Shițe pastorale....voastră, pretind și ele credința în Biblie.” „Da, foarte adevărat, dar nici eu n-aș vrea să crezi ce spun eu, ci să verifici dacă sunt în acord cu

Schițe pastorale.

Arta vizitelor pastorale evanghelistice

SCHIȚE PASTORALE. ARTA VIZITELOR PASTORALE EVANGHELISTICE | ICHABOD S. SPENCER

= 2 =


= 3 =


= 4 =

SCHIȚE PASTORALE. ARTA VIZITELOR PASTORALE EVAN-GHELISTICE (2) Ichabod S. Spencer

© 2018 Asociația MAGNA GRATIA.

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregis-trare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prea-labilă a deținătorului drepturilor de autor.

Publicat în versiunea originală, în limba engleză, sub titlul A Pastor’s Sketches. Con-versations with Anxious Inquirers Respecting the Way of Salvation.

Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi traduce și/sau publică.

Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible Society (BFBS) și Soci-etatea Biblică Interconfesională din Ro-mânia (SBIR) 1924, 2016. Folosit cu per-misiune.

Traducerea: Asociația MAGNA GRATIA.

Design copertă: MAGNA GRATIA.

RESPECTAȚI DREPTURILE DE AUTOR!

Este interzis în mod expres:

imprimarea a mai mult de 3 ex. pentru uz personal, a mai mult de 10 ex. din maxim 5 publicații diferite pentru prieteni și rude;

imprimarea profesională (la ti-pografie, indiferent dacă produ-sul este comercializat sau nu);

stocarea fișierelor oricărei cărți pe bloguri, pagini de internet, portaluri sau transmiterea pe cale electronică, altfel decât a link-urilor către website-ul unde acestea sunt stocate în original.

copierea și republicarea a peste 250 de semne/publicație pe alte portaluri, pagini de internet, bloguri, în publicații tipărite sau în predici, prezentări, conferințe etc.

Politica de copyright completă este dis-ponibilă la adresa de internet: http://www.magnagratia.org/copy-right.html

Asociația MAGNA GRATIA Str. Liliacului nr.26, Dascălu-Ilfov 077075 Email: [email protected] Internet: www.magnagratia.org


= 5 =

CUPRINS

41. Fata universalistului 7

42. Copilul pierdut 17

43. Noaptea furtunoasă, sau perseverența 45

44. Alegerea, sau ține-te strâns 51

45. Biblia neglijată 55

46. Nicio cale de scăpare 71

47. Data convertirii 77

48. Bătrâna mea mamă, sau conștiința la lucru 95

49. Un cuvânt adresat unui păcătos 105

50. „Nimeni nu mi-a spus nimic” 107

51. Rugăciunea în familie 111

52. Doctrinele reconciliate, sau suveranitatea și liberul arbitru 113

53. Nu mă pot ruga, sau cele două surori 121

54. Nu simt nimic 141

55. Dornică de pierzare 147

56. Pasărea paradisului 163

57. Superstiția 179

58. Gânditorul care fluiera 183

59. Convertirea inconștientă 199


= 6 =

60. Fără rugăciune 217

61. Continuând în rugăciune 223

62. Abilitatea omului 227

63. Greșelile creștinilor 249

64. Încercând să-l găsești pe Dumnezeu în lucrurile greșite 261

65. Amânarea, sau vremea potrivită 275

66. Influența suferinței fizice 281

67. Tratarea depresiei 285

68. Prezența necunoscută a Duhului 293

69. Vine trezirea 299

70. Hotărârea încălcată 303

71. Ce să fac? 313

72. Religia și romul 317

73. Cuvântul unui prieten 321

74. Postul și rugăciunea 325

75. Dumnezeu stăpânește, sau disperarea 329

76. Ceasul de pe urmă 337

77. La ușa cerului 345


= 7 =

41

Fata universalistului

Exista ceva special, credeam eu, în purtarea religioasă a unei fe-

mei proaspăt căsătorite din parohia mea, pe care o vizitasem câteodată,

lucru care m-a determinat să mă străduiesc să o influențez cu privire la

credință. Nu era o femeie evlavioasă, dar avea un respect deosebit față

de subiectul religiei. Pe deasupra, participa constant la slujbele bisericii.

Primul lucru pe care l-am observat la ea era seriozitatea ei specială. Deși,

înainte de situația despre care am să vă vorbesc, am îndemnat-o câteo-

dată să se gândească la viața veșnică, la solicitarea ei, așa cum am aflat,

soțul împreună cu ea au părăsit parohia mea vreme de șase luni, și au

participat la serviciile unei alte biserici, după care au fost înduplecați să

se întoarcă în biserica noastră pentru o seară, așteptându-se să-l vadă

pe un predicator invitat. Atunci când femeia a văzut că eu aveam să pre-

dic, căci predicatorul invitat nu venise, i-a șoptit soțului ei câteva cuvinte

la ureche, cel mai probabil propunându-i să plece acasă. Acesta a refuzat,

probabil ca să nu fie criticat de ceilalți. După acea seară, ei au participat

constant la serviciile bisericii și, când au părut serios înclinați să-L caute

pe Domnul, m-am apropiat mai mult de ei. Ea devenise foarte serioasă,

chiar dacă, din punctul meu de vedere, avea o înfățișare ciudată. Nu aș

fi putut spune cu precizie ce era special la ea, dar exista ceva deosebit.


= 8 =

Era constant serioasă, mi se părea deschisă și blândă, o femeie inteli-

gentă, începuse să se roage și, câteodată, devenea profund anxioasă cu

privire la starea viitoare a sufletului ei. Și totuși, pe măsură ce săptămâ-

nile au trecut, această femeie nu părea să facă vreun progres, ci a rămas

în aceeași stare a inimii, fără pace și liniște.

Nu-și putea găsi odihna sufletului. Oridecâteori gândurile îi erau

îndreptate către subiectul religiei, o stare de îngândurare avea să se aș-

tearnă peste sufletul ei, asemenea umbrei unui nor deasupra unui peisaj

în plină vară. Îmi era milă de ea. Era o femeie interesantă intelectual, cu

o minte de o finețe și naturalețe deosebite. Avusese parte de o educație

atentă. Era tânără, frumoasă, avea gusturi deosebite, iar manierele ei

aduceau un plus de naturalețe și grație persoanei sale blânde. Dar fața

ei era acoperită de un nor. Ființa ei nu-și putea găsi pacea. O inimă ca a

ei nu putea fi victima vreunei întristări secrete și tainice, și un asemenea

suflet trebuia să-și găsească în bunătatea lui Hristos balsamul pentru

întristările ei.

Era căsătorită deja de aproape un an, iar soțul ei, asemenea ei,

devenise interesat de subiectul religiei. Dar aceștia doi se deosebeau

foarte mult în succesele lor religioase. El părea să meargă înainte, în

timp ce ea rămânea tristă și nemișcată. Erau cam de aceeași vârstă, pro-

babil de aproape 27 de ani și, în alte aspecte, semănau foarte mult unul

cu celălalt, deși în privința religiei erau foarte deosebiți.

Ea se născuse și fusese educată într-o altă parte a țării și printre

oameni cu maniere cumva diferite. Mă gândeam că probabil că ea nutrea

niște sentimente de melancolie și singurătate, pentru că venise să locu-

iască printre niște străini. Dar am descoperit curând că n-avea niciun fel

de sentimente de acest fel. Dimpotrivă, ea se bucura de noua ei casă, era

sociabilă și familiară, fiind o persoană foarte prietenoasă în relațiile so-

ciale cu noile ei cunoștințe. Am vizitat-o de mai multe ori, propunându-

mi să descopăr ce anume o făcea să fie atât de întristată și mai ales ce o

împiedica să ajungă la pacea cu Dumnezeu, prin credința în Domnul nos-

tru Isus Hristos. Totuși, nu puteam să înțeleg care era piedica ei. După

toate conversațiile avute cu ea, acest aspect special legat de persoana ei

era încă misterios pentru mine.


= 9 =

Într-o anume circumstanță, am suspectat că starea ei ar putea să

izvorască mai degrabă dintr-o simplă temere decât dintr-o conștienti-

zare adecvată a păcătoșeniei ei și, de aceea, mi-am propus, explicând

Legea lui Dumnezeu și aplicând-o inimii ei, să aduc profunzime și clari-

tate asupra convingerii ei de păcat. Dar, spre surprinderea mea, am des-

coperit că simțământul păcatului și al nevredniciei proprii, ca și al con-

știentizării răutății inimii ei, păreau să fie mai profunde și mai serioase

decât m-aș fi așteptat.

Într-o altă circumstanță, mă gândeam că ar putea să fi avut vreo

problemă în gândire cu privire la caracterul fără plată al harului divin

și, de aceea, mi-am propus să-i arăt felul în care bunătatea și dragostea

lui Dumnezeu, demonstrată în Mântuitorul nostru, oferă fiecărui păcătos

iertare și viață veșnică, dându-le ca pe un dar fără plată, fără merite. Din

nou, spre surprinderea mea, am descoperit că ideile ei și gândirea ei cu

privire la acest aspect păreau să fie pe cât de solide și clare ar fi fost

posibil.

La fel era situația cu orice alt adevăr evanghelic important. Nu

puteam să descopăr în gândirea ei vreo eroare sau deficiență, și nici nu

mi-aș fi putut închipui ce anume o împiedica să alerge cu credință la

Hristos. Era evident faptul că Duhul Sfânt lucra în inima ei, dar ea încă

zăbovea. Starea ei mi se părea peste măsură de ciudată, și asta cu atât

mai mult cu cât soțul ei devenise, atâta pe cât puteam evalua, un ucenic

al lui Hristos, fiind fericit și bucuros în nădejde.

Într-o zi, pe când conversam cu ea legat de ceea ce gândea și de

starea ei spirituală, femeia aceasta m-a surprins cumva întrebându-mă

dintr-o dată:

„Ați putea să-mi împrumutați mărturisirea de credință prezbiteri-

ană?”

„Cu siguranță, doamnă”, am spus eu, „dacă doriți, dar eu v-aș sfă-

tui să o lăsați deoparte pentru moment.”

„Vreau să știu”, spuse ea, „ce cred prezbiterienii.”


= 10 =

„Cred exact ceea ce crezi și tu, presupun”, am zis eu. „Ei cred Biblia

și cred tot ce m-ai auzit predicând în fiecare duminică.”

„Alte denominații”, spuse ea, „care nu sunt de acord cu dumnea-

voastră, pretind și ele credința în Biblie.”

„Da, foarte adevărat, dar nici eu n-aș vrea să crezi ce spun eu, ci să

verifici dacă sunt în acord cu Biblia. N-am nicio dorință să te fac prezbi-

teriană. Doar vreau să fii creștină, și eu voi fi pe deplin mulțumit dacă vei

considera că este mai bine să crezi ceea ce te învață Evanghelia, fără a fi

influențată de mărturisirea de credință prezbiteriană sau de orice altă lu-

crare omenească. Biblia este regula pentru noi. Dacă suntem de acord cu

ea, atunci este bine. Dacă nu, noi suntem cei greșiți. Dacă vei studia Biblia

cu rugăciune și te vei folosi de bunul tău simț, vei înțelege Scriptura sufi-

cient de bine pentru a fi mântuită. Va trebui să dai socoteală înaintea lui

Dumnezeu, și nu contează deloc ce cred alți oameni, ci ceea ce tu crezi

despre adevărul Scripturii.”

„De ce nu vreți”, spuse ea, „să mă lăsați să citesc mărturisirea de

credință prezbiteriană?”

„Nici vorbă, doamnă, deloc, dacă vrei să o citești, îți voi aduce un

exemplar cu mare plăcere. Eu doar îmi exprimam opinia că nu îți va face

niciun bine în acest moment. Eu cred că Biblia este de departe un ajutor

mai bun pentru momentul în care te afli. Cred că nu acum, ci după aceea

îți va folosi această mărturisire de credință.”

„Domnule, eu n-am fost crescută în biserica prezbiteriană. Tatăl

meu a fost universalist și încă nu îmi sunt clare anumite doctrine religi-

oase.”

„Ești și tu o universalistă?”

„Nu, domnule, nu cred că sunt, dar nu mai știu ce să cred”, spuse

ea cu o întristare evidentă.

„Crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?”

„O, da, cred asta.”


= 11 =

„Ei bine, mărturisirea de credință nu este Cuvântul lui Dumnezeu,

chiar dacă, după opinia mea, este în mare parte în acord cu Biblia. De

aceea, te sfătuiesc să iei Biblia și să pui la inimă adevărurile ei cu toată

dorința și cu rugăciune sinceră. Dacă te vei apuca să citești mărturisirea

de credință, mă tem că nu o vei înțelege atât de bine pe cât poți înțelege

Biblia. De asemenea, mă tem că îți vei folosi doar mintea, nu și inima, sau,

cel puțin, că vei manifesta mai degrabă un spirit al speculației în loc să îți

folosești inima, și vei da la o partea dinaintea ochilor tăi păcatele tale,

uitând de Mântuitorul și de mântuire.”

„O, domnule, n-am de gând să fac asta.”

„Cred, doamnă, că știi foarte bine faptul că Biblia îți cere pocăința

și credința, ca și dragostea pentru Dumnezeu, pe care acum nu le ai. De

aceea, prima ta îndatorire ar trebui să fie nu examinarea mărturisirii de

credință în legătură cu o sumedenie de doctrine, ci să capeți o inimă în-

dreptățită, iar Biblia te învață ce înseamnă acest lucru și ce presupune, și

tu ar trebui mai întâi să cunoști temeinic aceste adevăruri.”

„Dar, domnule, trebuie să știu ce crede biserica, înainte de a mă

alătura ei.”

„Evident că ar trebui să știi. Dar încă nu ești pregătită în momentul

acesta să te alături vreunei biserici. Tu nici măcar nu crezi despre tine că

ești o creștină adevărată, din inimă, o pocăită adevărată, o credincioasă

adevărată, o păcătoasă născută din nou și împăcată cu Dumnezeu prin

Isus Hristos. Vino mai întâi la aceste adevăruri. Capătă o credință din

inimă și după aceea vei fi mai bine pregătită să cercetezi mărturisirea de

credință. Nu permite minții tale să fie dusă în pustia doctrinelor, să negli-

jezi astfel îndatorirea ta clară din acest moment. Ești o femeie nefericită,

o păcătoasă care nu are încă iertarea. Nu ai pacea inimii. Apoi, mai presus

de orice, chiar acum ai nevoie să-ți predai inima lui Hristos, pocăindu-te

de păcatele tale și punându-ți credința în îndurarea lui Dumnezeu. Iată

care este responsabilitatea ta din acest moment. Nu crezi că așa stau lu-

crurile?”

„Da, domnule, cred și eu asta.”, spuse ea, cu tristețe. „Îmi doresc

să fi fost și eu o creștină.”


= 12 =

„Îți voi trimite mărturisirea de credință, dacă dorești, dar, după

părerea…”

„Nu, domnule, să n-o trimiteți”, spuse ea, întrerupându-mă. „Nu o

voi citi deocamdată.”

„Spuneai că tatăl tău a fost universalist, dar că tu nu crezi așa ceva.

N-am nicio dorință să-ți spun ceva legat de acea învățătură. Nu este nece-

sar. Dacă vei citi Biblia cu sinceritate și bun simț, și dacă te vei ruga cu

smerenie pentru călăuzirea din partea Tatălui ceresc, cu siguranță că vei

putea cunoaște, la fel de bine ca orice alt om, ceea ce ne învață Biblia cu

privire la acele învățături. Eu voi lăsa totul la latitudinea judecății tale.

Dacă ai vreo dificultate pe acel subiect sau pe oricare altul, voi fi bucuros

să-ți spun după aceea ce gândesc eu. Dar sunt sigur că nu vei putea greși

în a surprinde înțelesul Cuvântului lui Dumnezeu privitor la pedepsirea

veșnică a păcătoșilor neîmpăcați cu El.”

„Să veniți să mă vedeți iarăși”, spuse ea cu o nerăbdare tristă. „Nu

pot rămâne mulțumită în starea în care mă găsesc. Voi încerca să urmez

sfatul pe care mi l-ați dat.”

Am plecat după o scurtă rugăciune. În conversațiile ulterioare

avute cu ea, n-am descoperit nimic care să îmi arate piedicile specifice

pe care le-ar fi avut față de pocăință. N-am plecat de la prezumția că

opiniile religioase ale tatălui ei și-ar fi exercitat vreo influență asupra

acestei tinere, căci mi se părea că ea le abandonase în totalitate.

În acea perioadă a vizitat-o tatăl ei, care a rămas acolo vreme de

peste o săptămână. Probabil că el observase că fata ei era nefericită și

probabil că știa și cauza. Cu toate acestea, nu i-a spus nimic pe tema

religiei. Era unul dintre oamenii de seamă și susținător fervent în bise-

rica universalistă de unde provenea și, așa cum mi-a spus ea mai târziu,

fata lui tânjise zi după zi să vorbească cu el despre credință și despre

simțămintele ei, dar el părea să evite orice conversație care ar fi putut

să ducă la acel subiect. Mai mult, ea „nu ar fi putut să-și ia suficient curaj

ca să-i vorbească și să-i spună ce simțea”. În fiecare zi a tânjit și a crezut

că va avea șansa să-i vorbească și, la sfârșitul zilei, văzând că a eșuat,

avea să plângă cu amar. Ea spunea că „tatăl ei era foarte iubitor față de


= 13 =

ea și că o tratase întotdeauna cu cea mai mare blândețe, dar pur și simplu

nu-i putea spune ce simțea, căci inima a oprit-o oridecâteori a încercat.”

A venit în final ziua când tatăl ei trebuia să plece. El s-a pregătit

de plecare, dar fata lui încă nu-i spusese nimic despre povara din inima

ei. Și-a luat rămas bun cu dragoste, i-a dat sărutul de despărțire, a trecut

pragul ușii și a închis-o după el. Dintr-o dată, întregul ei suflet s-a răs-

culat în interior. „Nu putea să-l lase să plece în felul acesta. S-a năpustit

la ușă și a alergat după el prin grădină până la poarta din față. Și-a arun-

cat brațele în jurul lui, spunându-i, cu lacrimi șiroind din ochi: „Tată, o,

tată, vreau să-ți pun o singură întrebare. Nu te pot lăsa să pleci până nu

îmi vei răspunde. De când ai venit aici am dorit să-ți pun această între-

bare, dar n-am putut. Sunt foarte nefericită. M-am gândit mult în ultima

vreme la credință, și vreau să te întreb ceva. Spune-mi, tată, spune-mi ce

crezi cu adevărat – trebuie să-mi spui – crezi cu adevărat că toți oamenii

vor fi mântuiți și vor fi fericiți în viața de apoi? Nu mă amăgi, tată, spune-

mi ce crezi cu adevărat.”

„Elisabeth”, spuse el, cu o emoție evidentă, pe care s-a străduit s-

o ascundă, „eu cred că este foarte probabil ca unii să fie pierduți pe vecie!”

Imediat, el și-a pus mâna peste față, s-a întors repede și a plecat. N-ar fi

putut să-i spună fetei sale, pe când aceasta se afla în cea mai profundă

agonie, n-ar fi putut să-i spună acea minciună periculoasă pe care altfel

pretindea că o crede. Plină de lacrimi, fiica s-a întors în casa ei, pe când

ultima proptea fusese îi zdrobită, ultimul ei refugiu! „Acum”, așa cum

mi-a spus ea după aceea, „nu mai puteam privi la nimeni altcineva decât

la Hristos, și nu mai puteam avea nădejde decât în îndurarea suverană a

lui Dumnezeu. Ultima mea amăgire se dusese”. N-a trecut multă vreme

până când această tânără a devenit fericită în nădejde, mai fericită decât

fusese tristă în temerile și perplexitățile ei. Era acum o creștină bucu-

roasă și hotărâtă în credință.

Ulterior s-a alăturat bisericii și, vreme de peste 20 de ani, a trăit

ca o credincioasă fericită. Copiii i-au crescut și o parte dintre ei, încân-

tarea inimii ei, sunt ucenici ai Mântuitorului lor.


= 14 =

Cu toate acestea, tatăl ei s-a întors acasă și la locul de închinare

de dinainte, mărturisind înaintea lumii credința în mântuirea univer-

sală, o minciună pe care n-a putut să i-o spună fiicei lui, atunci când

aceasta a plâns la pieptul său.

După convertirea ei, tânăra mamă i-a scris tatălui ei, relatându-i

povestea simplă și plină de dragoste a convertirii ei, mulțumindu-i pen-

tru bunătatea pe care a manifestat-o atunci când i-a spus opinia sa ade-

vărată, și îndemnându-l să abandoneze o congregație unde el însuși știa

că nu se propovăduiește adevărul, implorându-l să se întoarcă la Hristos,

pentru a putea fi mântuit de la pedeapsa veșnică. Răspunsul tatălui la

scrisoarea ei a fost blând, dar evaziv. N-a replicat în niciun fel poverii

reale din scrisoarea ei. Atunci ea i-a scris din nou. În cea mai blândă

modalitate și cu cea mai mare dragoste, ea a reiterat experiența conver-

tirii ei, i-a vorbit despre pacea inimii pe care o trăia, despre bucuria și

nădejdea ei, și l-a întrebat dacă i-ar permite să se alăture bisericii prez-

biteriene, așa cum își propusese, sau dacă mai degrabă ar fi preferat să

rămână universalistă. În răspunsul lui, tatăl i-a reiterat ceea ce îi spu-

sese în dimineața zilei când s-au despărțit, și a asigurat-o foarte clar că

el ar prefera mai degrabă ca ea să se alăture bisericii prezbiteriene decât

bisericii universaliste. Totuși, a evitat să spună ceva despre sine. Tânăra

i-a scris din nou și a apelat din nou la afirmația făcută de el în acea di-

mineață, apoi la scrisoarea lui, îndemnându-l cu dragoste să asculte de

adevărul care se găsește în Hristos Isus, și nu să meargă la moarte cu o

minciună în mână, un lucru cu atât mai îngrozitor cu cât știa că era o

minciună!

Dar toate acestea n-au produs nimic bun în tatăl ei, care a rămas

alături de biserica universalistă. Chiar dacă, pentru o vreme, el părea să

se clatine în hotărârea lui și, cu anumite ocazii, a participat săptămâni

la rând la serviciile de duminică ale unei alte congregații, și uneori îi

scria fiicei sale într-o modalitate care o încuraja pe aceasta să nădăjdu-

iască că el ar putea deveni creștin, toate aceste lucruri au trecut și, ul-

tima dată când mi-a vorbit despre tatăl ei, mi-a spus cu lacrimi amare:

„S-a dus înapoi la universaliști, și mă tem ca nu cumva să fie pierdut pe


= 15 =

vecie!!”, spuse ea. „Știe foarte bine că doar încearcă să creadă acea învă-

țătură, dar nu o crede cu adevărat”. Și suspectez că un adevăr crud se

găsește în afirmația ei.

La prima vedere, cursul vieții acestui om mi se părea foarte uimi-

tor. M-a uimit peste măsură. Era evident că el i-a spus adevărul fiicei

sale, atunci când a afirmat că „credea că este foarte probabil ca unii să fie

pierduți pe vecie”. Totuși, deși a nutrit o astfel de părere, și deși nu a fost

gata să-i spună fiicei lui, pe care o iubea atât de mult, să fie universalistă,

totuși, a rămas un susținător al acelui sistem mincinos, lucru care mi se

părea foarte surprinzător. Dar am încetat să mă mai minunez de aceste

lucruri . Tot ce a făcut el, așa cum înțeleg eu situația, a fost să urmeze

înclinația inimii lui rele. El n-a vrut să asculte de conștiința lui. A vrut

doar să o reducă la tăcere cu o amăgire atractivă. N-a iubit adevărul.

Având o noțiune întunecată și nedefinită cu privire la mântuire, el s-a

străduit să se ascundă de puterea adevărului, de care s-a temut și pe care

l-a urât. L-a urât, pentru că s-a temut de el. Orice om care va fi suficient

de rău și împietrit pentru a se juca cu adevărul și pentru a se împotrivi

conștiinței, fiind mai degrabă pregătit să creadă o minciună, poate fi

abandonat de Dumnezeu în mâna acelei minciuni. Odată ce este hrănită,

depravarea omului are o putere imensă, ducându-l la distrugerea veșnică

a sufletului său în modalități dintre cele mai ciudate.

Păcătoșii sunt uneori împiedicați să vină la pocăință de lucruri și

piedici pe care nici măcar nu le suspectează. Așa era această femeie. Ea

și-a amintit după aceea de faptul că, pentru câtva timp, ideea aceasta

avea să o atace, să vină asupra ei ispitind-o: „Poate că toți vor fi mântu-

iți”. Acest lucru îi potolea cel puțin pe jumătate temerile și mustrările

conștiinței, și arunca un soi de îndoială și ceață asupra a tot ce înseamnă

credința. Astfel, ea se agăța în continuare de păcatele ei și stătea departe

de Mântuitorul ei. N-a cunoscut răutatea inimii ei până când n-a aban-

donat amăgirea din inimă. Astfel, imediat ce amăgirea i s-a disipat prin

intermediul cuvintelor rostite de tatăl său în acea dimineață memora-

bilă, „Elisabeth, cred că este foarte probabil ca unii să fie pierduți pe ve-

cie”, imediat ea a putut veni la Hristos.


= 16 =


= 17 =

42

Copilul pierdut

Am primit cândva o scrisoare amabilă și caldă de la un slujitor din

vecinătate, a cărui blândețe și confidență le-am experimentat de multe

ori înaintea acestui moment, o scrisoare prin care mi-a cerut să oficiez

slujba de înmormântare a singurului copil dintr-o familie, oameni care

fuseseră membri în adunarea lui cu câtva timp înainte, chiar dacă, în

acel moment, ei locuiau întrucâtva mai aproape de mine decât de el. Se

făcea că o altă îndatorire îl chemase într-o parte îndepărtată a statului,

și era nevoit să îi lase pe acești părinți suferinzi în grija mea. Nu-i văzu-

sem niciodată și cred că nici ei nu mă întâlniseră până atunci. Acea notă

care îmi fusese trimisă m-a pregătit să manifest un respect deosebit pen-

tru acești părinți și să simpatizez cu tristețea lor, pentru că își îngropau

acum singurul copil pe care îl avuseseră.

Persoana care mi-a adus scrisoarea și care m-a chemat să slujesc

la înmormântare nu a putut spune foarte multe lucruri despre ei. Nu

erau membri în nicio biserică, chiar dacă prietenul meu slujitor m-a lăsat

să înțeleg, prin scrisoarea lui, că erau niște oameni cu o gândire deose-

bită și serioși, uneori nerăbdători în ce privește religia, fie unul, fie

amândoi.


= 18 =

N-am simțit nicio ezitare cu privire la datoria mea față de această

familie tristă. N-am avut nicio dorință să evit să le slujesc. Dar eram

împovărat de impresia că îmi era dificil să mă achit de această respon-

sabilitate într-un mod adecvat. Este un lucru delicat să mergi și să-i vi-

zitezi pe niște străini în ziua cea mai tristă din viața lor. Un prieten poate

duce aproapelui său balsamul consolării pentru inima care a fost des-

chisă față de el în trecut, dar cum ar putea îndrăzni un străin să se ames-

tece peste frăgezimea durerii acestor bieți părinți? M-am temut ca nu

cumva inimile lor să se închidă față de mine – datorită însăși naturii

situației, sau ca nu cumva să mă privească drept un intrus dacă aș în-

cerca în vreun fel, pe cât de străin eram față de ei, să mă amestec peste

caracterul sacru al întristării lor, sau dacă aș fi încercat să aduc conso-

larea cerului peste sufletele lor zdrobite. Ba mai mult, am fost și mai

tulburat de ceea ce mesagerul lor îmi spusese despre copilul pe care toc-

mai îl pierduseră. Era ca o comoară a lumii – cea mai frumoasă, mai

inteligentă și mai plăcută fetiță, ajunsă la vârsta de aproape patru ani,

dar având o minte mult peste anii ei. Părinții ei erau peste măsură de

zdrobiți, acum, când moartea le-o smulsese din brațe. Știam că aș fi pu-

tut să le arăt compasiune, dar nu știam cum ar fi primit ei această com-

pasiune. Rareori cei în suferință pot primi mângâiere din partea vreunui

străin. Ei își caută vindecarea în singurătate sau în compasiunea vreunui

prieten îndelung încercat. Mă temeam destul de mult ca nu cumva tris-

tețea lor să ajungă să îi facă să se retragă față de mine, dacă aș fi încercat

chiar să îi mângâi cu ceva. Părinții aceștia nu erau credincioși, atât cât

știam eu, și eram convins de faptul că nimic altceva în afara adevărurilor

creștinismului n-ar fi putut să le facă vreun bine. Era evident că o mân-

gâiere amăgitoare și fictivă ar fi fost un rău mai mare decât toate cele-

lalte. Știam că simpla logică avea să fie surdă în fața unui trup mort, că

nicio filozofie n-ar fi putut să aducă mângâiere în fața durerii și a mor-

mântului.

La ora plănuită, am mers la locuința lor. Era plină de oameni. Le-

am vorbit părinților pentru câteva clipe și, înainte ca serviciul funerar

să înceapă, mi-a fost înmânată următoarea scrisoare:

„Dr. Spencer,


= 19 =

Domnule Reverend,

Ne-am gândit că ar fi mai bine să vă oferim câteva informații cu

privire la singurul nostru copil. Fetița noastră părea să fie nădejdea noas-

tră și, pentru vârsta ei, a avut o minte mult mai matură. În decursul bolii

ei, care a durat două săptămâni, ea a suferit din greu, dar fără să se plângă

sau fără să murmure. Mintea i-a fost clară până la sfârșit, și adesea avea

să spună: „Mama, mângâie-o pe mica ta fetiță”.

Înainte de a se instala această boală necruțătoare, ea s-a bucurat

de o sănătate neobișnuit de solidă, având o inimă plină de veselie, de bu-

curie și tandrețe. Era iubită de toți. Atât cât știm, n-am auzit-o vreodată

să spună vreo minciună. Îi plăcea să facă bine și era foarte conștiincioasă

cu privire la comportamentul ei în ziua Domnului. Îi plăcea să vorbească

despre Dumnezeu și despre cer și, vreme de câteva săptămâni, când un

unchi al ei a fost foarte bolnav, ea spunea: „Mama, cât de fericiți vom fi

când noi vom muri, dacă Dumnezeu ne va lua în brațele Sale și ne va duce

în cer, așa încât să nu trebuiască să fim puși într-un coșciug întunecat!”

Și noi avem credința că ea este acum acolo, sus.”

Am citit aceste rânduri emoționante, semnate de ambii părinți,

după care serviciul de înmormântare a fost condus în maniera obișnuită.

Înainte de rugăciune, am dorit să spun câteva lucruri despre care m-am

gândit că ar putea fi de folos mulțimii adunate acolo, propunându-mi în

mod special să aduc ceva mângâiere inimilor zdrobite ale acestor părinți,

cărora li se luase comoara lor prețioasă. A fost o circumstanță de o so-

lemnitate și durere rară. Micul sicriu era pus lângă niște uși batante care

se deschideau între două camere ale casei. Imediat ce am intrat în acea

încăpere, am aruncat o privire în el. Chiriașul lui adormit părea drăgălaș

chiar și în moarte. Arăta de parcă dormea și părea mai curată și mai

frumoasă decât florile care erau puse în jurul ei și chiar decât lucrurile

cu care era îmbrăcată. Totuși, acel obraz de marmură era rece și acele

buze violete, care păreau ca și cum ar fi fost gata să rostească câteva

vorbe de dragoste, n-aveau să se mai miște niciodată. N-am putut privi

mai mult la ea. Mi-am întors privirea și m-am umplut de lacrimi.


= 20 =

După încheierea slujbei religioase, m-am așezat într-un loc unde

puteam să văd fețele celor mulți care au venit, unul după altul, să pri-

vească în micul coșciug. N-am văzut nici măcar o persoană care să fi

plecat de acolo fără să aibă ochii inundați de lacrimi. Toți erau profund

afectați. Până și oamenii bătrâni, cu fețele lor schimonosite de trecerea

anilor, plângeau la vederea micuței. Când părinții au venit pentru a-și

lua rămas bun și mama s-a aplecat deasupra coșciugului pentru a-i da

copilului ultima sărutare, am simțit că inima ei era zdrobită. Lacrimile

îi șiroiau pe obraji și întreaga ei înfățișare părea ca a unei frunze ofilite,

bătută de vântul înfiorător al agitației sufletului ei. Nu au existat porniri

zgomotoase de durere, dar o întristare atât de profundă ca în sufletul

acelei mame părea să fie prea mult chiar și pentru cât putea natura ome-

nească să îndure. A plecat de lângă coșciug susținută de soțul ei și, cu

ochii plini de lacrimi, s-a dus în camera ei ca o mamă stearpă!

Am părăsit scena aceea dureroasă, după care dulcele copilaș a fost

pus în mormânt. Le-am promis că o să-i vizitez în decursul zilei urmă-

toare.

Așa cum am promis, a doua zi am trecut pe la ei. Treburile l-au

forțat pe tată să plece departe de casă, dar mama copilului m-a întâmpi-

nat cu inima împovărată. Abia de putea să rostească o silabă în anumite

momente. Mi-a întins mâna cu o privire de disperare care m-a îngrozit!

„Am trecut să vă văd, doamnă”, am spus eu, „căci vreau să știți că

sunt alături de voi în încercarea aceasta grea și, dacă îmi permiteți, aș

vrea să vă pot spune ceva care să vă aducă puțină mângâiere.”

Străduindu-se în mod evident să-și ascundă emoțiile, femeia a răs-

puns:

„Mă bucur să vă văd, domnule. Mă simt foarte nenorocită. Nu m-

am așteptat niciodată să trec printr-o încercare ca aceasta. Copilul acesta

a fost totul pentru mine. Inimile noastre s-au legat de ea, dar ea e acum

plecată! Nu știu cum să îndur aceste lucruri. Nu pot să le suport – mă simt

de parcă nu mai pot trăi!” și a izbucnit într-un plâns cu amar.


= 21 =

„Doamnă, Dumnezeu a fost Cel care v-a luat copilul. Îmi pare rău

pentru suferința pe care o aveți, și inima mea plânge alături de voi. Nu vă

pot blama pentru că plângeți, și nici Dumnezeu nu vă reproșează ceva din

punctul acesta de vedere. Dar chiar dacă ați fi vrut, n-ați fi putut evita

asta.”

„O, nu, domnule”, spuse ea plângând, „a fost un copil atât de dră-

gălaș, atât de iubitor și inteligent… a fost totul pentru mine! Avea o ma-

turitate a minții cu mult peste anii ei. Am vrut să știți câteva lucruri des-

pre ea înainte de înmormântare, și v-am scris acea mică scrisoare pentru

că am dorit să cunoașteți câteva ceva despre ea.”

„Acea scrisoare”, am spus eu, „m-a impresionat foarte mult. Vă voi

răspunde cât de curând, când voi găsi puțin timp liber. Mi-a fost adusă

ieri la foarte scurt timp înainte să ajung aici și, pe când m-am uitat la ea

și am descoperit dorința ei de a fi luată la cer fără a fi îngropată, n-am

putut să-mi stăpânesc emoțiile. Cu greu am putut să mă abțin pentru a

conduce slujba de înmormântare așa cum se cuvine. Îmi pare așa de rău

pentru voi, și vreau să știți că plâng alături de voi, însă doar Dumnezeu

vă poate face bine de-acum înainte. Credeți că sunteți gata să vă supuneți

voii Lui?”

„Mă tem că nu, domnule. Știu că voia Lui este bună, dar nu pot să

am pace cu privire la ea, atunci când mă gândesc. A fost o lovitură atât de

dură pentru mine, încât nu știu nici măcar cum să o suport. Niciodată n-

am cunoscut ce este suferința în felul acesta. Eram foarte fericiți cu toții.

Mă tem că l-am iubit prea mult pe copilul nostru. Adesea mă gândeam cât

de mult mă voi bucura de soțul și copilul meu, dar acum Dumnezeu ne-a

luat-o, și mă simt o nenorocită întru totul”. Apoi a suspinat adânc și cu

glas tare.

„Inima mea plânge pentru voi, stimată doamnă. Dar vreau să știți

și să vă amintiți că doar Dumnezeu vă poate aduce mângâiere și doar El

poate face ca această suferință să se întoarcă în folosul vostru. Nu trebuie

să vă împotriviți lui Dumnezeu. Nu trebuie să răspundeți voii Lui cu răz-

vrătire. El nu vă interzice să plângeți moartea copilului, și nici eu nu vă

pot blama pentru această suferință și durere, și aș vrea să nu uitați că n-


= 22 =

ar trebui să vă blamați nici voi înșivă, însă vreau să fiți împăcați cu voia

lui Dumnezeu, și în special să știți cum să folosiți această încercare îngro-

zitoare spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut ceva în intenție prin a

trimite această încercare peste voi, și aș vrea să Îl întrebați ce anume are

în plan și să vă lăsați conduși mai aproape de El prin acest act al provi-

denței Lui, cu credința care se odihnește în Hristos și care vă va pregăti

pe voi înșivă pentru lumea de apoi. Crezi că ai credință?”

„O, nu, domnule. Mintea mea este cu totul întunecată. N-am nici

mângâiere și nici pace. Se pare că acum nu mă pot gândi la nimic altceva

decât la copilul meu.”

„Nimeni nu vă poate învinovăți pentru că vă gândiți la copilaș. Nici

măcar n-ați putea să vă forțați să nu vă mai gândiți la el, dar ar trebui ca,

prin această suferință, să-L căutați mai mult pe Domnul. V-ați rugat Lui?”

„Am încercat să mă rog, domnule, dar rugăciunile mele parcă sunt

asemenea batjocurii. Gândurile mele sunt rătăcitoare și Dumnezeu pare

să fie foarte departe de mine. Sunt cu totul zdrobită. Inima mea pare

frântă și nu cred că mai pot găsi vreo mângâiere în această lume, acum,

când copilul meu s-a dus.”

„Te asigur, stimată doamnă”, am spus eu, „că simt că suferința

voastră este profundă și ascuțită, iar acest lucru mă face mai nerăbdător

să vă spun că trebuie să alergați cu credință la acel Mântuitor, la acel

Dumnezeu și Tată, căci știu că El vă poate mângâia și El poate turna din

balsamul Lui prețios peste acea întristare profundă a inimii, lucru pe care

niciun alt prieten nu îl poate face. Alergați la El, așa cum un copil aleargă

la tatăl lui. El nu vă va respinge. El vă va iubi și vă va mângâia. Știu că El

va face asta.”

„Sunt într-o stare foarte nenorocită”, spuse ea. „Pare că încercarea

mea este mai mare decât pot duce.”

„Dumnezeu te va face capabilă să înduri această încercare și să îți

fie de folos, dacă lepezi păcatul și lumea, și dacă te apropii de El cu cre-

dință. El te invită în brațele Sale, vrea să te bizui pe El cu siguranță și cu

dragoste, asemenea unui copil. El îți cere să arunci toate poverile și toate


= 23 =

grijile asupra Lui, fiind atrasă de puterea acelui argument binecuvântat,

care spune că El se îngrijește de noi.”

„Simt că am nevoie de mângâiere”, spuse ea.

„Doar Dumnezeu vă poate mângâia”, am răspuns eu.

„Copilul meu a fost comoara mea”, spuse ea.

„Pregătește-te să o urmezi în lumea de apoi, doamnă.”

„Îmi doresc să pot face asta. Când ați vorbit la înmormântare ieri,

cuvintele dumneavoastră mi-au mers la inimă. A fost un lucru atât de

mângâietor să știu că ea este fericită acum, și că ar putea să privească

spre noi de acolo, de sus, și că vrea să ne fie bine. Mi-ar fi plăcut să vă aud

vorbind constant așa cum ați vorbit despre îngerașul meu, căci mi-a adus

mângâiere; a fost singurul lucru care m-a mângâiat, anume să mă gândesc

că ea este acum fericită pe vecie cu Dumnezeu.”

„Ea așteaptă acum acolo”, am zis eu, „pentru a vă spune bun venit

în cer și pentru a alerga în scurt timp din nou în brațele voastre, dar,

pentru aceasta, va trebui să lepădați această lume și, ca orice păcătos care

vrea să fie mântuit, va trebui să alergați acum la Mântuitorul, care vă

cheamă. Vreți să faceți asta?”

Mi-a răspuns cu inima îndurerată:

„Sper și voi încerca. Acum această lume mi se pare cu totul diferită.

Eram fericită, dar acum totul este întunecat, atât în ce privește această

lume, cât și în lumea de apoi! Nu mă mai pot gândi la nimic altceva decât

la copilul meu pierdut.”

„Nu este pierdut, doamnă, deloc, nu este pierdut, ci a mers înaintea

voastră în lumea de apoi. Nu vă gândiți la ea ca și cum ați fi pierdut-o, ci

gândiți-vă la responsabilitatea pe care o aveți de a vă pregăti să mergeți

acolo unde ea a mers.”

„Mă simt cu totul descurajată. Dacă încerc să Îl caut pe Dumnezeu,

totul este în zadar. Rugăciunile mele nu-și găsesc răspunsul. Totul este

întunecat. Nu mă pot gândi decât la un singur lucru.”


= 24 =

„Stimată doamnă”, am spus eu, „nu trebuie să lași ca această sufe-

rință să te ducă la pierzare. Întoarce-te acum la Dumnezeu cu toată inima.

El are milă de tine. El îți va asculta rugăciunile și îți va mângâia inima,

dacă vei veni la El cu credință. N-ai vrea să faci acest lucru?”

„Gândurile mele au fost îndreptate către subiectul religiei, dar nu

văd cum aș putea avea credință. Totul este întunecat acum, iar pierderea

aceasta este mai mult decât pot suporta.”

„Nu puteți suporta această durere în mod corect decât cu ajutorul

lui Dumnezeu. El spune, „În Mine este ajutorul tău”, și veți găsi acolo aju-

tor, dar doar dacă-L veți căuta din toată inima. El v-a îndreptat atenția la

subiectul mântuirii voastre și mai înainte, iar acum v-a dat această che-

mare directă, la care ar trebui să luați seama cu seriozitate. Și sper ca asta

veți face. Mergeți la El, spuneți-I lui toate întristările și nevoile voastre.

El are o dragoste și bunătate infinită, nu trebuie să vă descurajați. El nu

vă va lăsa să vă prăbușiți în suferință.”

Conversația noastră a continuat în felul acesta pentru câtva timp.

Am căutat să îi aduc ceva mângâiere, căci simțeam că se afla într-o în-

cercare foarte grea, față de care nu puteam decât să simpatizez cu dure-

rea ei. Era o imagine perfectă a disperării. Inteligența, deschiderea și

simplitatea ei mi-au atras atenția într-un mod deosebit, și m-am străduit

în mod special să o conving să se folosească de această suferință amară

pentru a ajunge la Hristos. Dar era destul de clar faptul că mintea ei era

ațintită asupra unui singur lucru. Orice i-aș fi spus, se întorcea la același

lucru. Copilul ei pierdut îi absorbea toate gândurile, toată inima. Dacă îi

vorbeam despre Dumnezeu, gândurile ei aveau să se întoarcă asupra co-

pilului. Dacă îi vorbeam despre supunere, îi lua un singur moment să-și

întoarcă gândurile la copilul ei. Dacă îi vorbeam despre responsabilita-

tea de a se folosi de această suferință, sau dacă îi vorbeam despre bună-

tatea lui Dumnezeu, despre Hristos, despre mângâiere, despre rugă-

ciune, despre Duhul Sfânt, despre păcat, despre credință sau despre cer,

era de ajuns o singură frază care să-i întoarcă gândurile la aceeași temă

dureroasă – copilul ei pierdut.


= 25 =

Mi-am dat seama că nu era un lucru ușor să tratez o astfel de

inimă. Părea aproape imposibil să pot alina și mângâia duhul ei zdrobit

și, în același timp, să o determin să se folosească corect de suferința ei.

Dacă încercam să îi abat mintea de la copilul ei pierdut, întreaga ei inimă

de mamă avea să se ridice împotriva mea. Dacă aș fi încercat doar să o

consolez, părea într-adevăr să fie alinată întrucâtva de compasiunea

mea, dar acea alinare n-avea cum să aducă la mântuire. De aceea, m-am

străduit să țin cont de sensibilitățile ei, să găsesc o anume legătură care

să unească întristarea ei de Mântuitorul, lucru care să nu rănească inima

ei zdrobită și, în același timp, să nu afecteze viața ei veșnică. Până am

plecat, cred că am ajuns să surprind una dintre expresiile ei pe care nă-

dăjduiam să o folosesc pentru a duce la bun sfârșit misiunea mea. Am

rămas hotărât să mă folosesc de acea idee – anume că acum copilul ei

era în cer.

Înainte să plec, m-am rugat alături de ea, așa cum mi-a cerut să

fac, și L-am rugat pe Tatăl ceresc ca suferința lor să fie un prilej de sfin-

țire pentru cei doi părinți.

Imediat ce am putut, am răspuns la scrisoarea pe care mi-a dat-o

la înmormântare și, în acel răspuns, am încercat să îi mângâi și să îi

sfătuiesc pe prietenii mei triști pe cât de bine am putut.

Îndatoririle presante ale slujirii m-au împiedicat să o întâlnesc din

nou, cu excepția unor întâlniri de câteva clipe, vreme de aproape două

săptămâni de la înmormântare. Era într-o zi de sâmbătă când am vizitat

acea familie din nou, și am găsit-o pe mamă, din nefericire într-o stare

mai nenorocită decât înainte. Drept răspuns la întrebările mele, ea mi-a

spus:

„Mă simt deznădăjduit de ticăloasă, și nu există nimic care să mă

poată mângâia. Simt cum pierderea mea este din ce în ce mai grea, pe zi

ce trece.”

„Îmi pare rău pentru tine, stimată doamnă. Pierderea voastră este

cu adevărat mare, și nu mă miră că o simțiți atât de profund. Nu vă pot

învinovăți pentru această întristare. Dacă n-ați fi trecut prin încercarea


= 26 =

aceasta, v-aș fi putut învinovăți. Dumnezeu vă permite să vă plângeți co-

pilul. Isus a plâns la mormântul lui Lazăr, pe care l-a iubit. Dar Dumnezeu

poate să vă mângâie, și trag nădejde că va face asta. Duhul Sfânt este

Mângâietorul cel sfânt. V-ați rugat lui Dumnezeu?”

„Da, am încercat, dar gândurile mele rătăcesc repede. Mi se pare că

Dumnezeu nu îmi mai aude rugăciunile. Mintea îmi este cu totul întune-

cată. Am încercat să mă rog, dar nu mă ajută cu nimic.”

„Pentru ce anume te-ai rugat?”

„M-am rugat ca suferința noastră să ducă la sfințirea noastră.”

„Și crezi că așa vor sta lucrurile?”

„Mă tem că nu. Dumnezeu nu mi-a răspuns, iar inima mea pare să

fie foarte împietrită.”

„Ai căpătat mângâiere în rugăciune?”

„Nu, deloc, și sunt descurajată în încercarea de a-L căuta pe Dum-

nezeu.”

„Nu trebuie să te descurajezi. Dacă-L cauți cu toată inima, se va

lăsa găsit de tine. El a promis acest lucru, și se va ține de cuvânt.”

„Dar inima mea este atât de lipsită de sensibilitate. Am încercat să

cred, dar se pare că n-am niciun pic de credință. Am citit Biblia, dar totul

este întunecat pentru mine. Încerc să mă rog, dar inima mea nu este pre-

zentă în rugăciunile mele, și mă tem că Dumnezeu nu mă va auzi nicio-

dată.”

„Crezi că cunoști și simți că ai o inima rea, și că ai nevoie de ajuto-

rul lui Dumnezeu ca inima să fie diferită?”

„Știu asta, dar nu văd că aș simți acest lucru, și mă mir de propria

persoană.”

„Ai dorința de a-ți simți ticăloșia?”


= 27 =

„Da, aș vrea. M-am rugat ca Dumnezeu să mă facă capabilă să simt

ticăloșia inimii mele. Știu că sunt o păcătoasă și mă mir că nu conștienti-

zez acest lucru mai mult. Mă gândesc că n-am avut niciodată o convingere

suficientă de păcat.”

„De câtă convingere crezi că are nevoie un păcătos, pentru a fi pre-

gătit să vină la Hristos? El doar are nevoie să știe și să simtă că nu se

poate mântui singur. Dacă știe și cunoaște că este un păcătos pierdut, cu-

noaște tot adevărul despre sine de care are nevoie, iar acest lucru ar trebui

să-l conducă imediat să accepte oferta lui Dumnezeu, punându-și încrede-

rea în Hristos, care să-l mântuiască. Crezi că ești conștientă de nevoia

ispășirii pe care Hristos o face pentru păcătoși, pentru ca astăzi să poți fi

iertată și mântuită?”

„Da, cu siguranță. Nu pot face nimic prin care să mă mântuiesc sin-

gură.”

„Ei bine, atunci lasă-L pe Hristos să facă totul pentru tine. Pune-ți

credința în El pentru ca El să facă totul pentru tine. El se oferă să facă

totul pentru tine. Vino la El așa cum ești, cu toate păcatele tale, cu tot

întunericul tău, cu toată nevrednicia ta, cu toată inima rece și necredinci-

oasă, și lasă-L să îți dea o altă inimă. El așteaptă să te primească, iar

amânarea ta nu este necesară. Așteptarea după niște simțăminte mai pu-

ternice nu te va face să fii mai pregătită pentru a renunța la această lume

și pentru a-ți pune încrederea în El. Vino la El acum, nu pentru a fi

pierdută, ci pentru a fi iubită, nu pentru a fi lepădată, ci pentru a fi mân-

gâiată și mântuită. Vino acum, câtă vreme Duhul Sfânt te îndeamnă.”

„Am nevoie de binecuvântarea Lui”, spuse ea. „Mă simt foarte tică-

loasă. Dumnezeu mi-a luat singurul copil, și cred că El a făcut aceasta

pentru a-mi arăta păcatele, dar mă tem că totul va fi în zadar pentru mine.

Nu pot simți nimic, căci inima mea pare împietrită.”

„Dar, stimată doamnă, situația copilului tău este cu mult mai bună

decât a ta. Acum, responsabilitatea pe care o ai este să te pregătești să îți

întâlnești copilul în cer. Dumnezeu a aruncat un nor asupra acestei lumi,

așa încât să îți întorci inima către acea lume mai bună. Dar tu nu vrei să


= 28 =

îți predai inima lui Dumnezeu, ești încă ezitantă, temătoare și necredinci-

oasă. Dacă rămâi în starea aceasta, toată această suferință nu va conduce

decât la pierzarea ta. Mă tem foarte mult de acest lucru. Nu știi oare că

numărul convertirilor la Hristos este de departe cu mult mai mic decât

numărul celor care își deplâng morții? Foarte puține persoane sunt con-

duse la credință prin astfel de suferințe. Suferința îi afectează pe toți oa-

menii. Moartea îi afectează pe toți. Vezi aceste lucruri peste tot în jurul

tău. Cine a fost acela care nu și-a pierdut un prieten? Părinții mor, iar

copiii merg după ei. Dar rareori moartea celui drag este de vreun folos

celui viu. Astfel de suferințe fac bine creștinilor, însă rareori îi pot aduce

pe necredincioși la credința adevărată. Știi că acest lucru este adevărat, și

îl vezi peste tot în jurul tău. Chiar acum, când singura sursă de mângâiere

pe care o ai este să te gândești la mica comoară pe care ai pierdut-o, faptul

că știi că această mică comoară este în cer, mă tem că nu te va conduce la

Hristos.”

„Inima mea”, spuse ea, „este foarte împietrită. Sunt o ticăloasă, dar

mi se pare că nu-mi simt starea de păcat. Am încercat să-L caut pe Dum-

nezeu, dar există ceva care mă împiedică să mă gândesc la orice alt lucru.”

„Dă-I lui Dumnezeu inima așa cum este – amintește-ți, așa cum este

– și lasă-L să o facă să simtă. Întoarce-te la Domnul, și El va avea îndurare,

la Dumnezeul nostru, căci El este bogat în îndurare și iartă. Trebuie să ai

credință. Trebuie să crezi ceea ce El spune. Trebuie să ai încredere în pro-

misiunile Lui și să te arunci în brațele Sale. Mântuirea este doar prin har.

Nu aștepta după anumite sentimente. Ai credință mai întâi, și lasă ca sen-

timentele să vină după aceea. Primește-L pe Hristos ca Mântuitor personal

cu toată dragostea, ca un copil, și abia după aceea te vei putea aștepta ca

inima aceea de piatră să se înmoaie. Duhul lui Dumnezeu te îndeamnă să

faci acesta. Acum este vremea mântuirii. Aleargă la Hristos astăzi și pre-

gătește-te să-l urmezi în slavă pe copilul tău.”

Pe măsură ce gândurile ei s-au agățat constant de acel copil, mi-

am propus ca, din răsputeri, să leg constant ideea acestei pierderi a ei

de obligația personală de a avea credință în Dumnezeu, așa încât ea să

nu se mai gândească la copilul ei fără să se gândească și la propria mân-

tuire. N-aș putea să redau aici toate îndemnurile pe care i le-am oferit,


= 29 =

căci l-aș obosi pe cititor. Dar m-am străduit să fac ca, la fiecare referință

pe care o făcea la adresa copilului ei, să-i spun: „pregătește-te să-l întâl-

nești pe copilul tău în cer”. I-am vânat sufletul cu acel gând și am legat

fiecare gând de reamintirea acestui lucru. L-am adus în discuție la fie-

care suspin și la fiecare lacrimă vărsată. L-am asociat acelei ultime pri-

viri pe care a îndreptat-o față de copila ei, acelui sărut al copilului aflat

în coșciug, despre care credeam că avea să îi zdrobească inima. Am scris

această idee pe acel mic mormânt, și-am făcut ca iarba verde care creș-

tea deasupra lui să spună: „pregătește-te să-ți întâlnești copilul în cer”.

Trecutul îi spunea acest lucru și viitorul i-l striga. Dragostea, nădejdea,

dezamăgirea, durerea, fiecare amintire, cât de măruntă, aveau să-i

spună: „pregătește-te să-ți întâlnești copilul în cer”. Mi-am propus să po-

pulez întregul ei univers cu acel singur gând: „pregătește-te să-ți întâl-

nești copilul în cer”. Am legat acest gând de dimineață, de seară, de su-

fragerie, de cărți, și de toată această lume sălbatică. I l-am pictat, ca și

cum fetița pe care o pierduse ar fi scos capul din cer și s-ar fi uitat jos,

strigând: „Mamă, pregătește-te să-ți întâlnești copilul în cer”. I-am ilus-

trat pe acel copil pierdut, care acum se bucura în ceruri, și am spus că el

își dorește ca și mama lui să fie un moștenitor al mântuirii, așteptând cu

nerăbdare începerea petrecerii cerești la vederea pocăinței ei, așa încât,

în final, să se bucure în prezența îngerilor lui Dumnezeu.

După ce am implorat-o în această modalitate să alerge la Hristos,

și după ce m-am rugat pentru ea, mi-am luat rămas bun, spunându-i cu

o blândețe sobră: „pregătește-te să-l întâlnești pe copilul tău în cer.”

În dimineața următoare i-am văzut pe ea și pe soțul ei la biserică,

și mi s-au părut foarte atenți la mesaj.

N-a fost posibil să îi vizitez luni sau marți, așa cum intenționasem.

Cu toate acestea, târziu, în seara de marți, un mesager mi-a adus urmă-

toarea scrisoare:

„Dr. Spencer,

Domnule Reverend,


= 30 =

Mi-am luat îndrăzneala de a vă adresa câteva rânduri. Vă rog să

îmi permiteți, în primul rând, să vă mulțumesc pentru bunătatea și com-

pasiunea arătată față de noi, niște străini. Nu voi uita niciodată cuvintele

dumneavoastră mângâietoare, căci au fost ca un balsam turnat peste

inima mea lovită și zdrobită. Lumina și bucuria casei noastre a fost luată,

dar nădejdea pe care cuvintele dumneavoastră mi-au inspirat-o, anume că

dragul nostru copil își dorește din toată inima ca noi înșine să ajungem

alături de el, pare să mă anime și să mă încurajeze să nu cad de oboseală.

Când v-am văzut sâmbătă, mă simțeam încă departe de Dumnezeu. N-

aveam nicio dorință să citesc Biblia, și nici să mă rog. Eram copleșită de

durere, căci copilul meu s-a dus, și pentru ce mai aveam să trăiesc? Părea

că un singur gând luase locul tuturor celorlalte, dar am continuat să mă

rog, chiar dacă buzele mele au rostit cuvinte de care credeam că inima stă

departe. În dimineața de duminică, înainte să intru în biserică, m-am ru-

gat ca Dumnezeu să mă binecuvânteze și să binecuvânteze cuvintele pe

care le voi auzi. „Credința și harul” (făcând referire la predică) erau exact

ceea ce aveam nevoie cel mai mult. Dar ușa inimii mele era încă închisă, și

nu puteau să pătrundă în ea. După prânz, am luat o carte și, când am citit

capitolul „Despre așteptarea după convingere”, acele cuvinte m-au deter-

minat să văd că mă aflam exact în acea situație. Mă bizuiam pe neprihă-

nirea mea, așteptând ceva, neștiind de fapt ce anume. M-am simțit de

parcă dumneavoastră erați cel ce îmi vorbea, căci fiecare cuvânt mi-a pă-

truns în inimă. M-am dus în camera mea și m-am rugat, dar m-am rugat

într-un fel în care nu m-am rugat niciodată până atunci: Dumnezeule, ai

milă de mine, păcătoasa! Eram zdrobită peste măsură, și mi se părea că

n-aș fi putut să îmi plec capul pe pernă până când nu m-aș fi împăcat cu

Dumnezeu. Am avut parte de o noapte agitată și grea, căci cuvintele îmi

răsunau proaspăt în urechi: „pregătește-te să te întâlnești cu copilul tău

în cer”. Nu puteam decât să strig: Doamne, ai milă! Când m-am trezit în

dimineața următoare, după un somn scurt și agitat, m-am simțit de parcă

lucrarea trebuia încheiată înainte de apusul soarelui. În decursul acelei

zile m-am simțit mai bine, am căpătat ceva mângâiere din lectura Bibliei,

am simțit că Dumnezeu îmi răspundea rugăciunilor, nevrednice cum erau

ele. El mă convinsese de păcatul meu și păream că am mai multă credință

dar, cu toate acestea, necredința își făcea loc adânc în inima mea. M-am


= 31 =

rugat cu sârguință să am mai multă credință și mai mult har și, stând așa

singură în camera mea, m-am gândit la toată viața mea trecută. Nu făcu-

sem nimic pentru Dumnezeu, dar El făcuse totul pentru mine. El îmi dă-

duse un dar foarte prețios, dar nu-I mulțumisem niciodată Dătătorului, ci

îmi continuasem viața în mândrie și dragoste de sine, crescând într-o nă-

dejde și bucurie lumească, și privind la un viitor îndepărtat, în care eu mă

aflam în centru. Cu toate acestea, după atât de puțină vreme, comoara

inimii mele fusese luată dinaintea ochilor mei. Mi se părea că Dumnezeu

luase însăși mijlocul prin care credeam că îi poate aduce pe părinți la po-

căință, și simțeam că acest lucru nu putea fi în niciun fel drept. Stând așa

și gândindu-mă la aceste lucruri, și amintindu-mi de promisiunile binecu-

vântate ale Bibliei, dintr-o dată lumina, dragostea și nădejdea au strălucit

în inima mea, și m-am simțit de parcă am putut să bat din palme și să

cânt cu glas tare o cântare nouă: „Bunătatea Lui plină de dragoste – O, ce

minunat!”

„Aș putea acum să sărut mâna care m-a lovit. Povara grea a păca-

tului s-a dus. Domnule Reverend, ați vrea să mai treceți să mă vedeți și

mâine? N-am cuvinte să vă mulțumesc pentru bunătatea pe care ați ară-

tat-o față de mine. Sunt asemenea unui copilaș care intră într-o lume

nouă, și mă tem ca nu cumva credința mea să se piardă.”

***********

Având această cerință în scrisoarea ei, am trecut să o vizitez în

dimineața zilei următoare. M-a întâlnit cu un zâmbet de bucurie. Privi-

rea ei întunecată dispăruse și nicio urmă a acelei tristeți profunde și îm-

pietrite nu se mai vedea, așa cum anterior părea să se lipească profund

de înfățișarea ei. Bucuria și pacea păreau să o fi transformat-o într-o altă

ființă. Era de o fericire desăvârșită. Pacea îi umplea inima și înfățișarea

era luminată de dovada unei bucurii pe care nu putea să o înfrâneze sau

să o ascundă. Era serioasă, dar plină de bucurie. Zâmbetul păcii era răs-

pândit pe fața ei ca o rază de lumină. Privirea, pașii și comportamentul

acestei femei erau complet schimbate.


= 32 =

„Am vrut să vă întâlnesc”, spuse ea, cu o privire și un accent de

bucurie deosebite, „am vrut să vă spun cât de fericită sunt. Îl pot binecu-

vânta acum pe Dumnezeu. El și-a arătat harul nemăsurat față de mine, și

Îl laud pentru tot ceea ce a făcut. Pot să văd acum bunătatea Lui în toată

suferința mea. Ieri mă gândeam că trebuie să merg și să vă întâlnesc, ca

să vă bucurați alături de mine.”

„Ce anume te face atât de fericită?”, am spus eu.

„Sunt fericită pentru că Dumnezeu a auzit rugăciunile mele și a în-

depărtat povara groaznică a păcatului meu, dându-mi pacea cu El. Știu că

nimic nu mi se datorează, ci totul ține de îndurarea și harul lui Dumnezeu.

El m-a auzit și mi-a dat credință și dragoste: n-aș putea să Îi mulțumesc

îndeajuns.”

„Crezi că ai credința acum?”

„O, da, am credință. Îl cred pe Dumnezeu și îmi pun nădejdea în El,

căci mi-a arătat calea și m-a dus la această pace încântătoare. Eram foarte

ticăloasă, și nu puteam să văd cum aș putea avea pacea cu El, dar acum

văd mâna Lui bună în toate lucrurile. Văd providența Lui care a condus

toate lucrurile, trimițându-mă aici și conducându-mă către dumneavoas-

tră. N-aș putea să fiu suficient de mulțumitoare. Vă sunt foarte recunos-

cătoare pentru bunătatea pe care mi-ați arătat-o în suferința noastră. M-

am temut atunci când a trebuit să vă invităm să conduceți slujba de în-

mormântare. Erați un străin pentru noi, și nu știam cum vă veți face loc

în simțămintele noastre, dar atunci când v-am auzit vorbind la înmormân-

tare, temerea mea s-a risipit. Apoi, când ați venit și ne-ați vizitat, vorbind

cu mine, m-am gândit că Dumnezeu v-a trimis aici și că l-a luat pe copilul

nostru cu scopul ca noi să fim conduși la pocăință. Vă mulțumesc pentru

tot ce ați făcut.”

„Îl iubești acum pe Dumnezeu?”

„O, da, cu siguranță. N-aș putea să-I mulțumesc suficient de mult.

Mă pot supune acum voii Lui, chiar dacă pierderea noastră este atât de

mare. Știu acum că El a făcut acest lucru spre binele nostru.”


= 33 =

„Se odihnește acum inima ta doar în jertfa lui Hristos, pentru ca

astfel să fii mântuită?”

„Da, îmi pun întru totul nădejdea în El. N-am nimic altceva drept

temelie. Știu că sunt o mare păcătoasă, dar El m-a auzit și mi-a răspuns.

El mi-a dat odihnă în inima mea.”

„Ai această pace și bucurie în Dumnezeu în mod constant?”

„Câteodată, mă tem ca nu cumva să mă fi înșelat, dar majoritatea

timpului sunt foarte fericită. La început, am simțit ca și cum n-aș putea

să îmi înfrânez simțămintele. Nu voiam să mă cobor la ceai alături de soțul

meu, mă temeam ca nu cumva cei ai casei să creadă că am înnebunit, căci

știam că nu-mi pot ascunde bucuria, căci până și privirea mă trăda și mă

temeam ca nu cumva să îmi pierd fericirea. Aș vrea să o întâlniți pe prie-

tena mea mai tânără. Vreau să-i spuneți că trebuie să vină și ea la Hristos,

că nu trebuie să aștepte pentru a se pregăti, așa cum mi-ați spus și mie

sâmbătă. Totul mi se pare atât de ușor acum – doar trebuie să vii la Dum-

nezeu cu credință – nu s-aștepți să fii mai pregătit. Mă mir acum că oa-

menii nu pot vedea acest lucru. Mă mir că eu însumi n-am văzut asta până

acum. Dar nu aveam credință. Acum pot vedea calea cu claritate. Această

lumină și această pace cu Dumnezeu mă fac foarte fericită. Încă simt du-

rere pentru pierderea mea și nu pot decât să plâng, dar știu că Dumnezeu

a făcut aceste lucruri spre binele meu. Și, de aceea, las totul în mâna Lui

și sunt fericită. Îi mulțumesc și Îl laud pentru bunătatea Lui.”

„Ai vreo îndoială sau temeri care să te necăjească?”

„Da, am astfel de trăiri câteodată, pentru scurtă vreme. Dar atunci

când merg la Dumnezeu prin rugăciune, bucuria se întoarce în viața mea.

Uneori, mă tem ca nu cumva sentimentele mele să nu fie cele corecte, și ca

nu cumva să mă fi amăgit. Știu că inima mea este înșelătoare, dar mă

încred în Dumnezeu și apoi sunt fericită. Mă simt ca și cum aș fi un copi-

laș, care are nevoie să fie călăuzit. Am început abia acum să învăț calea

credinței. Știu foarte puține lucruri, și mă tem ca nu cumva această bucu-

rie să nu fie de durată. Dumnezeu m-a lovit, dar acum El mă mângâie.”


= 34 =

„Îți amintești de faptul că ți-am spus sâmbătă că astfel de suferințe

nu sunt de mare ajutor necredincioșilor.”

„Știu că mi-ați spus asta, și m-a făcut foarte tristă.”

„Dar știi că este adevărat ce ți-am spus”, am replicat eu.

„O, da, știu că este adevărat, căci mulți părinți și-au pierdut copiii,

și niciunul n-a venit vreodată la pocăință, iar acest lucru m-a făcut să mă

simt mai dornică să răscumpăr vremea.”

Pe măsură ce m-am întâlnit în mod repetat cu ea, această tânără

mamă a conversat în același fel cu mine, fiind fericită, bucuroasă, mul-

țumitoare și sinceră ca un copil. Avea în mod special dorința ca toți cei-

lalți membri ai familiei ei să capete aceeași credință și pace care au fă-

cut-o atât de fericită. Le-a povestit ce simțea și i-a îndemnat să creadă și

ei în Dumnezeu, cu zel, dragoste și simplitate, arătând clar că mântuirea

era oferită fără plată tuturor oamenilor și că n-aveau nimic altceva de

făcut decât să o creadă și să accepte oferta.

Într-o circumstanță, pe când vorbeam cu ea, în prezența unei ti-

nere femei cu care avea o relație specială și pe care mi-a prezentat-o, m-

am gândit că multe dintre expresiile ei trebuie să fi atins inima acelei

tinere femei. Am întrebat-o atunci:

„Încă mai simți acea fericire pe care o aveai la început?”

„O, da, majoritatea timpului. Uneori mai vine câte un nor asupra

mea, dar în curând se duce, și fericirea se întoarce peste mine. Dumnezeu

îmi răspunde rugăciunii. Merg la El pentru orice lucru. Abia am început

călătoria mea. Sunt ca un copilaș și vreau să fiu călăuzită tot timpul. Am

nevoie de cineva care să mă învețe și să-mi arate calea cea dreaptă, pentru

ca nu cumva simțămintele mele să mă conducă pe căi greșite. Dar sunt

foarte fericită.”

„Aș vrea să îți spun o întrebare. Acordai ceva atenție subiectului

credinței înainte de acest moment. El s-a aflat adesea în mintea ta, și ai

încercat să-L cauți pe Domnul. După ce copilul a murit, pentru o vreme ai

stat într-o stare profundă de întuneric și agitație. Aș vrea să vă întreb: Ce


= 35 =

anume te-a ținut atât de îndelung în întuneric – ce te-a împiedicat să vii

mai devreme la Hristos?”

„Eram convinsă de meritele mele”, a spus ea, „nu aveam credință,

ci încercam să fac ceva pentru mine, pentru a ajunge într-o circumstanță

în care să fiu pregătită pentru a crede în Dumnezeu.”

Ochii tinerei femei s-au umplut de lacrimi, inima ei a oftat de emo-

ție, și nu puteam decât să nădăjduiesc că adevărul care a ieșit de pe bu-

zele prietenei ei fericite avea să o conducă la aceeași fericire. Măcar

aflase că nu trebuia să aștepte pentru a fi pregătită să creadă în Hristos.

În ciuda durității suferinței ei, această mamă zdrobită era fericită.

Trăia pe înălțimi. În părtășie și rugăciune cu Dumnezeu și în contempla-

rea cerului, ea își petrecea zilele în pace. Nu putea să uite de copilul ei

și nu putea înceta să îl deplângă, dar durerea pentru pierderea ei era

acum amestecată cu bucuria în Dumnezeu și, de multe ori, am văzut zâm-

betele și lacrimile ei amestecate împreună pe fața ei expresivă. Era una

dintre cele mai afectuoase mame. Iubea profund și din toată inima. Pacea

ei, supunerea și bucuria pe care le dovedea nu erau rezultatele unei inimi

stoice sau căzută în nebunie, ci erau darul lui Dumnezeu, iar în exersarea

lor nu era cu nimic mai puțin acea creștină tandră și afectuoasă pe cât

fusese o mamă plină de dragoste.

Afecțiunea ei profundă și dragostea ei pentru prietenii necredin-

cioși pe care îi avea erau cele mai interesante trăsături ale caracterului

ei. De la bun început, ea își propusese să trezească în inima ei un interes

pentru mântuirea celorlalți. Mulți dintre prietenii cei mai apropiați pe

care îi avea erau încă necredincioși. Ea a demonstrat un interes deosebit

pentru bunăstarea lor veșnică, lucru care nu se petrecuse anterior, pen-

tru că toate gândurile ei erau îndreptate către propria persoană. Chiar

și după moartea copilului ei, gândurile ei erau concentrate mereu către

acea tristețe și acea întunecime a minții proprii. Dar, după ce a ieșit din

acel întuneric, inima ei s-a îndreptat către mântuirea lor cu multă tan-

drețe și cu toată puterea dragostei. Ea nu era doar dornică, ci folosea cu

bucurie și promptitudine orice oportunități pentru a-i aduce la Hristos.


= 36 =

La câteva săptămâni după ce a început să găsească refugiul ei în

Hristos, mi-a scris o nouă scrisoare, prin care și-a exprimat unele dintre

gândurile ei:

„Dr. Spencer,

Domnule Reverend,

Vă voi deranja doar pentru câteva momente. Am așteptat să ne mai

vizitați în anumite zile. A fost atât de plăcut când ați trecut pe la noi și

ne-ați văzut, încât aproape că mă gândesc că ne-ați uitat. Îmi voi aminti

întotdeauna cu recunoștință de bunătatea pe care ne-ați arătat-o și de

acele cuvinte pline de mângâiere care au fost ca un balsam peste inima

mea lovită și întristată, lucruri pe care nu le voi uita niciodată. Au fost

acele prime cuvinte care m-au făcut să le simt în profunzimea ființei mele,

și, mulțumită lui Dumnezeu, sunt convinsă că ați fost instrumentul de care

El s-a folosit pentru deschiderea ochilor mei, căci am fost oarbă, dar acum

văd. O, cât de minunat este planul mântuirii! Să fii răscumpărat, să fii

cumpărat cu prețul sângelui Mântuitorului, să fii justificat, înfiat și sfin-

țit! Să-L numești Tată pe Dumnezeu! Și, chiar când inimile noastre merg

la El în rugăciune, să simțim că El este atât de aproape de noi! O, dacă aș

putea fi în întregime a Lui! Dorința mea cea mai puternică este să fiu o

creștină pe deplin, nu pe jumătate! Când privesc la inima mea sărmană și

păcătoasă, atât de înclinată spre rătăcire, atât de ticăloasă și plină de pă-

cat, aproape că ajung să cad pradă disperării și mă gândesc uneori că n-

aș putea ajunge vreodată la țelul pentru care trăiesc, dar pentru Dumne-

zeu toate lucrurile sunt posibile, și nu pot decât să mă rog să fiu curățată:

„Spală-mă, și voi fi mai albă ca zăpada”. Am petrecut multe ceasuri în

părtășie cu Dumnezeu, spunându-I gândurile mele, și gândindu-mă la co-

pilașul meu cum umblă pe străzile de aur ale noului Ierusalim. Atunci când

trăia pe pământ, avea un duh strălucitor și plin de bucurie, și cu cât mai

strălucitoare și mai frumoasă trebuie să fie acolo. Cerul nu mi se mai pare

atât de departe cum era atunci.

Mă întreb adesea când va veni vremea ca și eu să lucrez în această

lume pentru Dumnezeu, și dacă inima mea va rămâne la fel de aproape de

El cum este acum. Sper că El mă va călăuzi întotdeauna. Trebuie să veghez


= 37 =

și să mă rog pentru asta. Rugăciunea și prețioasa Biblie trebuie să fie re-

fugiul meu. Cât de minunat m-a susținut Dumnezeu și m-a călăuzit. El

pare să știe exact ceea ce eu am nevoie.

Uneori mi se pare că știu prea puțin din adevărurile lui Dumnezeu.

Vreau să fiu hrănită cu pâinea vieții, să beau adânc din izvorul apelor vii.

Sănătatea nu mi-a permis ultima dată să particip la serviciul bisericii, dar

însetez tot mai mult după cunoașterea Scripturii.

„Cât de frumoase sunt picioarele aceluia care aduce vestea bună,

care propovăduiește mântuirea”. Știu, stimate domn, că Dumnezeu va răs-

plăti din plin toată truda pe care ați făcut-o și o faceți atunci când păcă-

toșii vin la dumneavoastră cu bucurie pe chipurile lor și vă spun că L-au

găsit pe Dumnezeu. De aceea, rugămintea mea este aceea de a vă aduce

aminte de noi, chiar dacă știu că acest lucru va adăuga trudei dumnea-

voastră.

Știu că timpul este prețios, și vă rog să mă iertați că v-am deranjat.”

**********

I-am vizitat apoi adesea. Era o încântare să văd bucuria acestei

mame. Părea să trăiască în strălucirea deplină a păcii. Rareori erau nori

deasupra cerului ei și, când un nor o acoperea, acesta rezista doar un

moment, și făcea ca lumina care se întorcea pe fața ei să fie mai suavă.

„Rareori am parte de întuneric”, spunea ea.

„Și ce faci atunci?”

„Mă rog lui Dumnezeu, și lumina se întoarce.”

„Îți place să te rogi?”

„Da, întotdeauna îmi place să mă rog. Mi se pare că este un privile-

giu atât de prețios. Oridecâteori sunt tristă, gândindu-mă la copilul meu,

sau când mintea mea este întunecată, descopăr că, atunci când mă rog,

Dumnezeu îmi răspunde și primesc multă mângâiere. Doar merg la El cu

necazul meu, și este un mare privilegiu.”


= 38 =

„Ai avut vreo îndoială asupra faptului că Dumnezeu ți-a dat o inimă

nouă?”

„Câteodată am astfel de trăiri, dar pentru scurtă vreme. Dar în ma-

joritatea timpului nu mă îndoiesc, am o pace suavă când mă gândesc la

Dumnezeu, iar atunci Hristos este atât de prețios pentru mine, iar simță-

mintele mele sunt atât de diferite de ceea ce obișnuiau să fie. Știu că sunt

încă păcătoasă. Păcătuiesc în fiecare ceas și știu că inima mea este înșelă-

toare. Dar, cu toate acestea, mă încred în Hristos, și Dumnezeu mă mân-

gâie cu nădejdea Lui.”

