ianuarie - noiem-brie 1942, episcopul Galaction a îndeplinit funcţia de locţiitor deepiscop al eparhiei Tomisului. După această perioadă a fost numitstareţ al Mănăstirii Neamţ.

La 1 ianuarie 1949, patriarhul Justinian Marina era obligat săpensioneze pentru limită de vârstă, printre alţi arhierei şi pe arhiereulGalaction Cordun, secretarul Sfântului Sinod. Din 1949, episcopulGalaction a întrerupt împreună-slujirea cu cei din Biserica de stil nou.Slujea numai la Mănăstirea Râmeţ, unde stareţul Evloghie menţinearânduiala bisericească după vechiul calendar iulian şi tipicul din

Sfântul Munte Athos. Din anul 1949şi până în 1955, episcopul Galactiona slujit numai în biserica MănăstiriiRâmeţ, în jurul său grupându-se creş-tini şi clerici din cadrul a şapte pro-toierii din judeţul Alba şi împrejurimi.

În toamna anului 1954, părinteleGlicherie şi ceilalţi monahi condam-naţi încă din 1952, au revenit în Mă-năstirea Slătioara. Străduinţa părin-telui Glicherie de a restabili ierarhiaîn Biserica Ortodoxă de Stil Vechiculmina cu descoperirea unei bro-şuri elaborate în anul 1916 de cătrearhimandritul Galaction Cordun,prin care îşi manifesta împotrivireafaţă de introducerea calendaruluigregorian în Biserică. După o înţe-legere cu monahii de la Slătioara,

- 214 -


Preasfinţitul Galaction Cordun

părintele Glicherie a format o delegaţie condusă de monahul DionisieHugeanu, care avea drept scop stabilirea unor discuţii cu arhiereulGalaction Cordun.

În anul 1955, arhiereul Galaction Cordun se afla internat laspitalul militar din Bucureşti. Ca delegat din partea Mănăstirii Slă-tioara, părintele Dionisie a luat legătura cu o rudă apropiată aarhiereului, de la care a aflat mai multe amănunte. În cele din urmă,părintele Dionisie împreună cu alţi membri ai delegaţiei au obţinutvizita la arhiereu într-o zi de vineri după-amiază.

Din mărturisirile ulterioare ale părintelui Dionisie aflăm: „cândam intrat în salon, am văzut întins pe pat un om robust, înaintat înzile, a cărui privire parcă ne lăsa fără grai. Ni se părea că citeşte totuldin ochii noştri, mai ales că primele lui cuvinte au fost: „De undesunteţi?” Monahul Dionisie, rămas aproape încremenit în faţa celuicare parcă le ştia gândurile, abia a reuşit să pronunţe câteva cuvinte:„Vă aparţine această broşură?” Cu obrazul brăzdat de picătura uneilacrimi, preasfinţitul o luă, o sărută ca pe o icoană, o strânse la pieptexclamând: „Da, este a mea! A mea este! Este a mea!”

După ce părintele Dionisie a prezentat acestuia, amănunţit,situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, arhiereul Ga-laction Cordun a încredinţat că va accepta să se alăture celor de laSlătioara, în condiţiile în care s-ar putea institui aici o episcopie, curânduiala slujbelor după vechiul calendar iulian.

După externarea din spital şi după restabilirea deplină a sănă-tăţii, arhiereul Galaction Cordun a adresat telegrame PatriarhieiMoscovei şi celorlalte Patriarhii Ortodoxe, inclusiv Patriarhiei Bise-ricii Ortodoxe Române, prin care făcea cunoscut tuturor că, la cerereacredincioşilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, era proclamatîntâistătător al acesteia, înfiinţând astfel mitropolia Bisericii Ortodoxede Stil Vechi din România, cu sediul la Mănăstirea Slătioara.

Revenirea arhiereului Galaction Cordun la Biserica Ortodoxăstrămoşească, păstrătoare a vechilor predanii ale Sfinţilor Părinţi, afost înfăptuită la 05 aprilie 1955 şi s-a concretizat prin declaraţiapublică (mărturisirea de credinţă) din aceeaşi dată. Personalitatea sa,de o verticalitate fără cusur, nu admitea ascunzişuri de acest fel, iar

- 215 -


poziţia sa fermă, cu privire la păstrarea Sfintei Tradiţii şi păzireasfintelor canoane, era deja foarte bine cunoscută, atât în mediile înaltebisericeşti, cât şi în rândul poporului ortodox.

Declaraţia de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechia fost o adevărată mărturisire de credinţă. Iată cuprinsul ei: „Subsem-natul arhiereu Galaction Cordun, cu domiciliul în Bucureşti, raionulNicolae Bălcescu, str. Cuza Vodă nr. 2, şeful spiritual al BisericiiPravoslavnice Tradiţionale de Răsărit, declar prin prezenta, în faţaclerului şi poporului din toate parohiile şi mănăstirile de pe teritoriulRepublicii Populare Române că, eu, arhiereul Galaction Cordun, debunăvoia mea şi nesilit de nimeni, am acceptat propunerea şi ale-gerea pe care poporul a făcut-o în persoana mea, de a fi şeful spiritualal acestei Biserici, arhiereul ei, aşa cum am declarat Sfântului Sinodîn scrisoarea pe care am trimis-o prin tribunalul capitalei R.P.R. la 05aprilie 1955, scrisoare menţionată în revista Bisericii OrtodoxeRomâne, Buletinul Oficial al Sf. Sinod, nr. 34. Asupra acestei decla-raţii publice n-am renunţat niciodată. Declar în faţa poporului drept-credincios că sunt şi rămân arhiereul şi şeful spiritual al BisericiiPravoslavnice Tradiţionale de Răsărit, mărturisire pe care o fac odatăpentru totdeauna.”

Prin această declaraţie publică din data de 05 aprilie 1955,adresată atât tribunalului capitalei Republicii Populare Române, câtşi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, condus de Justinian Marina,episcopul Galaction Cordun devenea „şeful spiritual al Bisericii Pra-voslavnice Tradiţionaliste de Răsărit”, actualmente recunoscută subtitulatura de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Datorităîmprejurărilor sociale nefavorabile, primirea sa oficială ca mitropolital Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc la data de 21 mai 1955.

Reîntoarcerea arhiereului Galaction Cordun la vechiul calendar aavut un caracter canonic, ce implica mărturisirea adevăratei credinţeortodoxe. Ruperea definitivă şi în mod oficial de Sinodul BisericiiOrtodoxe Române din anul 1955 era întărită de canonul 15 de laîntâiul şi al doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861, care printrealtele zice: „... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai-mariişezători ai lor din motive de erezie (sau schismă, n.ed.) propovăduită

- 216 -


de aceştia, şi care schismă sau erezie sunt oprite şi certate de SfinteleSinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nuse osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Bise-rica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărâreaSinodului, căci nu greşesc”.

Anul 1955. Reconsolidarea ierarhiei în Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Dintre ierarhii care au primit noul calendar, unii s-au mulţumitcu un oarecare confort material în schimbul tăcerii, alţii s-au ridicat şiau biruit. Printre cei care, cu Darul lui Dumnezeu s-au ridicat, senumără şi episcopul Galaction Cordun, râvnitor şi iubitor de viaţămonahală. În 1924, când s-a făcut schimbarea calendarului, arhiman-dritul Galaction era cunoscut ca un potrivnic al noului calendar şi alnoului sistem ecumenist ce se instala în Biserica Ortodoxă Română.

După încheierea primului război mondial şi formarea RomânieiMari, noul guvern a decis ca toate persoanele considerate „anti-sistem” în anii războiului să fie excluse din conducere, inclusiv dinBiserică. Arhimandritul Galaction a fost cel dintâi vizat în acest sens,însă pentru calităţile sale de om intelectual şi autor al mai multorvolume de traduceri şi lucrări teologice originale, nu a putut fiînlăturat. La 1 ianuarie 1919, pe motiv de colaborare cu autorităţilegermane, mitropolitul primat Conon era obligat să se retragă de laconducerea Bisericii. De aici înainte, Biserica Ortodoxă Română intrape mâna unor politicieni fără Dumnezeu.

Persoane active, precum arhimandritul Galaction, constituiau oproblemă pentru sinodalii de atunci. Din 1924, arhimandritul Ga-laction Cordun menţinea legătura cu sinodalii schismatici din nece-sitate, pentru pacea şi consolidarea Bisericii, dar mărturisea cu fiecareprilej că schimbarea calendarului s-a făcut în mod necanonic şi abu-ziv. El nădăjduia că într-o zi un Sinod panortodox va pune lucrurilepe vechiul şi sfântul făgaş al Bisericii.

- 217 -


În luna martie 1955, la Slătioara, părintele Glicherie împreună cualţi slujitori din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi au cercetat amănunţitsituaţia canonică de reprimire a arhiereului Galaction Cordun. Acţiu-nea sinodală în acest sens era una ulterioară deciziei arhiereului Ga-laction, de revenire la Biserica Pravoslavnică.

În hotărârile întrunirii din martie 1955, se stipula că modul dereprimire a arhiereului Galaction Cordun era cel al pocăinţei, iaracţiunea în sine era săvârşită în baza principiului iconomiei biseri-ceşti, în conformitate cu canoanele Sfinţilor Părinţi, dar şi ţinându-secont de sfatul Chinotitei Athonite a Sfântului Munte (1928) și apatriarhului Ierusalimului, Damianos (1930).

În acest sens, s-a luat în considerare şi faptul că în primăvaraanului 1955, în Biserica de stil nou erau trei episcopi care manifestausimpatie față de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. Era vorba de Atana-sie Dincă Bârlădeanul, hirotonit episcop în 1945, Chesarie Păunescual Dunării de Jos, hirotonit episcop în 1944 şi Galaction Cordun,hirotonit episcop în 1935.

Dintre aceştia, episcopul Galaction Cordun a fost singurul carea rămas nestrămutat din hotărârea sa de revenire la Biserica pravo-slavnică. Din pricina presiunii şi a amenințărilor sinodalilor dinBiserica de stil nou, primii doi episcopi nu au mai revenit niciodată laBiserica Ortodoxă de Stil Vechi.

În martie 1955, părintele Glicherie împreună cu slujitorii şicredincioşii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, se aflau în situaţia de areconsolida ierarhia acestei Biserici prin reprimirea arhiereuluiGalaction Cordun, care după porunca Chinotitei Athonite şi a pa-triarhului Damianos al Ierusalimului trebuia cercetat după mărtu-risirea de credință (să fie dreaptă și în conglăsuire cu cea a SfințilorPărinți); după hirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și dupăcanoane (situația de reprimire să se încadreze în canoanele apos-tolice)”. Deci reprimirea trebuia făcută numai în duhul canoanelorbisericeşti.

Atitudinea arhiereului Galaction Cordun, care din anul 1949,pe motivul pensionării, s-a dezis de ierarhia schismatică, a fost soco-tită ca un început de pocăinţă. Din anul 1949 şi până în 1955, arhi-

- 218 -


ereul Galaction a slujit numai laMănăstirea Râmeț, ținând vechiulcalendar și toate rânduielile Bisericiiadevărate, fără a mai liturghisi îm-preună cu vreun arhiereu al Bisericiide stil nou.

La Râmeţ, stareţul Evloghie ţinearânduiala slujbelor bisericeşti dupăvechiul calendar iulian, din motivulcă acesta vieţuise în Sfântul Muntevreme de 20 de ani, iar acum reîntorsîn România dorea să-şi menţină a-ceeaşi linie tradiţionalistă. Din punctde vedere administrativ, MănăstireaRâmeț aparținea Patriarhiei Române,motiv pentru care niciodată nu s-aputut constitui aici nucleul BisericiiOrtodoxe Tradiţionaliste. De aici,dar şi din lucrările sale teologice, seputea vedea că arhiereul Galactionmărturisea aceeaşi credinţă pe care o

mărturiseau şi cei rămaşi în turma lui Hristos, strânşi în jurul părin-telui Glicherie, şi toţi împreună, în acelaşi cuget, mărturiseau credinţape care Apostolii au propovăduit-o, Sfinţii Părinţi au apărat-o şi aupecetluit-o, iar mucenicii au apărat-o şi au mărturisit-o.

Ca să înlăture orice umbră de îndoială, la acestea toate, prea-sfinţitul Galaction a crezut de cuviinţă să adauge o mărturisire decredinţă, rostită în timpul primei sale predici, ţinute după săvârşireaSfintei Liturghii, în faţa unei mulţimi de credincioşi.

El spunea: „Mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc a ţine rân-duiala sărbătorilor după pascalia şi calendarul gregorian. Dar, pentrucă îmi doream să contribui la ridicarea ierarhiei în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos, am folosit iconomia pentru a nu rupe Bisericaşi pentru a pregăti condiţiile de consolidare a ei.

Şi iată că au trecut 31 de ani de atunci şi până acum, vreme în

- 219 -


Întâmpinarea preasfinţituluiGalaction Cordun

la Mănăstirea Slătioara, la 21 mai 1955

care fraţii mei de slujire şi comuniştii au încercat să mă preseze, să mădea cu totul pe nou şi să renunţ la mărturisirea dreptei credinţe.Mulţi dintre cei din Biserică, dar şi din afara ei au zis că, de dragulcinstei de episcop, am devenit un adept al stilului nou. Nu este aşa,situaţia este total opusă. De dragul dreptei credinţe am primit hiro-tonia de episcop, fără de care nu aş fi putut să-mi duc la bun sfârşitplanul şi dorinţa ca într-o zi să reclădim din temelii Biserica Drept-slăvitoare, după canoanele şi predaniile apostolice şi ale SfinţilorPărinţi. Dar, pentru acest lucru atât de măreţ aveam nevoie de spri-jinul poporului, căci episcopul singur nu poate constitui Biserica.Nici episcopul nu poate dăinui fără popor, nici poporul fără episcopnu poate să-şi făurească ierarhia în Biserică.

Dacă în şase ani (1949-1955, n.ed) de când lupt alături dearhimandritul Evloghie (Oţa) la reclădirea Bisericii canonice a luiHristos, nimic nu am reuşit, nădăjduiesc ca de aici înainte, alături depopor şi părinţii din această mănăstire, să reuşim împreună săridicăm Biserica în care să ne regăsim mântuirea sufletească...”

Chestiunea cu privire la hirotonia acestuia era binecunoscutădin raportul Patriarhiei Române din anul 1935, unde se preciza:„După efectuarea examinării canonice din 27 martie 1935, arhi-mandritul Galaction a fost hirotonit întru arhiereu-vicar al EpiscopieiRâmnicului - Noul Severin cu titlul de „Craioveanul” în BisericaDomniţa Bălaşa din Bucureşti în ziua de 31 martie 1935. Ceremoniahirotonirii a fost oficiată de către următorii trei episcopi: VartolomeuStănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912),Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) şi PolicarpMoruşca al episcopiei misionare pentru românii ortodocşi dinAmerica (hirotonit episcop în 1935). Ulterior, episcopul Galaction a fostnumit în funcţia de secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”.

În concluzie, episcopul Galaction a fost hirotonit de trei epis-copi, dintre care doi aveau hirotonie validă şi succesiune apostolică,fiind hirotoniți mai înainte de 1924 - momentul intrării în schismă aBisericii Ortodoxe Române. În virtutea faptului că episcopiiVartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcopîn 1912) și Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923)

- 220 -


aveau deplinătatea Darului hiro-toniei primit de la Sfinții Părinți, larândul lor au transmis acest Darsfințitor și noului hirotonit, episco-pului Galaction, mai ales în con-dițiile în care acesta susținea o măr-turisire de credință dreaptă și înconformitate cu cea a Sfinților Pă-rinți. Chiar și făcând abstracție decel de-al treilea episcop (PolicarpMorușca), hirotonia episcopuluiGalaction era canonică și validă,chiar dacă ar fi fost săvârșită numaide primii doi, cu hirotonii valide larândul lor.

Reîntoarcerea episcopului Ga-laction Cordun în sânul BisericiiOrtodoxe de Stil Vechi, urma a ficercetată şi în virtutea rânduielilor

canonice ale Sfinților Părinți. După rânduielile canonice ale SfinţilorPărinţi şi constituţiile apostolice, în baza iconomiei bisericești, repri-mirea ierarhilor aflaţi în schismă se face prin pocăință (în cazul încare aceștia au succesiune apostolică și rânduiala hirotoniei lor estesăvârșită după canoanele Bisericii Ortodoxe). Acestora li se păstreazăaceeaşi treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor latrupul Bisericii celei adevărate.