Acestea erau simțămintele ei săptămână de săptămână. Bucuria ei

a fost deplină. Credința ei părea să crească tot mai puternică și, în timp

ce smerenia devenea tot mai profundă, blândețea dragostei ei părea să

crească tot mai mult, iar credința îi dădea o pace tot mai profundă.

Când a venit momentul Cinei Domnului, ea încă nu s-a alăturat

bisericii. A considerat că este mai bine să amâne mărturisirea publică a

credinței ei pentru o vreme. Cu toate acestea, era prezentă la adminis-

trarea Cinei. La o zi sau două după aceea, am vizitat-o și i-am recoman-

dat cu multă bucurie să vină în continuare la biserică.

Ea spunea: „Am avut o zi fericită duminica trecută. Când am văzut

acele tinere persoane venind înainte pentru a se alătura Bisericii, am tânjit

în sinea mea să fiu alături de ele. M-am gândit că trebuie să fie un privi-

legiu atât de mare ca oamenii să mărturisească credința în Domnul Isus

Hristos, și s-au hotărât să-L onoreze înaintea lumii întregi. Atunci când

membrii bisericii au luat parte din pâine și vin, ei toți mi s-au părut serioși

și fericiți, și m-am întrebat cum ar putea cineva să stea deoparte. A fost

cea mai fericită zi pe care am trăit-o. M-am gândit că Domnul este acolo

pentru a-Și mângâia poporul. Mi se părea că ei aveau pacea cerului asupra

lor și nădăjduiesc că va veni vremea când eu însumi mă voi alătura lor și

voi lua parte la bucuria lor.”

„Astfel de ocazii”, am spus eu, „au fost momente foarte folositoare

pentru noi toți.”


= 39 =

„O, cred că așa trebuie să stea lucrurile”, a răspuns ea. „Chiar dacă

am fost doar un spectator, am știut că îmi va fi de mare folos să fiu acolo

și nu m-am mirat când ați spus că vă amintiți rareori un moment de păr-

tășie la Cină când cel puțin un păcătos să nu fie trezit să-L caute pe Dom-

nul. Eu cred că nimeni nu a putut fi martor la lucrurile care s-au petrecut

duminica trecută și să rămână nemișcat. Eu cred că oricine participă ar

trebui să fie convins de prezența lui Hristos și de fericirea părtășiei cu El.

Pot să privesc înainte cu încântare gândindu-mă la momentul când voi

veni eu însumi în acel loc al reverenței și să mă dedic cu totul Domnului

Isus Hristos.”

Și, la vremea potrivită, a venit și rândul ei. Au trecut ani la rând

de atunci și ea trăiește încă o viață fericită de credință – una dintre pu-

ținele persoane pe care moartea celui drag să o cheme să se depărteze

de atracțiile lumii și să se alăture lui Hristos și cerului.

Dacă această carte ar ajunge vreodată sub privirile ei, sunt conști-

ent că ar deschide din nou fântânile suferinței ei, iar acesta este singurul

lucru care mă face ezitant cu privire la relatarea convertirii ei în fața

întregii lumi. Dar sunt sigur că ea va ști că nu mi-am dorit în niciun fel

să-i rănesc inima prin a aduce înaintea lumii suferința ei sau a-i readuce

aminte o scenă în care durerea să-i ardă din nou în piept. Sunt sigur că

îmi va ierta libertatea pe care mi-am luat-o, gândindu-mă că vreo mamă

întristată va fi condusă la Hristos de această relatare a copilului pierdut

– nu pierdut, ci plecat mai devreme în veșnicie.

Aceasta este una dintre puținele circumstanțe cu care m-am întâl-

nit, când întristarea adusă de un deces să fi produs vreun beneficiu spi-

ritual de durată în inima vreunui necredincios. Pentru cei ce fac parte

din poporul lui Dumnezeu, întristările de felul acesta sunt sfințite. Acest

lucru este o trăsătură generală, dacă nu chiar universală. Dar, pentru cel

necredincios, pentru copiii acestei lumi, zilele plânsetului lor sunt za-

darnice. Ei pot să-și îngroape prietenii și să plângă la pierderea lor cu

amărăciune și din profunzimea ființelor lor, dar după doar câteva zile,

inimile lor se întorc înapoi în lume și continuă să trăiască la fel de nepă-

sător și lumesc ca înainte. O înmormântare este un eveniment lipsit de

nădejde pentru predicarea Evangheliei celor necredincioși. Îmi amintesc


= 40 =

doar două situații înainte de aceasta, în slujirea mea de peste 20 de ani,

când vreun lucru pe care l-am spus la o înmormântare să fi fost mijlocul

trezirii și a conducerii la Hristos a unui singur păcătos nepocăit. Nădej-

dea pe care persoanele necredincioase o nutresc atât de des că vreo su-

ferință viitoare, atunci când va veni, precum pierderea vreunui prieten

prețios, îi va conduce la credință, este aproape în toate cazurile o nădejde

total zadarnică și o amăgire. Acești oameni nu-și cunosc inimile. Experi-

ența dovedește că o astfel de nădejde este înșelătoare. Inimile suferinde

nu sunt în mod necesar inimi dornice de pocăință. Dintre sutele de oa-

meni pe care i-am auzit dând mărturie la momentul primirii lor în bise-

rică cu privire la felul în care au fost aduși la credință, îmi amintesc doar

de două persoane care au menționat moartea unui prieten ca fiind mij-

locul prin care au fost determinate să-L caute pe Dumnezeu. Membrul

unei familii moare, dar supraviețuitorii nu devin prin aceasta niște oa-

meni evlavioși. Fără îndoială, acest lucru este atât de des răspândit, încât

a devenit o realitate istorică, anume că foarte rar poate cineva să arate

măcar o situație în care moartea vreunui prieten și lucrarea eficace a

Duhului Sfânt în convertirea la Hristos să fi mers în mână în mână. Mai

adevărat este că inimile necredincioase, zdrobite de povara durerii în

zilele întunecate și groaznice ale morții cuiva drag, sunt mai degrabă

înclinate spre împietrire decât să aibă vreun beneficiu de pe urma amă-

răciunii experienței lor triste.

Am cunoscut în urmă cu mai mulți ani o femeie a cărei atenție

fusese intens îndreptată către subiectul credinței și care, vreme de câ-

teva săptămâni, se rugase cu insistență și încercase să-L caute pe Dom-

nul. Dintr-o dată, ea a fost chemată la patul de moarte al unuia dintre

copiii ei, ce locuia într-un stat vecin. Apoi, întorcându-se de la înmor-

mântarea acelui copil, a aflat că unele dintre rudele sale au fost aduse la

casa ei, desfigurate după ce au fost ucise de explozia cazanului de pe un

vapor. Nimeni n-ar fi putut să fie mai șocat și să se prăbușească mai

adânc în durere ca această persoană. „Acum”, spunea ea, referindu-se la

pierderea ei, la doar una sau două zile după aceea, „am abandonat

această lume, căci nu mai am nimic de ce să mai mă alipesc”. Dar apoi, cu

trecerea timpului, durerea ei și-a pierdut din putere și toată seriozitatea


= 41 =

căutării după Dumnezeu s-a dus. Durerea s-a disipat și, odată cu ea, a

topit și tânjirea după credință. Uitase complet de subiectul mântuirii ei

și, căzând din nou în indiferența anterioară, a continuat așa luni la rând,

în necredință și fără rugăciune, mai lipsită de preocupare pentru sufletul

ei ca niciodată.

Astfel de lucruri pot părea ciudate multor oameni. Probabil că,

pentru cei neobișnuiți cu așa ceva, astfel de situații ar părea bizare. Dar

eu cred că există o explicație pertinentă la această dilemă. Întristarea

conduce mintea într-o direcție, pe când seriozitatea cu privire la mântu-

ire o conduce într-o cu totul altă direcție. Durerea la pierderea unui pri-

eten este un lucru, pe când durerea cauzată de păcat este cu totul altceva.

Atunci când un păcătos caută mântuirea, gândurile lui se îndreaptă către

păcatele sale, către sufletul său, către veșnicia dinaintea sa, către Dum-

nezeul și Mântuitorul lui. Dar atunci când el este copleșit de suferință și

întristare personală, gândurile îi sunt îndreptate constant către ceea ce

a pierdut. Astfel, nu păcatul lui este ceea ce îl necăjește și îl supără, nu,

căci el se gândește doar la cel defunct, la cel iubit care a murit, fie că

este vorba despre copilul său, de sora sau tatăl care i-au fost luați din

viață, și care îl fac ca acum să fie concentrat pe această întristare întu-

necată. Mintea lui este îndepărtată de la starea sufletească proprie, de

la starea de om vinovat și de la pericolul în care sufletul se găsește, de

la nevoia ca Hristos să-l mântuiască și de la nevoia ca Duhul Sfânt să-i

dea o inimă nouă. Toate aceste lucruri îl fac să uite de păcatele sale și

astfel mai degrabă îl rănesc decât să îl ajute. Orice distragere a gânduri-

lor sale către o direcție nouă îi produce răni. Acea nouă direcție poate fi

mai întunecată, îi produce mai multă întristare, însă atenția i-a fost

atrasă către un nou obiect, iar acel singur lucru necesar se află în prezent

aruncat undeva în peisaj, sau chiar uitat în întregime. Astfel, cu cât este

mai profundă întristarea lui, cu atât mai periculoasă devine influența ei.

Suferința lui nu-l face decât să uite de păcatele sale și de soarta sufletului

său.

Aceasta este explicația pentru care, cred eu, vedem peste tot în

lume faptul că întristarea necredincioșilor nu le aduce în general niciun

folos religios. Gândurile lor sunt îndreptate asupra a ceea ce ei au


= 42 =

pierdut, dar numai cu privire la pierderea pământească. Moartea priete-

nului lor a adus un nor asupra lumii lor. Din casa lor lipsește acum un

locatar, iar în inima lor lipsește un prieten pe care să se bizuie în călă-

toria lor pământească. O altă stea s-a stins și a lăsat un colț întunecat în

văzduhul lor, care era cândva atât de strălucitor și frumos în ochii lor.

Un scaun este lăsat gol lângă sobă – un prieten este absent de la masă –

o voce obișnuită lipsește din cercul familiei. Dar toate acestea nu sunt

decât dureri pământești. Pentru un necredincios, ele n-au nimic spiri-

tual. Plânsul unui necredincios nu trebuie văzut niciodată atât de mult

ca pe un ajutor pe calea sfințirii și a mântuirii lui, căci el și-a prețuit

prietenul doar din motive pământești. El nu l-a iubit niciodată pe cel

pierdut ca pe un tovarăș cu care ar fi mers mână în mână spre Ierusali-

mul ceresc sau prin văile Palestinei, în mijlocul parfumului și a frumu-

seții trandafirului din Sharon și a liliacului din vale. El n-a iubit niciodată

tovărășia lui, pentru că buzele acestuia ar fi dat glas unui cântec dintr-o

altă țară, țara cerească, în care ar fi nădăjduit să ajungă, ci doar pentru

că tovărășia lui a făcut pământul mai plăcut, nicidecum cerul mai

aproape. De aceea, când moartea l-a smuls din tovărășia acestuia, inima

celui rămas în viață este cuprinsă de o simplă întristare pământească,

acea întristare a lumii care lucrează moartea. Iar atunci când acesta

pleacă de la mormântul prietenului său ori în zilele întunecate care ur-

mează, se gândește la el cu durere, dar tot efectul acestei întristării nu

face decât ca lumea să i se pară mai întunecată. El nu se gândește la

lumea viitoare ca fiind atractivă și de dorit. Dacă el ar fi trăit alături de

prietenul său în calitate de creștin, acum, când prietenul nu mai există,

starea lui ar fi fost cu mult diferită. Moartea pe care o deplânge ar fi

trebuit să îi atragă gândurile mai mult la lucrurile religioase, în care el

și prietenul său ar fi trebuit să se încurajeze și să se mângâie unul pe

celălalt câtă vreme s-au aflat împreună în lume. Dar cel necredincios nu

face asta. El este necredincios indiferent cum ar fi fost prietenul lui și,

de aceea, moartea acestuia, care l-a întristat, nu face altceva decât să-i

captureze gândurile, orientându-i-le către această lume îngrozitoare și

întunecată, în loc să-i ridice privirea către lumea nemuririi.


= 43 =

Dumnezeu este infinit de dornic să îi sfințească pe oameni în în-

tristările lor și să aducă razele bucuriei peste zilele întunecate ale sufe-

rinței lor. Dar oamenii se folosesc în mod greșit de aceste perioade ale

întristării. Istoria tristă a miilor de inimi care au plâns la catafalcul ru-

delor sau prietenilor lor defuncți demonstrează mult prea clar acest ade-

văr trist – evlavia noastră rareori izvorăște din mormântul pe care lacri-

mile oamenilor l-au udat.


= 44 =


= 45 =

43

Noaptea furtunoasă,

sau perseverența

Cea mai remarcabilă situație a unei perseverențe hotărâte în cău-

tarea lui Dumnezeu pe care am întâlnit-o a fost aceea a unei tinere femei

căsătorite, a cărei seriozitate a început să se manifeste imediat ce am

vizitat-o la locuința sa, chiar de prima dată. Conversația pe care o avu-

sesem cu ea, așa cum mi-a spus după aceea, „a condus-o să-și schimbe

gândurile în ceea ce privește căutarea Domnului și avea să o determine să

nu se mai oprească până când va fi sigură de mântuirea sa”. Singura con-

siderație, atâta cât putea ea să observe, și care avea vreo influență spe-

cială în a o conduce către această hotărâre fermă și către a începe să

acționeze potrivit ei, a izvorât din siguranța pe care i-am dat-o în prima

conversație, anume că mântuirea se afla aproape de ea, că putea să fie

creștină dacă își dorea cu adevărat acest lucru, că nu putea să-L caute

zadarnic pe Domnul, dacă-L căuta cu toată inima. „Mi-ați spus, dom-

nule”, zise ea mai târziu către mine, „că nu-L voi căuta pe Dumnezeu în

zadar. Cuvintele pe care mi le-ați spus – îmi amintesc bine tot ce mi-ați

vorbit, și așa voi face întotdeauna, au fost hotărâtoare – „știu, doamnă E.,

că veți fi mântuită, dacă Îl veți căuta pe Dumnezeu din toată inima.”


= 46 =

Și a încercat să facă asta. A venit la mine pentru a discuta despre

mântuirea ei, în fiecare seară de duminică, vreme de doi ani. În mijlocul

iernii, într-o noapte friguroasă și furtunoasă, când vântul sufla cu pu-

tere, când zăpada acoperea imediat pașii oricărui trecător, într-una din-

tre cele mai neplăcute și mai groaznice nopți, când era cu totul nepotrivit

ca o femeie să plece din casa ei, ea a călătorit aproape o milă până la

casa mea, și asta singură. Când i-am deschis ușa în acea noapte furtu-

noasă, am exclamat brusc cu surprindere: „Doamnă E., cum de ați venit

până aici într-o astfel de noapte?” Nu voi uita niciodată mustrarea se-

veră, dar meritată, pe care mi-a oferit-o fără ezitare, la mai multe luni

după aceea, cu referire la acea expresie. „M-am poticnit de acest lucru”,

spuse ea, „și n-am știut cum să răspund. Trebuia să vă așteptați să vin.

Nu mă așteptam să fiți surprins să mă vedeți acolo, mai ales când păcăto-

șii se află în pericolul mâniei veșnice a lui Dumnezeu și când știați că ei

pot scăpa de asta, căci tocmai asta ați predicat în ziua respectivă. Mi-a

trebuit multă vreme până să pot depăși acea pricină de poticnire. Mă gân-

deam că, dacă credeți măcar pe jumătate ceea ce predicați și dacă simțiți

în propria experiență acele adevăruri, ar fi trebuit să vă așteptați să mă

vedeți în acea seară. Știu că era o seară furtunoasă și m-am temut eu în-

sămi pentru aceasta, dar am continuat să mă gândesc, pe măsură ce îna-

intam în zăpadă, că ziua judecății va aduce o furtună și mai groaznică,

așa cum ați spus cândva în predica dumneavoastră – o furtună cu cărbuni

de foc și pietre imense”. Ea mi-a spus aceste lucruri la mai bine de un an

după acea seară și după ce deja căpătase nădejdea în îndurarea lui Dum-

nezeu, prin Isus Hristos.

În același timp, mi-a spus un alt lucru, care a adăugat caracterul

blândeții la mustrarea ei neintenționată. Ea spunea că soțul ei, la acea

vreme necredincios, se împotrivise foarte ferm la ideea ca ea să se aven-

tureze în acea noapte furtunoasă, și o îndemnase cu hotărâre să rămână

acasă, după ce a aflat că ea își propusese să plece. „Dar”, spuse ea, „mi-

a spus după aceea că plecarea mea de acasă în acea seară a fost primul

lucru care l-a determinat să se gândească la starea sufletului lui, căci el a

devenit atunci convins că trebuie să existe ceva veritabil în legătură cu

păcatul și credința, ceva despre care nu știa în acel moment, dar extrem


= 47 =

de important, devreme ce am avut curajul să vin singură până la locuința

dumneavoastră pe o astfel de vreme. N-am știut în acel moment, dar când

mi-ați vorbit după aceea, mi-am amintit că el s-a uitat foarte ciudat când

am ajuns acasă, și credeam că era mânios pentru că plecasem. Dar n-

aveam de gând să las ca acel lucru să mă afecteze. Știam că făcusem ce era

drept și nu voiam să las ca vreun lucru să mă distragă de la a mă strădui

să devin creștină. Vă amintiți că, după aproape trei duminici, el însuși s-

a alăturat vizitei mele la dumneavoastră, nu-i așa?”

Lună de lună, nerăbdarea acestei femei a continuat să se facă vă-

zută, dar n-am putut descoperi de ce încă amâna în necredința ei. Din

nou și din nou, mi-am propus cu toată grija să-i spun toate adevărurile

Evangheliei și să descopăr care era eroarea, păcatul sau ispita care o

împiedica să vină la pocăință și la pacea cu Dumnezeu. Dar pur și simplu

nu puteam descoperi care era piedica din viața ei. Ea n-a putut să-mi

spună niciodată, nici atunci și nici după aceea, de vreo dificultate sau

ispită care să o fi necăjit, cu excepția acelei fraze pe care o rostisem în

acea seară furtunoasă. Este drept să spun că ea n-a menționat acel lucru

ca fiind o piedică, chiar dacă ulterior a vorbit despre ea ca și cum ar fi

fost o piatră de poticnire, dar a făcut acest lucru nu pentru a găsi vreo

greșeală la mine și nu ca și cum aceasta ar fi fost cauza pentru care ea

ar fi continuat atât de mult timp în necredință. Această femeie era una

dintre cele mai modeste pe care le cunoșteam, și a devenit o prietenă de

familie foarte îndrăgită și devotată. Sunt sigur că nimic n-ar fi putut să

o ispitească vreodată să găsească vreo greșeală în mine, sau să rostească

o singură silabă cu intenția de a mă răni cu ceva. Înainte de acea memo-

rabilă seară, când prezența ei m-a surprins, ea fusese vreme de luni de

zile un căutător nerăbdător al mântuirii.

A fost un lucru foarte dureros și ciudat să mă achit de responsa-

bilitatea pastorală față de această femeie. Nu puteam să înțeleg starea

sufletului ei. Era deschisă, nu ascundea nimic, mi-a spus tot ce era în

inima ei, și era dornică să i se pună întrebări. Mai mult decât atât, era o

femeie inteligentă, bine educată și instruită încă de timpuriu de părinți

credincioși. Dar nu puteam nici măcar să-mi imaginez ce o ținea departe

de credință, întrucât ea cunoștea adevărul de multă vreme și vedeam în


= 48 =

viața ei chemarea puternică a Duhului Sfânt. Ce să îi mai spun?, era în-

trebarea mea constantă. Cum aș putea să mai sper să-i fac vreun bine?

Femeia aceasta m-a vizitat de multe ori și am avut multe ocazii

prin care să-i spun tot ceea ce știam despre calea mântuirii și prin care

să-i prezint de multe ori oferta plină de har a Evangheliei, invitând-o și

îndemnând-o să-și predea viața lui Hristos. De aceea, nu știam ce ar fi

trebuit să-i mai spun sau ce să mai fac și, în mod repetat, aproape că îmi

părea rău când o vedeam că trece din nou pragul casei mele, simțindu-

mă întrucâtva rușinat de mine însumi pentru gândurile pe care le nu-

tream în inima mea față de situația ei. Nu mai știam ce să fac. Am fost

cândva pe punctul de a-i spune că nu mai aveam nimic de zis, și că nu

mai avea de ce să mă viziteze. Dar pur și simplu nu puteam face asta.

Era o ființă atât de sinceră dar în același timp într-o stare atât de neno-

rocită, atât de jalnică, și totuși hotărâtă, docilă și ascultătoare, încât mi-

era imposibil să o abandonez. Ulterior m-am bucurat că n-am făcut acest

lucru. Soțul ei a devenit credincios, alături de sora ei și de alți prieteni,

și toți aceștia începuseră să-L caute pe Dumnezeu după momentul în care

ea începuse să Îl caute. Cu toate acestea, ea rămăsese la fel de nefericită,

o păcătoasă neconvertită. Nu avansa, dar nici nu se întorcea în lume. Am

asigurat-o de fiecare dată de faptul că amânarea nu era necesară și că

nu avea să câștige nimic de pe urma acesteia, că trebuia doar să își pună

credința în Hristos, care avea mâinile deschise pentru a o primi, că fără

credință era imposibil să fie plăcută lui Dumnezeu sau că n-avea nimic

de câștigat pentru sufletul ei dacă tot amâna. Am avertizat-o de o mie de

ori, în cel mai serios mod posibil, împotriva ispitei de a-și pune vreo

încredere în perseverența ei, căci ea persevera pe un drum greșit atâta

vreme cât se afla în necredință și, cu cât mai departe mergea, cu atât mai

gravă devenea situația ei. În mod repetat, cu Biblia în mână și cu ea în

fața ochilor mei, plină de lacrimi, i-am oferit, în calitate de slujitor al lui

Dumnezeu și în baza autorității Lui, mântuirea fără plată și am cerut din

partea ei o inimă credincioasă și o supunere imediată față de autoritatea

lui Dumnezeu și față de dragostea Lui nelimitată. Mintea ei, conștiința

ei și inima ei au fost atrase constant de bunătatea lui Hristos. I-am ex-

plicat numeroase pasaje ale Scripturii, de la nunta fiului de împărat până


= 49 =

la fiul risipitor care, odată ajuns în țara îndepărtată, a început să ducă

lipsuri și s-a întors la tatăl lui. Dar nimic nu părea să o influențeze cu

ceva.

Atâta cât puteam descoperi, ea avusese cale de multe luni o con-

vingere deplină cu privire la toate marile doctrine ale Bibliei și cu privire

la depravarea totală a inimii ei, cu privire la păcatul ei, la pericolul în

care se afla, ca un păcătos condamnat de Lege, cu privire la imposibili-

tatea de a fi mântuită altfel decât prin Hristos și cu privire la mântuirea

deplină și fără plată care îi era oferită prin dragostea lui Dumnezeu, pe

baza marii ispășiri săvârșite de Hristos. N-am petrecut niciodată cu

vreun alt păcătos nici măcar pe jumătate din timpul pe care l-am petre-

cut cu ea discutând despre avertismentele și promisiunile lui Dumnezeu

și în rugăciune. Dar, atâta cât știu, ea n-a căpătat niciun beneficiu din

toate acestea, decât faptul că nu am cedat. Într-o anume zi, la multă

vreme după aceea, ea a spus: „Dacă v-ați fi descurajat de situația mea, și

eu m-aș fi descurajat, și aș fi renunțat să mai caut să fiu mântuită”.

Și a perseverat. A devenit apoi un copil al nădejdii și păcii. S-a

alăturat poporului lui Dumnezeu și acum, după mai bine de 13 ani, tră-

iește încă bucurându-se în nădejdea creștină. Nici ea și nici eu, nici chiar

soțul ei nu vom uita vreodată acea noapte furtunoasă.

Slujitorii n-ar trebui să cadă vreodată pradă disperării în ce pri-

vește mântuirea vreunui păcătos. Dacă noi, ca predicatori, ajungem să

cădem pradă disperării cu privire la vreo persoană, acest lucru poate fi,

în el însuși, modalitatea prin care să-l facem pe acel păcătos să cadă

pradă disperării și se poate ca mulți să fi ajuns la ruina sufletului în felul

acesta. Trebuie să ne așteptăm ca păcătoșii să se pocăiască, așa că tre-

buie să-i tratăm în consecință. Cine ar putea să-L limiteze pe Sfântul lui

Israel? Mi-a luat mult timp să învăț acea lecție, dar ceea ce am învățat

este acest lucru: să nu-l descurajez niciodată pe un păcătos. Trebuie să

înflăcărăm și să cerem împlinirea responsabilității credinței și a pocăin-

ței imediate, așa cum Biblia ne îndeamnă în mod continuu, dar trebuie

să avem grijă să stimulăm această responsabilitate într-o astfel de mo-

dalitate încât, dacă nu este satisfăcută imediat, acea persoană să nu fie


= 50 =

adusă la concluzia că ar trebui să înceteze să-L mai caute pe Dumnezeu.

Mulți păcătoși se întorc înapoi tocmai de la ușa Raiului.


= 51 =

44

Alegerea, sau

ține-te strâns

La multe luni după ce a fost scrisă schița următoare, alături de

gândurile de reflecție pe care le-am avut după scrierea ei, am avut opor-

tunitatea de a conversa cu prietena mea perseverentă și am încercat din

nou să aflu, după cum încercasem adeseori și înainte, ce anume o ținuse

departe de credință atât de mult timp în acele zile întunecate ale zbuciu-

mului ei obositor.

„M-ați întrebat acest lucru și atunci”, spuse ea, „chiar de mai multe

ori, și nu v-aș fi putut spune atunci despre ce era vorba. Mă gândisem

adesea la acest lucru, dar mi se părea și mie ceva misterios. Credeam că

Duhul Sfânt mă călăuzise la credință, dar nu știam cum. Cu toate acestea,

cu câtva timp în urmă, într-una din alunecările mele în necredință, am

descoperit care era piedica ce îmi stătea înainte.”

„Despre ce era vorba?”

„Eram într-o stare de răceală”, spuse ea. „Pierdusem cu totul acea

luminiță pe care o avusesem anterior. Știam că greșisem. Neglijasem prea

mult rugăciunea, inima mea devenise lumească și, vreme de săptămâni


= 52 =

întregi, eram cu sufletul tulburat și plin de frică, căci știam că rătăcisem

departe de Dumnezeu. Apoi am simțit ceva ce simțisem și mai înainte,

când n-aveam nicio nădejde, și când continuam să vin să vă vizitez fără

prea mari rezultate. Și apoi am încercat să îmi amintesc ce făcusem inițial

pentru a veni la lumină, așa încât să fac același lucru și acum. Dar nu-mi

putea aminti nimic. Totuși, în timpul acesta, mi-a venit în minte un lucru

care-mi făcuse întrucâtva bine. Știți predica pe care ați rostit-o chiar îna-

inte ca eu să capăt nădejdea mântuirii – nu-mi amintesc textul – dar su-

biectul ei era despre păcătoșii rătăcitori care sunt pierduți în munți.”

„Nu, doamnă, nu-mi amintesc nimic de această predică.”

„Ei bine, n-aș putea să vă spun despre ce era vorba în detaliu, căci

nu-mi amintesc nimic detaliat și n-aș putea să vă spun ceva ca să vă de-

termine să v-o amintiți. Știu doar că ne-ați spus în acea predică faptul că

noi suntem asemenea unor păcătoși pierduți, pierduți în păduri, rătăciți

în munți, în locuri periculoase și întunecate, printre stânci și prăpăstii,

neștiind încotro mergem. Calea păcătoșilor pierduți devine din ce în ce mai

întunecată, și așa ne împiedicăm, alunecând în acea prăpastie groaznică,

fără să cunoaștem pericolele în care ne aflăm. Apoi unii dintre acești pă-

cătoși, reprezentându-ne pe noi, au început să alunece pe coastele abrupte

ale munților și ne-am gândit că, până vom ajunge jos, vom fi făcuți bucăți.

Așa că ne-am agățat de tufișurile din munți și ne-am ținut acolo agățați

de ele; unele aveau să se rupă, altele aveau să fie smulse din rădăcini, dar

noi continuam să ne agățăm de altele. Nu vă amintiți predica aceea, dom-

nule?”

„Parțial, dar continuați.”

„Ei bine, ne-ați mai spus că prietenii noștri strigau la noi, pe când

noi ne agățam de acele tufișuri de deasupra prăpastiei, și noi strigam unii

la alții – „ține-te strâns, ține-te strâns!” Apoi, ne-ați spus că acest strigăt

putea fi foarte natural pentru orice om, dacă s-ar vedea drept o creatură

sărmană, agățată deasupra unei prăpastii, ținându-se cu toată puterea de

tufișuri. Dar apoi ați spus un alt lucru, anume că era ceva ce noi, păcătoșii,

nu vedeam și nu cunoșteam. Ați spus că Domnul Isus Hristos se afla acolo

jos, la baza prăpastiei, deschizându-și mâinile ca să ne prindă, și tot ce


= 53 =

trebuia să facem era să renunțăm să ne ținem agățați cu ambele mâini de

acele tufișuri. El ne striga: „dă-ți drumul – dă-ți drumul – dă-ți drumul”.

Acolo sus, toți cei ce se aflau în pericolul căderii, strigau cu glas tare,

„ține-te bine – ține-te bine – ține-te bine!”. Dar jos, la baza prăpastiei, așa

cum spuneați dumneavoastră, Isus Hristos continua să strige – „dă-ți dru-

mul – dă-ți drumul, dă-ți drumul!” Trebuia doar să știm cine era El și să

dăm drumul mâinilor noastre de pe tufișurile păcatului și ale neprihănirii

de sine, pentru ca astfel să cădem în brațele lui Hristos și să fim mântuiți.

Atunci ați spus că am fi făcut mai bine să ne oprim din acel zgomot și din

acele strigăte, și să ascultăm pentru a auzi vocea Lui și pentru a urma

sfatul Său și să ne dăm drumul jos.

„Nu vă amintiți acea predică, domnule?”

„Da, doar că ai relatat-o mai bine decât mine.”

„Ei bine, când mi-am amintit acea predică în primăvara anului tre-

cut, în vremea rătăcirii mele, în acea stare de decădere spirituală, am în-

cercat să ascult de sfatul ei. Am dat drumul tuturor lucrurilor în care îmi

puneam eu nădejdea și am rămas doar cu credința în Hristos. La scurt

timp, inima mea a căpătat mângâiere – nădejdea mea a revenit. După

aceea, când mă gândeam la aceste lucruri, mi-am dat seama că probabil

că tot așa au stat lucrurile când ați predicat cu multă vreme în urmă acel

mesaj, când am fost condusă la nădejdea mântuirii. Dar nu mă gândisem

niciodată la acest lucru până atunci. Nu știu cum aș fi descoperit pacea și

nădejdea, dacă n-ar fi fost acel mesaj. Cred că trebuie să facem o alegere

dacă să ne ținem agățați de ceva care nu ne poate mântui sau dacă trebuie

să dăm drumul păcatului și neprihănirii de sine, pentru ca astfel să cădem

în mâinile Domnului.”

Eforturile unui spirit legalist sunt îndreptate pe o cale cu totul

contrară credinței evanghelice. Prin natura lui, orice păcătos ar dori mai

degrabă să încerce să asculte de Lege. Doar că ea nu îl poate mântui.

Trebuie să abandoneze acel lucru, și să cadă în brațele lui Hristos. Cre-

dința mântuiește, iar Isus Hristos este singurul obiect adevărat al cre-

dinței.


= 54 =


= 55 =

45

Biblia neglijată

Pe 18 februarie am vizitat o familie pe care o întâlnisem de mai

multe ori până atunci. Îi cunoșteam bine, iar scopul pentru care i-am

vizitat a fost să încerc să le vorbesc din nou despre Dumnezeu. Erau niște

oameni săraci, foarte săraci, locuința lor fiind destul de dărăpănată, ha-

inele murdare și rupturoase și, ceea ce era cel mai trist, aceste lucruri

rele erau cauzate în mod evident de consumul alcoolului și de lipsa lor

de moderație. Soțul și tatăl era un om care consuma adesea alcool, după

cum toate rudele lor și toată comunitatea îl știau. Soția și mama era la

rândul ei o femeie consumatoare de alcool, după cum mi se spusese de-

seori și după cum se putea observa foarte ușor din înfățișarea ei. Oame-

nii aceștia se comportaseră în felul acesta de câțiva ani. Aveau mai mulți

copii, mizerabil îmbrăcați și respingător de murdari, fiind clar că nici

mama și nici tatăl lor nu se îngrijeau de ei. Aveau o soră, cea mai mare

dintre copiii, o fată foarte harnică, în vârstă de aproape 18 ani, care lucra

la o croitorie, susținându-se singură și având o purtare respectabilă în

societate. Cu toate acestea, ea rareori mergea acasă. Își părăsise părinții

pentru că nu mai putea trăi alături de ei. Cândva îmi spusese că n-ar

putea îndura suferința de a-și vedea tatăl și mai ales mama în starea în

care aceștia se aflau. Atunci când își vizita părinții, de îndată ce pleca,

aceștia nu făceau altceva decât să se plângă de ea, reproșându-i că este


= 56 =

mândră pentru că se îmbrăca într-o ținută decentă și pentru că nu dorea

să se reîntoarcă la casa părintească. Mama ei încercase cândva să o con-

vingă să se întoarcă acasă dar, după ce am observat care era situația lor

și după ce am aflat povestea tulburătoare a fiicei lor, n-am avut niciun

îndemn să încerc să o conving. I-am spus sărmanei tinere ce am știut

dar, după opinia mea, avea tot dreptul să stea departe de familia ei. Pur

și simplu nu avea cum să le facă vreun bine. De altfel, ea încercase acest

lucru. Tratamentul de care avea parte acasă nu consta din altceva decât

din reproșuri. Acest lucru o făcea și mai nefericită și, plângând, mi-a

spus cândva că, după ce a ajuns acasă într-o vizită, „s-a întors cu un sen-

timent atât de profund de rușine, încât toată luna respectivă s-a simțit

ticăloasă”. Era un lucru foarte delicat din partea mea, ba chiar unul

foarte dureros, să menționez acest subiect față de ea, dar am crezut că

sunt capabil să fac acest lucru într-o modalitate în care să îi rănesc cât

mai puțin sentimentele și să îi câștig respectul și confidența. Astfel, și ea

mi-a câștigat încrederea.

În dimineața la care voi face acum referire, am bătut la ușa fami-

liei, iar femeia mi-a deschis și m-a privit fără să rostească vreun cuvânt.

Nici măcar n-a răspuns la salutul de „bună dimineața” pe care i l-am dat,

iar atunci când am întrebat-o care mai este starea familiei, într-o moda-

litate blândă și cu respect, abia de a îngăimat un răspuns monosilabic.

Nu mi-a cerut să intru în casă dar, întrucât ușa era deschisă și nu mi-a

interzis, am îndrăznit să intru. Gândindu-mă că ar putea fi întrucâtva

deranjată de sosirea mea într-un moment nepotrivit, i-am spus, pe când

treceam pragul casei, că „n-am s-o deranjez pentru multă vreme, ci doar

am trecut pentru un minut, să văd ce mai face”.

„Mă bucur să vă văd”, spuse ea, cu un ton grav al vocii și cu o

privire foarte tulbure. Mi se părea atât de diferită de felul în care o vă-

zusem până atunci, atât de prăbușită și tristă, încât mă gândeam că este

bolnavă și, de aceea, am și întrebat-o de starea de sănătate.

„Mă simt bine”, a fost răspunsul ei serios și scurt, rostit cu un ton

de parcă ar fi vorbit din mormânt.


= 57 =

M-am așezat pe un scaun pentru ca, dacă era posibil, să o fac să se

simtă mai confortabil în prezența mea. Scaunul era acoperit de praf, iar

întreaga cameră, așa cum o știam dintotdeauna, era atât de departe de a

fi câtuși de puțin curată, încât, pentru o clipă, am ezitat să mă așez. Totul

era în dezordine. Pardoseala nu mai fusese curățată probabil de peste o

săptămână, cenușa era vărsată și răspândită peste tot prin cameră, mo-

bilierul era în mare parte stricat, iar unul dintre scaune nu mai avea

decât trei picioare, și era răsturnat pe spate în mijlocul camerei. Tavanul

era plin de pânze de păianjen, adunându-se mai mult în acele colțuri ale

camerei către care bătea vântul, încât părea să completeze scena aceea

înfiorătoare, care putea zdrobi inima celui mai insensibil om de pe pla-

netă.

Am încercat de mai multe ori să o atrag într-o conversație, dar

fără succes – îmi răspundea doar cu niște cuvinte monosilabice. Acest

lucru m-a surprins. Îi vizitasem de multe ori până atunci și presupuse-

sem că atenția pe care le-am acordat-o, faptul că nu eram un necunoscut

și bunătatea pe care am manifestat-o față de familia ei ar fi trebuit să îi

câștige încrederea și să manifeste o dispoziție mai bună față de mine.

Ajunsesem să suspectez chiar că, dintre toți slujitorii din zonă, eram

unul favorit pentru această familie. Chiar dacă, în anumite circumstanțe,

am mustrat-o foarte clar, făcusem întotdeauna acest gest cu dragoste, și

ea mă tratase foarte politicos, ca și cum aș fi fost un prieten al familiei.

Acum, însă, toate lucrurile păreau schimbate. Era rece și lipsită de do-

rința de a vorbi. Mi se părea foarte mult că este mânioasă, pentru că o

vedeam deplasându-se prin cameră aranjând ici și colo câte o piesă de

mobilier, ca și cum ar fi fost prea tristă sau prea ocupată pentru a ob-

serva prezența mea. Abia de mai îmi simțeam prezența acolo.

Mi-a fost sincer milă de ea. Era o femeie într-o stare disperată. Mă

gândeam la sărăcia lor, la zilele mai bune pe care le avusese în tinerețe,

la copiii lor și la sufletul ei. Provenea dintr-o familie respectabilă și pri-

mise o educație deosebită în tinerețea ei. Mă gândisem adesea, în con-

versațiile mele anterioare cu ea, că era foarte probabil ca această femeie

să fi avut o minte sclipitoare. Dar acum, privind la starea ei mizerabilă

și gândindu-mă la faptul că n-avea nicio șansă, omenește vorbind, să își


= 58 =

depășească această condiție, fiind o dovadă a ticăloșiei omenești față de

sine și față de copiii ei, o femeie ticăloasă și cu inima zdrobită, acest

lucru era prea tulburător pentru a mai nutri alte sentimente față de ea

în afara compasiunii. Inima mea plângea la vederea situației ei. Nu mai

puteam rosti nici măcar un cuvânt de mustrare, chiar dacă puteam să

mă folosesc oricând de această autoritate. M-am hotărât în sinea mea să

o consolez pentru moment, dacă aș fi putut face acest lucru, înainte să

plec.

„Doamnă B.”, am intervenit eu atunci, „vă amintiți ce v-am spus

săptămâna trecută, când am trecut pe aici?”

„Da”, spuse ea, cu aceeași voce aparent plictisită.

„Vă aduceți aminte că v-am spus să nu vă descurajați, pentru că nu

aveți motive? V-am spus că eu cred că sunteți o femeie deosebită și chiar

capabilă să vă faceți mult bine, atât dumneavoastră cât și familiei.”

„Ce aș putea să fac?”, spuse ea cu un ton de disperare.

„Stimată doamnă, v-am răspuns la această întrebare atunci când

mi-ați mai pus-o. Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă Îl veți căuta, ați

putea ajunge să faceți ce doriți și ați putea fi fericită și respectată aici, și

mântuită în viața de apoi.”

M-am oprit atunci pentru o clipă, dar ea nu mi-a răspuns nimic.

Atunci am continuat:

„V-ați gândit până acum la aceste lucruri?”

N-a răspuns nimic. Am continuat:

„Aveți vreo dorință să-L căutați pe Dumnezeu și să căpătați viața

veșnică?”

Femeia rămase în tăcere. Ridicându-mă de pe scaun și, îndrep-

tându-mă către ușă, i-am spus:

„Îmi dau seama că am venit prea devreme în dimineața aceasta și

nu vă voi mai deranja acum. Dacă îmi permiteți, m-aș bucura să vin cu o

altă ocazie.”


= 59 =

I-am întins mâna în semn de rămas bun dar, în loc să răspundă cu

politețe, ea a pus mâna pe ușă pentru a mă împiedica să o deschid, după

care a spus cu un ton hotărât și serios: „Nu plecați!”

„Dacă doriți”, am răspuns eu, „voi mai rămâne. Sunt gata să fac tot

ce îmi stă în putință să vă ajut, doamnă B., dar presupun…” – îndrep-

tându-mi mâna către ivărul ușii –

„Nu plecați”, spuse ea, punând mâna și mai hotărât pe ușă, pentru

a mă opri să o deschid.

„Ce aș putea să fac în ajutorul dumneavoastră?” am spus eu atunci.

N-a răspuns nimic.

„Este ceva ce doriți să îmi spuneți, doamnă B.? Sper că veți putea

vorbi deschis. Vă asigur că vă voi trata cu toată blândețea și cred că mă

cunoașteți suficient de bine pentru a putea avea încredere în mine.”

Totuși, femeia nu a răspuns nimic. Stătea acolo ca o statuie de

piatră, cu ochii ațintiți la pământ, cu privirea și corpul încovoiate, indi-

când prin aceasta faptul că se gândea profund și că trăia niște emoții

puternice. Părea pierdută în contemplarea ei. M-am uitat la ea vreme de

câteva secunde. Nu s-a mișcat, n-a vorbit, nu și-a ridicat privirea către

mine, și abia de o auzeam respirând. Nici nu știam ce să cred despre ea.

Părea mânioasă, și totuși la mijloc nu era mânie. Privirea ei serioasă,

ațintită și de nedescris o făcea să pară o ființă cu o hotărâre de fier și cu

un scop bine stabilit. I-am spus atunci:

„Doamnă B., păreți foarte nefericită în dimineața aceasta. Ce anume

vă necăjește? Sau cum aș putea să vă ajut?”

Atunci, femeia a respirat adânc, însă a rămas la fel de tăcută ca și

până atunci, pierdută în gândurile sale sau în niște emoții ciudate. Nu

știam ce să fac. Era evident că trăia momente de o seriozitate specială.

La prima vedere, mă gândeam că este mânioasă, dar vocea nu trăda așa

ceva, chiar și judecând după cele câteva silabe pe care le rostise până

atunci. N-aș fi putut să plec, pentru că ea stătea acolo nemișcată lângă


= 60 =

ușă, într-un loc care făcea imposibilă deschiderea acesteia fără a o de-

ranja și a o da la o parte. Era ca și cum aș fi fost ținut prizonier acolo.

Nu știam ce să-i mai spun, dar m-am hotărât să mai fac o încercare

de a descoperi ce se afla în gândurile ei:

„Doamnă B., vreau să-mi spuneți ce anume vă face atât de neferi-

cită. Credeam că vreți să-mi spuneți, pentru că am fost întotdeauna apro-

piat familiei, și cred că aveți toate motivele să știți că puteți avea încredere

în mine.”

„Știu că pot avea încredere în dumneavoastră”, spuse ea, la fel de

nemișcată și serioasă.

„Atunci spuneți-mi, care e problema? Ce anume vă necăjește?”

„Sunt o mare păcătoasă!”, spuse ea, cu o seriozitate deosebită și

cu un glas sugrumat.

„Acest lucru este adevărat, și sunteți chiar o păcătoasă mai mare

decât vă închipuiți.”

„Sunt o păcătoasă atât de mare”, spuse ea, cu privire fixă și rece,

ca de piatră.

„Da, și mă bucur că ați descoperit acest lucru, căci acum puteți să

vedeți de ce aveți nevoie să alergați la acel Mântuitor despre care v-am

vorbit adeseori și care este singura nădejde pentru păcătoși.”

„Sunt pierdută pe vecie!”, spuse ea, cu o privire disperată.

„Ați fi într-o astfel de situație, dacă Dumnezeu n-ar avea îndurare

și dacă n-ar exista Isus Hristos care să vă mântuiască. Dar Dumnezeu este

deopotrivă capabil și dornic să îi mântuiască pe toți păcătoșii care se po-

căiesc de păcatele lor și care le abandonează, punându-și toată credința în

Hristos.”

„Dar eu am păcătuit atât de mult!”

„Iar Dumnezeu v-a tolerat atât de mult, pur și simplu pentru că El

nu dorește să pieriți, ci să veniți la pocăință. V-ați rugat lui Dumnezeu ca

să vă mântuiască?”


= 61 =

„Da, m-am rugat îndelung azi noapte, și m-am rugat și în dimineața

aceasta, până să veniți.”

„Pentru ce v-ați rugat?”

„M-am rugat ca Dumnezeu să mă ierte.”

„Și credeți că El vă va ierta?”

„Mă tem că nu! Sunt o păcătoasă foarte mare.”

„Doamnă, Isus Hristos este un Mântuitor măreț, și El îi va mântui

pe toți cei care vin la El cu credință. Gravitatea și multitudinea păcatelor

dumneavoastră nu vă pot ruina dacă vă pocăiți de ele și le abandonați,

punându-vă credința în marele Răscumpărător al păcătoșilor, El, care

iartă prin sângele Lui ispășitor. „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne cu-

răţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).”

„Va avea oare Dumnezeu îndurare pentru mine acum, după tot ceea

ce am făcut în viață?”, spuse ea, ridicându-și pentru prima dată privirea

către mine, și trădând disperarea prin glasul ei.

„Da, El va avea îndurare, căci tocmai asta promite. „De vor fi păca-

tele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca

purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).”

„Dar eu am fost o păcătoasă foarte mare! Sunt o ființă sărmană și

nu merit altceva decât blestemul lui Dumnezeu!”

„Este adevărat, foarte adevărat, doamnă, dar Hristos este infinit de

vrednic, El a purtat pedeapsa în locul păcătoșilor și este dornic să vă mân-

tuiască.”

„Îmi doresc să cred și eu asta”, spuse ea, cu aceeași privire fixă și

plină de disperare.

„Puteți să credeți asta, căci Dumnezeu Însuși crede că vă poate

mântui.”

„Dar pentru mine nu mai există îndurare!”


= 62 =

„Poate că așa credeți dumneavoastră, dar Dumnezeu gândește dife-

rit. Dumnezeu gândește foarte diferit. El gândește corect, iar dumneavoas-

tră greșit. Trebuie să alungați gândurile din mintea dumneavoastră, și să

acționați conform gândurilor lui Dumnezeu. Asta este ceea ce El vă cere să

faceți, în expresii precum cea din Isaia 55:7-8: „Să se lase cel rău de calea

lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul

care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând.

Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt

căile Mele, zice Domnul”. Doamnă, gândurile dumneavoastră, cele mai sin-

cere și mai serioase, trebuie abandonate. Gândirea pe care o aveți este

greșită. Aruncați-o cât colo, și folosiți gândurile lui Dumnezeu. Gândurile

Lui sunt cele corecte. Dumneavoastră gândiți diferit față de El și, de aceea,

nu trebuie să lăsați ca gândurile pe care le aveți să vă călăuzească acum.

„Omul nelegiuit să se lase de gândurile lui”. Dumneavoastră credeți că

Dumnezeu n-ar vrea să vă mântuiască, și de aceea vă vedeți situația atât

de disperată, de aceea gândiți greșit cu privire la păcat, cu privire la Dum-

nezeu și cu privire la iertare. Nu vreau prin aceasta să spun că greșiți

atunci când spuneți că sunteți o păcătoasă mare, căci n-ați văzut nici mă-

car pe jumătate care vă este vina și pericolul, dar gândiți greșit cu privire

la disponibilitatea lui Dumnezeu de a vă ierta. Amintiți-vă că El spune,

„Omul nelegiuit să se lase de gândurile lui”. Apoi, la scurt timp după

aceea, El spune din nou „căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”,

după care „căile voastre nu sunt căile Mele. Ci cât sunt de sus cerurile față

de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile

Mele față de gândurile voastre”. Ce vrea să spună El prin toate acestea?

El spune că nu ține de dumneavoastră să hotărâți ce să facă Dumnezeu și

ce nu. Dacă vă veți aventura să vă dați cu părerea, cu siguranță că veți

greși, pentru că gândiți greșit. Trebuie să vă însușiți ce ceea ce El spune

că va face. Iar El vorbește tocmai în acel pasaj despre iertarea despre care

credeți că nu vă este disponibilă: „să se întoarcă la Domnul care va avea

milă de el”. Dar păcătosul nu gândește astfel și, de aceea, Dumnezeu îi

repetă acest adevăr, ca și cum ar vrea ca el să intre adânc în inima sărma-

nului păcătos: „să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dum-

nezeul nostru, care nu obosește iertând”.”


= 63 =

În acest moment, femeia și-a scuturat capul cu o mișcare de parcă

ar fi crezut contrariul a ceea ce îi spuneam.

„Poate nu credeți asta, dar Dumnezeu crede. El spune că „gândurile

Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele”. Chiar

în această clipă, gândurile dumneavoastră sunt: „sunt o mare păcătoasă”.

Dar gândurile lui Dumnezeu sună cam așa: „Eu vreau să am îndurare față

de această femeie”. Gândurile dumneavoastră sunt: „am păcătuit mult

prea mult ca Dumnezeu să mă mai ierte”, dar gândurile lui Dumnezeu

sunt: „voi avea îndurare nemăsurată față de ea, iertând-o”. Aș vrea să vă

arăt acel întreg capitol. Vreau să îl citesc. Aveți o Biblie acasă, doamnă

B.?”

Fără a spune vreun cuvânt, ea s-a îndepărtat lent de ușă, mergând

până în cealaltă parte a camerei, a pus un scaun sub un raft înalt, care

era confecționat dintr-o placă de lemn neșlefuit, și care era agățată ciu-

dat de perete, undeva sus, aproape de tavanul din lemn al camerei. S-a

urcat atunci pe scaun și, întinzându-și mâna pe acel raft, l-a pipăit până

a ajuns în partea de sus a lui, și a luat Biblia de acolo. A rămas pentru o

clipă în picioare pe acel scaun, holbându-se la Biblia pe care o avea în

mâini, după care s-a coborât de pe scaun ținând-o în mână, și s-a oprit

pentru o clipă, privind la ea cu o privire fixă, ca de piatră.

Biblia era acoperită de praf, de cenușă și de pânze de păianjen,

părând ca și cum n-ar mai fi fost deschisă de mulți ani. Mă gândeam că

inima acestei femei trebuie să fi fost zdrobită văzând cum și-a păstrat

Biblia atâți ani, judecând după felul în care o privea. Mă gândeam și îmi

imaginam cum o săgeată de fier îi străpungea sufletul. N-am vrut să o

deranjez. Voiam mai degrabă să o las să mediteze și să-și amintească ce

știa din Biblie. Stătea acolo, nemișcată ca o statuie, cu ochii ațintiți la

Biblia ei, așa că m-am gândit că era cel mai bine să nu spun nimic, căci

însăși aceea Biblie prăfuită, plină de pânze de păianjen, îi vorbea! Lacri-

mile i-au inundat ochii și au căzut șiroaie peste coperta prăfuită a Bibliei.

Cu o mișcare lentă, femeia a luat ștergarul și a șters lacrimile și praful,

întorcându-se intenționat spre mine și întinzându-mi Biblia. „Iată Biblia


= 64 =

mea!”, zise ea, cu un accent amar pe care nu-l voi uita vreodată. S-a în-

tors către mine, ridicând cu ambele mâini șorțul ei murdar și prăfuit

către față, și a plâns cu glas tare.

Abia de m-am abținut să nu plâng și eu. Era o scenă copleșitoare.

Sunt sigur că niciun pictor, oricât de genial ar fi fost, n-ar fi putut să

ilustreze fidel ceea ce aveam în fața ochilor.

Când s-a mai stăpânit un pic, am rugat-o să se așeze pe scaun, apoi

am îndreptat-o către anumite pasaje biblice, citindu-i și explicându-i ca-

pitolul 55 din cartea Isaia. Am încercat să continui discuția cu ea, dar nu

mai părea atât de dispusă să vorbească, pe cât era dornică să asculte. La

solicitarea ei, m-am rugat, după care, pe când mă pregăteam să plec, am

întrebat-o:

„De câtă vreme sunteți în această stare, doamnă B., de când vă sim-

țiți că sunteți atât de păcătoasă?”

„De seara trecută.”

„Ce anume v-a determinat seara trecută să vă simțiți în felul

acesta?”

„Am citit o carte”.

„Care carte?”

„Se cheamă „Vei fi cu noi în cer?”. Este o broșură cu 16 predici

scurte.” [cartea „Vei fi cu noi în cer? 16 predici evanghelistice este dis-

ponibilă gratuit, în format electronic, la www.magnagratia.org – n.ed.]

„Ale cui sunt acele predici?”

„Nu știu. Am dat peste această broșură undeva în casă. Nici nu știu

cum a ajuns aici.”

„Voiam să vă întreb, de fapt, cine a scris acele predici?”

„Nu știu.”

„Unde se găsește acea carte? Aș vrea să o văd.”


= 65 =

„Nu este aici. I-am împrumutat-o de dimineață doamnei A., o ve-

cină.”

„A vrut doamna A. să o citească?”

„Da. A trecut pe la mine ca să mă întrebe ce mai fac și după ce i-am

spus, mi-a zis că vrea să citească și ea acele predici, așa că i-am împru-

mutat-o cu puțin timp înainte ca să sosiți.”

Luându-mi rămas bun de la doamna B., am trecut imediat pe la

doamna A. Am găsit-o în lacrimi. Tocmai devenise alarmată de starea ei

spirituală, văzându-se păcătoasă înaintea lui Dumnezeu. Mi-a exprimat

cu toată deschiderea convingerile și temerile ei, adăugând cu un accent

ferm: „Ce să mă fac?” Evident, am discutat și cu ea și i-am explicat calea

mântuirii. Totuși, ea nu mi-a spus nimic despre acea carte până când am

fost pe punctul de a pleca, căci atunci am întrebat-o ce anume o deter-

minase să se gândească la mântuirea ei.

„Am primit o carte de la doamna B., mi-a împrumutat-o în dimi-

neața aceasta”, spuse ea și, luând-o de sub Biblia care stătea pe masă,

mi-a arătat-o.

Am descoperit atunci că era o broșură cu titlul „Vei fi cu noi în cer?

16 predici evanghelistice”, una dintre broșurile American Tract Society

de care uitasem complet că o citisem, căci nu o mai recunoșteam, jude-

când după titlu.

După aceasta, am vizitat-o pe doamna B. și am avut multe discuții

interesante cu ea. Într-una dintre aceste discuții, ea a făcut referire cu

smerenie și blândețe la fiica ei, fără a mai manifesta în ea și răutatea pe

care o nutrea anterior. Ea spunea, „îmi doresc să o revăd, căci n-a mai

fost pe acasă de multe luni. Totuși, presupun că bietul copil se va simți

rănit să vină acasă și să ne găsească așa cum suntem. Sper că nu vom

rămâne în această stare pentru totdeauna”.

M-am dus imediat să-i vizitez fiica și, cu cea mai mare atenție, i-

am povestit despre simțămintele schimbate ale mamei ei și i-am sugerat

că ar fi potrivit să meargă să o vadă. Fiica a plâns cu amar și îndelung.


= 66 =

Era imposibil să îi aduci ceva mângâiere dar, înainte de a pleca, am des-

coperit că nu rușinea privitoare la situația părinților ei o făcea atât de

necăjită, pe cât situația spirituală proprie. Ea auzise deja de seriozitatea

mamei ei și acest lucru o determinase și pe ea să se gândească tot mai

serios la sufletul ei. Cu toate acestea, n-a mers să-și vadă mama imediat.

Am îndreptat-o către Hristos cum am știut mai bine, după care am ple-

cat.

La câteva zile după aceasta, am vizitat-o din nou pe fiică. M-am

dus să-i spun despre fericita nădejde în Hristos a mamei ei, pe care toc-

mai o exprimase față de mine pentru prima dată. Spre marea mea bucu-

rie și surprindere, am descoperit că și fiica ajunsese la credința în Hris-

tos. „Acum”, spuse ea, cuprinsă de lacrimi de bucurie, „acum pot să merg

să-mi văd mama.”

Și a mers acasă. Când a deschis ușa, a găsit-o pe mama ei singură

acasă. „Mamă”, spuse ea, și atât a putut spune. Într-o clipă, amândouă

s-au îmbrățișat și au fost cuprinse de lacrimi de bucurie.

Această sărmană casă a devenit în scurt timp un loc atât de curat

și bine gospodărit, încât i-a făcut fericiți pe toți cei ce i-au călcat vreo-

dată pragul. Fiica s-a întors acasă. Ea și-a ajutat mama în toate îndato-

ririle casei, cu o inimă mulțumitoare și bucuroasă. A făcut casa să fie

atât de atractivă pe cât fusese anterior de respingătoare. A croit haine

pentru copiii mai mici și a ajutat-o pe mama ei să-i îmbrace curat și să-

i facă niște copii respectabili. Amândouă au putut participa la școala du-

minicală și au cerut ca numele lor să fie scrise pe listă pentru prezență

constantă, căci, spuneau ele, „vom fi acolo în fiecare duminică, dacă veți

fi atât de bun să ne învățați Biblia.”

Acea casă și cei ce o locuiau au devenit foarte diferiți după doar

câteva luni. Curățenia și pacea au domnit acolo unde stăpâneau murdă-

ria, cearta și ticăloșia, și asta ani la rând. Întreaga înfățișare a femeii

respective s-a schimbat. Era de parcă ar fi fost o altă persoană. A devenit

o persoană respectabilă, inteligentă, manierată și, chiar dacă era întot-

deauna serioasă, era constant mulțumită și fericită.


= 67 =

„Cred că un singur lucru lipsește”, spunea ea, „pentru ca bucuria

mea să fie deplină – dacă soțul meu ar părăsi căile sale și s-ar întoarce la

Dumnezeu, aș fi cea mai fericită ființă din lume”. Dar el n-a făcut nicio-

dată asta, ci și-a continuat viața în beții. M-am folosit de toată îndemâ-

narea pentru a-l convinge să-și abandoneze cursul ticălos al vieții, dar l-

am întâlnit la 13 ani după aceea clătinându-se în mijlocul străzii.

La opt luni după ce am descoperit-o pe această femeie trezită

dintr-o dată la realitatea stării ei spirituale de către „acea carte pe care

o citise”, le-am botezat pe ea și pe fiica ei, și astfel ele au fost primite în

aceeași zi în biserică. Doamna A., vecina ei, care împrumutase cartea, a

fost primită în biserică și botezată în aceeași zi. Când bătrâna femeie s-

a prezentat înaintea bisericii pentru primirea botezului, vecinii și prie-

tenii, care o cunoșteau de mulți ani, n-au știut cine era – atât de schim-

bată era înfățișarea ei, și mi-a fost greu să-i fac să creadă că era cu ade-

vărat vechea lor vecină, față de care manifestaseră milă atâta vreme.

Nu exista nimic special în experiența religioasă a acestei femei, cu

excepția smereniei ei profunde, a hotărârii ei de fier, manifestată întot-

deauna, de la începutul convertirii ei, și a recunoștinței nelimitate față

de Dumnezeu.

„Cine s-ar fi gândit”, spunea ea, „că Dumnezeu va avea milă față de

o ființă ca mine?”

Acea carte, „Vei fi cu noi în cer?”, a ajuns să fie împrumutată din

casă în casă și din vecin în vecin, și a fost un instrument al trezirii spiri-

tuale în acea vreme. Am știut dintotdeauna că acea broșură avea o influ-

ență puternică în acea perioadă, mai puternică decât orice alt lucru. Eu

cred că există o mulțime de erezii nebunești care abundă în biserici, sub

falsul nume de treziri religioase, dar numele doamnei B. stă scris în car-

tea mea, primul din lista celor mulți convertiți la Hristos în acea vreme

de trezire – o listă cu peste 250 de nume.

Atâta vreme cât am fost păstorul ei, doamna B. mi s-a părut întot-

deauna că este o creștină smerită și fericită. Exista un aer de seriozitate

profundă în înfățișarea ei, o smerenie adâncă și o privire de tristețe ori-

decâteori își amintea de viața trecută sau de momentul convertirii ei.


= 68 =

Amintirea a ceea ce fusese anterior părea să arunce o umbră asupra ca-

racterului ei. Au trecut 20 de ani și ea trăiește bucurându-se constant de

siguranța și dragostea Domnului și a bisericii.

După ce am plecat din acea parohie și m-am mutat într-un alt loc,

situat la distanță mare, am reușit totuși să o mai vizitez de câteva ori.

Într-o anume circumstanță, am vizitat-o după ce trecuseră 13 ani. Nu mă

așteptam să mă mai recunoască. Am bătut la ușă, iar ea m-a invitat în

interior și, așezându-mă pe scaun, am pus câteva întrebări simple despre

câțiva dintre vecinii ei, cum îmi era obiceiul. Ea mi-a răspuns repede la

întrebări, dar avea privirea ațintită către mine, cu un fel de curiozitate

deosebită. După mai multe minute de întrebări, răspunsuri și cercetare,

am ajuns să cred că natura întrebărilor mele a ascuns suficient de bine

identitatea mea. În final, am întrebat-o:

„Aveți o Biblie acasă?”

Așezându-și ochelarii cu amândouă mâinile şi privindu-mă atent,

mi-a răspuns cu emoție:

„Nu sunteți preotul Spencer? Aveți privirea aceea care a pătruns

până în adâncul sufletului meu cu mulți ani în urmă. Ce mai faceți? Mă

bucur să vă văd.”

„Nu sunt preot”, am zis eu.

„Ei bine, așa obișnuiam să-i denumim pe predicatori când eram ti-

neri. Adică pe acei oameni asemenea dumneavoastră, care veneau și ne

vizitau. Nu mă așteptam să mai treceți pe la mine.”

Am întrebat dacă încă mai păstra acea broșură, „Vei fi cu noi în

cer”.

„O, da”, spuse ea, „o țin mereu lângă Biblia mea.”

I-am spus că aș dori să o cumpăr și am întrebat-o dacă vrea să mi-

o dea. Mi-a răspuns astfel:

„Sunt gata să vă dau orice am, dar nu acea carte, până când nu voi

căpăta un alt exemplar al ei. O citesc adesea.”


= 69 =

Atunci mi-a arătat acea veche broșură, pe care o văzusem în casa

ei cu peste 17 ani în urmă. Purta semnele vechimii și ale folosirii intense.

Devenise aproape ilizibilă din cauza utilizării și a timpului.

„Tot timpul s-a plimbat prin vecini”, spuse ea. „Am împrumutat-o

multor oameni și uneori mi-a fost greu să o recapăt, căci trecea din casă

în casă, făcând bine multor suflete.”

I-am dat două noi exemplare ale aceleiași broșuri, ca și un întreg

volum de predici asemănătoare și, după ce le-a cercetat cu atenție, pa-

gină cu pagină, pentru a vedea dacă este același lucru, în final a fost de

acord să se despartă de broșura ei veche, tocită de folosire și de trecerea

timpului. „Mă gândeam”, spuse ea, „că niciodată n-o să mă despart de

această carte, dar cele noi sunt mai bune. Pot să le citesc mai ușor și le

pot împrumuta în continuare oamenilor. Unii vor fi dispuși să citească din

cărțile noi, căci cea veche este atât de murdară și de ruptă.”

M-am simțit pe jumătate vinovat că i-am luat tovarășul cel vechi,

și, uneori, mi-a părut rău că i-am cerut-o. Pe măsură ce mi-am luat ră-

mas bun și am plecat, am observat că privirea era ațintită asupra exem-

plarului care era în mâinile mele. Sper să trăiesc ziua când să i-o înapo-

iez. Existau două lucruri deosebite în caracterul acestei femei – hotărâ-

rea ei și dependența ei de Domnul. Atât de încăpățânată era în hotărârea

ei de a-și abandona trecutul și păcatul care cauza ticăloșia stării familiei

ei, încât, după acea seară memorabilă și serioasă a confruntării cu păca-

tul, niciodată n-a mai gustat din cupa rușinii ei. Nu putea suporta să vadă

pe cineva făcând acest lucru și n-avea să mai calce vreodată pragul acelui

loc unde băuturile alcoolice ruinau atâtea suflete, iar atunci când trecea

pe stradă pe lângă crâșmă, nici măcar nu-și ridica privirea către ea. Pe

de altă parte, atât de profundă era dependența ei de Dumnezeu, despre

care ea credea că are toată puterea să o păzească de păcat, încât și-a

descris cursul vieții într-un fel memorabil: „Să mai beau ceva? Nu! Dacă

vreodată mă ispitește gândul, alerg imediat la rugăciune”. Îi recomand

oricărui cititor al acestei cărți să urmeze exemplul acestei femei: „Să mai

beau ceva? Nu! Dacă vreodată mă ispitește gândul, alerg imediat la rugă-

ciune.”


= 70 =


= 71 =

46

Nicio cale de scăpare

Într-o conversație avută cu un tânăr care dorea să se alăture bise-

ricii, m-a surprins foarte mult când a făcut referire la felul în care „de-

testase anterior religia”, așa cum obișnuia să spună, și prin faptul că a

menționat modalitatea în care fusese prima dată condus să se gândească

cu seriozitate la mântuirea lui. Îl cunoscusem destul de îndeaproape

vreme de câteva luni, discutasem frecvent cu el și îl vedeam ca pe un

căutător serios, ca pe unul care căpătase nădejdea în Hristos. Dar el nu

menționase niciodată până atunci atât de clar mijloacele trezirii lui, și

nici împotrivirea lui anterioară față de credință.

Aparținea unei familii evlavioase. Părinții și ceilalți frați erau

membri ai bisericii. Era un tânăr cu o viață morală, un băiat harnic și

inteligent, care participa constant la biserică și chiar preda lecții la

școala duminicală. Nici nu îmi închipuisem că împotrivirea lui față de

religie se manifestase vreodată într-un fel atât de puternic pe cât descria

el acum. Mai mult, nu știam și nu aflasem vreodată de mijloacele prin

care el a scăpat de acea împotrivire. Într-o anume circumstanță, l-am

întrebat așa:

„Domnule H., ce anume ți-a atras atenția în mod clar la credință,

atunci când ai început să te preocupi personal de acest aspect?”


= 72 =

„Când am descoperit că n-am nicio cale de scăpare, că nu pot să

scap de Dumnezeu.”

„Ce vrei să spui prin expresia „nicio cale de scăpare”?”

„Păi, acest subiect mă urmărea peste tot pe unde mergeam. În orice

loc mă aflam, exista ceva care mă făcea să mă gândesc la El.”

„Da,” am zis eu, „există lucruri care ne vin în minte peste tot în

jurul nostru și în orice moment, dacă luăm aminte la ele. Dumnezeu a um-

plut această lume cu lucruri care să ne atragă atenția asupra Lui.”

„Domnule”, spuse el atunci, „nu la asta mă refer. Este adevărat că

acum aproape orice lucru mă face să mă gândesc la Dumnezeu și la res-

ponsabilitățile mele creștine, dar mă refer la lucruri care erau făcute cu

scopul de a mă prinde. Mi se părea că sunt vânat peste tot. N-aveam nicio

cale de scăpare. Dacă mergeam la biserică duminica, nu scăpați nicio oca-

zie să ne aduceți înainte o predică de cercetare. Întotdeauna vorbeați ceva

despre credință sau despre pocăință, despre depravarea omului sau despre

datoria păcătosului de a alerga la Hristos. Dacă mă duceam la magazinul

meu în oricare zi a săptămânii, gândindu-mă că voi scăpa acolo, pentru că

n-aveam altceva de făcut, colegul meu avea să-mi spună ceva despre reli-

gie sau zicea ceva despre care eram convins că îl spune țintind la mine.

Dacă vă întâlneam pe stradă, făceați cumva să nu mă lăsați să trec fără

să-mi aduceți înainte acel subiect, într-un fel sau altul. Dacă mergeam

acasă la prânz sau ca să beau un ceai, religia era subiectul discutat. Dacă

aveam să-mi petrec orice parte a serii în familie, după ce plecam de la

serviciu, același lucru se discuta iarăși și iarăși: religia, religia, religia.

Toate persoanele aveau ceva de spus, ceva care să mă facă să mă gândesc

la religie. Dacă mergeam la culcare, cum de multe ori am făcut doar ca să

scap de acest subiect, aveam să descopăr că surioara mea îmi pusese sub

pernă o broșură despre religie. Nu mai puteam suporta toate acestea. Ade-

sea evitam orice persoană care îmi ieșea în cale și mergeam direct în ca-

mera mea, unde să pot fi singur și să mă gândesc la orice alt subiect. To-

tuși, chiar și acolo găseam cărți religioase care erau parcă înadins puse de

mama mea sau de altcineva în anumite locuri – tocmai ca să-mi atragă

atenția. Uneori, ele erau deschise la anumite pasaje care erau subliniate


= 73 =

parcă pentru mine. După ce mai mulți dintre prietenii mei au devenit creș-

tini și au început să vorbească despre credință, i-am evitat cu totul și am

căutat alți prieteni dar, în curând, și aceștia au început să vorbească des-

pre credință! Mă simțeam provocat de toate acestea.”

„Dar te-a tratat vreuna dintre aceste persoane, care s-au străduit

să te influențeze, fără politețe sau cu duritate?”

„O, nu! Mi-aș fi dorit să se întâmple asta, dar nu s-a întâmplat.

Dacă ar fi fost niște oameni răutăcioși, aș fi găsit vreo greșeală în ei și le-

aș fi spus să-și vadă de treburile lor și să păstreze credința pentru ei. Le-

aș fi spus și aș fi crezut că religia îi face pe oameni lipsiți de bun-simț și

nepotriviți pentru societate, și astfel m-aș fi ținut departe de ea. Dar nu

s-a întâmplat nimic din toate acestea. Personal nu mi s-a spus mare lucru.

Tot ceea ce a fost făcut, a fost doar gândit pentru a mă face să reflectez la

situația mea, așa încât n-am de ce să mă plâng. Dar subiectul credinței

parcă m-a atacat din toate părțile, căci oriunde mă îndreptam, dimineața,

la prânz sau seara, era peste tot. Nu puteam să scap de ea.”

„Ai avut o dorință puternică de a scăpa de ea?”

„Da, cu siguranță. Am fugit în orice direcție. I-am evitat pe creștini.

Într-o duminică, am stat departe de biserică, dar mustrarea conștiinței a

făcut să accentueze subiectul credinței în toată dimineața, așa încât după-

amiază m-am dus la biserică pentru a vedea dacă nu cumva aș putea să

uit de ea chiar acolo. Când am ajuns acasă, m-am dus într-o cameră neo-

cupată, pentru că subiectul discuțiilor din familie era tot despre predică.

Totuși, primul lucru care mi-a venit în minte a fost Biblia, căci era des-

chisă la cel de-al doilea capitol din Proverbe, și avea un chenar trasat în

jurul primelor șase versete. Mi-am spus atunci că „asta trebuie să fie lu-

crătura mamei mele”. În final, m-am hotărât să-mi vând magazinul și să

mă mut departe, într-un loc unde să nu mai fiu chinuit vreodată de religie.

Așa am început să-mi fac pregătirile pentru vânzarea magazinului.”

„Bine, dar ce anume ți-a schimbat planurile și gândirea?”

„Păi, tocmai când eram atât de ocupat să scap de religie, fiind ho-

tărât să nu mai trăiesc nicio clipă într-un loc ca acesta, am început să mă


= 74 =

gândesc la calea pe care mergeam și la motivul pentru care doream să fug.

Am descoperit rapid că, de fapt, doream să fug de adevăr, departe de Dum-

nezeu. Acest lucru m-a alarmat și m-a rușinat. Apoi m-am gândit că, dacă

nu puteam să scap de oameni aici, chiar dacă aș fi putut să scap de ei în

altă parte, totuși, pentru că Dumnezeu era pretutindeni, de El n-aș fi putut

să scap nicăieri. Chiar dacă m-a costat o luptă strașnică cu mândria, m-

am trezit la adevărul că eu eram cel greșit și că ar fi trebui să mă gândesc

la mântuirea mea. Așa am început. Dar nu cred că aș fi început să-L caut

vreodată pe Dumnezeu, dacă n-aș fi fost vânat în orice loc unde încercam

să scap.”

„Ai mai avut vreo ispită de a ignora credința după aceea?”

„Nu. Imediat m-am îndreptat către adevăr. Am mers imediat prin-

tre cei ce-L căutau pe Dumnezeu. Apoi am fost dezamăgit să descopăr cât

de puțin ajunsesem să-mi pese de această lume, de ceea ce oamenii aveau

să spună și de toate aceste lucruri, despre care mă gândeam că vor fi în-

cercări mari pentru mine. Acum cred că este un mare câștig când un păcă-

tos ajunge să se dedice lui Dumnezeu în această privință. Odată ce a trecut

pragul în Împărăția lui Dumnezeu, nu va mai dori să se întoarcă.”

„Prin ce cale crezi că este mai probabil să avem succes în a-i atrage

pe oameni să se dedice lui Dumnezeu?”

„O, nu pot răspunde la asta. Orice cale este bună, așa cred eu, dacă

îi va face pe oameni să se gândească cu seriozitate la credință. Judecând

după experiența mea, aș zice că nicio persoană necredincioasă din lume

nu poate să fugă de credință, dacă drumul pe care îl parcurge în această

viață este înțesat, cum a fost al meu, așa încât să nu poată evita să se

gândească la acest subiect.”

Așa s-a derulat o parte din contestația mea cu acel tânăr și am

motive întemeiate să cred că, de la acel moment, și-a propus să-i deter-

mine pe oameni să se gândească într-o asemenea manieră încât „să nu

existe vreo cale de scăpare”.

Lipsa gândurilor legate de credință, lipsa meditării la acest subi-

ect, este cauza obișnuită a lipsei lor de preocupare pentru mântuire. Îi


= 75 =

slujim cu mult mai bine pe oameni atunci când îi facem să gândească,

decât atunci când gândim noi în locul lor. Felul în care omul gândește

despre credință este cea mai puternică armă în predicare. Duhul Sfânt

operează foarte mult prin a-i conduce pe oameni la a reflecta, la a-și

folosi propria gândire. Ar trebui să ne abținem să întrerupem meditarea

religioasă a oricărui om din lume, chiar dacă am avea de spus lucruri ce

ni se par foarte importante. Dacă sunt sigur că el se gândește la lucrurile

religioase cu seriozitate, atunci ar fi mai bine să-l las să se gândească.

Totuși, știm că oamenii au înclinația de a nu se gândi, motiv pentru care

trebuie să le vorbim tocmai pentru a-i determina să se gândească la mân-

tuire.

Eu cred că situația acestui tânăr are în ea o lecție foarte impor-

tantă. Ea pare să ne arate că cei credincioși ar putea foarte ușor să exer-

cite o influență asupra gândirii celor lumești. Adesea eu m-am gândit că

o astfel de influență este tocmai acel lucru de care biserica are nevoie,

mai mult decât orice altceva. Mulți membri ai bisericii au credință, ma-

nifestă bunăvoință și au dorința sinceră pentru convertirea păcătoșilor,

dar n-au spus vreodată măcar un cuvânt pentru a-i îndemna la credință

pe cei nepăsători și n-au încercat niciodată să-i atragă pe aceștia în

vreun fel la a reflecta cu seriozitate la lucrurile spirituale. Este inutil să

spun că acest lucru este fundamental greșit. Cu siguranță că, pentru po-

porul lui Dumnezeu, trebuie să fie un păcat grav să-și învelească talantul

într-un ștergar și să-l ascundă în pământ! Într-un fel sau altul, aproape

orice creștin este capabil să influențeze zilnic gândurile celor nepăsători.