Deci în cazul arhiereului Galaction, în baza principiului icono-miei bisericeşti, acesta era reprimit prin pocăinţă, respectându-i-serangul arhieriei, precum altădată a fost cazul a doi ierarhi schismatici- Zonie și Saturnin, care au fost primiți în Biserica-Mamă, păstrându-șirangul lor de episcopi, după mărturia Sfântului Vasilie cel Mare, dinI-a epistolă canonică). Ţinând cont de situația prin care trecea Bisericanoastră în acea vreme, dar şi pe temeiul principiului iconomiei bise-ricești, s-a acceptat drept validă hirotonia arhiereului Galaction Cor-dun, prin mărturisirea dreptei credinţe şi în temeiul canonul I al

- 221 -


Preasfinţitul Galaction Cordun

Sfântului Vasilie cel Mare, care printre altele zice: „dacă cei ce în vreooarecare treaptă aflându-se s-au dus împreună cu cei nesupuşi (schis-matici), când se vor pocăi (întoarce), să se primească în aceeaşirânduială (treaptă) în care au fost”.

În temeiul acestui canon, dar şi al principiului iconomiei bise-riceşti, a fost considerată validă hirotonia întru arhiereu a mitro-politului Galaction Cordun, care părăsea schisma şi se întorcea la dreap-ta credinţă. Acest lucru a fost perfect întemeiat din punct de vederecanonic, prin iconomia (pogorământul) Bisericii, însă numai pentruacea vreme (1955) şi niciodată de atunci înainte.

Anul 1956. Hirotonia întru arhiereu a ieroschimonahului Glicherie.

Primul arhiereu care a străbătut cerurile a fost Însuşi Mântui-torul Iisus Hristos, despre Care Sfântul Apostol Pavel zice: „…IarHristos, venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare, prin sângele Său a intratodată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11-12). Darularhieriei a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua praznicului Cinci-zecimii, pentru ca să se împlinească Scriptura ce zice: „…ci veţi luaputere, venind Duhul Sfânt preste voi şi veţi fi mie mărturii în Ierusalim şiîn toată Iudeea, în Samaria şi până la marginea pământului” (FapteleApostolilor 1, 8). De aici înainte Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor apostoliciau întărit Biserica Ortodoxă prin „punerea mâinilor”, adică prin hiro-toniile de episcopi, preoţi şi diaconi, slujitori ai Bisericii lui Hristos.De aici îşi are izvorul desăvârşita succesiune apostolică a BisericiiOrtodoxe a Sfinţilor Părinţi, deplinătatea Darului Sfântului Duh păs-trându-se numai prin mărturisirea dreptei credinţe, cu întreaga eicanonicitate şi dogmatismul propovăduit de Sfinţii Apostoli şi SfinţiiPărinţi.

Odată reîntors la Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, grija ceadintâi a mitropolitului Galaction a fost restabilirea şi întărirea ierar-hiei acesteia. În puţină vreme, situaţia din Biserica Ortodoxă de StilVechi a devenit tensionată, măsurile de persecuţie împotriva acesteiadevenind foarte violente. Aceste măsuri aspre de persecuţie porneau

- 222 -


din intenţiile de răzbunare ale Bisericii de stil nou împotriva arhiere-ului Galaction Cordun sau din principiile antireligioase ale comu-niştilor.

După ce mitropolitul Galaction îşi stabilise domiciliul la mănăs-tirea Slătioara, unde a şi hirotonit câţiva ierodiaconi şi ieromonahi, lapuţină vreme a fost arestat de securitate şi închis cu domiciliu obli-gatoriu în Mănăstirea Căldăruşani. De aici a fost scos numai pentruo vreme din motive de sănătate, obţinându-se în acest sens permisiu-nea ca el să locuiască din nou în Bucureşti cu domiciliu obligatoriu.În acest răstimp, părintele Glicherie a fost reţinut din nou şi deportatla Răchitoasa, în Bărăgan.

În anul 1956, în urma mai multor încercări nereuşite de reali-zare a unor legături euharistice cu alte Biserici ortodoxe de stil vechidin afara României, mitropolitul Galaction Cordun a luat decizia dea hirotoni, de unul singur, întru episcop pe arhimandritul EvloghieOţa. În condiţiile în care episcopii Chesarie Păunescu al Dunării deJos şi Atanasie Dincă Bârlădeanul al Râmnicului şi-au exprimatintenţia de a reveni în mijlocul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, darfără a împlini cu fapta un lucru ca acesta, mitropolitul Galaction Cor-dun s-a văzut obligat să aplice principiul iconomiei bisericeşti cuprivire la hirotonia unui episcop.

Această decizie nu era străină Bisericii Ortodoxe, ţinându-secont atât de lipsa de slujitori prin care trecea Biserica noastră în aceavreme, cât şi de persecuţiile îndreptate împotriva ei. Hirotonia întruepiscop săvârşită de unul singur, adică de mitropolitul GalactionCordun, era justificată prin temeiul canonic al Sfinţilor Apostoli, careîn tâlcuirea celui dintâi canon, hotărăsc ca în caz de persecuţie reli-gioasă, un singur episcop să aibă putere a hirotoni pe un alt episcop,precum a fost cazul lui Sidirie episcopul Palebiskei, care, după cummărturiseşte Sinesie, a fost hirotonit numai de un episcop de Filon,fiindcă nu puteau a se aduna mai mulţi episcopi din pricina perse-cuţiilor religioase.

Părăsind domiciliul obligatoriu din motive de sănătate,mitropolitul Galaction Cordun era adus noaptea la Mănăstirea Copă-ceni din preajma Bucureştiului, unde săvârşea hirotonii, mai întâi de

- 223 -


preoţi, iar mai târziu şi de episcopi. În acea vreme (1956), stareţ alacestei mănăstiri era arhimandritul Evloghie, strămutat aici de laMănăstirea Râmeţ din Ardeal, după ce suferise un an de închisoarecorecţională, pe motivul slujirii după vechiul calendar bisericesc.

În anul 1956, la Mănăstirea Copăceni, mitropolitul GalactionCordun a hirotonit întru arhiereu pe arhimandritul Evloghie Oţa,adormit întru Domnul în anul 1979, şi tot în acelaşi an, împreună cuacesta, au hirotonit întru arhiereu pe arhimandritul MeftodieMarinache, mutat la viaţa cea veşnică în 1977.

Ultima hirotonie întru arhiereu săvârşită de mitropolitulGalaction Cordun împreună cu ceilalţi doi episcopi nou-hirotoniţi, afost cea a ieroschimonahului Glicherie, stareţul Mănăstirii Slătioara,care în acea vreme era exilat la Răchitoasa, în Bărăgan, încă dintoamna anului 1955. Părintele Glicherie, în vârstă de 65 ani, slăbit decondiţiile inumane ale exilului şi de osteneala vieţii călugăreşti, a fostadus noaptea în Bucureşti de către ucenicul său, ierodiaconul Aga-tanghel, unde a fost hirotonit în biserica de la Moara Domnească,situată în preajma Bucureştiului. După hirotonie, autorităţile civileau aflat despre activitatea religioasă a mitropolitului GalactionCordun şi au hotărât să fie închis din nou în Mănăstirea Căldăruşani.

Anul 1956. Preasfinţitul Glicherie la Slătioara.

La Mănăstirea Slătioara, preasfinţitul Glicherie a fost primit cumultă dragoste sufletească de fiii Bisericii, mult oropsiţi de situaţiileconflictuale de atunci. De vreme ce odată cu hirotonia preasfinţituluiGlicherie a avut loc şi hirotonia întru ieromonah a părintelui Aga-tanghel, în următoarele zile cei doi s-au întors împreună la Slătioara.Era un moment de mulţumire sufletească, o împlinire a unui vis alpoporului dreptslăvitor. Era un început de restabilire şi reorganizarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ce urma să fie întărită prinactivitatea duhovnicească şi misionară a preasfinţitului Glicherie,care puţin mai târziu, avea să devină succesor al preasfinţitului mi-tropolit Galaction Cordun.

- 224 -


Ridicat la cinstea arhieriei în Biserica lui Hristos, preasfinţitulGlicherie devenise icoana vie a păstorului cu bună cuviinţă, aşa cumspune Sfântul Apostol Pavel: „Se cuvine episcopului să fie fără de pri-hană, ca un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând nimic spre plăcerea sa, ne-mânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iu-bitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept, cuvios, înfrânat; ţi-nându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi aîndemna cu învăţătura cea sănătoasă şi pre cei ce grăiesc împotrivă a-i certa”(Tit 1, 7-9).

Iubitor de curăţie şi înfrânare deplină asupra patimilor şipoftelor trupeşti, preasfinţitul Glicherie dispreţuia toate deşertă-ciunile acestei lumi, pentru dragostea către Dumnezeu, îndurândfoamea şi setea, îngheţul şi arşiţa soarelui. Ştiind că puterea dum-nezeiască în slăbiciune se desăvârşeşte, preasfinţitul Glicherie îi în-demna totdeauna pe creştini spre a păzi sfânta credinţă curată şi ne-întinată de vreun gând rău, aşa cum am primit-o de la Sfinţii Părinţi.

„Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit” - era îndem-nul său către preoţi şi credincioşi. „Nu vă abateţi nici la dreapta, nicila stânga, ci mergeţi pe calea împărătească. Să vă păziţi de şarpeleiubirii de argint, că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor,după cuvântul apostolului Pavel, care o numeşte închinare la idoli.Căci aurul şi argintul sunt mari vrăjmaşi ai creştinului şi muşcăasemenea şarpelui.

Nu vă înfricoşaţi de cei care stau cu arma împotriva noastră, cicăutaţi pacea cu Dumnezeu. Căci chiar Hristos ne spune: „nu precumdă lumea dau Eu”. Iar această pace a lui Hristos covârşeşte toatămintea. Este pacea despre care proorocul Isaia spune: „Şi păcii Lui nueste hotar”. Şi Apostolul Pavel ne învaţă aşa: „Căutaţi pacea cu toţiişi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Aşa pacesă aveţi între voi şi cu chibzuinţă să rânduiţi toate după Dumnezeu,ca să nu mâniaţi pe Dumnezeu. Sminteli multe vin peste noi şi eletrebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală. Voi,fraţii mei, să vă păziţi ca nu cumva să fiţi sminteală pentru credinţacelor mai slabi, şi să învăţaţi a vă purta sarcinile unii altora, ţinând cutărie pravilele bisericeşti, nelepădând şi fără a nesocoti nimic din cele

- 225 -


pe care Sfinţii Părinţi le-au rânduit...”

Anul 1956. Alte polemici.

Discuţiile aprinse, legate de subiecte teologice, în care era impli-cat preasfinţitul Glicherie, au continuat multă vreme mai ales după

anul 1955. Cum persecuţia religioasă deordin fizic încetase oarecum, s-a de-clanşat o persecuţie de ordin psihologic,în faţa căreia preasfinţitul Glicherietrebuia să aducă destule dovezi şi argu-mente canonice prin care să ateste ră-dăcinile dreptei credinţe ale BisericiiOrtodoxe de Stil Vechi.

Spre sfârşitul anului 1956, după onouă condamnare cu arest la domiciliua mitropolitului Galaction Cordun,mulţi teologi din Biserica de stil noucercetau îndeaproape situaţia biseri-cească de la Slătioara. Ei începeau tot-deauna discuţii pentru a iscodi şi a ispiti.În toamna acestui an, 1956, a avut locuna dintre cele mai contradictorii dis-cuţii purtate între preasfinţitul Glicherieşi reprezentanţi ai Bisericii de stil nou,

veniţi la Slătioara. Aceasta era o încercare de a repeta ceea ce părinteleCleopa ar fi dorit să ducă la îndeplinire prin anii 1950, când dorea săintroducă noul calendar în Slătioara. Precum odinioară, şi de dataaceasta preasfinţitul Glicherie se apăra prin puterea canoanelor Sfin-ţilor Părinţi şi deciziile sinodale ale întâistătătorilor Patriarhiilor Or-todoxe Soborniceşti de după anul 1583 (patriarhia Romei introducenoul calendar în uzul Bisericii în anul 1582).

Aceste decizii sinodale, elaborate cu privire la cei care ar primicalendarul şi pascalia gregoriană „papistă”, condamnau pe clerici cucaterisirea, iar pe mireni cu excomunicarea (afurisirea) dacă ar fiîndrăznit să accepte „calendarul şi pascalia papistă”. Astfel, preasfin-

- 226 -


Preasfinţitul Evloghie Oţa,întemeietorul Mănăstirii

„Adormirea MaiciiDomnului” din Bucureşti

- 227 -


Preasfinţitul Evloghie alături de obştea de la Copăceni. În dreapta sa,ieromonahul Pahomie Morar, viitorul episcop

al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

Părintele Glicherie cu domiciliulforţat la Răchitoasa, în Bărăgan -

15 iulie 1956

ţitul Glicherie aducea în discuţie hotărâri sinodale precum cea de la1848, ce zice: „Ţinem mărturisirea curată, după cum ne-au predat-oSfinţii Părinţi, respingând orice înnoire (reformă) ca o născocire adiavolului. Cel care primeşte înnoirea nu mai predică curată şiîntreagă credinţa Ortodoxă, care este păstrată din vechime şi care nuprimeşte nici adăugare, nici micşorare, nici schimbare. Dacă cineva arîndrăzni să schimbe, să sfătuiască sau să gândească una ca aceasta,singur s-a lepădat de credinţa lui Hristos şi singur a căzut în veşnicaanatemă, pentru că a hulit împotriva Sfântului Duh, zicând că nu s-agrăit adevărat în cărţi şi la Sfintele Soboare a toată lumea. Toţi care auprimit înnoiri (reforme)... de bunăvoie s-au îmbrăcat cu blestemul caşi cu o haină, fie că sunt papi, ori patriarhi, ori clerici, ori laici, oriînger din Cer.”

Deseori, preasfinţitul Glicherie făcea referire la problema schim-bării calendarului condamnată de canoanele Sfinţilor Părinţi, precumcanonul 7 apostolic ce zice: „Dacă vreun episcop, preot sau diacon vasărbători Sfânta zi a Paştelui înainte de primăvăreasca isimerie (sauodată cu evreii), să se caterisească” (cazul Paştelui din 1926 şi 1929)sau canonul I al Sinodului local din Antiohia, unde se precizează:

- 228 -


După hirotonia preasfinţitului Glicherie la Moara Domnească, 17 noiembrie 1956

„Toţi care ar îndrăzni să încalce hotărârea celui dintâi SinodEcumenic de la Niceea, în ceea ce priveşte Sfânta Sărbătoare a Paş-telui, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică. Iar, dacă vreuncleric ar încălca această poruncă şi ar săvârşi Paştele cu iudeii, să fiecaterisit de Liturghie şi asemenea toţi cei care se vor împărtăşi cu el”.

Printre altele, este consemnat faptul că preasfinţitul Glicherie acondamnat decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu referirela problema datei Paştelui din anul 1956, când Învierea Domnului s-aprăznuit în Biserica de stil nou tot la o dată anticanonică. Este vorbade data de 6 mai, pentru care comisia instituită de cancelaria SfântuluiSinod pentru examinarea proiectului de calendar bisericesc pe anul1956 a făcut următoarele propuneri:

a) În ziua de Buna-Vestire, care în anul 1956 cade în Duminica Idin Postul Sfintelor Paşti, să se săvârşească Liturghia Sfântului Vasiliecel Mare, potrivit indicaţiilor înscrise în Tipicul cel Mare (al SfântuluiSava) şi în Triod, la capetele lui Marcu.

b) În ceea ce priveşte sărbătoarea Rusaliilor, care cade în anul1956 odată cu sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sluj-bele acestor două sărbători să se combine, (prin analogie cu regulileînscrise în mineiele greceşti şi cele româneşti pentru cazul când săr-bătoarea Pogorârii Sfântului Duh se întâmplă să cadă în ziua de 21mai, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Pentru consideraţiuni de ordin practic, în legătură mai ales cubisericile care au hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” e depreferat rânduiala de mai sus, decât cea prevăzută în Penticostar şiTipicul cel Mare, care în cazurile similare (Aflarea capului SfântuluiIoan Botezătorul), recomandă mutarea serbării Sfântului în altă zi.

c) În ceea ce priveşte postul Sfinţilor Apostoli, comisiunea pro-pune să se urmeze rânduiala hotărâtă de Sfântul Sinod al BisericiiOrtodoxe Române pentru anul 1945 (când Paştele a căzut tot la 6 mai)adică să se prevadă un post de 3 zile - la 26, 27 şi 28 iunie (în săp-tămâna de harţi după noul calendar, n.ed.) - înainte de sărbătoareaSfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

- 229 -


Anul 1956. O caterisire nedreaptă.

În urma calomniilor aduse asupra Bisericii Ortodoxe de StilVechi, dar şi în urma eforturilor eşuate de a o prezenta ca fiind ne-canonică şi dezaprobată de „cezarul” pământesc al ocârmuirii co-muniste, la sfârşitul anului 1956, preasfinţitul Glicherie a prezentatsituaţia necanonică şi nedreaptă a caterisirii episcopului GalactionCordun. După acuzaţia de nesupunere faţă de Sinodul Bisericii destil nou, s-a adus în discuţie chestiunea caterisirii acestuia la data de14 aprilie 1955, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, subpreşedinţia patriarhului Iustinian. Motivul caterisirii era unul neca-nonic, adică revenirea arhiereului Galaction Cordun la dreapta cre-dinţă a Bisericii Ortodoxe a Sfinţilor Părinţi.

Preasfinţitul Glicherie a mărturisit că respinge deciziaSinodului Patriarhiei cu privire la caterisirea arhiereului GalactionCordun, întrucât cazul acestuia nu a fost judecat după normele şicanonicitatea tribunalului Bisericii Ortodoxe, din mai multe aspecte:

- 230 -


1. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun nu s-a făcut în te-meiul canonic al Sfinţilor Părinţi şi al Sfinţilor Apostoli care porun-cesc: „a se caterisi sau afurisi cei care încalcă rânduiala sfintelorcanoane. Şi acest lucru presupune să se dovedească faptul că cel învi-nuit a încălcat rânduiala sfintelor canoane şi, abia după aceasta, să fie

lipsit de Darul lucrător alpreoţiei sau al arhieriei.Deci, abia după judecataSinodului şi după ce estedovedită învinuirea, să i seaplice afurisenia sau cate-risirea”(vezi Tâlcuirea canonu-lui 3 al Sf. Apostoli).

Canoanele bisericeştiporuncesc Soborului epis-copilor celor vii să cateri-sească pe preoţi sau săafurisească pe mireni,când aceştia încalcă sfin-tele canoane. În cazul mi-tropolitului Galaction Cor-dun, prin întoarcerea lui ladreapta credinţă, nu poatefi vorba de nici o abaterecanonică. În mod canonic,

era justificată nesupunerea faţă de Patriarhia Bisericii OrtodoxeRomâne, care prin acceptarea calendarului gregorian devenise atâtschismatică (fiind în opoziţie cu adevărata Biserică Ortodoxă aSfinţilor Părinţi), cât şi sub caterisirea şi osândirea canonică (prinîncălcarea sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi şi ale Soboruluimarilor patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848).

2. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun a fost rostită la odată ulterioară numirii acestuia ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe deStil Vechi din România. Declaraţia mitropolitului Galaction Cordun,prin care aducea la cunoştinţă integrarea sa în cadrul Bisericii de Stil

- 231 -


Vechi, a fost elaborată şi înregistrată de Tribunalul Capitalei Repu-blicii Populare Române la data de 05 aprilie 1955.

Caterisirea a fost emisă la data de 14 aprilie 1955, când mitro-politul Galaction făcea parte din ierarhia Bisericii Ortodoxe de StilVechi, o altă structură bisericească, separată de cea a B.O.R. Înorganizarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, patriarhul Iustinian nuavea nici îndreptăţirea şi nici puterea de a lua vreo decizie, deci cuatât mai mult nu avea puterea de a caterisi pe vreun cleric al acesteia,din moment ce intervenţia sa, în acest caz, nu era posibilă din punctde vedere canonic şi al rânduielilor bisericeşti.

3. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun a fost o expresie derăzbunare a sinodalilor Bisericii Ortodoxe Române şi s-a născut dinzavistia pentru reîntoarcerea arhiereului la dreapta credinţă apos-tolică. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe cateriseau pentru lepă-darea şi îndepărtarea de la adevărul de credinţă, dar niciodată nucertau pentru pocăinţă şi îndreptare către adevărul dumnezeiesc.

Arhiereul Galaction s-a desprins de Sinodul B.O.R. din pricinaschismei şi al colaborării acesteia cu ereticii, despărţirea lui fiindîndreptăţită şi de canonul al 15-lea de la întâiul şi al doilea Sinod dinConstantinopol, la anul 861.

4. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun a fost o acţiune con-trară sfintelor canoane, întrucât acesta se rupea de Sinodul BisericiiOrtodoxe Române având ca temei multiple motive, pentru care Sfân-tul Theodor Studitul zice: „Păziţi-vă pe voi înşivă de erezia strică-toare de suflet şi de comuniunea cu aceasta, care este înstrăinare deHristos” (P.G. 99, 1216).

La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte „că nu doar ceiaflaţi în erezie, ci şi cei ce ţin comuniunea cu aceştia sunt vrăjmaşii luiDumnezeu”. Întocmai şi Sfintele Scripturi ne poruncesc: „nu vă ames-tecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos să le mus-traţi” (Efeseni 5, 11), şi: „pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, ziceDomnul; şi de necurăţie să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pre voi. Şi voifi vouă Tată, şi voi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul” (IICorinteni 6, 17-18). La fel şi Sfântul Marcu al Efesului mărturiseşte şi elzicând: „Toţi Părinţii şi Învăţătorii Bisericii, toate Soboarele şi Dum-

- 232 -


nezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce ţin rele învă-ţături şi să ne separăm de comuniunea cu ei”.

Dintre motivele de despărţire a arhiereului Galaction Cordunde Biserica de stil nou amintim următoarele:

a. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi aplicat (înanul 1924) în mod schismatic calendarul gregorian, căzând subanatemele patriarhilor Răsăritului. Se ştie că papa Grigorie al XIII-leaa stăruit mereu ca patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopoluluisă îl urmeze în inovaţia calendarului, dar patriarhul Ieremia înscrisorile sale a refuzat acest lucru.

În anul 1583 s-a adunat un sinod la Constantinopol, primaconsultare ţinându-se la 20 noiembrie 1583, sub oblăduirea patriar-hilor din Răsărit care au osândit noul calendar introdus de papaGrigorie al XIII-lea cu un an mai înainte (1582). Tot astfel s-a procedatulterior în alte două rânduri. După episcopul Policarp al Diavliei, seştie că şi în 1593, un sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au luat partecei patru patriarhi din Răsărit, trimisul Bisericii Rusiei şi mulţi alţiierarhi ortodocşi, reprezentând Bisericile Ortodoxe, s-a adunat laConstantinopol şi a poruncit: „Cel ce nu urmează, ci voieşte a răs-turna şi nimici obiceiurile Bisericii hotărâte de cele şapte SoboareEcumenice, în ceea ce priveşte ţinerea Sfintelor Paşti şi a minologhio-nului, adică vechiul calendar, pentru sărbătorile cu dată fixă şi vo-ieşte a urma noua pascalie şi minologhionul (noul calendar) astro-nomilor papei, unul ca acesta să fie anatema, în afara Bisericii luiHristos şi a adunării credincioşilor”.

b. În 1926 şi 1929, Sinodul Bisericii de stil nou a prăznuit Paştele(Învierea Domnului) la o dată anticanonică, ce a sfidat hotărârileSinodului I de la Niceea, aducând atingere gravă dogmei Învierii luiHristos, lucru pentru care nici în prezent nu a făcut pocăinţă publică.

c. În 1935, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat hiro-toniile şi tainele ereticilor anglicani. La Bucureşti s-a încheiat unacord preliminar privind recunoaşterea validităţii hirotoniilor angli-cane, apoi acest acord a fost definitivat în iunie, 1966, la Lambeth,când patriarhul Justinian (de orientare marxist-leninistă) şi arhi-episcopul anglican de Canterbury au semnat „Comunicatul comun”.

- 233 -


d. Biserica de stil nou a recunoscut validitatea tainelor romano-catolicilor şi ale greco-catolicilor, semnând acorduri în acest sens cuuniaţii (în anul 1947), când aceştia au fost primiţi anticanonic încadrul ei. Despre legăturile dintre Biserica de stil nou sub patriarhulNicodim Munteanu şi Biserica Catolică, memorialistul Dudu Velicuspunea: „În legătură cu vizita pe care nunţiul apostolic a făcut-o lunaaceasta patriarhului Nicodim (joi, 31 ianuarie 1946, n.n.), se precizeazăurmătoarele: El a fost însoţit de arhiepiscopul romano-catolic Ale-xandru Cizar al Bucureştilor.

Ambii s-au prezentat patriarhului ca „vechi prieteni şi admi-ratori” ai lui, căutând prin aceasta să-l flateze. În conversaţiile care auavut loc între reprezentanţii Bisericilor Ortodoxă şi Romano-Catolică,Andrea Cassulo i-a făcut cunoscut patriarhului Nicodim că papa in-tenţionează să-l proclame „cardinal al Răsăritului”, pentru ca înaceastă calitate să poată fi autorizat să trateze, în numele Ortodoxieidin estul Europei, unirea cu Roma. Nunţiul apostolic (ambasadorulpapei) a oferit un dejun oficial de proporţii unde: „Andrea Cassulo l-asalutat pe patriarhul Nicodim în numele papei Pius al XII-lea şi aînchinat paharul pentru rege, guvern şi poporul român. Patriarhul arăspuns mulţumind pentru urările făcute şi a închinat pentru papă,binecuvântând lupta Bisericii pentru pace şi înfrăţirea popoarelor”(Dudu Velicu, „Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României”, I, 1945-1947 -Însemnări zilnice, Arhivele Naţionale ale României, pag. 102).

Ziarul Timpul a consemnat tot pe această temă astfel: „În cadrulacestui dejun diplomatic, s-a produs interesanta manifestare a schim-bului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară cândSfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Ro-mâne, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spi-rituali ai dreptcredincioşilor din două mari biserici ale lumii” (Timpul,2 februarie 1946).

e. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române s-a arătat binevoitor faţăde deschiderea dialogului mişcării ecumenice, cea mai mare erezie atuturor timpurilor, aderând la Consiliul Mondial al Bisericilor(C.M.B.).

f. Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil nou a recunoscut cato-

- 234 -


licismul drept Biserică egală în drepturi şi împărtăşind aceleaşi taineşi dogme.

În anul 1955, erezia C.M.B. infectase multe Biserici Ortodoxe.Toate bisericile ecumeniste erau în deplină comuniune şi împărtă-şeau acelaşi crez ecumenic: dogmele uneia erau convingerile celorlal-te, fiecare patriarh susţinea şi încuraja acţiunile ecumeniste ale celorlalţi.

g. Arhiereul Galaction Cordun, ca fost secretar al Sinodului Pa-triarhiei Române, avea cunoştinţă despre colaborarea ierarhilor aces-tuia cu puterea anticreştină comunistă. Încă de la începutulinstaurării puterii comuniste antireligioase, supremaţia puterii civileanticreştine şi comuniste asupra Bisericii lui Hristos a fost recu-noscută din partea patriarhului şi a mai multor ierarhi din BisericaOrtodoxă Română.

Din aceste motive, destul de întemeiate din punct de vederecanonic, arhiereul Galaction Cordun a părăsit Sinodul Patriarhiei. Peseama luptei pentru păstrarea dreptei credinţe, preasfinţitul Gli-

- 235 -


O parte din sinodul Bisericii de stil nou la anul 1951

cherie mărturisea că adevăraţii creştini ortodocşi şi adevăraţii slu-jitori ai lui Hristos nu pot fi în comuniune cu episcopii eretici, deoa-rece împărtăşirea din acelaşi potir presupune mărturisirea aceleiaşicredinţe. De aceea preasfinţitul Glicherie, şi în acelaşi cuget cu el şiSinodul actual al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, res-pinge caterisirea arhiereului Galaction Cordun din 14 aprilie 1955,întrucât a fost numai o expresie de răzbunare necanonică şi ne-justificată din punctul de vedere al tribunalului bisericesc de judecată.

Anul 1956. Noile vetre monahale.

În anul 1956, în condiţiile în care conducerea Bisericii Ortodoxede Stil Vechi revenise mitropolitului Galaction Cordun, iar stareţulMănăstirii Slătioara, preasfinţitul Glicherie, se afla în stare de liber-tate, la cererea preasfinţitului Evloghie Oţa, s-a dat binecuvântareieromonahului Pahomie Morar pentru a merge în localitatea Cucova,comuna Valea Seacă (judeţul Bacău), împreună cu alţi doi monahi, cuscopul de a ridica o mănăstire pe locul celei dărâmate de autorităţi înanul 1935. Era o decizie luată cu acordul întregului Sinod al acesteibiserici, întrucât în localitatea Cucova se aflau mulţi credincioşi careţineau sărbătorile după vechiul calendar iulian, însă nu puteau aveaparte de slujbele dumnezeieşti, din pricina lipsei unui preot. Se do-rea, deşi se ştia că este dificil, renaşterea vieţii monahale în aceastăparte a ţării.

Ieromonahul Pahomie Morar (devenit ulterior arhiereu) s-anăscut în anul 1936 într-un sat din judeţul Alba, aflat în apropiere deoraşul Alba Iulia, primind la botez numele de Ioan. Ardelean prinnaştere, el provenea dintr-o familie de oameni simpli, dar credincioşi.În anul 1950, pe când avea numai 14 ani, a intrat ca frate la MănăstireaRâmeţ (judeţul Alba), care-l avea ca stareţ pe fostul călugăr atonit,ieromonahul Evloghie Oţa. „Aşa mi-am dorit. Probabil că Dumne-zeu alege persoanele care trebuie să fie în Biserică, să-L slujească şi să-Ifie aproape. De mici îi cheamă şi-i pune la locul unde nu merită, doarbunătatea lui Dumnezeu rânduieşte după cum voieşte”, îşi amintea

- 236 -


preasfinţitul Pahomie.În primăvara anului 1953, s-a pornit un val de prigoană asupra

stareţului Evloghie şi a ucenicilor lui. Episcopia Clujului a început oactivitate de lămurire a credincioşilor, cu privire la schimbarea ca-lendarului din 1924. La Râmeţ, stareţul Evloghie ţinea dintotdeaunarânduiala athonită după vechiul calendar. Sub acest motiv, în anul1955, organele de securitate au procedat la arestarea sa, a monahuluiPahomie şi a altor 5 călugări. Cei arestaţi au fost scoşi din mănăstiresub o escortă puternică, ameninţaţi cu armele, parcurgând pe josdrumul de 3 km până la primăria din Râmeţ, pentru a fi văzuţi delocalnici. Ajunşi la primărie, au fost urcaţi într-o dubă şi transportaţila Aiud, unde au fost închişi în arestul miliţiei. Anchetarea a începuta doua zi, insistându-se pentru revenirea la calendarul gregorian.

În urma refuzului monahilor, după 5 zile, procuratura a emisun mandat de arestare preventivă şi i-a transportat la penitenciaruldin Turda. Monahii au fost eliberaţi după 3 luni, dar li s-a impus

- 237 -


Biserica şi paraclisul din incinta Mănăstirii Cucova

domiciliul obligatoriu în comuna Râmeţ, unde mănăstirea fusesedesfiinţată, iar călugării mutaţi în alte părţi. Ulterior, până la proces,au fost transferaţi la Mănăstirea Turnu (judeţul Vâlcea), cu scopul dea-i intimida pe credincioşi. În urma procesului, stareţul Evloghie afost condamnat la 1 an închisoare corecţională, iar monahul Pahomiela 6 luni cu suspendare, pe care le-au executat în penitenciarul Turdaşi Aiud, după recursul făcut de procuratură.

După izgonirea călugărilor tradiţionalişti de la MănăstireaRâmeţ, aceştia au întemeiat în 1955 schitul Copăceni, unde monahulPahomie a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah în anul 1955 decătre mitropolitul Galaction Cordun. Ieromonahul Pahomie a fostarestat de mai multe ori în perioada 1956-1963 pentru slujire ilegalăşi port ilegal de uniformă, câte şase luni, opt luni, un an, un an şijumătate, ultima dată fiind eliberat în anul 1963.

După eliberare, la decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxede Stil Vechi, ieromonahul Pahomie s-a îndreptat către localitateaCucova, cu scopul de a reînflori viaţa monahală şi biserica distrusă demânia comuniştilor, în timpul evenimentelor din anii 1935-1936.Ţinând seama de modul în care regimul totalitar comunist priveacredinţa ortodoxă şi cu atât mai mult Biserica noastră, era de aşteptato mare împotrivire din partea preoţilor de stil nou.

Simpla prezenţă a grupului de monahi la Cucova a atras atenţiaautorităţilor. Construirea sfântului lăcaş pe fostul loc al mănăstirii nuse putea face fără aprobarea organelor locale, care trebuiau să emităautorizaţia de construcţie pentru biserică. După mai multe insistenţe,s-a obţinut de la C.A.P.-ul din localitate terenul pe care fuseseconstruită mănăstirea. În cele din urmă, călugării de aici au obţinutautorizaţie pentru construirea unei case cu două camere, unde sedorea amenajarea unui paraclis pentru rugăciune. Cu toate acestea,la intervenţia preoţilor de stil nou din împrejurimi, autorizaţia le-afost suspendată, dar temelia casei fusese turnată deja.

S-a construit un mic paraclis şi câteva chilii, reuşind să le ter-mine în numai două luni. Pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, tra-peza era folosită în chip de ciupercărie, iar călugării munceau la co-lectiv, în zootehnie şi viticultură pentru a nu fi alungaţi din localitate.