Prin conversații, prin cuvinte spuse la momentul potrivit, prin cărți, prin

broșuri, printr-o mie de alte metode, ei au oportunitatea de a impregna

adevărul religios în mințile celor indiferenți. Neglijăm prea mult această

lucrare. Cei necredincioși adesea observă acest lucru și, oridecâteori o

fac, manifestă foarte repede înclinația de a dezavua credința și de a scă-

dea în aprecierea lor față de oamenii credincioși, dacă nu chiar față de

credință. Predicatorul nu poate merge în orice loc și nu poate vorbi fie-

cărui om din comunitate, dar ceilalți creștini pot face asta zi de zi. Acești

creștini îi întâlnesc zilnic pe cei necredincioși, îi cunosc, se împrietenesc

cu ei, lucrează alături de ei și le-ar fi foarte ușor să-i întâlnească pe mulți


= 76 =

păcătoși, pe care un predicator nu are când să îi viziteze. Aceasta este

una dintre marile nevoi ale bisericii. Puțini necredincioși dintre noi ar

putea să fie nevoiți să spună: „n-am nicio cale de scăpare”.


= 77 =

47

Data convertirii

Într-o parte foarte izolată a parohiei mele, undeva la țară, la câ-

teva mile distanță de locuința mea și pe un drum destul de puțin frec-

ventat, locuia o femeie căsătorită, al cărei interes pe tema religiei m-a

atras foarte mult, de prima dată când am vizitat-o. Mă gândeam că o

găsisem pregătită să asculte de Evanghelie, și că tot ce trebuia era să-i

vorbesc despre Domnul. Era în vârstă de aproape 30 de ani, plină de

viață, entuziasm și blândețe, o femeie simplă, frumoasă și grațioasă și,

când se implica în conversație, privirea ei clară strălucea de inteligență

și bună dispoziție, lucru care îi dădea un oarecare șarm în tot ceea ce

spunea. Atât ea, cât și soțul ei fuseseră educați religios. Ea era o femeie

cu maniere alese, și mi se părea cu atât mai interesantă, cu cât ea nu se

considerase vreodată în felul acesta. Politețea ei, pe care arareori am

văzut-o la alte persoane, nu era o politețe formală, ci ținea de însăși firea

ei. Nu era o poleială artistică, ci venea dintr-o simplitate naturală și o

dispoziție afectuoasă. În toate lucrurile, ea părea să fie naturală și sim-

plă. Pur și simplu dorea să fie ea însăși și, de aceea, mi s-a părut întot-

deauna o persoană deosebită. Manierele ei se potriveau mai degrabă

unei societăți alese. Totuși, ea nu avea pretențiile mândriei sau ale va-

nității, nu se preocupa atât de mult cu aparențele exterioare și nu se


= 78 =

simțea nici rușinată și nici mândră în prezența unui străin. Întrucât lo-

cuia mult prea departe de vreo școală, nu putea să-și trimită copiii să fie

educați, așa că îi învăța ea însăși. Cei trei băieței ai ei erau modele de

inteligență, blândețe și bune maniere pentru întreaga parohie. Adeseori

îi descopeream pe micuți la scurtă distanță de casă, culegând flori sălba-

tice din pădure sau de pe pajiște, pentru a împodobi părul mamei lor, pe

care ei pretindeau că aveau privilegiul să-l împodobească în felul respec-

tiv, și spuneau că li se oferise acest privilegiu aproape în fiecare zi, de la

primele zile de primăvară până când înghețul venea peste toată vegeta-

ția. Cel mai mare nu cred că depășea opt ani. Erau ca niște copii ai naturii

– simpli, curajoși și fără mofturi. Comportamentul deschis, gentil și afec-

tuos al acestor mici ființe, în special unul față de celălalt, era o mostră a

caracterului mamei lor, judecând după comportamentul copiilor ei și am

descoperit ulterior că apreciasem corect. Îi vedeam ca pe niște miniaturi

ale ei. Atunci când am văzut plăcerea evidentă și bucuria pe care ea o

avea cu privire la ei, m-am gândit că aceleași sentimente le aveau și co-

piii față de mama lor.

Am vizitat-o apoi în calitate de slujitor al parohiei. Pentru ea,

eram aproape un străin. S-a bucurat în mod evident să mă vadă venind

în vizită, cu atât mai mult cu cât nu se aștepta să fac acest gest. După ce

am pus câteva întrebări cu privire la familia ei, la soțul și copiii ei, am

întrebat-o:

„Sunteți membri ai bisericii?”

„Nu, domnule”, spuse ea cu privirea îndreptându-se brusc în jos.

„Niciunul dintre voi?”

„Niciunul, domnule.”

„De ce nu? Trăiți fără credință?”

„Cred că aveți dreptate. Ne-am dorit de multe ori să fim membri ai

bisericii.”

„Și de ce nu ați devenit?”


= 79 =

„Pentru că nu am credința mântuitoare. N-aș putea să merg la Cina

Domnului fără credință.”

„Evident, trebuie să mergeți cu credință. Isus Hristos vă este oferit

în Evanghelie, El dorește să fie Mântuitorul vostru. Datoria voastră este

să credeți în El. Cum de sunteți încă niște necredincioși la această vârstă?”

„Așa sunt”, spuse ea, cu o privire tristă.

„Și ai de gând să continui așa?”

După o pauză lungă, în decursul căreia gândurile ei păreau foarte

ocupate, a răspuns cu un accent de tristețe:

„Domnule, n-aș putea răspunde.”

„Aveți de gând să continuați așa?”

„Nu, domnule, nu sunt mulțumită cu mine însămi. Mă gândesc ade-

sea la religie, dar…”

„Și vă rugați des?”

„Nu, domnule, nu foarte des, mă rugam mai mult când eram copil.”

„Te-ai rugat astăzi?”

„Nu, domnule.”

„Te-ai rugat duminica trecută?”

„Nu, domnule. Citesc Biblia. Uneori mă rog, dar rugăciunile mele

nu sunt ascultate. Nu primesc răspuns la ele.”

„Pentru ce te rogi?”

„M-am rugat pentru iertarea păcatelor și pentru Duhul Sfânt, dar

totul a fost în zadar.”

„Așa că ai încetat să te rogi, nu-i așa?”

„Da, domnule. M-am gândit că nu pot face nimic fără Duhul Sfânt.”


= 80 =

„Dar, stimată doamnă, tocmai Duhul Sfânt te-a determinat să te

rogi. Dumnezeu te chema în acele momente când te simțeai constrânsă să

te rogi.”

„Nu m-am gândit niciodată în felul acesta, domnule.”

„Atunci înseamnă că El a fost mult mai bun față de tine decât te

gândeai.”

„Mi-am dorit să fiu creștină.”

„Dacă vrei, poți fi creștină, dar nu fără rugăciune, nu fără rugăciu-

nea din inimă. Te vei gândi cu seriozitate de-acum înainte la mântuirea

ta, începând de acum? Având Biblia care să te călăuzească și Duhul Sfânt,

care să te ajute în rugăciune, vei începe imediat să-L cauți pe Domnul?”

A urmat o altă pauză lungă, după ce am pus această întrebare. Pă-

rea să fie pierdută în gândurile ei și, de aceea, n-am vrut să i le tulbur.

Părea tristă dar, după scurt timp, credeam că am perceput un fel de îm-

potrivire în înfățișarea ei și, temându-mă că avea de gând să aducă vreo

obiecție, m-am ridicat dintr-o dată cu intenția de a pleca.

„Ce?”, spuse ea. „Doar nu vreți să plecați?”

„Trebuie să plec, doamnă.”

„Veți mai veni vreodată să ne vedeți?”, spuse ea, aproape implo-

rându-mă.

„Dorești să mai trec să vă văd?”

„Da, domnule, cu siguranță”, spuse ea cu hotărâre.

„Atunci voi veni să vă vizitez imediat ce voi putea. Dar, înainte să

vin, sper că vă veți hotărî pe deplin și, până când voi reveni, vă veți fi

întors la Hristos.”

Am vizitat-o la o lună după aceea. Părea într-o situație foarte ase-

mănătoare celei de dinainte. Se rugase câteodată, dar nu zilnic. I-am vor-

bit clar și cu afecțiune, m-am rugat cu ea și am plecat.


= 81 =

Aveam puțină nădejde că lucrul acesta avea să-i schimbe cu ceva

situația. Totuși, după aproape trei luni, aflându-mă în apropierea locu-

inței lor, i-am vizitat din nou. N-am descoperit nicio schimbare în obice-

iurile și simțămintele ei, cu excepția faptului că părea mult mai blândă

și devenise mai dedicată în rugăciune. Dar părea că rămâne neschim-

bată. Nimic din ceea ce îi spuneam nu mi se părea că o afectează foarte

mult. Era de acord cu toate adevărurile credinței. Le știa, de altfel, din

copilărie, de când părinții ei credincioși o învățaseră. Era o seriozitate

pe chipul ei, dar încă nu părea nerăbdătoare să fie mântuită. M-am stră-

duit în multe feluri să o influențez, dar totul părea în zadar, până când

am apelat la conștiința ei și la sensibilitatea ei de mamă. Atunci i-am

spus:

„Ai trei copii prețioși, bine educați, iar exemplul pe care îl dai lor îi

va influența foarte mult. Când vor ajunge mari, vor deveni foarte mult

ceea ce tu i-ai învățat să fie. Dacă ești necredincioasă, este foarte probabil

ca și ei să rămână necredincioși. Dacă îți vor vedea trăind o viață de cre-

dință și rugăciune, exemplul pe care îl dai nu va fi irosit . Ar trebui să fii

în măsură să îi înveți credința. Dar cum i-ai putea învăța credința, dacă

nici tu nu o trăiești și nu o practici? Permite-mi să îți spun – și sunt bu-

curos să pot spune asta – că am fost încântat să observ comportamentul

pe care îl ai față de copiii voștri. După opinia mea, foarte puține mame se

descurcă atât de bine. Cred că îi educi cu înțelepciune în toate lucrurile,

cu excepția unuia. Aș putea să îți spun că nu există copii de vârsta copiilor

voștri care să îmi placă atât de mult. Văd în comportamentul lor educația

aleasă a mamei lor, iar acest lucru mă determină să te respect și mai mult,

și să fiu mai nerăbdător să te îndemn să îi pregătești pentru cer. Sunt

foarte întristat să descopăr că ești o mamă necredincioasă!”

În clipa aceea, ea a izbucnit în lacrimi și, ridicându-se dintr-o dată

de pe scaunul ei, și-a întors fața către fereastră și a plâns zgomotos. Am

plecat fără să mai spun vreun cuvânt.

Au trecut aproape șase luni până să îi pot vizita din nou. Atunci

când am trecut din nou pe acolo, după această lungă perioadă, mi-a spus

că încercase să se pocăiască și să alerge la Hristos, că se rugase zilnic,


= 82 =

dar că inima ei rămăsese aceeași și că era chiar uimită de starea sa spi-

rituală. „Sunt la fel de insensibilă ca o piatră”, spunea ea. „Nu par să simt

nimic. Îmi doresc să-L iubesc pe Dumnezeu și să fiu creștină, dar sunt pe

deplin convinsă că n-am nicio putere asupra inimii mele împietrite. Și to-

tuși am un soi de nădejde măruntă că Dumnezeu va avea îndurare față de

mine, după toată încăpățânarea și stupiditatea mea, și că totuși îmi va da

Duhul Său Sfânt. Este oare greșit să am o astfel de nădejde?”

„Deloc, stimată doamnă. Mă bucur că ai nădejde. Ține-te alipită de

ea. Doar va trebui să faci ca această întreagă nădejde pe care o ai în Dum-

nezeu să fie prin Isus Hristos. Nu lăsa ca vreun lucru să te descurajeze

chiar și un moment, când încerci să asculți de Evanghelie. Eu cred că Dum-

nezeu are lucruri bune pentru voi. Ai putea spune, „Și-ar întrebuința El

toată puterea ca să lupte împotriva mea? Nu; ci m-ar asculta negreșit”

(Iov 23:6).”

„O, dacă aș ști unde să-L găsesc”, spuse ea.

„El stă pe tronul harului”, am răspuns eu. „Voi Mă veți chema, și

veți pleca; Mă veți ruga, și vă voi asculta. Mă veți căuta, și Mă veți găsi,

dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice

Domnul” (Ieremia 29:12-14).”

„Îl caut, domnule, dar de ce nu-mi dă Dumnezeu Duhul Sfânt?”

„El ți-L dă, doamnă, te cheamă. Se luptă cu tine și insistă. El îți

arată păcatul și inima aceea rece.”

„Dar, domnule, credeți că Duhul Sfânt poate fi trimis unui singur

om? Așa, fără să existe o vreme de trezire?”

„Aceasta este o întrebare ciudată. Dar, stimată doamnă, fără îndo-

ială. Este oferta mântuirii făcută doar unei mulțimi de oameni? Dar nu

este ea făcută oricăruia care îi cere mântuirea?”

„Știu acest lucru. Dar mi se pare că ar fi prea mult să mă aștept ca

Dumnezeu să Își îndrepte privirile doar asupra mea, când nu există și alte

persoane dornice să se întoarcă la El.”


= 83 =

„Atunci inima necredincioasă pe care o ai face o nedreptate bunătă-

ții Lui. El este de o mie de ori mai bun decât îți imaginezi. El abia așteaptă

să-Și reverse harul peste tine. El te cheamă, dar tu refuzi. Tu ai puțin curaj

de a-L căuta, pentru că nu știi de alți oameni înclinați să-L caute pe Dom-

nul, chiar dacă știi că promisiunile Lui sunt făcute și invitațiile sunt date

fiecărui păcătos, la nivel individual. Da, El îți adresează această ofertă ca

și cum ai fi singurul păcătos din univers.”

„Dar dacă alții ar trata cu seriozitate mântuirea, dacă soțul meu și

vecinii ar fi între aceștia, ar trebui să mă aștept mai mult ca să am succes

în găsirea Lui.”

„Doamnă, eu nu sunt sigur de asta. N-aș putea să te contrazic

atunci când gândești în felul acesta, dar atenție la acest lucru – nu știi câți

oameni se simt chiar acum la fel ca și tine, și așteaptă după tine la fel cum

tu aștepți după ei. Ai menționat de soț. Mi-am propus să merg să stau de

vorbă cu el și n-am nicio îndoială că îmi va spune că el așteaptă după

dumneata.”

„Păi… Niciodată nu m-am gândit în felul acesta”, spuse ea cu sur-

prindere.

„Mă gândeam că nu. Dar este vremea să te gândești la asta. Voi doi

așteptați unul după celălalt. N-aș putea să îți spun vreun cuvânt nepotri-

vit, căci inima nu mă lasă, dar îți pot spune cu toată seriozitatea că ești o

piedică în calea mântuirii soțului. La rândul lui, el poate fi o piedică în

calea mântuirii dumitale. Și presupun că și este. Dar cel mai important

lucru este să știi că ești o piedică în calea mântuirii lui.”

„Dar eu nu vreau să fiu o piedică pentru el.”

„Dar ești, și vei continua să fii, mai mult sau mai puțin, atâta vreme

cât el crede că ești o păcătoasă neconvertită, trăind în indiferență și nepă-

sare.”

„Ce ar trebui să fac?”

„Îți voi spune ce trebuie să faci. În primul rând, predă-ți viața în

mâna Domnului. Ai vorbit vreodată cu soțul tău pe tema credinței?”


= 84 =

„O, de multe ori.”

„Dar în ultima vreme? I-ai spus ce simți despre propria inimă, des-

pre păcatul din viața ta și despre mântuire?”

„O, nu, domnule, nu i-am spus nimic despre toate acestea.”

„Așa și presupuneam. Îți voi spune acum ce trebuie să faci. Când

sosește acasă și sunteți singuri, spune-i cu toată claritatea și afecțiunea

ceea ce simți, ce ai făcut și ce intenționezi să faci. Deschide-ți întreaga

inimă față de el. Atunci când te va auzi vorbind în felul acesta, cel puțin

va ști de existența unui păcătos care dorește să-L caute pe Domnul. Astfel,

nu-l vei mai împiedica în niciun fel.”

Acesta a fost un lucru care i-a schimbat destul de mult gândurile.

A stat așa în tăcere, ca și cum ar fi meditat la acest subiect, apoi a între-

bat:

„Spuneați că vreți să vorbiți cu soțul meu astăzi?”

„Da. Și el îmi va spune că ești o piedică pentru el, la fel cum îmi spui

și tu că el este o piedică.”

„Dar, domnule, nu am spus eu acest lucru.”

„Este adevărat, n-ai exprimat lucrurile în felul acesta. Eu am for-

mulat această idee mai clar decât ai spus tu, și poate cu mai puțină poli-

tețe. Tu ai exprimat acest lucru într-un fel politicos și blând, iar eu într-

unul mai aspru. Dar, în esență, n-am schimbat ideea. Tu ai menționat de

cât de încurajator ar fi dacă soțul ar lua în considerare mântuirea lui cu

seriozitate. Și el simte exact același lucru în legătură cu tine, după opinia

mea. Ceea ce vreau de la voi doi este să vă încurajați și să vă ajutați unul

pe altul.”

„Aș fi foarte fericită dacă ar fi un creștin adevărat.”

„Și el ar fi foarte încântat dacă ai fi cu adevărat o creștină. Dar vei

face ceea ce tocmai ți-am spus? Îi vei destăinui ceea ce simți?”

După o scurtă pauză, având privirea ațintită spre pământ și cu o

înfățișare de seriozitate și blândețe deplină, a răspuns cu hotărâre :


= 85 =

„Da, stimate păstor, voi face asta.”

„La revedere”, am spus eu și, întinzându-i mâna, am plecat ime-

diat.

L-am găsit în curând pe soțul ei pe câmp, lucrând în lanul de po-

rumb și, purtând conversația potrivit cu intenția mea anterioară, n-a

trecut multă vreme până când el mi-a spus:

„Ei bine, dacă soția mea crede că este vremea să se preocupe de

mântuirea sufletului ei, cu siguranță că mă voi gândi și eu că este vremea

pentru mine, căci sănătatea mea precară îmi amintește atât de des de imi-

nența sfârșitului meu pe acest pământ.”

„Am vorbit cu ea și te asigur că, după părerea mea, ea va fi destul

de pregătită, însă există un singur lucru care o împiedică.”

„Ce anume?”, spuse el, cu surprindere și preocupare evidentă.

„Acel singur lucru ești tu. Tu ești o piedică în calea mântuirii ei.

Dacă nu-L urmezi pe Hristos, ea nu va fi încurajată de exemplul tău.”

„Nu vreau să stau în calea mântuirii ei.”

„Dar acest lucru se petrece în realitate. Ea urmează exemplul tău.

În mod natural, ea se uită la tine ca la călăuza ei, iar dispoziția ei este

influențată de felul în care tratezi subiectul credinței. Atâta vreme cât ră-

mâi un om necredincios, influența pe care o ai are tendința de a o deter-

mina și pe ea să rămână necredincioasă. Poți fi sigur de asta. Chiar mi-a

spus că, dacă ea crede că este vremea să-și dedice viața credinței, cu sigu-

ranță că așa ar trebui să gândești și tu. Nu este atunci natural ca și ea să

gândească în felul acesta? Ești soțul ei. Privește către tine ca să o călău-

zești. Se bizuie mai mult pe tine decât pe propria persoană. Crede că in-

fluența pe care o ai ar trebui să o determine mai mult să facă ceva în di-

recția aceasta decât invers. Astfel, ești o piedică pentru ea, când de fapt te

gândești că ești un ajutor.”

„Niciodată nu mi-a spus vreun lucru pe această temă.”

„Dar tu i-ai spus vreodată ceva despre credință?”


= 86 =

„Nu, nimic în mod specific. Dar m-am gândit la credință destul de

des, așa cum v-am spus când ne-ați vizitat aici, în iarna trecută. Nu mă

simt deloc mulțumit cu starea mea spirituală. Nu sunt pregătit să mor, iar

gândul acesta mă îngrozește.”

„Ai putea avea și gânduri care să vă aducă fericire. Evanghelia este

o veste bună care aduce mare bucurie tuturor oamenilor care vor să fie

credincioși, adică și vouă. Atunci când vei merge acasă, aș vrea să te rog

să discuți cu soția despre acest subiect, și știu că vei face asta. Vreau să-i

spui ce crezi. Vei face asta?”

„Mă voi gândi la asta.”

„Dar vei discuta cu ea?”

„Nu pot să spun, nu pot să spun.”

„Achită-te de această îndatorire cu frică de Dumnezeu. Fii serios în

a-ți conduce soția și copiii spre Împărăția cerurilor.”

Atunci am plecat. Acest bărbat era un om cu o dispoziție naturală

foarte precaută, un om foarte rezervat. Era o persoană amiabilă, dar și

un om ferm în hotărârile lui. Nu era o ființă caracterizată de impulsuri.

Soția lui era mai vivace, mai sprintenă, mai plină de ardoare, chiar dacă

nu avea deficiențe în privința caracterului. Eu speram ca vivacitatea

unuia să stimuleze cumva încetineala celuilalt și, la rândul lui, obiceiul

mai lent al bărbatului să tempereze iuțimea soției lui.

I-am vizitat din nou în următoarea săptămână, fără a avea mari

speranțe că îi pot influența cu ceva. Probabil că vizita mea s-a petrecut

mai devreme decât ar fi trebuit, dar un fel de dorință curioasă de a ști

rezultatul întâlnirii lor m-a împins să-i vizitez iarăși. Soția m-a întâmpi-

nat la ușă cu o bucurie evidentă. „Sunt foarte fericită să vă văd”, spuse

ea. „Am ceva să vă spun. Soțul meu este serios în privința mântuirii și

sper că în scurt timp va deveni creștin.”

„Și presupun că, la rândul lui, el speră că și dumneata vei deveni

creștină.”


= 87 =

„Îmi doresc să fiu, dar sunt într-o stare la fel de nehotărâtă ca în-

totdeauna. Soțul meu se pare că se apropie tot mai mult de credință, mai

mult decât mine.”

„Atunci seriozitatea lui nu ți-a adus binele pe care îl așteptai.”

„Nu, și sunt uimită de mine însumi. Dar trebuie să vă spun. Săptă-

mâna trecută, după ce ați plecat, n-am știut ce să fac, m-am simțit foarte

ciudat ca să-i vorbesc soțului meu, așa cum v-am promis că voi face. N-

am știut cum să încep. M-am gândit îndelung la asta. În final, am ajuns la

concluzia că trebuie să încep imediat ce el ajunge acasă, și să-i spun toate

lucrurile, exact așa cum s-au petrecut. Așa că, atunci când l-am auzit in-

trând pe poartă, am ieșit și l-am întâlnit acolo, sub copac. I-am spus,

„Domnul Spencer a fost aici și a vorbit cu mine, și aș vrea să-ți spun cum

mă simt, dragul meu Luther”. S-a oprit și m-a privit fără să-mi spună un

cuvânt, apoi i-am spus totul despre mine, de când eram copil. A ascultat

tot ce i-am spus, privind când la mine, când în pământ și, când am înche-

iat, l-am întrebat dacă nu dorea să trăim diferit. Am fost atât de încântată

când el a răspuns imediat, „Da, vreau să trăim diferit”. Abia de puteam să

mă abțin să nu plâng de bucurie, căci rezultatul discuției a fost atât de

diferit de ceea ce mă așteptam. I-am spus atunci: „Dragul meu Luther, hai

să nu mai ignorăm mântuirea de acum înainte”. El mi-a răspuns: „Nicide-

cum, ci sunt hotărât să fac tot ce pot pentru a acumula comori în cer”. Am

avut apoi o discuție lungă, după masă. Aproape întreaga după-amiază a

stat acolo, citind Biblia și vorbind cu mine. Uneori nu spunea un cuvânt

vreme îndelungată, ci doar citea, apoi se oprea și se gândea. Când a plecat

la lucru, m-am dus singură și m-am rugat, apoi, pentru prima dată în vi-

ață, am fost fericită la gândul că pot să mă rog. Când a venit seara, a stat

alături de mine și de copii, fără să spună prea multe, ci doar a pus anumite

întrebări despre ispășire, despre Duhul Sfânt și despre credința în Hristos.

Când a fost momentul să ducem copiii la culcare, i-am șoptit, „n-ar fi bine

să ne rugăm aici, cu toată familia?” S-a ridicat imediat, fără a spune un

cuvânt, a pus Biblia înaintea copiilor și le-a spus băieților să aștepte un

pic, după care a deschis la capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, și l-a citit

cu glas tare. Apoi am îngenuncheat cu toții și am spus o rugăciune. Ce

rugăciune! Nu puteam să mă abțin să nu plâng. După ce ne-am ridicat de


= 88 =

pe genunchii noștri și am stat câteva clipe în tăcere, unul dintre băieți s-

a dus la el și l-a îmbrățișat. „Tată”, a zis el, „aș vrea să ne rugăm în felul

acesta în fiecare seară”. Luther părea foarte serios și, când băiatul era

încă în așteptarea unui răspuns, privind drept în ochii tatălui său, acesta

i-a spus: „Eu vreau să facem acest lucru în fiecare seară și în fiecare dimi-

neață”. De atunci, am fost mai fericită ca niciodată. Nu știu dacă sunt

creștină, dar nădăjduiesc că Dumnezeu va avea îndurare față de noi și ne

va conduce la Hristos.”

Aceasta este povestea ei simplă. A relatat-o într-o modalitate care

ar fi înduioșat orice inimă. Băieții ei se adunau în jurul ei, plângeau când

o vedeau plângând și m-aș fi disprețuit pe mine însumi dacă aș fi evitat

să vărs o lacrimă alături de ei. În curând, soțul a venit de la câmp și,

după o scurtă conversație, m-am rugat alături de ei și am plecat.

Au trecut iarăși câteva luni înainte ca să-i văd din nou. Păreau re-

lativ neschimbați. Nu păreau să aibă siguranța mântuirii, dar nici nu mi

se păreau nefericiți, căci ei continuau să spere că Dumnezeu îi va duce

într-o bună zi la pocăință. Dacă nu aveau credință, mie mi se părea că

nutreau un fel de frică înrobitoare. N-aș fi putut să le spun vreun cuvânt

care să-i descurajeze sau să-i alarmeze, căci aveam o nădejde certă pen-

tru ei, întrucât Dumnezeu îi răsplătește pe cei care Îl caută cu sârguință.

După aceasta, i-am lăsat să meargă înainte în această căutare a lui Dum-

nezeu.

La scurt timp înainte de perioada în care luam Cina Domnului,

după aproape șase luni de la ultima mea discuție cu ei, am fost plăcut

surprins să fiu vizitat pe neașteptate de acest bărbat și de soția lui, care

au venit atunci când anunțasem o întâlnire de discuții cu cei care doreau

să se alăture bisericii. Veniseră tocmai pentru că auziseră de acea întâl-

nire. Ei credeau că Dumnezeu i-a condus la credința în Fiul Său și doreau

să comemoreze moartea Mântuitorului lor la Cina Lui. Am discutat foarte

mult cu ei. Nu puteau să-mi spună momentul când începuseră să mani-

feste credință și nădejde, iar acesta era principalul lor motiv de tulbu-

rare, și singurul pentru care ezitau în a face o mărturisire publică a cre-

dinței lor. Simțămintele lor erau foarte asemănătoare. Luni la rând fu-

seseră fericiți, nu doar de credința că erau creștini, ci și de exersarea


= 89 =

mijloacelor harului și cu nădejdea că Dumnezeu îi va conduce în felul

Său și la momentul Său la credința adevărată. Ei se odihniseră în această

încredere și găseau plăcere în acest lucru. Biblia, rugăciunea și discuțiile

religioase erau încântarea lor. Pe măsură ce lunile au trecut, timp în care

ei practicau aceste lucruri cu bucurie, s-a înfiripat în inimile lor ideea că

erau copiii lui Dumnezeu. Soția a fost prima care să se gândească la acest

lucru, iar gândul a făcut-o, ciudat, nefericită. „Îmi era teamă”, spunea ea,

„ca nu cumva să am o nădejde falsă și am încercat aceleași simțăminte ca

în trecut, când îmi era teamă ca nu cumva să fiu pierdută pe vecie”. A

vorbit despre aceste simțăminte cu soțul ei și era mirată să afle că el

avea aceleași temeri cu privire la propria persoană. El însuși credea pe

jumătate că a fost împăcat cu Dumnezeu, dar era ispitit de capcana ma-

relui vrăjmaș. Apoi și-au dorit să-i mai vizitez și, întrucât acest lucru nu

s-a putut întâmpla, soția a propus ca ei să vină să mă vadă chiar în ziua

respectivă, căci dorea să știe dacă era creștină sau nu. După mai multe

conversații, soțul i-a spus că nimeni n-ar putea să îi asigure de acest

lucru, căci doar Dumnezeu poate citi inima omului și ar fi mai bine să se

cerceteze singuri înaintea Lui pentru o vreme. Așa au trecut câteva săp-

tămâni, timp în care el a tot obiectat față de soția lui, pentru că el spunea

că Biblia îi îndeamnă: „cercetați-vă pe voi înșivă să vedeți dacă sunteți în

credință”. El avea să spună: „hai să ne rugăm ca Domnul să ne cerceteze,

să ne cunoască inimile și să ne conducă pe calea veșniciei.”

Săptămână de săptămână, pacea inimii lor a crescut uniform și

suav. Au descoperit astfel că Îl iubeau pe Dumnezeu, că își puseseră cre-

dința în Hristos spre iertarea lor, că începuseră să urască păcatul și că

își găseau cea mai mare bucurie în promisiunile divine și în gândul la

credință și la îndatoririle credinței. Amândoi s-au încurajat în hotărârea

de a-L sluji pe Domnul și Stăpânul lor câtă vreme vor trăi. Întrucât au

descoperit dovezile convertirii în propriile persoane, au ajuns la conclu-

zia că deveniseră creștini.

Totuși, când m-au vizitat, soțul a spus: „După toate acestea, avem

un singur prilej de mare necaz. Nu suntem siguri că am primit darul Du-

hului Sfânt. N-am fost niciodată conștienți de vreo schimbare momentană

și bruscă, și n-am avut niciun fel de simțăminte puternice de tulburare cu


= 90 =

privire la păcat, sau de bucurie nemaipomenită cu privire la credința mân-

tuitoare. Dar aș vrea să știu când a început credința să se înfiripeze în

mine?”

„Ai putea să-mi spui, domnule, când începe să crească porumbul din

terenul dumitale? Sau când începe să răsară grâul? Ai putea să-mi spui,

stimată doamnă, când încolțesc frumoasele violete de la fereastra ta?”

Ea a zâmbit cu o privire care strălucea de bucurie, și a izbucnit în

lacrimi. I-a spus soțului ei, după o pauză când s-a cufundat în gânduri:

„Știu că porumbul meu a răsărit și cunosc cu certitudine că grâul meu

crește.”

„Foarte bine”, am zis eu, „nu mai am nimic de spus”.

Soția s-a întors către soțul ei, spunându-i după câteva minute:

„Mi-ar plăcea să știu când a început sufletul meu să-L iubească pe Dum-

nezeu. Luther, mie mi se pare că noi am devenit creștini în acea primă

seară când te-ai rugat.”

Ei s-au alăturat apoi bisericii, chiar dacă nu erau siguri cu privire

la data convertirii lor. El a devenit un creștin foarte profund și stabil. Ea

era o creștină luminoasă și zâmbitoare. Amândoi erau mulțumiți și feri-

ciți. „Sunt foarte fericită să trăim în acest loc retras”, îmi spuse ea, la un

an după aceea, „căci putem să ne bucurăm de credință aici, și nimeni nu

vine să ne necăjească. Avem niște vecini buni și evlavioși la ceva distanță

de noi, care ne sunt o mare sursă de mângâiere. Totuși, Biblia, soțul, bă-

ieții și florile îmi sunt suficienți pentru a mă face fericită. N-aș da căsuța

noastră, cea de lângă pădure, nici măcar pe cel mai luxos palat din lume”

– și lacrimi de bucurie i-au acoperit obrajii, pe când spunea aceste lu-

cruri. Referindu-se la tulburarea sa, femeia aceasta a spus: „Am ajuns la

concluzia că e cel mai bine să nici nu mă gândesc la data convertirii mele.

Poate că, dacă aș ști, mi-aș pune nădejdea prea mult în ea. Nu-mi pot pune

încredere în nimic altceva decât în faptul că continui în credință și trăiesc

în părtășie fericită cu Dumnezeu, Tatăl meu ceresc. Și soțul meu este feri-

cit. Ce aș putea dori mai mult, cu excepția convertirii copiilor noștri?”

Spunând acestea, s-a întors către fereastră și a început să plângă.


= 91 =

Soțul ei a murit în pace, așa cum am aflat ulterior, iar această fe-

meie deosebită, acum văduvă, își găsea mângâierea de nedescris în cei

doi fii evlavioși – bucuria și coroana ei pământească. Ei vor fi în curând

cununa ei veșnică în Împărăția cerurilor. N-am nicio îndoială cu privire

la acest lucru.

Aceste circumstanțe ale convertirii sunt oferite aici ca exemple

pentru o mulțime de oameni. Atunci când am vizitat pentru prima dată

familiile din parohia mea, m-am întâlnit cu o mulțime de persoane care

mi se păreau că sunt într-o stare pregătită să acorde atenție chemării

Evangheliei. Aceștia nu erau nerăbdători, nici alarmați și nici foarte se-

rioși, judecând în termeni obișnuiți. Era evident că nu se considerau su-

biectul vreunei influențe divine speciale sau ca și cum ar fi manifestat

vreo înclinație particulară către credință. Dar mi se păreau că sunt oa-

meni conștiincioși și că manifestau o oarecare disponibilitate de a as-

culta de Evanghelie. Era ceva în legătură cu ei ce nu pot descrie, nici nu

știu ce anume, dar ceva care mă făcea să nutresc o speranță mai mare

decât pentru alții.

Am însemnat numele a aproape 20 de persoane de felul acesta, în

cartea parohiei mele, care conține numele tuturor locuitorilor, fiind un

semn care să indice starea inimii lor și care să mă îndemne să-i vizitez

cât de curând, acel semn fiind știut doar de mine. Acești oameni mi se

păreau gata să devină creștini, căci nu știu cum altfel să descriu starea

inimii lor. Dacă ei ar fi spus același lucru pe care îl spun acum, dacă ar

fi prezentat aceleași aparențe și ar fi manifestat aceleași impresii religi-

oase, într-o vreme de trezire spirituală, niciun slujitor al Evangheliei și

niciun creștin n-ar fi evitat să afirme că aceste impresii erau influențe

ale Duhului Sfânt. De aceea, de ce să nu am și eu aceeași opinie cu privire

la ei? Și de ce să nu-i tratez în toate aspectele ca și cum am tratat situații

asemănătoare în vremuri de trezire? Și de ce să nu mă aștept la aceleași

rezultate?

Acestea erau întrebări serioase pentru propria persoană, ca sluji-

tor. Conversând cu păstorii mai experimentați și mai în vârstă, am în-

cercat să capăt ceva învățătură din partea lor, dar nimic din ceea ce pu-

team afla nu mă satisfăcea. Așa că am descoperit că, în anumite aspecte,


= 92 =

trebuie să mă învăț singur în acele lucruri în care nimeni nu părea capa-

bil să mă învețe. De aceea, eu rămân la aceleași opinii și acum, după o

mulțime de ani, concluzii pe care mi le-am format încă de la început. Eu

cred că acele persoane erau influențate de Duhul Sfânt. Aproape fiecare

persoană din cele de pe lista mea au devenit fericiți convertiți ai lui Hris-

tos, în decurs de maximum doi ani.

I-am vizitat adesea, am discutat cu ei și i-am îndemnat să se îm-

pace cu Dumnezeu. Cel mai mare obstacol pe care l-am întâlnit în cazul

lor era impresia lor că Dumnezeu nu le dăduse Duhul Sfânt, așa încât

erau ispitiți să se gândească că nu mai este cazul să încerce să-L caute

pe Domnul. Era un lucru foarte dificil să încerc să îi conving că Duhul

Sfânt era deja prezent în viețile lor, și că seriozitatea lor, temerile lor

ocazionale și rugăciunile lor erau, în fapt, efecte ale influenței Duhului

Sfânt, parte din însăși substanța chemării divine. Am ajuns astfel la con-

cluzia că ei înșiși trebuie să fie convinși de acest lucru, așa încât să nu

piardă efectul binecuvântat al cercetării lor de către Dumnezeu, dacă ar

fi așteptat după o vreme de trezire religioasă. În aproape fiecare circum-

stanță, ba chiar nu-mi amintesc nici măcar o excepție, în cele mai tim-

purii nădejdi de a căpăta mântuirea a stat în convingerea că Duhul Sfânt

era deja la lucru în viețile lor ca și cum ar fi fost parte într-o trezire

religioasă.

Atunci când am întâlnit-o pe femeia despre care v-am relatat aici,

am atașat numelui ei acel semn tainic, la fel ca în cazul numelui soțului

ei, de prima dată când i-am întâlnit. Ca urmare a acestui fapt, mi-am

propus să-i văd cât mai des. Sunt destul de sigur că n-am fost în niciun

fel instrumentul convingerii lor de păcat – și nici măcar în ce îi privește

pe toți ceilalți 20 – oricât i-aș fi ajutat în alte lucruri, căci ei erau deja

pregătiți de Dumnezeu, iar tot ceea ce eu am făcut a fost să le arăt calea

către Hristos. Probabil că există mulți, foarte mulți păcătoși care sunt

cercetați de Duhul Sfânt, într-o vreme în care nici măcar nu se gândesc

la asta. Probabil că nu trece o lună fără să existe intervenția Duhului în

păcătoșii neconvertiți din toate congregațiile noastre. Dacă astfel de pă-

cătoși, în loc să permită lucrurilor mărunte ale lumii să disipeze gându-

rile lor serioase la veșnicie, ar manifesta înclinație spre aceste lucruri,


= 93 =

lucrând sub călăuzirea Duhului Sfânt, am avea toate motivele din lume

să credem că ei ar deveni în curând copii fericiți ai lui Dumnezeu. O, dacă

ar ști cât de aproape este Dumnezeu de ei, și cât de dornic, în dragostea

și bunătatea Lui, să-i conducă pe căile mântuirii, n-ar mai trece atât de

mult timp până când aceste oportunități să fie fructificate. Spun aceasta

în special cu privire la cei tineri, a căror frăgezime a inimii n-a fost încă

otrăvită cu totul, așa încât să își închidă urechea față de vocea suavă a

Duhului Sfânt.


= 94 =


= 95 =

48

Bătrâna mea mamă, sau

conștiința la lucru

Un tânăr bărbat care, în acea vreme, îmi era aproape necunoscut,

m-a vizitat la o oră târzie și, după o discuție generală, a spus că dorea să

vorbim cu privire la o chestiune care îl necăjea de câtva timp. El venise

la mine, după cum spunea, pentru că auzise, în urmă cu câteva zile, că

un membru al unei biserici din vecinătate vorbise urât despre mine și

spusese, printre alte lucruri, că eram atât de încăpățânat și sever, încât

puteam fi stăpân de sclavi. „De aceea”, spuse acel tânăr, „am vrut să vin

să-mi spuneți adevărul în față”.

Tânărul se angajase de curând ca vânzător la un magazin din lo-

calitate. Atunci când se angajase, era destul de nepriceput. Patronul se

străduise destul de mult să îl învețe cum să se poarte și ce avea de făcut,

dar îl tratase fără mare asprime. Cu toate acestea, patronul se aștepta

de la el și chiar îi ceruse să facă anumite lucruri despre care el credea că

nu sunt tocmai cinstite. A enumerat, de altfel, aceste câteva lucruri față

de mine, cu minuțiozitate și simplitate. Fusese învățat de patronul lui

cum să înșele, fiind parte din „îndemânarea necesară de a vinde marfă”,


= 96 =

fără de care, cum i se spusese, „nimeni nu poate fi un bun vânzător și nu

este potrivit să fie comerciant”.

De exemplu, el trebuia să învețe să își judece clienții după apa-

rențe, atunci când intrau în magazin – după haine, după maniere, după

tonul vocii, fusese învățat să deosebească dacă acea persoană cunoștea

mărfurile pe care dorea să le cumpere și, dacă nu le cunoștea, el trebuia

să pună un preț mai mare, pe cât de mare putea să smulgă de la acea

persoană. Dacă exista vreo obiecție cu privire la prețul vreunui articol,

el trebuia să spună, „n-am vândut niciodată mai ieftin” sau, „noi plătim

acel preț, doamnă, atunci când îl cumpărăm de la fabrică” sau, „nu puteți

cumpăra nicăieri marfă de această calitate mai ieftin în acest oraș”. Cu o

anume categorie de clienți, el trebuia întotdeauna să ceară cel puțin pe

jumătate sau o treime mai mult decât prețul normal pentru că, probabil,

datorită ignoranței clientului, putea să capete acel preț. Dacă nu, atunci

trebuia să îl vândă la un preț mai scăzut, dar totuși peste prețul normal,

spunând în același timp că „nu câștigăm nimic, căci pe acest preț l-am

cumpărat noi” sau, „acesta este cel mai mic preț la care vi-l pot vinde” ori

„n-am mai vândut nimănui atât de ieftin, dar dorim să vă satisfacem do-

rința, pentru că sunteți un client special pentru noi”. Pe scurt, mare parte

a slujbei sale implica să facă lucruri de acest gen, așa că i-am spus ime-

diat că un astfel de comportament era foarte asemănător minciunii, cu

scopul de a înșela.

Oridecâteori el evitase să practice aceste lucruri, patronul, pre-

zent în mod obișnuit acolo, observa acest lucru și își manifesta nemulțu-

mirea față de el.

Tânărul a menționat înaintea patronului său îndoielile sale cu pri-

vire la practicile din magazin, la care patronul râdea mereu de el. I se

spunea că „toți practică așa ceva”, că „nu poți fi un bun comerciant fără

să faci asta”, că „acestea sunt practicile în comerț” și că „ești prea preten-

țios”.

„Știu că sunt pretențios, pentru că vreau să fiu cinstit”, a spus tâ-

nărul, cu un ton de tristețe. „Am fost crescut într-un loc neînsemnat de la

țară, și nu cunosc felul în care lumea aceasta trăiește. Mama mea este o


= 97 =

femeie sărmană, este acum văduvă, și n-a fost în măsură să îmi dea foarte

multă educație, dar nu cred că ea ar fi mândră dacă ar ști cu ce mă ocup.”

„Dar tu crezi că este corect ceea ce faci?”, l-am întrebat eu.

„Nu... adică nu știu, poate că așa stau lucrurile pe aici. Domnul H.

(patronul lui) spune că nu-i nimic păcătos cu asta, iar el este membru al

bisericii. Dar eu cred că mama mea s-ar simți foarte afectată dacă ar ști

ce fac eu zi de zi.”

„Aș îndrăzni să spun că mama ta nu doar că este mai credincioasă,

dar are mai mult bun simț decât o mie de oameni ca patronul tău. Dar

chiar dacă el este membru al bisericii, căci biserica uneori are în rândurile

ei niște membri foarte nevrednici, acesta nu este un om potrivit să te că-

lăuzească în viață. Ascultă de calea pe care mama ta umblă, și refuză sfa-

turile lui.”

„Dar îmi voi pierde locul de muncă”, spuse el.

„Atunci pierde acel loc de muncă, nu ezita nicio clipă.”

„Am semnat contractul pe un an, și încă nu s-a încheiat.”

„Dar aceasta nu este o piedică, tu ești gata să-ți împlinești îndato-

ririle. Care erau îndatoririle din contractul tău? Te-ai angajat să înșeli, să

minți și să amăgești clienții?”

„O, nu, nicidecum.”

„Atunci cu siguranță că nu trebuie să eziți, chiar dacă frica de a-ți

pierde locul de muncă ar putea să te îndemne să faci altceva. Dacă el te dă

afară, pentru că nu vei face ceea ce el îți cere, atunci vei ști că este un om

foarte rău, de care vei fi foarte fericit să te fi despărțit.”

„El spune că afacerea lui se face după regulile sale.”

„Foarte bine. N-ai de ce să obiectezi la aceasta, ci lasă-l să-și facă

afacerea cum dorește. Totuși, el n-are niciun drept să se folosească de tine

în felul în care ți-a cerut, iar dacă se plânge de tine, pentru că nu dorești

să intri în jocul lui, spune-i că nu ți-ai angajat conștiința în slujba lui și

că nu te vei face vinovat de comiterea unor infracțiuni în locul lui. Dacă se


= 98 =

așteaptă ca tu să furi pentru el, atunci cere-i ca el însuși să facă ceea ce

altfel ți-ar cere ție.”

„Atunci când i-am spus că eu cred că astfel de lucruri sunt rele, el

mi-a răspuns că este responsabilitatea lui.”

„Spune-i că la rândul tău ești responsabil să fii plăcut lui Dumne-

zeu, altfel te vei răzvrăti împotriva Lui, căci tu ai ales să slujești Dumne-

zeului adevărului, nu tatălui minciunii.”

„Dacă i-aș spune asta, cu siguranță că mă va concedia.”

„Foarte bine, să te concedieze.”

„Dar n-am niciun loc unde să lucrez altundeva, și el știe asta.”

„Asta nu contează, du-te oriunde și fă orice, muncește la scos car-

tofi, mătură străzile ca să-ți câștigi existența, orice, numai nu te supune

lui nici măcar un ceas, cedând unor astfel de ispite.”

„Dar el spune că toți oamenii fac acest lucru și că nimeni nu poate

rezista în comerț fără să practice aceste lucruri.”

„Știu eu mai bine cum vine treaba aceasta cu „toți fac așa”. Nu este

adevărat. Unii oameni sunt cinstiți și corecți în afacerile lor și nu practică

asemenea lucruri. Un om poate fi cinstit în afaceri la fel cum este și cu

amvonul. Dacă nu poate să fie cinstit în afacerea lui, atunci nu poate fi

afacerist și să ajungă în cer. De aceea, cu cât mai repede părăsești o astfel

de afacere, cu atât e mai bine. În ceea ce privește această afirmație, că

nimeni nu poate rezista în afacerea lui și în comerț fără astfel de practici

- este falsă, complet falsă! Aș vrea să observi oamenii acum, când ești tâ-

năr, să îi examinezi pe cât de mult este posibil, și să vezi ce se alege de ei.

Nu va trebui să treacă mult timp până când vei fi convins de adevărul

acelui proverb vechi, anume că cinstea este cea mai bună cale înainte. Vei

vedea în curând că oameni precum patronul tău sunt tocmai aceia care nu

rezistă mult timp în afaceri. Nu le va merge bine pe termen lung, dacă nu-

și schimbă obiceiurile și nu devin cinstiți.”

„O, este un tip foarte descurcăreț”, spuse tânărul, zâmbind.


= 99 =

„Așa este și Satana cel vechi, foarte descurcăreț, dar este cel mai

mare nebun din univers. Spiritul lui descurcăreț l-a dus la ruină. El este

un falit veșnic, unul care nu poate avea niciun fel de beneficiu de pe urma

tacticilor lui. El este un mincinos cunoscut de toți, așa că nimeni nu-l

poate crede nici dacă se jură. Spiritul descurcăreț al patronului tău nu-i

va aduce niciun bine. Da, ar putea să prospere aici pentru câtva timp. Așa

se întâmplă cu unii oameni. Dar Biblia îi descrie foarte bine pe astfel de

oameni – „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț

și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în pră-

păd, și pierzare” (1 Timotei 6:9). El poate fi bogat, căci asta își dorește, și

va obține această bogăție pe orice cale. Cu toate astea, prin însăși acest

act, a căzut în ispita minciunii, pentru ca astfel să se îmbogățească.

Aceasta este o capcană pentru el – și el este prins în ea. Dacă nu se pocă-

iește și nu se eliberează din această capcană, va fi aruncat în pierzare.”

„Dar voiam să vă spun despre prosperitatea lui în această lume.”

„Nu sunt profet și nici ucenicul vreunui profet. Eu nu cred că Dum-

nezeu va face vreo minune în cazul lui. Dar cred că acest om va eșua! Ține

bine minte acest lucru, căci dacă vei trăi pentru a vedea în ce stare va fi

acest om în 10 sau 12 ani de acum înainte, probabil că îl vei vedea sărac și

într-o stare total depravată.”

„Ce vă face să gândiți astfel?”, spuse el, cu mare mirare.

„Spun asta pentru că nu este cinstit, nu prețuiește adevărul. Min-

ciunile lui îl vor înfrânge în propriile scopuri. Unul după celălalt, clienții

lui, mai ales cei mai buni dintre clienți, vor descoperi că sunt înșelați și îl

vor abandona, pentru că nu-și pot pune încredere în cuvântul lui. Prin

toate minciunile pe care le spune, el va pierde mai mult decât va câștiga.

Cunosc o mulțime de oameni din acest oraș, unii dintre ei comercianți,

alții băcani, alții meșteri, alții croitori, pe care îi evit întotdeauna și îi voi

evita toată viața. Dacă știu că un om m-a mințit odată în afacerea lui, acel

lucru pune capăt oricărei colaborări cu el. Niciodată nu voi mai merge să

cumpăr ceva de la el. Așa este atitudinea mea, și le spun soției mele și

copiilor mei să îl trateze asemănător. Ba chiar, câteodată, le spun și nu-

mele acestor oameni, pentru a-i pune în gardă. Astfel, răutatea pe care ei


= 100 =

o fac este limitată, pentru că adevăratul lor caracter devine cunoscut oa-

menilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care eu cred că patronul

tău nu va prospera. Oricare ar fi comportamentul lui, dacă va continua cu

aceste minciuni, nu va obține decât opusul – ține minte ce-ți spun, căci vei

vedea cu ochii tăi împlinirea acestor lucruri, fiindcă Dumnezeu nu se lasă

batjocorit.”

Cu o mare supărare, tânărul a replicat:

„Nu știu ce aș putea să fac, dacă mi-aș pierde locul de muncă. Abia

de câștig suficient ca să-mi plătesc chiria, mama îmi trimite haine și, dacă

îmi pierd slujba, n-aș putea să-mi plătesc cazarea nici măcar pentru o

lună.”

„Atunci”, am spus eu, „dacă ești plătit atât de puțin, n-o să pierzi

prea mult dacă vei pleca. Nu pretind să știu multe despre cazul tău, dar,

după opinia mea, patronul tău greșește față de tine, îți face o mare ne-

dreptate, este un om crud tocmai prin faptul că te plătește atât de puțin.

Dacă pleci, și nu poți plăti cazarea până când vei avea altceva de lucru,

vino și spune-mi, și voi căuta să te ajut cu ceva.” (De altfel, tânărul nu s-

a aflat niciodată de atunci în circumstanța de a se plânge că nu are de

lucru.)

„Dar dacă va trebui să părăsesc atât de repede locul de muncă”,

spuse tânărul, „acest lucru o va întrista foarte mult pe bătrâna mea

mamă. Ea s-ar gândi că sunt nestatornic sau că altceva s-a întâmplat, că

vina mi-ar aparține. Se va teme ca nu cumva să ajung să îmi distrug vi-

ața.”

„Nici să nu te gândești la asta”, am replicat eu. „Spune-i mamei

tale adevărul, și îi vei umple inima de bucurie. Va fi mulțumitoare lui

Dumnezeu că are un astfel de fiu, și asta o va determina să se roage pentru

tine, lucru pe care ar trebui să ți-l dorești mai mult decât aurul din Ofir”.

Ochii tânărului s-au umplut atunci de lacrimi, și l-am lăsat să ră-

mână în tăcere pentru câtva timp. După aceea, el mi-a spus:

„Nu cred că mai pot sta aici, dar nu știu ce să fac, încotro să apuc.”


= 101 =

„Caută-L pe Dumnezeu mai întâi, și pune-ți încrederea în El. Crezi

că El te va lăsa să suferi pentru că, datorită prețuirii poruncilor Lui, ți-ai

pierdut locul de muncă? Niciodată. Nu așa lucrează El. Cere-I să te călău-

zească.”

„Sunt destul de străin prin părțile acestea”, spuse el, cu o privire

foarte tristă, „cunosc foarte puțini oameni și nu știu unde aș putea găsi

ceva de lucru.”

„Tocmai din acest motiv cere-I lui Dumnezeu să te călăuzească.

Obișnuiești să te rogi?”

„Da, în ultima vreme m-am rugat mai mult. În urmă cu câteva luni,

am început să-L caut pe Domnul, după ce am auzit o predică pe această

temă. Am încercat de atunci încoace, când mai mult, când mai puțin, să

mă apropii de El. Dar nu știu ce să fac în situația mea.”

„Ai vrea să mai răspunzi unei întrebări, pe cât de onest poți?”

„Da, domnule, dacă este drept să răspund la acea întrebare.”

„Întrebarea este aceasta: Este adevărat că seriozitatea ta în căuta-

rea lui Dumnezeu s-a diminuat tocmai atunci când ai început să fii ispitit

la magazin, așa încât nu te-ai mai rugat, iar aceasta ți-a permis să faci

lucruri pe care le considerai greșite, chiar dacă le-ai făcut pentru altci-

neva?”

Tânărul a stat pentru câtva timp în tăcere, părând să se gândească

la întrebare, apoi a răspuns:

„Da, cred că așa s-a întâmplat.”

„Atunci nu stinge Duhul Sfânt”, am spus eu. Apoi am continuat dis-

cuția despre simțămintele sale religioase, și am descoperit că convinge-

rile lui de păcat și dorința lui după mântuire îl făcuseră să fie nesigur

săptămâni la rând dacă să continue sau nu în slujba lui, unde se simțea

obligat să practice tot felul de înșelătorii. Astfel, am putut descoperi do-

vezi suficiente în lucrurile pe care mi le-a povestit cu privire la simță-

mintele lui religioase, anume că practicile de la locul de muncă fuseseră


= 102 =

împotrivitoare încercărilor lui de a ajunge la pocăință. După ce l-am în-

dreptat către cerințele Evangheliei și i-am explicat oferta fără plată a

harului și mântuirii, la care el a ascultat cu atenție deosebită și cu seri-

ozitate, m-a întrebat în final:

„Ce m-ați sfătui să fac cu privire la slujba mea?”

„Fă acest lucru: du-te înapoi la magazin și achită-te de toate înda-

toririle tale cu toată credincioșia și punctualitatea, dar fără să înșeli. Dacă

patronul tău găsește vreo greșeală în tine, explică-i cu blândețe și cu res-

pect că ești gata să faci tot ceea ce este drept, conform cu porunca lui

Dumnezeu, dar că nu poți fi de acord să minți pe nimeni. Dacă nu este

nebun, ar trebui să te placă tot mai mult și să te prețuiască cu atât mai

mult. Ar trebui să își dea seama dintr-odată că are un vânzător pe care se

poate bizui. Dacă acel om este însă nebun și inconștient, probabil că te va

concedia foarte repede. După aceea, poți să te îngrijești de tine și să vezi

ce poți face pentru a găsi de lucru. În toate acestea, bazează-te pe faptul

că Dumnezeu va găsi o cale, va deschide o ușă pentru tine undeva. Mai

înainte de toate însă, pocăiește-te și crede în Domnul Isus Hristos.”

După aceasta, tânărul a plecat, promițând să se întoarcă să ne mai

vedem. Și cu adevărat a revenit. L-a căutat pe Domnul și L-a găsit, deve-

nind un creștin hotărât. S-a alăturat bisericii, dar n-a rămas multă vreme

în acel magazin. Comportamentul lui n-a fost pe placul patronului său.

Totuși, și-a găsit în curând un alt loc de muncă. Era cunoscut pen-

tru integritatea și promptitudinea lui și, după câtva timp, și-a deschis

propria afacere. A prosperat și încă mai prosperă. Au trecut aproape 13

ani de când a venit prima dată la mine, în acel ceas târziu din noapte, iar

acum este un om respectabil, cu familie, fericit și mulțumit și, pe deasu-

pra, deținătorul unor proprietăți mari. Am auzit adesea vorbindu-se de

el ca fiind un membru util al bisericii. Câteodată m-am și întâlnit cu el.

Și-a păstrat obiceiul de a-și deschide toată inima față de mine, atunci

când ne aflăm împreună, și este un lucru foarte plăcut să observ dedica-

rea lui în credință, înaltul simț al respectului și fericirea lui.

Angajatorul lui a intrat în faliment după aproape șapte ani de când

l-a concediat și, mai grav, patronul a ajuns mai corupt în caracterul său


= 103 =

decât în avuțiile sale. Trăiește încă, dar în sărăcie, abia susținându-și

cheltuielile traiului zilnic cu multă trudă.

Cred că integritatea, convertirea și mântuirea acestui tânăr se da-

torează caracterului „bătrânei sale mame”, așa cum o denumea el, cu

mândrie. Lecțiile pe care ea le-a semănat adânc în inima lui și influența

pe care o avea asupra conștiinței lui au fost hotărâtoare. La prima dis-

cuție pe care am avut-o cu el, era un lucru evident că gândul cu privire

la părerea mamei lui îl influența mai mult decât orice altceva. Chiar și

în ziua de astăzi, când mă întâlnesc cu el și când vorbesc cu el despre

credința personală, întotdeauna face o referire la „bătrâna sa mamă”.

Situația acestui tânăr m-a determinat să mă gândesc mult la peri-

colele la care se expun astfel de persoane. Eu cred că, în povestea lui, am

descoperit o cheie care explică situația convertirii lui. Mulți tineri sunt,

în anumite circumstanțe, obiectul evident al influențelor Duhului Sfânt,

dar care, cu toate acestea, nu ajung niciodată să fie convertiți cu adevă-

rat. Experiența acestui tânăr mă convinge că Duhul Sfânt poate fi stins

și se îndepărtează de la ei, tocmai datorită anumitor obiceiuri de la locul

de muncă. Dacă acest tânăr s-ar fi supus patronului său, cine ar fi crezut

că el s-ar fi putut supune vreodată Duhului Sfânt? Nu mi s-ar fi părut un

lucru ciudat ca acest tânăr să se fi preocupat în mod deosebit de viitorul

său pământesc și de prosperitatea lui pe această lume. Era sărac. „Bă-

trâna lui mamă” era săracă. N-avea niciun prieten pe care să se sprijine.

Într-o astfel de situație, neliniștea lui cu privire la siguranța materială

putea fi scuzabilă dar, în același timp, tocmai influențele pe care le avea

ceas de ceas îi transformau această neliniște într-un prilej de ispitire la

păcat. Înainte să-l cunosc, aproape că ajunsese să creadă că acele min-

ciuni și practici necinstite erau un lucru necesar pentru succesul în afa-

ceri. El observase nerăbdarea patronului său de a se îmbogăți. Fusese

batjocorit și ridiculizat pentru că era prea cinstit, doar pentru că el ale-

sese să acționeze potrivit conștiinței lui. Aceasta era o încercare și o is-

pită foarte periculoasă pentru un tânăr la acel loc de muncă. A fost un

lucru dificil pentru mine, atâta cât pot spune, să-l smulg din această cap-

cană a diavolului. Mi se pare foarte probabil că un mare număr de tineri


= 104 =

sunt împiedicați să-L caute pe Dumnezeu tocmai de nerăbdarea nepotri-

vită cu privire la lucrurile lumești, o neliniște hrănită și alimentată până

la nebunie de spiritul, exemplul și influența patronilor lor. Prin această

nerăbdare de a se îmbogăți, o nerăbdare neînțeleaptă și nebunească,

inima este răvășită, conștiința este încețoșată de tot felul de lucruri so-

fisticate, tinerii ajung să se împotrivească lui Dumnezeu și să uite de

datoria de a căuta veșnicia cerului. Toate acestea se petrec tocmai la acea

vârstă când inima ar trebui să fie bucuroasă, când caracterul începe să

se stabilizeze, așa încât este foarte important ca Duhul lui Dumnezeu și

Cuvântul lui Dumnezeu să nu fie lepădate. Prin această nerăbdare de a

se îmbogăți, dimineața strălucitoare a tinereții este acoperită de norii

negri ai grijilor, iar sufletul nemuritor se lipește de lumea aceasta ca și

cum ar fi încătușat cu lanțuri de fier! Niciun tânăr n-ar trebui să se simtă

sigur să intre în lumea afacerilor din această lume atâta vreme cât nu-și

are nădejdea fixată clar asupra lui Hristos și hotărârea neclintită de a

asculta de Dumnezeu, de a câștiga cerul, indiferent care sunt celelalte

lucruri pe care le-ar pierde. Ar fi foarte bine dacă fiecare astfel de tânăr,

atunci când este înconjurat de influențele lăcomiei și de alte mii de is-

pite, se ține alipit de Cuvânt, să fie condus la locul rugăciunii și să-și

amintească de „bătrâna mamă”.


= 105 =

49

Un cuvânt adresat

unui păcătos

Am trăit puține perioade de o răceală mai mare și care să promită

mai puține lucruri cu privire la înaintarea credinței, precum aceea când

o tânără femeie m-a căutat pentru a mă întreba ce să facă pentru a fi

mântuită. Faptul că ea m-a căutat m-a surprins întrucâtva. Nu mă aștep-

tam la acest lucru. Nu observasem niciodată la ea vreun lucru care să

sugereze că tratează problema mântuirii cu vreo seriozitate specială. Dar

acum, părea că este trezită la un simțământ al datoriei ei și al pericolului

spiritual în care se afla, și părea că este cu totul în căutarea harului lui

Dumnezeu.

După prima parte a conversației și după ce i-am dat câteva îndem-

nuri la care mă gândeam că sunt adaptate stării inimii ei, am întrebat-o

ce anume o determinase să acorde atenție subiectului mântuirii acum,

prin comparație cu perioada anterioară. Ea a răspuns în felul următor:

„Totul a plecat de la ceea ce mi-ați spus într-o seară, pe când ieșeam

din clădirea bisericii. Când ați trecut pe lângă mine, mi-ați spus foarte


= 106 =

simplu, „Mary, un singur lucru este necesar”. N-ați mai spus nimic al-

tceva, ci ați trecut mai departe, dar eu n-am putut uita aceste cuvinte.”

Eu uitasem de acea circumstanță cu totul, dar se pare că acele cu-

vinte pătrunseseră adânc în inima ei.

Predica pe care o rostisem în acea seară, și pe care o ascultase,

nu-i fusese de niciun ajutor, dar totuși nu putea uita acele cuvinte pe

care i le-am adresat personal – „Mary, un singur lucru este necesar”.

Acum ea se află în posesia acelui „singur lucru”.

Sunt convins că un mesaj adresat personal poate fi la fel de efici-

ent pe cât este propovăduirea publică, la fel cum o scrisoare transmisă

personal poate fi la fel de eficientă pe cât este un ziar. Ba chiar se poate

să fie mai eficientă cea personală. Adeseori adresarea personală țintește

inima, pe când cealaltă pare rareori îndreptată către inimă. Una se adre-

sează personal, pe când cealaltă se adresează tuturor, dar rareori știe să

citească atât de bine inima. Un cuvânt adresat unui păcătos poate fi ade-

sea mai eficient decât o mulțime de predici. Fără îndoială, secretul con-

vingerii păcătoșilor stă în aceasta – să-i conducem la aplicarea personală

a adevărului Scripturii.

Totuși, haideți să nu disprețuim predicile. Ele sunt rânduite de

Dumnezeu pentru a fi marile mijloace ale mântuirii. Predicile pe care

Mary le-a auzit au reprezentat probabil lucrurile care au pregătit-o ca să

fie trezită de un singur cuvânt, de o singură frază adresată personal, dar

fără de care acele cuvinte probabil că n-ar fi avut niciun efect. Însă este

foarte probabil ca predicile să fi fost la rândul lor insuficiente în lipsa

acelui îndemn personal: „Mary, un singur lucru este necesar.”


= 107 =

50

„Nimeni nu mi-a

spus nimic”

Titlul pe care l-am dat acestei schițe este preluat de pe buzele unui

tânăr care a devenit ulterior membru în biserica mea. El m-a vizitat

cândva pentru a discuta cu mine pe tema datoriei sale religioase și, după

ce am conversat cu el câtva timp și i-am spus anumite lucruri potrivit

stării sale sufletești, l-am întrebat cum de nu s-a preocupat anterior de

subiectul mântuirii sale.

„Nimeni nu mi-a spus nimic”, răspuns el.

„Da”, am replicat eu, „dar eu ți-am spus o mulțime de lucruri”.

„Știu că dumneavoastră ați făcut asta în predici, dar prin expresia

de mai înainte voiam să spun că nimeni nu mi s-a adresat personal, până

ieri.”

„Cine ți-a spus și ce anume ți-a spus ieri?”

„Am vorbit cu Henry Clapp”, spuse el, Henry fiind un tânăr care

căpătase credința în Dumnezeu de curând.

„Și ce ți-a spus Henry?”


= 108 =

„M-am întâlnit cu el pe stradă”, spuse el, „și m-a oprit, spunându-

mi că vrea să vorbim câteva lucruri și întrebându-mă dacă îi dau permisi-

unea să-mi vorbească. Eu am răspuns afirmativ, iar el a adăugat foarte

clar că „este vremea potrivită să începi să-L cauți pe Domnul ”.”

„Și ce i-ai răspuns?”

„Nu cred c-am avut prea mult timp să-i răspund, căci el a continuat

să vorbească. Dar, atunci când ne-am despărțit, i-am spus cumva de la

distanță, „ai dreptate, Henry”. El mi-a aruncat o privire peste umăr și mi-

a răspuns – „atunci fă asta” - după care a plecat.”

„L-ai mai văzut de atunci?”

„Nu, domnule.”

„Tu spui că nimeni nu ți-a zis nimic până ieri. Dacă el sau oricine

altcineva ți-ar fi vorbit înaintea zilei de ieri, crezi că ai fi început să-L

cauți pe Domnul?”

„Cred că da.”

Aceasta era opinia tânărului. Și și-a păstrat această opinie timp

îndelungat. Ultima dată când i-am vorbit pe tema credinței, mi-a spus că

el credea că „L-ar fi căutat pe Domnul cu mulți ani înainte, dacă i-ar fi

vorbit cineva despre această nevoie.”

Iată, așadar, un tânăr care trăia în mijlocul unei comunități creș-

tine, ajungând la vârsta de peste 20 de ani, participând regulat la bise-

rică, cunoscând mulțimi de bărbați și femei creștini, și totuși „nimeni nu

i-a spus nimic!” Prima frază care i-a fost adresată l-a câștigat.

Există puține îndatoriri mai dificile pentru creștinii înțelepți și

implicați ca aceea de a hotărî ce să spună, dacă să spună ceva sau când

să vorbească persoanelor necredincioase cu care se întâlnesc. De multe

ori, acestor creștini le este teamă să spună ceva pe tema credinței, oricât

de neînsemnat, ca nu cumva să trezească împotrivirea sau dezgustul ne-

credincioșilor.

Nimeni nu poate să-i învețe care este datoria. Ceea ce poate fi res-

ponsabilitatea unuia, poate să nu fie a altuia. Chestiunea depinde de atât


= 109 =

de multe aspecte, precum caracterul, intimitatea, timpul, locul, ocazia,

vârsta și o mulțime de alte circumstanțe, încât niciun om înțelept nu va

încerca vreodată să stabilească o regulă generală cu privire la oportuni-

tatea discuțiilor evanghelistice. Dar dacă inima unui creștin arde de ne-

răbdare pentru convertirea păcătoșilor, așa cum ar trebui, rareori va da

greș atunci când vorbește acestora. Dacă creștinul va vorbi unui păcătos

neconvertit cu dragoste, cu discreție, fără să caute ceartă, cu umilință și

cu un spirit de rugăciune, cuvintele sale nu vor răni pe nimeni. Ar putea

să nu producă foarte mult bine, dar cel puțin poate încerca. Oamenii ne-

convertiți care se află printre cei ce sunt poporul lui Dumnezeu, cu care

se întâlnesc zi de zi, și care le sunt prieteni, rude, vecini, tovarăși, cu

siguranță că n-ar trebui să spună – „nimeni nu mi-a spus nimic” sau „ni-

ciunui om nu i-a păsat de sufletul meu.”


= 110 =


= 111 =

51

Rugăciunea în familie

Un bărbat din parohia mea, în vârstă de aproape 40 de ani, a de-

venit, așa cum speram, copilul lui Dumnezeu, după o perioadă îndelun-

gată de frământare. Nu exista nimic în convingerile sale sau în fericita

sa convertire, atâta cât puteam discerne, care să fie foarte special, până

când am descoperit caracterul distinct al gândurilor și simțămintelor

sale religioase.

Dar acest bărbat nu-și propusese să se alăture bisericii, așa cum

mă așteptam să constate că este datoria lui. Perioadele în care biserica

se împărtășea la Cina Domnului treceau una după alta, și el rămânea

departe de Masa Domnului. Am fost surprins de acest lucru și mi se părea

ciudat, cu atât mai mult cu cât vedeam interesul lui constant în înainta-

rea în umblarea cu Domnul, și credința lui statornică în Hristos, pe care

le avea. Am discutat deschis cu el despre datoria mărturisirii publice a

credinței sale. El știa că aceasta este datoria lui și, cu toate acestea, încă

era refractar. Avea o nădejde clară asupra mântuirii, era prezent con-

stant la biserică, se ruga, dar ezita să-L mărturisească pe Hristos înain-

tea oamenilor. Atâta cât puteam descoperi din conversațiile cu el, moti-

vul ezitării lui consta dintr-o teamă ca nu cumva să dezonoreze credința,

dacă o mărturisea, ca și o dorință de a avea o nădejde mai neclintită.


= 112 =

Ceea ce i-am spus cu privire la aceste aspecte părea să îl satisfacă, și

totuși el a rămas departe de Cina Domnului, chiar dacă spunea câteo-

dată: „cred că trebuie să fie un mare privilegiu să particip la comuniunea

cu Hristos.”

Mi-am propus să descopăr, dacă era posibil, motivul pentru care

un om cu vederi religioase atât de clare, cu o credință atât de vizibilă și

cu o nădejde atât de temeinică în credință, să ezite într-un aspect al în-

datoririlor religioase în care el însuși recunoștea că este obligat. Am des-

coperit, spre surprinderea mea, că el nu se ruga niciodată în familie.

Simțea o reținere de nedescris față de acest lucru. El însuși se mira de

asta, deși știa că este un aspect pe care trebuia să-l corecteze. Se învino-

vățea, dar încă simțea această reținere. Acest lucru mi-a clarificat în-

treaga enigmă. Nu m-am mai mirat de întreaga lui ezitare cu privire la

mărturisirea deschisă a credinței. N-am avut nicio îndoială, căci temerile

sale de a dezonora credința și așteptarea lui după o siguranță mai mare

a mântuirii, toate izvorau din neglijarea rugăciunii în familie. I-am spus

acest lucru și l-am îndemnat să se achite de această responsabilitate,

întrucât una o precedă pe cealaltă. Soția lui l-a îndemnat să facă asta, și

totuși el a omis. În final, am mers la locuința lui și am început să fac eu

acel lucru, alături de el. De la acel moment, el a continuat să se roage în

familie și din acea clipă toate dificultățile și piedicile din calea lui au

dispărut. Înainte de a se alătura Bisericii, mi-a spus următoarele lucruri:

„A fost o mare încercare pentru mine să încep să mă rog alături de familia

mea, dar acum găsesc o mare bucurie în asta. N-aș mai omite rugăciunea

alături de familia mea în nicio circumstanță. De când am început să o

practic, o găsesc foarte plăcută. Mă mângâie și mă întărește”.

N-a mai avut acum nicio ezitare în a veni înaintea lumii și în a-L

mărturisi public pe Hristos.

Neglijarea unei responsabilități creștine ne face adesea nepotri-

viți pentru o altă responsabilitate. Dumnezeu îl răsplătește pe cel cre-

dincios, dar un mare principiu de care El se folosește în răsplătirile Sale

este acesta – atunci când suntem credincioși într-un lucru, El ne dă harul

să fim credincioși într-un alt lucru. „Căci celui ce are, i se va da, și va

avea de prisos” (Matei 13:12).


= 113 =

52

Doctrinele reconciliate, sau

suveranitatea și liberul arbitru

Mă întâlneam cândva în mod repetat cu un membru al bisericii

care locuia pe strada mea, iar natura conversației pe care o purtam l-a

determinat să îmi ceară să readuc în discuție o conversație pe care o

avusesem cândva, pe când acesta deschisese față de mine subiectul reli-

giei. Uitasem de aceasta în totalitate. Apoi el s-a referit la perioada în

care se simțea tulburat spiritual, după care a căpătat credința în Hristos

și, astfel, a menționat subiectul specific cu care venise la mine ca să îmi

pună tot felul de întrebări. Dar eu nu îmi mai aminteam nimic din ceea

ce îi spusesem. De aceea, el a continuat conversația în felul său, după

care i-am solicitat favoarea de a scrie tot ce își amintea legat de acea

discuție, lucru pe care el l-a și făcut. Voi transcrie aici parte din scrisoa-

rea lui, care stă înaintea ochilor mei.

„La vremea când am crezut că gândurile mele au fost îndreptate de

către Duhul Sfânt să se concentreze mai mult decât de obicei asupra lui

Dumnezeu și a veșniciei, și pe când mă străduiam să capăt o lumină mai

clară asupra învățăturilor Bibliei, mintea mi-a rămas blocată în anumite


= 114 =

dificultăți cu privire la aparenta inconsecvență a unei doctrine prin com-

parație cu o alta. Nu puteam să le cred, atunci când le puneam una înain-

tea celeilalte. Cu toate acestea, luate separat, le găseam foarte corecte.

Astfel, dificultatea aceasta a ajuns să fie atât de mare pentru mine, încât

mi se părea un obstacol de netrecut în căutarea mea după calea cea în-

gustă, căci mi se părea că blochează accesul meu pe ea și mă determină să

ajung într-o stare disperată cu privire la orice nădejde de progres spiri-

tual. Totuși, am ajuns să privesc la acest obstacol cu o dorință sinceră de

a înțelege învățătura Scripturii, așa încât să pot merge înainte.

În timp ce mă aflam în această stare a inimii, un prieten mi-a soli-

citat să discut cu un predicator care avea experiență deosebită și o repu-

tație foarte bună cu privire la învățătura lui. L-am vizitat la el acasă și am

fost invitat cu toată căldura să îmi dezvălui simțămintele, cu promisiunea

că mă va ajuta pe cât va fi posibil. I-am cerut să îmi explice cum poate fi

Dumnezeul omniprezent și suveran activ în toate lucrurile, controlând și

dirijând materia și spiritul, și totuși omul este lăsat liber pe calea sa, liber

să aleagă, și responsabil pentru toate acțiunile sale. El a răspuns că se

considera capabil să explice aceste dificultăți aparente și să mă ajute să

trec peste această piedică, și a început imediat argumentațiile și ilustra-

țiile sale. Am uitat modalitatea specifică în care el a făcut aceste lucruri,

dar ceea ce nu am uitat a fost că, pentru început, mintea mea neantrenată

părea să fie complet pierdută și confuză, ca și cum aș fi ajuns într-un la-

birint. Apoi, după ce și-a făcut remarcile vreme de câteva minute, s-a oprit

și m-a întrebat dacă am înțeles ceea ce mi-a spus. M-am simțit obligat să

mărturisesc că nu înțelesesem nimic. Apoi, cu multă atenție, a făcut ob-

servația că gândirea mea nu era capabilă să înțeleagă o deducție logică de

acea natură, și am plecat întrucâtva dezamăgit și cu mari îndoieli dacă

problema ținea de incapacitatea mea de a înțelege sau de subiectul discu-

tat, ori chiar de argumentele aduse de acel predicator.