- 238 -


Despre câte au avut de îndurat din partea autorităţilor co-muniste, ieromonahul Pahomie (devenit episcop în anul 1992)declara: „Mult timp am fost ameninţaţi să stricăm ce am construit.Veneau zile la rând, să ne spună acelaşi lucru. Şi, pentru că nu nelăsam impresionaţi de ameninţări, într-o bună zi, au venit de la Bacăuvreo zece indivizi, care ne-au întrebat acelaşi lucru: De ce nudemolăm ? Noi am răspuns aşa: Noi nu demolăm ce am construit. Laaceasta, ei au spus: Pentru că nu aţi demolat o să vă dăm o amendăde trei mii de lei. Între timp, ei au ieşit afară la o ţigară. Unul dintreei, mai bun la suflet, mi-a spus: Părinte, să spuneţi că plătiţi, pentrucă chitanţa pe care o să v-o dea e în loc de autorizaţie. Când ne-amdus la primărie a doua zi dimineaţă, secretarul spunea: Lasă, părintecă facem noi să nu mai plătiţi. Şi în felul acesta am scăpat”.

În total, au fost emise trei decizii de demolare, dintre care nu-mai una a fost pusă în practică prin demolarea unor anexe. Perse-cuţiile au continuat până la căderea regimului comunist în decembrie1989.

Anul 1958. Decretul 410.

La 28 octombrie 1958, se adopta decretul 410, care aducea oserie de amendamente decretului 177/1948 pentru regimul general alcultelor religioase. Acest act a avut efecte devastatoare asupra vieţiimonahale din România. Legea trebuia aplicată ad litteram, iar mă-năstirile desfiinţate, deoarece constituiau adevărate centre de men-ţinere a credinţei ortodoxe.

Cu toate aceste oprelişti comuniste, lumea era credincioasă,bisericile erau pline. Tineretul avea chemare spre viaţa monahală, iaracest lucru constituia un pericol pentru dictatura comunistă carevedea în monahism „armata neagră a călugărilor” ce trebuia com-bătută prin toate mijloacele. După revoluţia maghiară din 1956, cânds-a considerat că un număr foarte mare de „elemente ostile” s-aurefugiat în monahism, s-a trecut la desfiinţarea rapidă şi obligatorie amănăstirilor.

- 239 -


Cu toate ameninţările securităţii la adresa Mănăstirii Slătioara,călugării de aici au rezistat prin mila lui Dumnezeu. Zidul derezistenţă era modelul preasfinţitului Glicherie. Aici, la fiecare greaîncercare se făcea post negru de trei zile şi slujbă de priveghere laMaica Domnului. Deseori, preasfinţitul Glicherie îşi întărea uceniciiastfel: „Nimeni nu vine la mănăstire dacă nu are chemare. Sau chiardacă vine, fără acea chemare puternică nu poate rămâne. Pentru cădacă nu ai chemarea din inimă nu faci nimic. Dacă vine din inimă,totul este frumos. Cel care vine la mănăstire datorită unei înfrângerisufleteşti suferite în lume, sau numai ca să facă voia cuiva care îltrimite la mănăstire, unul ca acesta stă o săptămână, o lună, alţiirămân chiar şi un an, după care pleacă în lume. Numai călugărul careare în inimă dragostea de viaţă pustnicească, numai acesta rămâne încurţile Domnului”.

La sfârşitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat unnou regulament al mănăstirilor în care se prevedea excluderea dinviaţa monahală a următoarelor categorii de persoane: minorii, cei carenu aveau minimum şapte clase elementare, cei care au săvârşit aba-teri de la regulile monahale, cei condamnaţi de drept comun - „ele-mente contra-revoluţionare” – şi cei cunoscuţi cu „manifestări duş-mănoase” la adresa regimului comunist. Toţi monahii şi monahiilecare nu îndeplineau noile criterii urmau să fie scoşi din mănăstiri.

În perioada decembrie 1958 - martie 1959, s-a organizat oanchetă de verificare a întregului personal monahal, identificând petoţi călugării care nu îndeplineau criteriile de rămânere în mănăstire.În faţa presiunilor autorităţilor, s-a manifestat opoziţie. Din acestmotiv, regulamentul a intrat în vigoare abia la 4 aprilie 1959. În urmaîntocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia că un număr mare de mă-năstiri urmau a fi desfiinţate din „lipsă de vieţuitori”.

Acţiunea de scoatere a călugărilor din mănăstiri era încredin-ţată oficial departamentului cultelor, care putea să recurgă la sprijinulSecurităţii. Opoziţia crâncenă a monahilor a făcut ca la 28 octombrie1959 să fie introdus articolul 71 al legii 410, în care se preciza că pot fiadmişi în monahism bărbaţi la vârsta de 55 ani şi femei la 50 de ani„dacă renunţă la salariu sau la pensia de stat, dacă nu sunt căsătoriţi

- 240 -


şi dacă nu au obligaţii pe baza codului familiei”. Într-o circulară e-misă de autorităţile publice în ianuarie 1960, se spunea: „Conformacestui decret, vor fi scoşi din monahism toţi călugării, aparţinândtuturor cultelor, care nu au vârsta de 55 de ani şi călugăriţele 50 deani, care primesc pensii sau salarii de stat şi care au obligaţii ce derivădin codul familiei”.

La începutul anului 1959, mitropolitul Galaction încă se mai aflaîn arest cu domiciliul forţat la Mănăstirea Căldăruşani. La MănăstireaSlătioara, unde comuniştii dădeau noi asalturi, nopţile erau împărţiteîn ceasuri de rugăciune şi de veghe. Călugării nu aveau voie să pă-răsească incinta mănăstirii, nici chiar din motive de sănătate. Dacăcineva era grav bolnav, părinţii recurgeau la ajutorul Maicii Dom-nului, cu zile de post negru şi rugăciune.

Când unul dintre ei trecea la cele veşnice, era transportat lacimitir prin grădina mănăstirii şi mai ales pe vreme de noapte. Oriceieşire din mănăstire a cuiva se solda cu arestarea acestuia, în cazul încare era depistat de organele de miliţie sau de securitate. Majoritateaarestărilor din rândurile monahilor se făceau fără nici un motivîntemeiat, ele constituind un pretext pentru a argumenta existenţa înmănăstiri a unor intense acţiuni împotriva statului comunist.

După aplicarea decretului 410, mulţi călugări au fost arestaţi şicondamnaţi sau trimişi aiurea cu domiciliu obligatoriu. Cei care aufost alungaţi din mănăstire au avut de trecut prin filtrul reeducăriicomuniste, sau li se condiţiona întoarcerea în mănăstire în schimbulunor servicii secrete pe care trebuia să le îndeplinească în favoareaSecurităţii, după cum se stipula în circulara din ianuarie 1960, undese zicea: „Întrucât de la aplicarea decretului nu se va face nici oexcepţie, este necesar să se folosească actuala stare de nesiguranţă acălugărilor, pentru crearea de agenţi corespunzători dintre elemen-tele care nu vor fi scoase din monahism”.

La Mănăstirea Slătioara, aplicarea decretului s-a dovedit destulde împovărătoare. Preasfinţitul Glicherie împreună cu ceilalţi epis-copi şi slujitori erau obligaţi să înfrunte atât pericolul venit din parteacomuniştilor, cât şi cel venit din partea slujitorilor de stil nou, caredenunţau serviciile făcute creştinilor de către slujitorii din Biserica de

- 241 -


Stil Vechi. Încă de la introducerea decretului 410, preasfinţitul Gli-cherie şi-a manifestat deschis hotărârea de a nu aplica deciziaexcluderii monahilor şi a monahiilor din mănăstiri, condamnându-oca pe o măsură de distrugere a vieţii monahale şi a Bisericii Ortodoxe.Pentru aceasta, de fiecare dată când i se impunea să scoată pecălugări din mănăstire, preasfinţitul Glicherie spunea: „Nu eu i-amchemat la mănăstire, şi de aceea nu pot să-i scot din mănăstire.Hristos i-a chemat la această viaţă, Hristos să-i scoată”.

Chiar şi aşa, atitudinea preasfinţitului Glicherie nu a pututanula persecuţia comuniştilor pornită împotriva călugărilor. Deseoricălugării se refugiau prin pădurile din preajma Mănăstirii Slătioara,unde petreceau zile în şir, flămânzi şi nedormiţi, până când securiştiise retrăgeau din mănăstire. Chiliile călugărilor erau percheziţionateşi răvăşite, uşile şi ferestrele sparte; paturile, încheiate din câtevascânduri, erau distruse; podelele stricate; pereţii sparţi cu ranga defier. Toate acestea erau săvârşite pentru ca monahii să renunţe lachiliile lor şi să părăsească mănăstirea.

În principiu, toţi slujitorii Bisericii de Stil Vechi trebuiau ca înafara mănăstirii să umble îmbrăcaţi în haine mireneşti, pentru căaveau de îndeplinit anumite rânduieli de slujbă la casele credin-cioşilor. În cazul în care erau prinşi în ţinută călugărească, riscaupedeapsa cu moartea, cum a fost cazul părintelui Martinian Drosu dela Mănăstirea Slătioara, care, după ce a făcut prohodul de înmor-mântare unui creştin din localitatea Poiana Mărului, a fost arestat şiucis în închisorile comuniste.

Au fost şi călugări ce au căzut în capcana securiştilor. Acestorali s-a oferit serviciu şi locuinţă, fiind încurajaţi să se căsătorească, ca ogaranţie că au terminat cu jurământul fecioriei şi erau încadraţi încâmpul muncii, ca o dovadă că au devenit elemente productive, ca-pabile să contribuie la realizarea socialismului. Într-o situaţie atât dedificilă, preasfinţitul Glicherie nu a scos din mănăstire nici uncălugăr, lucru pentru care a avut foarte mult de suferit. Alţii, care aupărăsit mănăstirea din cauza ameninţărilor ce planau asupra lor, aucontinuat să ducă şi în lume, neştiuţi de nimeni, o viaţă monahalăexemplară, păstrând de-a lungul timpului în suflet dorinţa reîn-

- 242 -


toarcerii în mănăstire. Scopul aplicării decretului 410 avea în vedere atât distrugerea

Ortodoxiei, cât şi transformarea mănăstirilor ortodoxe în monu-mente istorice. Această tentativă viza în mod exclusiv mănăstirileortodoxe. Arhivele vremii dovedesc că în România dictatura comu-nistă a desfiinţat şi transformat în muzee 93 de mănăstiri ortodoxe,personalul acestora fiind eliminat.

La Mănăstirea Slătioara, planul comuniştilor a fost ruşinat, cuajutorul lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului. În timp ceîn România mănăstirile şi bisericile erau făcute una cu pământul, laSlătioara, cu binecuvântarea preasfinţitului Glicherie, se ridicau noi chi-lii pentru adăpostirea tinerilor călugări, care îmbrăţişau viaţa monahală.

Anul 1959. Mutarea la viaţa veşnică a mitropolitului Galaction Cordun.

Supus unor suferinţe ale exilului greu de închipuit, mitropolitulGalaction se afla acum spre sfârşitul vieţii pământeşti. În chinurilesuferinţelor trupeşti datorate regimului inuman la care fusese supusîn perioada exilului, el nu mai aştepta decât arătarea slavei mareluinostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos (Tit 2, 13). Cu multă bărbăţiesufletească, cu răbdare şi nădejde, mitropolitul Galaction întâmpinasuferinţele Crucii, care însemnau pentru el îndemnul spre o viaţăunde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.

Uneori spunea către cei care-i deschideau uşa: „Rugaţi-vă Dom-nului ca să-mi dea răbdare să pot duce suferinţele bolii”. Pentru el, răb-darea se înălţa ca un turn de veghe asupra ceasului morţii. Era unadin virtuţile de căpetenie, în mijlocul suferinţelor trupeşti şi sufleteştiîn războiul cu lumea nevăzută a duhurilor căzute. Nădejdea mân-tuirii din sufletul său adăuga curaj mult şi răbdare îndelungată. Îşiîntărea credinţa sufletului prin cuvintele psalmistului, ce zice:„Nădăjduieşte spre Domnul..., îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte spreDomnul”. Cu nădejdea mântuirii şi a Învierii întru Împărăţia luiDumnezeu, mitropolitul Galaction a trecut la cele veşnice în ziua de

- 243 -


8 iulie 1959, aşteptând de aici înainte „învierea morţilor şi viaţaveacului” celui fără de sfârşit.

Preasfinţitul Glicherie a dat curs unei circulare, atât în ţară, câtşi în străinătate, prin care informa despre trecerea la cele veşnice amitropolitului Galaction Cordun. În circulară era specificată inclusivdata la care va avea loc înmormântarea. În ajunul zilei de înmor-mântare, la miezul nopţii, curtea mănăstirii era plină de jandarmi şisecurişti. Preasfinţitul Glicherie a fost somat să poruncească mo-nahilor ca, în decursul a câtorva ore ale nopţii, trupul neînsufleţit alcelui dintâi mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi dinRomânia, Galaction Cordun, să fie îngropat, săvârşindu-se inclusivslujba de înmormântare.

Mormântul preasfinţitului Galaction Cordun, situat în partea

de nord-vest a bisericii Mănăstirii Slătioara

- 244 -


Anul 1960. Consfătuiri epistolare.

După trecerea la cele veşnice a mitropolitului Galaction Cor-dun, conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România a reve-nit preasfinţitului Glicherie Tănasă, urmat de preasfinţitul MeftodieMarinache. În această vreme, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe deStil Vechi din România era format din trei arhierei. Cel dintâi hiro-tonit, preasfinţitul Evloghie Oţa, se afla în arest, fiind condamnat dinanul 1958 pe motive religioase. Din această pricină, nu a putut să-l în-soţească pe mitropolitul Galaction nici măcar pe cel din urmă drum.

În aceste circumstanţe, atât pentru a întări Biserica, cât şi pentrua păstra relaţiile de dragoste întru Hristos, preasfinţitul Glicherie apurtat corespondenţă cu preasfinţitul Evloghie, în limita permisă decenzura comunistă. Astfel, s-a decis ca statutul de întâistătător alBisericii să fie preluat de către preasfinţitul Glicherie, fiind ajutat depreasfinţitul Meftodie şi de ceilalţi slujitori din Mănăstirea Slătioara.

În primăvara anului 1953, stareţul Evloghie Oţa era intrat înconflict cu episcopia Clujului, din motivul păstrării vechiului calendarşi a rânduielilor bisericeşti athonite la Mănăstirea Râmeţ. Ca urmarea neînţelegerilor de ordin canonic cu episcopia Clujului, stareţul Evlo-ghie a fost izgonit din Mănăstirea Râmeţ. În anul 1955, la sfatul epis-copului Galaction Cordun, stareţul Evloghie împreună cu câţiva călu-gări s-au retras la Copăceni, unde se afla o biserică ridicată de către unboier, fiu duhovnicesc al episcopului Galaction. Aici, stareţul Evloghie,cu binecuvântarea episcopului Galaction Cordun, a întemeiat o altăobşte de călugări. Din anul 1955, odată cu izgonirea stareţului Evloghie,Mănăstirea Râmeţ a fost transformată în mănăstire de maici.

Arhimandritul Evloghie a păstorit obştea Mănăstirii Copăcenidin anul 1955 până în 1958, fiind permanent urmărit de preoţii pe stilnou şi hărţuit de securitate. În anul 1956 a fost hirotonit arhiereu decătre episcopul Galaction Cordun. Ulterior i s-au inventat probe min-cinoase pentru a fi învinuit de uneltire contra ordinii sociale şi, caurmare a fost arestat în anul 1958, fiind anchetat şi condamnat la 10

- 245 -


ani de muncă silnică, din care va executa 6 ani şi 4 luni. În perioadacât a fost arestat, Mănăstirea Copăceni a fost demolată în întregimede preoţii de stil nou din comună, iar toată agoniseala arhiereuluiEvloghie şi a celorlalţi călugări din obşte a fost confiscată. Terenulmănăstirii a intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni.

Eliberat în anul 1964, ca urmare a amnistiei colective, prea-sfinţitul Evloghie s-a îndreptat către mitropolia Slătioara, sediulBisericii Ortodoxe de Stil Vechi, unde se aflau și preasfinţiţii Glicherieşi Meftodie. Aici, în cadrul unei întrevederi sinodale, s-a luat hotă-rârea ca preasfinţitul Glicherie să rămână în continuare reprezentantoficial şi întâistătător al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, fără a finumit însă în funcţia de mitropolit.

Ulterior preasfinţitul Evloghie Oţa a cerut binecuvântare dinpartea Sfântului Sinod pentru a se retrage la Bucureşti, unde inten-ţiona să întemeieze o altă mănăstire de călugări. În urma obţinerii

acestei binecuvântări, la scurtăvreme de la această întrunire,preasfinţitul Evloghie s-a sta-bilit la Bucureşti, unde şi-acumpărat o casă pe strada Tele-viziunii nr. 13, în cartierulMilitari (sectorul 6).

Aici îşi dorea să întemeiezemănăstirea cu hramul „Ador-mirea Maicii Domnului”, undeslujbele aveau să se desfăşoare,ca şi la mitropolia Slătioara,după vechiul calendar iulian.Organele de miliţie din aceavreme au încercat să-l izgoneascădin Bucureşti, pe motiv că nu aveamutaţie.

Episcopul Evloghie a adresato plângere către tribunal în careîşi justifica situaţia, descriind

- 246 -


Biserica veche a Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”

din Bucureşti

amănunţit abuzurile, ilegalităţile, nedreptăţile şi hărţuielile la careera supus de către organele de miliţie, împreună cu alţi instigatori. Înurma procesului desfăşurat, s-a emis sentinţa civilă nr. 2613, dată înşedinţa publică din 9 iunie 1965, în care rezulta că amenzile primitepentru faptul că a locuit în Bucureşti fără mutaţie, se datorează totorganelor administrative care nu i-au mai eliberat act de identitate,după ce a fost arestat la Copăceni. Câştigând procesul, el şi-a trans-format casa din strada Televiziunii nr. 13 în paraclis pentru slujbereligioase. Cu timpul aceasta a devenit reşedinţă episcopală şi maitârziu mănăstire de călugări.

Împotriva sa, s-au făcut din nou o serie de reclamaţii tenden-ţioase şi mincinoase, pe motivul portului ilegal de veşminte bisericeştişi slujire în interesul unui cult interzis de către stat. Erau învinuiţi înprocesul intentat atât preasfinţitul Evloghie, cât şi ucenicii lui, adicăpreoţii Galaction, Pimen, Pahomie şi numitul Petre Florea. La data de10 octombrie 1965, organele de miliţie şi securitate au intrat înbiserică în timpul unei slujbe pentru a realiza aşa-zisul flagrant,pentru a-l acuza de slujire în interesul unui cult interzis de lege. Cuaceastă ocazie, s-a întocmit un proces verbal, au fotografiat totul, aulegitimat pe credincioşi pentru a-i folosi ca martori şi au căutat catotul să aibă o justificare pentru legile ţării. Preasfinţitul Evloghie şicei patru preoţi au fost anchetaţi formal ca şi în alte cazuri, fiindulterior judecaţi, condamnaţi şi depuşi la penitenciarul Văcăreşti.

În şedinţa publică din 26 aprilie 1966 desfăşurată la tribunalulcapitalei, unde s-a judecat recursul făcut de cei învinuiţi şi con-damnaţi în grup, prin decizia penală nr. 1035 s-au afirmat urmă-toarele: „Inculpatul Oţa Sabin-Evloghie, ca fals arhiereu al BisericiiOrtodoxe Române de Stil Vechi, în perioada 4 august 1964 - l0octombrie 1965, în mod ilegal a purtat haine bisericeşti de arhiereu.În aceeaşi perioadă, inculpatul, după ce şi-a amenajat la domiciliulsău o capelă bisericească, împreună cu inculpaţii Furtună Dumitru(părintele Galaction, n.ed), Guţu Roman (părintele Pimen, n.ed),Morar Ioan (părintele Pahomie, n.ed) şi Petre Florea au oficiat slujbereligioase stiliste, la care au participat mai multe persoane, adepte aleacestui cult. Tot în perioada de mai sus, inculpatul îmbrăcat în haine

- 247 -


de arhiereu, a oficiat slujbe religioase stiliste în comunele Urecheni,Pănceşti, Brusturi, Vânători, Moara Domnească şi MănăstireaSlătioara”.

Într-un memoriu din 16 septembrie 1969, adresat de aceastădată comandantului miliţiei din sectorul 7 al capitalei, preasfinţitulEvloghie declara următoarele: „Constat că împotriva mea s-au ridicatunii din preoţii interesaţi ai Patriarhiei Române, ce aparţin BisericiiOrtodoxe de stil nou şi care se tem că vor pierde avantajele materiale.Ei au depăşit de mult buna cuviinţă şi caracterul nobil omenesc, căcidacă nu le-ar fi teamă de legile pământeşti, ar fi în stare să se năpus-tească ei personal asupra noastră, ca odinioară arhiereii poporuluiIsrail care cereau răstignirea lui Iisus”.

În anul 1968, autorităţile comuniste au decis distrugerea Mănăs-tirii „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Militari. Comuniştiipolitici care au subminat Biserica şi-au dorit ca oamenii să trăiască fărălumină şi fără Hristos. Aceştia foloseau multiple tehnici de manipu-lare spirituală sau chiar treceau la persecuţii făţişe. În anul 1968, co-muniştii, influenţaţi de clericii din Biserica de stil nou, au adusbuldozere şi au nivelat Biserica şi gospodăriile anexe ale acesteimănăstiri. Monahii vieţuitori ai acestui sfânt locaş au fost nevoiţi săse retragă, o parte dintre ei spre ţinuturile pustiului, iar altă partecătre vatra monahală de la mitropolia Slătioara.

În patru rânduri (în anii 1968, 1970, 1974 şi 1983), această mănăs-tire a trecut prin pârjolul iadului comunist. Ateii au dat foc icoanelor,cărţilor sfinte şi întregii Biserici, după care au nivelat terenul cu bul-dozerele şi au semănat mături. Acţiunile de distrugere a lăcaşurilorsfinte ce aparţineau Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi erau planificatecu multă „trudă” de către reprezentanții Bisericii de stil nou, careaveau la îndemână puterea comunistă a statului. Nu se ţinea cont dedrepturile omului prevăzute în constituţia ţării, cu atât mai mult deanumite drepturi bisericești.

Comunismul începea să atingă esenţa existenţei sale - ura faţăde Dumnezeu şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste. Slujitorii din Biserica de stil nou tăceau în faţa propagandeiantireligioase, sau chiar alunecau în susţinerea acţiunilor comuniş-

- 248 -


tilor, atunci când era vorba de distrugerea Bisericii Ortodoxe de StilVechi. În anul 1968, preasfinţitul Evloghie primise în mai multerânduri înştiinţare din partea autorităţilor comuniste pentru adărâma biserica şi de a părăsi incinta monahală. În urma refuzului dea strica lăcaşul zidit cu multă osteneală, trupele securităţii comunisteau descins în acel loc.

Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit, iar biserica pro-fanată şi demolată. Buldozerele au dărâmat zidurile bisericii, crucilede pe morminte le-au amestecat cu pământ şi le-au astupat.Credincioşii care s-au împotrivit demolării bisericii mănăstirii au fostarestaţi, deportaţi sau întemniţaţi. Creştinii plângeau şi încercau să-ioprească pe mişei, dar aceştia erau înarmaţi, puternici şi brutali.După patru ani de provocări şi insinuări, începând cu 1968, laMănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Militari numai răsunau clopotele pentru a chema pe creştini la Sfânta Liturghie.

Anul 1964. Reînnoirea deciziei din 1930.

În săptămâna Patimilor Domnului din primăvara anului 1964,preasfinţitul Glicherie a luat decizia de a convoca un sinod, pe seamachestiunilor bisericeşti cu care se confrunta Biserica de Stil Vechi înacea vreme. Ședinţa sinodală a fost programată după praznicul În-vierii Domnului. Aici, printre altele s-a dezbătut şi chestiunea privi-toare la mirungere sau modul în care se cuvine să primim în Bisericăpe cei care se reîntorc de la schismă sau erezie.

În consecinţă, Sinodul Bisericii noastre din anul 1964 a întăritmodul de reprimire în Biserică a schismaticilor şi a ereticilor, stabilitîncă din anul 1930 de către patriarhul Damianos al Ierusalimului. Înanul 1964, nu s-a schimbat această rânduială, însă s-a întărit deciziaca acei credincioşi aflaţi în schismă să fie primiţi numai prinmirungere, ţinându-se cont de două reguli.

Cea dintâi regulă făcea referire la hotărârea canonului I alSfântului Vasilie cel Mare, care zice: „însă dacă acesta (adică botezulschismaticilor) are să facă împiedicare obşteştii iconomii, ca nu

- 249 -


cumva pentru asprimea poruncii acesteia să-i facem leneşi spre a seboteza, ruşinându-se poate că se botează ca nişte desăvârşiţi necre-dincioşi şi prin urmare să împiedicăm mântuirea lor, în scurt zicem:Câţi se botează cu botezul acelora (al schismaticilor) aceştia întor-cându-se la dreapta slăvire, negreşit trebuie a se unge de cei drept-credincioşi cu Sfântul şi Marele Mir şi aşa să se împărtăşească cuDumnezeieştile Taine.

Cea de-a doua regulă, de ordin tradiţional, ţinea de rânduialaaşezată în Biserica noastră în anul 1930 de către patriarhul Ieru-salimului, Damianos, care odată cu vizita părintelui Glicherie laIerusalim, a oferit Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România SfinteAntimise şi Sfântul şi Marele Mir, poruncind ieroschimonahului Gli-cherie ca acei credincioşi aflaţi în schismă, întorcându-se la dreaptaslăvire a Bisericii Soborniceşti, să fie reprimiţi numai prin TainaMirungerii. Acest mod de reprimire a credincioşilor în Biserica So-bornicească era valabilă numai în condiţiile în care aceştia erau bo-tezaţi prin cele trei afundări şi prin chemarea celor trei nume ale Sfin-tei Treimi. În cazul ereticilor, s-a luat hotărârea ca aceştia să fie primiţinumai prin botezare.

Chestiunea cu privire la mirungerea aplicată schismaticilor carese întorc la dreapta credinţă a fost aprofundată în temeiul canoanelorSfinţilor Părinţi, însă Sfântul Sinod actual al Bisericii noastre nu s-aîndepărtat de la decizia din 1930 şi reînnoită în 1964, cu toate că ches-tiunea ce priveşte unitatea Bisericii Ortodoxe este una mult contro-versată în mediile informative de azi. După cum ne învaţă SfinţiiPărinţi, trăsătura fundamentală a Bisericii lui Hristos, este cea stabi-lită la Sinod I de la Niceea, adică Una, Sfântă, Sobornicească şi Apos-tolească, după cum şi Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Măr-turisirea credinţei ne învaţă despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto-lească Biserică, pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice şi săfii totdeauna în sfânta sobornicească Biserică”, iar Hristos Mântuitorul azis: „Pe această piatră (adică mărturisirea de credinţă ortodoxă) voi zidiBiserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Din aceste cuvinte, reiese clar ca Iisus Hristos a întemeiat osingură Biserică, iar nu mai multe după cum propovăduieşte erezia

- 250 -


ecumenismului despre teoria ramificaţiilor. Pentru aceasta mărtu-risim în conglăsuire cu Sfinţii Părinţi că, în mod exclusiv, singuraBiserică deţinătoare a Darului Sfântului Duh este numai BisericaOrtodoxă ce a păstrat până azi testamentul mărturisirii de credinţă alSfinţilor Părinţi, respingând orice inovaţie în materie de credinţă, pre-cum schimbarea calendarului, ecumenismul eretic, nerespectarearânduielilor în săvârşirea celor şapte Sfinte Taine, cum este botezulneortodox, care au menirea de a distruge unitatea dogmatică saucanonică a Bisericii lui Hristos. Deci, în acest sens susţinem că dincolode graniţele Bisericii lui Hristos, adică la eterodocşi şi chiar la schis-matici, „Tainele” săvârşite de aceştia nu pot să unească pe credincioşicu Biserica lui Hristos.

În ceea ce priveşte primirea ereticilor şi a schismaticilor în Bise-rica Ortodoxă, preasfinţitul Glicherie se folosea dintotdeauna de celedouă principii de judecată bisericească a Sfinţilor Părinţi, adică pogo-rământul şi scumpătatea. Chiar şi acolo unde chestiunile bisericeştise judecau din prisma principiului iconomiei (al pogorământului saua toleranţei duhovniceşti), preasfinţitul Glicherie nu admitea niciodatăideea că Darul Sfântului Duh lucrează în afara Bisericii lui Hristos, încazul tainelor ereticilor sau ale schismaticilor.

Din acest motiv, el se conducea după ideea că delimitarea gra-niţelor duhovniceşti ale Bisericii Ortodoxe a fost făcută odată pentrutotdeauna de către Sfinţii Părinţi. Astfel, pe eretici i-au osândit cuanatema, numindu-i vrăjmaşi ai Fiului lui Dumnezeu (când erezia lornu recunoştea Dumnezeirea lui Iisus Hristos) sau vrăjmaşi ai Sfân-tului Duh (când erezia lor nega Dumnezeirea Sfântului Duh), iar peschismatici i-au numit ca pe nişte despărţiţi de adevărata Biserică.

Preasfinţitul Glicherie spunea că printre altele suntem datori, învirtutea respectării canoanelor Sfinţilor Părinţi, ca pe cei ce ei i-au datanatemei, şi noi să îi dăm anatemei, iar pe cei care dintre eretici seîntorc la adevărata credinţă, să îi botezăm cu Botezul cel adevărat alBisericii Apostolice Ortodoxe, după care să-i ungem cu Sfântul şiMarele Mir şi îi împărtăşim cu Sfintele Taine (tâlcuirea can. 46 şi 47 aleSfinţilor Apostoli, notele 83 şi 84).

- 251 -


După judecata bisericească a sfintelor canoane, preasfinţitulGlicherie mărturisea că ereticii nu au botez adevărat şi nici altă tainăbisericească adevărată, pentru care şi canonul apostolic 46 zice:„Episcopul ori presbiterul, dacă va admite botezul sau jertfa ere-ticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce părtăşie are Hristos cu

Veliar; iar ce parte are credin-ciosul cu necredinciosul?”.

Convingerea lui era aceea, cădin rânduiala impusă în Bisericăde către Sfântul Vasilie cel Mareprin întâia sa epistolă, reiese cădincolo de graniţele BisericiiOrtodoxe, săvârşirea Tainei Bote-zului se limitează doar la înde-plinirea formei exterioare, însădesăvârşirea ei devine reală doardupă întoarcerea schismaticilorîn sânul Bisericii, adică dupăprimirea Darului PreasfântuluiDuh. Prin Mirungere se dă pu-terea de a întrebuinţa DarurileBotezului sau, altfel spus, Bote-zul curăţeşte vasul, iar Mirun-gerea aşează în el Darul. La

Botez este reprimit chipul, iar prin Mirungere se reprimeşte Darul,care va face lucrător acest chip prezent în puterile sufletului.

Explicaţiile preasfinţitului Glicherie erau convingătoare în acestsens, atunci când susţinea ideea că mirungerea este împărtăşireaDuhului Sfânt, căci după Botez nimic nu îi mai stă în cale, fiind în-lăturate cele două cauze care ne despărţeau de Dumnezeu: firea stri-cată şi fărădelegile adăugate. Cum spune şi Sfântul Vasilie cel Mare,creştinii aflaţi în schismă pot fi primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe fărărepetarea formei exterioare a Tainei Botezului, atunci când ritualulexterior al acesteia este săvârşit canonic.

- 252 -


Mitropolitul Glicherie, alături depreasfinţiţii Evloghie Oţa

şi Meftodie Marinache

Deci pe unii ca aceştia îi primim numai prin pecetluirea şichemarea Darului Preasfântului Duh asupra acestora, zicându-se:„Pecetea Darului Preasfântului Duh” şi ungându-se la toate înche-ieturile cu Sfântul şi Marele Mir în semnul Sfintei Cruci, adică prinMirungere.

Însă această iconomie rămâne valabilă numai în cazul TaineiBotezului, pentru că acelaşi sfânt completează zicând: „prin Mirun-gere se dă puterea de a întrebuinţa Darurile Botezului”. Şi atât. Deaceea, preasfinţitul Glicherie a lăsat ca pe o lege în Biserica Ortodoxăde Stil Vechi ca, după plinirea Tainei Mirungerii, să se săvârşească şicelelalte Taine bisericeşti ce sfinţesc fiinţa omenească trupeşte şi su-fleteşte, căci prin săvârşirea acestora se îndeplineşte lucrarea Daruluisfinţitor.

În cazul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, SfântulSinod a hotărât (după cele două reguli de mai sus, cea canonică şi ceatradiţională) nerepetarea formei exterioare a botezului (cele treiafundări) săvârşit de schismatici după rânduiala canonică a Bisericii.Şi aceasta nu pentru că ar recunoaşte lucrarea Darului în botezulschismaticilor, ci folosindu-se de principiul iconomiei bisericeşti, ne-repetând asupra persoanei forma exterioară a Tainei Botezului, darsăvârşind în mod obligatoriu Taina Mirungerii, care este de faptplinirea Botezului săvârşit numai sub un aspect exterior, mai înaintede primirea acestei persoane în Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Anul 1968. Numirea oficială a mitropolitului Glicherie.