La scurtă vreme după aceasta, am mers și am vizitat un alt predi-

cator cunoscut, care obișnuia să invite pe orice oameni la locuința sa, dacă

aceștia doreau să discute cu el pe teme religioase. După o scurtă conver-

sație generală, am repetat aceeași întrebare pe care o adresasem anterior

celuilalt predicator, adăugând faptul că mi se spusese că acea dilemă poate


= 115 =

fi explicată cu claritate, și cerându-i acestui predicator să-mi ofere o ex-

plicație rezonabilă. După o pauză de o clipă, acesta a răspuns: „Nu, și, de

altfel, niciun alt om nu îți poate explica acest lucru. Dacă vreun om îți

spune că poate să-ți ofere o explicație plauzibilă, acel om nu spune adevă-

rul”. Acest răspuns scurt, dar abrupt, oferit cu o hotărâre deosebită, a

produs un efect remarcabil asupra gândirii mele. Părea că un simț al in-

comprehensibilității lui Dumnezeu s-a pogorât asupra mea cu o putere

imensă. Învățăturile Lui mi se păreau acum că fac parte din căile Sale, iar

aceste căi erau de nepătruns. Mă simțeam de parcă fusesem izbit dintr-o

dată, cu mare violență, de cealaltă parte a zidului, și de parcă acest zid

era atât de înalt, încât bloca complet calea mea către Dumnezeu. Cu toate

acestea, această învățătură era încă obiectul uimirii și admirației mele,

chiar dacă, în aparență, nu mai făcea parte din obiectul meu de studiu.

După câteva momente, acel învățător a adăugat că ar putea să mă

convingă de adevărul celor două doctrine pe care le menționasem. Astfel,

aducând câteva argumente scurte, plecând de la Dumnezeu în calitate de

Creator al tuturor lucrurilor, el a arătat mai clar și mai specific pentru

gândirea mea felul în care Dumnezeu este complet suveran peste toate lu-

crările Sale. De asemenea, cu privire la celălalt aspect al întrebării mele,

mi-a arătat, începând cu percepția fiecărui om cu privire la libertatea vo-

inței, că aceasta este o dovadă indiscutabilă în favoarea adevărului acelei

doctrine. Apoi, făcând aluzie la axioma că adevărul este consecvent în

toate aspectele lui, și că aceste adevăruri sunt consecvente unul cu celă-

lalt, m-a lăsat să mă gândesc la aceste lucruri de unul singur.

Mi-aș permite să adaug faptul că nu pretind că sunt judecătorul

înțelepciunii celor doi predicatori, cu privire la felul în care mi-au explicat

aceste lucruri, dar, în cazul meu, știu foarte bine că nici măcar cele mai

laborioase argumente și explicații n-ar fi fost eficiente nici măcar pe ju-

mătate în rezolvarea dificultății mele pe cât a fost acel răspuns simplu și

direct.

Chiar dacă au trecut ani mulți de la acea conversație, ultimul răs-

puns menționat rămâne încă viu în memoria mea, și îmi este permanent

de folos, mai ales când speculațiile zadarnice pe astfel de subiecte încearcă

să pătrundă iarăși în mintea mea.”


= 116 =

Lucrurile ascunse aparțin lui Dumnezeu, pe când cele descoperite

ne aparțin nouă. Dacă încercăm să invadăm tărâmul tainelor lui Dumne-

zeu, nu câștigăm mare lucru. De fapt, orice om va încerca acest lucru.

Așa este natura omului. Mintea omului nu este dispusă să se oprească la

granițele cunoașterii sale, graniță pe care Dumnezeu a stabilit-o clar

pentru această lume. De aceea, omul se va strădui în zadar să depășească

aceste granițe. „Căci cunoaștem în parte, și prorocim în parte; dar când

va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși” (1 Corinteni 13:9-

10).

Există un motiv important pentru care nu ni se permite să cunoaș-

tem toate lucrurile – pur și simplu pentru că nu suntem Dumnezeu. Sin-

gura utilitate religioasă reală care rezultă din încercarea de a înțelege

lucrurile care nu ne sunt descoperite constă din faptul că aflăm în felul

acesta că trebuie să ne smerim. Acest act, această încercare, ne demon-

strează ce ființe inferioare suntem, cât de neștiutori suntem, cât de li-

mitați ne-am născut și rămânem în această lume. De aceea, aceste lu-

cruri ar trebui să ne convingă să-I lăsăm lui Dumnezeu locul Lui cel înăl-

țat, infinit de înălțat față de noi.

Dacă nu greșesc, acei oameni, acei predicatori care se străduiesc

din răsputeri să apere căile lui Dumnezeu înaintea oamenilor, să arate

clar lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a revelat, acei oameni, în fapt,

diminuează aprecierea noastră față de Dumnezeu mai mult decât să ne

ilumineze gândirea. Ei Îl ilustrează pe Dumnezeu ca și cum nu ar fi atât

de departe de mintea omului, ca și cum n-ar fi infinit superior nouă. Dacă

ei consideră că au adus lumină în privința acelor lucruri nedescoperite,

care aparțin exclusiv lui Dumnezeu, este foarte probabil ca ei să presu-

pună acest lucru, însă au ajuns să știrbească caracterul și căile Lui, în-

cercând să le coboare la înțelepciunea omului. Astfel, acești oameni ar

putea să ne conducă mai degrabă la mândrie decât la smerenie. Ei nu ne

duc mai aproape de Dumnezeu, ci au făcut ceva care ne determină să Îl

percepem pe Dumnezeu ca și cum ar fi egalul nostru. Acești oameni nu

ne-au adus mai multă cunoștință, ci ne-au convins (într-un mod eronat)

că noi, oamenii, nu suntem atât de ignoranți și limitați pe cât am crede.


= 117 =

Acesta este un rezultat trist, nefericit. Ar fi mai bine să ajungem la con-

cluzia opusă, pentru ca astfel să Îl vedem pe Dumnezeu ca Dumnezeu și

astfel o ființă de nepătruns. „Acoperă față scaunului Său de domnie, și Își

întinde norul peste el” (Iov 26:9). Este mult mai bine să-i arătăm unui

păcătos „norul” și să-i îndreptăm privirea către acest nor, făcându-l să

rămână uimit la vederea lui și să-și simtă ignoranța și neputința, dimen-

siunea infinit mai mică, decât să-l facem să gândească (greșit) că acela

n-ar fi în realitate un „nor”.

Mintea omenească trebuie să se oprească undeva. Nu putem ști

totul. Sigur, atunci când devenim deplin convinși de acest lucru, ajungem

să ne însușim un mare adevăr. Ba mai mult, câștigăm când ajungem să

vedem clar acea limită care marchează tărâmul cunoașterii noastre și

granița către tărâmul cunoașterii care aparține doar lui Dumnezeu. Acea

linie de demarcație ține foarte mult de realități concrete. Într-o parte a

acestei linii stau realitățile, iar în cealaltă parte cauzele și explicațiile.

Realitățile sunt de partea noastră, și ne sunt oferite pentru a fi cunos-

cute, pentru că pot fi dovedite în mod adecvat. Cauzele sunt de partea

lui Dumnezeu, și ele nu pot fi cunoscute de către noi, pentru că nu ne

sunt descoperite. Felul în care Dumnezeu poate fi un Stăpân suveran și

eficient peste toate lucrurile, și totuși omul să rămână liber în voința și

acțiunile sale era întrebarea care-l necăjea pe acest tânăr, când începuse

să Îl caute pe Dumnezeu. Această chestiune nu era legată de realități, ci

de cauze și, de aceea, nu ținea de responsabilitatea sa. Astfel, alegând să

se amestece peste lucrurile care nu sunt descoperite omului, el a ajuns

să se poticnească de un aspect dificil pentru mintea lui.

Ce aș fi putut să îi spun acestui tânăr? Mi se părea că este deopo-

trivă cinstit și înțelept să-i spun adevărul pe față și cu claritate: „Nu, și,

de altfel, niciun alt om nu îți poate explica acest lucru. Dacă vreun om îți

spune că poate să-ți ofere o explicație plauzibilă, acel om nu spune adevă-

rul.” Acesta era răspunsul potrivit, pentru că era cel adevărat. În relata-

rea acelui răspuns, acest tânăr îl denumește foarte politicos „întrucâtva

abrupt”, dar ar fi putut să-l denumească pe bună dreptate un răspuns

dur. După părerea mea, tocmai în aceasta a constat superioritatea răs-

punsului – acesta e motivul pentru care acel răspuns a slujit scopului lui.


= 118 =

Era condensat și indubitabil. Într-o exprimare scurtă și rapidă, acesta a

zdrobit întreaga sa armată de dubii și dificultăți. I-a arătat că el se luptă

cu imposibilul, cu ceva dincolo de capacitatea omului de înțelegere, un

lucru care nu-i era adresat și pe care trebuia doar să îl creadă și să treacă

mai departe, lăsându-l în grija lui Dumnezeu. El a mai spus că „părea că

un simț al incomprehensibilității lui Dumnezeu s-a pogorât asupra mea cu

o putere imensă. Învățăturile Lui mi se păreau acum că fac parte din căile

Sale, iar aceste căi erau de nepătruns.” După care a afirmat că „cele mai

laborioase răspunsuri și explicații n-ar fi fost eficiente nici măcar pe ju-

mătate în rezolvarea dificultății mele pe cât a fost acel răspuns simplu și

direct.” Superioritatea acelui răspuns a constat în claritatea și simplita-

tea lui, în faptul că a fost adevărul spus în doar câteva cuvinte. Tânărul

spunea că acest răspuns i-a fost permanent util, păzindu-l de speculațiile

deșarte. Utilitatea răspunsului a constat în faptul că l-a condus la hotă-

rârea de a-L lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și de a constata care este

limita cunoașterii sale.

Fără îndoială că tulburarea sa consta din aceea că nu știa cum ar

putea fi împăcate doctrinele menționate inițial. Dar aceste doctrine nici

nu au nevoie să fie împăcate. Ele nu sunt în situația de a fi necesară

concilierea lor. Dumnezeu este un suveran eficient peste toate lucrurile.

Aceasta este una dintre doctrine, și a fost ușor să îi demonstrez acest

lucru, iar el să fie deplin mulțumit cu explicația. Orice om poate să de-

monstreze acest lucru. Pe de altă parte, omul este o ființă liberă și res-

ponsabilă. Aceasta este cealaltă doctrină și este, la rândul ei, ușor de

demonstrat. Amândouă sunt adevărate, motiv pentru care nu au nevoie

să fie împăcate. Nu există nicio inconsecvență între ele. Și această expli-

cație ar trebui să fie suficientă.

Dacă vreun om ar încerca să treacă dincolo de acest lucru și,

printr-o explicație metafizică a stăpânirii suverane a lui Dumnezeu și

prin explicarea libertății omului, să demonstreze cum pot fi adevărate

aceste lucruri, el nu va face altceva decât să se împotmolească în noroi

– și va întuneca sfatul lui Dumnezeu prin cuvintele lui nebune.


= 119 =

Un păcătos neconvertit nu este împăcat cu Dumnezeu, iar acesta

este motivul pentru care el nu este satisfăcut cu învățătura despre Dum-

nezeu. După părerea mea, aceste doctrine trebuie prezentate întot-

deauna într-o astfel de modalitate încât să indice originea lor divină,

pentru a arăta că ele sunt asemenea lui Dumnezeu. Apoi, un păcătos ne-

convertit va fi înclinat să respingă aceste doctrine, la fel cum Îl respinge

pe Dumnezeu. Astfel, convingerile sale asupra faptului că are o inimă rea

vor deveni tot mai clare și mai stabile. Și chiar dacă nu se va întâmpla

acest lucru, el va rămâne cu impresia că aceste doctrine sunt așa cum

sunt, pentru că ele sunt în acord cu Autorul lor infinit. Dacă el ajunge să

fie împăcat cu Dumnezeu, nu se va mai necăji cu aceste doctrine. De

aceea, avem datoria să îl determinăm să se împace cu Dumnezeu așa cum

este Dumnezeu, adică Suveranul de nepătruns, o taină infinită pentru

mintea limitată a omului, „Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică”

(Isaia 57:15). Dacă omul ajunge să fie satisfăcut cu învățături false des-

pre Dumnezeu, toată religia lui va fi o religie falsă. Un Dumnezeu care

poate fi înțeles pe deplin nu mai este deloc Dumnezeu, căci cunoașterea

nu mai este infinită. Omul trebuie să fie constant atent ca nu cumva să

se trezească „amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o

mândrie deșartă, prin gândurile firii lui pământești” (Coloseni 2:18).


= 120 =


= 121 =

53

Nu mă pot ruga, sau

cele două surori

S-a întâmplat că eram în biblioteca unei școli, alături de un prieten

apropiat, când două tinere au intrat în încăpere, iar el mi le-a prezentat

ca fiind două surori ce veniseră dintr-un stat mai îndepărtat pentru a fi

eleve ale sale. Nu auzisem niciodată de ele până atunci și nici nu le în-

tâlnisem. Cea mai în vârstă părea să aibă aproape 20 de ani, iar cealaltă

era mai tânără cu vreo doi-trei ani. Prietenul meu a fost chemat după

câtva timp într-o altă încăpere pentru câteva momente, iar eu am fost

lăsat acolo, alături de aceste două tinere. M-am gândit că n-ar trebui să

pierd o așa oportunitate, așa că am simțit că este de datoria mea să le

vorbesc pe tema mântuirii sufletelor lor. Am devenit foarte repede în-

cântat de ele, după o scurtă conversație generală, în decursul căreia am

încercat să pregătesc discuția evanghelistică. Mi se părea că erau niște

tinere foarte talentate și am fost plăcut impresionat de franchețea și

simplitatea manierelor lor, ca și de dragostea pe care o aveau una față

de alta, ca surori.

Le-am întrebat dacă erau membre ale bisericii. Mi-au răspuns ne-

gativ.


= 122 =

„Și credeți că vreți să trăiți așa, fără credință?”, am spus eu.

„Nu suntem creștine”, a venit răspunsul din partea lor.

Mama lor era membră a bisericii, iar ele mi-au spus că „studiaseră

religia cândva, destul de mult”, dar au insistat că „nu sunt creștine”.

„Și de ce nu?”, am zis eu.

Întrebarea mea a părut să aducă confuzie asupra lor pentru o

clipă, așa că m-am străduit să le scot din acea stare prin niște remarci

cu caracter general, lucruri care nu implicau un răspuns din partea lor.

Le-am cerut apoi permisiunea să le vizitez.

După aproape o săptămână, am avut o nouă discuție. Devenisem

și mai încântat de ele. Mi se păreau deschise, blânde, simple în ceea ce

privește onestitatea, și fără ifose. Totuși, în ceea ce privește înclinațiile

religioase, am descoperit puține lucruri care să îmi producă bucurie, și

chiar mai puține cu privire la opiniile lor religioase. Mințile lor păreau

să fie pline de tot soiul de idei metafizice cu privire la credință, lucruri

pe care nu le puteam deloc vedea alături de Biblie sau de bunul simț, dar

de care ele erau foarte atașate și despre care spuneau că sunt în acord

cu învățăturile pe care le auziseră dintotdeauna în biserică. Pe când le-

am îndemnat să acorde atenție imediată mântuirii lor, tot ceea ce le spu-

neam părea să fie respins, sau adevărul prezentat ajungea să nu valoreze

nimic, căci era contracarat constant de o simplă idee din partea lor. Acea

idee avea să își facă apariția continuu prin întrebări de genul, „Cum am

putea să-L căutăm pe Dumnezeu cu astfel de inimi?” sau „Cum putem face

vreun lucru fără să avem Duhul Sfânt?” sau „Ce putem face, dacă Dumne-

zeu nu ne dă motivațiile corecte?” Aceasta era principala lor dificultate.

Ele susțineau cu îndârjire că „nu putem face nimic” și că nu erau capabile

de nicio încercare de a-L căuta pe Domnul, întrucât inimile lor erau gre-

șite și, de aceea, nu puteau să-L „caute pe Dumnezeu cu simțăminte co-

recte”. Niciun lucru, nici o încercare, niciun gând al lor „nu putea fi ac-

ceptabil înaintea lui Dumnezeu”, și nici nu putea să fie de vreun folos

pentru ele. Aceste tinere se agățau constant de această idee, ba chiar cu

încăpățânare.


= 123 =

La început, am presupus că această idee constituia un gând trecă-

tor în mintea lor dar, la a doua discuție, am descoperit că această gândire

făcea parte din însăși ființa lor. Ideea care le împiedicase de la orice în-

cercare de a căpăta credința devenise întrețesută în toate gândurile lor

și în toate simțămintele lor religioase. Fusese hrănită vreme îndelungată

și folosită atât de des, încât acum își făcea apariția într-un mod spontan

și afecta orice gând privitor la religia personală. Tinerele foloseau

această idee atât de natural, cu atâta ușurință, în forme atât de variate

și făcând atât de repede conexiunile, încât am început să cad în deznă-

dejdea că n-aș putea să le influențez în vreun fel. Totuși, m-am hotărât

să încerc. M-am preocupat în mod deosebit să le asigur de faptul că îmi

păsa foarte mult de starea lor spirituală, cu toată sinceritatea, că se bu-

curau de stima mea și că inima mea era tristă la vederea a două fete atât

de inteligente și blânde, care erau prinse într-o amăgire atât de mare.

Mi-am propus să le câștig încrederea. După ce am aflat suficient de bine

care era starea inimii lor și piedica lor principală, m-am asigurat că le

comunic cu toată dragostea faptul că greșeau în multe dintre ideile lor

și că puteau cu siguranță să găsească harul lui Dumnezeu, dacă l-ar fi

căutat pe calea biblică. Pentru a le da o direcție practică către care să se

îndrepte, le-am cerut să citească cu atenție și cu rugăciune capitolul 55

din cartea Isaia, spunându-le că, după părerea mea, aceea era dovada

adevărului pe care l-am transmis și în special dovada modului în care

Dumnezeu le cheamă la El și le încurajează să vină, potrivit cu bunătatea

și dragostea Lui infinite. Amândouă au promis că vor citi, dar am obser-

vat că n-au promis și că se vor ruga, așa cum le cerusem.

În toate ideile lor referitoare la credință, cele două fete păreau

foarte asemănătoare. Piedica lor era aceeași. De aceea, m-am hotărât să

discut cu fiecare separat, pentru că am suspectat că erau reciproc o pi-

edică, una față de cealaltă. Atunci când una dintre ele spunea, „nu-L pot

căuta pe Dumnezeu cu o astfel de inimă”, cealaltă avea adesea să reitereze

aceeași idee, chiar dacă sub o altă formă, iar acest lucru demonstra că

ele se influențau reciproc. Am sperat că eroarea lor poate fi corectată pe

măsură ce le-am îndemnat separat să acorde atenție mântuirii sufletelor


= 124 =

lor. Așa cum mi-am închipuit, sora mai tânără era mai ușor de influențat,

așa că m-am hotărât să încep cu ea.

Astfel, am vizitat-o imediat după aceea și i-am cerut favoarea să

discut doar cu ea. S-a întâlnit cu mine manifestând o mare bucurie. Cu

toate acestea, abia de am rostit o singură frază cu privire la responsabi-

litatea ei spirituală, că a început, dintr-o dată, într-o agitație mare, să

simtă nevoia de susținere din partea surorii ei:

„Să o chem pe sora mea?”

„Nu”, am spus eu, „doresc să discut doar cu tine. Ai putea să spui

unele lucruri pe care sora ta să nu trebuiască să le audă.”

Acest răspuns i-a produs o ușoară confuzie, amestecată cu un sen-

timent de tristețe, dar n-a obiectat față de propunerea mea, și în curând

și-a revenit. Am îndemnat-o să se achite de responsabilitatea ei religi-

oasă cu credincioșie și dragoste. M-a ascultat cu o aparentă candoare și

ceva emoție, pe măsură ce limbajul Scripturii o chema la pocăință și la

credința în Domnul Isus Hristos, spre justificarea sufletului ei. Totuși,

acea veche piedică rămăsese acolo neclintită. Redau mai jos o parte din

conversația avută cu această tânără:

„Presupun că ești convinsă acum de necesitatea credinței, nu-i

așa?”

„O, da, domnule! Știu că trebuie să am credință, dar nu simt nimic,

nu simt nicio dorință în direcția aceasta.”

„Ești conștientă că ești o păcătoasă, fără Hristos, fără speranță, și

că ai o inimă rea, împotrivitoare lui Dumnezeu?”

„Știu că sunt așa cum spuneți, dar nu simt nimic din ceea ce ar

trebui să simt.”

„Ce vrei să spui prin expresia 'ar trebui să simt'?”

„Mă refer la faptul că nu mă simt suficient de dornică și capabilă

să-L caut pe Domnul sau să mă pocăiesc.”


= 125 =

„Acorzi cu adevărat vreo atenție responsabilității tale față de Dum-

nezeu, spre mântuirea ta?”

„M-am gândit câteodată la acest lucru.”

„Ești dornică să-L cauți pe Domnul acum, în ascultare de Cuvântul

Lui, și atât de bine cât știi că este datoria ta?”

„Am simțit o astfel de dorință vreme îndelungată, anume dorința

de a fi creștină, dar cred că este mai degrabă convingerea din mintea mea,

decât dorința inimii. Rațiunea mă învață că este înțelept să mă împac cu

Dumnezeu, dar presupun că aceasta nu este și dorința inimii mele. Atenția

mea a fost atrasă foarte serios de acest subiect, și am simțit uneori acest

lucru în profunzimea sufletului meu, dar Duhul Sfânt m-a părăsit, așa că

m-am îndepărtat tot mai mult de atunci încoace. A existat o vreme când

aș fi putut să-mi dedic inima lui Dumnezeu mult mai ușor decât aș putea

acum”, zise ea, cu o tristețe profundă.

„N-am nicio îndoială”, am zis eu, „că este adevărat, cu totul adevă-

rat. Lucrul acesta a devenit tot mai dificil pentru tine și va fi din ce în ce

mai dificil, pe măsură ce tot amâni. Trebuie să-L cauți acum pe Domnul”.

„Dacă aș putea să-L caut, domnule, cu o inimă acceptabilă, n-aș ne-

glija acest lucru.”

„Devenind tot mai rea și îndepărtându-te tot mai mult, neîncercând

în vreun fel să capeți viața veșnică, ajungi să îți trăiești viața fără Dum-

nezeu și fără nădejde. Draga mea, acest lucru este cu totul greșit. Mântu-

irea trebuie căutată căci, dacă există câtuși de puțin adevăr în Biblie, ea

trebuie căutată. Poți să o capeți, dacă vrei. Mântuirea îți este oferită, este

fără plată, și este pe deplin la îndemâna ta. Evanghelia te cheamă. Dacă Îl

cauți pe Dumnezeu din toată inima, știu că nu-L vei căuta în zadar. Dum-

nezeu a spus acest lucru pentru a te determina să Îl cauți: „Luați aminte,

și veniți la Mine, ascultați, și sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia

cu voi un legământ veșnic... Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi;

chemați-L, câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul

nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea

milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:3-7).


= 126 =

Iată, Dumnezeu îți spune toate aceste lucruri, și le spune împreună cu

această poruncă a Lui: „Căutați pe Domnul”. Trebuie să Îl cauți. Trebuie

să te întorci la El cu pocăință și rugăciune. El te încurajează. Lasă ca acest

cuvânt al Lui să pătrundă adânc în inima ta, draga mea: „Mă veți căuta,

și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit

de voi, zice Domnul” (Ieremia 29:13-14). Aceasta este calea pe care Dum-

nezeul oricărei dragoste te cheamă să intri pentru a fi mântuită, iar tu nu

vrei să asculți de El, nu încerci să asculți de El!”

„Păi, domnule, am fost învățată că mai înainte trebuie să mă supun

lui Dumnezeu, altfel El nu va asculta vreo rugăciune pe care o fac. L-am

auzit pe predicatorul meu spunând asta.”

„Biblia nu te învață să nu te supui lui Dumnezeu, așa cum spui tu.

Ea îți poruncește să-L cauți, și spune cum să faci acest lucru, iar eu vreau

să te supui poruncii Lui.”

„Cred”, zise ea, „că a mă ruga înainte de a mă supune lui Dumnezeu

n-ar fi decât un act de ipocrizie.”

„Atunci fă amândouă lucrurile. Cu siguranță că El îți poruncește să

te rogi.”

„Dar nu mă pot ruga cu o astfel de inimă”, spuse ea, cu hotărâre și

cu un aer de victorie.

„Ba da, El îți poruncește asta”, am spus eu atunci. „Iată porunca

Lui în Biblie, căci îți este adresată și ție, ca oricărui alt păcătos de pe pă-

mânt: „Chemați-L, câtă vreme este aproape”. El îți poruncește și să te po-

căiești, dar dacă tu alegi să nu te pocăiești, acel păcat nu anulează porunca

Lui de a te ruga. Porunca Lui se adresează tocmai unei inimi ca a ta. Lipsa

de pocăință și necredința ta nu sunt scuze valide”.

„Cum aș putea avea vreo putere să mă rog Lui și să-L caut într-un

mod corect?”

„Biblia răspunde la această întrebare: „tuturor celor ce L-au primit,

adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui


= 127 =

Dumnezeu” (Ioan 1:12). Biblia Îl oferă pe Hristos ție, o păcătoasă vino-

vată. Tu ești cea care trebuie să-L primească pe Hristos ca Mântuitor al

tău, pentru a avea apoi puterea de a deveni copil de Dumnezeu. Tu ești cea

chemată să te lepezi de tine, să-ți iei crucea și să-L urmezi pe Hristos.”

„Dar”, spuse ea, cu multă agitație în glas, „nu pot să-I cer lui Dum-

nezeu să mă primească să fiu copil al Lui. Nu pot să Îl implor din toată

inima ca să-mi dea binecuvântarea Lui, așa cum i-aș cere un dar tatălui

meu pământesc.”

„Nu te-ai rugat niciodată?”

„Nu, nu m-am rugat niciodată. Eu cred că o astfel de rugăciune n-

ar fi altceva decât o batjocură. Nu mă pot ruga.”

„Nu poți fi mântuită fără să te rogi. Dacă nu-I ceri lui Dumnezeu

binecuvântarea Lui, nici nu o poți avea. 'Cereți, și vi se va da' este chema-

rea și promisiunea lui Dumnezeu. Tu inversezi într-un fel nebunesc ordi-

nea, și astfel mânuiești nedrept Cuvântul lui Dumnezeu, sperând să pri-

mești mai întâi, și abia după aceea să ceri. Dacă vrei să fii mântuită, draga

mea, trebuie să faci ceea ce Dumnezeu îți cere.”

„Dar nu pot cere din toată inima, căci orice alt lucru decât o rugă-

ciune cu toată inima n-ar fi decât un sacrilegiu.”

„Greșești foarte mult, copila mea, greșești. Este adevărat că trebuie

să-L cauți pe Domnul cu toată inima, așa cum El cere, dar nu este adevărat

că rugăciunea ta ar fi mai rea decât să neglijezi rugăciunea; acest lucru

nu este adevărat. De asemenea, nu este adevărat că ai avea vreo temelie

să te aștepți ca Dumnezeu să te binecuvânteze înainte ca tu să-I ceri acest

lucru. Gândurile tale sunt orientate greșit. 'Să se lase cel rău de gândurile

sale'. Nu vezi că tu și Dumnezeu nu gândiți la fel? Gândirea ta greșită te

împiedică să devii creștină. Dumnezeu îți poruncește să-L cauți prin rugă-

ciune. Tu te-ai putea gândi că acest lucru este o batjocură, dar El totuși

îți spune să te rogi, pentru a fi mântuită. Câtă vreme nu te rogi, nu mergi

pe calea pe care Dumnezeu te îndreaptă pentru a ajunge la El.”

„Dar nu mă pot ruga”, spuse ea, cu un accent de disperare în glas.


= 128 =

„Tu spui că nu te poți ruga”, am răspuns eu. „Dumnezeu crede că

tu poți. Imediat ce El a spus, „căutați-L pe Domnul”, El continuă spu-

nându-ți și cum să Îl cauți, „chemați-L”. În acel pasaj, El îți spune să te

rogi chiar înainte de a-ți spune să te pocăiești. Iată, prima dată este po-

runca de a-L căuta, după care vine porunca de a te pocăi. Dumnezeu știe

că, dacă tu nu te rogi, nu te vei pocăi. Eu nu spun să te rogi cu o inimă

nepocăită, ci spun să te rogi, indiferent către ce te-ar îndrepta în mod na-

tural inima ta. Și ce inimă cu totul ticăloasă trebuie să ai, dacă nici nu vrei

să te rogi!”

„O, nu pot să mă rog. Am o inimă atât de rea!”

„Tu refuzi să te rogi, pentru că zici că ai o inimă atât de rea. Acea

inimă rea este tocmai motivul pentru care ai nevoie să te rogi cu atât mai

sârguincios. Inima ta rea, în loc să fie un motiv pentru care să fii descu-

rajată să te rogi, este cel mai puternic dintre toate motivele posibile în

favoarea rugăciunii. Ai nevoie infinită de ajutorul lui Dumnezeu, și ar tre-

bui să ceri acest lucru din partea Lui.”

„Nu mă pot ruga! N-ar fi decât ipocrizie!”

„Poate că ar fi, dar să ignori rugăciunea este răzvrătire.”

„Da, dar ipocrizia este mai rea, domnule.”

„Nu cred”, am zis eu atunci, „pentru astfel de situații, dacă te rogi

cu o inimă ca a ta, cel puțin vei încerca să asculți de Dumnezeu în exterior,

dar dacă nu te vei ruga deloc, vei fi o răzvrătită atât în inimă, cât și în

comportamentul exterior. Ce este mai rău – să încerci și să nu reușești,

sau să stai înaintea lui Dumnezeu și să spui că nu vei încerca deloc?”

Cu o tulburare adâncă în suflet, tânăra a răspuns:

„Nu mă pot ruga, inima mea este cu totul rea.”

„Cum te aștepți să capeți una mai bună?”

„Știu că Dumnezeu trebuie să îmi dea o inimă nouă, dacă este să

ajung vreodată să am o astfel de inimă”.

„Vrei ca El să îți dea o inimă nouă?”


= 129 =

„O, domnule, îmi doresc ca El să facă asta”, spuse ea, izbucnind

dintr-o dată în lacrimi.

„Atunci de ce nu-I spui acest lucru, cu toată sârguința rugăciunii?”

„Nu mă pot ruga, n-aș fi sinceră.”

„Atunci nu ești sinceră cu mine când îmi spui cu atâta emoție că ți-

ai dori ca Dumnezeu să-ți dea o inimă nouă. Unde este adevărul, de fapt?”

„O, nu, domnule”, spuse ea cu convingere, „sper că nu credeți că v-

aș minți cu ceva.”

„Deloc, draga mea, dar dacă spui adevărul, atunci înseamnă că îți

dorești sincer ca Dumnezeu să îți dea o inimă nouă. De aceea, unde ar fi

lipsa de sinceritate dacă ai merge înaintea Lui să-I spui că ai nevoie de o

inimă nouă și dacă I-ai cere ceea ce îți dorești sincer?”

În momentul acela, ea a făcut o pauză lungă, gândindu-se la

această întrebare, cu o stare amestecată de meditație și nerăbdare. În

final, ea a răspuns astfel:

„Nu mă pot ruga, nu am motivațiile corecte.”

„Cum te aștepți să capeți motivațiile corecte?”

„Nu le voi avea niciodată, dacă Dumnezeu nu le pune în inima mea.”

„Atunci de ce nu-i ceri acest lucru? Dacă ești sinceră în faptul că

dorești ca El să facă asta, atunci poți să-I ceri cu sinceritate acest lucru.”

„Dar nu mă pot ruga, domnule, căci rugăciunea celui rău este o urâ-

ciune înaintea lui Dumnezeu.”

„Așa spui tu”, am zis eu.

„Nu spune asta și Biblia, domnule?”

„Nu, copilă, nicăieri.”

„Domnule, eu cred că așa spune.”

„Nu spune asta. Ea spune că „jertfele celui rău sunt o urâciune îna-

intea Domnului”, iar sensul este că atunci când cel rău aduce o jertfă și în


= 130 =

același timp nu-și dorește să abandoneze răul, aceea este urâciune înain-

tea lui Dumnezeu.”

„Bine, domnule, dar Biblia ne cere să avem motivații corecte.”

„Cu siguranță, și îți cere să te rogi lui Dumnezeu: „Zidește în mine

o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” (Psal-

mii 51:10). Ai nevoie de motivație corectă, și tocmai de aceea trebuie să te

rogi.”

„Dar nu mă pot ruga. N-ar fi o rugăciune după porunca Bibliei, dacă

I-aș cere lui Dumnezeu o altă inimă.”

„Principala critică pe care Biblia o are de făcut față de păcătoși nu

este faptul că aceștia n-ar avea motivații corecte, ci faptul că ei nu se roagă

deloc. Ea Îl condamnă pe cel rău pentru că leapădă rugăciunea și nu o

practică, exact așa cum procedezi tu, pe când, în tot acest timp, Dumnezeu

face promisiuni celor care Îl caută prin rugăciune.”

„Nu m-am rugat niciodată”, spuse ea, cu un accent clar de teamă

și zbucium al sufletului. „Nu mă pot ruga, câtă vreme nu voi avea simță-

mintele corecte.”

„Trebuie să te rogi, draga mea, dacă vrei să ai simțămintele corecte.

Așa te învață Biblia, dar tu iată că pervertești învățătura Bibliei. Tu spui

că trebuie să ai mai înainte simțămintele corecte. Biblia îți spune însă că

trebuie să te rogi pentru ele, dacă vrei să le ai vreodată. În Ieremia 29:12-

13, Dumnezeu spune „Voi Mă veți chema, și veți pleca; Mă veți ruga, și vă

voi asculta. Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată

inima”. Iată că rugăciunea, căutarea, vine prima. Găsirea vine după aceea.

„Cereți, și vi se va da”, spune Dumnezeu. Răspunsul tău este însă: „să mi

se dea, și apoi voi cere”.”

„Dar, domnule, cu siguranță că n-am inima înclinată să se roage.

Nu mă pot ruga! Dumnezeu s-ar încrunta de indignare față de orice rugă-

ciune pe care aș face-o.”


= 131 =

„Așa zici tu, dar El n-a spus acest lucru. El se va încrunta de mânie

atunci când vede că refuzi să te rogi. Mi se pare foarte clar faptul că Dum-

nezeu este cu mult mai blând comparativ cu felul în care tu Îl vezi, mult

mai milostiv decât tine. Iar El spune că, în slăbiciunea și lipsurile tale, „în

Mine este ajutorul tău”. Tu ceri ca inima ta ticăloasă să fie mai întâi

schimbată, pentru ca abia apoi să capeți vreo încurajare să te rogi pentru

ajutorul din partea Lui. Inima ta rece este nedreaptă față de El. El este

mai bun. El te încurajează să vii la El, să strigi la El, cu inima ta nevoiașă

și imperfectă, așa cum este acum, căci El te cheamă să vii la El prin Hris-

tos, în toată nevrednicia și frica ta, să-I spui care sunt nevoile tale și să

implori îndurarea și ajutorul divin. El este gata să te asculte, să te ierte și

să te iubească, să-ți dea acea inimă mai bună după care tânjești, dacă vei

cere toate aceste lucruri. Dar tu abuzezi de bunătatea Lui prin necredința

ta. El este cu mult mai bun decât crezi tu. El te invită să vii la El prin

Hristos Isus și să-I ceri apoi orice dorești. Tu ceri de la inima ta ticăloasă,

într-un sens, mai mult decât Dumnezeu cere de la ea. Tu ceri de la ea cre-

dința și sfințenia, dar separat de orice fel de ajutor divin. În tot acest timp,

El îți oferă ajutorul, care să-ți dea puterea să ajungi la credință și sfințe-

nie. Eu nu cred că El te invită la Hristos după ce capeți o inimă bună, ci te

invită să vii acum, așa cum ești.”

„O,” spuse ea, copleșită de emoții, „mi-aș dori să pot avea dreptul

de a veni la Dumnezeu.”

„Ce vrei să spui, draga mea? Vorbești foarte inconsecvent, absurd

chiar. Tu vrei mai înainte o inimă dreaptă, și abia apoi să-ți dai consim-

țământul să te rogi pentru o astfel de inimă.”

„Domnule, știu că gândirea mea este greșită, dar așa cum văd eu

acum, nu mă pot ruga cu o astfel de inimă”.

„Aceasta este doar o scuză amăgitoare. Dacă îți dorești să ai o astfel

de inimă, atunci te vei ruga ca Dumnezeu să ți-o dea.”

„O, sunt atât de păcătoasă! Cum ar putea o astfel de ființă să se

roage?”


= 132 =

„Alte persoane, asemenea ție, s-au rugat cândva, iar Dumnezeu a

răspuns rugăciunilor lor. Și tu poți face același lucru, dacă vei dori.”

„Dar inima mea este mult prea ticăloasă!”

„Nu crezi nici măcar pe jumătate ceea ce spui. Dacă ai fi crezut cu

adevărat că ai o inimă atât de ticăloasă, ai fi strigat după îndurarea lui

Dumnezeu cu toată puterea.”

„M-aș ruga”, spuse ea, „dacă aș avea motivațiile necesare pentru

ca Dumnezeu să mă asculte.”

„Aceasta este însăși esența neprihănirii de sine”, am replicat eu.

„Tu te aștepți să capeți răspuns, nu pentru că ai fi strigat la Dumnezeu,

„Doamne, ai milă de mine, păcătoasa!”, ci pentru că te-ai fi dus la Dum-

nezeu cu motive bune, cu o inimă atât de bună, încât El să te asculte și să-

ți răspundă pe baza acelor merite. Tu vrei să fii capabilă să te ridici și să

aduci rugăciunea fariseului înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mul-

țumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18:11). Nu ești dornică să fii

ca sărmanul vameș și să te bați în piept, în disperare față de inima ta rea,

strigând la Dumnezeu: „Doamne, ai milă de mine, păcătoasa”. Nu ai fi de

acord să te consideri o cerșetoare. Inima ta este mult prea plină de mân-

drie și auto-neprihănire pentru a recunoaște că ești infinit datoare îndu-

rării lui Dumnezeu, ca o păcătoasă nevrednică și neajutorată.”

„Domnule”, spuse ea, cu uimire, „credeți că sunt mândră și plină

de auto-neprihănire”?

„Nu cred, ci sunt convins de asta. Ai demonstrat acest lucru în

aproape fiecare frază pe care ai rostit-o în ultima jumătate de oră. Te jus-

tifici în mod constant. Îți justifici chiar și lipsa de dorință de a te ruga. Tu

ai vrea să te rogi doar după ce vei avea motivații bune, așa încât să pri-

mești răspuns la rugăciunile tale pe baza acelor merite. Respingându-L pe

Hristos, tu te bazezi pe motivațiile bune pe care speri că le vei avea cândva,

și crezi că aceste motivații te vor califica să fii acceptată de Dumnezeu.

Aceasta este auto-neprihănire.”

După o pauză îndelungată, ea a întrebat:


= 133 =

„Ce să fac? Sunt atât de neajutorată!”

„Caută-L pe Domnul”, am zis eu, „strigă la El, aleargă la Hristos,

așa cum ești – ține minte, așa cum ești.”

„Mă va auzi El oare?”

„Da, așa lucrează El: „cereți, și vi se va da”. Crede promisiunea Lui

care spune că El va da Duhul Sfânt tuturor celor care Îl cer. Nu ai nevoie

să rămâi în cumpănă nici măcar o clipă, draga mea, ci predă-ți inima lui

Dumnezeu așa cum este. Du-te la El așa cum ești, o păcătoasă sărmană,

neajutorată, și imploră îndurarea Lui. Apoi crede că El nu te va respinge.

Dumnezeu este gata să te mântuiască. El îți oferă toate beneficiile sângelui

ispășirii și tot ajutorul Duhului Sfânt – tuturor celor care I-L cer – ține

minte asta. Ce ar avea nevoie oare inima ta rea, dacă nu asta?”

Atunci, tânăra a părut că s-a înmuiat dintr-o dată.

„Draga mea, acum te vei ruga? Vei începe din seara aceasta să te

rogi?”

„Ar trebui să fac asta”, spuse ea, tremurând.

„Și o vei face?”

„Da, domnule, da, mă voi ruga”, spuse ea cu convingere.

„La revedere”, i-am răspuns, și am plecat imediat.

În decursul acestei discuții, tânăra a devenit progresiv tot mai tul-

burată. Era evident că era lovită de simțăminte contradictorii. A început

să conștientizeze că scuza pe care o aducea, a unei inimi rele, nu ajuta

scopului ei declarat și mă gândeam uneori că dispoziția ei afectuoasă

făcea ca acest lucru să o ajute să se supună bunătății lui Dumnezeu.

Acum aveam o oarecare nădejde că Îl va căuta pe Domnul. Promi-

sese că se va ruga și, astfel, cedase chiar în aspectul în care era centrată

întreaga ei împotrivire inițială. Dar, gândindu-mă mai mult în acea seară

la întreaga discuție, am concluzionat că ea nu se va ruga, așa cum a pro-

mis, ci că, atunci când va fi singură, influența piedicii aceleia vechi se va

întoarce asupra ei și va zdrobi urgența a tot ceea ce i-am spus.


= 134 =

Astfel, în dimineața următoare am vizitat-o. A fost luată prin sur-

prindere.

„Draga mea, te-ai rugat aseară?”

Ochii i s-au umplut de lacrimi. A rămas în tăcere. (La câteva zile

după aceea, mi-a spus că „simțeam că inima se prăbușește în interiorul

meu când m-ați întrebat dacă mă rugasem”). I-am repetat întrebarea:

„Draga mea, ți-ai ținut promisiunea? Te-ai rugat aseară?”

Întreaga ei înfățișare a devenit agitată. Acea întrebare părea să îi

zdrobească inima.

„Nu, domnule, nu m-am rugat!”, spuse ea cu o voce leșinată, timp

în care și-a acoperit fața cu un ștergar, într-o agonie convulsivă.

„De ce nu? De ce nu te-ai rugat? Inima mea este foarte întristată să

aud că ai neglijat iarăși rugăciunea!”

„Am încercat”, spuse ea, plângând, „am încercat. Am îngenuncheat,

dar n-am putut să-mi deschid gura și să rostesc nici măcar un cuvânt!

Inima mea era atât de rece și de ticăloasă, încât n-am îndrăznit să-I spun

nici măcar un cuvânt Tatălui ceresc.”

„Inima ta este cu mult mai rea decât îți imaginezi, și dacă vrei să

fie mai bună așteptând, vei aștepta o veșnicie! Dar Dumnezeu este de o

mie de ori mai îndurător și bun decât crezi tu. Predă-ți viața în mâna Lui.

Tot ce trebuie să faci este să crezi în Hristos, oricât de rea ar fi inima ta.”

„O, domnule, este greu să învăț să-mi pun credința în El! Am încer-

cat să-mi încredințez viața în mâna lui Hristos. Cum aș putea face asta?”

„Imaginează-ți că ai fi aici, pe această insulă, și ai ști că insula ur-

mează să se scufunde sub picioarele tale, și că va trebui fie să te scufunzi

odată cu ea, fie să fugi, și că nu poți face nimic să te salvezi prin eforturile

proprii. Atunci o barcă îți este oferită pentru a te salva, și ai orice motiv

să crezi că ea va face acest lucru și te va ține în siguranță, ducându-te în

locul unde vei putea să trăiești fără a mai exista pericolul scufundării. Ți-

ar fi greu să te urci în barcă cu credința că ea te va salva? Nu, evident că

nu, ci te vei urca imediat și vei sta agățată de ea, având grijă să nu cazi.


= 135 =

Îți vei pune credința în ea cu toată voința, cu bucurie și pe deplin. Doar

trebuie să te încredințezi pe tine, o păcătoasă neajutorată, lui Hristos, și

astfel nu vei mai experimenta scufundarea în pierzare. El te va lua și te va

duce în siguranță în ceruri, dacă Îi ceri acest lucru și dacă îți vei pune

credința în El.”

„Mi-e teamă că n-am acel simțământ al păcatului, încât să Îl caut

pe Dumnezeu cu sârguință.”

„Și ce vei face în astfel de situație?”

„Nu știu, tot ceea ce știu este că trebuie să aștept.”

„Ce vei căpăta prin a aștepta?”

„Presupun”, spuse ea, „că măcar voi căpăta o conștientizare a pă-

catului, care este darul Duhului Sfânt.”

„Și eu presupun asta; de aceea trebuie să te rogi pentru a primi

Duhul Sfânt. El este promis ca un dar ce este dat tuturor celor care Îl cer.

Nu trebuie să aștepți. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum

este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). Predă-ți inima aceea rea lui Dum-

nezeu!”

Am plecat atunci, lăsând-o mai serioasă și mai docilă decât fusese

până atunci. Inima ei încăpățânată tremura acum.

După două zile, am vizitat-o iarăși. Era la sala de clasă. I-am trimis

vorbă, spunându-i că doresc să o întâlnesc separat, într-o altă încăpere.

Atunci când a venit, am întrebat-o:

„Ți-ai încredințat viața lui Hristos?”

Ea și-a scuturat atunci capul. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

„Ce ai mai așteptat?”

„Stimate domn, nu știu ce să mai zic. Se pare că nu mă pot dedica

lui Dumnezeu într-o astfel de modalitate în care El să mă accepte. Încerc

din răsputeri să fac acest lucru. Cu toate acestea, gândurile mele rătăcesc

atunci când încerc să mă rog. Inima mea este toată numai necredință și

păcat!”


= 136 =

„Trebuie să te rogi pentru ajutorul lui Dumnezeu, și să crezi că El

te va ajuta.”

„O, domnule, dacă merg înaintea lui Dumnezeu, mă tem că El nu

mă va primi. Nu cred că a existat vreodată o păcătoasă ca mine.”

„N-ai niciun motiv să te temi, draga mea. El a promis că te va primi.

Mergi la El prin credința în Fiul Său, și El îți va da tot ce îți lipsește. Mai

degrabă tronul Lui veșnic va cădea decât să fii respinsă de El, dacă mergi

potrivit Scripturii.”

Am lăsat-o acolo plină de lacrimi, într-o stare agitată.

Am întâlnit-o iarăși după patru zile. M-a întâmpinat cu un zâmbet

de bucurie.

„O, mă bucur că ați venit. Doream foarte mult să vă reîntâlnesc.”

După ce mi-a întins mâna, a început să vorbească despre simță-

mintele ei:

„Vreau să vă spun multe lucruri despre mine...”, dar emoțiile pă-

reau că îi îneacă vorbirea. Atunci am întrebat-o:

„Poți să te rogi acum, draga mea?”

„O, da, acum pot să mă rog din toată inima. Dar, domnule, mi se

pare că nu vin deplin la Hristos, chiar dacă știu că vreau să fac asta.”

„Încă mai iubești păcatul și lumea atât de mult încât să nu le predai

în mâna lui Hristos?”

„Nu, domnule, sigur nu le mai iubesc”, spuse ea, cu toată seriozi-

tatea.

„Ar mai putea fi unele păcate îndrăgite, pe care să nu vrei să le răs-

tignești. Poate că iubești lumea prea mult. Cântărește aceste lucruri foarte

bine. Socotește prețul. „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți” (Iosua 24:15).

Dacă alegi lumea, ea te va înșela. Dacă Îl alegi pe Dumnezeul dragostei, El

te va mântui.”


= 137 =

„Vreau să fiu creștină”, spuse ea, cu hotărâre. „Mă rog ca Dumne-

zeul meu să-mi dea acest lucru, și mă rog cu toată inima.”

„Ce anume te-a determinat să fii sârguincioasă în rugăciune?”

„M-am simțit astfel de când am auzit predicile dumneavoastră pe

marginea textului din Scriptură care spune „de astădată, du-te” (Faptele

Apostolilor 24:25). Mi-a fost teamă câtva timp că sunt asemenea lui Felix,

că tremur, dar totuși amân.”

„Și intenționezi să amâni?”

„Nu, domnule, cu siguranță că nu intenționez asta”, spuse ea, inun-

dată de lacrimi.

În dimineața următoare am găsit-o într-o stare de seriozitate pro-

fundă. Ochii ei înlăcrimați vorbeau despre starea agitată a inimii sale.

Atunci am întrebat-o:

„Ești gata să renunți la totul și să Îl urmezi pe Hristos?”

„O, domnule”, spuse ea, cu cea mai mare seriozitate, „nu cred că

există vreo altă dorință în inima mea decât aceea de a fi creștină.”

„Îl iubești acum pe Dumnezeu?”

După o scurtă ezitare în gândurile sale, tânăra a răspuns:

„Îmi este teamă, domnule, să mă aventurez să răspund acestei în-

trebări.”

„Nu trebuie să răspunzi. Nu doresc să te copleșesc cu întrebările.

Totuși, ai grijă să încredințezi totul în mâna suverană și plină de milă a

lui Dumnezeu, care îți este oferită prin Fiul Său, Isus Hristos. N-aș putea

să-ți spun altceva decât ce ți-am spus până acum. Lucrarea mea s-a înche-

iat. Trebuie să te las să-ți rezolvi problema cu Dumnezeu. Acordă impor-

tanță maximă acestui lucru, așa încât să te predai cu totul Domnului și

Răscumpărătorului tău, pentru viața de aici și pentru viața veșnică.”

În seara zilei următoare am avut o discuție lungă cu ea. Am fost

încântat să constat care erau simțămintele ei. Printre multele lucruri pe

care mi le-a spus, am reținut următoarele:


= 138 =

„Știu că am pace acum. Cred în Dumnezeul meu. Îmi place să-mi

pun credința în El. Mântuitorul este totul pentru mine. Știu că El Își va

împlini toate promisiunile. O, stimate domn, am dus o luptă îngrozitoare,

dar am căpătat din partea lui Dumnezeu puterea de a persevera. Acum,

dragostea lui Dumnezeu este foarte prețioasă sufletului meu. Nu m-am

așteptat niciodată să am parte de această fericire.”


„O, da, rugăciunea este atât de dulce pentru mine acum. Pot să-I

spun Tatălui meu ceresc tot ce am nevoie.”

Mai târziu, în acea conversație, i-am spus:

„Din ceea ce observ, se pare că ai ajuns într-o stare diferită a inimii

în doar câteva zile. Nu mai vorbești cum vorbeai inițial. Cum ai ajuns la

aceste noi convingeri și la simțăminte atât de diferite?”

„O, domnule, n-am făcut nimic! Doar m-am rugat lui Dumnezeu din

toată inima și cu credință deplină, și El a făcut totul în mine și pentru

mine.”

Părea să fie o creștină foarte fericită. Bucuria ei era deplină.

Esența vieții ei era rugăciunea.

Sora mai mare, care semăna atât de mult cu cea mai tânără în ceea

ce privește piedica legată de rugăciune, discutase cu mine în același timp

și la fel de des ca și cea mai tânără. I-am spus exact aceleași lucruri și,

după câteva zile, și ea a căpătat credința și nădejdea în Hristos.

Aceste surori erau profund atașate una de cealaltă. Ele obișnuiau

să îmi spună frecvent „aș vrea să vă întâlniți cu sora mea”. Atașamentul

lor reciproc le-a fost de mare ajutor, ca și gândul la mama lor, de acum

în veșnicie, la care făceau referire adesea, lucru care mi se părea că le

constrânge să caute viața veșnică cu mai multă străduință. Amândouă

aveau nădejdea în Hristos și am convingerea că amândouă vor fi în cer.

Le-am întâlnit prima dată în luna Mai, pentru ca, pe 7 Septembrie, după

ce s-au întors de acasă, din locurile natale, să vină împreună pentru


= 139 =

prima dată la Cina Domnului, două creștine fericite încă din roua tine-

reții lor.

V-am oferit această schiță într-un format extins ca pe o ilustrație

a necesității de a insista constant la ușa inimii păcătosului. V-am vorbit

aici despre două tinere care, la început, nu aveau nicio seriozitate speci-

ală și erau lumești, n-aveau nicio nădejde, și le vedeam constant cu acea

descurajare rece, gândită să înece orice nădejde și să oprească orice efort

și inițiativă de a le face vreun bine, și exprimată atât de trist în cuvintele:

„nu mă pot ruga”.

Dar o conversație a fost urmată de o alta și rareori le-am dat oca-

zia să rămână mai mult de o zi în gândurile lor și sub influența lumii, și

totuși acea piedică ciudată și acea eroare speculativă a luat orice formă

și a încercat să răstoarne în mod repetat afirmațiile Scripturii și argu-

mentele rațiunii. Povestea convertirii lor demonstrează că încercarea ri-

guroasă și perseverentă de convertire a păcătoșilor își poate găsi succe-

sul, indiferent de piedicile care apar pe cale. Nu se pune problema ca

omul să poată atinge inima păcătosului, ci eu vorbesc aici despre faptul

că Dumnezeu ajunge la inima lor, atunci când un predicator sau un orice

alt creștin bate cu sârguință la ușa inimii acestor oameni, aducând cu ei

vocea adevărului urgent și plin de afecțiune al lui Dumnezeu.

Ezitarea acestor tinere de a se ruga se poate să fi fost hrănită de

ceața teologiei metafizice, care făcuse parte din educația lor și pe care

probabil nici măcar nu o înțeleseseră corect. Totuși, dincolo de aceasta,

reținerea lor ținea mai degrabă de conștiinciozitatea unei depravări in-

tens hrănite. „Nu Îi pot cere lui Dumnezeu să mă facă copilul Lui”, spunea

una dintre ele. „Știu că inima mea nu dorește acest lucru”. Dar a existat

un motiv întemeiat să le îndemn la rugăciune – pentru că Dumnezeu le

poruncește oamenilor să se roage, și pentru că m-am așteptat ca ele să

devină mai conștiente de împotrivirea lor față de Dumnezeu și de nevoia

după ajutorul Lui, atunci când ar fi încercat să facă acest lucru. Și așa s-

au petrecut lucrurile. Convingerea lor, inițial doar superficială și specu-

lativă, a devenit tot mai profundă și mai practică. La început, depravarea

lor constituia o scuză, chiar dacă era superficială. Atunci când au conști-

entizat mai profund dimensiunea depravării personale și au încercat cu


= 140 =

sinceritate să se roage, depravarea a devenit parte din experiența lor

conștientă, și n-a mai putut fi folosită ca scuză, ci le-a determinat să

strige cu toată puterea după îndurarea lui Dumnezeu: „M-am rugat lui

Dumnezeu cu credința deplină și din toată inima, și El a făcut totul în mine

și pentru mine”. O convingere corectă de păcat nu mai poate fi folosită

ca scuză, ci ea îl va conduce pe păcătos la rugăciune.

Aș fi putut să evit scuza acestor tinere prin a le îndemna la pocă-

ință și credință. Totuși, am considerat mai nimerit să o confrunt cu ru-

găciunea. Lucrul care constituia piedica cea mai palpabilă era incapaci-

tatea lor de a se ruga într-o modalitate care să facă rugăciunea lor ac-

ceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru le-a convins de depravarea

profundă din inimă, și de starea de înstrăinare față de Dumnezeu. Astfel,

eu n-am dorit să diminuez această convingere, prin a le dirija gândurile

departe de lucrul care o cauza. Ar fi fost periculos să le îndrept gândurile

către o nouă piedică. De aceea, mi-am propus să observ lucrarea Duhului

Sfânt, și să mă aliniez ei. Era important ca aceste tinere să conștientizeze

necesitatea ajutorului direct și personal al Duhului Sfânt, din punct de

vedere practic și, de aceea, am conștientizat că principalul element al

discuției trebuia să fie rugăciunea. În speculațiile reiterate de ele, aceste

tinere se gândeau că își cunosc bine ticăloșia și starea de neajutorare,

dar tocmai aceste lucruri erau departe de a fi cunoscute. Și au fost des-

coperite și conștientizate tocmai atunci când s-au străduit să se roage.

Abia atunci a coborât asupra lor o conștientizare deplină a stării spiritu-

ale depravate și neajutorate. N-au mai avut de ales decât să strige: „m-

am rugat lui Dumnezeu din toată inima și cu credință deplină”. Apoi, așa

cum s-a exprimat una dintre ele, „El a făcut totul în mine și pentru mine”.

„Du-te de fă și tu la fel” (Luca 10:37).


= 141 =

54

Nu simt nimic

Din zorii primăverii și până la sfârșitul toamnei, un bărbat foarte

gânditor și contemplativ obișnuia să mă viziteze pentru a-mi cere sfatul

cu privire la gândurile și temerile sale religioase. La început, el părea să

aibă doar anumite gânduri, dar acestea au ajuns ulterior să degenereze,

puțin câte puțin, în anxietăți. El a început prin a pune întrebări despre

tot felul de teorii sau doctrine, în aparență fără vreo intenție de a aplica

adevărul la propria persoană. Avea unele dificultăți pe care dorea să și

le clarifice dar, după ce încheia cu acestea, descoperea alte doctrine sau

idei de care se poticnea. Puțin câte puțin, acestea și-au schimbat natura

din întrebări concentrate pe lucruri abstracte în întrebări legate de mo-

dalitatea de aplicare a adevărului. De la bun început, am încercat să-l

conduc către domeniul aplicațiilor personale, dar au trecut astfel luni de

zile până când el să manifeste o câtuși de puțină conștientizare a păcă-

toșeniei sale sau o nerăbdare cu privire la mântuirea personală.

În final, după multă luptă în gândurile sale, despre care credeam

că îl va conduce să creadă în mântuirea prin merite personale, el a aban-

donat cu totul o astfel de idee și mi-a spus: „am devenit convins de faptul

că păcătoșii sunt mântuiți nu prin bunătatea lor, ci pentru că sunt iertați

pe baza lui Isus Hristos. Credința în El este singura cale spre mântuire.”


= 142 =

După aceasta, el a conversat cu mine de mai multe ori, și mi s-a

părut că nu este departe de Împărăția lui Dumnezeu, dar adeseori eram

foarte dezamăgit, căci se întorcea la mine într-o stare de necredință și

tulburare la fel de mare. Am răspuns în mod repetat tuturor întrebărilor

lui, învățându-l din Scriptură. I-am făcut clare toate doctrinele esențiale

ale adevărului creștin, toate promisiunile divine și sfaturile lui Dumne-

zeu, totul cu privire la păcat și mântuire, și totuși toate aceste explicații

păreau să fie zadarnice. Devenise un om foarte serios și părea în totali-

tate zelos cu privire la mântuirea lui. Biblia îi devenise obiectul constant

de studiu. Era un om al rugăciunii. Participa la toate serviciile religioase

cu un interes evident. Mi se părea că are o conștientizare profundă a

păcatului și a stării sale spirituale periculoase. Totuși, nu avea nicio nă-

dejde în Hristos.

În final, într-o seară, i-am spus următoarele:

„Nu știu ce să îți mai spun, stimate domn. Ți-am spus tot ceea ce

știam. Ți-am vorbit despre starea ta de păcătos pierdut, expus pedepsei

drepte a Legii lui Dumnezeu și având o inimă străină de El. Ți-am adus

înainte oferta fără plată a răscumpărării prin Hristos și ți-am vorbit des-

pre responsabilitatea ta imediată de a te pocăi de păcat și de a lepăda

lumea aceasta, predându-ți inima înaintea lui Dumnezeu. Ți-am arătat că

singura sursă a ajutorului tău este puterea Duhului Sfânt, dacă Îl vei

„primi” pe Hristos. Toate lucrurile acestea ți-au devenit foarte cunoscute.

Ce altceva aș putea să îți spun? Nu știu de ceva, de vreun alt lucru, pe care

să ți-l mai arăt din Scriptură. Nu-ți pot citi inima. Dumnezeu însă poate

face acest lucru, și o poți face și tu, cu ajutorul Lui. Anumite lucruri pe

care mi le-ai spus m-au făcut să mă gândesc uneori că ești creștin, iar

altele au distrus acea nădejde. Acum aș vrea să îți îndrepți atenția deplin

asupra inimii tale – dacă nu ești creștin, ce anume te împiedică?”

Bărbatul acesta s-a gândit pentru o clipă, după care a replicat: „nu

pot simți!”

„Și de ce nu mi-ai spus acest lucru până acum?”

„Nu m-am gândit la acest lucru până acum, domnule.”


= 143 =

„Cum știi că acest lucru te împiedică?”

„Mă gândesc că nimic altceva n-ar mai putea exista. Totuși, sunt

sigur că n-aș putea fi vreodată convertit la Dumnezeu, dacă aș avea sim-

țăminte diferite de cele pe care le am acum. Dar aceasta este vina mea.

Știu că nu mă puteți ajuta.”

„Nu, domnule, nu te pot ajuta și, din păcate, nici tu nu te poți ajuta.

Inima ta nu poate simți la comanda ta.”

„Atunci ce aș putea să fac?”, spuse el, evident tulburat.

„Vino la Hristos chiar acum. Pune-ți credința în El. Renunță la lu-

mea aceasta care îți este dragă. „Întoarceți-vă și abateți-vă de la toate

fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire” (Eze-

chiel 18:30).”

Părea în acele momente perplex, deranjat, nervos, nerăbdător. De

aceea, cu un accent de nerăbdare, așa cum nu-l mai văzusem niciodată

până atunci, a răspuns:

„Este imposibil. Aș vrea din toată inima acel simțământ, aș vrea să

ajung la acea stare a inimii, și totuși nu pot simți nimic!”

„Ascultă-mă, domnule”, am spus eu, „și ia aminte la ceea ce îți

spun. Am mai multe lucruri să îți prezint:

1. Biblia nu-ți spune nicăieri că trebuie să simți ceva, ci că trebuie

să te pocăiești și să crezi.

2. Ceea ce tu spui, anume că „nu poți simți nimic” este doar o scuză,

prin care inima ta rea ar dori să se justifice pentru faptul că nu vine la

Hristos chiar acum.

3. Această scuză, că „nu simți nimic”, este scuza unui duh auto-

neprihănit.”

În momentul acesta, el s-a ridicat în picioare și a rămas pentru

câteva clipe mult, într-o uimire ciudată.

„Cum adică?”, spuse el.


= 144 =

„Acest lucru se datorează faptului că tu îți concentrezi atenția pe

acel simțământ după care tânjești, și care ulterior să-ți aducă o stare ac-

ceptabilă înaintea lui Dumnezeu, sau să te facă vrednic să te califici să vii

înaintea Lui.”

„Da, să mă facă capabil”, spuse el.

„Ei bine, aceasta este auto-neprihănire, și ia forma justificării de

sine pentru faptul că nu vii la Hristos, sau forma bizuirii pe sine, atunci

când încerci să vii. Acesta este ceva cu totul legalist, nicidecum acceptarea

creștinismului în centrul căruia se află harul. Nu poți fi mântuit prin ți-

nerea Legii.

4. Expresia la care ai făcut referire este limbajul celei mai profunde

ignoranțe. Faptul că ai simți nu te-ar ajuta cu nimic. Și diavolii simt. Și

duhurile pierdute simt.

5. Expresia folosită și plângerea ta că „nu simți” are tendința de a

te conduce la o religie falsă – o religie a simplelor simțăminte de auto-

neprihănite. Religia de acest fel are în centru simțămintele neprihănirii de

sine.”

„Dar, domnule”, spuse el, „există simțăminte în religie.”

„Adevărat, domnule”, am replicat imediat, „există în același timp

responsabilități în religie. Care dintre acestea două trebuie să fie prima?

Trebuie să simți, trebuie să Îl iubești pe Dumnezeu, trebuie să te întristezi

de faptul că ești un păcătos atât de lipsit de simțăminte evlavioase.”

„Știu că sunt un păcătos, dar nu pot simți nicio certitudine în în-

toarcerea mea la Dumnezeu, în atragerea mea la El.”

„Ești asemenea fiului risipitor din pilda din Evanghelia după Luca,

când s-a gândit să-i spună tatălui său, „fă-mă ca pe unul din argații tăi”

(Luca 15:19). Sărman om! Să-i spună asta tatălui său? Însăși această idee

era o batjocură la adresa inimii tatălui său! Dar el nu a gândit în felul

acesta. Sărmanul, nu știa de nimic mai bun. Dumneata ești un nebun chiar

mai mare decât el. El s-a întors acasă. Acolo, l-a întâlnit pe tatăl său și a

descoperit inima acestuia. Atunci când brațele tatălui său l-au înconjurat,


= 145 =

a putut „simți” și a simțit din plin bătăile puternice ale inimii tatălui său.

Fă și dumneata ceea ce el a făcut. Mergi acasă, la Dumnezeu, și vei simți,

dacă n-ai simțit dragostea Lui până acum. Dacă rămâi în starea aceasta,

vei flămânzi, căci roșcovele meritelor tale nu te vor mântui.”

Pe când îi spuneam aceste lucruri, bărbatul acela și-a plecat capul

și și-a îndreptat privirile către ușă, stând acolo nemișcat, ca o statuie. L-

am lăsat să se gândească. A rămas în acea poziție vreme de câteva mi-

nute, după care, întorcându-se dintr-o dată spre mine, mi-a întins mâna,

mi-a strâns-o, și mi-a spus:

„Vă sunt foarte recunoscător. Bună seara.”

L-am lăsat să plece.

L-am întâlnit apoi după o lună, mergând singur în trăsura lui, mo-

ment când a insistat să iau loc alături de el, căci avea să-mi spună ceva

și s-a oferit să mă conducă oriunde doream să merg. Imediat ce m-am

așezat în trăsura lui, mi-a spus:

„Inima omului este cel mai mare mister din această lume. Este

inexplicabilă, contradictorie și inconsecventă, și de multe ori absurdă.

Omul este ca o multitudine de valuri care nu se mai termină. Cine și-ar

putea imagina că, atunci când un păcătos își dorește cu adevărat să simtă

mai puternic păcătoșenia lui, și să își dorească să aibă parte mai mult de

dragostea lui Hristos în inima lui, tocmai din cauza aceasta el nu dorește

să renunțe la această lume. El spune, așa cum v-am spus eu în acea seară,

„nu simt nimic”, dar asta este doar o scuză pentru a rămâne agățat de

lume. Imediat ce am fost dornic să „mă întorc acasă”, așa cum m-ați în-

demnat, am descoperit că drumul pe care trebuia să merg era suficient de

clar.”

„Te-ai mai luptat mult cu ideea că nu simți nimic?”

„Nu, nu m-am mai gândit niciodată din acea seară. Totul mi s-a

înfățișat clar, ca și cum ar fi fost o lumină fulgerătoare. Atunci, pe când

eu mă gândeam că acest lucru, faptul că nu simt nimic, mi-ar fi de vreun

folos, dumneata l-ai zdrobit în bucăți.”


= 146 =

„Dar acum poți să simți?”

„O, da, acum nu mai am probleme în această privință. Am descope-

rit că, dacă o ființă sărmană se întoarce la Dumnezeu, în Numele lui Isus

Hristos, va învăța ce înseamnă simțămintele adevărate așa cum nici nu și-

a închipuit vreodată și nici n-a experimentat așa ceva până atunci. Păcă-

toșii care nu-și doresc să renunțe la această lume și care doresc o scuză

pentru lipsa lor de evlavie, aceia pot să exclame: „nu simt nimic!””


= 147 =

55

Dornică de pierzare

Am primit cândva o scrisoare de la o persoană dintr-un stat înve-

cinat, persoană care îmi era complet străină. Cu excepția numelui și a

datelor, vreau să redau aici părți importante din acea scrisoare. Mi s-a

părut că experiența religioasă pe care acea scrisoare o descrie este una

dintre cele mai bune modalități de respingere a gândirii teologice ciu-

date la care face referire. De asemenea, ea poate fi de un real folos ace-

lora care trec prin depresie, dacă ar cunoaște câte ceva din experiența

celei cu care am corespondat, după cum se poate vedea din scrisoarea

acesteia.

*****

„Domnule Reverend,

Mă simt tulburată și confuză cu privire la starea mea spirituală.

Îmi permiteți să las deoparte orice înfrânare, și să uit de faptul că vă sunt

străină cu totul? Vă voi spune cu o inimă mulțumitoare că părinții mei

dragi sunt persoane foarte evlavioase și că noi, copiii, am fost educați re-

ligios cu sârguință de către ei. Binecuvântatul meu tată, acum plecat la

cer, a fost un mare admirator al Dr. Hopkins și Dr. Emmons. Marile doc-

trine pe care aceștia le-au propovăduit au fost printre primele lecții pe

care le-am învățat cu privire la credință. Cu toate acestea, domnule, n-am


= 148 =

putut să le înțeleg, iar ideile pe care mi le-au dat cu privire la Dumnezeu

mi s-au părut foarte respingătoare. Pentru că nu știam nimic despre dra-

gostea dumnezeiască ce strălucea în inima tatălui meu, ideile pe care le-

am căpătat cu privire la Creatorul meu m-au umplut de groază, astfel că

am crescut cu frică față de acest Suveran sfânt. După ce m-am căsătorit,

m-am alăturat unei biserici unde slujea un predicator care era mare ad-

mirator al Dr. Hopkins, dar sunt convinsă că acesta nu l-ar fi recunoscut

ca pe ucenic al său. El obișnuia să-mi spună că trebuie să fiu gata și dis-

pusă chiar să „păcătuiesc, dacă gloria lui Dumnezeu ar fi cerut asta”, că

trebuie să merg la „casa Olarului și să fiu dispusă să-L văd pe Dumnezeu

cum mă modelează chiar și într-un vas al mâniei”, dacă El ar fi considerat

că în felul acesta aduc cel mai bine slavă Numelui Său. Ei bine, astfel de

doctrine au constituit pentru mine „laptele Cuvântului”, așa încât nu mai

este nevoie să vă spun că nu puteam să cresc în felul acesta în căutarea

mea după Dumnezeu.

În anul 18__, am nutrit cumva o speranță măruntă că inima mea

fusese înnoită, dar credința mea a fost atât de slabă, încât zilele mele se

împărțeau între speranță și frică. Îmi plăcea cu adevărat tovărășia crești-

nilor devotați și evlavioși. Mă vedeam o păcătoasă ticăloasă, am căzut

adeseori în disperare din dorința de a mă vedea crescând întrucâtva, așa

încât am ajuns să concluzionez că tot ceea ce puteam face era să mă dedic

cu totul lui Isus, cu toată păcătoșenia mea. Am făcut acest lucru în mod

repetat dar, vă mărturisesc, niciodată nu m-am simțit dispusă să merg la

pierzare, chiar dacă știam că Dumnezeu ar fi fost drept dacă m-ar fi trimis

acolo. Dar, domnule, m-am ferit de dreptate și am strigat după îndurare.

Ei bine, din acea clipă și până în prezent, vreme de peste 20 de ani, n-am

cunoscut nimic din ceea ce înseamnă „siguranța în nădejde”. Deși sunt la

fel de sigură că iubesc înaintarea Împărăției Răscumpărătorului după cum

sunt sigură de propria existență, totuși frica predomină în inima mea atât

de mult, încât uneori sunt gata să abandonez toată nădejdea înfierii mele.

Permiteți-mi să vă ofer o singură circumstanță drept exemplu, din mul-

tele, poate miile de astfel de situații. Dacă Raiul înseamnă să stai în casa

lui Dumnezeu, ascultând cu încântare și cu o atenție captivată la Cuvântul

predicat, alăturându-te cu toată inima în rugăciunile și laudele acelui loc


= 149 =

sacru și simțind cu întreg sufletul că mergi acolo unde familia lui Dumne-

zeu nu se desparte niciodată și unde Sabatele nu se sfârșesc, atunci și eu

doresc asta. Dar dacă mintea mea surprinde sunetul unui tunet din depăr-

tare, totul s-a încheiat cu mine, căci inima mea este plină de prevestiri

dureroase, evenimente în cadrul cărora totul îmi este fatal. După astfel de

gânduri contradictorii, urmează tremurul, urmează boala, sunt incapabilă

să stau pe picioarele mele și deseori ajung să vomit. Apoi vine întrebarea

aceea îngrozitoare: Este cumva casa mea zidită pe nisip? Nu moartea este

lucrul de care mă tem cel mai mult, ci gândul că voi muri nepregătită. Nu

simt că inima mea se ridică împotriva lui Dumnezeu, împotriva dragostei

Sale sau împotriva stăpânirii Lui, ci temerea mea este legată de inima mea,

care se prăbușește.

Cu toate acestea, nu citim noi acolo „multă pace au cei ce iubesc

Legea Ta” (Psalmii 119:165)? Aceasta este tulburarea mea. Înfricoșată de

un Dumnezeu sfânt și neprihănit, conștientă de faptul că merit mânia Lui,

mă prăbușesc sub povara fricii. Cu doar o zi înainte, meditam la starea

ciudată a inimii mele, și mă gândeam să fac exact ceea ce spune imnul

acela:

Voi merge la Isus, chiar dacă păcatele mele,

S-ar înălța ca un vârf semeț de munte,

Știu curțile Sale, voi intra în ele,

Indiferent ce mi-ar sta împotrivă.

Atunci când am ajuns la versetele:

Poate că El va primi rugăciunea mea,

Poate că El va auzi implorările mele,

cuvântul „poate” m-a tulburat. Am citit atunci o carte, în care au-

torul a încercat să explice acel cuvânt, poate. El spunea: „nu există niciun

poate în această chestiune. Dumnezeu spune aceasta. El spune, „ascultați,

și sufletul vostru va trăi” (Isaia 55:3). El spune, „acel ‚poate’ este scris

corect, pentru că el reprezintă ceea ce un păcătos simte atunci când se

hotărăște să meargă la Hristos. Dar el ar trebui să arunce în aer acest


= 150 =

„poate”, căci mai degrabă sceptrul lui Emanuel va fi zdrobit în bucăți, tro-

nul răscumpărătorului Iehova se va prăbuși, decât un păcătos care vine la

El să piară. Aceste afirmații erau suficiente pentru sărmana mea inimă.

Tot ceea ce puteam face era să plâng, să citesc, și să plâng iarăși. Mi se

părea că dacă aș fi avut zece mii de suflete de mântuit, și fiecare ar fi fost

la fel de păcătos pe cât îmi simțeam eu sufletul, le-aș fi abandonat pe toate

în brațele lui Isus și n-aș fi avut nicio îndoială cu privire la acceptarea lor.

Mă gândeam că n-aș fi putut vreodată să cad din nou pradă depresiei și

fricii. Acele cuvinte binecuvântate erau atât de prețioase, încât inima mea

s-a odihnit în puterea și dorința Lui de a mântui.

Dar, vai, domnule, am fost vizitați de o furtună după acel moment,

și din nou sufletul meu sărman s-a prăbușit! Spuneți-mi, dacă nu pot su-

porta nici măcar o mică furtună, cum aș putea să înfrunt terorile Zilei de

Apoi? În toată simplitatea unui copil, vă întreb, stimate domn, ce să mă

fac? Nu pot merge în lumea disperării. Dar dacă, după toate acestea, tre-

buie să primesc răsplata meritată a păcatelor mele, totuși n-aș vrea să am

nimic de-a face cu oamenii stricați și ticăloși din acel loc îngrozitor, dar

nici n-aș putea vreodată să blestem Numele lui Iehova Isus.”

*****

„Am căpătat o moștenire frumoasă. Dumnezeu mi-a dat un păstor

credincios și bun, de a cărui slujire m-am bucurat vreme de șapte ani. Este

un om deosebit. Noi toți îl iubim mult. Dar, din anumite motive, el nu îmi

permite să-i vorbesc despre temerile mele sau, cel puțin, găsește de cuvi-

ință să le trateze cu ușurătate, așa încât mă determină să nu îi vorbesc

adesea despre aceste lucruri. Este un om de o energie deosebită, nu s-a

temut niciodată de nimic și mi se pare pregătit întotdeauna pentru

moarte, oricât de neașteptată ar veni. Totuși, în anumite aspecte, gândirea

lui este foarte diferită de cea a Dr. Emmons.”

*****

Așa suna scrisoarea. Mă gândeam că aceasta era dovada tristă a

unui chin inutil al sufletului, produs de principii teologice false. Această

persoană era în mod evident tulburată, rănită, chinuită vreme de ani de

zile de influența unei învățături extravagante. Același lucru s-a petrecut


= 151 =

și cu alți oameni. Un predicator deosebit, căruia i-am citit acea scrisoare,

mi-a spus: „schimbă numele și datele, și această situație o descrie în mod

precis pe a mea.”

Acel predicator care a promovat o astfel de doctrină și a insistat

asupra ei cu atâta claritate și tărie, probabil că a trecut mult dincolo de

ceea ce Hopkins sau Emmons ar fi spus, chiar dacă el s-a considerat unul

dintre ucenicii lor în multe aspecte teologice. Aceasta este o greșeală

obișnuită printre toți cei ce sunt ucenicii oamenilor: ucenicul devine de-

seori mai rău decât mentorul lui.

Este adevărat că adesea e dificil să știi cum să tratezi tulburările

care rezultă din învățături stranii. Învățătura va veni înaintea inimii care

a fost cândva chinuită, și va sta acolo ca o sperietoare, împiedicând inima

să se adape din acea speranță care altădată era hrănită de Evanghelie.

Sau dacă învățătura aceea ciudată l-a condus pe om la o nădejde falsă,

acesta va fi foarte înclinat să se întoarcă la vechea înșelătorie, după ce

nădejdea amăgitoare a fost cândva disipată prin expunerea la adevăr. În

cazul unor asemenea doctrine și depresii ca acelea menționate în scri-

soarea de mai sus, nu este deloc ușor să hotărâm dacă este cazul să rați-

onăm sau să ridiculizăm acea învățătură și acea circumstanță. O femeie

care fusese vreme îndelungată serioasă, confuză și nedumerită, dar care

nu ajunsese niciodată la vreo credință adevărată în Hristos, a mers

cândva la păstorul ei, și i-a spus acestuia că acum ea credea că devenise

creștină.

„Ce te face să crezi aceasta, doamnă?”

„Cred că sunt acum dispusă să fiu chiar condamnată. Am încercat

vreme îndelungată să ajung la o astfel de stare a inimii, dar n-am ajuns

niciodată la acel punct. Totuși, acum sunt gata să fiu condamnată, dacă

Dumnezeu va găsi plăcere în aruncarea mea în flăcările Iadului.”

„Ei bine, doamnă”, spuse cu răceală acel învățător, „dacă ești dor-

nică să fii condamnată și dacă Dumnezeu va voi acest lucru, nu știu dacă

aș mai putea avea alte obiecții cu privire la convertirea dumitale.”


= 152 =

Probabil că această ridiculizare a fost la fel de eficientă pentru a

corecta acea învățătură stranie, pe cât ar fi fost o instruire didactică.

Indiferent care ar fi strategia de răspuns, eu am ales să răspund celei ce

mi-a scris în felul următor:

„Stimată doamnă,

Trebuie să recunosc că este mai degrabă o chestiune neplăcută să

scrii un răspuns atunci când nu știi cu cine ai de-a face în realitate. Dar

nu vreau să mă poticnesc de lucruri neimportante.

Dincolo de chestiunea strict religioasă, pe care, așa cum o apreciez

în baza scrisorii dumitale, nu o consider atât de specială încât să îți scriu,

aș avea câteva cuvinte pe care să ți le adresez cu privire la influențele

stării fizice asupra sensibilităților religioase. „Tunetul” ar putea să ucidă

gâștele, să facă laptele acru și să ardă pieile tăbăcarului, atunci când ele

se află într-un moment specific al transformării lor în piei pentru haine

și, dacă nu este un miracol, „tunetul” te poate îmbolnăvi uneori. Chiar

dacă poate fi pentru noi o idee foarte umilitoare să ne aflăm sub influența

unor cauze fizice externe, care afectează simțămintele sacre ale religiei

noastre, acest lucru rămâne adevărat. Vântul de la răsărit a clătinat multe

nădejdi religioase. Încă nu suntem deținătorii „trupurilor spirituale” su-

perioare față de puterile naturii, motiv pentru care suntem încă expuși, în

mare măsură, efectelor distructive ale elementelor naturii atunci când

vine vorba de căpătarea mângâierilor și a liniștii minții, în special atunci

când un suflet timid sau deosebit de sensibil este legat de un trup mai

firav. Lucrurile exterioare ale naturii, precum furtunile și tunetele, la care

ai făcut referire sau la care imaginația ta a lucrat din plin, ar putea avea

asupra noastră un efect mai puternic decât este dispusă mândria noastră

intelectuală sau spirituală să recunoască. Femeile sunt mai predispuse la

astfel de lucruri decât bărbații.

În ceea ce privește impresiile religioase pe care le-ai căpătat de pe

urma lui Hopkins sau Emmons, ai putea fi un caz nefericit. Totuși, nu

consider că situația ta este foarte neobișnuită, așa că nu trebuie să te ne-

căjești prea tare.


= 153 =

Opinia mea este că te-ai lăsat să fii dependentă de Hopkins și Em-

mons și de alte cărți pe care le-ai menționat. Toate aceste lucruri pot fi

foarte bune, dar se vede treaba că ele te-au afectat prea mult și au impri-

mat asupra sufletului tău o dispoziție speculativă. Fii un copil al lui Dum-

nezeu, nu un filozof. Fii un copil, nu un slujitor, niciun înger – ci doar un

copil smerit.

Dă-mi voie acum să ridic cumva cortina de peste inima ta, ca să-ți

ofer o imagine asupra a ceea ce se găsește în ea, atunci când spun că spe-

culația nu smerește niciodată mândria spirituală. Se poate să fii uimită de

acest lucru. Nu te mira prea tare, chiar dacă cuvintele folosite nu se apro-

pie de termenul „tunet”. Dar poți să fii sigură că în sugestia mea se găsește

mai mult adevăr decât poezie sau politețe.

Sper că ești creștină, dar ceva mai multă simplitate nu te-ar răni cu

nimic, iar ceva mai puțină mândrie ți-ar face mult bine.”

*****

N-au trecut în multe zile până când am primit următoarea scri-

soare de la necunoscutul meu tovarăș de conversație scrisă.

„M-ați învățat o lecție pe care nu voi uita prea curând. O, domnule,

chiar ați „ridicat acea cortină”. Nu știam ce fel de duh hrăneam în mine.

Ați citit bine inima mea – „ceva mai multă simplitate nu te-ar răni cu ni-

mic, iar ceva mai puțină mândrie ți-ar face mult bine”. Aici se găsește mult

adevăr, într-o formă condensată. Cred că simt cu adevărat forța lui exact

așa cum v-ați dorit. În seara în care am primit scrisoarea dumneavoastră,

n-am putut dormi prea mult, și singura rugăciune pe care am putut să o

rostesc a fost: „Doamne, ai milă de mine, păcătoasa”. Domnule, vă mulțu-

mesc, vă mulțumesc sincer pentru că mi-ați întors privirea în direcția co-

rectă. De ce oare nu mi-am cunoscut mai bine inima? „Cine își cunoaște

greșelile? Curăță-mă de greșelile pe care nu le cunosc!” (Psalmii 19:12-14,

cf. KJV).”

Cu privire la faptul că nu mi-am declinat identitatea, singurul lucru

pe care îl pot spune este că a fost la mijloc doar o neglijență impardona-

bilă. Pe măsură ce stau așezată și scriu, mă simt ca și cum aș vorbi cu


= 154 =

cineva pe care l-aș cunoaște personal. Vă rog să mă iertați și vă asigur că

voi fi mai atentă pe viitor. Vă rămân recunoscătoare pentru că mi-ați scris

și mai ales pentru credincioșia dumneavoastră, însă nu-mi pare rău deloc

că v-am deranjat, căci acest lucru a ajuns în final să-mi facă mult bine. Vă

mulțumesc.”

Răspunsul meu a fost următorul:

„Stimată doamnă,

Am primit ultima dumitale scrisoare și am găsit câteva clipe să îți

răspund. Mă bucur nespus dacă scrisoarea mea te-a ajutat cu ceva, dar

îmi pare foarte rău că te-a ținut trează. Acea stare a incitării nervoase,

care nu îți permite să dormi, nu trebuie hrănită în continuare. Nu va face

niciun bine credinței dumitale, dacă ai așa ceva, și cu siguranță că nu te

va conduce la ea, dacă ești încă în starea de necredință. Poate că încă nu

ai ajuns la concluzia că dispoziția nervoasă este un sfătuitor prost. Nu îți

face bine să îți consulți nervii atunci când iei hotărâri. Mai bine să-i întrebi

pe Pavel, pe David sau pe Ieremia chiar, dacă trebuie să îți iei libertatea

să rostești niște „plângeri”. Și încă ceva: nu sunt dispus să vorbesc de rău

pe nimeni, dar te pot asigura că aceleași lucruri, denumite nervi, sunt cei

mai mari mincinoși din țară. Nu-i crede, mai ales atunci când îți spun că

ești creștină sau când îți spun că ești printre cei reprobați. Ei spun min-

ciuni fie de o parte, fie de alta, și pentru ei nu contează de care parte mint.

Am sperat că vei fi capabilă să percepi răutatea lor prin ceea ce ți-am spus

despre gâște, laptele acru și pieile tăbăcarului. Îți spun acum aceste lu-

cruri, pentru că nu le-ai menționat în ultima scrisoare. Ceea ce vreau să

spun este următorul lucru: acel „tunet” are un efect inexplicabil asupra

acestor lucruri, cu care religia n-are nimic de-a face. Și dacă are un efect

inexplicabil asupra dumitale, nu trebuie să faci nicio legătură între acele

efecte și religie. Boala și starea de rău îți sunt cauzate de „tunet”, nu de

depravarea inimii. „Tunetele”, „vânturile”, „furtunile”, „apele” pot să ia

cu asalt nervii dumitale timizi, și să își îndrepte asupra lor lucrarea veche

a minciunilor, dar credința nu are nimic de-a face cu aceste lucruri. Dacă

bătrânul Ilie ar trăi printre noi, ți-ar putea spune câte ceva despre aceste

lucruri.


= 155 =

Ai spus că ai dori să mă cunoști, dar „te temi de apă”. Desigur, aș

fi încântat să te întâlnesc, dar mă simt dator să spun că s-ar putea să fii

foarte dezamăgită. Da, este adevărat, e posibil ca o astfel de vizită să-ți

fie de vreun ajutor, dar doar pentru că beneficiul ar fi foarte diferit de ceea

ce te-ai aștepta. Știu pe cineva care a călătorit odată peste o mie de mile

cu scopul de a se întâlni cu un predicator, despre care credea că este ca-

pabil să îi aducă ceva lumină asupra subiectului credinței personale, și

singurul lucru bun pe care l-a învățat din acel experiment a fost că acea

grea călătorie i-a demonstrat că ajutorul lui nu vine din partea omului.

Dă-mi voie acum să ridic mai mult acea cortină. Credința, după cum

poți ști, este calea mântuirii. Ea este esențială în orice aspect al religiei.

Uneori, noi suntem atrași la credință, iar alteori inimile noastre ticăloase

trebuie împinse la credință. Acum, deși eu cred că poți fi o femeie inteli-

gentă și amiabilă în multe privințe, am impresia că, în anumite chestiuni,

precum credința, ești mai degrabă genul de persoană care nu poate fi atât

de mult atrasă, pe când trebuie să fie împinsă. Iar ispitele dumitale, teme-

rile, planurile, eforturile, toate acestea au tendința de a te îndepărta de la

exersarea credinței simple în Dumnezeu. Tot așa, multe dintre rugăciunile

tale nu au avut același efect, pentru că ți-ai pus nădejdea în faptul că ru-

găciunea, în ea însăși, îți va face vreun bine, în loc să îți pui nădejdea în

ajutorul lui Dumnezeu și în răspunsul Lui. Ca dovadă în sprijinul acestei

afirmații, vreau doar să-ți amintești trăirile tale și perioada îndelungată

în care ai baleiat de la nădejde la frică.

Încă un lucru. Există o anumită ordine în capcanele și ispitele dia-

volului. El are trei categorii de ispite. Se pare că ai trecut de prima și pro-

babil de a doua, dar încă nu ești ferită de cea de-a treia categorie. Ba mai

mult, cred că ești foarte expusă la această a treia categorie, pentru că nici

măcar nu vezi în ceea ce constau aceste ispite.

În primul rând, Satana se folosește de lume – propunându-și să-i

țină pe păcătoși satisfăcuți cu dragostea față de lucrurile lumești și cu

umblarea după ele. Dacă el nu poate face asta, dacă oamenii nu pot fi con-

vinși să trăiască înainte fără a manifesta vreun fel de religie, alergând

după bogății, onoare, plăcere, o viață ușuratică și alte lucruri asemănă-

toare, atunci el trece la categoria a doua.


= 156 =

Prin această categorie a doua, Satana își propune să-i conducă spre

o religie falsă, spre o amăgire și o decepție, care să le ofere o pace și o

liniște mincinoasă, spre ruina sufletelor lor. Ai fost suficient de conștientă

de acest lucru și chiar te-ai temut foarte mult de asta. Dar dacă el nu poate

face acest lucru, dacă oamenii cunosc destul de bine Biblia, dacă au parte

de influențele Duhului Sfânt și nu pot fi conduși la o nădejde falsă, atunci

bătrânul mincinos schimbă macazul.

În al treilea rând, Satana își propune să-i conducă pe oameni la dis-

perare. Acesta este ultimul lui efort. Eu cred că este cel mai ticălos mod

de ispitire. Este asemenea naturii lui, căci e cea mai mare formă de min-

ciună, și cea mai mizerabilă.

Dar trebuie să mă opresc aici. „Simone, Simone, Satana v-a cerut să

vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă

credința ta” (Luca 22:31-32).

Vreau să te gândești la aceste trei categorii de ispite, și să te lupți

cu fiecare folosindu-te de credință. Tot ce trebuie să faci este să fluturi

credința ta în fața diavolului, indiferent de felul în care vine să te ispi-

tească. Gândește-te, stimată doamnă, la această a treia și ultimă viclenie

a vrăjmașului, pe care ai ignorat-o atât de multă vreme, și fă ca victoria

asupra disperării să fie căpătată prin credință.”

*****

Iată răspunsul ei:

„Cum aș putea să vă mulțumesc îndeajuns, stimate domn, pentru

ultima scrisoare, plină de blândețe? Nu pot să vă fac să știți cât de profund

vă sunt recunoscătoare și cât de mult apreciez răspunsul pe care mi l-ați

dat. Sper că îmi veți permite acum să vă spun tot ce se găsește în inima

mea, adică acea mică parte pe care o cunosc.

Dumneavoastră spuneți că „nervii sunt niște sfătuitori proști” și

„cei mai mari mincinoși din țară”. Eu am atribuit adeseori inimii rele ceea

de dumneavoastră spuneți că sunt pornirile nervilor. Aici am găsit că am

dat de necaz, dar m-ați convins într-o mare măsură că trebuie să învăț

cum să mă folosesc de pavăza credinței. O, domnule, ochii îmi sunt acum


= 157 =

larg deschiși. Văd acum că tot ceea ce am nevoie este acea credință simplă

în Dumnezeu și, dacă nu sunt cu totul înșelată, am luat hotărârea să merg

pe calea cea bună. Îl voi lăsa pe Satana cu minciunile lui, iar eu Îl voi crede

pe Dumnezeu. El a spus „veniți la Mine” (Matei 11:28) și „pe cel ce vine la

Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Mă voi lăsa acum condusă de o

credință fermă și practică în această promisiune binecuvântată și credin-

cioasă. Acea modalitate de a trăi în îndoială, pe jumătate moartă și pe

jumătate vie, trebuie abandonată odată pentru totdeauna. Și nu voi în-

cerca să fac acest lucru prin puterile mele, ci ridicându-mi privirea cu cre-

dință la Isus, mă voi strădui să hrănesc acel curaj bucuros și, Dumnezeu

să mă ajute, nu voi mai avea nevoie vreodată să mă supun vreuneia dintre

categoriile de ispite de care se folosește marele vrăjmaș. Dar dacă inima

mea păcătoasă se va cufunda în frică, temere și depresie, în ciuda tuturor

marilor promisiuni prețioase făcute de Acela care este Adevărul neschim-

bător, atunci voi aduce iarăși această inimă stricată la Isus, pentru ca El

să o înnoiască și să o sfințească.

Cât de bine știu acum ce vreți să spuneți prin fraza „toate planurile

și eforturile mele tind să mă îndepărteze de la exersarea unei credințe

simple în Dumnezeu – chiar și unele dintre rugăciunile mele au avut ace-

lași efect”. Da, pledez vinovată.

Nu știu cum se face, dar păreți să mă cunoașteți mai bine decât mă

știu eu, chiar dacă vă aflați la o atât de mare distanță. Când am citit ultima

dumneavoastră scrisoare, am râs și am plâns deopotrivă.

V-am scris ultima dată deschizându-mi inima și spunându-vă ce îmi

doresc. Fără îndoială, nu prea știam ce voiați să spuneți atunci când vă

refereați la efectul „tunetului” asupra „gâștelor, laptelui și muncii tăbă-

carului”. Adevărul este că eram atât de răvășită de partea finală a scrisorii

dumneavoastră, încât nici nu m-am mai gândit prea mult la acest lucru.

Da, stimate domn, am fost cu adevărat zdrobită, dar nu distrusă. N-ați

avut în intenție să mă distrugeți, dar acum vă voi spune întreg adevărul.

M-am simțit tulburată, și întrebarea pe care am vrut să v-o adresez a fost

aceasta: Poate exista un pic de dragoste față de Dumnezeu într-o inimă

care este plină de o frică atât de înrobitoare? Ei bine, am hrănit o nădejde

în sufletul meu că, în bunătatea dumneavoastră, îmi veți trimite un pic de


= 158 =

mângâiere, dar iată ce am căpătat! O, ați străpuns cu un bisturiu rana

aceea infectă, și Îl binecuvântez pe Domnul pentru ceea ce mi-ați scris. Așa

cum ziceți, cuvintele dumneavoastră n-au fost „tunet”, nicidecum, ci au

fost cu totul altceva. Ați fost foarte credincios față de mine, și aș vrea să

găsesc cuvintele prin care să pot exprima cât de mult vă mulțumesc pentru

tot.”

Am răspuns și acelei scrisori, după care am primit următorul răs-

puns:

„Acum dați-mi voie să vă spun cât de mult bine ați făcut sufletului

meu sărman. Ani la rând, timpul meu era petrecut între nădejde și frică,

aceasta din urmă predominând de departe. Atunci când m-am alăturat bi-

sericii, în loc să mă simt fericită și bucuroasă, am fost doar capabilă să

mă bizui pe această promisiune minunată „harul Meu îți este de ajuns” (2

Corinteni 12:9). Adesea am ajuns să îmi văd păcătoșenia într-o astfel de

lumină, încât L-am ascuns pe Mântuitorul dinaintea ochilor mei. Uneori,

mi-a fost frică să mă rog, pentru ca nu cumva să fiu lovită de moarte în

acel moment. Alteori puteam doar să privesc la puterea și la dreptatea lui

Dumnezeu, și să-L văd doar în calitate de Dătător al Legii, și astfel să simt

fiorul rece al vinovăției mele, tremurând atunci când ar fi trebuit de fapt

să Îl iubesc. Dar, de când am citit scrisorile dumneavoastră, în special pe

cea de-a doua, am ajuns să văd ce este credința și faptul că ea este totul.

Acum pot privi la Isus și mă simt atât de fericită conștientizând că El este

tot ceea ce eu am nevoie. Sunt atât de păcătoasă, dar cu adevărat El este

atât de sfânt, atât de vrednic, El a fost toată jertfa pentru acea Lege pe

care eu am încălcat-o. Acum, eu sunt acea păcătoasă pentru care El a mu-

rit, cea pe care El a venit să o caute și să o mântuiască. Tot ceea ce trebuie

să fac este să cred.

Anterior citisem Biblia, în special promisiunile, dar le aplicam la

oricine, numai la mine nu. Puteam să aplic marea majoritate a acestor

promisiuni creștinilor, într-o modalitate sigură, dar mi-a fost frică să

aplic până și cea mai măruntă dintre promisiuni cu deplină siguranță la

propria persoană, de frică să fiu pierdută în final. Dar acum găsesc multă


= 159 =

bucurie în studierea caracterului lui Dumnezeu Tatăl, pe fața lui Isus Hris-

tos. N-a spus El oare, „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan

14:9)?

Acum îmi place atât de mult să privesc la Dumnezeu în Hristos,

Răscumpărătorul meu. O, de ce am refuzat atât de îndelung să-mi pun

încrederea doar în Isus? Am fost cu adevărat nebună și înceată cu inima,

când a venit vorba să cred. Este adevărat că nici acum nu cunosc foarte

multe, dar mă simt încurajată să perseverez în ciuda oricărei ispite care

mă atrage spre disperare. Acum pot să îl confrunt pe Satana și, atunci

când îmi spune că sunt o păcătoasă pierdută și că nu am nicio nădejde să

capăt vreo inimă mai bună, eu merg din nou la Mântuitorul atotputernic,

la Acela care poate să ne mântuiască în chip desăvârșit. Mă gândesc ade-

sea la acest cuvânt – desăvârșit. Îl voi crede constant pe Dumnezeu. Îl voi

iubi pe Mântuitorul, pe care Îl primesc cu brațele credinței. El este toată

nădejdea mea. Vreau să dau drumul oricărei funii a dependenței de propria

persoană și doar să cad în brațele puternice ale lui Isus, și să rămân acolo

pentru toată veșnicia. Uneori vreau atât de mult să merg la cer, încât mi-

aș dori să ajung la culmea dragostei lui Isus, în glorificarea trupului. Va

fi oare suficientă o întreagă veșnicie pentru a-L lăuda? Să le vorbim sfin-

ților și îngerilor cât de mult datorăm Aceluia care ne-a spălat cu sângele

Său? Uneori îmi place să mă uit înainte în timp, când toți cei răscumpărați

vor fi acasă, și nădăjduiesc să vă întâlnesc acolo, și să vă povestesc, când

vom sta pe niște munți înverziți și plini de flori, să vă spun tot ceea ce a

făcut Mântuitorul pentru sufletul meu păcătos.

Nu voi încheia această scrisoare fără a vă spune că ultima furtună

care a trecut nu m-a făcut să mă simt nici pe jumătate atât de temătoare

pe cât eram de obicei. Mă tot gândesc la faptul că m-am hotărât să-I dau

tot trupul și tot sufletul meu Domnului Isus. Când norii negri se apropie,

eu merg la Isus și pun acei nori în mâna Lui. El poate ține în mână tunetul

și El stăpânește peste întreg cerul și întreg pământul. Dar acum ați adus

o altă mângâiere în inima mea, căci ați spus: „Învață să auzi în tunet vocea

Tatălui tău ceresc – o voce care nu te amenință pe tine, ci pe vrăjmașii

tăi.”


= 160 =

I-am răspuns și acestei scrisori și, după câteva zile, am primit ur-

mătoarele câteva fraze din partea acestei femei credincioase:

„Am apelat la dumneavoastră pentru a mă ajuta în privința împă-

cării cu Dumnezeu. Acum, calea mântuirii prin credința în Isus Hristos mi

se pare cu mult mai clară decât a fost vreodată, și simt uneori că nici mă-

car nu aș putea să renunț pentru o secundă la gândul că Isus Hristos și

doar El este calea. „Eu sunt Calea”. O, Mântuitorul meu, ia-mă și du-mă

pe calea Ta!

Nu știți ce inimă păcătoasă am încă. Probabil că nici eu nu o cunosc

atât de bine. Dar Isus știe ce mare nevoie am de dragostea Lui iertătoare

și cât de mult har am nevoie ca să mă păzească de la căderea în păcat și

pierzare. Privesc înapoi și încerc să mă gândesc la tot ceea ce am făcut în

trecut pentru a-i fi pe plac Satanei și prin care L-am întristat pe Răscum-

părătorul meu, în vremea când eram copleșită de speculațiile întunecate

și reci ce izvorau din folosirea unor predici ale Dr. Emmons, pe care nici

nu le-am înțeles.

Dar acum am întors spatele tuturor acelor lucruri, și vreau să încerc

să fiu doar un copil, nu un slujitor, nu un filozof, ci doar un copil – un

copil smerit.”

**************

Opiniile teologice extravagante au tendința de a fi adoptate de

acele persoane cărora nu le sunt nicidecum adresate. Această femeie este

un astfel de exemplu. Ea era ultima femeie din lume care să aibă nevoie

de teologia dură a lui Hopkins și Emmons, pe care probabil că nici nu i-

a înțeles. Datorită înclinației sale naturale, ea a fost tentată foarte mult

către frică. Având sensibilități delicate, fiind o persoană cu o imaginație

bogată, poetică, afectuoasă, severitatea teologiei adoptate de ea era ul-

timul lucru care să îi fie de vreun folos. N-a făcut decât să îi ducă sufletul

în prăpastia depresiei. Acele învățături n-au ajuns nicidecum la inima ei.

Blândețea și dragostea Evangheliei erau lucrurile potrivite pentru ea.

Aceasta a fost experiența ei de după aceea. Ea s-a supus imediat dragos-

tei, în timp ce terorii n-a putut niciodată să i se supună. Ea a fost atrasă

în acele aspecte în care altfel nu putea nici măcar să fie împinsă de la


= 161 =

spate. Credința a reușit în cazul ei ceea ce frica n-ar fi reușit vreodată.

Ea a descoperit că simplitatea este mai bună decât speculația și a schim-

bat confuzia și depresia pe calmul credinței și pe razele strălucitoare ale

nădejdii. Legea a fost înaintea minții ei când încercase să își „dorească

să fie pierdută”. Nici nu este de mirare că a căzut în disperare. Dacă a

primit odihnă, aceasta n-a venit din îndreptarea privirii în jos, către abi-

sul nopții, către inima sa întunecată, ci prin a fi îndreptată să privească

la Hristos și la harul Lui glorios. Hristos este lumina. Credința este ochiul

care privește la El. Hristos dorește ca păcătoșii să fie mântuiți. Teologia

falsă, depresia și diavolul vor ca oamenii să ajungă până acolo încât să-

și dorească să fie condamnați.


= 162 =


= 163 =

56

Pasărea paradisului

Între enoriașii mei, exista o femeie săracă ce, mai demult, trăise

și zile mai bune. În trecut, făcea parte din clasa socială cea mai respec-

tabilă, fiind soția unui bărbat bogat, care ocupase o funcție oficială im-

portantă în stat, dar care acum ajunsese la sărăcie. Tremurând sub po-

vara celor 70 de ani, el a ajuns să își piardă destul de mult puterea rați-

unii. De altfel, ea era cu mulți ani mai tânără decât soțul ei. Niciunul

dintre cei doi nu era un ucenic al lui Hristos. Fără îndoială, după anii

tinereții lor, ei nu acordaseră niciodată o atenție mai mult decât formală

sau conform modei nici măcar îndatoririlor exterioare ale religiei. În că-

sătoria lor, trăiseră ani la rând în bogăție, iar când această extravaganță

le-a consumat toată avuția, s-au văzut nevoiți să ocupe o casă veche,

acesta fiind locul în care i-am întâlnit pentru prima dată. Prin bunăvo-

ința unor rude bogate, care au arătat foarte multă bunătate față de ei,

nevoile lor temporale au fost acoperite, așa încât ei nu mai erau în sufe-

rință.

M-am străduit să stârnesc în mințile lor interesul față de subiectul

credinței. Bătrânul mi se părea la fel de ignorant ca orice alt păcătos și,

atâta cât îmi amintesc, așa a și rămas până în ziua morții sale – o victimă,


= 164 =

cum am constatat, a dragostei nebune față de plăcerile și bogăția pămân-

tească. Dar lucrurile nu erau la fel în cazul soției sale mult mai tinere.

Ea m-a ascultat cu atenție și cu un evident interes atunci când i-am pre-

zentat subiectul credinței, încă de la prima mea vizită la locuința lor.

Când i-am vizitat din nou, după aproape o lună, am descoperit că ea în-

cepuse să citească din Biblie, cu rugăciune și cu o nerăbdare evidentă.

Întrebările pe care mi le-a pus și atenția înlăcrimată la răspunsurile mele

indicau în mod clar interesul pe care ea îl simțea cu privire la acest su-

biect deosebit care, cum spunea ea, era „aproape nou” pentru mintea ei,

căci „rareori s-a gândit câtuși de puțin la credință în ultimii 20 de ani”.

Ea a spus că, „în trecut, plăcerea era prioritară în mintea mea, și, după

eșecul în afaceri al bărbatului meu, mi-am concentrat atenția pentru a ve-

dea cum am putea să supraviețuim”.

Ea a îndurat cu o îndârjire de lăudat schimbările petrecute în stan-

dardul lor de viață, trudind din greu pentru a se susține pe ea și pe soțul

ei, întreținând mica lor colibă veche, făcând-o un model de curățenie și

câștigând respectul celor câțiva vecini care o cunoșteau. Nu exista nimic

în legătură cu ea, ca femeie sau ca păcătos interesat de religie, care să

mi se pară neobișnuit sau special. Exista, e adevărat, așa cum vedeam

eu, o manifestare firavă a unei tulburări emoționale, atunci când îmi

vorbea despre inima ei rea, despre luptele duse în rugăciune și despre

descurajarea cu privire la gândul de a „căpăta vreodată iertarea lui Dum-

nezeu!”, dar nu m-aș mai fi gândit vreodată la acest aspect, dacă nu m-

aș fi confruntat cu lucrurile care s-au petrecut ulterior.

La aproape o săptămână după ce am întâlnit-o și am conversat la

locuința ei, nu pentru prima sau a doua oară, și pe când eu începusem să

sper că ea „nu era departe de Împărăția lui Dumnezeu”, a cerut să ne

întâlnim. A venit să îmi spună despre nădejdea ei în Hristos și despre cât

de fericită era acum, având credința că Dumnezeu a iertat-o și-a accep-

tat-o. Așa cum spunea, avea încrederea că Dumnezeu „i-a auzit rugăciu-

nile și i-a trimis un răspuns de pace”.

Examinând starea gândurilor ei, pentru a ști ce să îi spun, i-am

pus câteva întrebări, la care a răspuns într-o modalitate destul de satis-

făcătoare din punctul meu de vedere. N-am găsit în ea nimic care să mă


= 165 =

determine să nu am încredere în ceea ce spunea, ba chiar dimpotrivă,

până când am întrebat-o: „De câtă vreme ai căpătat această nădejde și

această fericire încântătoare la care faci referire?”

„Din seara zilei de joi”, a fost răspunsul ei. Trecuseră 5 zile de

atunci.

„Dar ce te-a făcut să crezi că Dumnezeu a „auzit rugăciunea ta și ți-

a trimis un răspuns de pace”?”

„Dovada a fost ceea ce am văzut”, a spus ea, cu o ușoară ezitare, ca

și cum ar fi fost reținută să ofere un răspuns.

„Dar ce ai văzut?”

„Era…”, zise ea, ezitând, „era o lumină mare”, vorbind cu seriozi-

tate, și cu sinceritate evidentă, dar cu ceva entuziasm.

„Așa, și unde ai văzut tu acea lumină?”, am spus eu.

„În camera mea.”

„Dar cum a fost? Ce a determinat apariția acelei lumini?”

„Nu știu să descriu prea mult, dar a fost ceva minunat! N-o să uit

niciodată.”

„Te-a înfricoșat?”

„O, nu, deloc.”

„A fost cumva strălucirea lunii?”

„Nu, nu semăna deloc cu razele lunii.”

„A strălucit la fereastră? Sau printr-o crăpătură din zid?”

„Nicidecum, a fost o lumină care a apărut în interiorul camerei.”

„Și cum arăta?”

„Era ceva cu totul minunat, cea mai suavă lumină pe care am văzut-

o vreodată. Era mai strălucitoare decât orice rază de soare, dar era atât


= 166 =

de blândă încât nu îmi afecta privirea. Era de o frumusețe perfectă, încân-

tătoare.”

„Bine, dnă L., vorbiți-mi mai mult despre ea, vreau să știu cum era,

la ce oră a apărut… Spuneți-mi tot ce știți.”

Părând că face un efort să își ordoneze gândurile, mi-a răspuns în

felul următor:

„Am rămas multă vreme după ce soțul meu a mers la culcare, îmi

citisem Biblia și încercasem să mă rog, și aproape că ajunsesem să fiu

disperată după îndurare, întrucât inima mea era atât de rea și încăpățâ-

nată. Mă simțeam ca și cum nu puteam să merg la culcare în acea seară

fără să primesc vreo dovadă că Dumnezeu avea îndurare pentru mine. Am

fost îngrozită de gândul mâniei Sale, dar simțeam că, la urma urmei, me-

ritam totul. În final, m-am dus să mă așez pe pat. Eram deja în pat de

aproape o jumătate de oră, gândindu-mă la starea sufletului meu când,

dintr-o dată, cea mai frumoasă lumină pe care am văzut-o vreodată a stră-

lucit, luminând camera. Era un fel ciudat de lumină, mai strălucitoare de-

cât lumina zilei, mai strălucitoare chiar decât razele soarelui, dar cu mult

mai frumoasă și mai suavă. Era blândă și atât de mângâietoare, încât m-

a umplut cu o pace perfectă, un fel de extaz dulce, ca un vis încântător.

Apoi, într-o clipă, pe când mă gândeam cât de frumoasă era acea lumină,

mi-a apărut în față cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreo-

dată. Am trăit o încântare perfectă și am fost sedusă de frumusețea ei, de

culorile ei, care erau atât de suave și potrivite, și de forma ei atât de gra-

țioasă. Era o pasăre. Avea în cioc un curcubeu și pe cap o coroană de aur

de o strălucire uimitoare dar blândă, și stătea pe un glob de un albastru

mângâietor, cea mai încântătoare culoare pe care am văzut-o vreodată.

Nu m-am gândit și nu mi-am imaginat niciodată ceva atât de frumos. Cu-

loarea ei, chipul ei și coroana de aur strălucitor de pe cap, curcubeul pe

care îl ținea în cioc și globul albastru pe care stătea, ca și lumina strălu-

citoare și suavă care umplea camera, toate erau mai frumoase și mai în-

duioșătoare decât orice mi-am imaginat vreodată până atunci. Am fost

uimită și cuprinsă de o fericire perfectă.”

„Ce pasăre era?”, am spus eu, „ce pasăre era?”


= 167 =

„Ei bine, era pasărea paradisului”, a răspuns ea. „Tatăl meu prețios

mi-a trimis-o din cer și, de aceea, nu voi mai cădea niciodată în disperare.

Atunci m-am gândit cât de fericită trebuie să fiu, pentru că Dumnezeu m-

a auzit și a avut îndurare de mine. Am devenit perfect fericită de atunci.”

Părea să fie într-un extaz de încântare.

„Ce te face să fii atât de fericită?”

„Sunt așa pentru că eu cred că Dumnezeu m-a iertat și acum Îl iu-

besc și cred în El.”

„Ce simți cu privire la păcat?”

„O, urăsc păcatul. Îl dezonorează pe Dumnezeu și mă separă de El.”

„Dar ce crezi despre Hristos?”

„El este Mântuitorul prețios. Îl iubesc și îmi pun încrederea în El.”

„Pentru ce anume îți pui încrederea în El?”

„Pentru orice lucru – pentru iertare, pace și pentru cer.”

„Crezi că ești sfântă acum?”

„Nu, știu că păcătuiesc în fiecare ceas. Dar Dumnezeu are har față

de mine și mă umple de bucurie.”

„Te bucuri pentru că ești un om atât de bun?”

„Nu, mă bucur pentru că Dumnezeu a fost atât de bun cu mine.”

„Ce ai făcut ca să capeți favoarea Lui?”

„Nu am făcut nimic altceva decât să mă întorc la El."

„Te-ai întors la El prin dorința ta?”

„Nu, am încercat, dar inima mea nu dorea să se supună, așa că m-

am rugat ca să am parte de Duhul Sfânt."

„Cum te aștepți să fii mântuită?”

„Prin îndurarea lui Dumnezeu, prin Mântuitorul meu.”


= 168 =

„Cum știi că El este Mântuitorul tău?”

„Pentru că îmi pun nădejdea în El, iar El a promis că îi va mântui

pe toți cei care vin la El.”

„Ai vreo îndoială cu privire la iertarea ta?”

„Nu, domnule, deloc, nimic nu mă tulbură. Știu că inima mea este

înșelătoare, dar îmi pun nădejdea doar în Hristos, și atunci sunt sigură.”

„Crezi că lucrul care ți-a apărut și pe care l-ai văzut în seara de joi

a fost ceva trimis de Dumnezeu?”

„Da, cred că fost trimis de Dumnezeu.”

„Ce te face să crezi că nu a fost trimis de diavolul?”

„Niciodată nu m-am gândit că ar putea să vină de la oricine altci-

neva decât de la Dumnezeu.”

„Cu ce scop crezi că ți-a trimis El acel semn?”

„Pentru a-mi da pace.”

„Ce motiv ai ca să te gândești că ți-a fost trimis pentru a te asigura

de favoarea lui Dumnezeu?”

„Nu știu care este motivul pentru care gândesc astfel, știu doar că

am fost atât de fericită.”

„Te învață Biblia că Dumnezeu trimite astfel de viziuni ca dovadă a

favorii Sale?”

„Cred că nu.”

„Crezi că a fost o minune?”

„Nu știu. M-am gândit că Dumnezeu a trimis-o.”

„Ce oră era când ai văzut acea lumină?”

„Era aproape unu noaptea, zic eu.”

„Luna era pe cer?”

„Nu, luna coborâse deja cu o oră mai devreme.”


= 169 =

„Ce te face să crezi că era unu noaptea?”

„Pentru că soțul meu a mers la culcare la zece, apoi eu am stat

trează vreme îndelungată, cred că mai mult de două ore, citind, rugându-

mă și gândindu-mă la pericolul de a fi un păcătos pierdut, apoi am stat în

pat pentru încă o vreme – nu pot spune exact cât de mult – probabil o

jumătate de oră.”

„Ai ațipit între timp?”

„Nu, nu cred.”

„Dormeai atunci când ai văzut acea lumină?”

„O, nu, eram la fel de trează pe cât sunt acum.”

„Ai văzut lumina și acea pasăre cu ochii tăi, așa cum mă vezi pe

mine acum?”

„Da.”

„Unde se aflau?”

„În camera mea.”

„Soțul tău le-a văzut?”

„Nu, el dormea.”

„Dacă el ar fi fost treaz, crezi că ar fi văzut același lucru cu ochii

lui?”

„Cu siguranță, așa presupun.”

„De ce nu l-ai trezit? Nu-i plac păsările?”

„Nu știu, dar îi plac păsările”, a spus ea, cu privire foarte îndoiel-

nică, „dar nu m-am gândit nicio clipă să îl trezesc.”

„Aveți acasă vreo pasăre de colivie?”

„Nu, domnule”, a răspuns, ca și cum ar fi avut îndoieli cu privire

la buna mea credință.

„Ai văzut vreodată o pasăre-paradis?”


= 170 =

„Nu, domnule, nu vie. Am văzut astfel de păsări, dar împăiate.”

„Care ți se par cele mai frumoase, cele împăiate sau cea pe care ai

văzut-o în acea noapte?”

La această întrebare, ea și-a coborât ochii în jos, cu o privire de

tristețe amestecată cu confuzie, gândindu-se în mod evident că începu-

sem deja să ridiculizez viziunea ei, dar mi-a răspuns, cu blândețe și se-

riozitate, că „Nimic de pe pământ nu se poate compara cu ceea ce am văzut

eu în acea noapte.”

„A cântat vreun cântec pasărea aceea?”

„Nu, domnule.”

„Ce păcat! Dacă ar fi cântat, atunci ai fi avut șansa să auzi un cântec

din Paradis. Dar ce s-a-ntâmplat cu pasărea apoi?”

„A dispărut.”

„De ce n-ai prins-o ca să o pui într-o colivie? Ai fi putut să obții un

preț foarte bun în Boston. Dar cum a dispărut, a zburat pe fereastră?”

„Am spus că a dispărut, adică lumina și tot ceea ce văzusem eu au

dispărut, nu le-am mai văzut.”

„Cât de mult timp au stat așa înainte de a dispărea?”

„Doar câteva minute.”

„Și ce-ai făcut atunci când au dispărut?”

„Am stat așa întinsă în pat vreme îndelungată, gândindu-mă la lu-

crul acesta și simțindu-mă bucuroasă și mulțumitoare înaintea lui Dum-

nezeu.”

„Mulțumitoare pentru acea pasăre și pentru curcubeu? La asta te

referi?”

„Nu, domnule, nu într-atât pentru asta, ci eram mulțumitoare lui

Dumnezeu pentru dragostea Lui cea mare față de mine, pentru că a iertat

un păcătos atât de nevrednic ca mine.”


= 171 =

„Ți-a spus pasărea aceea că Dumnezeu te-a iertat?”

„Nu, domnule.”

„Ce te-a făcut să crezi că ești iertată?”

„Ceea ce am văzut, și propriile mele sentimente de fericire.”

„Ce te-a făcut fericită?”

„Faptul că Îl iubesc pe Dumnezeu și că îmi pun încrederea în Hris-

tos.”

„L-ai fi iubit pe Dumnezeu și dacă n-ai fi văzut pasărea?”

„Nu știu, sper că da.”

„Când ai început să te simți atât de fericită?”

„Joi noaptea.”

„Chiar atunci, când ai văzut acea pasăre?”

„Da, domnule.”

„Ce păcat că n-ai prins acea pasăre! Dacă apariția ei a fost atât de

eficientă, am fi putut să o ducem peste tot prin jurul nostru, la păcătoșii

care nu s-au pocăit și, imediat ce ar fi văzut-o, unul după altul, toți ar fi

devenit creștini fericiți, transformați, iar pasărea ta ar fi valorat mai mult,

când vine vorba de convertirea păcătoșilor, decât 40 de predicatori ca

mine luați la un loc. Crezi că ai putea să vezi acea pasăre încă o dată?”

„Nu, nu mă aștept să o mai văd.”

„Acum, dnă L., ești sigură că toate acestea n-au fost un vis?”

„N-a fost un vis”, a spus ea cu seriozitate. „Am fost trează. Doar

nu credeți că nu am văzut acea lumină, domnule?”, a spus ea cu o privire

care parcă implora aprobarea.

„Nu, doamnă, nu cred că ai văzut așa ceva, ci eu cred că totul s-a

petrecut doar în imaginația ta și nicăieri în altă parte.”


= 172 =

Ea a scuturat din cap foarte convingător, ca și cum era clar de o

opinie total diferită.

„Doamnă L.”, am spus eu, „ați consumat vreodată vin sau altă bă-

utură alcoolică?”

„Nu, domnule, deloc.”

„Luați vreodată opium sau laudanum?”

„Doar atunci când doctorul spune să iau, când sunt bolnavă.”

„Ați luat astfel de pastile în acea noapte?”

„Nu, n-am consumat nimic altceva decât un ceai.”

„Obișnuiești să bei ceaiuri puternice?”

„Nu, domnule, nu-mi plac ceaiurile tari.”

„Ești o femeie emotivă?”

„Câteodată, cred că sunt.”

„Ai fost emotivă în acea noapte?”

„Nu știu să fi fost. Eram îngrijorată și mă simțeam foarte tristă. În

anumite momente am fost destul de emoționată înainte să merg la culcare,

gândindu-mă la veșnicia care stă să vină.”

„Dnă L., poți să îți amintești în mod particular la ce te gândeai în

acea seară, chiar înainte de a te retrage pentru a te odihni? Caută să vezi

dacă îți poți aminti, și spune-mi exact ce a fost în gândurile tale chiar

înainte de a te așeza în pat.”

După o pauză considerabilă, a răspuns astfel:

„M-am gândit și m-am rugat vreme îndelungată cu privire la păca-

tele mele și cu privire la inima mea rea și ticăloasă. Am încercat să aban-

donez totul în mâinile lui Hristos, așa cum mi-ai spus adesea că trebuie

să fac. Mă gândeam că am făcut asta, dar apoi mă miram că Dumnezeu nu

mi-a dat pace. După aceea, mă gândeam cât de fericită aș putea fi, dacă


= 173 =

Dumnezeu mi-ar da o inimă nouă, apoi îmi imaginam cum aș putea să știu

dacă El a făcut deja acest lucru.”

„Te gândeai, așadar”, am spus eu, „cât de fericită ar trebui să fii,

dacă Dumnezeu ți-ar da o inimă nouă, și apoi cum ai putea să știi dacă El

a făcut deja acest lucru. Dar nu te-ai gândit că o să vezi o pasăre, sau un

curcubeu, nu?”

Ea și-a deschis buzele ca și cum ar fi vrut să răspundă, dar imediat

și-a plecat ochii în jos și nu a spus nimic. Obrajii ei s-au înroșit pentru o

clipă, iar privirea era una de întristare, nu de indignare. Atunci i-am

spus:

„Dnă L., îmi pare rău că te necăjesc cu atât de multe întrebări. Nu

vreau să te rănesc. Multe lucruri pe care mi le spui aproape că mă conving

că ai avea cu adevărat pace cu Dumnezeu, dacă aceste lucruri nu ar fi de

atât de mult amestecate cu acea viziune care pare să fi fost sursa bucuriei

tale și despre care știu că n-a fost decât un vis sau produsul imaginației

tale, care a avut loc în timp ce erai pe jumătate trează și pe jumătate ador-

mită. Dacă te bazezi câtuși de puțin pe acea viziune, acea minune, ca o

dovadă a iertării tale, atunci te încrezi într-o simplă fantezie, un lucru

zadarnic. Aceea nu este niciun fel de dovadă. Ea poate fi în egală măsură

o dovadă că vei pieri, ca și una că vei fi mântuită. În cazul cel mai fericit,

viziunea ta nu a fost nimic altceva decât o fantezie, o imaginație, izvorâtă

din mintea ta, indusă de starea de neliniște a creierului tău, atunci când

te-ai așezat în pat. Pot să îți explic viziunea. Tocmai ce mi-ai dat soluția.

Mi-ai vorbit adineaori că te gândeai „cât de fericită ar trebui să fii” dacă

Dumnezeu te-a primit, și că îți „imaginai cum ai putea să știi dacă El a

făcut deja acest lucru”. Apoi ai mers în pat cu aceste două idei – o idee cu

privire la o fericire mare, și cealaltă cu privire la un lucru neobișnuit (nu

știai ce anume) care să te conducă la acea fericire. Așadar, fiind într-o

stare de somnolență, când imaginația este foarte ocupată și când rațiunea

și voința sunt cele mai inactive, imaginația ta a produs acea minunăție

așteptată, te-a învățat ceva (sau te-a convins), iar „fericirea” așteptată a

venit, cea după care ai tânjit atât de mult. Asta sumarizează tot ceea ce

crezi tu că ai văzut. Ochii tăi nu au văzut nimic. Imediat ce uimirea și

extazul te-au trezit pe deplin, produsul imaginației tale a dispărut, iar


= 174 =

ochii tăi au început să vadă cu adevărat. Viziunea ta s-a topit. Acesta este

adevărul cu privire la întreaga întâmplare, cel mai probabil. Dumnezeu nu

a avut mai mult de-a face cu lumina ta, curcubeul tău și pasărea aceea

deosebită decât ar fi putut avea diavolul.

Acum, dnă L., mai am un singur lucru să te întreb, dar nu sunt sigur

cum să exprim asta, ca să mă fac bine înțeles. Voi încerca, totuși. Știi că

noi vorbim uneori despre lucruri pe care ni le amintim. Ne amintim acele

lucruri pentru că a fost ceva care a lăsat o impresie puternică asupra min-

ții noastre cu ceva timp în urmă – lucru care ne determină să îl reținem în

memorie și să ni-l amintim. Atunci când reculegem acea impresie, în-

seamnă că ne amintim de acel lucru. Realitățile creează o impresie asupra

minții noastre, dar și visele pot să creeze o astfel de impresie. Iar noi ne

amintim ambele lucruri. Dar, atunci când ne amintim de lucrurile care au

avut loc în realitate, trebuie să facem apel la impresia lăsată asupra minții

noastre de acele realități. Atunci când ne amintim anumite visuri, noi fa-

cem apel la impresia lăsată asupra minților noastre doar de lucrurile ima-

ginate, neexistând ceva real. Așadar, există o diferență între impresia lă-

sată asupra minții noastre de întâmplări reale și cea lăsată doar de ima-

ginație, sau de un vis. Dar noi trebuie să facem diferența între ele, pentru

a nu face greșeala de a considera la fel de valid un vis ca și ceva care a

avut loc în realitate. Amintește-ți că, în ce privește capacitatea noastră,

putem să ne amintim ambele lucruri, dar cele două nu sunt la fel. Impresia

lăsată de un vis nu este exact la fel ca impresia lăsată de ceva trăit de noi,

atunci când am fost treji, chiar dacă amintirea celor două situații poate fi

la fel de clară și de profundă. Dar există o diferență între cele două impre-

sii, și acea diferență trebuie făcută și în felul în care ne amintim cele două

lucruri. Nu crezi că am dreptate?”

„Da, cred că este o diferență.”

„Foarte bine. Acum aș vrea să-ți amintești cu foarte mare atenție

ceea ce ai văzut în noaptea de joi, și să îmi spui dacă impresia lăsată asu-

pra minții tale atunci este mai degrabă impresia lăsată de un vis, ori mai

degrabă impresia lăsată de ceva trăit, ca atunci când ești trează. Aș vrea


= 175 =

să îmi spui dacă actul tău de a rememora seamănă mai mult cu rememo-

rarea unui vis, sau mai mult cu rememorarea a ceea ce a avut loc atunci

când ai fost trează. Înțelegi ce vreau să spun?”

„Da, domnule, înțeleg perfect.”

„Foarte bine. Acum gândește-te cu atenție la aceasta. Ia-ți timp să

te gândești. Rememorează ce ai văzut joi noaptea, și spune-mi dacă im-

presia și rememorarea acelui lucru seamănă mai mult cu impresia și re-

memorarea unui vis, sau cu ceva care era real.”

Femeia aceea a stat în tăcere vreme de două sau trei minute, și-a

închis ochii ca și cum ar fi absorbită de gândurile ei, apoi s-a ridicat și a

privit cu atenție pe fereastră, după care s-a așezat pe scaun, și și-a închis

din nou ochii vreme de două sau trei minute.

„Este adevărat, domnule”, a spus ea, „trebuie să recunosc că pare

să fi fost mai mult un vis decât un lucru real. Dar eram trează. Ochii mei

erau deschiși. Nu-mi amintesc să mă fi trezit.”

I-am răspuns: „Nu vreau să argumentezi sau să hotărăști nimic în

legătură cu acest lucru, dacă erai trează sau dormeai. Tot ceea ce doresc

este să-mi spui, așa cum îți amintești acea noapte, dacă impresia pe care

ți-a lăsat-o seamănă mai mult cu impresia unui vis, sau cu impresia unui

lucru trăit, ca atunci când ai fi fost trează.”

După o pauză, a răspuns încet și îngândurată: „A fost ca un vis,

dar eram trează, căci ochii erau deschiși.”

„Foarte bine, doamnă, nu te voi mai necăji. De acum, dacă vrei să

știi ce este credința, întreabă-ți Biblia, nu întreba păsările sau curcubeiele

de noapte.”

Am văzut-o pe această femeie și după aceea, și am conversat cu ea

foarte des. Dacă n-ar fi fost la mijloc viziunea ei și felul în care se folosea

de ea, mi s-ar fi părut a fi un copil smerit al lui Dumnezeu. Dar, datorită

acestui fapt, nu aveam certitudinea convertirii ei.

La câteva luni după aceasta, ea a venit cu propunerea de a se ală-

tura bisericii. Am descurajat-o atunci. Dar, după ce a trăit vreme de un


= 176 =

an în smerenie, atâta cât am putut descoperi, a fost primită, cu multă

ezitare totuși, ca membru al bisericii. După aceea, vreme de câțiva ani,

am văzut în ea dovezi satisfăcătoare ale faptului că devenise un creștin

adevărat. În una dintre ultimele discuții pe care am avut-o cu ea, mi-a

spus că devenise convinsă de faptul că „lucrurile ciudate pe care le văzuse

în acea noapte de joi existaseră doar în imaginația ei.”

Atunci când am întrebat-o ce anume o convinsese, mi-a răspuns:

„Am fost bolnavă de atunci de două sau trei ori, iar atunci când am

fost bolnavă și foarte emotivă, am avut alte viziuni ciudate, despre care

știu că au fost fantezii, chiar dacă mi se păreau la fel de reale ca și cea

dintâi.”

„Dar poate că nu au fost fantezii.”

„Ba da, domnule, au fost fantezii.”

„Cum știi acest lucru?”

„Pentru că, imediat ce m-am ridicat să le examinez, au dispărut.

Atunci când m-am ridicat din pat, nu mai exista nimic.”

„Ai fost întotdeauna în pat atunci când le-ai văzut?”

„Da.”

„Ce te-a determinat să te ridici pentru a le verifica?”

„Mi-am amintit ce mi-ai spus cu privire la pasărea paradisului, așa

cum am denumit-o eu, și am fost hotărâtă să mă conving dacă acele lucruri

erau reale.”

„Dar n-ai putut să le prinzi cu mâna, să le atingi.”

„Nu, căci imediat ce m-am mișcat și m-am ridicat din pat, toată

viziunea a pierit.”

„În ce constau acele lucruri pe care le-ai văzut?”

„Diverse lucruri, precum culori splendide, animale frumoase, dom-

nișoare îmbrăcate cu bun gust și în haine foarte bogate, frumoase, miș-

cându-se precum îngerii.”


= 177 =

„Erai adormită când au apărut aceste lucruri?”

„Nu, deloc. Eram trează și mă gândeam.”

„Ce crezi că erau ele?”

„Cred că nu erau nimic. Dar atunci când eram agitată în mintea

mea, când deveneam emoționată și obosită, după ce mă calmam puțin și

mă simțeam fericită și liniștită, aceste lucruri frumoase păreau să-mi

apară înaintea ochilor.”

„Le vedeai atunci când ochii erau deschiși?”

„Da, uneori, atunci când era întuneric în cameră.”

„Bine, doamnă, acum ai înțeles bine cum stau lucrurile.”

„Prima dată, când ți-am vorbit despre acea pasăre paradis, despre

acel glob albastru, mi-am dorit să nu îmi spui nimic. Dar eram înșelată.

Știu acum că acele lucruri nu aveau nimic de-a face cu religia, și nu mă

mai bizui pe ele în niciun fel, ca și cum ar reprezenta vreo mărturie de la

Dumnezeu cum că El mi-ar fi dat o inimă nouă.”

Consilierea religioasă a persoanelor cu imaginație bogată și cu

nervii slabi este una din cele mai delicate și mai dificile sarcini. Imagi-

nația are o putere asupra intelectului și chiar asupra trupului, de care

puține persoane sunt conștiente. Vocile despre care ni se spune că le-au

auzit cei care sunt stârniți religios, viziunile pe care alții pretind că le

văd, situațiile în care unii cad din picioare și sunt muți, alții lipsiți de

puterea de a se mișca, vindecările imediate ale unor infirmități, despre

care se spune că sunt rezultatul rugăciunii credinței, decesul unora, care

se petrece exact așa cum au prevestit și pentru care și-au făcut toate

pregătirile temporale - toate lucrurile de acest fel trebuie atribuite pu-

terii imaginației și a nervilor incitați [sau, în anumite situații, chiar pu-

terii întunericului – n.ed.], credința neavând nimic de-a face cu ele. Su-

perstiția și fanatismul le transformă în miracole, dar nu există nimic mi-

raculos în ele. Cu atât mai puțin au de-a face cu credința. Credința este

învățată din Biblie. Ignoranța și nervii nu trebuie să încerce să adauge


= 178 =

nimic Bibliei. Vântul din răsărit nu este un bun slujitor al Evangheliei.

Multe din doctrinele sale sunt foarte incorecte.

În cazul acestei femei, influențele adecvate ale adevărului divin

erau amestecate cu lucrarea imaginației incitate și a nervilor slabi, iar

predispoziția sa superstițioasă nu făcea deosebire între cele două. La în-

ceput, ea a presupus, cu seriozitate și sinceritate, că Dumnezeu îi trimi-

sese această viziune ca pe o asigurare că era iertată. Și este probabil că

nimic din ce i-am spus n-ar fi putut să îi corecteze în întregime ideea sa

eronată, dacă nu ar fi experimentat lucruri asemănătoare. Dar atunci

când ea a ajuns să aibă viziuni care se asemănau celei dintâi și a încercat

să vadă dacă erau doar niște fantezii, bunul simț a condus-o la concluzia

că ceea ce crease acea lumină frumoasă, acel curcubeu, acel glob albastru

și acea pasăre a paradisului nu era nimic altceva decât fantezia. Nu

există nicio măsură de siguranță deplină împotriva celor mai grave și

mai sălbatice erori decât o alipire exclusivă de Cuvântul lui Dumnezeu,

care ne învață ce este cu adevărat credința autentică.


= 179 =

57

Superstiția

Într-o anume circumstanță, trimisese după mine o femeie care

trăia o mare tulburare cu privire la pregătirea ei pentru moarte. Era pe

deplin convinsă că nu avea să trăiască multă vreme, chiar dacă era ca-

pabilă să umble și rareori era pusă la pat de boala de care suferea. Era

membră într-o biserică din vecinătate, dar, spunea ea, „n-am pacea ini-

mii și nicio dovadă că Dumnezeu mi-a dat o inimă nouă.”

Nu o cunoscusem în niciun fel până atunci. Mi se părea o femeie

amiabilă dar cu o imaginație săracă, însă își iubea soțul și copiii, chiar

dacă nu manifesta un simț deosebit al deosebirii lucrurilor. Părinții ei,

niște oameni bogați și morali, dar necredincioși, făcuseră puțin pentru

ea, cu excepția faptului că i-au dat întotdeauna tot ceea ce își dorise și o

învățaseră să iubească banii și lucrurile pe care banii le pot obține.

M-am străduit să îi arăt care este calea vieții. Am vizitat-o săptă-

mână de săptămână de-a lungul unei perioade îndelungate. Cu toate

acestea, nu părea să se îndrepte către căpătarea nădejdii veșnice. Era

ceva ciudat în legătură cu ea, ceva ce nu puteam înțelege. Gândirea ei

era îndepărtată de la lucrurile pe care eu insistam cu atâta nerăbdare să


= 180 =

i le transmit. Într-o zi, ea a menționat față de mine o „mărturie străluci-

toare”, așa cum a denumit-o ea, de care avusese parte una dintre priete-

nele ei. Mi-a povestit în ce consta acel lucru.

„Se făcea că acelei persoane i-a apărut înainte o lumină mare, și a

umplut toată camera unde ea se afla.”

Acea femeie care îi spusese această întâmplare prostească cu câ-

țiva ani în urmă o convinsese uneori să participe la întâlniri religioase

alături de ea, într-un grup de oameni înclinați să creadă astfel de viziuni,

și să devină mai mândră de ei decât sunt eu. Acum, mintea sărmanei

femei era constant disperată după a avea parte de astfel de „lumini”.

Într-una dintre discuții, ea a spus: „aș vrea și eu să am parte de o astfel

de dovadă”. Mintea ei devenise astfel ocupată cu această așteptare și,

implicit, devenise atrasă să se îndepărteze de la adevăr și să fie tulburată

de această superstiție. I-am explicat în mod repetat natura nebiblică a

tuturor acelor lucruri și i-am spus că astfel de „lumini strălucitoare” nu

există decât în imaginația oamenilor foarte emotivi, foarte naivi sau cre-

duli și needucați. Credeam că avusesem succes în spulberarea ideilor ei

superstițioase și, vreme de câteva luni, când am întâlnit-o adesea, am

nădăjduit că a eliminat din gândurile ei acele lucruri și că punea credința

înaintea imaginației, căutându-L pe Hristos și nu viziunile, spre mângâ-

ierea și mântuirea ei. După toate acestea, totuși, ea a trimis după mine

iarăși, căci căzuse din nou în aceeași tulburare. M-am dus. În momentul

acela, ea a adus în discuție din nou aceeași poveste a „luminii străluci-

toare”, și m-a întrebat:

„De ce nu am și eu parte de o astfel de dovadă?”

„Din trei motive”, am spus eu, „în primul rând, pentru că nu ești o

persoană suficient de emotivă. În al doilea rând, pentru că n-ai suficientă

imaginație. În al treilea rând, pentru că încă nu ești suficient de nebună

ca să crezi așa ceva.”

Apoi am trecut din nou la toate explicațiile care definesc credința

biblică și i-am arătat toate argumentele care demonstrează caracterul

superstițios al vreunei dovezi exterioare, încercând să îi scot astfel de

lucruri din minte. Părea să fie convinsă, spunea că este convinsă de ceea


= 181 =

ce îi explicam și, vreme de câteva săptămâni, părea că se bucură de o

credință rațională în Hristos. Aveam întrucâtva nădejde pentru ea.

Totuși, la doar câteva zile înainte de moartea ei, a trimis iarăși

după mine. Se găsea într-o stare de profundă tulburare, poate chiar dis-

perare. M-a întrebat dacă nu credeam că ar fi nevoie ca și ea să aibă

parte de „o astfel de dovadă strălucitoare înainte de a muri”. Și a murit

fără așa ceva.

Superstițiile sunt viclene și ticăloase. Ele împiedică exercițiul cre-

dinței, acolo unde acea credință există. Ele împiedică înfiriparea credin-

ței, acolo unde credința nu există încă. Oamenii superstițioși sunt niște

oameni inculți. Lucrurile pe care ei le văd, sunetele ciudate pe care le

aud, vocile care le șoptesc unele cuvinte sau unele texte ale Scripturii nu

sunt nimic altceva decât închipuiri, nicidecum realități. Dacă ar fi lucruri

reale, n-ar mai exista nicio dovadă că acești oameni au devenit copii ai

lui Dumnezeu. Dovezile biblice ale credinței sunt cu totul diferite.


= 182 =


= 183 =

58

Gânditorul care fluiera

„Există unele circumstanțe și unele experiențe religioase care nu

pot fi încadrate vreodată într-un sistem teologic” – a fost expresia unui

domn în vârstă, frază care m-a uimit. Era un om ajuns pe la vârsta de 70

de ani, un predicator destul de cunoscut în acea parte a țării. Fiind cu

aproape 40 de ani mai tânăr decât el, am căutat să mă consult cu el cu

privire la anumite dificultăți din lucrare, chestiuni specifice care le dă-

deau de furcă câtorva dintre cei din parohia mea. Doream pur și simplu

să învăț de la el. Mă gândeam că, judecând după vârsta și reputația lui,

ar fi putut să mă îndrume într-un fel sau altul.

I-am prezentat cazul unei persoane, la care remarca lui m-a sur-

prins. Pentru că n-a adăugat nicio explicație și, judecând după atitudinea

lui, crezând că a dorit să mă lase să înțeleg ce doresc și să mă străduiesc

să pricep de unul singur sensul frazei lui, am rămas uitându-mă interzis

la el, în timp ce fluiera relaxat și nepăsător către cer. Am repetat față de

el cuvintele pe care le-a spus: „Există unele circumstanțe și unele experi-

ențe religioase care nu pot fi încadrate vreodată într-un sistem teologic”.

Apoi am adăugat:


= 184 =

„Domnule, mi se pare că, dacă acea afirmație este adevărată, atunci

experiența religioasă despre care vorbiți trebuie să fie falsă, amăgitoare,

altfel sistemul teologic trebuie să fie unul greșit.”

„De ce?”, spuse el, într-un ton taciturn.

„Pentru că, domnule, dacă experiența și sistemul teologic sunt am-

bele adevărate, cu siguranță că n-ar ajunge să fie contradictorii. Lucrurile

mincinoase ajung să fie contradictorii, pe când adevărurile niciodată. Lu-

crurile care se aliniază adevărului sunt consecvente unele cu altele. Dacă

o experiență religioasă este potrivită adevărului – și cu siguranță că așa

trebuie să fie, atâta vreme cât este adevărată – și dacă un sistem teologic

este conform adevărului, atunci experiența și sistemul teologic sunt de

aceeași natură, și n-au nevoie să fie reconciliate. Lucrurile care sunt de

aceeași natură sunt, prin definiție, lucruri consecvente.”

„EUCLID!”, spuse bătrânul, apoi a început să fluiere din nou, ui-

tându-se pe fereastră. După câteva minute, s-a întors către mine, spu-

nând:

„Tot ceea ce spui este adevărat”, zise el, într-o manieră oarecum

nepăsătoare, „dar dacă vei trăi să predici mulți ani și vei cunoaște oame-

nii, vei descoperi că anumiți creștini au parte de experiențe care nu se

înregimentează în sistemul tău teologic.”

„Atunci”, am zis eu, „teologia mea trebuie să fie falsă.”

Bătrânul a început să fluiere din nou. Am așteptat câtva timp să-

și termine melodia, neștiind dacă se gândea la mine sau fluiera doar ca

o modalitate de a-și face timp pentru a gândi. În final și-a terminat mu-

zica și, îndreptându-și ochii lui clari și vii către mine, a stat acolo pentru

câteva clipe în tăcere, ca și cum ar fi vrut să îmi citească sufletul. Mă

gândeam că în acele momente îmi măsura dimensiunile înțelepciunii și,

de aceea, am ajuns la concluzia că trebuie să-i întrerup tăcerea înainte

de a lua toate măsurile. Totuși, după o clipă, s-a hotărât să-mi vorbească:

„Fiule, crezi că n-aș putea să apăr fraza pe care ți-am spus-o, și să

te conving de veridicitatea ei?”


= 185 =

„Nu, domnule, decât dacă nu cumva am înțeles eu greșit fraza dum-

neavoastră.”

„De ce crezi că n-aș putea face asta?”

„Pentru că afirmația nu este adevărată.”

„Poate că nu este”, spuse el, „dar să zicem că te întâlnești cu o per-

soană care aduce orice dovadă posibilă a credinței în gândirea sa, în sim-

țămintele ei și în comportament, și totuși acea persoană, după ani de zile,

n-a fost niciodată trezită brusc, n-a avut niciodată parte de vreo schim-

bare vizibilă în gândirea și simțămintele sale cu privire la religie, așa cum

au convertiții, și n-a fost nici măcar în cea mai mică măsură conștientă de

faptul că a fost scoasă de la întuneric la lumină. Cum ai putea să împaci

acea convertire cu sistemul tău teologic privitor la depravarea omului și

la regenerare? Ce ai spune despre o astfel de persoană, după o predică pe

tema păcatului original sau pe tema convertirii? Cum ai putea să spui că

acel om s-a născut păcătos și necurat, așa cum spune cartea Psalmilor,

dacă acea persoană trăiește în credință, dar nu poate spune că „s-a întors”

la Dumnezeu?”

„Aș spune, domnule, că Dumnezeu a condus-o într-un mod necu-

noscut mie, poate într-un mod în care n-a fost foarte clar acelei persoane;

poate că i-a înnoit inima încă din pruncie; poate că a sfințit-o înainte să

se nască, așa cum i-a sfințit pe Ioan și pe Ieremia. Dar n-aș putea accepta

faptul că experiența ei religioasă nu poate să se potrivească sistemului

teologic.”

După încă o repriză de fluierat, bătrânul domn s-a uitat în sus și a

pus întrebarea următoare:

„Cine te-a învățat să interpretezi Scriptura? Eu nu cred că Ieremia,

Ioan sau Pavel au fost sfințiți înainte să se nască. Evident că Dumnezeu

putea să-i sfințească încă de atunci și cred că El sfințește și mântuiește

bebeluși, unii care nici nu au apucat să se nască, dar Scripturile nu ne

dovedesc faptul că Ieremia și Ioan ar fi fost sfințiți înainte de a veni în

această lume. Ceea ce Dumnezeu îi spune profetului – „mai înainte ca să

te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să


= 186 =

fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, și te făcusem proroc al

neamurilor” (Ieremia 1:5) – nu dovedește faptul că Ieremia fusese regene-

rat înainte să se nască, ci faptul că el a fost rânduit să fie profet și predi-

cator înainte de a se naște. Expresia aceea face referire doar la alegerea

sau predeterminarea acelei acțiuni de către Dumnezeu. Același lucru se

aplică în cazul lui Ioan. În ceea ce privește restul afirmației tale, sunt de

acord cu tot ceea ce spui. O persoană poate fi cu adevărat născută din nou,

chiar din perioada prunciei.”

„Bine”, am spus eu, „dar cum poate fi adevărată prima dumnea-

voastră afirmație, anume că unele experiențe de convertire nu se pot în-

cadra într-un sistem teologic?”

Bătrânul s-a pus din nou pe fluierat, de data aceasta vreme înde-

lungată, după care s-a întors iarăși către mine, ca și cum din fluieratul

acela și-a extras un gând nou:

„Nu este adevărată. Mă gândeam că ești unul dintre cei care au ve-

nit de la seminarul teologic, că ți-ai însușit un sistem teologic cu un picior

și o cârjă, incapabil să sari peste un gard, motiv pentru care nu poți să

împaci sistemul tău teologic cu realitățile pe care le întâlnești în lumea

aceasta. Voiam doar să înțelegi că realitățile divine trec dincolo de siste-

matizarea făcută de oameni, și dacă oamenii vor încerca să înghesuie rea-

litatea în sistemele lor înguste, Duhul Sfânt va trece dincolo de ele. Bise-

rica a fost adeseori rănită grav de astfel de oameni în anumite circum-

stanțe. În anumite perioade, nu funcționează nimic altceva decât doctri-

nele. De aceea, sunt predicate doctrinele, rugăciunile conțin doctrine, cân-

tările la fel, până când aceste elemente metafizice ajung să înghețe evlavia,

omorând-o. În alte circumstanțe, nimic altceva nu va funcționa decât prac-

tica, și atunci religia degenerează în curând într-o formă fără viață, într-

un spectacol exterior, lipsit de marile doctrine care să pună viața în suflet.

În alte situații, nimic altceva nu va funcționa decât trezirile și religia tre-

zirilor. Atunci, în mijlocul acelui spirit de fanatism, propagat de niște oa-

meni zgomotoși în toate bisericile, creștinul simplu și smerit, creștinul

acela credincios, lipsit de ifose, va fi privit cu dezgust, pentru că, nu-i așa,

n-a fost convertit în decursul unei treziri. Mai mult, predicatorul va

ajunge să-și piardă slujba, dacă nu va predica tot timpul „trezire, trezire”.


= 187 =

Am văzut aceste lucruri în mod repetat. Bisericile care au nevoie de un

slujitor, vor striga constant: „Avem nevoie de un om al trezirii; nimeni

altcineva nu ne poate ajuta decât un bărbat al trezirii” – și așa aleg un

slujitor care este de cele mai multe ori un lăudăros arogant și mândru,

care poate vorbi cu mult mai mult despre „trezire” decât despre Hristos.

Un alt rezultat al acestui duh mândru este că, atunci când el pătrunde

adânc în bisericile noastre, în mod progresiv, oamenii ajung să disprețu-

iască mijloacele obișnuite ale harului și devin niște creștini periodici. Ei

subapreciază educația creștină obișnuită a copiilor, uită că Dumnezeul lui

Avraam este încă viu și stă încă pe tronul Lui suveran, un Dumnezeu care

Își respectă promisiunile legământului. Acești oameni nu se mai așteaptă

ca educația religioasă din familie să fie un mijloc eficace în convertire,

pentru că ei se bazează totalmente pe treziri. În curând, se ajunge ca

aceste treziri să fie simple scene ale banalelor sentimentalisme, amăgiri și

mândrii spirituale – „dă-te la o parte, sunt mai sfânt decât tine”. În alte

circumstanțe, cealaltă eroare va prevala. Trezirile ajung să fie privite cu

suspiciune. Ele nu sunt dorite și nimeni nu se mai roagă pentru ele. Toți

oamenii se tem de pericolul sentimentelor. Atunci, religia se va transforma

în formalism și oamenii se alătură bisericii doar când ajung suficient de

bătrâni ori când trebuie să-și întemeieze o familie. Există mulți oameni cu

adevărat evlavioși care s-au aflat sub influența exemplului și a învățăturii

din familie, sau sub predicarea obișnuită din fiecare duminică, și care n-

ar putea vreodată să-ți povestească cu detalii speciale și spectaculoase

mărturia convertirii lor, pentru că este clar că aceasta nu s-a petrecut într-

o vreme de trezire. Astfel de persoane nu s-ar putea încadra niciodată în

definiția unui creștin convertit în trezire. Tot astfel, convertiții trezirilor

nu sunt acceptabili unor astfel de persoane. Dar toate aceste lucruri sunt

greșite. Sunt rezultatele unor sisteme religioase și teologice înguste.”

Bătrânul s-a pus apoi iarăși pe fluierat. Înainte de a putea să îmi

adun gândurile pentru vreo replică, el s-a întrerupt brusc din melodia

lui, spunând:

„Domnule, orice slujitor de bun simț va avea un sistem teologic. Nu

poate trăi fără el. Niciun om nu poate face ceva util fără un sistem de

gândire, așa cum nu poate face nimic fără cap. Dar ceea ce eu voiam să


= 188 =

spun este următorul lucru: există oameni cu o gândire îngustă, alipiți de

sistemul lor teologic și care cred că sistemul lor conține tot ceea ce repre-

zintă credința și religia. Acești oameni n-ar putea să lase pe cineva să

scoată demoni dacă nu îi scot pe baza formulei sau regulilor lor, ca în

cazul ucenicilor. Acești oameni își iubesc sistemul teologic, îl predică și

trăiesc în el așa cum trăiește o omidă într-o gogoașă, și nu iese niciodată

afară din ea, până când, asemenea omizii, capătă aripi să zboare în afara

coconului. Când moartea le dă aripi să zboare la cer, ei sunt eliberați din

închisoarea lor. Din nefericire, acest lucru nu se petrece înainte de acest

moment. După părerea mea, Dr. Woods este asemenea Dr. Porter, care a

trăit înaintea lui. Dr. Taylor este un astfel de om, ca și Dr. Alexander (unul

dintre cei mai buni sfinți). Dr. Dwight a fost la rândul lui un astfel de om.

Și dacă vrei un exemplu de astfel de om, al cărui sistem teologic îngust îl

poate vedea oricine, la orice pas, privește la Dr. Emmons. Aceștia sunt

oameni ai sistemelor teologice. Citește cartea de imnuri a lui Dwight. Cât

de îngustă este paleta temelor din aceste cântări! Conține doar câteva su-

biecte, și nu apuci să citești trei versuri fără a descoperi constant aceeași

temă. Nu cred că aș putea să trăiesc cu așa ceva. Și aș putea să adaug o

mulțime de astfel de exemple.

Acum, fiule, nu te lăsa niciodată înghesuit de o haină atât de

strânsă. Vei constata că te va sugruma și oasele te vor durea. Mulți pre-

dicatori ajung să fie mai familiarizați cu sistemul teologic propriu decât

să fie familiarizați cu Scriptura. Și nu doar atât, ci sistemul lor teologic

va fi prioritar, iar atunci când vor ajunge la vreun pasaj biblic, vor căuta

să înghesuie acel sistem în textul biblic, în loc să lase ca Biblia să modeleze

teologia lor. Astfel, ei ajung să se alipească mai mult de Calvinism decât

de Biblie și se vor ruga conform acestui sistem, ca și cum Duhul Sfânt n-

ar fi capabil să le inspire rugăciunile potrivit cu voia Sa. În felul acesta, ei

impun sistemul teologic asupra Bibliei, înghesuind-o într-un colț și, prin

aceasta, își închid sufletele ca într-un cocon. Să nu faci niciodată acest

lucru la amvon sau printre oamenii tăi. Predică doar Cuvântul – Cuvântul,

fiule, Cuvântul! Ești cumva calvinist?”, spuse el, cu blândețe, după ce tu-

nase mai devreme cu privire la sistemele teologice.

„Da, domnule”, am răspuns eu.


= 189 =

„Atunci să nu te temi de un text arminian: nu te fofila când ajungi

la el. Ai de-a face cu textul lui Dumnezeu, iar El nu dorește ca tu să încerci

să îl reformulezi doar pentru a putea să se înghesuie în sistemul tău teo-

logic. Ai făcut seminarul teologic?”

„Nu, domnule.”

„Pune-te repede pe genunchi și mulțumește-I lui Dumnezeu pentru

asta!”

„I-am mulțumit, domnule, I-am mulțumit de sute de ori.”

„Dacă vei trăi până la vârsta mea, mulțumește-I de o mie de ori.”

„Aveți vreo împotrivire față de ceea ce este denumit drept Calvi-

nism?”, am întrebat eu atunci.

„Nicidecum. Eu însumi sunt calvinist. Dar eu las ca Biblia să creio-

neze Calvinismul meu, în loc să forțez Calvinismul în felul în care înțeleg

Biblia. De aceea, eu vreau să am libertatea să merg după Biblia mea, chiar

dacă m-ar duce dincolo de limitele sistemului meu teologic.”