După anul 1965, situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi deve-nea din ce în ce tot mai îngrijorătoare. La mitropolia Slătioara comu-niştii trimiteau telegrame prin care din nou se cerea preasfinţituluiGlicherie izgonirea călugărilor din mănăstire, invocând faptul că Bise-rica nu se conformează sistemului, prin propovăduirea supunerii faţăde legile lui Dumnezeu şi curajul de a înfrunta pe vrăjmaşii credinţei.

Statul comunist dorea să-şi atingă scopul, demolând biserici şiprotejând pe cei ce ridicau vocea împotriva lui Dumnezeu. De mai

- 253 -


multă vreme erau interzise hramurile Mănăstirii Slătioara, drumurilefiind controlate de trupe de jandarmi şi miliţieni. Nimeni nu aveavoie să ia parte la slujbele bisericeşti din zilele de duminică sau dinziua praznicului „Schimbarea la Faţă a Domnului”, care era hramulmare al mănăstirii.

Cu toate acestea, creştinii veneau în număr foarte mare la mă-năstire, ocolind căile publice şi folosind potecile de prin păduri. Cândse apropia ziua hramului, autobuzele care aveau traseu către Slă-tioara erau scoase din circulaţie. Cele rămase, unul dimineața şi altulseara, erau întoarse când ajungeau pe la jumătatea drumului.

Chiar şi aşa, obştea de aici sporea. Monahii grupaţi în jurul prea-sfinţitului Glicherie îşi înmulţeau rândurile de la o zi la alta. Mănăs-tirea Slătioara devenise o oază de lumină duhovnicească, unde se păs-tra tipicul bisericesc al Sfântului Sava şi regulamentul monahal alSfântului Vasilie cel Mare.

Pe întreg teritoriul României, după anul 1965 existau mai multenuclee ortodoxe de stil vechi. Cele mai puternice bastioane erau lamitropolia Slătioara, la Bucureşti şi la Cucova.

În aceste împrejurări, pentru o mai bună coordonare admi-nistrativă şi canonică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de StilVechi, reunit la Slătioara în anul 1968, decide alegerea şi numireapreasfinţitului Glicherie ca Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Orto-doxe de Stil Vechi din România. Asupra acestei decizii şi-au exprimatacordul atât preoţii de mir, slujitori în parohiile existente la aceavreme, precum şi stareţii mănăstirilor aflate sub oblăduirea canonicăa mitropoliei Slătioara: mănăstirile de călugări de la Cucova şi Bu-cureşti, mănăstirile de maici de la Dobru (Neamţ), Brădiţel-Neamţ,Găgeşti (Vrancea) etc. Documentul prin care preasfinţitul Glicherieera numit Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechidin România a fost semnat de membrii Sfântului Sinod din acea vre-me: preasfinţiţii Evloghie, Meftodie şi Silvestru şi de către părintelearhimandrit Cosma Lostun, pe atunci secretar al Sfântului Sinod.

În document se spunea: 1. „Este necesară unificarea urgentă a tuturor credincioşilor

Bisericii Ortodoxe după calendarul iulian, sub conducerea Mitro-

- 254 -


poliei Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava. 2. Recunoaştem în persoana mitropolitului Glicherie Tănasă, pe

singurul conducător oficial pe viaţă al Bisericii Ortodoxe după calen-darul iulian, cu sediul la Mitropolia Slătioara.

3. Fiecare arhiereu va primi misiunea ce i se va încredinţa decătre mitropolia Slătioara.

4. Călugării şi maicile răzleţe vor fi adunate în mănăstiri şischituri.

Anul 1985. Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Glicherie.

Instalarea regimului comunist în România după anul 1944 apus Biserica Ortodoxă de Stil Vechi în faţa unei situaţii fără prece-dent, care aducea în discuţie chiar dispariţia acesteia. Cu toate acesteaînsă, Mitropolitul Glicherie a lăsat moştenire urmaşilor săi o Bisericăbine închegată. El a păstorit această Corabie a lui Hristos vreme de 60de ani ca preot, episcop şi mitropolit. Înzestrat de la Dumnezeu cu ofire blândă, însă fiind foarte ferm în acţiunile sale, mitropolitulGlicherie a ales mai bine a muri decât a cădea în compromisuri mo-rale sau de ordin bisericesc.

Având o mare deprindere duhovnicească, dobândită în vremeauceniciei sale la Cetăţuia şi în marea lavră a Neamţului, dar şi dinsuferinţele vieţii, mitropolitul Glicherie s-a pus pe sine de parteacelor ce apărau zidul Bisericii şi stăteau de strajă la cârma ei.

Chiar dacă politica vremii venea de multe ori cu propuneri devânzare a Bisericii, mitropolitul Glicherie împreună cu toţi fiii săiduhovniceşti au ales a trăi în sărăcie materială şi curăţie sufletească,respingând orice iniţiativă de colaborare cu statul comunist. Spuneadeseori comuniştilor că Dumnezeu nu poate fi vândut, pentru că nuare preţ, iar mântuirea unui singur suflet valorează mult mai multdecât toţi banii acestei lumi.

Cu mari eforturi, prin post şi rugăciune, mitropolitul Glicheriea reuşit să păstreze, pe cât era posibil, independenţa şi pacea BisericiiOrtodoxe de Stil Vechi în faţa statului ateu, odată cu aceasta

- 255 -


menţinând şi bunăstarea sufletească a fiilor duhovniceşti ai acesteia,îndemnându-i către o viaţă curată în Duhul lui Dumnezeu.

Dintotdeauna, mitropolitul Glicherie a avut cea mai maredragoste şi consideraţie faţă de viaţa monahală, ştiind că monahis-mul a fost dintotdeauna forţa vitală a Bisericii. Prin mari osteneli, dar

şi prin pilda vieţuirii sale, a făcutsă crească numărul mănăstirilorşi schiturilor în plin regim co-munist antireligios. Atât de multerau întărite prin puterea cre-dinţei aceste nuclee de viaţămonahală, încât nici crunta lovi-tură asupra monahismului ro-mânesc prin decretul 410 din1959, care desfiinţa mănăstirileşi reducea drastic numărul mo-nahilor, nu a avut izbândă.

În multa lui osteneală pentrumântuirea sufletească a omului -chip şi asemănarea lui Dum-nezeu - fără a uita cuvintele luiHristos, Care zice: „Şi alte oi am,care nu sunt din staulul acesta; şipe acelea mi se cade a le aduce”,predicile rostite prin parohii,

scurtele poveţe cu care întâmpina pe creştini, au dat rod însutit,Biserica sporind atât numeric, cât şi moral şi duhovnicesc.

În anul 1984, la hramul mănăstirii, mitropolitul Glicherie a slujitSfânta Liturghie, după care a miruit şi a binecuvântat tot poporul. Înurma acestei osteneli, sănătatea sa se şubrezea de la o zi la alta. Ranade la picior, provocată de loviturile de armă ale jandarmilor dinprimii ani ai prigoanei, sângera acum mai mult ca niciodată,înteţindu-i durerile, care ajunseseră acum de nesuportat.

În Postul Sfintelor Paşti din anul 1985, din cauza faptului că eralipsit de poftă de mâncare, a slăbit tot mai mult şi a fost nevoit să

- 256 -


Mitropolitul Glicherie miruindcredincioșii

petreacă o lungă perioadă în chilie fiind imobilizat la pat. În aceastăperioadă, fiindcă iubise aşa de mult slujbele bisericeşti, s-a învred-nicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie şi a-l vedea pe SfântulGheorghe în chip de soldat, către care avea multă evlavie, căci pur-tase numele lui din botez şi citea acatistul sfântului în fiecare zi.

Cu numai trei zile înainte de mutarea sa la Domnul, a chemattoată obştea mănăstirii şi, ca un adevărat părinte duhovnicesc, i-a bi-necuvântat pe toţi şi le-a dat cea mai de pe urmă sărutare întruHristos. În aceste împrejurări, mitropolitul Glicherie a dat bine-cuvântare episcopilor ce formau Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxede Stil Vechi să continue hirotoniile de preoţi, diaconi şi mai alesarhierei, dintre persoanele pe care le vor considera vrednice, careiubesc Biserica şi nu produc dezbinări.

Vineri, 15/28 iunie 1985, înainte de prânz, văzându-l pe mitro-polit slăbit, stareţul de atunci, părintele Vlasie (actualul mitropolit alBisericii noastre), l-a întrebat dacă vrea să se împărtăşească cu SfinteleTaine. După ce a luat Sfintele Taine, a început să respire tot mai greu.

La căpătâiul lui vegheau episcopii Silvestru şi Demosten. La ora17 şi 40 de minute, mitropolitul Glicherie şi-a dat sfântul său suflet înmâna lui Dumnezeu. Astfel şi-a încheiat viaţa un mare mărturisitorşi mucenic al lui Hristos, mergând să-şi primească cununa şi răs-plătirile făgăduite celor ce iubesc dreapta credinţă şi săvârşesc faptevrednice de mântuire.

- 257 -


Obştea Mănăstirii Slătioara, alături de oaspeţi dinSinodul în Rezistenţă din Grecia

- 258 -


- 259 -


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi în anul 1964

Sfântul Ierarh Glicherie

- 260 -

Sfântul Ierarh Glicherie primind vizita preasfinţitului Kallistosdin Sinodul de Rezistenţă din Grecia

Înmormântarea mitropolitului Glicherie,

15/28 Iunie 1985

Cu gândul meu neodihnit Mă duc mereu departe-n zare, Spre voi, părinţi ce v-am iubit, Că-mi este dor de fiecare.

Şi astfel mintea mi-o adun, Fiind cuprins de multe gânduri Şi mâna pe creion o pun Ca să vă scriu aceste rânduri.

O, ştiţi, iubiţii mei părinţi, Cum am plecat din mănăstire Şi câte lacrime fierbinţi Mi-au curs din ochi la despărţire!

Şi v-amintiţi când am plecat Mâhnit pe poarta mănăstirii Cum toţi am plâns şi ne-am iertat, Atunci, în clipa despărţirii...

Şi cum m-aţi petrecut pe punţi, Cum m-aţi pierdut din ochi, pe vale,Cum aţi rămas bătrâni, cărunţi Cum eu m-am dus pe cale...

De-atunci am suferit mereu Prin lumea plină de păcate Şi ştie numai Dumnezeu Cât am răbdat umblând prin sate.

Dar despre asta mai târziu Cu de-amănuntul vă voi scrie Acum încep să vă descriu Puţin din trista-mi pribegie.

Iubiţii mei, stau într-un sat Ce nu ştiu cum pe nume-l cheamă Şi de când ştiţi că am plecatNu mi-am găsit nici fraţi, nici mamă.

Şi-acuma când încep să scriu E noaptea sfântă de-nviere Iar eu sunt singur şi pustiu Şi mă apas-o grea durere.

Şi tot mă rog, şi plâng apoi; Privind afară, pe fereastră,Când mă gândesc că nu-s cu voi Departe-n munţi, la casa noastră!

Ca să mă rog cu voi şi eu În noaptea asta de-nviere Să cânt cu voi lui Dumnezeu Dac-aş avea şi eu putere.

Dar las' acum să pătimesc Eu am o mare bucurieCând ştiu că-n locul meu slujesc Părinţi departe la pustie.

De-aceea, dragii mei părinţi, Cât mai sunteţi în mănăstire, În rugăciunile fierbinţi S-aveţi de mine pomenire.

Pe voi, în orice vreme rea Vă am ca stâlp de mângâiere, Căci voi sunteţi odihna mea În noaptea asta de-nviere.

S-aprinde-n mine duhul meu Când îmi aduc din nou aminteCum toţi cântam lui Dumnezeu, Slujind cerescului Părinte.

Când privegheam numa-n cântăriCe le rosteam cu toţi, în şoaptă Şi-nconjuram cu lumânări Biserica-n această noapte...

- 261 -

ÎN TRISTA-MI PRIBEGIE

Când clopotele-aşa duios, Vesteau în dangăt pân' departe, Că astăzi a-nviat HristosIar noi ne-am izbăvit de moarte.

O, dragii mei părinţi şi fraţi, Nu pot să scriu acum mai multe Şi vă implor, nu mă uitaţi Căci n-are cine să m-asculte.

Şi când slujiţi lui Dumnezeu Acolo, în tăcerea voastră, Să ştiţi că undeva şi eu Mă rog plângând la o fereastră.

Şi după slujbă când apoi Vă duceţi toţi să staţi la masăAtunci şi eu gândind la voi Suspin departe într-o casă.

Sau când pe munte vă urcaţi Ca nişte harnice albine „Hristos a înviat” cântaţi Iubiţii mei şi pentru mine.

Dar iată că, de când vă scriu, Şi mă gândesc la casa noastră,Aşa deodată, făr' să ştiu,Se face ziuă la fereastră.

Apoi şi soarele răsare, Acum în pragul primăverii Şi-arată fruntea-n depărtare, Ca un simbol al Învierii.

Eu ies afară lâng-un pomŞi stau aşa privind în zare, Pe prispa casei unui omCăci parcă nu mai am răbdare.

Aş vrea să vin la voi pe josCăci nu mai pot după pustie Să cânt acolo lui Hristos Să am puţină bucurie.

O, cât îmi este de urât În ziua asta de-nviere Şi cât mă simt de amărât Şi n-am un pic de mângâiere.

Să fiu din nou iarăşi cu voi. Să ne-nchinăm în orice seară Cum o făceam de-atâtea ori În scumpa noastră Slătioară.

Şi întru cât sunt întristat, Nici foame şi nici sete nu mi-i Ci stau pe prispă-ngândurat Sătul de tulburarea lumii.

Şi singur stând în drum privesc Cum trec creştini de la-nviere, Cum merg încet şi cum vorbesc, Având în suflet mângâiere.

Şi numai eu stau trist pe drum, Că nu-s cu voi, ca altădată... O, cât n-aş da să am acum Tot ce-am iubit şi eu odată!

Dar n-am găsit nici un creştin, Să-şi poată da puţină seamă Ce chinuri ai să fii străin Să n-ai nici fraţi, să n-ai nici mamă.

Să fi slujit lui Dumnezeu Cândva cu multă bucurie Şi izgonit apoi mereuSă laşi părinţi, să laşi pustie.

- 262 -

Să mergi pe drumuri fără rostBătut mereu de-atâtea gânduri Să n-ai pe lume adăpost Să rabzi de foame-n multe rânduri.

Să nu ai cui te jelui, Şi nici un om să te-nţeleagă; Să n-aibă cine te iubi,De-ai tot umbla o lume-ntreagă.

Să nu auzi pentru Hristos Vreun om cu dragoste să-ţi spunăSă-ţi dea vreo pildă de folos, Să-ţi dea măcar o vorbă bună.

Să fii de-atâţia ochi privit, Dar nimeni, nimeni să te-asculte; Să fii de-atâtea guri vorbit, Să taci şi mulţi să te insulte.

Iubiţii mei, v-am întristat, Spunându-vă a mea durere, Dar azi e praznic luminat E sfânta Zi de Înviere.

Acum e luna lui April, Când toate se trezesc la viaţă Şi cel străin şi cel umil, Acum se veselesc la faţă.

Acum e totul mai frumos Şi ceru-albastru şi pământul Căci astăzi a-nviat Hristos, Căci astăzi s-a golit Mormântul.

Acuma toţi se veselescŞi multe guri încep să tacă;Acuma inimi se iubesc,Şi pentru Domnul mulţi se-mpacă.

Şi codrii toţi din jurul meu, Şi munţi, şi păsări, şi izvoare,Se veselesc acum mereu Căci azi e zi de sărbătoare.Doar numai eu stau lâng-un pom Tot abătut şi dus pe gânduri Pe prispa casei unui om,Precum stăteam şi-n alte rânduri.

Şi de departe, dintr-un sat, Aceste versuri vă trimit Primiţi „Hristos a înviat” De la un fiu ce l-aţi iubit.

Dar nu fiţi trişti, că e păcatSă vă-ntristaţi în astă seară Căci pentru toţi a înviatHristos în prag de primăvară.

Şi eu din nou sunt azi cu voi La Sfânta Înviere Şi vă-mbrăţişez pe toţi cu drag,Smerit, călugărul Glichere.

- 263 -

Sfântul Ierarh Glicherie liturghisind

- 265 -

Semne, vedenii şi minuni

După trecerea la Domnul, mitropolitul Glicherie s-a arătat maimultor persoane, cerând să anunţe conducerea Bisericii şi să pur-ceadă la deshumarea sa, căci fusese îngropat în biserica MănăstiriiSlătioara. Sufletul poporului simplu simţea mireasma sfinţeniei, aşacum simţise încă din timpul vieţii, că acest vrednic ierarh este un altsfânt al Bisericii Ortodoxe adevărate. Oamenii îi cunoşteau viaţa, îicunoscuseră luptele şi nevoinţele şi ştiau că îşi închinase orice clipălui Hristos şi Bisericii Sale. Singurul său ţel a fost mântuirea sa, acelor din jur şi apărarea Bisericii de curentele înnoirilor papistăşeşti.

În şedinţa din 14/27 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Orto-doxe de Stil Vechi a aprobat dezgroparea rămăşiţelor pământeşti alemitropolitului Glicherie Tănase, în vederea observării stării lor deconservare. La data de 15 iunie 1992, cu prilejul parastasului slujit la7 ani de la fericita sa adormire, trupul i-a fost dezgropat, fiindu-igăsite sfintele moaşte aşezate cu bună rânduială şi alcătuire, frumosmirositoare şi plăcute la vedere, galbene ca ceara şi uscate.

Mâna dreaptă cea blagoslovitoare a Sfântului Ierarh era nestri-cată, aşa cum este până astăzi, iar mireasma nepământească a moaş-telor sale a fost simţită în jurul mormântului său, făcându-se din ceîn ce mai puternică pe măsură ce pământul era dat la o parte. Toţi ceice se aflau de faţă în acele clipe au simţit că se va săvârşi o mareminune. Ştiau că înaintea lor stătea de-acum un sfânt mărturisitor, pecare mulţi îl cinsteau din viaţă ca pe o icoană vie a credinţei aposto-leşti, un dreptar al Ortodoxiei, un propovăduitor neînfricat al adevăru-lui lui Hristos, o imagine a smereniei şi un adevărat dascăl al înfrânării.

Cu sfat şi rugăciune, Sfântul Sinod a purces la cele ce urmau ase săvârşi, dată fiind minunata aflare a osemintelor acestui sfântierarh, iar hotărârea finală a fost aceea că lucru cuviincios este să seîngroape la loc, după slujba cuvenită, urmând a lăsa deocamdatătotul în seama iconomiei lui Dumnezeu, aşteptând ca El să bine-voiască a face arătat lumii întregi minunile lucrate prin mijlocireaalesului Său, fericitul Ierarh Glicherie.


Ţinându-se cont de viaţa sa fără prihană, de mărturisirea ne-îndoielnică a dreptei credinţe, precum şi de mărturia grăitoare asfintelor moaşte, Î.P.S. Mitropolit Vlasie a hotărât, împreună cuîntregul Sinod, alcătuirea unei comisii duhovniceşti, formată dinoameni ai Bisericii - clerici şi mireni, care l-au cunoscut personal peSfântul Ierarh Glicherie, fiind şi trăitori ai tuturor evenimentelor ce i-aumarcat viaţa. Comisia, care şi-a desfăşurat activitatea vreme de treiani (15 iunie 1992-15 iunie 1995), urma să strângă mărturii, date şirelatări demne de crezare cu privire la sfinţenia plăcutului lui Dumne-zeu, în vederea eventualei canonizări.

În curgerea acestor ani de rugăciuni şi aşteptare a unui semndumnezeiesc, au fost consemnate mai multe arătări minunate aleSfântului Glicherie unor credincioşi, dintre care unii îl cunoscuserăpersonal. Unei monahii, Sfântul i-a apărut în vis, zicându-i: „Spunecelor de la Mitropolie să îmi alcătuiască şi mie un acatist!”

După aceea, o vedenie asemănătoare s-a arătat chiar Înalt Prea-sfinţitului Mitropolit Vlasie, în acest chip: Se făcea că era la începutulunei privegheri, chiar când se săvârşea cădirea bisericii. Pe atunci, erarânduiala de a se cădi sfânta masă, întreaga Biserică şi apoi mor-mântul Sfântului Glicherie. În această vedenie a mitropolitului Vlasiese făcea că, după ce cădise mormântul Sfântului Glicherie, mitro-politul întorcându-şi puţin privirea spre popor îl zărise pe SfântulGlicherie în mijlocul bisericii, sub policandrul cel mare. A mers cătreel să ia blagoslovenie, întrebându-l: „Preasfinţite, v-aţi mântuit?”Atunci a răspuns Sfântul: „Eu, da, cu Darul Domnului, pentru că amlucrat numai pentru Biserica lui Hristos... dar voi ce aveţi de gând săfaceţi cu mine?” Zicând aceste cuvinte, Sfântul s-a făcut nevăzut.

O altă vedenie a avut-o, în aceeaşi perioadă, preasfinţitul De-mosten Nemţeanul, care era plecat de la Mănăstirea Brădăţel din ju-deţul Suceava, către Bucureşti, unde urma să îi întâmpine pe repre-zentanţii Sinodului în Rezistenţă din Grecia, care soseau în România.În noaptea de dinaintea acestui eveniment, preasfinţia sa l-a visat peSfântul Glicherie suit într-un copac minunat la vedere, plin de flori detot felul, de unde zâmbea către el, întrebându-l: „Dar voi ce aveţi degând să faceţi cu mine?”

- 266 -


Visele au continuat în tot acest răstimp, iar vocea sa suna totmai poruncitoare, iar întrebarea era neschimbată - „ce aveţi de gândsă faceţi cu mine?”

Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul

În urma acestor vedenii, după o amănunţită cercetare a tuturormărturiilor primite şi după consultările avute de Sfântul Sinod alBisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu arhiereii din străi-nătate şi în mod special cu mitropolitul Kiprian de Oropos şi Filli(Grecia), care îl cunoscuse îndeaproape în timpul vieţii, cinstindu-l cape un sfânt, a început pentru a doua oară pregătirea pentru des-humarea sfintelor sale moaşte.

Mitropolitul Kiprian a adus drept mărturie, încuviinţat fiind derestul clericilor ce l-au însoţit, faptul că o părticică, un deget din sfin-tele moaşte ale Sfântului Ierarh Glicherie, aflată spre păstrare în chiliasa din Mănăstirea Sfinţilor Kiprian şi Iustina din Filli, Attica, izvoramir frumos mirositor încă din anul 1992, de la prima sa deshumare.

Înainte cu trei zile de ziua pomenirii sale, s-a deschis mor-mântul, găsindu-se din nou osemintele sale, la fel de frumos mirosi-toare şi întocmai la vedere ca în urmă cu cinci ani. Astfel, ridicate cugrijă, sfintele moaşte sub formă de oseminte, au fost spălate cu vin,după rânduială, s-au uscat şi s-au uns cu Sfântul şi Marele Mir, fiindapoi ţinute o vreme în sfântul altar al bisericii Mănăstirii Slătioara,aşteptîndu-se să se împlinească voia lui Dumnezeu, Căruia bine I-aplăcut ca Sfântul Glicherie, Ierarhul Său Mărturisitor, să fie proclamatdrept sfânt înaintea întregii ţări şi a martorilor sosiţi de peste hotare,din partea Bisericilor surori, la data de 15/28 iunie 1999.

Moaştele Sfântului Glicherie au fost aşezate în racla deschisă,iar după procesiunea în jurul sfântului lăcaş, au fost expuse în bi-serica mitropoliei Slătioara, spre închinarea şi sfinţirea credincioşilor.

De atunci şi până astăzi, această nepreţuită vistierie duhov-nicească cheamă parcă mulţimi nesfârşite şi neîmpuţinate de cre-dincioşi, care închinându-se şi rugându-se cu credinţă, nu sunt lipsiţide îndeplinirea cererilor sau de mângâiere şi ajutor întru necazuri,

- 267 -


precum s-a dovedit în numeroase rânduri. Nu puţini au fost cei ce s-auîntors la Ortodoxia adevărată prin rugăciunile Sfântului Glicherie, lafel cum nu puţini au fost cei chinuiţi de duhuri necurate ori de bolitrupeşti, care şi-au dobândit izbăvirea din suferinţă prin rugăciuniînaintea raclei sfintelor sale moaşte. Deşi mutat la cele veşnice,Sfântul Ierarh Glicherie a fost şi rămâne pentru totdeauna în mijloculnostru, al celor ce îl cinstim şi îi cerem ajutorul.

O piatră de poticnire pentru cei puţin credincioşi.

Printre cei ce stau împotriva adevărului, lovind în Biserica luiHristos, se află mulţi „şcoliţi” prin Apus, cu titluri pompoase întruale teologiei, dar care studiind atât de mult litera, au căzut înrătăcirea de a ucide duhul Ortodoxiei, apropiindu-se din ce în ce maimult de gândirea teologică protestantă sau catolică, ori au devenit,pur şi simplu, puţin credincioşi şi mai mult atei.

Ne-a fost dat să auzim de multe ori cum anumiţi „teologi” aiBisericilor oficiale neagă adevărul minunii pogorârii Sfintei Lumini laMormântul Domnului numai şi numai la data Paştelui ortodox, ca sănu mai spunem că nu recunosc nici minunea săvârşită prin curgerearâului Iordan în sens invers, la praznicul Botezului Domnului dupăvechiul calendar (6/19 ianuarie). Singura explicaţie la care se rezumăunii ca aceştia este faptul ca la Sfintele Locuri aşa a fost dintotdeaunaşi tot aşa va rămâne până la sfârşitul veacului. Doar atât au ei de spus.

Nu e de mirare că, după negarea acestor adevăruri evidente,aceşti oameni şi-au mutat frontul de atac la hotarul dintre BisericaOrtodoxă adevărată şi „ortodoxia” oficială, caracterizată prin aba-terea de la sfintele canoane, prin luarea în derâdere a predanieiBisericii şi printr-o atitudine de colaborare ecumenistă, dusă până lacel mai înalt nivel.

Neputând lovi direct în Biserica apostolească şi sobornicească aSfinţilor Părinţi, aceşti lupi răpitori au început să ţintească direct cătresufletele credincioşilor, împroşcând cu noroi în ceea ce le este mai laîndemână şi încercând să întineze sfinţenia unor păstori vrednici şi

- 268 -


proslăviţi de Dumnezeu cu sfinte moaşte făcătoare de minuni. Unadintre argumentaţiile lor împotriva soborniceştii Biserici a SfinţilorPărinţi se întemeiază pe acuza subţire (şi uşor de combătut, în duhulmărturisirii Bisericii Ortodoxe), că Sfântul Glicherie nu ar fi sfânt şi,drept urmare, moaştele sale nu au rămas întregi (adică trupul său nua păstrat ţesuturile întregi şi deshidratate, aşa cum este cazul, deexemplu, al Sfântului Ioan Iacob Românul).

Lucrătorii fărădelegii au invocat anumite replici, ce constituieiscodiri şi răstălmăciri. Trebuie ştiut că în cazul Sfântului Glicherie dela Slătioara avem a face cu sfinte moaşte sub formă de oseminte.Scheletul său uman s-a dovedit a fi un adevărat izvor de bunămireasmă când a fost scos din groapă şi aşezat pe masă, pentru a i seîmplini cuvenita rânduială canonică.

După rânduială, sfintele moaşte şi mai ales cele aflate sub formăde oseminte, sunt spălate cu vin şi trecute prin ceară sfinţită, maiînainte de a fi expuse spre închinarea credincioşilor. Astfel s-a pro-cedat şi în cazul sfintelor moaşte ale Sfântului Glicherie, după care aufost aşezate în raclă în poziţia corpului omenesc. Numai frunteaSfântului Glicherie a fost lăsată neacoperită, vizibilă, pentru evlaviacredincioşilor şi încuviinţarea celor care se îndoiesc de sfinţenia lui.

Dintotdeauna, sfintele moaşte au fost izvor de sfinţenie saupricină de sminteală, aşa după cum a fost şi credinţa celor ce veneaucătre ele. Mulţi dintre iudei s-au smintit – mai întâi de cuvinteleMântuitorului, iar mai apoi de Crucea şi de Patima Sa. Tocmai deaceea, credem că expunerea de mai jos nu le-ar strica marilor apă-rători ai calendarului de stil nou, deşi probabil au îmbătrânit în rău-tate, iar sufletele li s-au împietrit, acoperindu-se cu un strat gros deminciună şi falsitate.

Din pricina superficialităţii cu care tratează aspectele duhov-niceşti ale vieţii de zi cu zi, oamenii au ajuns la o situaţie greu deînchipuit, şi anume aceea că astăzi, în veacul super-tehnologiilor şi alinformaţiilor rapide, ignoranţa este o stare generalizată. Nu cunoaş-tem o mulţime de lucruri dintre cele care alcătuiesc esenţa vieţiibisericeşti, iar pentru cei care nu prea se descurcă în adevărata viaţăa Bisericii şi se bizuie nu pe experienţa Sfinţilor Părinţi, ci pe diferite

- 269 -


- 270 -

Chilia Sfântului Ierarh Glicherie

scrieri neortodoxe ori cuvinte auzite, rezultatele scoaterii la lumină amoaştelor pot fi neaşteptate. Tocmai de aceea, trebuie lămurităaceastă problemă pe temeiul adevăratei învăţături patristice aBisericii Ortodoxe.

Mulţi cred că sfintele moaştele trebuie să fie „nestricate”, adicăsă păstreze aspectul trupului, iar dacă lucrurile nu stau aşa, ei strigă:„înşelăciune!” Cel puţin, asta este ideea pe care ei se străduiesc dinrăsputeri să o facă cunoscută celor din jur. Cuvântul „moaşte” seîntrebuinţează în primul rând cu acelaşi înţeles ca latinescul „reliqva”sau grecescul „lipsana”, care înseamnă pur şi simplu „rămăşiţe pă-mânteşti”. Cuvântul românesc „moaşte” vine de la rădăcina slavă„moşci” (tărie), ceea ce pentru om e tocmai scheletul, adică acel rea-zem lăuntric pe care se ţine tot trupul.

În primele veacuri ale creştinismului, când moaştele sfinţilormucenici erau cinstite la fel ca şi acum, ele nu erau socotite deloc„trupuri nestricate”, adică întregi, în înţelesul pe care îl dăm noi deobicei acestui cuvânt. Lucrul acesta apare logic în lumina faptului cămulţi dintre ei erau daţi la fiare şi chiar arşi: ce trup întreg putea sămai rămână din ei? Şi totuşi, mărturii despre cinstirea sfintelormoaşte aflăm deja la Eusebie al Cezareii, care spune despre rămă-şiţele pământeşti ale sfinţilor mucenici că „sunt mai de preţ decâtpietrele scumpe şi mai nobile decât aurul”. Din cuvintele acesteareiese limpede că rămăşiţele sfinţilor mucenici nu erau nicidecumsocotite „nestricate” în înţelesul literal al cuvântului. Şi Sfântul IoanGură de Aur, spunând despre Fericitul Vavila: „a trecut vremeîndelungată de la îngroparea Sfântului Vavila, aşa încât în groapă aurămas numai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unuisfânt trebuie să fie neapărat neputrezit.

O mărturie asemănătoare întâlnim şi în al lui Cuvânt despreMacavei: „Nu îmi vorbi despre ţărână, nu pune înainte cenuşa şioasele lor putrezite de vreme, ci deschide ochii credinţei şi priveşte laputerea lui Dumnezeu care este în ele, la Darul Duhului care leîmbracă, la slava luminii cereşti care le înconjoară”.

Şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că este uimitor săvezi cum trupurile stricăcioase ale Sfinţilor fac minuni. Se pot aduce

- 271 -


de la numeroşi Sfinţi Părinţi mărturii care să arate că în BisericaOrtodoxă (cu precădere Biserica Greacă) nu s-a înţeles niciodată„trup neputrezit” prin cuvântul „moaşte”.

Iar dacă e să luăm practica athonită, ne vom trezi în faţa unuitablou de-a dreptul uimitor. Acolo este răspândită părerea potrivitcăreia în privinţa fiecărui om trebuie să fie ad litteram cuvintele:„ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. După ce au îngropat uncălugăr mort, athoniţii îl scot din pământ după un anumit răstimp casă vadă dacă a putrezit. Dacă trupul lui este nevătămat, ei socot căomul cu pricina a fost foarte păcătos, că „pământul nu-l primeşte”, şiîncep să se roage cu osârdie pentru el ca Domnul să-l ierte şipământul să îl primească. Aşadar, aici nu poate fi deloc vorba denestricăciunea trupului. De altfel, dacă e să luăm moaştele Sfinţilorgreci, cum ar fi Ioan Gură de Aur, vom vedea că sunt pur şi simplupărţi ale scheletului. Aşa stăteau lucrurile în Biserica Greacă.

Dar pe pământ rusesc era altă învăţătură? Să ne amintim dinnou înţelesul cuvântului rusesc „moşci”, de la care s-a preluat şi ro-mânescul „moaşte” şi care vine de la o rădăcină care înseamnă„puternic, tare”. Înţelesul acestei idei ni se va limpezi în cele ce ur-mează. Iată ce spune, pe baza cercetării vechilor cronici ruseşti,Evghenii Golubinskii: „Concepţia corectă este aceea potrivit căreiamoaştele sfinţilor sunt uneori trupuri mai mult sau mai puţin întregi,iar alteori numai oase. Însăşi denumirea de «sfinte moaşte (moşci)» arămăşiţelor arată că strămoşii noştri înţelegeau prin ele cu precădereoasele, deoarece cuvântul moşci înseamnă anume «oase»”.