„Ați menționat de Dr. Taylor cu un soi de compliment îndoielnic cu

privire la învățăturile dânsului. Unii predicatori din zona mea mi-au vor-

bit foarte mult despre dânsul. Aș vrea să vă întreb – îl considerați eretic?”

„Nu, deloc. Dar Dr. Taylor a comis păcatul Connecticut! Este vino-

vat de gândire, domnule, de gândire și, din acest motiv, unii oameni din

Jersey și Pennsylvania, ca și unii din York, îl consideră pe jumătate eretic.

Dar el doar gândește, domnule, asta e tot, iar gândirea lui este păcatul său

original și păcatul său personal. Acum, tu nu te alătura nici celor care îl

critică aspru. Așteaptă până vei vedea roadele. Nici măcar ucenicii lui nu-

l înțeleg. Dr. Taylor nu este un taylorist, nicidecum. Ucenicii lui sunt, dar

el nu este. Am avut discuții îndelungate cu o mulțime de predicatori școliți

de el, și știu că niciunul dintre aceștia nu îl înțelege și nu pricepe sistemul

lui teologic.”

„În ce constă acesta, domnule?”

„Ei bine, schema doctrinei lui este cea a lui John Calvin sau al lui

John Howe, ori a lui Edwards, în substanța ei. Schema îi aparține, dar nu


= 190 =

el trebuie lăudat pentru ea. El crede în păcatul original și în influența spe-

cială a Duhului Sfânt la fel de bine pe cât cred eu și crezi și dumneata. Este

adevărat, n-ar folosi expresiile mele și nici terminologia mea, căci el face

parte dintre capetele academice de la Colegiul Yale, așa că trebuie să folo-

sească termeni care se potrivesc circumstanței poziției sale. Cu toate aces-

tea, el predică aceeași învățătură pe care o predic și eu. În esență, el este

sănătos, chiar dacă nu-mi place filozofia lui. Dar atunci când ajungi la un

conflict, Dr. Taylor va fi unul dintre cei la care poți face foarte repede apel

și care să te susțină. El este unul dintre gânditori, dacă mă înțelegi.”

„Ați menționat mai mulți oameni, domnule”, am spus eu atunci,

„care sunt lăudați în toate bisericile, dar nu înțeleg foarte precis unde îi

încadrați. Considerați că Dwight, Taylor, Alexander și Emmons sunt oa-

meni cu mintea îngustă?”

„Nicidecum, fiule, nicidecum, nu sunt cu mintea îngustă, ci cu ati-

tudinea îngustă. Fiecare dintre aceștia este mai mult sau mai puțin alipit

de un sistem teologic. Când era tânăr, Taylor a fost cât pe ce să devină un

om liber, mai mult decât toți ceilalți. El a fugit de prinsoarea sistemului

teologic dar, asemenea unui gâscan, s-a pus pe treabă și și-a croit o haină

potrivită, care a ajuns să-l strângă mai mult decât hainele cele vechi. Ha-

inele vechi erau deja uzate și se înmuiaseră, intraseră un pic la apă. Aceș-

tia sunt niște oameni deosebiți, deosebiți. Sunt niște credincioși buni, oa-

meni ai adevărului, ai credinței și ai evlaviei hotărâte. Sunt teologi siguri,

care te vor învăța toate elementele fundamentale ale credinței. Dar te-aș

socoti eretic și nu te-aș lăsa să îmi predici dacă n-ai fi de acord cu ei în

toate acele elemente fundamentale. Nu te-aș socoti eretic pentru simplul

dezacord cu ei, ci pentru că, având acel dezacord, eu voi ști că ești în dez-

acord cu Biblia. Ceea ce eu am de reproșat în legătură cu acești oameni

este, în primul rând, că ei fac ca sistemul lor teologic să le limiteze aria

slujirii și, în al doilea rând, că ridică sistemul lor teologic la rang de întâ-

ietate în orice aspect al credinței.”

„Bine, domnule, atunci aveți ceva de obiectat față de sistemele teo-

logice, față de catehismele și mărturisirile de credință?”


= 191 =

„Nu, nu eu”, spuse el, nerăbdător. „Credeam că m-ai înțeles. Nu

sunt împotrivitor mărturisirilor de credință. Dacă cineva ți-ar spune că n-

am nicio credință sau nicio mărturisire de credință la care ader, dacă aș fi

vreunul dintre aceia care ar spune „nimic altceva decât Biblia” – pune-l

deoparte în mintea ta și consideră-l fie eretic, fie idiot, fie ambele. Dacă

un om este creștin, atunci trebuie să aibă un crez. Dacă acel om umblă în

Duhul Sfânt, el se va alipi de acel crez, fie că se află la amvon, fie în soci-

etate. Da, domnule, are un crez, altfel ar fi un nebun! Este adevărat, tână-

rul meu prieten, că cel mai mare pericol din vremurile noastre, în toată

Noua Anglie, stă în acest lucru – am uitat atât de mult de crezurile noastre

și am uitat de mărturisirile noastre de credință, încât nu se mai predică

marile doctrine. Dar, dincolo de orice, învățătura este esențială. Unul din-

tre cei mai mari oameni ai Americii, care acum predică în capitala statului

nostru, tânjește după popularitate în timp ce batjocorește când și când

acea „învățătură veche și moartă”, cum o denumește el. Procedând în felul

acesta, el nu face altceva decât să lovească în cauza adevărului. Semințele

ereziei pe care el le seamănă acum vor răsări cândva. Dacă el nu va deveni

în scurt timp un eretic, poți fi sigur că admiratorii și ucenicii lui vor fi

eretici. După părerea mea, el nu crede Mărturisirea de Credință Westmin-

ster, și dacă aceasta ar fi un standard pentru bisericile și slujitorii noștri,

pe cât era cândva, când catehismul era predat în toate școlile noastre, n-

am avea atât de mulți predicatori fără învățătură printre noi, slujind în

mod ignorant la subminarea marilor principii ale Reformei și batjocorind

învățătura aceea „veche și moartă”. Domnule, acești oameni urăsc învăță-

tura. De aceea, poți vedea că eu nu sunt împotriva sistemelor teologice și

a crezurilor, dar vreau ca slujitorul să aibă un crez și o inimă. Vreau ca el

să aibă un sistem teologic, dar apoi vreau ca el să știe că acel sistem teo-

logic nu conține totul în el însuși și că el nu cunoaște totul. Biblia are o

profunzime, o bogăție și o întindere, în înțelesul ei, pe care niciun sistem

teologic omenesc nu le poate exprima. De aceea, predică Biblia, propovă-

duiește Cuvântul, nu sistemul tău teologic.”

Bătrânul se înmuiase cu totul până în momentul acesta. Uitase să

fluiere sau să mai privească pe fereastră. Îmi plăcea cum vorbea, chiar


= 192 =

dacă nu eram încă dispus să îl las să își închipuie că sunt un novice, așa

cum părea să creadă. De aceea, i-am răspuns următoarele:

„Probabil că acum vă înțeleg mai bine, domnule. Totuși, atunci când

spuneți, „dacă o să trăiesc să predic mulți ani și voi cunoaște oamenii, voi

găsi unii creștini ale căror experiențe ale convertirii nu se împacă cu un

sistem teologic”, am o reținere în a crede acest lucru.”

„N-am să retrag acea afirmație”, spuse el dintr-o dată. „Am afirmat

acest lucru plecând de la prezumția că ai fi fost un om care a absolvit

seminarul, care este înregimentat în mod strict într-un sistem teologic, și

care face ca sistemul să fie totul pentru el.”

„Dar, domnule, ați plecat de la cazul unei convertiri inexplicabile,

și mi-ați cerut să explic cum ar putea acest lucru să se împace cu sistemul

meu teologic.”

„Așa am făcut, e adevărat, dar apoi m-am gândit că ești un reviva-

list, și doream să te lovesc la călcâie, ca să ajungi să trăiești cu picioarele

pe pământ și să nu crezi că orice formă de religie trebuie să fie modelată

exact după revivalismul tău. Ți-am spus că sunt de acord cu tot ceea ce ai

afirmat legat de acea pretenție inițială.”

„Poate că așa ați făcut, domnule, dar ați spus după aceea că „Duhul

Sfânt trece dincolo de sistemele teologice”, iar eu susțin că acest lucru este

la fel de adevărat pe cât este sistemul meu teologic, căci experiența con-

vertirii unui om nu va contrazice sistemul meu teologic și nici nu va trece

dincolo de el.”

„Fiule, am vrut la un moment dat să îmi retrag afirmația, dar, dacă

insiști, o retrag acum, dacă nu ești seminarist și nici revivalist, sau dacă

nu o ai plăcere deosebită de a face o dispută interminabilă din asta. Doar

m-am folosit de o expresie ca să îți pun mintea la lucru. Ține bine minte:

nu mă opun seminariilor teologice și nici trezirilor, ci doar mă opun abu-

zurilor care rezultă din acestea. Dacă predicatorii și oamenii lor ajung să

creadă că nimic altceva nu funcționează decât trezirea sau că nimic nu-i

poate converti decât sistemul seminariilor teologice, în curând adevărata

credință va ajunge să fie eclipsată fie de fanatism, fie de bigotism – și la


= 193 =

asta am vrut să te gândești. Dacă seminariile teologice și-ar învăța locul

și ar ști cum să și-l păstreze, ar face mult bine. Ar fi niște slujitori buni ai

bisericii, dar, din păcate, foarte adesea ajung să fie niște stăpâni foarte

răi. Vor să stăpânească. Asta este natura omenească. Biserica ar face bine

să vegheze la acest lucru. Cambridge este ca un pumn de praf în ochii mei.

Semințele ereziei și ale fanatismului sunt semănate acum în strat gros de

către acei oameni care au căutat popularitatea strigând în jurul lor: „Tre-

zire! Trezire! și Seminar! Seminar!” Sunt dezgustat de mândria lor și de

vânătoarea de popularitate.”

Bătrânul s-a îndreptat atunci către fereastră și și-a reluat fluiera-

tul, dar într-un ton jos, aproape șoptit. Totuși, nici nu mi-am adunat bine

gândurile, pentru a răspunde, căci s-a întors dintr-o dată cu seriozitate

către mine, spunându-mi:

„Acum am ajuns să predicăm într-o vreme de trezire. Trezirea este

lucrarea lui Dumnezeu, și eu mă bucur de ea. Convertiții pe care i-am vă-

zut aici sunt foarte asemănători, dar să nu credem că toți ceilalți conver-

tiți adevărați trebuie să fie copiile acestora în felul în care sunt treziți, în

felul în care își exprimă pocăința și credința. Există multe persoane, mai

ales cei care au avut o educație creștină atentă și care s-au aflat întot-

deauna sub influența adevărului și a exemplului creștin, care au ajuns să

fie creștini adevărați și nimeni nu le poate spune când au fost convertiți,

nici măcar ei înșiși. Duhul Sfânt i-a condus la convertire cu blândețe, cu

pași aproape imperceptibili. Putem să-i judecăm după roadele lor, după

atașamentul lor față de marile doctrine ale adevărului, și după viața cre-

dinței. Dar nu trebuie să îi judecăm după felul în care au fost convertiți.

În toate elementele esențiale ale credinței, toți adevărații convertiți vor fi

asemănători. Credința lor va fi aceeași, pocăința lor va fi aceeași, încrede-

rea lor în Hristos va fi aceeași; vor susține, în esență, același mari doctrine

(în inimile lor, chiar dacă acestea nu pot fi articulate de către ei în același

fel) pentru că prin aceste doctrine formează Duhul Sfânt inimile lor, adică

prin Legea care aduce condamnare și prin harul care aduce eliberare. Du-

hul Sfânt îi modelează pe toți în mod asemănător. Din acest motiv, eu

afirm că doctrinele sunt primul nostru instrument, iar testele cu privire la

roadele lor vin după aceea. Doctrinele sunt și ar trebui să formeze cele mai


= 194 =

bune predici de trezire, ține minte, cele mai bune. Nettleton întotdeauna

le predică. Dar nu trebuie să ne așteptăm ca toți convertiții noștri să le

înțeleagă la același nivel de profunzime și să le exprime exact în același

fel: Dumnezeu lucrează într-un mod misterios, ducând la îndeplinire mi-

nunățiile planului Său. Dumnezeu este Acela care împlinește minunea con-

vertirii, și El o face prin adevărul Său. Eu sunt gata să accept că El se

poate folosi de adevărul Lui fie dintr-o dată, fie în etape, și să convertească

un om așa cum l-a convertit pe Pavel, sau așa cum l-a convertit pe Ioan.”

„Acesta este și sistemul meu teologic, domnule”, am spus eu.

„Atunci suntem de acord”, spuse el, cu un zâmbet ușor ascuns. „Mă

bucur că n-ai fost forțat în limitele unui sistem teologic de la seminar sau

al unei gândiri de tip revivalist. Mă bucură faptul că gândești cu mintea

ta, nu cu a altora, iar acest lucru mă face să te admir.”

Întorcându-se din nou către fereastră, a început să fluiere o altă

melodie, pe când privirea îi rătăcea peste văi și peste munți. Fluieratul

lui părea la fel de natural ca și respirația. Părea că își fluieră gândurile.

Și din nou, înainte să mă gândesc ce să îi răspund, s-a întors către mine

și mi-a spus:

„Generațiile de oameni își au modelele lor, slăbiciunile și excentri-

citățile lor, la fel cum femeile poartă haine diferite de la un an la altul.

Seminariile și trezirile sunt moda veacului nostru și a țării acesteia. Desi-

gur, ele își au avantajele lor, dar au și numeroase dezavantaje. Cele două

mari pericole în care se află biserica din zilele noastre sunt acestea: bise-

rica nu consideră că trebuie să aibă alți slujitori decât absolvenții de se-

minar, și că nu poate trăi autentic credința decât în vremuri de trezire.

Aceste preferințe exclusiviste sunt amândouă greșite, nebunești și privesc

doar pe termen scurt. Fără îndoială, cele două se pot echilibra una pe cea-

laltă, așa încât slujitorii noștri seminariști să nu devină cu totul niște pre-

dicatori ai cărții, teoretici, speculativi și lipsiți de inimă. Tot așa, predi-

catorii trezirii dintre noi nu vor deveni niște fanatici, cu o inimă rea, lipsiți

de gândire sănătoasă. Dar va veni vremea, dacă Dumnezeu are astfel de

lucruri bune pregătite pentru noi, când biserica îi va primi din nou cu bu-

curie pe cei care vor să slujească, dar care n-au văzut niciodată un seminar


= 195 =

teologic, și îi va primi cu bucurie pe convertiții care nu vor putea să rela-

teze o experiență a convertirii stereotipă, care să se încadreze în trăsătu-

rile unei convertiri revivaliste. Aceste două pasiuni ale veacului vor îmbă-

trâni pe măsura timpului și se vor eroda, și atunci biserica va fi mai înțe-

leaptă decât acum. Aceste pasiuni pot lucra foarte bine împreună, însă,

separat, pasiunea seminariilor este foarte înțepenită în articulațiile ei, pe

când pasiunea trezirilor aduce cu ea un vânt bolnav.”

„Dacă v-ar auzi cineva vorbind”, am spus eu atunci, „ar putea crede

că susțineți o regenerare graduală.”

„Eu cred”, zise el, „că regenerarea este instantanee în toate cazu-

rile. Totuși, în același timp, cred că nu toți păcătoșii regenerați trebuie să

fie capabili să ne spună care a fost momentul când au fost regenerați.

Aceștia ar putea să nu știe când s-a petrecut acest lucru și se poate să nu-

l cunoască decât în Ziua Judecății. Totuși, după părerea mea, toți vor cu-

noaște cine i-a regenerat. Eu am încetat să le cer persoanelor pe care le

cercetez pentru primirea în biserică să îmi spună când a fost momentul

când au manifestat credință sau când au fost afectate inimile lor. Princi-

piile sunt de departe un test mai bun decât simplele emoții. Te poți bizui

mai sănătos pe ele. Acum, eu îi întreb mai degrabă pe oameni ce gândesc

despre învățătură, despre adevăr și despre simțămintele lor religioase de

la momentul de față. După părerea mea, mulți copii adevărați ai lui Dum-

nezeu să tem să vină la Masa Domnului și sunt păstrați la distanță doar

pentru că nu pot să relateze o experiență a convertirii asemenea celorlalte

pe care le-au auzit sau asemenea celor despre care au învățat că ar trebui

să fie universale. Astfel de oameni se poate să nu fi avut parte de acea

experiență cutremurătoare, strălucitoare (eu o denumesc religia de tip co-

metă, pentru că nimeni nu poate spune de unde vine, încotro merge și cât

de departe va ajunge până se va stinge), pentru că ei au fost conduși la

Hristos treptat, prin etape aproape insesizabile, urmând o voce liniștită,

ca o șoaptă, și pentru că nu știu când sau cum au început să își pună cre-

dința în Hristos. Acești oameni știu un singur lucru – că Dumnezeu i-a

condus la El și că la mijloc nu este niciun fel de efort sau merit personal.

Acești oameni au principii, conștiință, scop și credință, dar n-au experi-


= 196 =

mentat tumult, emoții sau sentimente vijelioase. Așa cum am spus ante-

rior, după părerea mea, există mulți creștini adevărați care au fost bine

educați în tinerețea lor și care nu pot spune niciodată care este ziua când

s-au întors la Dumnezeu. Dacă ei ar încerca să stabilească această dată

uitându-se în vreun calendar, în curând ar ajunge să stabilească greșit

acea dată – unii prea devreme, alții prea târziu.”

„Domnule, ați vorbit ceva mai devreme despre fanatism, erezie și

sentimentalism. Aș vrea să vă întreb în mod special – care este modalita-

tea cea mai potrivită prin care aceste greșeli să fie corectate?”

Bătrânul a răspuns imediat, folosind cuvinte bine măsurate:

„Predică despre caracterul lui Dumnezeu. Apoi despre depravarea

omului. Apoi despre natura sfințeniei. Apoi despre rugăciunea de taină!

Toți fanaticii au un dumnezeu străin! Băiatul meu, vreau să îți rămână

bine în minte acest lucru – să observi cum Biblia zdrobește erezia de la

rădăcină, cum Îl înalță pe Dumnezeu și vorbește despre cine este El. Pro-

feții din vechime au făcut constant acest lucru: „Eu sunt Domnul, și nu

mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu” (Isaia 45:5). „Eu sunt

Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Dom-

nul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoca-

lipsa 4:8). Apostolii au făcut acest lucru. Pavel este plin de acest fel de

abordare. El s-a folosit de acest lucru în Atena, atunci când le-a vorbit

filozofilor și i-a convertit pe unii dintre ei; s-a folosit de această tactică

pentru a-i zdrobi pe cei care se îndoiau de Înviere. Petru s-a folosit de

acest lucru: „pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt

ca o zi” (2 Petru 3:8). Toți scriitorii inspirați divin au făcut acest lucru.

De aceea, te sfătuiesc să îi copiezi. Acest lucru va purifica atmosfera din

jurul tău.”

Mai bătrânul meu sfătuitor a continuat în felul acesta vreme de

aproape un ceas, întrerupându-se din când în când pentru a-și înălța

obișnuitul fluierat. Uneori, după o pauză, se ridica iarăși pentru a spune

un alt adevăr deosebit, în urma unor întrebări pe care mă aventuram să

i le pun. Era plin de gânduri. N-am discutat niciodată cu cineva care să

aibă o minte mai alipită de Scriptură și mai liberă de sisteme teologice,


= 197 =

de la care să învăț mai multe lucruri. Gândea profund și cu atenție, deși

probabil că mulți oameni înțelepți ar fi avut rețineri să adopte toate opi-

niile lui despre oameni și despre diverse lucruri.

Discuția mea cu el mi-a fost de mare ajutor. M-a făcut să gândesc,

lucru care, așa cum spunea, fusese „tot ce își propusese”.

După mulți ani de la acea discuție, mi-am amintit de el într-un caz

pe care îl voi relata în schița următoare.


= 198 =


= 199 =

59

Convertirea inconștientă

În achitarea de îndatoririle mele pastorale, n-am fost niciodată

mai profund interesat sau mai confuz cum m-am aflat în cazul unei femei

foarte afectuoase și inteligente, pe care o cunoșteam îndeaproape de mai

mulți ani. Era căsătorită dinainte ca eu să o întâlnesc pentru prima dată.

Era tânără, și presupun că nu avea mai mult de 25 de ani, iar soțul ei

avea aproape 30 de ani, și nu era un om religios. Am vizitat-o în calitate

de păstor al ei imediat ce s-au mutat dintr-o altă parte a țării, și și-au

găsit o locuință în zona parohiei mele. Eram foarte încântat de ea. Era o

femeie cu maniere rafinate, cu un bun simț excelent, cu o minte bine

educată, cu o dispoziție blândă și afectuoasă, dar cu o fermitate foarte

neobișnuită, având părerile ei și o inimă pe care și-o proteja cu maximă

atenție. Puține femei pe care le-am întâlnit în viață erau împodobite cu

astfel de trăsături. Ca soție, mamă și prietenă de familie, ca vecină și

fiică (căci i-am cunoscut și părinții și am văzut aprecierea ei față de aceș-

tia) era un model de bun simț. Aceia care erau străini de ea puteau să

considere că felul ei de a se purta era cumva rezervat și rece, după cum

într-adevăr se purta cu străinii, însă nu exista nimic, nicio înclinație că-

tre falsitate în caracterul ei. Era modestă și își vedea de treaba ei. Cu

toate acestea, rezervele ei față de mine s-au estompat cu timpul și, chiar

dacă n-a devenit în niciun fel imprudentă și nu și-a pierdut niciodată un


= 200 =

simț corect al demnității de femeie, a devenit un tovarăș de discuție mult

mai deschis. Totuși, era mai degrabă taciturnă decât sociabilă și vorbă-

reață. Ca o femeie de bun-simț, ea avea grijă în cine își punea încrederea

și ce spunea acelor persoane.

Totuși, era o umbră de melancolie care părea că o învăluie, lucru

care era observabil pentru cine se uita atent și lua aminte la ceea ce ea

spunea, și totuși nu atât de puternică încât să fie vizibilă altora decât

celor din imediata ei apropiere. Privirea ei pe jumătate tristă era ca un

fel de umbră ce venea peste înfățișarea ei inteligentă și, cu adevărat,

părea să fie o tristețe ce se revărsa peste figura ei înaltă și grațioasă.

Când am întâlnit-o pentru prima dată, am observat această me-

lancolie din jurul ei, care era ca un nor care o umbrea. Am presupus că

vreo rămășiță a unei suferințe din trecut încă pândea în jurul inimii ei

sau că vreo durere ascunsă stătea îngropată adânc în pieptul ei. După ce

am ajuns să o cunosc mai îndeaproape, am concluzionat că experimenta

o încercare despre care nu vorbise niciodată, dar care îi prăda în secret

inima. Mă gândeam că înfățișarea ei era indiciul unei dureri ascunse

care, asemenea unui vierme, se hrănea din însăși viața ei.

Având în vedere această părere, mi-am propus să-i vorbesc pe

tema credinței, în cel mai delicat și mai afectuos mod posibil. Am vizitat-

o cu acest scop specific. Când am ajuns, am găsit-o singură acasă. După

câteva momente de conversație, i-am spus următoarele:

„Ți-am menționat de multe ori subiectul credinței în discuțiile noas-

tre, dar ai fost destul de rezervată. Astăzi am venit să vorbesc cu tine în

mod specific despre acest subiect, dacă îmi vei face o astfel de favoare.”

„Mă bucur să vă văd, domnule.”

„Permite-mi să întreb dacă ești membră într-o biserică.”

„Nu, domnule, nu sunt.”

„Și nu crezi că este nepotrivit să trăiești în necredință, după toate

oportunitățile pe care le-ai avut să te întorci la Dumnezeu?”


= 201 =

„Presupun că da, domnule, n-am niciun motiv să cred că sunt creș-

tină”, spuse ea, cu o privire trădând o seriozitate amestecată cu tristețe.

„Este oare înțelept să ignori mântuirea sufletului tău?”

„Știu că nu este înțelept, domnule. Chiar și inima mea mă con-

damnă”, spuse ea, cu multă emoție.

„Atunci, doamnă, nu mai amâna. Favoarea lui Dumnezeu se găsește

aproape de tine. El te cheamă cu bunătatea Lui plină de har și te invită să

te întorci la El, spre iertarea sufletul tău și spre dobândirea păcii, lucruri

care îți sunt oferite fără plată prin marele Răscumpărător al păcătoșilor.

Dar cum se face, doamnă, că ai neglijat mântuirea atât de mult timp?”

„Nu știu, domnule. Presupun că am fost prea lumească și m-am lă-

sat condusă prea mult de inima mea, chiar dacă m-am gândit mult la cre-

dință de-a lungul vieții.”

„Și eu mă gândesc că aceasta ar putea fi cauza. Dar mai știu, în

același timp, că ar trebui imediat să te lepezi de tine, să-ți iei crucea și să-

L urmezi pe Isus Hristos, nelăsând ca inima ta să te mai abată de la cale.”

O vedeam că este mult afectată de această discuție. I-am pus câ-

teva întrebări la care nu a răspuns pentru că, așa cum presupuneam, era

prinsă într-un conflict în propria minte, între simțul datoriei și dragos-

tea față de lume. De aceea, am îndemnat-o pe cât de afectuos și de serios

am putut, să acorde atenție fără încetare credinței, după care am plecat.

La scurt timp, am vizitat-o din nou. Atunci am întrebat-o:

„Te-ai mai gândit la nevoia de a acorda atenție credinței de când

ne-am întâlnit ultima dată?”

„M-am gândit foarte des, domnule.”

„Și te-ai rugat mult pentru acest lucru?”

„Am încercat să mă rog”, spuse ea cu tristețe, „dar nu știu dacă au

fost rugăciuni adevărate.”


= 202 =

„Ești conștientă că ai nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, în

calitate de păcătos neajutorat, fiind condamnată de Legea lui Dumnezeu

și având o inimă rea?”

„Uneori mă gândesc că sunt conștientă de lucrul acesta, dar presu-

pun că nu simt în inima mea asta pe cât ar trebui.”

„Ești conștientă că ai nevoie ca Hristos să te mântuiască?”

„Sunt convinsă de asta, domnule, dar mă tem că nu simt acest lucru

în inima mea. Această inimă pare foarte împietrită. Uneori mă minunez

de propria persoană, de eul meu acesta stupid.”

„Trebuie să ai o inimă foarte împietrită și lipsită de simțăminte,

dragă doamnă, dacă nu simți cea mai mare nevoie din tot universul. Nimic

nu poate fi mai serios pentru un păcătos neajutorat decât să nu-L aibă pe

Hristos care să îl mântuiască, căci va ajunge la pierzare!”

„Sunt foarte conștientă de starea aceasta a inimii mele. Adesea m-

am minunat de mine însumi. Am încercat să mă forțez să simt ceva dar…”

În momentul acesta, a fost copleșită de gândurile pe care le ex-

prima, și n-a putut să termine fraza. A început să plângă cu amar, și era

evident că se străduia din greu să își controleze emoțiile.

„Iertați-mi lipsa de control, domnule”, spuse ea. „Nu știu de ce, dar

nu îmi pot înfrâna emoțiile. Sper că nu mă veți considera un copil.”

Am asigurat-o de tot respectul meu și de atașamentul față de ea.

I-am spus că nu doream să-i spun niciun cuvânt care să o facă nefericită,

ci doar voiam să-i îndrept atenția către fericirea veșnică și de neegalat.

„Știu asta, domnule, știu, și vă mulțumesc pentru toată bunătatea”,

spuse ea, înlăcrimată.

Am îndemnat-o atunci să vină din toată inima și să abandoneze

totul pentru Hristos, să abandoneze orice fel de necredință și orice fel de

amânare, pentru că mântuirea îi este oferită prin harul fără plată.

Am avut după aceea mai multe discuții cu ea, și în toate acestea

ea era foarte afectată și serioasă, dar spunea foarte puține cuvinte. I-am


= 203 =

prezentat de câteva ori aceleași adevăruri, pe care eram obișnuit să le

folosesc pentru a le aduce în atenția celor ce doreau să fie mântuiți. Am

făcut referire la aceleași pasaje biblice, la același promisiuni și la ace-

leași avertismente și îndemnuri. Au trecut luni de zile în felul acesta, și

ea încă nu găsise pacea inimii, n-avea niciun fel de credință. Pur și sim-

plu nu venea de la întuneric la lumina credinței, așa cum mă așteptam

deja de multă vreme. Pe de altă parte, n-a devenit nici mai puțin serioasă

sau mai puțin studioasă, cum mă temeam în ultima perioadă. La fiecare

discuție pe care o aveam cu ea, avea să fie copleșită de lacrimi, în ciuda

tuturor eforturilor ei de a se abține. Apoi avea să mă implore să îi iert

slăbiciunea, așa cum o denumea, și spune adesea: „n-aș vrea să vă rănesc

cu aceste lacrimi, dacă aș putea să mă abțin. Știu că trebuie să fie un lucru

dureros să mă vedeți afectată în felul acesta, după tot ce ați făcut în bene-

ficiul meu. Simt că starea inimii mele și purtarea mea nu sunt deloc o

răsplată potrivită pentru bunătatea pe care ați arătat-o față de mine. To-

tuși, vă asigur, stimate păstor, că, chiar dacă sunt nefericită, nu sunt ne-

mulțumitoare față de efortul pe care îl faceți.”

Am căutat să o mângâi cum am știut, cu promisiunile lui Dumne-

zeu și cu încurajările de a avea credință în El. Am rezonat cu ea și mi-am

propus să ajung la conștiința ei, ca să îi câștig inima cu dragostea lui

Hristos. Am învățat-o în mod repetat tot adevărul Cuvântului lui Dum-

nezeu, toate acele lucruri la care mă gândeam că sunt potrivite stării

inimii ei. A ascultat toate aceste lucruri cu atenție, cu blândețe și cu bu-

curie. N-a rostit nici măcar o obiecție sau o scuză față de ele. Credeam

că va găsi în curând pacea cu Dumnezeu sau că se va întoarce la o stare

de indiferență totală. Dar nu așa s-au petrecut lucrurile. Chiar dacă au

trecut multe luni, atâta cât puteam distinge, ea rămăsese în aceeași stare

– serioasă, rugându-se în mod constant, dar nemângâiată de credința

creștină.

Starea ei mi-a creat o confuzie și m-a întristat foarte mult. Deve-

nisem foarte atașat de cazul ei și cred că mă respecta în calitate de păs-

tor. Nu vedeam niciun motiv pentru care să continue în această stare

nefericită. Începusem să mă învinovățesc pe mine, căci presupuneam că

trebuia să fi eșuat în vreun aspect din învățătura pe care i-am dat-o,


= 204 =

chiar dacă ea era dornică să fie învățată. Mă gândeam că poate nu i-am

explicat suficient calea mântuirii, poate că n-am insistat pe acele doc-

trine ale adevărului, prin care Duhul Sfânt îi conduce pe păcătoși la po-

căință. De aceea, am vizitat-o iarăși, hotărât să îi evaluez inima și, după

o scurtă conversație, am întrebat-o:

„Nu ai găsit încă pacea inimii în relație cu Dumnezeu?”

„Nu, domnule, nu am pace. Sunt departe de ea.”

„Ești încă în aceeași stare a inimii în care te-ai aflat atât de multă

vreme?”

„Îmi pare rău să vă spun, domnule, dar nu este nimic nou în starea

mea, nimic diferit față de ceea ce v-am spus anterior.”

„Cu siguranță, doamnă, nici eu nu am ce să îți spun. Nu pot să îți

predic o nouă evanghelie, nu pot să îți spun nimic diferit față de ceea ce

ți-am spus până acum. Dacă nu asculți de Evanghelie, nimic nu te poate

mântui. Evanghelia nu se poate schimba. Tu trebuie să faci o schimbare.

Evanghelia ți-L oferă pe Hristos, pentru a te lumina, pentru a ispăși pen-

tru tine, pentru a te apăra de orice pericol. Și întrucât această ofertă este

fără plată, este atât de bună și potrivită stării inimii tale, și întrucât este

făcută în sinceritatea infinită a lui Dumnezeu, vreau să te întreb ceva: Ce

anume te împiedică să o accepți și să-ți pui cu smerenie încrederea în Mân-

tuitorul tău, cu pocăință și bucurie?”

„Îmi doresc, domnule, îmi doresc să vă pot spune ce anume mă îm-

piedică, dar nu știu”, spuse ea, cu tristețe.

„Ai fost vreodată conștientă cu adevărat, și ești acum conștientă pe

deplin că ești o păcătoasă neajutorată și că ai nevoia aceea infinită ca

Hristos să te mântuiască?”

„Da, domnule, da. Știu lucrul acesta. Niciodată n-am avut vreo în-

doială cu privire la acest lucru. Știu că sunt nevrednică și știu că am nevoie

de Hristos. Dar probabil că nu simt acest lucru în inima mea așa cum ar

trebui.”

„Vrei să simți asta?”


= 205 =

„Da, sigur că vreau”, spuse ea, cu oricare dificultate, și izbucnind

în lacrimi. „M-am rugat de multe ori să fiu făcută capabilă să simt mai

profund, dacă aceasta este ceea ce îmi lipsește.”

„Permite-mi să te întreb dacă ai fost vreodată convinsă pe deplin de

faptul că ai o inimă rea, depravată, disperat de rea și peste măsură de

înșelătoare, prin natura ta?”

„Da, domnule, știu că am o astfel de inimă. Nici nu pot concepe cum

se poate îndoi cineva de acest lucru, după ce s-ar cerceta câtuși de puțin.

Probabil că sunt mai rea decât îmi imaginez, și că n-ar trebui să continui

în această stare tristă. Sunt pe deplin conștientă că în mine nu se găsește

nimic bun.”

„Și crezi că îți poți îmbunătăți inima cu ceva?”

„Sunt mai mult decât convinsă că nu pot face nimic pentru a-mi

schimba cu ceva starea. Cu siguranță, era imposibil să nu ajung la această

convingere până acum.”

„Ești conștientă pe deplin de faptul că nimic altceva decât Duhul

Sfânt nu poate să împlinească necesitatea inimii tale sărmane, și să te

aducă la Hristos?”

„Da, am tânjit mult după acest lucru. Sunt sigură că știu acest lu-

cru, căci am încercat adesea să mă întorc la Dumnezeu prin puterile mele,

dar inima mea a rămas aceeași.”

„Atunci de ce nu-ți predai acea inimă lui Dumnezeu, de ce nu îți pui

credința în El pentru ca El să o înnoiască și să o controleze, întrucât ai

descoperit că toate eforturile tale au fost zadarnice?”

„Am încercat adesea să fac acest lucru, dar n-am ajuns la niciun

rezultat.”

„Te rogi constant pentru ajutorul divin?”

„Am fost obișnuită întotdeauna să mă rog, în modalitatea mea săr-

mană și săracă. Uneori, am neglijat rugăciunea pentru scurt timp, când

mă gândeam că nu-mi face niciun bine, și mă temeam ca nu cumva să mă


= 206 =

bazez prea mult pe simplul act al rugăciunii, ca și atunci când m-am gân-

dit că Dumnezeu nu mi-ar primi rugăciunile. Dar nu mi se întâmplă să

neglijez rugăciunea zilnică.”

„Îl cauți pe Dumnezeu cu toată inima?”

„Presupun că nu, domnule, căci, dacă aș fi făcut lucrul acesta, n-aș

fi rămas în această stare mizerabilă. Încerc, dar mi se pare că eșuez.”

„Te bazezi cumva pe vreo neprihănire proprie care să te mântuie

sau care să îți aducă merite înaintea lui Hristos?”

„N-am nicio neprihănire proprie. Cunosc acest lucru foarte bine –

nu există nimic în mine decât păcat și ticăloșie.”

„Încerci cumva să faci o neprihănire din pocăința ta, din starea ta

smerită, din credință, sau te aștepți ca religia ta să te recomande înaintea

Mântuitorului? Păcătoșii uneori caută religia, și cred că ei trebuie să facă

acest lucru. Dar Biblia nu ne spune niciodată să căutăm religia, ci ne spune

să-L căutăm pe Domnul. Când ei caută religia, pentru ca astfel să ajungă

acceptabili înaintea lui Dumnezeu, acest lucru nu este nimic altceva decât

o căutare cu un spirit auto-neprihănit. Crezi că ai putea fi primită de Dum-

nezeu printr-o astfel de modalitate, în loc să te aștepți ca Dumnezeu te să

te primească așa cum ești, o femeie păcătoasă care nu poate fi mântuită

decât de El?”

„Poate că acest lucru s-ar întâmpla datorită deșertăciunii inimii

mele, dar nu sunt conștientă de o astfel de gândire. M-am gândit la aceste

lucruri foarte des, de când mi-ați explicat diferența între încrederea în ne-

prihănirea lui Hristos și umblarea după o neprihănire proprie.”

„Iubești lumea?”

„Este adevărat că, uneori, dragostea de lume mă ispitește, și mă

tem de acest lucru, dar știu că sunt gata să abandonez totul pentru Hris-

tos.”

„Ești gata să te predai chiar acum în mâinile lui Hristos care să te

mântuiască, lepădându-te de sine ca să-L slujești?”

„Cred că sunt, dar nu știu dacă simt suficient acest lucru.”


= 207 =

„Hristos se oferă să te primească acum, fără plată, exact așa cum

ești. El te invită să îți pui credința în El. De ce refuzi?”

„Încerc... am încercat. Am încercat vreme îndelungată dar…”, și vo-

cea i s-a înecat, căci nu a mai putut spune nimic. Am așteptat câtva timp

să își revină, apoi am întrebat-o:

„Dă-mi voie să te întreb, cu tot respectul și cu toată afecțiunea, nu

cumva te complaci în vreun păcat (păcatul vrăjmășiei, al invidiei, al ne-

mulțumirii sau orice altceva), un păcat care te împiedică să ajungi la pacea

conștiinței și la pacea cu Dumnezeu?”

„Nu, domnule, nu sunt conștientă de vreun astfel de păcat. Știu că

păcătuiesc tot timpul. Mă lupt împotriva păcatului, dar nu mă complac în

vreun păcat în mod intenționat, găsind bucurie în el. Dacă ar exista vreun

lucru care să mă împiedice să vin la Mântuitorul, aș fi bucuroasă să știu

în ce constă.”

I-am repetat câteva dintre promisiunile și îndemnurile divine așa

cum făcusem și anterior, m-am rugat alături de ea, și am plecat.

Astfel de conversații cu ea s-au repetat ulterior. Această femeie

continua în aceeași stare. Era evident că nu fusesem în măsură să o ajut

cu ceva. Câteodată am vizitat-o fără să-i spun vreun cuvânt pe tema cre-

dinței, cu scopul de a ajunge să o cunosc mai bine, dacă era posibil. Ma-

nierele ei și conversația cu ea au fost întotdeauna un subiect plăcut, dar

acea umbră veche a tristeții care o învăluia, ca un spirit misterios,

arunca un soi de melancolie asupra întregii ei înfățișări.

Au trecut deja mai mulți ani de când începusem să discut cu ea.

Între timp, trecuse prin mai multe încercări grele, în decursul cărora am

manifestat compasiune față de ea și mi-am propus să o sfătuiesc cum

știam mai bine ca să treacă prin ele mai ușor. Părea să aibă încredere

deplină în mine, căci și-a dezvăluit întristările ei, m-a consultat în difi-

cultățile prin care trecea, dar a continuat în felul acesta, fără pace și fără

nădejde.

Într-o anume perioadă, am nutrit o așteptare mare că avea în cu-

rând să se întoarcă la Domnul cu credință. Avea o fiică, ajunsă la vârsta


= 208 =

de aproape 16 ani, care a devenit brusc interesată de mântuire și a ajuns

în scurt timp la credința în îndurarea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Mama ei fusese foarte nerăbdătoare și se rugase intens pentru mântui-

rea fiicei sale îndrăgite. M-am străduit să mă folosesc de relația apropi-

ată pe care o aveam spre binele copilului ei și, prin îndurarea lui Dum-

nezeu, a ajuns la izvorul vieții încă din tinerețea ei, dar eu mă gândeam

că mă pot folosi de experiența convertirii fiicei ca să o conduc și pe mama

ei la același izvor de apă vie. Dar toate încercările mele au eșuat.

Într-o situație, când am vizitat-o iarăși, am întrebat-o:

„Ai făcut vreun progres către credință?”

Cu o voce tremurândă, iar mi-a răspuns:

„Nu cred că aș putea să vă spun ceva nou, domnule, pe această

temă, ceva ce să nu cunoașteți deja. Îmi pare rău că trebuie să vă spun

asta. Trebuie să fie foarte descurajator și neplăcut pentru dumneavoastră,

după multele încercări de a mă ajuta. Mă simt recunoscătoare pentru toată

atenția pe care mi-ați acordat-o, atât mie cât și copilului meu, dar se pare

că nu vă pot răsplăti gesturile atâta vreme cât mă simt obligată să vă spun

același lucru despre mine și să vă întâmpin mereu cu aceste lacrimi. Știu

că trebuie să fie un lucru foarte neplăcut. Mă mir că nu v-ați descurajat și

nu m-ați abandonat de multă vreme.”

„Nu te gândi la mine. Ceea ce este important este Dumnezeu, a Că-

rui bunătate ar trebui să te afecteze și să te atragă imediat în brațele Sale.

Îmi pare rău să te văd în această stare, căci inima mea plânge pentru si-

tuația ta. Nu pot să te abandonez. Cred că Dumnezeu are pregătită îndu-

rarea pentru tine.”

„Sunt convinsă că inima mea ar dori să vă răsplătească bunătatea,

sunt recunoscătoare pentru tot.”

„Dar ești recunoscătoare față de Dumnezeu, față de Isus Hristos,

față de Domnul care a suferit, care a purtat blestemul în locul tău, care a

gustat moartea pentru tine și ți-a deschis calea cerului?”


= 209 =

„Trag nădejde că nu sunt nerecunoscătoare față de El”, spuse ea,

suspinând.

„Dar îți pui credința în El, ca într-un prieten, care să te mântu-

iască?”

„O, mă tem că nu.”

„Poți veni la El. Vino, căci toate lucrurile sunt gata.”

Nu puteam decât să o îndemn și să mă rog pentru ea. Am vizitat-

o iarăși, iar discuția s-a derulat într-un mod asemănător. Credeam că nu

fac altceva decât s-o fac și mai nefericită cu îndemnurile mele constante

și mă temeam chiar ca nu cumva să îi fac mai rău. De aceea, i-am spus

la un moment dat:

„Nu te voi mai necăji de acum înainte cu acest subiect, dacă nu-ți

face nicio plăcere să-l menționez față de tine. Vreau să știi că îmi pasă de

tine și că mi-am propus dintotdeauna să îți fac bine, dar am eșuat. Nu

doresc să fii nefericită. De acum înainte, voi lăsa această chestiune în în-

tregime la latitudinea ta, dacă vei dori, și nu voi mai spune vreodată nici

măcar un cuvânt față de tine pe tema credinței”.

Acoperindu-și fața din nou cu un ștergar, femeia a plâns convulsiv,

pe măsură ce eu am continuat să-i vorbesc:

„Voi face exact ceea ce dorești. Voi continua să ți-L ofer pe Hristos

și mântuirea Lui, sau voi păstra tăcerea asupra acestui subiect, exact așa

cum vei găsi de cuviință, dar...”

„Bine, domnule”, spuse ea, întrerupându-mă, „nu doresc să mă

abandonați. M-am mirat întotdeauna de răbdarea pe care ați avut-o față

de mine, care nu s-a epuizat niciodată, și sunt conștientă că trebuie să fie

dureros să mă vedeți întotdeauna în această stare. Îmi pare rău că vă fac

nefericit, dar sper că nu vă veți gândi vreodată că m-ați rănit prin vizitele

pe care mi le-ați făcut. Vă asigur că eu nu m-am simțit rănită în niciun fel.

Singura mea nădejde este…”


= 210 =

Din nou n-a mai putut vorbi. M-am rugat alături de ea și am pro-

mis că o voi mai vizita. De altfel, ea a fost cea care mi-a cerut să îi promit

acest lucru.

La o dată ulterioară, pe când conversam cu ea, am întrebat-o:

„Nu este ciudat să nu-L iubești pe un astfel de Dumnezeu?”

Spre marea mea surprindere, ea a răspuns:

„Domnule, eu cred că Îl iubesc pe Dumnezeu.”

„De câtă vreme crezi că L-ai iubit pe Dumnezeu?”

„De când eram copilaș. Nu-mi pot aminti vreun moment când să nu-

L iubesc. Dintotdeauna am avut această dragoste în mine pentru El și, așa

cum îmi știu inima, am fost întotdeauna conștientă de faptul că-L iubesc

pe Dumnezeu.”

Cu multă uimire, am continuat să o întreb:

„Și de ce nu mi-ai spus niciodată de acest lucru?”

„M-am temut ca nu cumva să credeți că sunt într-o situație mai

bună.”

„Dar urăști păcatul?”

„Întotdeauna l-am urât, atâta cât pot judeca după sentimentele

mele, și atâta cât îmi pot aminti.”

„De ce urăști păcatul?”

„Pentru că este o ofensă la adresa lui Dumnezeu, pentru că este gre-

șit, și pentru că mă face nefericită”.

„Ești dornică să fii eliberată de păcat?”

„Da, este unul dintre lucrurile de care sunt sigură în privința dorin-

țelor mele.”



= 211 =

„Da, iubesc să mă rog – este cea mai mare mângâiere pe care o am.

Uneori o văd ca pe o responsabilitate și mă tem de asta, mai ales când îmi

este teamă că nu sunt sinceră și că rugăciune mele ar putea fi o ofensă la

adresa lui Dumnezeu.”

„Este rugăciunea o alinare pentru tine în necazuri?”

„De multe ori. Alteori, când am o povară pe inimă, merg cu ea îna-

intea lui Dumnezeu, chiar și cu această povară de care mă tem, anume că

nu sunt îndreptățită înaintea lui Dumnezeu.”

„Te bazezi pe Hristos care să te mântuiască?”

„Nu am nimic altceva pe care să mă bazez, dar mă tem că nu mă

bazez pe El atât de mult pe cât ar trebui.”

„Dorești să te bazezi pe El?”

„Da, doresc. Rugăciunea mea constantă este ca să mi se dea harul

să fac asta. Știu că El poate și este dornic să mă mântuiască, oricât de

nevrednică aș fi. Niciodată nu m-am îndoit de acest lucru.”

„Ești dornică să-ți pui nădejdea în El pentru a fi mântuită?”

„Cu siguranță că doresc să-mi pun credința în El.”

„Îl primești ca Mântuitor al tău?”

„Sper că Îl primesc. Mă străduiesc să fac asta.”

„Ești recunoscătoare pentru ceea ce El a făcut pentru tine?”

„Da, domnule, sunt sigură de asta.”

„Ești fericită să te afli în mâinile lui Dumnezeu și în Împărăția Lui,

și ești gata să-L lași să-ți conducă viața oricum va dori El? Știi că El vrea

asta, dar ești bucuroasă de acest lucru?”

„Da, sunt, căci nu mi-aș dori să fiu nicăieri decât în mâinile Sale.

Este un lucru plăcut să mă gândesc la faptul că El stăpânește peste mine

și peste tot universul.”

„Atunci de ce nu ești împăcată cu Dumnezeu?”


= 212 =

„Nu știu. Dacă aș fi fost cu adevărat împăcată cu El, mă gândesc că

ar fi trebuit să am mai multă siguranță cu privire la favoarea Lui pentru

mine. Mă tem să mă gândesc la faptul că aș fi împăcată cu El.”

„Iubești poporul lui Dumnezeu?”

„Da, domnule, prezența lor a fost întotdeauna mai plăcută pentru

mine decât a oricăror alți oameni. Mă bucur de ei.”

„Nu crezi că aceste simțăminte, pe care le-ai exprimat acum, sunt

dovezi ale credinței adevărate?”

„Ar trebui să gândesc în felul acesta, probabil, dacă nu le-aș fi avut

dintotdeauna. Dar nu am fost niciodată conștientă de vreo schimbare im-

portantă produsă în viața mea. Întotdeauna am simțit aceste lucruri, de

când eram copil, atâta cât îmi pot aminti.”

Am fost complet uimit! În toți acești ani mă străduisem să aduc o

convingere mai profundă de păcat în viața acestei femei, în loc să leg

inima ei rănită! Mă străduisem constant să conduc acest păcătos la Hris-

tos, în loc să-i arăt faptul că nu era o străină, nu era în afara poporului

lui Dumnezeu! Mi-a fost o mare rușine! Vorbisem adesea cu această fe-

meie prețioasă ca și cum era străină de Dumnezeu și vrăjmașa Lui, iar

acum era evident că în tot acest timp ea fusese unul dintre copiii Lui

dragi, singura ei luptă constând în faptul că ea nu-L iubea pe Dumnezeu

mai mult și nu putea căpăta siguranța dragostei Lui față de ea. Era ade-

vărat că nu-mi spusese aceste lucruri niciodată până atunci, dar asta nu

putea fi o consolare pentru mine. Trebuia să fi aflat acest lucru mai de-

mult. Am ieșit afară și am plâns cu amar. M-am simțit ca și cum tot ce

făcusem fusese să revărs tot mai multă neliniște peste inima zdrobită a

vameșului, pe când acesta striga – „Dumnezeule, ai milă de mine, păcăto-

sul!”

În drumul către casă, mă gândeam la ceea îmi spusese cu ani în

urmă acel bătrân predicator, și am fost convins de faptul că căzusem

practic în greșeala împotriva căreia el mă sfătuise cu atâta înțelepciune.

La amintirea multor lacrimi de neliniște pe care le-am cauzat atât de des


= 213 =

acestei surori nobile, mi-am vărsat propriile lacrimi în taină, înaintea

lui Dumnezeu!

După aceea, mi-am propus în mod repetat să îi arăt în ce constau

dovezile credinței mântuitoare, și ea în mod repetat avea să spună:

„Ar trebui să mă consider creștină, dar am avut aceste dorințe și

simțăminte dintotdeauna, atâta cât îmi amintesc. Totuși, n-am văzut nicio

schimbare în mine, așa cum au alți oameni și așa cum menționează Evan-

ghelia. N-aș putea spune când a fost momentul când am devenit creștină,

și mă tem la gândul că aș putea fi un copil a lui Dumnezeu.”

Așa se simțea ea, și a trăit așa vreme de câteva luni după aceea,

împovărată și zdrobită, având ocazionale momente de strălucire în inima

ei. Mi s-a părut posibil ca durerea tainică ce îi zdrobea inima și care

arunca acea umbră melancolică asupra întregii ei făpturi, să îi fi înfrânat

toată bucuria și nădejdea în toată această vreme. Am descoperit gradual

despre ce era vorba.

Această femeie avusese o mamă evlavioasă. Acea mamă o învățase

încă din pruncie în cea mai credincioasă și mai afectuoasă manieră, și

este posibil ca influențele blânde ale Duhului Sfânt să-i fi înnoit inima

de timpuriu, așa încât ea nu putea să-și amintească vreo clipă când să

nu-L fi iubit pe Dumnezeu.

În final, ea a ajuns la nădejdea și certitudinea calmă și bucuroasă

că era, într-adevăr, credincioasă. A întâmpinat această încredințare cu o

ușoară ezitare și cu smerenie, dar apoi mi-a spus că a nădăjduit împo-

triva oricărei nădejdi. Apoi a plecat într-o altă parte a țării și acolo a

venit, alături de fiica sa, pentru prima dată, la Masa părtășiei cu Domnul

lor. Le-am mai întâlnit de câteva ori de atunci și mi-au făcut favoarea

să-mi scrie. Îmi sunt și acum prietene prețioase și am motive întemeiate

să cred că amândouă se află pe calea către cer. Când va ajunge acolo, va

ști cu siguranță ceea ce nu va cunoaște niciodată aici, pe pământ – mo-

mentul convertirii ei.

Noi suntem adesea prea înclinați să avem o gândire limitată des-

pre Dumnezeu. Credem că Îl înțelegem, dar El ne surclasează constant și


= 214 =

ne face de rușine. Este bine să avem suficientă înțelepciune pentru a ne

rușina de noi înșine. Acel om sau acel slujitor care crede că poate să

identifice toate lucrările Duhului lui Dumnezeu în sufletele oamenilor,

sau care crede că Duhul lui Dumnezeu poate fi limitat la căile înțelepciu-

nii lui sau la modalitățile pe care el și le imaginează, cunoaște foarte

puțin despre Dumnezeu. El sfințește sufletele prin adevăr. Acesta este

tot ceea ce trebuie să știm. Dacă credem că am trecut dincolo de acest

adevăr în cunoaștere și că, astfel, putem pricepe lucrările variate ale Du-

hului Sfânt, că toate convertirile ar trebui să se producă după modelul

nostru, avem încă multe de învățat. Aceasta este o greșeală foarte des

întâlnită printre revivaliști.

Mulți oameni care au avut parte de educație religioasă în copilă-

rie, și care n-au lepădat niciodată influența ei, în care s-au simțit la lucru

puterea conștiinței și principiile lui Dumnezeu, au putut deveni cu ade-

vărat copiii lui Dumnezeu fără să aibă parte de vreo schimbare bruscă în

viețile lor, așa cum putem vedea în alții. Am învățat din experiența

aceasta să nu disprețuiesc în niciun fel credința unor astfel de persoane.

Nu simțămintele sunt singura dovadă a credinței. Mai sunt și altele, pre-

cum trăirea în evlavie, conștiința vie și lucrătoare, dorințele după Dum-

nezeu și mântuirea Lui, convingerile ferme cu privire la adevărurile fun-

damentale ale credinței creștine.

Reverendul A., acum plecat la odihna și răsplata cerească, cândva

păstorul deosebit al unei mari biserici din statul New York, mi-a spus în

urmă cu aproape 20 de ani: „După ce m-am stabilit aici, ca să slujesc

bisericii mele, vreme de aproape 15 ani am primit în biserică, pe baza măr-

turiei credinței, între 12 și 20 de persoane pe an. Cu toate acestea, în acea

perioadă n-am experimentat nicio trezire. Apoi am trecut printr-o peri-

oadă de trezire și am primit în adunare, în doar șase luni, mai mult decât

primisem anterior în trei ani. După aceea, n-am mai avut decât câteva

convertiri, foarte puține, vreme de șase sau șapte ani. Am tot trecut prin

astfel de perioade, ciclic, vreme de aproape 30 de ani. La fiecare câțiva ani

am avut o trezire, urmată de o perioadă secetoasă, și apoi de o altă trezire.

Dacă m-ar întreba cineva acum ce aș prefera, perioadele de trezire sau


= 215 =

perioada aceea timpurie, n-aș avea nicio ezitare în a spune că prefer peri-

oada de la început. Știu că nu eu sunt cel care alege. Dumnezeu este suve-

ran și Își trimite Duhul Sfânt la lucru așa cum dorește. Dar sunt sigur că,

în perioada timpurie, înaintarea noastră, ca întreg, a fost mai mare și con-

vertiții mai sănătoși și mai stabili.”


= 216 =


= 217 =

60

Fără rugăciune

La solicitarea insistentă a unui prieten foarte apropiat, care ajun-

sese de curând la o liniște fericită a inimii, am fost chemat să discut cu

sora lui – o tânără în vârstă de aproape 17 ani. Am descoperit că atenția

acestei persoane fusese îndreptată de câteva luni către credință, dar,

deși mintea ei era foarte afectată, totuși încetase să se roage. Mi se părea

foarte descurajată și într-o stare foarte nenorocită.

„Am încetat să-L mai caut pe Dumnezeu”, spunea ea, „căci această

căutare nu a produs nimic bun. Aș da orice să fiu creștină, dar eu nu voi

ajunge niciodată la așa ceva.”

„Ar trebui să nu spui acest lucru, dragul meu copil”, am zis eu

atunci, „căci nu știi dacă așa stau lucrurile. Eu sunt convins că poți fi

creștină, dacă vrei, căci Dumnezeu n-a spus niciodată că vreun om care va

căuta fața Lui va face acest lucru în zadar.”

„Ei bine, domnule, mie mi se pare foarte clar faptul că n-aș putea

ajunge vreodată creștină. Simt lucrul acesta, căci este un gând care vine

asupra mea oridecâteori mă gândesc la credință.”

„Și acesta este motivul pentru care ai încetat să te rogi?”

„Da, domnule, rugăciunile mele nu-mi aduc nimic bun!”


= 218 =

„Cum știi că ele nu te ajută cu nimic?”

„Pentru că nu mă rog cu o inimă potrivită.”

„Și cum te aștepți să capeți o inimă dreaptă fără rugăciune?”

„Nu mă aștept deloc la acest lucru, domnule.”

„Ei bine, dacă vrei să ai o inimă dreaptă, crezi că ai putea să o capeți

fără rugăciune?”

„Presupun că nu. Dar toate rugăciunile mele nu sunt decât o urâ-

ciune înaintea lui Dumnezeu!”

„Nu-ți poruncește Dumnezeu să te rogi, să-L cauți prin rugăciune,

să cauți ajutorul și favoarea Lui?”

„Da, domnule, știu că El cere asta.”

„Atunci nu este o urâciune mai mare înaintea Lui când neglijezi ru-

găciunea, decât atunci când te rogi cum poți?”

„Poate că este”, spuse ea, tristă, „nu știu, dar dacă eu îndrăgesc

nelegiuirea în inima mea, Domnul nu mă va asculta.”

„Atunci ai face bine să nu îndrăgești nelegiuirea în inima ta. Ar tre-

bui să-i predai inima lui Dumnezeu. Ar trebui să te pocăiești, să încetezi

să faci răul și să înveți să faci binele.”

Am luat atunci Biblia ei de pe masa care stătea înaintea noastră,

și i-am citit și explicat primele cinci versete din al doilea capitol al cărții

Proverbe, apoi primele 5 versete din Isaia 55, după care versetele 12 și

13 din Ieremia 29. Apoi am insistat față de ea:

„Nu este clar că Dumnezeu îți cere să te rogi? Și nu ți se pare atât

de clar faptul că El pune alături încurajările și promisiunile, după acea

cerință, acea poruncă?”

„Da, domnule, așa cred că este.”

„Atunci vei asculta de El?”


= 219 =

„Aș asculta, domnule”, spuse ea, „dacă aș avea vreo dorință în

inimă să mă rog”, și a izbucnit în lacrimi.

„Vrei să ai o inimă dornică de rugăciune?”

„O, domnule, mi-aș dori să am o astfel de inimă!”

„Atunci, n-ai vrea să-I ceri lui Dumnezeu să-ți dea o astfel de inimă?

N-ai vrea să mergi la Hristos, să-I predai inima și să-L implori să te pri-

mească, întrucât El dorește și găsește plăcere să-i mântuiască pe păcătoși,

și să-ți pui credința în El, știind că El îți va da un duh nou, întocmai cum

a promis?”

Am insistat vreme îndelungată în felul acesta față de ea, folosind

Scripturile. Mi se părea că era profund conștientă de păcatele ei. Era

evident că se află într-o stare foarte nenorocită. Tânjea să fie creștină.

Cu toate acestea, era împiedicată la fiecare încercare de a-L căuta pe

Domnul de acea idee descurajatoare că rugăciunile ei aveau să fie inutile

și că erau o ofensă la adresa lui Dumnezeu. N-aveam nicio așteptare ca

ea să capete vreo binecuvântare fără rugăciune și, de aceea, am rugat-o

să mă asculte cu calm, căci adeseori devenea agitată, în timp ce îi men-

ționam unele dintre lucrurile pe care doream să și le amintească con-

stant. Tânăra a încercat să-și înfrâneze emoțiile și frecvent își ștergea

lacrimile cu un ștergar:

„Vă voi asculta, domnule, am toată dorința să vă ascult, dar nu știți

ce inimă rea am.”

Am continuat:

„Primul lucru pe care vreau să ți-l amintești este acesta: anume că

Dumnezeu îți poruncește să te rogi. Aceasta este responsabilitatea ta. Ni-

meni și nimic nu poate să te scuze de la această responsabilitate. Chiar

dacă ai o inimă rea, Dumnezeu totuși îți poruncește să te rogi.

Al doilea lucru este că Dumnezeu leagă promisiunile Lui de aceste

porunci. N-ai niciun drept să le separi. Promisiunea și porunca stau îm-

preună.


= 220 =

Al treilea lucru este că, atunci când separi aceste lucruri, spunând

că promisiunile nu sunt valabile pentru inimi rele, ca a ta, și de aceea re-

fuzi să te rogi, nu mergi pe calea lui Dumnezeu, ci pe calea ta. Practic, vrei

să Îl înveți pe Dumnezeu, în loc să-L lași pe El să te învețe. Responsabili-

tatea ta este să mergi pe calea Lui. Gândurile tale nu sunt gândurile Lui.

De aceea, în al patrulea rând, nu trebuie să cazi niciodată pradă

disperării. Disperarea n-a îmbunătățit niciodată situația vreunei ființe

omenești, ci doar a înrăutățit-o. Nădăjduiește în Dumnezeu, prin a crede

ceea ce El spune. N-ai nevoie să îți pui vreo nădejde în propria persoană,

dar poți nădăjdui în Dumnezeu, și poți să te rogi cu nădejde. Nu dispera

niciodată.

Cel de-al cincilea lucru de ținut minte este că inima asta rea, în loc

să fie un motiv pentru care să nu te rogi, este însăși motivul esențial pen-

tru care ar trebui să te rogi cu toată sârguința. Este cel mai întemeiat

dintre toate motivele. Roagă-te tocmai pentru că ai o inimă rea. O astfel

de inimă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Cel de-al șaselea lucru de reținut este că multe persoane s-au gân-

dit, au simțit și au vorbit despre rugăciune la fel ca tine și, după aceea, au

descoperit că greșiseră, s-au rugat apoi și astfel au devenit creștini feri-

ciți. Aș putea să-ți enumăr chiar în această clipă zeci de persoane cu care

am vorbit și pe care le cunosc, la fel cum vorbesc cu tine. Aceștia au fost

convinși să se roage, și acum au o nădejde fericită în Hristos. Dacă vrei,

îți pot face cunoștință cu câțiva dintre ei, și îți vor spune ei înșiși propria

experiență a convertirii. Ține minte acest lucru: există oameni asemenea

ție, care au descoperit că o astfel de atitudine este greșită. Se poate să-ți

dai și tu seama de acest lucru.

Cel de-al șaptelea lucru este că ideile pe care le ai cu privire la ru-

găciune reprezintă o ispită a diavolului, o minciună, o amăgire, o înșelă-

torie gândită pentru a te păstra în păcat și în ticăloșie. Prin asta nu vreau

să spun că inima ta n-ar fi rea, ci că tu nu crezi că Dumnezeu este atât de

îndurător și plin de har pentru a-ți asculta rugăciunile, chiar dacă ai o

astfel de inimă. Împotrivește-te diavolului, și el va fugi de la tine.


= 221 =

Cel de-al optulea lucru de reținut este că această idee pe care o ai,

anume că nu vrei să te rogi cu o astfel de inimă, este o idee izvorâtă din

auto-neprihănire. Ceea ce faci tu este „să-ți pui înainte o neprihănire a ta,

și nu te supui astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este

sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”

(Romani 10:3-4). Tu vrei să te rogi cu o inimă mândră, așa încât Dumne-

zeu să te asculte pe baza faptului că ai avea o inimă dreaptă. Aceasta este

mândrie, este o mândrie nebunească și rea, un duh de auto-neprihănire,

de auto-justificare, de dependență de sine. Acesta este lucrul care te împi-

edică să te rogi. Mă înțelegi?”

„Da, domnule, cred că înțeleg.”

„Nu sunt toate aceste lucruri adevărate?”

„Nu știu, cred că sunt, domnule.”

„Atunci te vei ruga? Vei începe acum, astăzi?”

„Da, domnule, voi încerca.”

Pentru o vreme, ea și-a împlinit promisiunea cu credincioșie. Am

discutat cu ea după acest moment de mai multe ori și, chiar dacă nu mi

se părea că devine mai nefericită, totuși credeam că devine tot mai con-

vinsă de păcat. Conștiința ei părea să fie din ce în ce mai trează. Inima

părea să îi fie tot mai mult influențată de principiile adevărului, și mă

așteptam tot mai mult să descopăr că a ajuns la pacea credinței. Dar n-a

făcut acest lucru. Ea s-a supus ispitei cea veche. A continuat să neglijeze

rugăciunea și, după câteva săptămâni, adevărurile divine au încetat să o

mai afecteze.

M-am străduit s-o aduc înapoi la responsabilitatea rugăciunii per-

sonale, dar totul a fost în zadar! Au trecut anii, și ea a rămas fără nădej-

dea veșniciei.


= 222 =


= 223 =

61

Continuând în rugăciune

Observând de la amvon, vreme de câteva duminici, atenția cres-

cută a unei tinere față de tot ceea ce spuneam în predicile mele, am vi-

zitat-o acasă. Fusese o fată foarte sociabilă, cu maniere alese, cu gusturi

și cu o blândețe a inimii aproape de neegalat, câștigându-și o bună repu-

tație oriunde mergea. Totuși, așa cum m-am așteptat, fusese atrasă în

ispita superficialității și a deșertăciunilor acestei lumi. Pe când îi vor-

beam despre credință, ochii i s-au umplut de lacrimi și mi-a spus deschis

că, vreme de câteva săptămâni, se gândise foarte mult la aceste lucruri

și fusese foarte nefericită să se descopere „atât de departe de Dumnezeu,

exact așa cum ați descris în predica dumneavoastră, fără Dumnezeu și

fără nădejde. Acea predică mi-a deschis inima și n-am mai avut pace de

atunci. Sunt uimită de păcătoșenia mea și mai uimită chiar de împietrirea

inimii”. Am discutat cu ea și am sfătuit-o așa cum știam mai bine, apoi

am îngenunchiat împreună în rugăciune.

După aceasta, am văzut-o de trei sau patru ori în decurs de două

săptămâni. Studiase asiduu calea mântuirii și, așa cum mă așteptam, cu

cea mai docilă dispoziție. Se rugase pentru iertarea sufletului ei și pentru


= 224 =

ajutorul Duhului Sfânt cu cea mai mare sârguință. „Îmi doresc să-L iu-

besc pe Tatăl meu ceresc”, spuse ea, „și mă rog ca Duhul Sfânt să îmi arate

în inima mea sărmană care este calea spre Mântuitorul”.

Vizitând-o la câteva zile după aceea, am descoperit că înfățișarea

ei era foarte schimbată. Era mai puțin deschisă decât anterior și, chiar

dacă nu era mai puțin serioasă, era evident că experimenta un fel diferit

de seriozitate. Mi se părea mai prăbușită decât oricând, chiar dacă nu

atât de mult agitată, afectată până la lacrimi. Acum, înfățișarea ei era

tristă. Mi-a venit imediat în minte gândul că ar fi putut să cedeze în fața

ispitelor lumii și că acel interes deosebit pe care-l observasem la ea cu

privire la convertire, trădând inițial smerenia mută a unei inimi zdro-

bite, acum dădea ocol lumii tânjind după ea, în loc să se bucure de Hris-

tos. După un schimb scurt de vorbe, am descoperit că tânăra era mai

departe de pacea cu Dumnezeu decât fusese vreodată.

Totuși, nu puteam s-o înțeleg. Inima ei nu mi se mai părea că era

în aceeași dispoziție. Acum nici nu mai lăcrima, ci era rece, foarte dife-

rită de felul ei de a fi. Cuvintele ei erau rare și bine măsurate. Starea ei

nenorocită sufletește, care părea mai profundă decât anterior, se îmbră-

case acum cu un aspect de întunecime.

Devenise întrucâtva dificil să-i evaluez starea inimii dar, după câ-

teva minute, cedând la insistențele mele de a-și mărturisi simțămintele

ca unui prieten, mi-a spus, cu o privire înghețată de disperare:

„Sunt complet descurajată! Nu voi fi niciodată creștină! Inima mea

este atât de rea, încât constat că este greșit și să mă rog, căci nici n-am

mai încercat asta de-a lungul ultimelor trei zile! Am abandonat orice nă-

dejde de a fi vreodată mântuită!”

Mi-a mulțumit apoi pentru toată bunătatea și intențiile bune, dar

m-a lăsat să înțeleg că nu dorea să mai discut cu ea pe subiectul credin-

ței. Am încurajat-o să persevereze în încercările ei de a căpăta mântui-

rea.


= 225 =

Am îndemnat-o în special cu privire la responsabilitatea rugăciu-

nii, și am spus exact aceleași lucruri pe care i le spusesem unei alte per-

soane, așa cum am relatat în schița anterioară.

Pe când îi vorbeam încercând să o încurajez, privirea ei părea să

se schimbe, suspina adânc, și a izbucnit în lacrimi. La câteva săptămâni

după aceea, referindu-se la acea circumstanță, mi-a spus următoarele:

„Atunci când m-ați încurajat în acea zi, întreaga mea inimă s-a în-

muiat. Aș fi fost în stare să fac orice mi-ați spus. Mă gândeam că, dacă

Dumnezeu este atât de bun și blând cu mine, trebuie să-L iubesc și Îl voi

iubi.”

Ea a promis că va relua obiceiul rugăciunii și și-a ținut promisiu-

nea. La aproape o săptămână după aceea, lumina a strălucit peste întu-

nericul ei. A devenit astfel una dintre cele mai luminoase și mai bucu-

roase ființe și, sunt sigur, una dintre acele ființe care s-au consacrat lui

Dumnezeu în roua tinereții. Și a continuat să fie așa. Zilele ei sunt toate

strălucitoare. Inima ei este toată numai fericire, smerenie și dragoste.

„Frate păstor”, mi-a spus cândva, când am întrebat-o care au fost

mijloacele sau adevărurile specifice care au condus-o la Hristos, „nu L-

aș fi găsit niciodată pe Mântuitorul dacă nu m-ați îndemnat cu atâta blân-

dețe și nu m-ați fi condus înapoi la rugăciune. Rugăciunea este totul, căci

Dumnezeu răspunde la rugăciune.”

Aceste tinere persoane, menționate în schița aceasta și în cea an-

terioară, erau foarte asemănătoare în convingere, în depresiile pe care

le aveau și în ispite, și au avut parte de aceleași mijloace, de aceeași

slujire și de aceleași adevăruri, fiind îndemnate în același fel. Cu sigu-

ranță că Dumnezeu ascultă rugăciunea. Dacă tânăra din schița anteri-

oară ar fi fost convinsă să se întoarcă la rugăciune, cine ar fi putut să se

îndoiască de faptul că și ea ar fi fost acum fericită în nădejde. Dacă aceste

pagini se vor întâlni vreodată cu ochii ei, îmi doresc ca ele să o conducă

înapoi la rugăciune.


= 226 =


= 227 =

62

Abilitatea omului

O membră a bisericii mele m-a chemat cândva, cu o insistență de-

osebită, să discut cu o prietenă a ei, care dorea să o vizitez. Era o femeie

tânără, dar pe care nu o cunoșteam. Era membră a bisericii, dar nu a

bisericii mele și, chiar dacă locuia în apropiere de mine, nu fusese nicio-

dată obiectul lucrării mele. Aveam motive să cred că încercase acest lu-

cru, dar n-a rămas în congregația mea pentru că nu-i plăcea predicarea

mea. Participa la închinare într-o altă biserică, al cărei predicator, după

cum știam, propovăduia multe doctrine, nu doar diferite de cele pe care

le predicam eu, ci chiar contrare acestora. Aveam puține îndoieli că el le

vorbea păcătoșilor foarte diferit de felul în care eu îi abordam.

De aceea, vizita la această tânără, în astfel de circumstanțe, nu

părea deloc un lucru plăcut. Mă gândeam că o să am de înfruntat preju-

decățile ei și era foarte probabil să mă simt obligat să intru în contradic-

ție cu multe lucruri care îi fuseseră spuse. Într-o astfel de circumstanță,

mi se părea aproape dincolo de orice nădejde să o ajut cu ceva. Totuși,

ea fusese de acord să mă întâlnească și ar fi fost un gest lipsit de politețe,

dacă nu chiar necreștin, să o refuz. Înțelesesem că, în ceea ce privește

mântuirea ei, de câteva luni o cuprinsese o anxietate profundă și dure-

roasă și, atunci când prietena ei i-a prezentat posibilitatea de a discuta


= 228 =

cu mine, aceasta și-a dat acordul cu oarecare rezerve. Deși îi spusese că

„era dispusă să discute cu oricine”, expresia ei nu îmi oferea o mare spe-

ranță.

Am vizitat-o la scurt timp după ce am primit invitația. Era o tânără

inteligentă, cu maniere rafinate și educație deosebită, fiind învățată în

mod evident și obișnuită cu studiul intensiv și profund. Sunt sigur că

puține persoane o egalează în ce privește abilitățile intelectuale.

Tânăra se afla într-o circumstanță de o tulburare sufletească pro-

fundă. Fusese chiar profesor de religie vreme de peste 10 ani, membră a

unei biserici într-o parte îndepărtată a țării, dar, în ultimii câțiva ani,

ajunsese să fie convinsă că era o păcătoasă neconvertită.

Dincolo de faptul că avea o minte foarte pătrunzătoare, tânăra

aceasta mi se părea fermă în caracter, cu o abilitate remarcabilă de a

deosebi lucrurile, cu multă mândrie în felul de a acționa și cu un spirit

independent vecin cu încăpățânarea. Totuși, mi se părea că are o dispo-

ziție amiabilă. Franchețea ei a fost un lucru care mi-a plăcut, și am des-

coperit în ea o tandrețe și o profunzime a simțămintelor care nu sunt

foarte obișnuite printre oameni. Per ansamblu, am fost plăcut impresio-

nat de ea și chiar am stimat-o, dar m-am temut de fermitatea și mândria

care stăteau în spatele felului ei de a gândi, știind că acestea n-aveau să

se supună ușor lui Hristos, în calitate de Profet, Preot și Rege. Tânăra

manifesta o înclinație deosebită față de filozofie, dar nu avea credință.

„Ani la rând”, mi-a spus ea, „am fost pe deplin convinsă că există

ceva valoros în religie, nu știu ce exact, și nu știu nici unde să îl găsesc.”

Pe măsură ce m-am străduit să o îndrept pe cât de clar și simplu

am putut către calea mântuirii, explicându-i marile adevăruri ale crești-

nismului, am descoperit în curând că opiniile ei intrau în conflict cu ade-

vărurile pe care i le prezentam, și mi se părea că stă strâns alipită de

ideile ei, manifestând o fermitate și încredere de neegalat față de aces-

tea.

Era evident că nu-i plăcea deloc întreg sistemul adevărului pe care

i l-am adus înainte, dar acele adevăruri față de care își exprima opoziția


= 229 =

și semnele de întrebare, sau pe care le combătea ori le explica, negându-

le, erau adevărurile privitoare la depravarea omului, la dependența pă-

cătosului de influențele speciale ale Duhului Sfânt, și la justificarea prin

credința în Isus Hristos, care a făcut ispășire pentru păcatele noastre,

eliberându-ne de sub blestemul Legii și asigurându-ne de favoarea și ha-

rul deplin al lui Dumnezeu. Totuși, tânăra nu părea atât de împotrivi-

toare față de doctrina ispășirii pe cât era de împotrivitoare față de suve-

ranitatea lui Dumnezeu și față de dependența păcătosului de Dumnezeu.

Ea credea pe deplin în „abilitatea omului”, sau liberul arbitru. N-avea

nicio îndoială asupra faptului că păcătosul avea asupra lui deplina putere

de a veni la Hristos, de a se pocăi și de a se întoarce la Dumnezeu. Ideea

că un păcătos nu poate face nimic de la sine, niciun lucru care să aibă

eficacitate în mântuirea lui, era intolerabilă pentru ea. Doctrina depen-

denței totale i se părea cu totul odioasă. Mi-a spus cândva, pe când adu-

ceam înaintea inimii ei unele dintre adevărurile practice ale lui Dumne-

zeu, că „eu cred exact ceea ce crede domnul Finney.”

Am purtat o oarecare discuție pe elementele asupra cărora aveam

păreri diferite, dar am observat imediat că era atât de atașată de siste-

mul ei fals de gândire, pe care îl apărase atât de îndelung, și avea o mân-

drie și o filozofie falsă atașate acelor idei, încât nicio demonstrație di-

rectă adresată intelectului ei n-avea vreo șansă de izbândă.

Totuși, sistemul ei teologic nu o mântuise. Acesta era elementul

de slăbiciune. Pur și simplu nu-i dădea pace. Nu-i satisfăcea inima – o

inimă care dorea ceva și hoinărea de colo colo, asemenea porumbelului

lui Noe, care zbura necontenit deasupra apelor, în căutarea unei stânci

pe care să se așeze pentru a se odihni. Așadar, am lepădat orice element

de dispută, am evitat orice discuții teologice, cât am putut, continuând

să-i prezint adevărurile necesare situației ei, și am lăsat ca inima ei ră-

tăcitoare să o convingă de adevăr, prin însăși durerile propriei experi-

ențe. Am asigurat-o cu blândețe de faptul că există mântuire pentru ea,

există pace și odihnă, lucruri față de care era acum străină, și am încu-

rajat-o să-L caute pe Domnul din toată inima, sub călăuzirea Bibliei și

rugându-se pentru ajutorul Duhului Sfânt. Eram pe deplin convins că ni-

mic altceva decât experimentarea în propriul suflet a acestor lucruri


= 230 =

avea să-i corecteze erorile din gândire și să o conducă la credința în ade-

vărul lui Dumnezeu. Dacă „abilitatea” ei era suficientă ca să o aducă la

pocăință fără ajutorul Duhului Sfânt, m-am gândit că ar fi fost foarte

bine să o determin să încerce.

După câteva discuții cu ea, a trebuit să plec din localitate, și n-am

mai întâlnit-o vreme de aproape o lună. Mi-am luat rămas bun, dar

aveam puțină nădejde cu privire la cazul ei. Evident, ea avea o mulțime

de prejudecăți față de mine, față de principiile mele și față de predicarea

mea. De aceea, personal, mi se părea imposibil să am vreo influență asu-

pra ei. Gândirea îi era plină de un sistem teologic fals, în tot spiritul lui

și în toată influența lui asupra experimentării personale a credinței,

complet contrar vederilor mele teologice. Ea considera întotdeauna pre-

dicarea mea drept contrară adevărului pe care eram cel mai dornic să îl

prezint înaintea inimii ei. Nu-i puteam vorbi despre a-L căuta pe Dum-

nezeu sau să-i explic calea mântuirii fără să intru în conflict cu vreuna

dintre opiniile sale îndrăgite. De aceea, nu mă puteam aștepta ca vreun

lucru pe care să i-l fi spus să o ajute prea mult. Chiar dacă o prețuiam

mult, pe jumătate îmi părea rău că o cunoscusem.

După ce m-am întors acasă, în urma unei călătorii de aproape o

lună, am vizitat-o iarăși, după cum îmi ceruse cu politețe. Am descoperit-

o într-o stare sufletească diferită. Era foarte serioasă, dar plină de pace.

Sufletul ei era numai lumină și inima numai bucurie. Pe măsură ce vor-

bea, fiecare din gândurile ei era clar ca o rază de soare. Mi-a povestit

trăirile ei religioase cu atâta precizie, claritate și putere descriptivă, și

cu o smerenie suavă și atractivitate a sufletului, încât am rămas complet

uimit. Era singurul lucru la care nu mă așteptam din partea ei. I-am cerut

favoarea, în acea circumstanță, să pun pe hârtie povestea convertirii ei.

Și-a dat acordul și, la câteva zile după aceea, am primit de la ea urmă-

toarea scrisoare, despre care cred că este una dintre cele mai instructive

și mai clare descrieri a unei convertiri pe care le-am întâlnit vreodată.

Sunt convins că cititorul mi se va alătura în a-i mulțumi pentru că mi-a

permis să pun istoria convertirii ei în acest volum.

„Domnule Spencer,


= 231 =

La solicitarea dumneavoastră, vă transmit în cele ce urmează po-

vestea călătoriei mele spirituale.

Au trecut aproape 11 ani de când am făcut pentru prima dată o măr-

turie publică a credinței. Pe atunci, credeam că eram creștină, dar am gre-

șit. Mi-am descoperit această greșeală gradual. Nu a fost suficient un sin-

gur lucru ca să aprindă această realitate înaintea ochilor mei. Pe măsură

ce lunile și săptămânile treceau, am descoperit că drumul pe care călăto-

ream, spiritual vorbind, în loc să fie ca acela al celor neprihăniți, strălu-

cind „tot mai mult până la miezul zilei”, devenea din ce în ce mai întune-

cat, așa încât, în final, m-am temut că sfârșitul lui ar trebui să se înfunde

în întuneric total.

Momentul în care m-am gândit că începusem să merg pe calea creș-

tină s-a petrecut în decursul unei treziri. Învățătura pe care o auzeam con-

stant era aceasta: „Vino la Dumnezeu și slujește-L”, ca și cum acel lucru

l-ar face pe cineva creștin, prin el însuși. În final, am tras concluzia că

acesta este secretul. Prietenii mă presau și, în final, mi-am exprimat și eu

hotărârea și disponibilitatea de a începe slujirea lui Dumnezeu, crezând,

așa cum mi s-a spus, că nu trebuie să așteptăm să vină lumina lui Dum-

nezeu peste noi, ci că o vom găsi pe măsură ce Îi vom sluji. Acum pot vedea

felul în care am greșit atunci – religia mea era una a faptelor, nu a credin-

ței. Nu știam nimic despre credință.

Pe măsură ce timpul a trecut, am devenit tot mai convinsă că în

inima mea nu se afla la lucru niciun principiu creștin. Ce puteam face

atunci? Am avut întotdeauna o reținere deosebită de a spune altora despre

simțămintele personale, cum ar fi să spun că nu sunt creștină, să cer sfa-

turi, căci știam că mi se va spune ceea ce cunoșteam deja și ceea ce auzi-

sem predicându-se în fiecare duminică. Credeam că religia trebuie să fie o

chestiune doar personală și că n-aveam nevoie să spun și altora despre

Hristos, căci eram deja o pretinsă creștină și nimic altceva n-ar fi produs

o schimbare deosebită în mine. Am încercat să mă schimb în mod repetat

și mă miram adesea de ce religia era un lucru atât de imposibil pentru

mine. Acest lucru m-a dus într-o stare atât de nenorocită, încât adeseori

preferam mai degrabă să uit de toată această poveste. Uneori mă gândeam

că am uitat aproape complet de credință vreme de săptămâni și luni la


= 232 =

rând, însă rămânea o umbră peste inima mea, o taină care își făcea loc din

când în când și umbrea toate lucrurile din viața mea.

Am locuit apoi o perioadă în Michigan, unde m-am aflat sub influ-

ența și predicarea „doctrinelor Oberlin” [aici se face referire la sistemul

teologic pelagian și la metodele evanghelistice promovate de Charles

Finney - n.tr.]. Prejudecățile mele au acționat adeseori împotriva lor, sim-

țind cumva că am de-a face cu un rău misterios, dar rareori mi-am dat

seama că era ceva ciudat în ele, ceva care pândea la orice pas. Dar atunci

când am început să înțeleg acele învățături cu privire la depravarea omu-

lui, cu privire la abilitatea acestuia de a se mântui singur, cu privire la

imputare și ispășire, ele mi-au adus o mare plăcere, peste măsură de a

putea fi descrise. Ele se adresau rațiunii mele așa cum gândeam eu, și le-

am primit cu larghețe în inima mea. Mi s-a părut că era ceva tangibil cu

care puteam lucra și, de atunci, religia, ca obiect de studiu, mi s-a părut

unul dintre cele mai interesante lucruri. Am adoptat gândirea domnului

Finney cu toată inima și cu tot sufletul. De atunci, am fost dedicată în mod

deschis și constant acelui sistem teologic și l-am susținut cu toată tăria.

Vreme de aproape doi ani, m-am angajat mult, cu un interes special,

în diverse discuții teologice. Pentru o vreme, am locuit în statul Pennsyl-

vania, într-o localitate unde toți aparțineau „vechii școli”. Coordonatorul

seminarului teologic, la care eram angajată ca profesor, era slujitor într-

o biserică reformată, și o mare parte a comunității de acolo erau membri

în acea denominație. În ceea ce privește opiniile mele doctrinare, eram

singură printre ei, dar am rămas deschis dedicată acestora. În ultima vară

petrecută acolo, păstorul bisericii prezbiteriene pe care o frecventam a în-

ceput un studiu cu tinerii bisericii pe tema mărturisirii de credință. Am

disprețuit acea carte din toată inima, dar m-am alăturat clasei, pregătită

să studiez, dar cu scopul ascuns de a face război. Acel studiu a trezit mult

interes, nu doar printre membrii clasei, ci și printre alți oameni. Chiar și

mie, cu toate că eram singura care credeam diferit de acești oameni, și mie

mi se părea un subiect atractiv și de mare interes. M-am ajutat de toate

lucrurile care mi-au fost la îndemână, am studiat cu atenție și, dacă des-

copeream un lucru care nu mi se părea ușor de contracarat, îi trimiteam o

scrisoare unui prieten reverend, care era ucenic al domnului Finney, în a


= 233 =

cărui judecată și logică aveam încredere deplină. El îmi permitea să-i pun

oricâte întrebări doream, și îmi răspundea detaliat la ele, fiind gata să-mi

furnizeze toate mijloacele de informare pe care le doream.

În mijlocul acestei agitații, am fost chemată pe neașteptate în altă

parte. Am regretat profund, pentru că acea hotărâre punea capăt discuți-

ilor și argumentațiilor mele, la care mă așteptam să particip în decursul

toamnei și iernii. Am venit aici, într-o lume nouă pentru mine, având su-

ficient de lucru pentru a-mi ocupa gândurile constant. Apoi m-am gândit

în sinea mea: „Aș putea oare deveni acum creștină?” Mi se părea că peri-

oada cea mai optimistă trecuse, iar acum acest subiect dispăruse din sfera

de interes și, de aceea, m-am simțit tristă, gândindu-mă că „poate Dum-

nezeu m-a lăsat pradă acestei lumi cu totul, abandonându-mă”. În decur-

sul primei părți din iarnă, am avut puțină dispoziție și puțin timp pentru

a mă gândi serios la acest lucru.

Mi-a fost greu să mă hotărăsc la ce loc de închinare să merg. Au

existat mai multe lucruri care m-ar fi atras să vin să vă ascult predicile,

dar apoi m-am gândit că „domnul Spencer, cu acele idei calviniste, nu cred

că mi se potrivește, pentru că probabil că m-aș certa cu el duminică de

duminică. Nu, nu voi merge acolo”. În final, am descoperit că, în alt loc,

predicile erau mai pe gustul meu, și m-am alăturat acelei congregații.

Au trecut unele săptămâni până când am auzit, într-o duminică di-

mineață, o predică pe tema responsabilității omului, în decursul căreia

slujitorul a vorbit insistent despre trăsăturile dumnezeiești cu care sun-

tem noi înzestrați și despre obligațiile pe care le avem să le folosim și să

le înflăcărăm. Predica lui mi-a plăcut foarte mult, căci acest lucru fusese

mereu unul dintre subiectele mele favorite, și mă făcea să mă simt puter-

nică și să am sentimentul că mă pot bizui pe mine. S-a întâmplat însă că,

în acea după-amiază, am participat la închinare la biserica dumneavoas-

tră, unde am auzit un mesaj despre smerenie. Era un contrast atât de iz-

bitor între cele două predici, încât am fost cu adevărat zguduită! Cele două

se aflau în real conflict. Mă gândeam chiar că ar fi fost posibil ca predica

de după-amiază să fi fost un răspuns intenționat la cea de dimineață. M-

am răzvrătit împotriva ei din toată inima. Totuși, nu puteam să nu mă


= 234 =

gândesc la smerenie și la faptul că, dincolo de orice, aceasta era o trăsă-

tură creștină, și că cei mai deosebiți creștini au avut întotdeauna vederi

smerite cu privire la propriile persoane. Ar fi fost foarte ușor să fiu creș-

tină, dacă n-ar fi intervenit smerenia, fiindcă nu puteam să mă simt sme-

rită, pentru că eu nu credeam deloc în faptul că eram niște „viermi slabi

și ticăloși”. De aceea, după cele două predici, m-am simțit extrem de agi-

tată.

În acea perioadă, gândurile legate de credință au continuat să pre-

seze asupra minții mele cu o putere neobișnuită. Am conștientizat ca ni-

ciodată până atunci cât de lipsit de satisfacție era orice lucru lumesc. Ni-

mic din tot trecutul meu nu fusese de durată și aducător de împlinire ade-

vărată. Viitorul nu-mi putea promite nimic altceva, decât să repet goliciu-

nea trecutului, iar prezentul nu-mi aducea decât conștientizarea faptului

că semănam vânt și mă hrăneam cu cenușă! Mă gândeam la ce aș fi putut

să fac, ce altceva diferit, care să-mi aducă acea viață înaltă, acea viață

înălțătoare și vrednică pe care disperasem atâta vreme să o capăt. Orice

încercare avea să fie o repetiție de străduință, dar care sfârșea zadarnic,

în eșec după eșec. Totuși, înaintea ochilor mei, rămâneau acele lucruri si-

gure și înfricoșătoare – o veșnicie înaintea mea și un suflet într-un con-

stant pericol!

În fiecare duminică, aceste gânduri aveau să mă cuprindă cu o pu-

tere înfricoșătoare, încât aveam să fiu împinsă de la spate să-mi propun

tot felul de lucruri, din toată inima, pentru a face încă o încercare în do-

rința mea de a mă împăca cu Dumnezeu. Totuși, în truda săptămânală,

astfel de gânduri aveau să se mai risipească într-o oarecare măsură, și

țelurile mele erau date uitării. La câteva săptămâni după aceea, într-una

din acele zile serioase de duminică, acel predicator a subliniat că domnul

Finney avea să vină să predice în decursul serviciului de peste săptămână.

Acela mi s-a părut ca un mesaj adresat mie. Ajunsesem într-un moment al

existenței mele când mă simțeam împinsă să mă gândesc dacă nu cumva

acesta era momentul pentru decizia finală. Nu găseam niciun interes sau

plăcere în prezent, care să trebuiască să fie îndepărtat din gândurile mele.

Mai mult, știam că n-ar fi putut exista vreun moment mai bun în viitor.

Dincolo de toate acestea, pe neașteptate, vechiul meu profet avea să-și facă


= 235 =

apariția! Evident că n-aveam nicio înclinație de a mă certa cu el, căci toată

combativitatea mea avea să fie lăsată deoparte. Îmi pusesem în gând să

primesc orice lucru pe care el voia să mi-l spună și să nu mă împotrivesc,

indiferent de scuzele pe care mintea mea le-ar fi putut produce. Mi se pă-

rea evident că Dumnezeu dorea să mă întâmpine la jumătatea drumului.

Nu îndrăzneam să ignor acea lucrare. Simțeam că totul trebuie rezolvat

acum, ori niciodată.

M-am hotărât să particip la acele întâlniri. Am mers acolo pur și

simplu pentru a afla ce trebuie să fac. Chiar dacă n-am anticipat foarte

bine maniera și comportamentul lui, totuși, în această privință, l-am re-

cunoscut pe același domn Finney, cu care eram deja foarte obișnuită din

scrierile lui. Predicile lui erau foarte asemănătoare predicilor de trezire,

pe care le publicase cu câțiva ani în urmă. Filozofia lui avea să trezească

ocazional în mine cele mai plăcute răspunsuri. L-am ascultat cu cea mai

mare plăcere și satisfacție. Întrucât n-am îndrăznit pe atunci să ignor ni-

ciun mijloc care era așezat în cale, m-am dus la întâlnirile de cercetare.

M-a costat o luptă cu mândria, dar n-am îndrăznit să mă scuz. La finalul

unei conversații pe care am avut-o într-o seară cu domnul Finney, el mi-a

spus, în felul său special, pe când a trecut aproape de mine:

„Dă-I inima lui Dumnezeu în seara aceasta. N-ai vrea? Dă-I inima

lui Dumnezeu, înainte să te duci la culcare, promite-mi!”

„Eu nu pot crede în promisiunile mele”, am răspuns eu atunci.

„Ce?”

„N-am niciun fel de credință în promisiunile mele”, am repetat

atunci răspunsul.

„Bine, fă acum o promisiune, și ține-te de ea,” spuse el.

Dar nu m-am gândit atunci că, fără să vreau, îmi mărturiseam, prin

răspunsul meu, o inabilitate pe care altfel o negam. Dumnezeu avea să

înceapă atunci să mă învețe cea mai grea lecție pe care trebuia să o învăț.


= 236 =

M-am întors acasă de la acea întâlnire ca și cum aș fi fost abando-

nată într-o mare de tulburări. Eram complet uimită să descopăr cât sufe-

rise mândria mea, prin faptul că îmi afișasem o nouă atitudine. Mă sim-

țeam umilită, zdrobită, mortificată, într-un conflict disperat. Mă gândeam

în sinea mea că, „dacă sunt atât de mândră, poate că este doar începutul

a ceea ce trebuie să ajung să fiu”.

Atunci, neștiind ce să mai fac, m-am hotărât să mă întâlnesc cu o

prietenă, care era profesor de religie, și să-i mărturisesc faptul că nu eram

creștină și să văd ce avea să-mi spună. Acest plan era reversul hotărârii

mele anterioare, și m-a costat o altă bătălie dură. Dar, după ce m-am în-

tâlnit cu și mi-am vărsat tot sufletul, acest lucru mi-a dat o oarecare pace.

Totuși, inima mea era aproape leșinată, pentru că am descoperit că întâl-

nirea nu rezolvase nimic, ba dimpotrivă, a deschis alte probleme în sufle-

tul meu, care se ridicau împotriva mea.

Acea seară a venit asupra mea cu o socotire serioasă a costului. În-

cepusem întrucâtva să conștientizez cât de mult trebuie să sufere mândria

și încăpățânarea mea, și am început să mă gândesc tot mai mult la ce ar

trebui să fac de acum înainte. Ideea de a le spune prietenilor mei despre

simțămintele religioase personale fusese foarte respingătoare pentru

mine. Întotdeauna o întâmpinasem cu o dificultate insurmontabilă. Nu

puteam să trec peste ea. Mă temusem dintotdeauna că o astfel de acțiune

avea să se dovedească o piedică fatală. Totuși, fiecare gând de acest fel

avea să se năpustească asupra mea, moment în care am început să pun în

balanță totul, prin comparație cu interesele mele veșnice. În final, am ho-

tărât pe deplin ce să fac cu această dilemă.

Acea prietenă și-a exprimat cu tărie dorința ca să vă întâlnesc. Ei

bine, eu mă aflam pe atunci în mijlocul unor ape atât de adânci, încât i-

am răspuns: „cred că aș putea să vorbesc cu oricine”. A doua zi v-ați făcut

apariția și, după ce mi-ați auzit dorința, mi-ați spus că ceea ce făceam era

să-mi produc o neprihănire proprie, motiv pentru care eșuasem în a găsi

ceea ce căutam. Mi-ați spus că mă bazasem întotdeauna pe puterile mele

și pe voința mea de a-mi obține mântuirea, lăsându-L pe Dumnezeu în

afară. Mi-ați spus atunci că n-am să reușesc, pentru că nu pot face nimic

prin puterile și abilitățile mele omenești. Aceea a fost cea mai grea lovitură


= 237 =

pe care am primit-o vreodată. Nici nu puteam să înțeleg prea bine ce-mi

spuneați. Mai mult, nici n-am crezut ce mi-ați spus. V-am răspuns că știu

ce am de făcut. După aceea, când v-am mai întâlnit, orice idee îmi spu-

neați, același lucru avea să mă tulbure constant, anume că nu puteam face

nimic prin puterile mele*. Mi se părea cel mai încețoșat mister din univers.

Aș fi făcut orice lucru din lume, dar gândirea mea era complet greșită toc-

mai în acest aspect. Apoi, la două sau trei zile după aceea, când ați plecat

la Savannah, m-am simțit peste măsură de dezamăgită. Auzisem că ați

plecat și am trăit cel mai mare regret, căci știam că v-ați purtat cu bună-

tate față de mine, că v-ați arătat interesul pentru sufletul meu și mi-ați

câștigat cea mai sinceră recunoștință și afecțiune.

M-am străduit să evit să mă poticnesc de aspectele teologice. Nici

măcar nu doream să mă mai gândesc la ele. Simțeam că, de data aceasta,

asupra mea planează o altă întrebare. Teologia mea era sigură, așa că am

lăsat-o deoparte fără emoție. N-am suspectat deloc faptul că aceste lucruri

aveau să interfereze în experiența mea. Știam foarte bine că între mine și

dumneavoastră era o mare diferență de opinii, și că intrarea într-o discu-

ție pe această temă avea să fie total nefolositoare și zadarnică. Dincolo de

asta, mi-ați părut la fel de puțin înclinat să discutăm pe teme teologice.

Așadar, pentru câtva timp, nu m-am gândit că săgeata pe care ați tras-o,

aparent la întâmplare, își înfipsese vârful chiar în centrul doctrinei mele

favorite, a abilității omului. Ea a lovit acea doctrină din plin, și m-a lovit

și pe mine. Era imposibil să mă lovească fără să lovească acea doctrină,

căci învățătura respectivă era plasată între mine și săgeata adevărului.

Dar dumneavoastră erați plecat, așa că am rămas singură să mă gândesc

la acest lucru.

Totuși, nimic nu părea să mă aducă mai aproape de adevăr. Am că-

zut în descurajare. Oamenii eșuaseră să mă ajute, și descoperisem că eu

însumi eșuasem. Așa au stat lucrurile. Cele mai strașnice eforturi ale vo-

inței mele erau complet ineficiente. Încercasem totul. Fusesem dornică să

fac orice. Așa cum vă spusesem, aș fi fost gata să mor de o mie de ori, dacă

asta mi s-ar fi cerut. Străduințele mele multiple și experiențele prin care

trecusem mă convinseseră în final că nu puteam să mă întorc la Dumnezeu

prin abilitățile mele. Apoi, cu sentimentul că aș fi fost pierdută pe vecie


= 238 =

dacă El nu m-ar fi ajutat, am încercat să Îl caut pe Dumnezeu, să strig

după ajutorul Lui.

Dar m-am lovit de o nouă dificultate – nu-L puteam găsi! Cerurile

mi se păreau întunecate, inima mea era neagră, și singurul Dumnezeu la

care mă puteam gândi era o idee rece formată în mintea mea!! Vreme în-

delungată m-am luptat cu acea piedică – nu-L puteam găsi. În final, asu-

pra minții mele a strălucit acest gând – „Există Dumnezeu! Este adevărat,

chiar dacă eu nu L-am găsit încă. Există Dumnezeu – Dumnezeu există”.

Era ca și cum aș fi descoperit un locșor cât de mic pe care să mă așez

pentru a mă odihni. Oriunde s-ar fi găsit El, era Dumnezeul pe care Îl că-

utam. Apoi ideea puterii Lui mi-a cuprins toată ființa. Aceasta a fost prima

mea percepție cu privire la vreun atribut al lui Dumnezeu. Mi se părea că

aceasta demonstra înțelepciunea învățăturii divine, anume că, atunci când

eu eram plină de ticăloasa bizuire pe sine și când căutam în zadar în mine

puterea de a mă întoarce la Dumnezeu, prima trăsătură a caracterului Său

pe care am conștientizat-o a fost puterea Lui. Ea a venit asupra mea cu o

forță și vivacitate atât de mare, încât mi se părea că, de fapt, „niciodată

nu conștientizasem până atunci cu adevărat și nu crezusem că există Dum-

nezeu”. Atunci mi-am amintit că El este puternic în mântuire. Acea idee a

venit asupra mea în așa fel încât mi se părea că îmi umple întreaga ființă.

Mi se părea că El este un Mântuitor atât de minunat și glorios, încât mân-

dria omenească trebuie imediat dată la o parte, pentru a face loc recunoș-

tinței smerite din profunzimea inimii. Mă gândeam că un astfel de Mân-

tuitor merită închinarea pe vecie. Așa de diferite mi se păreau de concep-

țiile anterioare pe care le aveam cu privire la Mântuitorul, încât aveam să

mă surprind întrebându-mă dacă ar putea exista un astfel de Mântuitor.

Totuși, acest lucru era cu totul adevărat – simțeam că este adevărat și

voiam să spun acest lucru tuturor celor din casă. Mai mult, întreaga Biblie

vorbea despre Acela care este puternic în mântuire.

Apoi au venit asupra mea noi gânduri, priveliști mai clare ale ispă-

șirii. Am văzut și am conștientizat cum Dumnezeu Însuși a plătit prețul

răscumpărării pentru rasa omenească ruinată. El a plătit în propriul trup

pedeapsa și asupra Lui a căzut nelegiuirea noastră, a tuturor. El a făcut

totul pentru ca acum să nu trebuiască să mai facem nimic, nimic altceva


= 239 =

decât să ne punem credința în El, care ne mântuiește. Această ispășire mi

se părea infinită, deplină și fără plată. Oricine era însetat, putea veni, ori-

cine dorea, putea să o primească fără plată. Vedeam înaintea mea acea

dragoste infinită care, oferită acelora pierduți și vinovați, se transforma

în îndurare infinită. Acolo, la Cruce, orice păcat putea fi acoperit.

În acea seară am citit cântarea „Turnul meu de scăpare”, și m-a

izbit gândul că nici măcar un creștin nu poate să aibă propria sa bunătate,

ci Hristos este neprihănirea Lui. Da, așa este. În El este toată plinătatea,

în El este tot ceea ce păcătosul nu are, căci totul se găsește în Hristos.

Pentru mine, aceasta era o idee complet nouă, anume că esența sfințeniei

nu era de găsit, în ultimă instanță, în inimile noastre, ci totul era ascuns

în Hristos, căci Hristos a fost sfârșitul Legii spre neprihănire. El este bu-

nătatea noastră, neprihănirea noastră, sfințirea noastră, răscumpărarea

noastră – doar El este mântuirea noastră. Apoi m-a izbit pe deplin această

idee – eu trebuia să mă pierd în El. Toate acele lucruri formale, pe care le

foloseam anterior pentru a-L creiona pe Dumnezeu în mintea mea, au că-

zut la pământ și au pierit, așa că, în fața ochilor mei aveam un nou Dum-

nezeu – pe Mântuitorul - ca și cum ar fi apărut din ceruri și ar fi umplut

orice loc din jurul meu. El este de o slavă și puritate care nu sunt create,

de o glorie atât de mare, încât singura modalitate prin care puteam să le

exprim era aceasta – „Ce Mântuitor glorios!” Intensitatea și vivacitatea

acelor sentimente și a acelor gânduri, cel mai glorios lucru care și-a făcut

loc vreodată în sufletul meu, a trecut cu timpul, dar mă simt și astăzi

fericită la gândul și credința fermă că am un astfel de Mântuitor. Ulterior,

am încercat să exprim ceva din această idee unei prietene, și așa am retrăit

acele simțăminte înălțătoare - că am un Dumnezeu și un Mântuitor.

Așa a mai trecut o zi sau două, după care s-a întâmplat să mă gân-

desc și să conștientizez că o altă doctrină favorită a ajuns să fie zdrobită

și să se topească dinaintea ochilor mei, acea doctrină care stătea împo-

triva ideii biblice de imputare. Știam din străfundul inimii mele că nepri-

hănirea lui Hristos era singura temelie a acceptării mele înaintea lui Dum-

nezeu. Acea expresie din Epistola lui Pavel către Romani, referitoare la

supremația neprihănirii Lui, m-a izbit cu o forță specială. A venit asupra

mea, plină de sens! Cu toate acestea, n-am simțit niciun regret cu privire


= 240 =

la faptul că speculațiile mele anterioare fuseseră zdrobite, măturate, căci

planul de mântuire al lui Dumnezeu, așa cum îl vedeam acum, mi se părea

infinit mai glorios, încât nu puteam decât să mă bucur de el. Nu doar că

El a plătit datoria noastră, ci El ne-a și îmbrăcat în roba neprihănirii Sale,

așa încât să nu depindem de noi înșine, sau să căutăm vreo neprihănire în

noi înșine, ci să găsim totul în Hristos. Aceea era cu adevărat o răscum-

părare glorioasă.

Vivacitatea acestor gânduri și-a mai pierdut gradual din forță, dar

adevărul a rămas adânc înrădăcinat în inima mea. Am crezut tot ceea ce

învățam acum, căci învățam prin propria experiență, în inima mea. Întru-

cât am descoperit că aceste impresii și-au pierdut din vivacitate și pentru

că n-am simțit că m-au mișcat îndeajuns, deși știam că o lucrare minunată

se petrecea în inima mea, n-am putut și n-am îndrăznit să mă gândesc că

inima mea era cu adevărat schimbată, așa că m-am temut continuu ca nu

cumva să cad din nou într-o nădejde falsă.

În acea perioadă, cu ocazia unei întâlniri de rugăciune, l-am auzit

pe predicatorul de a cărui congregație am aparținut făcând remarca ur-

mătoare, pe când dădea unele sfaturi celor ce venisem la cercetare – „nu

ne vom ruga lui Dumnezeu să vă facă capabili să vă dedicați Lui, căci nu

există niciun suflet aici care să nu fie capabil să facă asta”. El spunea că

dedicarea personală față de Dumnezeu era „la fel de ușoară ca și cum ai

dărui o carte, ca un act al voinței tale”. Acel lucru m-a zguduit. Eu învă-

țasem o cale mai bună! Descoperisem în propriul suflet că „nu atârnă nici

de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani

9:16). Eu credeam acum că Hristos era Autorul și Desăvârșitorul credinței

noastre. Această putere mândră a voinței omenești mi se părea că este

tocmai acea rocă ce fusese zdrobită în experiența convertirii mele, așa în-

cât învățătura acelui predicator nu m-a ajutat cu nimic. El a lansat o in-

vitație tuturor celor care doreau să-l vadă, să-l întâlnească în seara urmă-

toare și, pentru un moment, mi-am propus să merg, dar am conștientizat

apoi că n-are rost să mă mai aventurez.

Învățăturile specifice ale domnului Finney și-au mai făcut apariția

când și când. La câteva zile după aceasta, am auzit o nouă predică a lui,


= 241 =

și am putut vedea cum acest om era în întregime dedicat gândirii lui doc-

trinare. A vorbit mai întâi despre cădere, spunând că, devreme ce omul a

putut să-și schimbe inima într-o direcție, poate să și-o schimbe și în cea-

laltă. A vorbit apoi despre o neprihănire imputată, despre care gândea că

este același lucru cu un Rai imputat. A continuat vorbind despre puterea

exemplului, ca și cum ar fi fost cea mai puternică forță morală care să aibă

efect asupra minții omului. El spunea că motivațiile, dacă sunt strunite

bine, își vor produce efectele. Acestea erau aceleași lucruri asupra cărora

eu insistasem cu un an în urmă. Da, au venit asupra mea ca un torent, dar

nu m-au mai convins, căci propria mea inimă le-a dezaprobat, de data

aceasta cu o putere ciudată. Acele speculații vechi, care s-au dovedit false

prin însăși experiența mea, păreau că se trezesc proaspete la viață, iar

inima mea părea că se umple din nou cu ele. Într-adevăr, acea predică a

atins o coardă care îmi fusese dragă anterior, și părea că dorește să mă

împingă din nou la luptă. Nori întunecați păreau că se adună iarăși peste

mine, așa încât să nu mai pot vedea calea înainte! Dar n-am mai dorit să

merg să-l aud pe domnul Finney – niciodată.

Până în această perioadă, am început să examinez teologia mea cu

multă sârguință, pentru a vedea dacă nu cumva există ceva care să mă

împiedice de la a urma lumina lui Hristos. În final, m-am hotărât ca orice

spune Biblia, orice m-ar învăța Dumnezeu, indiferent dacă ar veni în con-

flict cu vreuna dintre prejudecățile mele, trebuie să primesc aceste lucruri

ca pe adevăruri prețioase venite din gura lui Dumnezeu. Trebuie să le ac-

cept, să le învăț, să le cred asemenea unui copilaș, și să dau la o parte

toate prejudecățile și rațiunea omenească. Dacă păcatul lui Adam are ceva

de-a face cu noi, cea mai mare influență a lui se manifestă în tentația de a

raționa, în loc să ne supunem. Eu am ajuns la convingerea că, dincolo de

toate lucrurile, chiar dacă Dumnezeu ar fi rânduit să-i lase pe unii pradă

pedepsei veșnice, n-aveam nimic de comentat față de acest lucru, căci ar

fi fost un act drept al Lui. Acel capitol 9 din Epistola către Romani, cu care

mă certasem mai mult decât cu orice alt capitol al Bibliei, și pe care eram

hotărâtă să nu-l accept decât dacă ar fi fost explicat în felul meu, am ajuns

ca să îl consider ca vocea incontestabilă a lui Dumnezeu și că trebuie să îl

primesc exact așa cum îl citesc, căci „cine ești tu, omule, ca să răspunzi


= 242 =

împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20). Puteam să văd acum că acel

capitol demonstra pe deplin bogățiile slavei Sale revărsată asupra vaselor

îndurării. Planurile și scopurile Lui nu mai erau preocuparea mea. Dum-

nezeu trebuie să domnească, iar tot ceea ce trebuia să fac eu era să fiu

dornică să fiu mântuită pe singura cale pe care El o deschisese omului.

Totuși, după toate acestea, m-am descoperit din nou tulburată.

Vreme de câteva zile, mi se părea că ajung într-un punct de unde nu pu-

team merge mai departe, și nici nu mă puteam întoarce. Nu știam cum să

merg înainte. Totul era întunecat, și Dumnezeu mi se părea îndepărtat.

Nu știam ce anume mă împiedica sau de ce mă aflam în întuneric. Nu mă

puteam gândi la nimic, la niciun lucru pe care să nu fiu dornică să-l lepăd,

la niciun lucru în care n-aș fi fost gata să Îl las pe Dumnezeu să facă ce

dorește cu mine, și totuși mi se părea că ceva lipsește. Fără îndoială, gre-

șeala era la mine. Inima mea înșelătoare ascundea o parte a revelației lui

Dumnezeu, și nu puteam să aflu despre ce era vorba.

I-am spus prietenei mele despre această piedică, și mi-a sugerat că

era posibil ca eu să privesc înapoi la experiențele mele din trecut, te-

mându-se ca nu cumva să fiu din nou amăgită. Acea remarcă m-a impre-

sionat și, când am rămas singură în acea seară, a atras asupra mea un șir

lung de gânduri. Niciodată nu mai experimentasem astfel de schimbare în

viața mea, niciodată nu veniseră asupra mea lucruri ale veșniciei cu o

atâta putere și într-un fel atât de real, atrăgându-mi întreg sufletul în re-

flecție intensă. Însăși puterea de a gândi m-a surprins. Mă gândeam că,

deși anterior găseam dificil să rămân cu mintea ațintită vreme îndelun-

gată la lucrurile veșnice, de data aceasta, mântuirea sufletului meu era

singurul lucru ce rămânea constant înaintea mea. Chiar și atunci când fă-

ceam lucrurile obișnuite ale muncii mele, eram cuprinsă de un constant

șir de gânduri, mintea mea fiind plină de acel singur lucru, care mă absor-

bea intens. Cu siguranță că, în acest aspect, nu mai trăisem niciodată o

astfel de experiență. În această privință, am descoperit că eram o ființă cu

totul nouă. De asemenea, mă gândeam că, anterior, mi se părea cu totul

revoltător să le spun prietenilor mei că nu eram creștină sau să-mi exprim

față de ei vreo preocupare în domeniul spiritual, dar acum lucrurile erau

foarte diferite. Am rămas, de fapt, surprinsă de mine însămi de mai multe


= 243 =

ori, când mă gândeam cu ce plăcere le-aș fi spus prietenilor mei de acele

lucruri minunate pe care Dumnezeu le-a făcut pentru mine. Acum văd cât

de diferită am ajuns, complet diferită de ceea ce simțeam anterior. Eram

uimită și adesea îmi spuneam: „Ce anume a produs această schimbare?”

Și iarăși, așa cum mă gândeam în acea seară, anterior fusesem bine

înrădăcinată într-un sistem teologic, care mă captiva peste măsură. Îl cre-

zusem cu toată fermitatea și plinătatea minții, atâta cât putea fi mintea

convinsă să creadă, pe calea rațiunii. Acest atașament față de teologia mea

fusese o simplă prejudecată educațională. Prejudecățile educației și influ-

ențele sub care m-am aflat în trecut nu m-ar fi condus decât pe cealaltă

cale, căci fusese o credință teologică, la care ajunsesem prin puterea rați-

unii mele. O credeam în mod onest, și acum știu că nicio forță a argumen-

tului, nu putea să mă schimbe. Dacă nu avusesem succes în susținerea

sistemului meu teologic despre adevărul căruia credeam că rămâne de

neatins, totuși eșuasem în a mă folosi de el în mod eficient. Auzisem în

mod repetat cele mai puternice argumente care puteau fi aduse împotriva

mea, și totuși nu mă convinseseră niciodată. Prima predică pe care am

auzit-o după ce m-am mutat aici a fost predica Dr. Skinner pe tema depra-

vării totale. Părea să fie o operă de artă. Am admirat-o din toată inima,

considerând-o un efort al intelectului și al logicii. Dar am spus apoi că „un

om cu o logică asemănătoare ar putea să-i răspundă de cealaltă parte și

chiar să facă o treabă mai bună”. Dincolo de orice, mândria mea era la

mijloc, căci fusesem atât de dedicată sistemului meu teologic, și luptasem

atât de înverșunat și atât de des în apărarea lui încât, indiferent de argu-

mentele care mi s-ar fi adus, mi se părea imposibil să retractez afirmația

făcută. Atunci când am devenit cu adevărat creștină, teologia a ieșit din

gândurile mele, adică acea teologie seacă. Simțeam că există altceva care

îmi captiva complet gândurile și dorințele. Nu doream să mai discut teo-

logie seacă și niciodată n-a mai pătruns în mintea mea gândul că aș putea

să mă mai implic în activități ca cele anterioare. Dar până și această ati-

tudine nouă m-a uimit. Mi se pare că mintea omenească n-ar trebui să

dezbată sec aceste lucruri. A trebuit, domnule, să ieșiți până și dumnea-

voastră din calea mea, pentru a nu putea spune că puterea influenței sau

a convingerii dumneavoastră ar fi făcut toate aceste lucruri. Chiar dacă


= 244 =

domnul Finney, adică teologia lui, îmi dă târcoale adeseori, totul s-a

pierdut în vânt. M-am încuiat în întregime cu Biblia mea, și nu mai este

nevoie de argumentație sau de rațiune. Schimbarea a venit pe neașteptate

peste sufletul meu, asemenea vântului, care bate încotro vrea. Dar acum,

ce anume a făcut toate acestea? Nimeni, nicio persoană din lume. Nici mă-

car eu. Cu adevărat, aș fi fost ultima persoană de pe pământ care ar fi

putut să facă asta, așa că sunt convinsă că o putere mult mai înaltă a

împlinit această lucrare, anume puterea lui Dumnezeu. Așa și trebuie să

fie. Nu vă puteți imagina ce putere colosală m-a convins, cum a strălucit

în însăși ființa mea! Speculațiile mele anterioare mă făceau să cred că nu

există vreo influență specială a Duhului Sfânt. N-aș fi putut să înțeleg vre-

odată acea învățătură a influenței speciale din partea lui Dumnezeu. Mă

gândeam că acest lucru era ireconciliabil cu liberul arbitru moral al omu-

lui, așa că hotărâsem pe atunci că era doar o amăgire sau o simplă meta-

foră. Dar acum știu că Dumnezeu Însuși m-a învățat acest lucru. Convin-

gerea care a venit asupra ființei mele mi-a arătat, mi-a demonstrat, prin

propria experiență, că puterea Duhului Sfânt a lucrat în mine.

Pe când încercam să povestesc tot ceea ce s-a întâmplat și ce am

experimentat în toate căile, propunându-mi să mă păzesc ca nu cumva să

cad din nou într-o falsă nădejde, am ajuns la acel pasaj care m-a uimit cu

o forță nouă. Atunci când nu puteau nega faptul că diavolii erau izgoniți

din oameni, evreii au spus că Hristos scotea demoni cu Beelzebul, iar Hris-

tos a răspuns că „Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși, este pus-

tiită; și orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăși, nu poate dăi-

nui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat” (Matei 12:25-26).

Mă gândeam că este o afirmație foarte importantă. De aceea, aplicând-o

la experiența mea, mi-am dat seama că nici inima mea stricată nu putea

produce o astfel de transformare și nici chiar Satana. Dumnezeu era sin-

gurul care putea să mă schimbe în felul acesta, care m-a condus prin Duhul

Său pe o cale pe care eu n-am cunoscut-o până atunci.

Apoi, în acea seară, mă gândeam la alte lucruri, unele mai mărunte,

altele mai importante, pe care până atunci, fără să-mi dau seama, le tre-

cusem cu vederea. Mi se părea că toată Scriptura se transformă în râuri

de apă vie.


= 245 =

Ei bine, mă gândeam apoi că, dacă Duhul lui Dumnezeu a împlinit

lucruri atât de minunate în mine, și acum nu mă mai puteam îndoi de asta,

și dacă El făcuse deja lucruri la care niciodată nu mă gândisem că le-ar

putea face, atunci am ajuns la concluzia că El poate și va face toate cele-

lalte lucruri. Tot ceea ce mi se cere este să cred, să-mi pun încrederea în

faptul că El va împlini totul. El va lucra în mine voința și înfăptuirea pe

care nu le pot produce eu niciodată. El va continua lucrarea pe care am

început-o, și o va sfârși în neprihănire. Aici este odihna mea. Aici sunt

promisiuni pentru mine. Dumnezeu a jurat pe Cuvântul Său, pe tronul Său

cel veșnic. El este credincios. Cuvântul aduce mărturie odată cu Duhul

Sfânt și, ceea ce El a promis, este și capabil să împlinească. Aici se găsește

lumina mea, bucuria mea și nădejdea mea.

Uitându-mă înapoi și văzând cum am fost călăuzită, mă simt asi-

gurată de faptul că răbdarea îndelungă a lui Dumnezeu a fost și este mân-

tuire pentru mine. Sunt sigură că El a avut și are îndurare față de mine,

că El avea privirile ațintite chiar de atunci, când eu eram la mare depăr-

tare de El, și că m-a primit într-un mod atât de minunat, încât El să aibă

toată slava. M-am gândit de asemenea că la mijloc a fost doar acest lucru:

El este Dumnezeul care împlinește legământul Lui, așa cum l-a împlinit pe

cel cu credinciosul Avraam, pentru că el L-a crezut pe Dumnezeu, și

aceasta i-a fost socotită drept neprihănire. Tot așa acum, Dumnezeu Își

păzește și împlinește legământul cu cei pe care îi răscumpără. Pot să pri-

vesc în urmă și să văd felul în care Dumnezeu m-a păzit în multele situații

din viață, pentru că El este Dumnezeul care împlinește legământul Lui și

Își arată îndurarea. De aceea, El m-a păzit de la pierzarea veșnică și m-a

urmărit cu îndurarea Lui, făcându-mă să fiu dornică să mă apropii de El

în ziua puterii Lui. Am simțit în sufletul meu că El a făcut totul pentru

mine, așa cum era stabilit, așa că pot spune „El Și-a întins mâna de sus,

m-a apucat, m-a scos din apele cele mari” (Psalmii 18:16). Orice am învă-

țat, am învățat de la El. Iar acum am crezut, pentru că același Duh al ade-

vărului m-a condus în adevăr și mă va călăuzi în tot adevărul. Mă bucur

că mântuirea noastră nu depinde în niciun fel de voința noastră sau de

puterea noastră. Dacă ar fi stat altfel lucrurile, aș fi simțit că jugul ar fi

trebuit să fie mai mare decât cel pe care evreii n-au putut să-l ducă. Este


= 246 =

un lucru minunat să mă gândesc că întreaga lucrare este a lui Dumnezeu,

de la început până la sfârșit. El a plătit datoria, ne-a îmbrăcat în neprihă-

nirea Lui, Duhul Lui ne-a biruit, și apoi continuă lucrarea Lui în noi, pă-

zindu-ne prin puterea lui Dumnezeu, prin credință spre mântuire. Astfel

de gânduri și experiențe îmi asigură inima și știu că Dumnezeu este cu

mine. Întunericul a trecut, iar lumina adevărată strălucește acum.

Pot vedea că una dintre marile mele greșeli a fost să fac din rațiunea

mea testul pentru toate lucrurile, să aduc orice adevăr în tribunalul rați-

unii, pentru a fi pus la încercare. Odată ce am început în felul acesta, nici

nu este de mirare că am căzut în eroare. Pot vedea acum felul în care cre-

dința este infinit mai înaltă – doar credința în Dumnezeu și în Cuvântul

Lui. Rațiunea poate ajunge să orbească, să fie încețoșată și să se piardă,

acolo unde credința rămâne clară, calmă, statornică, în tărâmul luminii.

Rațiunea nu poate înțelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu și asta nu doar

pentru că ele sunt contrare Lui, ci pentru că nu pot fi înțelese decât prin

credință. Acesta este unul dintre cele mai minunate lucruri pe care le-am

învățat – frumusețea și puterea credinței. N-aș fi putut vreodată să le în-

țeleg în vremea rătăcirii mele. Credința aceea îmi crea numai confuzie.

Dacă însemna ceva pentru mine, nu era nimic mai mult decât o credință

intelectuală, căci nu puteam să înțeleg mai mult. Dar acum, credința este

totul pentru mine. Biblia este plină de credință și cred că ea este totul –

doar să crezi că Dumnezeu este capabil și dornic să împlinească totul, și

să-L lași să facă asta – acesta este un adevăr uluitor în sine, și este de

mirare cum poate să fie pentru unii o piatră de poticnire. Totuși, când mă

gândesc la credință, nu pot concepe un lucru mai sublim, o acțiune mai

înălțătoare a inimii decât acea credință în lucrurile nevăzute, pe care creș-

tinul o manifestă. Mai mult, este uluitor cum până și oamenii cei mai ne-

învățați pot să aibă parte de acest exercițiu minunat al inimii; dar asta se

datorează faptului că este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Este evident că

a crede în Dumnezeu, în Mântuitorul, în puterea Duhului Sfânt, și a simți

că lucrurile sufletului și ale veșniciei sunt realități - acest lucru mi se pare

cu totul minunat și nou. Chiar și gândul că există un Dumnezeu, atunci

când se răsfrânge ca o lumină strălucitoare asupra minții mele, sfredelește


= 247 =

adânc până în esența sufletului meu. Toate aceste lucruri mi se par ca și

cum le-aș fi învățat pentru prima dată.

Dacă aș fi fost creștină atunci când m-am agățat de acele chestiuni

teologice, aceste experiențe mi s-ar fi părut diferite. Dar știu că goana

după acele doctrine, cu inima mea neregenerată, n-a făcut decât să mă

aducă la naufragiu.

Doctrina alegerii o văd acum în mod natural și în mod necesar iz-

vorând din suveranitatea lui Dumnezeu. M-am răzvrătit în trecut împo-

triva ei, pentru că m-am răzvrătit împotriva Lui. Dar nu cunosc ceva care

să îmi înmoaie inima asemenea ei. Atunci când Îl aud spunând „nu voi M-

ați ales, ci Eu v-am ales” și când mă gândesc că n-a fost nicio umbră de

merit în mine, ci totul a fost din suveranitatea Lui, din voia și plăcerea Lui

absolute, nu pot spune decât „nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău

dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta! (Psalmii 115:1).

Faptul că El ne-a predestinat să fim înfiați drept copii ai Lui, după buna

plăcere a voii Sale, cu siguranță că este în acord cu tot ceea ce am învățat,

anume că totul vine din Dumnezeu. Isaia vorbește cu mult curaj, pentru

că vorbește din partea lui Dumnezeu, iar eu încep să văd că El are dreptate,

când spune „,Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut

celor ce nu întrebau de Mine” (Romani 10:20).

Știu că mai sunt multe lucruri pe care El trebuie să le lucreze în

inima mea dar, în același timp, știu că pot să urmez lumina Lui prin întu-

neric, având încredere în faptul că Dumnezeu va împlini totul, condu-

cându-mă până la ziua glorificării mele. Știu că răzvrătirea mea cea veche

s-a dus. Știu că sunt gata ca Dumnezeu să stăpânească peste mine, și mă

bucur de faptul că El face acest lucru. Dacă există vreo dorință în sufletul

meu, aceasta este ca Dumnezeu, Dumnezeul cel viu să stăpânească peste

mine în harul Lui, prin Isus Hristos. Dacă cerul mi se părea de dorit cândva

doar ca un loc al siguranței din fața morții veșnice, sau cel puțin ca pe un

loc al plăcerilor intelectuale, inima mea tânjește acum ca să fiu acolo, ală-

turi de El, să fiu asemenea Lui, căci Îl voi vedea așa cum este El.

Dorința inimii mele este acum să-L văd pe Acela care e nevăzut.

Oricât m-ar costa, voi fi o ucenică smerită, hotărâtă și constantă a lui


= 248 =

Hristos, cunoscând în sufletul meu puterea acelei credințe care lucrează

prin dragoste și care curăță inima, trăind viața prin credința în Fiul lui

Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.

Convertirea la Dumnezeu este convertirea la adevăr.”

[*] Această reprezentare este adevărată, dar incompletă. Nu am

ratat să aduc insistent în atenția ei obligația de a se pocăi, de a crede, și

adevărul că avea multe de făcut, în mod voluntar, necondiționat. Dar am

insistat, în același timp, asupra faptului că ajutorul ei era în Dumnezeu,

că era o păcătoasă neajutorată, dependentă de harul Lui pentru a fi mân-

tuită și, dacă avea să fie mântuită, totul era prin harul lui Dumnezeu,

prin Isus Hristos. M-am străduit continuu, insistând asupra ei cu adevă-

rul că nu putea face nimic prin puterile ei. Era necesar să afirm aceste

lucruri. Acesta era unul dintre adevărurile pe care ea nu le crezuse ni-

ciodată. Am învățat-o că era nevoie să piardă orice abilitate a voinței de

a face vreun bine spiritual care să conducă sau să însoțească mântuirea,

și că avea nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, care să o facă capabilă să

împlinească lucrurile bune spiritual. Ea vorbea adesea, în trecut, despre

doctrina ei favorită a liberului arbitru, sau a abilității omenești. Era acea

minciună favorită în care crezuse în trecut, iar eu m-am străduit conti-

nuu să i-o scot din minte, până când Duhul lui Dumnezeu a învățat-o

acest adevăr.


= 249 =

63

Greșelile creștinilor

Printre membrii parohiei mele, exista cândva un bărbat foarte

harnic și respectabil, care era mecanic și față de care aveam o stimă de-

osebită. Credeam despre el că este un om cu un talent deosebit, și cu

simțăminte alese. Era în vârstă de aproape 30 de ani, căsătorit, iar soția

lui devenise recent copil al lui Dumnezeu, atât cât puteam deosebi, și

făcuse o mărturie publică a credinței în Hristos. După aceasta, am nă-

dăjduit din ce în ce mai mult că experiența convertirii soției lui îi va fi

de folos, având în vedere experimentarea harului de către ea și trăirea

ei fericită în pacea inimii. Acest bărbat avea și alte rude care făceau parte

din biserica mea și erau creștini exemplari. El însuși participa constant

la serviciile de propovăduire a Evangheliei din fiecare duminică și, ori-

decâteori îl întâlneam, destul de des, vorbea foarte deschis despre religie

și își mărturisea obligația și nerăbdarea de a se pocăi și de a crede în

Hristos. Aveam o nădejde deosebită cu privire la situația lui spirituală.

Observasem chiar o creștere în profunzimea seriozității sale. Dincolo de

asta, îmi era într-un fel prieten apropiat, mă simțeam atașat de el și, în

baza acestui fapt, aveam cu atât mai mult așteptarea de a fi capabil să îi

influențez inima cu privire la credință, pentru că, așa cum spunea, toate

gândurile sale erau acum ocupate cu ideea mântuirii.


= 250 =

După ce soția lui devenise o femeie evlavioasă și a fost primită ca

membru în biserică, soțul ei mi s-a părut din ce în ce mai afectat. În ziua

în care soția lui a fost botezată și a venit pentru prima dată la Cina Dom-

nului, el a trăit niște sentimente deosebite. După aceea, el avea să îmi

spună că: „Atunci când am văzut-o pe soția mea ieșind înaintea întregii

congregații pentru a fi botezată, n-am putut să-mi mențin privirea în sus,

ci am izbucnit în lacrimi și m-am hotărât cu toată seriozitatea să nu mai

amân mântuirea mea în niciun fel. Și mi-am pus în gând să pun în aplicare

acea hotărâre.”

După aceasta, m-am străduit să mă întâlnesc cu el de câteva ori,

cu scopul de a discuta personal pe tema credinței. Era un bărbat gândi-

tor, serios, care se ruga adesea și, așa cum mă gândeam, „nu era departe

de Împărăția cerurilor”. Dar, pe măsură ce au trecut săptămânile, am fost

surprins și întristat să descopăr că simțămintele sale religioase păreau

să staționeze. Nu se micșoraseră, nu se diminuaseră, dar era evident că

nici nu deveniseră mai profunde și nu produceau vreo influență în viața

lui. El obișnuia să îmi spună: „încerc și sper că, în curând, voi deveni

creștin”. L-am avertizat cu privire la amânare și ca nu cumva să se ba-

zeze pe simplul fapt că această amânare i-ar fi fost de vreun folos, câtă

vreme nu alerga la Hristos.

Mai multe luni au trecut în felul acesta. Mi se părea constant de

serios, își deplângea adesea starea sa pierdută, își recunoștea nevoia

după Mântuitorul și vorbea cu durere despre răutatea și împietrirea ini-

mii lui. Dar descoperind că e staționar, m-am temut ca nu cumva per-

cepțiile sale cu privire la adevărul divin să nu fie corecte și clare, sau ca

nu cumva impresiile sale să fie doar ocazionale și superficiale. De aceea,

mi-am propus să îi aduc adevărurile Evangheliei înaintea ochilor cu mai

multă claritate și să le impregnez mai adânc în conștiința și inima lui.

Cu Legea lui Dumnezeu într-o mână, și cu Evanghelia în cealaltă, stâr-

nindu-i conștiința să-l condamne și aducându-i-L înainte pe Hristos, cu

invitațiile Lui, am sperat că inima lui se va supune în curând adevărului,

în credință.


= 251 =

În decursul uneia dintre aceste conversații, pe care obișnuiam să

le am cu el, m-a surprins prin a-și exprima un gând pe care nu-l mai

auzisem niciodată de la el. Îl întrebasem:

„Ce anume te împiedică, prietene, să devii cu adevărat creștin, când

vezi că tot harul Evangheliei îți este oferit fără plată, și când ești atât de

conștient că ai nevoie de el?”

Răspunsul lui a fost următorul:

„Cred că mult mai mulți dintre noi ar fi creștini, dacă cei ce pretind

că sunt credincioși ar fi diferiți de cum sunt în realitate.”

„Asta poate fi adevărat”, i-am răspuns eu, „dar știi că fiecare om

va da socoteală pentru sine însuși înaintea lui Dumnezeu. Tu nu ești răs-

punzător pentru cei ce pretind că sunt credincioși, și nici ei nu sunt răs-

punzători pentru lipsa ta de credință.”

„Știu asta”, spuse el, „dar cum putem să credem în realitatea cre-

dinței, când membrii bisericii și prezbiterii sunt lipsiți de onestitate, când

mint și înșală, când fac afaceri necurate și când sunt cu mult mai răi decât

alți oameni?”

„Ai vreo îndoială cu privire la realitatea credinței?”

„O, nu, eu cred în realitatea credinței și a evlaviei. Cred în nevoia

schimbării inimii, la fel de mult pe cât crezi și tu.”

„Atunci”, am răspuns eu, „poți crede, într-un fel sau altul, în reali-

tatea credinței. În această privință, n-ai fost călăuzit greșit de către mem-

brii bisericii și de către prezbiterii care nu sunt onești, care fac fapte atât

de rele, care sunt mai răi ca alți oameni, așa cum spui tu. Legat de acuzația

că prezbiterii noștri și membrii bisericii sunt lipsiți de onestitate și oa-

meni răi, eu nu cred acest lucru, căci acuzația nu este adevărată. Da, pot

exista anumiți oameni răi în biserică. Așa a fost și Iuda printre ucenicii

lui Hristos. Unul dintre cei 12 aleși era un hoț. Dar acesta nu era un motiv

temeinic pentru care alți oameni să-L respingă pe Hristos. Caracterul


= 252 =

membrilor bisericii noastre, în general, nu este acela pe care tu l-ai des-

cris. Nu poți să îl condamni pe Matei și pe ceilalți ucenici pentru că Iuda

a fost un trădător.”

„Ei bine”, spuse el, cu o ușoară ezitare, „îi cunosc pe unii membri

ai bisericii care nu sunt cu nimic mai buni decât alți oameni, cu nimic mai

buni decât mare parte dintre noi, cei care nu pretindem că suntem credin-

cioși.”

„Poate că știi astfel de oameni. Dar ce-i cu asta? Te vor ajuta cu

ceva oare imperfecțiunile lor? Te vor mântui păcatele lor sau vei putea să

găsești o scuză pentru tine în comportamentul lor?”

„Păi…”, replică el ezitant, „ei ar trebui să fie un exemplu mai bun

pentru noi.”

„N-am nicio îndoială cu privire acest lucru. Permite-mi să-ți spun

că tu însuți ar trebui să fii un exemplu mai bun pentru ei. Ai aceeași obli-

gație de a fi un exemplu bun pentru mine, după cum eu am obligația de a

fi un exemplu bun pentru tine. Și tu și eu ne aflăm sub autoritatea aceleiași

obligații, a aceleiași porunci. Dumnezeu îți poruncește să fii sfânt, la fel

cum îmi poruncește mie. Este foarte probabil ca acei membri ai bisericii

de care te plângi să poată fi oameni mai buni, dacă n-ar fi persoane ca

tine, care nu ești un exemplu de sfințenie pentru ei.”

„Bine, dar eu cred că mulți membri ai bisericii sunt o mare pricină

de poticnire, știu asta.”

„Eu cred că mulți oameni, care nu sunt membri ai bisericii, sunt la

rândul lor o mare pricină de poticnire. Știu și eu acest lucru. Iar tu ești

unul dintre ei. Tu ești o pricină de poticnire și o piedică pentru mulți pă-

cătoși care nu se pocăiesc, cu care tu ești tovarăș de afaceri, care îți sunt

vecini, surori, frați și rude. Îmi pare rău că lucrurile stau așa, dar asta e

realitatea. Dacă tu ai deveni un om cu adevărat evlavios, aceste persoane

ar resimți influența ta, care i-ar constrânge să-L caute pe Domnul, iar

exemplul tău n-ar mai fi o pricină de poticnire pentru ei.”

„Dar eu nu pretind că sunt credincios”, spuse el.


= 253 =

„Păi tocmai asta este problema”, am replicat eu. „Tu stai complet

separat de credință, ca și cum n-ai vrea să crezi nimic, iar exemplul tău îi

încurajează pe alții să ignore credința, așa cum o faci și tu. Mi-ai spus cu

ceva timp în urmă cât de mult te-a impresionat când ai văzut-o pe soția

ta venind în față pentru a fi botezată, în prezența întregii congregații.

Dacă și tu ai da un astfel de exemplu, probabil că acest exemplu i-ar afecta

pe alții.”

„Soția mea este o femeie bună, ea trăiește așa cum ar trebui să tră-

iască orice creștin.”

„Atunci ai măcar un exemplu bun.”

„Dacă toți cei ce pretind că sunt credincioși ar trăi cum trăiește ea,

n-aș mai găsi nicio greșeală în ei.”

„Și dacă tu ai fi asemenea ei, mulți alți oameni n-ar mai găsi o gre-

șeală în privința ta. Exemplul tău ar trebui să încurajeze credința în ei.”

„Bine, dar exemplul multor oameni care pretind că sunt creștini nu

mă încurajează.”

„De ce privești la exemplele rele? Uită-te mai aproape, în familia ta.

Ia aminte la exemplul soției tale. Ești foarte neînțelept când lași ca gân-

durile tale să se îndrepte către greșelile creștinilor. Când procedezi astfel,

ajungi să îi vânezi pe câțiva dintre cei care pretind că sunt credincioși,

care nu sunt în niciun fel niște oameni foarte deosebiți printre membrii

bisericii noastre, și îi consideri drept eșantion reprezentativ pentru toți

ceilalți. Acest lucru nu este corect. Îmi pare rău că ai ajuns să gândești în

felul acesta. Nu te va duce decât la greșeală și îți va distrage atenția de la

interesele veșnice ale sufletului tău. Greșelile altora nu te pot mântui. Te

implor să te gândești mai puțin la păcatele altor oameni și mai mult la

păcatele tale.”

„Bine, voi face asta. Știu că mintea mea s-a îndepărtat de multe ori

de la subiectul credinței când m-am gândit la comportamentul creștini-

lor.”


= 254 =

L-am întâlnit pe acest prieten pe stradă la câteva zile după aceea,

și l-am întrebat dacă a căpătat acel „singur lucru necesar”. Mi-a răspuns

astfel:

„Nu, nu cred că am mântuirea. Dar mă consider un om la fel de bun

pe cât sunt mulți dintre cei care au participat la Cina Domnului ieri, în

biserica ta.”

„Îmi pare rău să aud că vorbești din nou despre alții”, i-am răspuns

eu. „Mi-ai promis că te vei gândi la păcatele tale și că vei lăsa deoparte

păcatele altor oameni. Acum, totuși, prima frază pe care o rostești țintește

la comportamentul unora care s-au aflat ieri la Cina Domnului. Mă sur-

prinde acest lucru. Gândurile tale dure cu privire la alți oameni te vor

conduce, mă tem, tot mai departe de credință”.

„Foarte probabil”, spuse el, „dar n-am ce face. Membrii bisericii

sunt astfel de exemple de trăire care fac ca gândurile mele să se îndepăr-

teze de credință din cauza lor, și asta nu de puține ori.”

„Da,” am spus eu, „vechiul profet știa cum stau lucrurile: „Ei se

hrănesc din jertfele pentru păcatele poporului Meu, și sunt lacomi de ne-

legiuirile lui... Vor mânca și tot nu se vor sătura, vor curvi și tot nu se vor

înmulți, pentru că au părăsit pe Domnul și poruncile Lui” (Osea 4:8-10).

Ești unul dintre aceia. Tu vânezi păcatele poporului lui Dumnezeu, ca și

cum ai dori să te hrănești din aceasta, după care uiți să te rogi, pentru că

te-ai uitat la ce fac alții, și ai uitat de Domnul. După ce te-ai hrănit pentru

o vreme cu nesaț din păcatele poporului lui Dumnezeu, nu mai ai nicio

înclinație să iei aminte la ceea ce Dumnezeu îți spune personal. Te sfătu-

iesc să te hrănești cu o altfel de mâncare. „Păcatele poporului lui Dumne-

zeu” reprezintă un mic dejun nepotrivit, pentru că nu le poți digera. Cel

rău se agață de acest lucru ca și cum ar fi pâinea pentru cel flămând și,

mai rău decât atât, după ce a mâncat un astfel de mic dejun, nu se mai

roagă deloc, nu mai ia aminte la ce spune Domnul. Exact acesta este cazul

tău. Tu te plângi de creștini, în loc să te rogi pentru propria persoană.

După ce ai descoperit greșeli în membrii bisericii noastre vreme de doar o

jumătate de ceas, tu încetezi să te rogi.”

„Cum știi că nu mă rog?”


= 255 =

„Știu, pentru că spune textul biblic pe care tocmai ce l-am citat. Tu

mănânci din păcatele poporului lui Dumnezeu, după care, tocmai din acel

motiv, știu că cealaltă parte a versetului te descrie foarte bine. Tu încetezi

apoi să iei aminte la vocea lui Dumnezeu. Nu este oare adevărat? N-ai

încetat tu să te rogi odată ce ai început să găsești greșeli în cei ce sunt

creștini?”

„Da, este adevărat. N-am să neg acest lucru.”

„Îmi pare foarte rău că ai luat-o pe această cale. Te supui ispitei

diavolului. Până și cei mai buni dintre creștini sunt imperfecți, foarte im-

perfecți. Ei nu pretind că nu mai au niciun păcat. Tu ai putea vedea greșe-

lile lor, dar nu vezi pocăința lor, lacrimile lor, agonia din sufletul lor, când,

în taină, își deplâng multele lor imperfecțiuni și imploră iertarea lui Dum-

nezeu, ca și harul de a fi mai credincioși. Dacă ai fi simțit acest lucru, dacă

ai fi greșit în public prin nepăsare sau prin a fi biruit de vreo ispită, dar

apoi, în taină, ți-ai fi deplâns cu amar greșeala, ai mai fi considerat că este

potrivit, ai fi considerat că greșeala ta a fost corect tratată, sau că ți s-ar

fi făcut vreo nedreptate, dacă vecinul tău ar fi trâmbițat în stânga și în

dreapta, plângându-se de greșelile tale, ca și cum ai fi fost un om rău?”

„Nu, nu cred că aș fi meritat așa ceva.”

„Foarte bine. Acești creștini imperfecți trăiesc o astfel de pocăință

în taină. Dacă ai merge la fiecare dintre ei și le-ai spune cu blândețe despre

greșelile lor, ai auzi lucruri care ți-ar schimba părerea despre ei. Ai avea

o opinie mai bună despre inimile lor decât ai acum, și o opinie mai corectă.

Te-ai dus să vorbești cu acești oameni despre lucrurile de care te plângi

acum față de mine?”

„Nu, niciodată.”

„Eu cred c-ar trebui să mergi să faci asta. Este clar că trebuie să

faci asta, altfel trebuie să încetezi să te mai plângi de greșelile lor în fața

altora. Isus Hristos ne-a învățat că este de datoria noastră să procedăm

în felul acesta: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-

l între tine și el singur” (Matei 18:15).”

„Da, dar acest lucru se aplică doar creștinilor.”


= 256 =

„Ți se aplică și ție. Ar trebui să fii creștin. Neglijarea datoriei tale

nu poate fi scuza pentru neglijarea unei alte responsabilități. Nu poți să

apelezi la un păcat pretinzând că este scuza pentru un alt păcat. Dacă vre-

unul dintre vecinii tăi ar avea o părere rea despre tine, cu siguranță că ai

prefera mai degrabă să vină și să-ți spună ce are împotriva ta, să audă

explicația pe care i-o dai, decât să meargă și să povestească despre gre-

șeala ta celorlalți oameni.”

„Da, evident că asta mi-aș dori. Dar n-am menționat numele nimă-

nui.”

„Știu asta, și consider că este o greșeală. În loc să vorbești despre

indivizii care se fac vinovați de anumite păcate, tu te plângi de creștini în

general. Astfel, tu îi pui laolaltă pe cei nevinovați cu cei vinovați. Tu faci

ca toată credința să fie vorbită de rău, cel puțin după evaluarea ta, dato-

rită greșelilor câtorva oameni, care pretind că sunt religioși. Ce ai zice

dacă aș vorbi despre oamenii din breasla ta la fel cum tu vorbești despre

creștini, și aș spune că „mecanicii sunt niște ticăloși, niște oameni necin-

stiți”?”

„V-aș cere să spuneți care dintre ei sunt astfel de ticăloși.”

„Tot așa vreau ca și tu să pui nume lângă acele păcate. Vino, spune-

mi cine sunt și ce au făcut, și-ți promit că voi investiga situația păcatelor

lor. Vor fi aduși să fie cercetați înaintea bisericii. Tu vei fi adus să fii mar-

tor împotriva lor, iar dacă vor fi găsiți vinovați, vor fi excomunicați din

biserică, așa încât să nu te mai poți plânge de ei și bunul nume al credinței

nu va mai fi dezonorat de către ei.”

„O, n-aș putea să fiu martor împotriva cuiva.”

„De ce nu? Nu poți să spui adevărul? Vei suferi ca mai degrabă cre-

dința să fie vorbită de rău, decât să îi aduci pe cei răi la judecată? Vei fi

dispus mai degrabă să rănești bunul nume al nostru, al tuturor, al mem-

brilor bisericii și al prezbiterilor, așa cum spui, în loc să ajuți la purifica-

rea bisericii, ca să-i putem da afară pe membrii nevrednici? Ai permite ca

acest lucru să continue și să îi împiedice pe mulți oameni ca tine, așa cum

spui tu, să devină creștini?”


= 257 =

„Nu este treaba mea să aduc mărturie împotriva membrilor biseri-

cii.”

„Atunci de ce te mai plângi? De fiecare dată când m-am întâlnit cu

tine de-a lungul ultimelor trei luni, ai făcut acest lucru fără ezitare. Chiar

dacă am încercat să te conving să încetezi, tu continui să aduci mărturie

împotriva membrilor bisericii și a prezbiterilor, de fiecare dată când te

întâlnesc.”

„Bine, dar nu-mi propun să rănesc pe nimeni.”

„Nu, prietene, nu cred că îți propui să faci asta. Singura persoană

pe care o rănești ești tu. Criticile generale pe care le aduci atât de des

împotriva celor ce spun că sunt credincioși, sunt de fapt batjocuri. Ele nu

sunt adevărate. Tu poți să crezi că sunt adevărate, dar nu sunt. Eu susțin

că sunt complet nefondate și false. Da, pot fi câteva persoane rele în bise-

rică, așa cum spui tu că sunt, dar acuzațiile tale generale sunt minciuni.

Și chiar dacă am presupune sau am suspecta că tot ceea ce spui ar fi ade-

vărat, să zicem că jumătate dintre membrii bisericii noastre ar fi niște

oameni răi, în numele bunului simț, te întreb, ce are de-a face asta cu cre-

dința ta? Dacă jumătate din banii care sunt în circulație ar fi contrafăcuți,

asta face în mod obligatoriu ca banii adevărați din buzunarul tău să fie

lipsiți de valoare? Sau te va face asta să refuzi să primești orice fel de

bani?”

„Nu mi-aș dori să am bani contrafăcuți.”

„Nici eu nu vreau să ai o credință contrafăcută. Însăși faptul că te

plângi de banii contrafăcuți este o dovadă clară că tu crezi că există bani

autentici vreundeva. Tot astfel, tu te plângi de credința contrafăcută, dar

tocmai asta este o dovadă deplină că poți ști că există credință autentică.”

„Da, cred toate acestea.”

„Și mai crezi că încă nu ai acea credință autentică.”

„Așa cred.”


= 258 =

„Dar te străduiești să o capeți, sau ești atât de nerăbdător și te rogi

atât de mult pentru asta? Te-ai rugat în ultimele săptămâni pentru așa

ceva?”

„Nu, n-am făcut aceste lucruri.”

„Vrei să mai răspunzi la o întrebare? Nu este așa că seriozitatea ta

cu privire la credință și obiceiul tău de a te ruga s-au diminuat foarte mult

pe măsură ce ți-ai însușit acele gânduri rele și pe măsură ce ai vorbit atât

de rău despre greșelile creștinilor?”

„N-aș putea să răspund negativ la această întrebare.”

„Atunci aș vrea să iei în considerare foarte serios dacă nu cumva

această vânătoare de greșeli L-a provocat pe Dumnezeu să retragă de la

tine influențele Duhului Său Sfânt! Știi foarte bine că prețuirea credinței

de către tine și încercările de a fi mântuit n-au fost niciodată încurajate

de criticile tale la adresa creștinilor. Atunci când te gândești la păcatele

lor, uiți de păcatele tale, așa cum ți-am spus de la început. Tu hrănești în

inima ta un spirit de auto-neprihănire, prin felul tău nebunesc de a te

comporta. Te-am avertizat împotriva acestui lucru de dinainte, și te voi

avertiza și acum, dacă îmi permiți. Dacă vei continua pe această cale,

Dumnezeu te va lăsa pradă amăgirilor și pretențiilor tale, vei trăi fără

credință și vei muri fără credință! De aceea, te implor, ca prieten, ca vecin

și păstor, leapădă gândurile tale legate de greșelile câtorva oameni, căci

sunt doar câțiva, și caută să primești din partea lui Dumnezeu iertare pen-

tru păcatele tale, și mântuirea de care ai atâta nevoie.”

L-am lăsat atunci. Ciudat, au trecut 15 ani de la acea discuție, dar

el nu m-a mai căutat niciodată, rămânând la fel de departe de Dumnezeu

cum a fost dintotdeauna. Adesea, când m-am mai întâlnit cu el, m-am

străduit să-l atrag în conversații despre credință, dar el evită constant

acel subiect și se îndepărtează constant de mine.

Duhul Sfânt ne conduce să ne gândim mai mult la păcatele noas-

tre. Este un lucru periculos să ne uităm la imperfecțiunile altora. Există

mulți oameni din parohiile noastre care sting Duhul prin a se plânge și

prin a vorbi aspru despre membrii bisericii. Efectul natural al acestui


= 259 =

lucru constă în a disipa convingerea de păcat în propriile persoane. „Sunt

la fel de bun ca mulți dintre cei ce aparțin bisericii”. Chiar dacă acea afir-

mație ar fi adevărată, ea se dovedește amăgitoare pentru omul care o

face. Îl determină să creadă că păcatele lui sunt mai mici decât păcatele

lor. Pur și simplu îi orbește conștiința. N-am auzit vreodată de vreun om,

aflat pe patul de moarte, agonizând pentru lipsa credinței sale prin a

aduce ca scuză greșelile creștinilor.


= 260 =


= 261 =

64

Încercând să-L găsești pe

Dumnezeu în lucrurile greșite

Tânăra care mi-a trimis următoarea scrisoare mă cunoștea de ani

de zile. Discutasem adesea cu ea pe tema credinței, dar ea făcuse din

aceasta o chestiune de speculație, după cum și bănuiam. Starea inimii ei

era acum, când a pus pe hârtie aceste rânduri, o stare foarte diferită de

cea în care o cunoscusem până la acel moment, și poate fi observată din

înseși fragmentele redate mai jos, din scrisoarea ei:

„Ani de zile am fost indiferentă față de subiectul credinței perso-

nale, dar lucrurile care anterior mă ținuseră interesată de ea încă mă mai

necăjesc și acum. Gânduri îngrozitoare, pe care nici nu îndrăznesc să le

exprim, îndreptate împotriva bunătății și a dreptății lui Dumnezeu, îmi

întrerup și acum eforturile de a face ce este drept, și se amestecă adeseori

cu rugăciunile mele, pe care le rostesc uneori într-un soi de disperare, căci

ajung să mă tem să nu mă rog, dar să îmi fie teamă și să mă rog. Am ajuns

să mă complac în imaginații înfricoșătoare împotriva Dumnezeului ceru-

lui, chiar atunci când Îi cer binecuvântarea.


= 262 =

Am încercat adesea, uneori cu succes, să abandonez cu totul această

chestiune, să pun deoparte toată această zbatere, sperând că, la timpul

potrivit, providența lui Dumnezeu îmi va satisface mintea și inima, con-

ducându-mă la o decizie involuntară. Dar am descoperit că timpul și aș-

teptarea nu-mi fac niciun bine, și nu mi-au luminat în niciun fel calea.

M-am străduit de multe ori să-mi studiez inima cu rugăciune și să

îmi analizez simțămintele. N-am putut vedea niciun motiv pentru a nădăj-

dui că aș fi experimentat o schimbare a inimii. Conștientizez că sunt pro-

fund păcătoasă dar, atunci când încerc să fiu recunoscătoare lui Dumne-

zeu pentru faptul că a făcut ispășire pentru mine, și Mântuitorului pentru

că este acea ispășire, sufletul meu nu întoarce niciun răspuns de dragoste

și tandrețe, nicio scrisoare trimisă din străfundul inimii mele, care pare

să fie impenetrabilă față de orice încercare de a fi impresionată. Totuși,

dorința mea este să trăiesc de-aici încolo în întregime spre slava lui Dum-

nezeu.