În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovării Catedralei„Adormirii Maicii Domnului”, au fost deschise sicriele mitropoliţilorpentru ca trupurile acestora să fie cercetate. Despre rezultatul acesteicercetări scrie într-o cronică: „Pre Iona l-au aflat întreg, pre Fotieîntreg fiind nu tot, ci doar picioarele din trup, iar pre Chiprian putre-zit cu totul, doar moaştele”. Este cu totul limpede că „doar moaştele”înseamnă „doar oasele”. În anul 1667, au fost descoperite moaşteleCuviosului Nil din ostrovul Stolbnâi (Stolobenskii), despre care s-aadus la cunoştinţa mitropolitului Pitirim al Novgorodului în urmă-torul mod: „Sicriul şi trupul lui cel sfânt s-au dat pământului, iar

- 272 -


sfintele lui moaşte sunt toate întregi”. Este limpede că spusele „iarsfintele lui moaşte sunt toate întregi” înseamnă „iar oasele sunt toateîntregi”.

În aceeaşi lucrare a lui Golubinskii vedem în continuare că şi unconservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk, în „Lumină-torul” său, scrie despre moaşte: „Oasele acestea sunt la vedere pul-bere şi ţărână, însă dracilor sunt de groază şi pe cei orbi îi luminează,pe cei leproşi şi slăbănogi, şi suferinzi de orice boală îi vindecă... dacăvedem pe vreunul dintre Sfinţi sau os din trupul lui sau ţărână de lamormântul lui, le avem întru toată cinstea, ca pe nişte odoare sfinte,cu frică ne închinăm lor şi cu iubire le sărutăm”.

Mitropolitul Daniil le scrie monahilor într-unul din cuvintelesale de învăţătură astfel: „Bineînţeles, toate acestea nu înseamnă cănu există moaşte întregi. Trupurile multora dintre sfinţii noştri s-aupăstrat fie în întregime, fie în parte. Un exemplu de acest fel, măr-

- 273 -


Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie - procesiune cu sfintele moaşte

turisit de puterea sovietică, sunt moaştele făcătorilor de minuni dinIaroslavl. Când au fost scoase la lumină, s-a alcătuit un act privitor lafaptul că Sfinţii Cneji Theodor, David şi Constantin au conservatecorpul, oasele, cartilagiile şi pielea în stare uscată”. Și acesta nu esingurul caz. În Cernigov odihnesc moaştele Sfântului Ierarh Theo-dosie, căruia i-a putrezit numai o parte din călcâiul piciorului.

Dacă punem cap la cap toate aceste lucruri, devine limpede că,pe de o parte, Biserica, în persoana dascălilor săi, ce reprezintă con-ştiinţa bisericească, adică în persoana sfinţilor, ierarhilor şi aşa maideparte, nu a învăţat niciodată că moaştele sunt numai trupuri ne-stricate (în înţelesul pe care îl dăm noi acestei expresii). Proslăvireamoaştelor unui sfânt se săvârşeşte indiferent de faptul că trupul lui aputrezit numai parţial sau în întregime. Sfântul este proslăvit pentruviaţa sa şi pentru ajutorul ceresc pe care îl arată oamenilor atât învremea vieţii, cât şi după moarte, iar sfintele lui moaştele pot fi rămă-şiţele pământeşti, fie ele trupuri păstrate în întregime, fie oase şi chiarţărână şi cenuşă. Aşa a învăţat întotdeauna Biserica.

În ce priveşte proslăvirea unui sfânt, condiţiile legate de „nestri-carea” moaştelor, adică de neputrezirea rămăşiţelor lui pământeşti,au apărut şi au căpătat o largă răspândire de-abia în ultima vreme.

Cu prilejul scoaterii la lumină a moaştelor cuviosului Serafimdin Sarov, mulţi s-au smintit de faptul că au fost descoperite numaioase. În Petrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora stareţulSerafim nu era deloc sfânt şi că moaştele au fost scoase la lumină doarpentru că aşa au vrut Sinodul şi ţarul. Se povestea că actele autenticeale scoaterii la lumină a moaştelor sunt ascunse de popor. Zvonurileacestea tulburau poporul şi răposatul mitropolit Antonie al Petro-gradului a fost silit să emită o enciclică în care spunea că proslăvireamoaştelor sfinţilor nu se săvârşeşte nicidecum întrucât aceştia ar aveatrupuri nestricate, ci pentru viaţa lor. Această mărturie a secolului alXX-lea este însemnată în primul rând fiindcă a fost publică, iar în aldoilea rând deoarece confirma sfinţenia bineplăcutului lui Dum-nezeu Serafim asupra nevoinţelor lui, pe temeiul ajutorului căpătatde cei cuprinşi de felurite pătimiri şi care i se rugau.

- 274 -


Unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi ai secolului al XXI-lea este,fără îndoială, Sfântul Nectarie de Eghina (Mitropolit al Pentapolei),prăznuit la data de 9 noiembrie. Trupul său a rămas neputrezit vremede 20 de ani, după care ţesuturile au dispărut, rămânând numaischeletul. Cei care îl aveau în grijă au început să împartă părticele dinsfintele sale moaşte, răspândindu-le în lumea întreagă. Putrezirea luia stârnit unele decepţii în rândul credincioşilor care l-au iubit şi l-auconsiderat a fi sfânt încă din viaţă. Au existat chiar persoane cares-au gândit că Dumnezeu nu a lăsat sfinţenia în el. Dar adevărul estecă această descompunere a trupului său a fost cu rânduialădumnezeiască, de vreme ce a fost voia Sfântului ca trupul său să seîmpartă în toată lumea, pentru ca toţi credincioşii – şi nu doar cei dinGrecia – să primească aceeaşi mângâiere şi ajutor întru necazuri şiispite. Lucru cu adevărat minunat este faptul că, după ce s-auîmpărţit prin toată lumea părticele din sfintele lui moaşte, acestea nus-au mai descompus ci, mai mult, au început să izvorască mir frumosmirositor! Conceptul de „moaşte nestricate” a existat, totuşi, încă dinvechime. Lucrul acesta pare de neînţeles în faţa mărturiilor pe caretocmai le-am invocat.

- 275 -


- 276 -

Moaştele Sfântului Ierarh Glicherie

POSTFAţă

Omul contemporan şi Biserica lui Hristos

„Spurcat-au Sfântă Biserica Ta, pus-au Ierusalimul ca o păzitoare

de poame” (Ps. 78, 1).

Ortodoxia nu este poezie şi nu o poţi împărtăşi nici cu basmul,care de la sine se pretinde la interpretări multiple, fără a suferi vreovătămare. Ortodoxia este dreapta credinţă, este o lucrare dumne-zeiască lucrată într-un suflet eliberat de patimi, avându-şi temelianumai pe Piatra cea tare, Care este Hristos. Învăţătura ortodoxă esteprimită de la Dumnezeu, nu inventată de oameni.

Din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mân-drie care au născocit erezii, adică învăţături mincinoase, potrivniceînvăţăturii ortodoxe. Ei au vrut să spurce Biserica lui Hristos şi să ocoboare din starea de „mireasă a lui Hristos” la stadiul degradant alunei „păzitoare de poame”. Păzitoarea de poame era o adunare depietre pe care stăteau în trecut jitarii, ce făceau zgomot atunci cândpăsările cerului coborau să risipească poamele viilor. Astăzi, cândjitarii-arhierei au adormit, şi în loc să se ridice împotriva ereticilor,răpitori de suflete, fac pact cu ucenicii diavolului şi recurg la tăcereatunci când ar trebui să mărturisească adevărul. Prin tăcereaacestora, bisericile lor devin sinagogi ale satanei, căci Duhul Sfânt esteşi va rămâne lucrător numai în adevărata Biserică a lui Hristos, pecare „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în SfinteSoboare a toată lumea sau locale şi, luminaţi de Darul lui Dumnezeu,apărau dreapta credinţă împotriva lor. Ei condamnau ereziile şi îiîndepărtau pe eretici de poporul binecredincios, pentru ca acesta sănu se îmbolnăvească de rătăcirea lor.

În ultimii ani, unii ierarhi şi preoţi „ortodocşi”, lepădândpărtăşia cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea eretică

- 277 -

de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şineoficiale cu ereticii, spunând că şi aceştia sunt „ortodocşi”. Auîndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împo-triva tuturor ereticilor trebuie ridicate; că ereticii respectivi trebuiecinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introdus în calendarul Bise-ricii Ortodoxe.

Au trecut la modificarea cărţilor de istorie bisericească şi acărţilor de cult ortodox, prin eliminarea textelor referitoare la ereticişi jidovi. S-a pus la cale organizarea unui „program educativ” princare credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”. Şi aşa,încet-încet, spurcând Biserica cu duhoarea ereziilor, pe creştinii se-duşi de erezie îi transformă în stârvuri spre mâncarea focului celuiveşnic, iar celor care se împotrivesc ereziei lor, le pregătesc unelteleelectronice de muncire şi înşelare.

Noi ştim ceea ce ne spune Sfântul Teodor Studitul: „împăr-tăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predădiavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa eşi deosebirea dintre împărtăşania dreptslăvitoare (ortodoxă) şi ceaereticească: cea dreptslăvitoare luminează, cea ereticească întunecă;una îl uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul; una dă viaţă sufletului,cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mâna eretică este otravă, nu simplăpâine” (Scrisoare către stareţul Teofil).

Sfânta Predanie Ortodoxă dăinuie ca o stavilă împotriva ori-cărei erezii, iar Constituţiile Apostolice ne grăiesc aşa: „Pe ereticii ceinelegiuiţi care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţicredincioşi, aducând la cunoştinţa publică îndepărtarea lor dinBiserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cudesăvârşire de ei şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici larugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turmalui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei”.

- 278 -


- 279 -

Baldachinul ce adăposteşte racla cu sfintele moaşte ale Sfântului IerarhGlicherie Mărturisitorul, aflat în interiorul bisericii Mănăstirii Slătioara

- 280 -Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul

- 281 -

Mitropolitul Glicherie, alături de mitropolitul Kallistos de Corinth, din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Greciei

- 282 -

CUPRINS

Predoslovie 3Anul 1891. Intrarea în lumea durerilor 8Anul 1898. Vitregiile sorţii 9Anul 1899. În satul Miroslava 11Anul 1905. Vârsta năzuinţelor duhovniceşti 13Anul 1907. Martor al nedreptăţilor omeneşti 15Anul 1909. Începutul înţelepciunii 16Anul 1916. Pe calea monahismului 18Anul 1918. Hirotonia întru ierodiacon 21Anul 1920. Hirotonia întru ieromonah 25Anul 1920. Primele tulburări sufleteşti 26Anul 1923. Hotare canonice.

Scrisoarea episcopului Gherasim Saffirin 30Anul 1923. Decizii neortodoxe 35Anul 1923. Un model viu al Ortodoxiei de Răsărit.

Scrisoarea patriarhului Tihon 40Anul 1923. Numirea ca egumen la schitul Pocrov 44Anul 1924. Părintele Glicherie respinge hotărârile

conferinţei de la Constantinopol 46Anul 1924. Scrisoarea părintelui Glicherie

către protosinghelul Daniil Ciubotaru 52Anul 1924. Tulburarea unei naţiuni ortodoxe.

Miron Cristea – un alt Meletie Metaxakis al românilor 54Anul 1924. Semnul din icoana Maicii Domnului

de la Neamţ 56Anul 1924. Jurământul celor 32 de clerici de la Neamţ 59Anul 1925. Părintele Arsenie Cotea la schitul Pocrov 62Anul 1925. Începutul misionarismului părintelui Glicherie 65

- 283 -

Anul 1925. A doua audienţă la episcopia Neamţului 67Anul 1926. Scrisoarea părintelui Glicherie

către episcopul Nicodim Munteanu 68Anul 1926. Relaţia de colaborare cu zeloţii

din Sfântul Munte 76Anul 1926. Reacţii obiective ale presei

asupra calendarului şi pascaliei ortodoxe 80Anul 1927. Vedenia din pustie a părintelui Glicherie 84Anul 1927. Un adevăr puţin cenzurat

despre patriarhul Miron Cristea la Sfintele Locuri 87Anul 1927. Părinţii Glicherie şi David călătoresc

spre Sfântul Munte Athos 90Anul 1928. Tunderea în schivnicie

şi întoarcerea în România 93Anul 1928. Un alt semn în favoarea dreptei credinţe 95Anul 1929. Târnosirea primei biserici ortodoxe de stil vechi 97Anul 1929. Un alt Paşte prăznuit necanonic 100Anul 1929. Consecinţe anticanonice 104Anul 1929. Începutul prigoanei împotriva

creştinilor tradiţionalişti 106Anul 1930. Părintele Glicherie călătoreşte la Ierusalim 109Anul 1931. Binecuvântarea patriarhului Damianos 113Anul 1931. Jertfelnicia credincioşilor

şi înflorirea Bisericii dreptslăvitoare 115Anul 1933. Sângiuirile din Moldova 118Anul 1934. Minunile credinţei 121Anul 1935. Un crâmpei din predica

de la biserica din Rădăşeni 122Anul 1935. Scrisoarea Sfântului Sinod

al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia către părintele Glicherie 126

- 284 -

Anul 1935. Părintele Glicherie condamnă implicarea Bisericii Ortodoxe Române în ecumenism 127

Anul 1935. Psaltirea şi ceaslovul 129Anul 1936. Un început al suferinţelor din temniţă 137Anul 1936. În temniţa de la Miercurea-Ciuc.

Dialogurile pe teme religioase 142Anul 1936. Demolarea bisericilor ortodoxe

de stil vechi 145 Anul 1937. Răzbunarea necredincioşilor 147Anul 1940. Îngerul păzitor 149Anul 1940. Două descoperiri dumnezeieşti 151Anul 1943. Minunile din temniţa de la Văcăreşti.

Noul acatist închinat Sfântului Prooroc Ilie 154Anul 1944. Pătimirile de la schitul Iezeru-Vâlcea 160Anul 1945. Porunca Împărătesei Cerurilor 162Anul 1947. Întemeierea Mănăstirii Slătioara 164Anul 1947. Primele minuni de la Slătioara 166Anul 1947. Grozăvia de la Câmpuri 169Anul 1947. Moartea păcătoşilor este cumplită 173Anul 1948. Comuniştii şi Biserica Ortodoxă

de Stil Vechi 175Anul 1948. Memoriul părintelui Glicherie 178Anul 1949. Declaraţia oficială a părintelui Glicherie 184Anul 1949. Slujba din Duminica Ortodoxiei 188Anul 1949. Vedenia Varvarei 189 Anul 1950. Controversele dintre

părintele Glicherie şi părintele Cleopa Ilie 192Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România

la începutul secolului al XX-lea 198Anul 1952. Devastarea Mănăstirii Slătioara 199Anul 1952. De la penitenciarul Văcăreşti

la canalul Dunăre-Marea Neagră 203

- 285 -

Anul 1954. Repunerea în libertate şi întoarcerea la Slătioara 205

Anul 1954. Anchetatorii politici sunt ruşinaţi de dumnezeiasca minune 208

Anul 1955. Arhiereul Galaction Cordun şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi 211

Anul 1955. Reconsolidarea ierarhiei în Biserica Ortodoxă de Răsărit 217

Anul 1956. Hirotonia întru arhiereu a ieroschimonahului Glicherie 222

Anul 1956. Preasfinţitul Glicherie la Slătioara 224Anul 1956. Alte polemici 226Anul 1956. O caterisire nedreaptă 230Anul 1956. Noile vetre monahale 236Anul 1958. Decretul 410 239Anul 1959. Mutarea la viaţa veşnică

a mitropolitului Galaction Cordun 243Anul 1960. Consfătuiri epistolare 245Anul 1959. Reînnoirea deciziei din 1930 249 Anul 1972. Numirea oficială a mitropolitului Glicherie 253Anul 1985. Trecerea la cele veşnice

a mitropolitului Glicherie 255În trista-mi pribegie 261Semne, vedenii şi minuni 265Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul 267O piatră de poticnire pentru cei puţin credincioşi 268Postfaţă - Omul contemporan şi Biserica lui Hristos 277 Cuprins 283

- 286 -

Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului”

Str. Televiziunii, nr. 13Sector 6, BucureştiTel. 021/434 23 36

E-mail: [email protected]

Documents

SFÂNTUL IERARH GLICHERIE MĂRTURISITORUL · 2019-09-01 · Viaţa, nevoinţele şi minunile Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul Ediţia a II-a FORMAT 16/70 X 100, CD. nr