Hristos este pentru mine „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ

uscat” (Isaia 53:2). Nu văd nicio frumusețe în El care să mă facă să-L

doresc. Nu simt nicio întristare pentru păcatele mele, iar inima și mintea

mea par să se ridice constant cu întrebări îngrozitoare legate de fiecare

atribut al lui Dumnezeu.

Nu mă mai întreb acum, cum făceam anterior, de ce se petrec aceste

lucruri, de ce am fost creată o ființă păcătoasă, de ce moștenesc acest trup

de moarte. Apelul meu față de dumneavoastră nu mai este să-mi răspun-

deți ceea ce Dumnezeu n-a descoperit niciodată, ci vă rog să mă însoțiți în

rugăciune, ca să nu fiu respinsă complet de Dumnezeu, ca El să-mi audă

rugăciunea și să mă conducă la pocăința și credința în Hristos. O, dacă aș

ști că Dumnezeu este Tatăl meu, că Isus Hristos este Mântuitorul meu! O,

dacă L-aș putea iubi pe Dumnezeu, și dacă Hristos ar fi prețios pentru

sufletul meu!

Vreme de mai multe luni mi-am dorit sfatul și călăuzirea dumnea-

voastră pe acest subiect important și m-am străduit să ajung la o hotă-

râre, prin rugăciune și studiul Bibliei. Mi-am dorit să vă vizitez, dar m-

am temut că nu o să fiu suficient de dornică să mă dedic lui Dumnezeu.


= 263 =

Dar nu mai pot amâna. Aș putea să vin să vă vizitez? Vă pot ruga să răs-

pundeți la scrisoarea mea?… Rugăciunea mea sinceră este ca Dumnezeu

să vă folosească ca să aduceți câtuși de puțină lumină asupra inimii reci

și indiferente care scrie aceste rânduri.”

Așa suna scrisoarea ei. A doua zi, i-am trimis următorul răspuns:

„Starea în care te găsești nu este deloc nouă și nici rară printre

oameni. Aceleași confuzii, același descurajări, aceleași atitudini de dispe-

rare, aceleași nădejdi zadarnice amestecate cu răzvrătire, care te-au afec-

tat timp îndelungat, i-au afectat pe mulți alții. Dacă inima ta refuză să-L

iubească pe Dumnezeu și să-și pună credința în Hristos și, în puterea răz-

vrătirii ei, nu doar că refuză să asculte de voința ta, ci și hrănește acele

simțăminte, conducându-te la gânduri despre Dumnezeu pe care nici nu

îndrăznești să le exprimi, vreau să știi că același lucru i-a rănit pe mulți

alții înaintea ta, așa încât nu ai motive să cazi în disperare din cauza

aceasta.

Totuși, în această circumstanță, vreau să-ți spun două lucruri:

În primul rând, probabil că este bine să constați cât de păcătoasă

este inima ta. Poate că este bine ca acum și în veșnicie să asculți de cu-

noașterea pe care adevărul și Duhul Sfânt ți-au dat-o. Acest simțământ -

că nu-L iubești pe Dumnezeu, că nu găsești nicio frumusețe în Hristos,

această ceață disperată a sufletului, constituie parte din convingerea de

păcat și dovedește prezența Duhului Sfânt, care îți cercetează sufletul.

În al doilea rând, după tot ce-ai învățat cu privire la depravarea

inimii tale, trebui să fii conștientă că ai văzut încă foarte puțin din ea.

Inima ta este cu mult mai coruptă și mai stricată înaintea lui Dumnezeu

decât au fost cele mai întunecate lucruri pe care ți le-ai imaginat vreodată.

Da, ai căpătat o oarecare convingere de păcat, dar este evident că această

convingere este doar parțială sau superficială. Cunoști doar o părticică

din depravarea sufletului tău și din starea periculoasă în care se găsește.

Acest lucru mă face să spun că eșecul tău de a vedea caracterul bun

al lui Hristos și de a nutri o recunoștință fără limite față de El, de a-L iubi


= 264 =

pe Tatăl care L-a trimis, provine tocmai din absența conștientizării com-

plete a stării tale neajutorate, din lipsa unei inimi îndreptățită înaintea

lui Dumnezeu. Dacă ți-ai cunoaște suficient de bine starea pierdută, cel

puțin ai primi Cuvântul cu bucurie, ai primi cu încântare faptul că există

răscumpărare pentru păcătoși, și te-ai bucura că există până și cea mai

mică sămânță de speranță, că mântuirea este posibilă și disponibilă. Apoi

ai vedea clar că cel mai bun lucru pe care îl poți face, și primul lucru, este

să alergi la Hristos, așa cum ești, o păcătoasă neajutorată, și să te arunci

în brațele Sale, spunând, „Doamne, scapă-mă, altfel voi pieri”. Dar chiar

și după ce ai văzut acel lucru cu claritate și te-ai hotărât să faci acele lu-

cruri sincer, vei fi lovită de o altă suferință, una mai gravă, pentru că vei

constata că inima ta încăpățânată refuză. Astfel, însăși convingerea după

care ai tânjit, nu-ți va fi de vreun ajutor așa cum te așteptai. Convingerea

nu este totuna cu Duhul Sfânt. Ai nevoie de ajutorul infinit al Lui. Dacă ți-

ai cunoaște bine inima, ai ști că ai nevoie de El și că trebuie să-L capeți,

altfel vei muri ca o păcătoasă, străină de Dumnezeu și neconvertită! După

aceasta, rugăciunea va deveni o realitate pentru tine, vei striga după Dum-

nezeu, îți vei ridica vocea cu disperare, vocea nădejdii doar în Dumnezeu

- numai în El. Apoi, dacă împotrivirea ta față de Duhul Sfânt nu-L pro-

voacă să Se îndepărteze de la tine, vei vedea cum întreaga ta inimă Îl va

căuta pe Domnul, nu așa cum Îl căutai înainte, pe jumătate. Aș vrea să

citești următoarele pasaje biblice: Ieremia 29:12-14, Proverbe 2:1-5 și

Isaia 55:6 până la sfârșit. Temelia speranței care să te aducă la credința

în Hristos trebuie să fie Biblia și Duhul Sfânt.

Referința pe care ai făcut-o la lucrurile înalte și tainice ale lui Dum-

nezeu aduce în discuție o chestiune pe care cred că o putem rezolva destul

de ușor:

În primul rând, oricine crede într-un Dumnezeu, crede într-o taină

infinită și dacă existența lui Dumnezeu este o astfel de taină infinită, pu-

tem foarte bine să ne așteptăm ca El să lucreze pe căi care ne sunt miste-

rioase, ba însăși rațiunea ne conduce la această concluzie. De ce? Cum? În

ce fel? Astfel de lucruri nu sunt dincolo de capacitatea omului de a le ex-

plica, ci sunt dincolo de capacitatea lui de a le înțelege, chiar dacă ar fi

fost revelate prin gura unui înger sau de pe buzele lui Iehova!


= 265 =

În al doilea rând, nu există mai multe taine în religie decât există

în natură; nu sunt în credință mai multe lucruri întunecate și inexplicabile

decât în credință. Însăși viața noastră este un mister, după cum este viața

și ființa oricărui copac și a oricărei flori. Puterea voinței noastre asupra

mușchilor este ceva tainic. Aceeași linie de demarcație care separă cunoaș-

terea de ignoranță în lucrurile naturale separă cunoașterea de ignoranță

și în lucrurile religioase. Spun lucrul acesta în general. Cunoaștem reali-

tățile cu care intrăm în contact, dar nu înțelegem de ce și cum. În lucrurile

naturale, n-avem nicio ezitare să acționăm pe baza realităților pe care le

constatăm, chiar dacă nu cunoaștem motivațiile care stau în spatele lor.

De exemplu, noi respirăm, chiar dacă nu știm ce anume ne împinge să

respirăm, și de ce în mod specific respirația este lucrul care ne ține în

viață. Dacă am acționa în același fel pe baza realităților credinței, am fi

cu adevărat creștini.

Tu spui că nu Îl iubești pe Dumnezeu. Ar trebui să Îl iubești. Ruși-

nează-te de inima ta, dacă nu Îl iubești. Evident, ai fost și ești rușinată de

acest lucru. Și totuși, când încerci să te determini să ai acest simțământ,

nu poți să-l ai la comanda ta, ca un răspuns, „ca o scrisoare trimisă din

partea inimii”. De aceea, nu vezi starea ta neajutorată? N-ai trăit lucruri

care să te facă atât de fericită și recunoscătoare, lucruri prin care Dumne-

zeu ți-a spus „în Mine este ajutorul tău”. Aleargă la El, aleargă acum,

aleargă așa cum ești, sărmană, nenorocită, vinovată, pierdută! Nu știi că

Isus Hristos a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut? Amânarea

nu ți-a făcut niciun bine. Și nici nu-ți poate face de acum înainte. Tu aș-

tepți după vreun eveniment al Providenței care să te conducă la o decizie

involuntară, cum te exprimi. O astfel de decizie este absurdă, nu este deloc

decizie. Și dacă ar fi fost așa, n-ar fi acceptabilă înaintea lui Dumnezeu,

pentru că este contrară Bibliei. „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți” (Iosua

24:15). Alegerea trebuie să fie a ta.

Ce anume te împiedică să devii copil al lui Dumnezeu? Nu este mân-

tuirea fără plată? Nu ai invitația făcută înaintea ta pe fiecare pagină a

Noului Testament? Nu-ți este Hristos oferit în toate calitățile Sale? Nu

ești tu binevenită să îți însușești toate beneficiile care decurg din lucrarea

Lui, dacă le dorești, și nu îți este promis Duhul Sfânt, la fel ca tuturor


= 266 =

celor care Îl cer? „Ce aș mai fi putut face viei Mele, și nu i-am făcut?”

(Isaia 5:4).

Tu spui că vrei să fii creștină. Ce te împiedică atunci? Dumnezeu

Tatăl vrea asta. Dumnezeu Fiul vrea și El. Dumnezeu Duhul Sfânt vrea să

fii creștină. Nimic nu te poate împiedica să devii creștină, decât inima ta

lumească, egoistă, mândră, încăpățânată, nevrednică și auto-neprihă-

nită.”

*****

Următoarele expresii sunt preluate din răspunsul primit din par-

tea ei:

„Este oare vina mea că nu pot simți? Mă gândesc că am făcut tot

ceea ce puteam, și că Dumnezeu ține Duhul Lui departe de mine.

Inima mea suspină și este foarte întristată. Nu vreau să vă înșel,

dar nu simt, și suspin pentru că nu poate. Cerurile și pământul mi se par

foarte întunecate.”

I-am scris apoi mai multe lucruri într-o a doua scrisoare:

„Cred că afirmațiile tale cer din partea mea următorul răspuns:

În primul rând, ezitarea ta și faptul că faci pași înapoi, nedorind să

vorbești spre simțămintele tale, sunt lucruri obișnuite printre păcătoșii

treziți la realitatea spirituală a sufletelor lor. Astfel de păcătoși sunt ade-

sea rușinați de Hristos. Vezi că, dacă vrei să fii ucenicul Lui, trebuie să te

lepezi de tine însuți, să-ți iei crucea și să-L urmezi. Respect modestia sim-

țămintelor tale, dar suspectez că rușinea față de păcat are la rândul ei o

influență asupra ta. Dacă te ferești de Hristos, nu poți fi ucenicul Lui.

În al doilea rând, afirmația ta, că nu poți simți, este aproape uni-

versal prezentă în păcătoșii pe care Duhul lui Dumnezeu îi alarmează. Este

una dintre cele mai puternice dovezi că Duhul Sfânt lucrează cercetând

acel suflet. Fii atentă cum umbli. Nu stinge Duhul! Nu întrista pe Duhul

lui Dumnezeu! Ține minte: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om” (Ge-

neza 6:3-5).


= 267 =

În al treilea rând, este evident că tu încerci să-ți faci inima să simtă.

Eu mă mir de acest act al tău și nu te pot blama. Dar nici nu pot să simt

alături de tine. Nu pot să-ți determini inima să simtă. Singura ta nădejde

este să-I predai inima lui Dumnezeu, și El o va face să simtă. Du-te cu

inima ta la Dumnezeu, așa cum este, împietrită, lipsită de simțăminte,

nevoiașă. Mergi la Dumnezeu în Hristos, Cel care îți promite că poate fi

Tatăl și Prietenul tău.

Atunci când tu te străduiești să-ți faci inima să simtă, fără să-ți dai

seama, faci un efort de auto-neprihănire. Tu dorești ca ea să simtă, pentru

că tu crezi că ar putea exista vreo vrednicie în emoțiile ei. Ceea ce vrei să

faci este mult prea dificil, e chiar imposibil. Dă-I inima lui Dumnezeu așa

cum este, căci nu o poți face în niciun fel mai bună.

În al patrulea rând, tu gândești că ai făcut tot ceea ce puteai. Și eu

cred că ai făcut tot ceea ce ai putut ca să te mântuiești singură. Cu toate

acestea, n-ai obținut nimic. Și nici nu poți obține. De aceea, aleargă la

Hristos, du-te la Hristos așa cum ești, fără să aștepți să capeți acele sim-

țăminte, du-te cu nevrednicia ta la Hristos acum, câtă vreme se spune as-

tăzi. Fii sigură că El te invită să ai parte de toate beneficiile Lui.

În final, tu spui că ești tristă. Ar trebui să fii bucuroasă. Poți fi bu-

curoasă, dacă îți vei pune încrederea în Mântuitorul tău. „Bucurați-vă în

Domnul” este îndemnul Bibliei; este o poruncă. Ascult-o. De ce ești tristă?

Pentru că privești la inima ta întunecată în loc să privești la Hristos, care

a murit pentru a te răscumpăra. Privește în sus, dacă vrei ca ochii tăi să

fie captivați de raza de soare care să-ți dea bucurie.”

*****

Răspunsul ei a inclus următoarele fraze:

„Cum aș putea îndrăzni sau cum aș putea să mă aștept ca Hristos

să accepte o inimă atât de rece, atât de străină, atât de lipsită de dragoste

și de simțăminte, și nu doar să mă iubească, ci să-mi permită să-i cer as-

tfel de favoruri deosebite? Cu siguranță că nu există niciun fel de asemă-

nare în natură sau în rațiune. Iertați-mă, mi se pare că nu mă înțelegeți.

Dacă Dumnezeu îmi va înmuia vreodată inima, cred că El va trebui să facă


= 268 =

acest lucru așa încât să ajung să Îl iubesc pe Hristos, pentru ca apoi să

îndrăznesc să merg înaintea Lui... Vorbesc din inima mea, dar folosesc o

expresie greșită. Mi se pare ca și cum, față de Dumnezeu, față de Hristos,

față de pocăință, sunt ca și materia aceea fără viață. Nu văd că aș avea

inimă, și chiar mintea mea pare stupefiată în fața acestor lucruri atât de

deosebite… O, dacă aș putea să-mi ridic privirea și să văd raza aceea stră-

lucitoare care să-mi fericească ființa. Numai gândul acesta aduce lacrimi

în ochii mei și îmi zdrobește inima în bucăți.”

Tot așa a decurs întreaga ei scrisoare. I-am răspuns apoi în felul

următor:

„Piedica ta prezentă mi se pare că este următoarea: tu dorești să

faci în propria persoană ceea ce Duhul Sfânt trebuie să facă. Dumnezeu

spune, „în Mine este ajutorul tău”, și El vrea ca tu să crezi acest lucru. În

toată această vreme, tu ți-ai propus să produci în tine o stare de afecțiune,

care să-ți aducă apoi odihnă. Dar Dumnezeu este Cel ce îți aduce pace și

odihnă. Tu trebuie să îți pui credința în El, să te bazezi pe El, să lași totul

în mâna Lui. Nu poți să te ajuți singură. Nu poți să-ți îndrepți inima sin-

gură, după cum nici nu poți să îți ierți singură păcatele. Inima ta s-a stră-

duit atât de mult în toate eforturile tale, și totuși a rămas aceeași. Dar

schimbarea inimii tale nu este un lucru imposibil lui Dumnezeu. Acolo este

ajutorul tău, în El, și vei descoperi acest lucru atunci când vei abandona

armele răzvrătirii tale și te vei supune lui Hristos.… Aleargă la Dumnezeu,

cunoscându-ți starea total neajutorată, și aruncă-te în brațele Mântuito-

rului, care te iubește și te invită să vii la El. Mergi la Domnul și Mântui-

torul tău, așa cum fiul risipitor s-a întors la tatăl său, și vei fi primită așa

cum el a fost primit. Dacă nu vei face asta, vei ajunge să înfrunți moartea

neiertată. Aleargă acum la El. Mergi la El așa cum ești.”

*********

După aceea, ea a făcut referire la această scrisoare și mi-a spus:

„până să primesc acea scrisoare, n-am avut niciodată ideea că o putere

exterioară mie trebuie să facă toate aceste lucruri în locul meu. Acea scri-

soare mi-a dat pentru prima dată gândul că trebuie să merg în altă parte,


= 269 =

nu în mine. N-am înțeles până atunci că toate scrisorile dumneavoastră

mă îndreptau către Mântuitorul.”

După aceasta, am corespondat frecvent cu ea. Mi se părea sinceră

și nerăbdătoare. Dar nu putuse să înțeleagă faptul că eșecul ei de a

ajunge la pacea cu Dumnezeu era datorat însăși eforturilor personale de

a-și îmbunătăți inima, și nici nu putea crede că era lipsită de putere în

ea însăși, că avea nevoie disperată de ajutorul lui Dumnezeu. Adesea

avea să-mi spună:

„Mă simt foarte nenorocită. Doresc să-L iubesc pe Dumnezeu. Do-

resc mai presus de orice să fiu creștină. Care este motivul pentru care nu

capăt câtuși de puțină lumină?”

I-am prezentat constant aceleași adevăruri despre care îi scrise-

sem până atunci, asigurând-o de plinătatea și harul fără plată al lui Hris-

tos, și că ceea ce o împiedica să ajungă la mântuire era doar bazarea pe

sine și auto-neprihănirea.

Într-o seară, după o discuție personală, a plecat fiind într-o stare

de profundă tristețe și anxietate. A doua zi, când am reîntâlnit-o, mi-a

spus:

„Cred că vă veți gândi că v-am căutat foarte devreme. Dar am venit

să vă spun că astăzi sunt fericită. Am descoperit că nu pot face nimic.

Eram neajutorată. Epuizasem toate puterile mele, și rămăsesem în aceeași

stare. Tot ceea ce puteam să fac era să mă rog și să rămân în dependență

de Dumnezeu. Nu mai am nimic. Niciodată până acum n-am avut o con-

vingere atât de puternică a păcătoșeniei mele și știu că mă pot bucura

acum la gândul că pot depinde doar de Dumnezeu.”

„Ce te-a împiedicat să ajungi la gândul acesta până acum?”

„Toată viața mea”, spuse ea, „m-am oprit în același loc. Am citit

Biblia, m-am rugat, dar atunci când mintea mea găsea vreo piedică, mă

opream acolo. Am încercat în fiecare zi să-L găsesc pe Dumnezeu în lucru-

rile greșite.”

„Ce anume vrei să spui când te referi la lucrurile greșite?”


= 270 =

„Nu eram gata să îmi pun toată încrederea în Dumnezeu. Eu mă

gândeam, sau încercam să mă gândesc, că nu era vina mea că nu ajunse-

sem creștină. Scrisoarea dumneavoastră m-a uimit. Cum puteam să fiu

atât de ignorantă cu privire la Dumnezeu? N-am știut acest lucru până să

primesc scrisoarea dumneavoastră, prin care am fost zguduită la gândul

că păcătosul trebuie să vină la Hristos așa cum este. Mi se părea că oame-

nii nu înțeleg acest lucru. De altfel, nici eu nu l-am înțeles până atunci.

Vreau să vă rog să predicați acest lucru, așa încât oamenii să-l cunoască.

Pentru mine, toată această învățătură mi s-a părut complet nouă! La în-

ceput, n-am crezut-o. Cum știați că mă voi comporta în felul acesta, așa

încât, după ce voi vedea păcătoșenia inimii mele și voi fi determinată să

ascult de Dumnezeu, o piedică și mai grea se va ivi pe calea mea, anume

că inima mea va refuza să-și pună încrederea în Hristos? Dar acum văd

lucrurile clar. Anterior, nu credeam că era vina mea că nu ajunsesem creș-

tină. Am încercat în tot acest timp să-L caut pe Dumnezeu în lucrurile

greșite.”

Întrucât această tânără mi-a cerut să predic aceleași lucruri și al-

tor oameni, lucruri care o surprinseră atât de mult și o ajutaseră în ace-

lași timp atât de mult, am rugat-o să pună pe hârtie experiența conver-

tirii ei. La scurt timp după aceea, mi-a trimis următoarele rânduri:

„De la momentul când am renunțat să mai privesc adevărul religios

ca pe o simplă speculație intelectuală, ani de zile m-am străduit să caut

credința prin intermediul inimii mele. Lovită de îndoieli și neclarități, dar

sperând că Dumnezeu le va îndepărta în timp, am studiat Biblia cu rugă-

ciune, m-am străduit să am o viață guvernată de învățăturile ei, și să mă

bucur și să apreciez lucrurile spirituale – până la punctul în care starea

mea spirituală mi s-a părut foarte ciudată. Am conștientizat atunci că nu-

L iubeam pe Dumnezeu și nu simțeam niciun interes real față de Hristos,

și știam că, fără acestea, nu exista credință adevărată. Totuși, nu m-am

simțit alarmată, gândindu-mă că era clar că nu mă aflam cu totul în

eroare, pentru că doream atât de mult să fiu neprihănită. Mă gândeam că

nu eram cu totul religioasă dar, întrucât aveam lipsuri fundamentale, și

eram sinceră și dornică să ajung la o decizie cu privire la acest subiect, m-

am hotărât să umblu după aceste lucruri. Totuși, nu puteam avea succes.


= 271 =

Am încercat din greu, m-am străduit din plin, dar nu puteam să mă deter-

min să-L iubesc pe Dumnezeu. Eforturile minții mele au ajuns la un anu-

mit punct în care, invariabil, a trebuit să mă opresc. Am realizat că există

un obstacol acolo, care mă învinge, dar nu puteam spune despre ce e vorba.

La început, n-am simțit nicio durere sau tristețe cu privire la acest aspect,

pentru că credeam că am făcut tot ceea ce puteam, că Dumnezeu a retras

Duhul Sfânt de la mine și că greșeala era de partea lui Dumnezeu, nu de

partea mea. Dar, întrucât îi vedeam pe alții că ajungeau la pacea cu Dum-

nezeu, mă gândeam că și eu aș putea și, de frica morții, am persistat în a

mă folosi de orice facultate a ființei mele pentru a-mi câștiga obiectul,

chiar dacă nu mi-a fost de niciun folos.

Am constatat că toate încercările mele și toată căutarea mea erau

în zadar. Obosită de a mă chinui și de a face eforturi inutile, m-am hotărât

să îmi dezvălui simțămintele față de dumneavoastră, fiind convinsă că în

curând o să aduceți lumină asupra minții mele și gândindu-mă că, imediat

ce aș fi descoperit lucrul care era ascuns față de mine, voi fi capabilă să-L

iubesc pe Dumnezeu. M-am gândit că cunoașterea și dragostea față de

Mântuitorul aveau să decurgă imediat.

Nu vă pot descrie la ce distanță uriașă mi se părea că este Hristos

față de mine. Cu greu mă pot abține să exprim comentariile pe care inima

mea le făcea în mod instinctiv la fiecare propoziție din scrisorile dumnea-

voastră. Tot ceea ce pot spune este că mintea, inima și simțurile mele erau

complet uimite, când am observat că conținutul scrisorilor era atât de con-

trar așteptărilor mele.

Faptul că „inima mea refuza să-L iubească pe Dumnezeu și să-și

pună credința în Hristos”; că „Duhul Sfânt se lupta în mine”; că „știam

doar o părticică din depravarea inimii mele și din pericolul în care se găsea

sufletul meu”; că „eșecul meu de a nutri o recunoștință infinită față de

Mântuitorul și față de dragostea Tatălui, care L-a trimis, izvora din lipsa

de conștientizare a stării mele neajutorate și din lipsa unei inimi drepte

înaintea lui Dumnezeu”; că Îl „căutasem pe Dumnezeu doar cu jumătate

de inimă” – erau lucruri complet inadmisibile credinței mele, căci impresia

mea era că eu eram aproape în întregime pe calea cea bună. De aceea,

reacția mea era când de amuzament, când de dispreț la vederea acestor


= 272 =

acuzații profunde pe care le făceați asupra inimii mele, mai ales la finele

primei scrisori pe care mi-ați adresat-o.

La început, mă gândeam că n-ați înțeles și nu m-ați apreciat corect,

și că erați prea sever cu mine. Totuși, în mod progresiv, convingerea de

păcat a început să pătrundă în inima mea, cu un sentiment pe care nu-l

pot descrie. Este oare adevărat? Oare nu cumva greșesc eu? Este vina mea

că nu Îl iubesc pe Dumnezeu? S-a luptat Duhul Sfânt cu inima mea?

Dar o surpriză mai mare mă aștepta. Remediul dumneavoastră față

de dificultățile mele a fost să mă îndreptați să alerg la Hristos așa cum

eram: „când îți propui să-ți faci inima să simtă, fără să-ți dai seama faci

un efort al auto-neprihănirii”. „Este mult prea greu pentru tine, e imposi-

bil”. „Predă-ți inima lui Dumnezeu așa cum este, nu o poți face mai bună”.

„Tu crezi că ai făcut tot ce ai putut. Tu presupui că ai făcut totul ca să te

mântuiești, și totuși nu ai obținut nimic. Nici nu poți obține. Aleargă

atunci la Hristos, aleargă la Hristos așa cum ești – fără să simți – nevred-

nică. Du-te la Hristos acum”. Așa mi-ați scris.

N-aș putea acum să exprim emoțiile pe care le-am trăit atunci. Ca

să pot exprima asta, aș avea nevoie de un alt instrument, nu de cuvinte.

Să alerg la Hristos? Așa cum sunt? Acum? Să-I dau inima exact așa cum

este? Nu mă gândisem niciodată la Hristos în felul acesta. El fusese întot-

deauna ultimul pe listă, și să alerg la El mai întâi? Să alerg acum? Să mă

opresc din a încerca, și să-L las pe El să facă totul? Imposibil! Nu m-ați

înțeles! Abilitățile și puterile mele păreau zguduite. Am încercat să nu mă

gândesc la asta dar, după câteva zile de tulburări, am venit să vă întâlnesc,

sperând că îmi veți spune ceva diferit, ceva pe baza căruia să pot acționa.

Totuși, remarcile dumneavoastră au fost întotdeauna aceleași. Am fost

foarte dezamăgită și, chiar dacă am ascultat cu respect, în tăcere, în adân-

cul inimii mele mă gândeam că n-aveți nici cea mai mică idee cu privire la

ce am eu nevoie. Am sosit acasă hotărâtă să nu țin cont în niciun fel de

ceea ce mi-ați pus să fac, fiind sigură că nu sunteți conștient de ceea ce ar

fi trebuit să-mi spuneți să fac. Dar eram cu totul greșită, pentru că n-

aveam niciun simțământ corect. Eram atât de departe de Dumnezeu, pe

când eu mă gândeam că totul este bine, cu excepția unui singur lucru care

mă tulbura foarte mult. Ce puteam să fac? Mă gândeam că aveam de făcut


= 273 =

un efort puternic, unul mai mare ca oricând, și mă temeam că o să mor

înainte de a vedea momentul când să împlinesc acel lucru. O, nici nu pot

suporta să mă gândesc la marea tulburată care zguduia sărmana mea

inimă! Pentru mine, trebuia să fac ceva. Am încercat să mă rog, dar mi se

părea că cerul și pământul erau întunecate, atât deasupra, cât și dedesub-

tul meu. Am cercetat Biblia și toate referințele pe care mi le-ați sugerat,

și-am descoperit că fiecare cuvânt pe care mi l-ați spus era susținut de

Scriptură, moment în care am simțit că totul era adevărat. Apoi m-am

mirat că nu mi-ați vorbit în felul acesta până atunci! Eram sigură că nu

vă auzisem vorbind așa în vreuna dintre predicile pe care le-ați avut de-a

lungul anilor, și pe care le-am ascultat cu mult interes. Nu îmi puteam

aminti să fi vorbit în felul acesta în vreuna dintre conversațiile anterioare.

Nu eram conștientă de faptul că văzusem aceste lucruri în Biblie până

atunci. Pentru mine, atâta cât puteam înțelege la acel moment, totul era

complet nou.

O, cum aș putea descrie eforturile mele ineficiente de-a simți dra-

goste pentru Hristos, în acel întuneric dens! Nu-L puteam găsi. Atunci n-

am putut decât să strig: Isuse, Stăpâne, ai milă de mine! I-am cerut atunci

să-mi ia inima în stăpânirea Lui, căci eu nu eram capabilă să I-o predau.”


= 274 =


= 275 =

65

Amânarea, sau

vremea nepotrivită

Într-o seară de duminică, a venit la mine un tânăr imediat ce ne-

am așezat în biserică, și mi-a spus:

„Am acceptat invitația pe care ați făcut-o adesea de la amvon, ca

oricine dorește să discute cu dumneavoastră pe subiectul religiei, să vină

aici.”

„Mă bucur să te văd”, i-am răspuns eu.

„Nu știu ce să spun”, zise el, „dar sunt convins că am ignorat cre-

dința prea multă vreme, și m-am hotărât să nu mai amân.”

„E o decizie bună”, am zis eu. „Iată că acum este vremea potrivită;

iată că acum este ziua mântuirii (2 Corinteni 6:2).”

„Ei bine, dar nu știu dacă acel text mi se potrivește, pentru că…”

„Ba da, se adresează chiar ție”, am zis eu, întrerupându-l.


= 276 =

„Aveam de gând să vă spun, domnule, că nu cred că am ajuns atât

de aproape încât să spun că mântuirea este un lucru care mi se adresează

mie, acum.”

„Păi n-ai spus mai devreme că ești hotărât să nu mai amâni să ca-

peți credința? Din acest motiv ți-am spus și îți repet că acum este vremea

potrivită, astăzi este ziua mântuirii.”

„Dar nu vreau să mă pripesc, domnule.”

„Ar trebui să alergi. Așa spunea David. „Mă gândesc la căile mele,

și îmi îndrept picioarele spre învățăturile Tale. Mă grăbesc, și nu preget

să păzesc poruncile Tale” (Psalmii 119:59-60). Dumnezeu poruncește

acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, iar tu ești unul

dintre aceștia. Dacă ai fi asemenea lui David, adică un om păcătos, te-ai

grăbi și nu ai întârzia să păzești poruncile lui Dumnezeu.”

„Nu cred că sunt într-o stare potrivită a sufletului, așa încât să fiu

să pregătit să devin creștin acum.”

„Te va pune cumva neascultarea față de Dumnezeu într-o stare su-

fletească mai bună? Crezi asta?”

„Păi... nu știu, dar nu cred că am o convingere profundă de păcat.

Știu că sunt un păcătos, împotrivitor lui Dumnezeu, și doresc să mă întorc

la El și să trăiesc o viață diferită.”

„Atunci întoarce-te la El. Acum este momentul potrivit.”

„Dar inima mea este plină de păcat, sunt cu totul greșit. Simt în

viața mea împotrivirea față de Dumnezeu așa cum n-am simțit-o niciodată

până acum.”

„Atunci pocăiește-te și întoarce-te la Dumnezeu chiar acum, câtă

vreme se spune azi.”

„Dar nu cred că pot fi gata atât de repede să vin la credință.”

„Dar spuneai că te-ai hotărât să nu mai amâni, iar eu îți repet că

acum este momentul potrivit.”


= 277 =

„Dar nu m-am gândit cu seriozitate la credința mea niciodată până

duminica trecută.”

„Și vrei să mai amâni câtva timp?”

„Păi… Vreau să fiu pregătit.”

„Și te pregătești acum? Ai încercat acest lucru vreme de o săptă-

mână? Ești mai aproape decât erai duminica trecută?”

„Nu, nu domnule”, spuse el, cu un accent trist, „nu cred că sunt în

vreun fel mai aproape decât eram la început.”

„Nici eu nu cred asta. Și presupun că motivul este că tu nu crezi că

acum este momentul potrivit.”

„Ba da, cred, căci Biblia spune asta.”

„Atunci nu mai aștepta nicio clipă. Pocăiește-te acum. Aleargă acum

la Hristos, cât este vremea potrivită.”

„Nu cred că am suficientă convingere de păcat.”

„Atunci înseamnă că încă nu este vremea potrivită.”

„Dar n-am suficientă credință.”

„Atunci înseamnă că nu este vremea potrivită.”

„Păi… Domnule… eu… eu… ăăăă... Eu nu sunt gata acum.”

„Atunci nu poate fi momentul potrivit acum”.

„Dar mi se pare că este prea repede”, spuse el, apăsat.

„Atunci nu poate fi momentul potrivit, iar Biblia conține o gre-

șeală.”

„Dar, domnule, inima mea nu este pregătită.”

„Atunci nu este momentul potrivit.”

Tânărul a răspuns extrem de tulburat:

„Ce să fac?”


= 278 =

„Pocăiește-te și întoarce-te la Dumnezeu, cu credința în Hristos, ști-

ind că El te va mântui așa cum ești, un păcătos pierdut și nevrednic, căci

acum este vremea potrivită.”

Tânărul mi se părea că este foarte tulburat. Stătea acolo, în liniște,

cu o tulburare evidentă, după care a răspuns în felul următor:

„Este oare posibil ca orice om să se pocăiască, să lepede lumea și să

se întoarcă la Dumnezeu atât de repede, dacă am început să mă gândesc

la acest lucru doar duminica trecută?”

„Acum este vremea potrivită”, am răspuns eu.

El a rămas din nou în acea tăcere, luptându-se în gândurile lui,

după care, după o pauză, m-a întrebat iarăși:

„Este mântuirea oferită acum păcătoșilor?”

„Da, acum. Acum este momentul potrivit, azi este ziua mântuirii.”

„Dar mi se pare că eu nu sunt pregătit să renunț la lume acum.”

„Tocmai asta este piedica ta. Nu ești pregătit, dar acum este mo-

mentul potrivit. Tu dorești să amâni pocăința și convertirea la Hristos

pentru mai târziu, dar acum este momentul potrivit. Tu și Biblia ta sunteți

în dezacord. Și dacă toate celelalte lucruri care ar sta în calea mântuirii

tale ar fi rezolvate, doar acest aspect ar fi suficient ca să reprezinte cea

mai mare problemă. Te implor, prietene, nu mai amâna. Acum este mo-

mentul lui Dumnezeu. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede

de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze” (Luca 9:23). Tu mi-

ai spus că erai hotărât să nu mai amâni pocăința. Eu am bănuit că nu-ți

cunoșteai inima, de aceea ți-am spus că acum este momentul potrivit. Dar

acum s-a dovedit că tu, de fapt, în tot acest timp voiai să amâni venirea la

credință pentru mai târziu.”

„Mi se pare un lucru nepotrivit să forțezi un om să ia hotărârea în

momentul de față”, spuse el, cu un accent de implorare.

„Dacă ai fi un om pe moarte și ai avea doar un ceas de trăit, n-ai

spune asta. Ai fi bucuros ca Biblia să-ți spună „acum este vremea potri-

vită”, în loc să îmi spui că ai nevoie de o săptămână sau o lună ca să te


= 279 =

gândești dacă să alergi la Hristos sau nu. Este o dovadă a îndurării lui

Dumnezeu să poți auzi aceste cuvinte „iată, acum este vremea mântuirii”,

când nu știi dacă vei mai trăi până mâine dimineață.”

„Vreți să vă rugați cu mine?”, spuse el.

M-am rugat cu el, după care ne-am despărțit. Ultimele cuvinte pe

care i le-am spus, pe când ieșea pe ușă, au fost acestea: „Acum este vre-

mea potrivită.”

La o săptămână după aceea, el m-a căutat pentru a-mi spune ce s-

a petrecut cu el:

„Am scăpat de necazul meu. Acum îmi pun nădejdea în Hristos și

sunt împăcat cu Dumnezeu, sau cel puțin așa cred. Duminică seara mă

gândeam că ați fost foarte dur cu mine, când mă tot loveați cu acel text

biblic: „Acum este vremea potrivită”. Pur și simplu nu puteam să scap de

acel gând. M-a urmărit peste tot. Aveam să mă gândesc la un lucru, și-

apoi imediat venea acea idee – „acum este vremea potrivită.” Apoi aveam

să încep să mă gândesc la altceva, și iarăși venea același gând peste mine

– „acum este vremea potrivită”. Așa m-am chinuit vreme de trei zile. Am

încercat să uit de acel text, dar nu puteam. M-am gândit că ar putea exista

și altceva în Biblie, în afara acelui verset, dar, peste tot unde citeam, acel

pasaj avea să îmi vină în minte. M-a necăjit și m-a chinuit. În final, am

început să mă întreb de ce mă chinuia atât de mult acest lucru? Și am

descoperit că la mijloc era faptul că nu doream să fiu mântuit prin Hristos.

Eu încercam să fac ceva prin mine însumi, și tot ceea ce doream era mai

mult timp. Dar totul s-a terminat. Orice lucru pe care l-am încercat a dat

greș. Apoi m-am gândit că, dacă „acum este vremea potrivită”, ar trebui

să merg la Hristos acum, atât de rău pe cât sunt. Așa m-am rugat pentru

îndurarea lui Dumnezeu, și am abandonat totul în mâna Lui.”

Ideea acestui tânăr a fost nouă pentru mine. Niciodată nu mă gân-

disem că, atunci când cineva dorește mai mult timp, cauza este că acea

persoană nu dorește să fie mântuită prin Hristos. Și presupun că argu-

mentul lui este adevărat. Un păcătos care amână este, în esență, un le-

galist. Auto-neprihănirea caută să amâne. Cât de puțin își cunosc propri-

ile inimi cei care tot amână!


= 280 =


= 281 =

66

Influența suferinței fizice

O persoană din parohia mea, mamă într-o familie, era bolnavă și

am trecut să o vizitez. În discuția cu ea, am descoperit că inima ei era

zdrobită de întuneric și groază. Am prelungit conversația, sperând să fiu

capabil să-i prezint adevărul divin, așa încât să vadă câtuși de puțină

lumină și să capete un pic de mângâiere din promisiunile lui Dumnezeu

sau, dacă nu reușeam asta, măcar să descopăr care era cauza întuneri-

cului ei spiritual. Dar totul a fost în zadar. Am lăsat-o în același întune-

ric, fără să descopăr cauza.

După scurt timp, am vizitat-o pentru a doua oară. Era în aceeași

stare.

„Întuneric! Întuneric! Totul este întuneric!”, spunea ea, ca răspuns

la întrebările mele.

„Nu mai am mult de trăit, și nu sunt sigură dacă m-am pregătit

pentru moarte.”

Femeia plângea în agonia ei. Am îndreptat-o către Hristos și i-am

prezentat promisiunile Lui. I-am explicat justificarea prin credința în

Isus Hristos, starea depravată a păcătoșilor, mântuirea prin harul fără

plată, oferta și lucrarea Duhului Sfânt, ca și disponibilitatea și dorința


= 282 =

lui Hristos de a-i primi pe toți cei care vin la El. Cu toate acestea, femeia

aceea doar plângea și se văicărea.

Am discutat cu ea în mai multe circumstanțe, dar cu același rezul-

tat. Nu puteam să identific ce anume se petrecuse în viața ei religioasă

de dinainte de-a se îmbolnăvi, dar ea disprețuia tot ce trăise mai înainte,

și socotea totul ca pe o amăgire.

Atunci când am tratat-o ca pe unul care se lepădase de credință, și

am făcut referire la ceea ce Sfânta Scriptură spunea acestor persoane,

invitându-le să se întoarcă la Dumnezeul lor, caracterul prietenos și fără

plată al invitațiilor păreau să o necăjească. Atunci când am tratat-o ca

pe o credincioasă, ca pe un copil al lui Dumnezeu, care se afla într-o

perioadă de încercare, sau de la care Tatăl ceresc a îndepărtat pentru

câtva timp lumina feței Sale, din motive pe care nu le putem explica -

poate pentru a-Și arăta suveranitatea, poate pentru a ne învăța depen-

dența de El, poate pentru a stârni eforturile noastre de a ne apropia tot

mai mult de El, poate pentru a ne învăța lecții mai profunde despre cre-

dință sau pentru a ne da experiențe mai bogate de credință, permițând

acestor încercări să vină peste noi într-un fel în care noi nu îl înțelegem

– toate aceste idei păreau mai degrabă să-i crească starea de neliniște.

Dacă o tratam ca pe o păcătoasă încăpățânată în nepocăința ei, obțineam

același rezultat. Întunericul, întristarea și disperarea păreau să pună

stăpânire peste sufletul ei.

După ce am observat că a rămas în această stare mai multe luni la

rând, am vizitat-o și, spre surprinderea mea, am descoperit-o într-o

stare de calm. Disperarea și tulburarea erau înlocuite cu nădejdea și fe-

ricirea sufletească. Ea putea să-și pună credința în Dumnezeu, putea să

se supună voii Lui, se bucura că este în mâinile Lui, și putea să se odih-

nească în suficiența Mântuitorului ei. „Isus este al meu”, spunea ea, „iar

eu sunt fericită să fiu a Lui.”

La trei zile după aceasta, când am vizitat-o din nou, lumina se de-

părtase iarăși de ea, și se întorsese la întunericul și disperarea anteri-

oare. După alte câteva zile, am descoperit-o calmă și plină de nădejde,


= 283 =

iar la alte câteva zile, am găsit-o în același întuneric și în aceeași tulbu-

rare ca la început. Astfel, vreme de câteva luni, starea ei alterna între

tulburare și fericire, așa că nu puteam înțelege de ce. I-am studiat cazul

și am încercat în orice modalitate posibilă să descopăr de ce era lovită în

felul acesta, navigând între nădejde și frică. Dar am studiat în zadar.

După o vreme, pe când discutam cu ea într-o dimineață, când se

afla într-una din situațiile ei fericite, mi-am amintit că, de fiecare dată

când am văzut-o fericită, se întâmpla dimineața, și de fiecare dată când

am găsit-o în necaz și întuneric, era după-amiaza. I-am menționat acest

fapt, și i-am cerut să se gândească dacă situația ei fusese întotdeauna

așa. Ea a recunoscut faptul acesta, dar n-a încercat să-l explice în niciun

fel. I-am arătat că acesta putea fi rezultatul stării ei fizice. În fiecare

dimineață, când se trezea și nu simțea durere, gândurile ei erau clare și

starea sufletului era confortabilă. Așa își continua activitatea până

aproape la prânz, când durerea de cap se întorcea, și pacea inimii ei dis-

părea. Aceasta era experiența ei de săptămâni la rând și, după ce i-am

explicat faptul că tulburările ei spirituale erau rezultatul stării ei fizice,

ea a rămas mulțumită și a recunoscut că explicația era corectă. Dar, la o

săptămână după aceea, când am vizitat-o după amiaza, am descoperit-o

la fel de tulburată, dar a respins explicația mea. Nu putea fi determinată

să creadă faptul că starea ei de tulburare se datora bolii de care suferea.

Și așa au stat lucrurile după aceea, săptămână de săptămână. Avea o

stare bucuroasă și plină de speranță în fiecare dimineață, după care tre-

cea prin disperare în fiecare după-amiază. Dimineața, ea avea să creadă

că problemele de după-amiază erau cauzate de suferința trupească, dar

după-amiaza avea să nege complet acest lucru.

La câteva săptămâni înainte de moartea ei, când starea trupească

a început să se agraveze, toată starea ei de întuneric a dispărut, iar inima

ei a continuat să fie luminoasă vreme de 24 de ore pe zi, și în final a

murit în pace, cu nădejdea deplină a nemuririi binecuvântate prin Dom-

nul nostru Isus Hristos.

Întristarea și depresia nu izvorăsc întotdeauna din aceeași cauză.

Este dificil să le tratezi, dar există un principiu esențial, care mi-a fost

foarte util și pe care îl voi ilustra în schița ce urmează.


= 284 =


= 285 =

67

Tratarea depresiei

În urma vizitării celor bolnavi din parohia mea, am cunoscut o

femeie despre care nu știam prea multe lucruri. Ea se afla într-o stare

foarte tulburată în sufletul ei.

„Sunt o păcătoasă”, spunea ea, „sunt cea mai ticăloasă dintre pă-

cătoși! Va trebui să mă întâlnesc în curând cu Dumnezeul meu, și nu m-

am pregătit deloc pentru asta! Nu văd înaintea mea nimic altceva decât

mânia Lui, mânia Lui veșnică și înfricoșătoare! Văd și simt aceste lucruri

chiar în aceste clipe, în străfundul sufletului meu! Îmi secătuiește sufletul!

Dumnezeu m-a blestemat chiar acum și, o, cum voi putea suporta bleste-

mul Lui veșnic, când mă va arunca pe vecie din prezența Sa!”

„Dumnezeu este îndurător, doamnă”, am răspuns eu.

„Știu că este îndurător, domnule, dar eu am batjocorit îndurarea

Lui, iar acest gând îmi chinuie sufletul acum! Dacă El n-ar fi avut îndurare,

m-ar fi zdrobit și m-ar fi adus imediat în prezența Lui, ar fi revărsat asu-

pra mea blestemul Legii și acest lucru n-ar fi fost nici măcar pe jumătate

cât este Iadul care m-așteaptă! Dar nu pot suporta, nu pot suporta bleste-

mul Legii și blestemul Evangheliei! Trebuie să dau socoteală înaintea

Domnului Isus Hristos pentru că am batjocorit invitațiile Lui! Mi-am astu-


= 286 =

pat urechile față de toate chemările Lui blânde! Am călcat în picioare sân-

gele legământului, iar în curând mă voi înfățișa înaintea Lui, cu picioarele

umezite în sângele Lui, în loc să am inima stropită cu sângele Lui!”

Femeia aceasta plângea și se văicărea, ca și cum s-ar fi aflat pe

buza prăpastiei.

„Doamnă, nu este nevoie să te înfățișezi în felul acesta înaintea Lui.

Aceleași invitații ale îndurării îți sunt făcute și astăzi, așa cum ți-au fost

făcute și mai înainte. Același tron de har este încă deschis în ceruri, și

același Dumnezeu stă pe el, același Hristos domnește ca Mijlocitor, și ace-

lași Duh este încă promis celor care Îl cer. Invitația din partea lui Dumne-

zeu este la fel de deschisă înaintea păcătoșilor: „celui ce îi este sete, să

vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Apocalipsa 22:17).”

„Știu asta, domnule, cunosc foarte bine acest lucru. Tocmai în asta

constă povara tulburării mele – invitația este fără plată, dar eu n-am

inima să o accept! Dacă invitația ar fi fost însoțită de niște condiții dificile,

cred că aș fi putut să mă scuz, măcar în parte, pentru că n-aș fi acceptat-

o. Dar ea este fără plată și, nebună cum sunt, mi-am închis inima împo-

triva ei în toate zilele vieții mele, și chiar acum sunt răzvrătită și necre-

dincioasă. O, inima mea este lipsită de simțăminte, de parcă aș avea inima

unui animal! Nu poate simți nimic! Este mai împietrită decât pietrele de

moară!”

„Să știi că eu sunt bucuros că simți toate aceste lucruri, pentru că

asta te pregătește să înțelegi promisiunea: „Vă voi da o inimă nouă, și voi

pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, și vă

voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26). Dumnezeu spune aceste lucruri,

și cred că poți observa că face această promisiune tocmai pentru inimi ca

a ta”.

„O, mi-aș dori să pot crede asta! Inima mea nu vrea să creadă. Ea

nu vrea să Îl creadă pe Dumnezeu. Îl face mincinos, pentru că ea nu crede

mărturia pe care El o face cu privire la Fiul Său!”

„Doamnă, gândește-te pentru o clipă: dacă nu crezi acea mărturie,

nu poți să fii tulburată cu privire la necredința ta. Dacă ai fi înfometată și


= 287 =

dacă n-ai crede că ar exista hrană pe pământ, n-ai putea fi necăjită pentru

că n-ai fi crezut că există suficientă mâncare. Ai putea să fii necăjită pen-

tru că nu există mâncare, dar nu poți fi necăjită pentru că n-ai crede că

există mâncare. Nu cred că vrei să crezi într-o minciună, sau ceea ce tu

pretinzi că este o minciună.”

„N-am nicio îndoială, domnule, cu privire la adevărul Cuvântului

lui Dumnezeu, dar inima mea pur și simplu nu îl crede. Nu pot să cred. N-

am credință.”

„A existat vreodată vreun moment în care crezi că ai avut credință?”

„Da, așa credeam eu, dar eram amăgită. Am făcut o mărturie falsă

a credinței. Am profanat Cina Domnului! Când eram tânără, în Scoția, am

participat la Cina Domnului de câte ori am putut. Dar acum conștientizez

că n-am fost decât o pretinsă creștină – una dintre fecioarele neînțelepte.

Vreme de 40 de ani am participat ca membră în biserică, iar acum, când

zilele mele sunt pe ducă, Domnul este încruntat împotriva mea, datorită

păcatului meu. Simt acest lucru, îl simt. Mânia Lui apasă greu asupra su-

fletului meu! Știu că nu sunt decât o ipocrită, iar El este încruntat asupra

mea cu mânia Lui îngrozitoare!”

„De câtă vreme ai descoperit că nu ai credința adevărată?”

„Am suspectat acest lucru de multe ori, dar n-am fost niciodată pe

deplin convinsă de asta până când m-am îmbolnăvit.”

„Dar înainte să te îmbolnăvești te-ai bucurat de nădejdea mângâie-

toare în Hristos?”

„Așa credeam eu, și aproape întotdeauna mă bucuram după ce par-

ticipam la Cină și la biserică. Chiar la prima Cină, a fost o zi foarte so-

lemnă pentru mine, deosebită. Încă nu eram căsătorită pe atunci, aveam

aproape 20 de ani, iar părinții și predicatorul m-au îndemnat să ascult de

chemarea lui Dumnezeu și, după o bătălie îndelungată cu inima mea rea

și după multă rugăciune, am crezut că eram pregătită. Dar n-am făcut

altceva decât să-mi înșel propriul suflet! Și de atunci am tot trăit în


= 288 =

această amăgire, iar Dumnezeu mă umple acum cu groaza Lui! Îl voi în-

tâlni în curând, și El mă va zdrobi!” Apoi, femeia aceasta, a izbucnit în

plâns, de ți se rupea inima de milă văzând-o.

„Ai trăit o viață de rugăciune de când ai venit prima dată la Cina

Domnului?”

„Da, m-am rugat zi și noapte, m-am rugat în fiecare dimineață și în

fiecare seară, dar acum pot vedea că nu m-am rugat niciodată după voia

Lui.”

„Te pocăiești de păcatele tale? Îți deplângi păcatele?”

„Da, îmi pare rău de ele, dar tot ce fac este să arunc o privire înfri-

coșată la judecata Lui înfiorătoare. Sufletul meu este chinuit! Dumnezeu

mă va lepăda! Voi fi pierdută pe vecie! Pierdută! Pierdută!”

„Adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice:

„Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși” (1 Timotei

1:15).”

„Vă cred, domnule, El este un mare și glorios Mântuitor.”

„Mântuitorul tău, doamnă, dacă vrei ca El să fie Mântuitor pentru

tine”.

„Nu, domnule, nu al meu, nu al meu”, și a izbucnit din nou în la-

crimi.

„Ba da, doamnă, al dumitale, dacă îți dorești asta. El te invită, este

bucuros să te primească. Poate fi al tău chiar acum, imediat, dacă Îl pri-

mești și te odihnești în El, așa cum îți este oferit în Evanghelie. Poate fi al

tău, dacă nu L-ai primit niciodată până acum. Poate fi al tău chiar dacă ai

profanat legământul Lui, așa cum spui, vreme de 40 de ani. Tot ceea ce

trebuie să faci e să crezi în El, cu pocăință și smerenie. Hristos este mai

mare decât păcatul tău.”

Pe când rosteam aceste cuvinte, ea a continuat să repete cuvântul,

„nu, nu, nu, nu”, plângând zgomotos. Atunci i-am spus:

„Doamnă, dă-mi voie să te implor să mă asculți cu calm.”


= 289 =

„Voi încerca, domnule.”

„Ceea ce îți voi spune este Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul Lui. Îți

pot spune că Isus Hristos este de partea ta. El îți este oferit de către Dum-

nezeul cerului. El îți propune ca El să fie Profetul, Preotul și Împăratul

tău, să facă pentru tine tot ceea ce are nevoie orice păcătos ca să fie mân-

tuit. El este un Mântuitor atotsuficient. Având în vedere vrednicia Lui,

îndrăznesc să îți confrunt disperarea. Mântuirea este prin har, prin harul

lui Dumnezeu, prin harul care operează în dragostea infinită a lui Dumne-

zeu și prin smerirea infinită a Fiului Său. Aici se găsește plinătatea, pli-

nătatea lui Dumnezeu. „Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine

crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Romani 10:4). Isus Hristos nu

a ratat să-Și atingă obiectivul atunci când a luat asupra Lui lucrarea de

răscumpărare a păcătoșilor. El Și-a împlinit bine lucrarea. Dragostea Lui

L-a adus din ceruri pe pământ, și L-a trecut pe toată calea smeririi Lui, de

când s-a născut și până când a murit pe cruce. El a luat blestemul asupra

Lui, pentru ca păcătoșii să fie eliberați. El, Împăratul slavei, domnește în

ceruri, iar păcătoșii Îl pot întâlni acolo.”

„Fără îndoială, domnule, El este un Domn minunat. El a făcut toate

lucrurile bune. Sunt bucuroasă că El este pe tron și stăpânește peste uni-

vers. Atunci când surprind până și un crâmpei din gloria Lui, inima mea

se bucură.”

„Iar gloria Lui stă în har, doamnă, și cu un astfel de har te invită să

arunci toate îngrijorările tale asupra Lui, căci El îngrijește de tine.”

„Îl laud pentru asta, Îl voi lăuda pe vecie. Mă bucur că Hristos este

Domn peste univers.”

În momentele respective, mi s-a părut că femeia aceasta își

pierduse din starea de tulburare. Devenise mai calmă, și a continuat să

vorbească despre dragostea lui Dumnezeu, și despre starea înălțată a lui

Isus Hristos, vreme de câteva minute. Mi-a cerut să mă rog alături de ea,

și să-L laud pe Dumnezeu pentru harul Lui minunat. După ce m-am ru-

gat, am plecat, suspectând că starea ei de tulburare fusese una tempo-

rară, și că nu se va întoarce.


= 290 =

Atunci când am vizitat-o în săptămâna următoare, așa cum m-a

rugat, am găsit-o în aceeași stare de depresie profundă ca și săptămâna

trecută. Ea continua să vorbească despre persoana ei, și tot ceea ce spu-

nea nu făcea decât să-i agraveze anxietatea.

Am vizitat-o de mai multe ori, și de fiecare dată am găsit-o în de-

presie, iar uneori, când plecam, rămânea bucuroasă, alteori tristă. N-aș

putea socoti fiecare caz în parte, pentru a spune dacă o lăsam mai de-

grabă bucuroasă sau mai degrabă tristă.

Cu timpul, am început să mă gândesc la diferitele discuții pe care

le avusesem cu ea, și am văzut că starea ei se calma, dacă nu chiar deve-

nea fericită, oridecâteori îi distrăgeam gândurile de la propria persoană,

pentru a i le aținti la subiecte precum Dumnezeu, Hristos, dragostea răs-

cumpărătoare, legământul harului, suferințele Răscumpărătorului, atri-

butele divine sau gloria lui Dumnezeu. După aceea, am încercat acest

experiment frecvent, și rezultatul era întotdeauna același. În final, i-am

vorbit despre aceste lucruri.

„ O, da, domnule”, spuse ea, „știu asta foarte bine. Așa s-au petre-

cut lucrurile cu mine de fiecare dată, încă de la momentul când am parti-

cipat pentru prima dată la Cină. Dacă îmi ațintesc gândurile la Dumnezeul

și Mântuitorul meu, la legământul Lui, atunci pot fi liniștită. Dar cum aș

putea avea odihnă, dacă n-am credință?”

„Dar, doamnă, îți amintești ce anume era ceea ce îți aducea lumină,

în ceasurile întristării tale? Nu poți să te folosești de aceleași lucruri care

îți aduceau lumina, și astfel s-ajungi la lumină și acum?”

„O, domnule, nu pot vedea soarele prin norii groși. Dumnezeu se

ascunde și nu-L pot găsi. De aceea, ajung să cad în întristare. Știu că Sa-

tana este cel care mă duce la disperare. El aruncă spre mine săgețile lui

înfocate, și sărmanul meu suflet tremură de anxietate. Nu pot să nu tre-

mur, știind că Satana este cel care face asta. Atunci am astfel de îndoieli

groaznice, astfel de ispite oribile care îmi sfârtecă sufletul, astfel de gân-

duri de blasfemie, încât mă simt amenințată de gândul că Dumnezeu mă

va lepăda.”


= 291 =

Această femeie nu s-a recuperat niciodată din boala ei dar, în ul-

timele zece săptămâni de viață, experiența ei a fost toată numai strălu-

cire. N-a avut nicio îndoială, nicio temere, ci a fost toată numai pace și

bucurie. Făcând aluzie la acest lucru, ea mi-a spus:

„Dumnezeu nu l-a lăsat pe vrăjmaș să mă mai chinuie. Hristos l-a

izolat departe de mine și, astfel, am regăsit promisiunile binecuvântate

care sunt o mângâiere pentru sufletul meu. Așa alerg la El. Alerg la Hris-

tos, și mă ascund în El. Mă aștept ca El să vină din nou și să mă primească

la Sine, așa încât să fiu cu El, acolo unde este El. Atunci voi privi la slava

Lui, iar Satana nu mă va mai chinui niciodată.”

Și femeia aceasta a murit în pace.

Există o diferență între tulburarea și depresia unui credincios, și

cea a unui necredincios. Un credincios care trece prin depresie are cre-

dință. Aceasta doar trebuie să fie exersată din nou, iar depresia lui se va

risipi. El ajunge să cadă în depresie pentru că a pierdut din vedere obi-

ectele credinței lui și și-a ațintit privirea asupra propriei persoane și

asupra păcatelor proprii. Atunci când obiectul credinței este adus din

nou înaintea ochilor lui, și devine iar realitate pentru el, o realitate in-

dubitabilă, credința aceasta îl revigorează. El doar are nevoie să-și ațin-

tească mereu ochii asupra lor.

Disperarea și depresia unui necredincios este diferită. El nu cade

în depresie pentru că ar fi pierdut din vedere obiectele credinței, căci el

n-a avut niciodată vreo credință și, astfel, în inima lui nu există nicio

pregătire pentru a primi cu bucurie doctrinele harului, ale iertării fără

plată, ale răscumpărării prin sângele lui Hristos, ale vieții veșnice oferită

păcătoșilor. Aceste lucruri nu sunt realități pentru el. Credința lui nu le-

a primit niciodată. De aceea, atunci când acesta trece prin depresie, când

se uită la ticăloșia lui sau la Dumnezeu, el nu vede decât întuneric. Dra-

gostea și îndurarea lui Dumnezeu, moartea lui Hristos și răscumpărarea

sunt pentru el lucruri la fel de întunecate pe cât este sufletul lui. Nici

măcar nu conștientizează aceste lucruri, cu atât mai puțin să le pri-

mească pentru sine și să le folosească în disperarea lui. În auto-neprihă-

nirea sufletului lui, el cade în disperare, pentru că se vede pe sine prea


= 292 =

vinovat pentru a fi iertat. El este doar un simplu legalist, căci vede numai

Legea, nu-L vede și pe Hristos.

Dar există o singură cale prin care putem să îi tratăm pe credinci-

oși și pe necredincioși deopotrivă în depresia lor. Toți trebuie să pri-

vească la Hristos și doar la Hristos, care este la dispoziția lor, atotsufi-

cient și fără plată. Un credincios are un fel de pregătire, o bază pentru a

face lucrul acesta, pe când un necredincios are o reținere încăpățânată.

El se gândește doar la sine și la păcat. Nimic nu poate egala întristarea

lui, și nimic nu este la fel de monoton. Un om întristat, lăsat să-și facă

de cap, în puterea întristării lui, nu va putea să își imagineze niciun gând

nou cale de o lună de zile. Gândurile lui vor merge ca în interiorul unui

cerc, în același cerc întunecat. Acest lucru nu-i va putea face niciun bine.

El trebuie să fie scos din acea gândire circulară.

Depresia își are adesea originea în cauze și suferințe medicale mai

mult decât în orice alte cauze. Sistemul nervos dat peste cap este origi-

nea multor stări de disperare spirituală, atunci când acea persoană nici

măcar nu suspectează acest lucru. Apoi, trebuie să știm că trupul și min-

tea au o influență reciprocă unul asupra altuia, și este dificil să spui care

exercită o influență mai mare. Medicul este adesea blamat, când greșeala

se poate să aparțină predicatorului. Și invers. Depresia nu aduce nicio-

dată beneficii trupului sau sufletului. Noi suntem mântuiți în nădejde.


= 293 =

68

Prezența necunoscută

a Duhului

Într-o dimineață, pe când treceam pe o stradă, am văzut-o pe o

doamnă care locuia în parohia mea cum tocmai pleca de acasă, și am

presupus că va fi absentă de acasă pentru un ceas sau mai mult. În fami-

lie mai era o tânără foarte frumoasă și care-și câștigase o reputație de a

se îmbrăca constant la modă, căreia îi vorbisem de câteva ori pe tema

credinței, dar cu care nu avusesem niciodată oportunitatea de a vorbi

personal. Mă gândeam că este deranjată și întrucâtva confuză datorită

prezenței mamei ei, oridecâteori îi menționasem subiectul credinței și,

de aceea, m-am bucurat să mă folosesc de această oportunitate ca să o

întâlnesc personal, oportunitate care nu mi-ar fi fost acordată, așa cum

credeam eu, de către mama ei.

Am sunat la ușă, iar tânăra m-a invitat de îndată în sufragerie.

Pentru moment, m-am simțit cumva deranjat în mine însumi, pentru că

mă aventurasem pe neașteptate, fără să anunț mai dinainte că urmează

să fac acea vizită, așa cum consideram că este înțelept să procedez. Mă

așteptam la o primire rece, dacă nu chiar la un refuz. Mi se părea o tâ-

nără foarte nepăsătoare și volatilă. Mă gândeam că nu va fi dornică să


= 294 =

mă lase să vorbesc despre credință, și ideea că mare parte a discuției

avea să depindă de maniera în care o începeam m-a tulburat pentru un

moment. Dar am ajuns în curând la concluzia că am fost onest și cinstit

în dorința mea, că aveam o reputație de om deschis, și voiam să-i spun

de la bun început care era intenția vizitei mele. Am făcut acest lucru, în

cea mai directă modalitate posibilă.

„Sunt foarte bucuroasă să vă văd”, răspunse tânăra. „Am dorit să

vă întâlnesc de multă vreme, căci voiam să vă povestesc despre simțămin-

tele mele. Vă mulțumesc că v-ați gândit la mine și că ați fost atât de bun

să mă vizitați. Am trecut pe lângă locuința dumneavoastră de multe ori,

și știu că invitaseți adeseori persoane ca mine, dar n-am avut curajul să

bat la ușă, căci nu știam ce să vă spun. Acum sunt tare necăjită și nu știu

ce să fac, dar sunt foarte bucuroasă că am această oportunitate.”

Și-a deschis apoi inima față de mine cu cea mai mare încredere și

franchețe. Printre altele, ea mi-a spus:

„Știu că am fost o fată foarte nepăsătoare”, în timp ce vocea îi tre-

mura și lacrimile păreau să îi mijească la ochi. „M-am dedicat modei și

am făcut multe lucruri pe care le-ați condamna, dar aș vrea să știți că,

deși am făcut lucrurile acestea, inima mea nu era acolo. Eu nu cred că sunt

așa cum mă văd oamenii, sau poate chiar așa cum credeți dumneavoastră.

Știu că am o inimă rea, că am uitat prea multă vreme de Dumnezeu, dar

adesea m-am mirat de ce se întâmplă în mine, ca să îi determine pe prie-

tenii mei credincioși să se gândească că nu-mi pasă de nimic altceva de-

cât…”, și imediat s-a ridicat de pe scaun, și-a acoperit fața cu mâinile, a

ieșit în grabă din încăpere și s-a pus pe plâns, suspinând cu glas tare.

După câteva momente, s-a întors.

„Știu că mă veți ierta pentru acest gest”, spuse ea, în timp ce lacri-

mile îi curgeau în continuare pe obraji, „căci nu doresc să aduc nicio

scuză pentru păcatele mele, și nici nu vreau să vă învinovățesc pe dum-

neavoastră sau pe altcineva pentru că v-ați gândit că sunt nepăsătoare.

Dar de un lucru sunt sigură: vreau să fiu condusă pe calea luminoasă, sunt

gata să fac tot ce îmi veți spune. Sper că mai pot fi mântuită.”


= 295 =

„Cu siguranță că poți, copila mea.”

„Atunci spuneți-mi, domnule, ce să fac?”

I-am spus și apoi am plecat, văzând în ea una dintre cele mai bla-

jine și mai afectuoase ființe pe care le-am întâlnit vreodată.

Pe când mi-am luat rămas bun și am ajuns din nou pe stradă, mi-

am reluat vechiul obicei de a medita la discuția avută. Prima emoție a

fost aceea de bucurie, cea de-a doua de rușine, căci mă rușinam de mine

însumi, fiindcă mă gândisem la această tânără foarte diferit de felul în

care ea merita să mă gândesc la ea, și că ar fi trebuit să mă apropii mai

demult de ea, și să îmi deschid gura cu mai multă credință în Dumnezeu.

Următorul gând a fost acela că influențele Duhului Sfânt sunt mult mai

des întâlnite decât ne imaginăm noi. Dumnezeu face adesea lucruri pen-

tru care noi nu-I acordăm creditul cum se cuvine. Influențele Duhului

Sfânt sunt mult mai răspândite decât ne permite necredința noastră să

gândim.

Apoi mintea mi-a fost dusă la gândul că ar putea exista mulți alții

din parohia mea care să mă primească cu un zâmbet de bun venit și de

nerăbdare, așa încât să fie călăuziți pe calea luminii. M-am oprit în dru-

mul meu, și m-am uitat în jurul meu după o altă casă la ușa căreia să bat.

Am văzut una, am bătut la ușă, și i-am cerut să stea de vorbă cu mine

celei mai mari dintre două surori, o fată în vârstă de aproape 19 ani,

cunoscând că și ea era celebră pentru ușurătatea comportamentului. Tâ-

năra m-a întâlnit imediat, și i-am spus pe loc de ce o vizitasem.

„Și eu vă mulțumesc că ați venit”, spuse ea. „Mă bucur că mi-ați

vorbit despre credință. De ce nu ați făcut lucrul acesta până acum? Eu nu

mă simțeam suficient de curajoasă să bat la ușa casei dumneavoastră. Știu

că este responsabilitatea mea să-L caut pe Hristos și vreau să fiu creș-

tină.”

După o conversație purtată cu ea, în decursul căreia a fost foarte

deschisă și serioasă, am cerut să vorbesc cu sora ei.

„Da, domnule, o voi chema. Chiar doream să vă rog să îi vorbiți și

ei, dar să nu spuneți încă nimic despre mine.”


= 296 =

În curând a sosit și sora ei și, când cea mai mare era pe punctul de

a părăsi camera, am implorat-o pe cea mică să-i permită surorii ei să

rămână, spunându-i și acesteia de ce venisem să le vorbesc. Ea și-a dat

consimțământul, și sora cea mare a rămas la discuție, cred eu, bucu-

roasă.

Apoi i-am explicat celei mai tinere mesajul meu, și după ce i-am

vorbit despre starea sufletească a ei ca păcătoasă, explicându-i îndura-

rea lui Dumnezeu prin Isus Hristos, am îndemnat-o să accepte mântuirea

oferită, moment în care ea a devenit puternic afectată, a pălit la față, și-

a acoperit fața cu mâinile și, suspinând adânc, a replicat: „voi încerca să-

L caut pe Dumnezeu”. Sora mai mare, care se așezase delicat în spatele

ei, ca să nu poată fi văzută, și-a adus palmele împreună, copleșită de

emoții, și-a ridicat ochii spre cer, în timp ce lacrimi de fericire curgeau

din ochii ei, pe când stătea acolo în liniște și asculta la discuția noastră.

M-am rugat alături de ele, și din nou am ajuns pe stradă.

Am intrat imediat într-o altă casă, în aceeași manieră și pentru

același motiv ca mai înainte, și un alt păcătos neconvertit m-a întâmpi-

nat cu aceeași atitudine amestecată de bucurie și nerăbdare, manifes-

tând aceeași dorință de a-L căuta pe Domnul.

Până în momentele acelea, lepădasem orice gând că voi mai avea

timp să-mi pregătesc predica pentru serviciul bisericii din acea seară,

pentru că descoperisem printre consătenii mei neconvertiți atâtea su-

flete pregătite și atâta dorință de a mă întâlni. De aceea, am considerat

că este de datoria mea să las studiul și predicile deoparte pentru un timp,

și să mă încred în Dumnezeu pentru pregătirea lor, așa încât să fiu ca-

pabil să vin înaintea poporului lui Dumnezeu cum se cuvine. De aceea,

am mers într-o altă casă, am avut o altă discuție cu o tânără care mi-a

spus că nu acordase niciodată vreo atenție specială ofertei Evangheliei,

dar mi-a spus că „nu doresc să mai amân niciun pic” și că „voi acorda

toată atenția mântuirii mele, domnule, de acum înainte.”

Iată așadar, cum am găsit cinci suflete tinere în decursul a doar

câteva ore, toate fiind gata să devină creștine. Și toate au ajuns în scurt

timp beneficiarele fericite ale harului, iar în decurs de șase luni de la


= 297 =

acea dimineață, au fost primite ca membre ale bisericii. Le cunosc pe

toate îndeaproape de ani de zile ca pe niște creștine fericite și pline de

duhul rugăciunii.

Cercetările Duhului Sfânt sunt mult mai răspândite decât ne ima-

ginăm noi. Dacă păcătoșii neconvertiți s-ar folosi de aceste chemări tai-

nice, niciunul n-ar ajunge pierdut. Aceste persoane fuseseră trezite di-

nainte de lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Probabil că ele s-ar fi întors

înapoi la starea de indiferență dacă seriozitatea lor nu ar fi fost desco-

perită și confirmată. De aceea, este important să căutăm să veghem asu-

pra sufletelor, ca să le chemăm la timp la Dumnezeu.


= 298 =


= 299 =

69

Vine trezirea

O femeie în vârstă, membră din biserica mea și pe care o întâl-

neam frecvent, mi s-a părut la un moment dat că are un interes mai mult

decât obișnuit cu privire la înaintarea credinței și, oridecâteori o întâl-

neam, avea ceva de spus cu privire la succesul Evangheliei. Inima ei pă-

rea să fie legată de creșterea bisericii. Adesea mă întreba: „Mai vin tinerii

noștri la Hristos?”

Într-o zi, pe când treceam pe lângă casa ei, m-a rugat să fac un

popas. Spunea ea: „V-am cerut să intrați pentru că vreau să vă spun că

vine trezirea.”

„De unde știți asta?”, am replicat eu.

„Vom avea o trezire aici”, spuse ea, „înainte de sfârșitul anului.”

„Dar de unde știți asta?”, am spus eu.

„Vai de mine”, spuse ea, „să nu credeți că sunt unul dintre cei care

se consideră favorizați ai Domnului, ca și cum ar fi inspirați. Nu sunt deloc

o persoană de genul acela, în niciun caz. Dar am credință, am ochi și urechi

deschise și, pe deasupra, cred în puterea rugăciunii. Sper să nu considerați

că sunt prea sigură pe mine, dar vreau să vă spun că trezirea vine, și nu

știu acest lucru datorită vreunui miracol, nici pentru că aș fi mai bună


= 300 =

decât alți oameni sau mai aproape de Dumnezeu. Dar, de-o bucată de

vreme, în fiecare zi când ies în grădină, îl aud pe acel diacon bătrân” –

spuse ea, arătând cu degetul către casa lui – „în timpul de rugăciune din

camera sa, când el crede că nimeni nu-l aude. Fereastra lui este deschisă

puțin spre grădina mea, și îl aud cum se roagă acolo zilnic. El nu poate să

iasă prea des din casă, pentru că nu mai are decât un picior, așa cum bine

știți, dar, dacă nu mai poate lucra, poate să se roage, iar rugăciunea lui

va fi ascultată. Sunt sigură că vine trezirea, și n-aș fi deloc surprinsă s-

aud că unii dintre copiii lui vor fi convertiți. Nu sunt atât de nebună să

cred că sunt vreun profet, sau să mă gândesc că știu tainele Domnului. Nu

sunt dintre acei fanatici. Dar țineți minte, vă spun că vine trezirea. Dum-

nezeu răspunde la rugăciuni. Veți vedea asta.”

Și cu adevărat a venit trezirea. Înainte să se sfârșească acel an,

mai mult de o sută de persoane din acea parohie au ajuns la nădejdea

vieții veșnice, fiind născuți din Duhul Sfânt. Printre ei se aflau doi copii

ai acelui bătrân om al rugăciunii și un nepot al acestei femei care credea

în puterea rugăciunii.

N-a fost nicio minune în inspirația acestei femei în vârstă. Ea s-a

folosit doar de credință și de observațiile ei atente. „Dumnezeu răspunde

la rugăciune”, spunea ea, și a observat că erau înălțate rugăciuni fier-

binți, rugăciuni la care Dumnezeu răspunsese anterior.

Interesant este că ea nu a fost singura care s-a așteptat la trezire.

Și alții și-au exprimat aceeași încredere, în aproape aceeași perioadă și

din același motiv. Unul dintre ei mi-a spus: „Am observat cum se roagă

frații la întâlnirea de rugăciune care are loc în sala școlii de pe strada

Podului, în fiecare seară de marți”. Dumnezeu răspunde la rugăciune.

În decursul ultimilor 25 de ani s-a predicat și s-a publicat multă

învățătură nebunească, fanatică și rea legată de rugăciunea pentru tre-

zire. Oamenii au susținut că rugăciunea cu credință va produce trezire

în orice vreme și în orice loc. Iar rugăciunile înălțate pe baza acelor prin-

cipii erau șocante doar dacă te gândești la conținutul lor. În același timp,

așa-zisele treziri, niște mișcări fanatice, care au urmat acestor rugă-


= 301 =

ciuni, au fost niște înșelătorii de neconceput. Un spirit zgomotos și-a fă-

cut loc în biserică și au urmat convertiri false, înșelând pe mulți. Un pre-

dicator cu destulă notorietate spunea congregației lui: „Acești oameni mă

acuză că încerc să pun de-o trezire aici și că lansez o altă trezire acolo,

dar așa vreau eu să mă ajute Creatorul meu”. Oribil! Cât de deosebit de

spiritul Evangheliei! Cât de diferit de duhul smerit al credinței și depen-

denței de Dumnezeul suveran!


= 302 =


= 303 =

70

Hotărârea încălcată

Pe când mă aflam într-o discuție cu un bărbat, membru în parohia

mea și, așa cum toți îl consideram, unul dintre cei mai credincioși și mai

fericiți creștini dintre noi, el m-a surprins printr-o expresie pe jumătate

tristă cu privire la propria persoană. Căutând să aflu la ce făcuse refe-

rire, mi-a spus cu franchețe care era experiența lui cu privire la mângâ-

ierile lui în nădejde.

El spunea că primise credința în Hristos și se alăturase bisericii

pe când era tânăr. Acum era în vârstă de aproape 50 de ani și încă nutrea

aceeași nădejde.

„Cred că sunt creștin”, spuse el, „dar nu mai sunt acel creștin fericit

care eram cândva”. Apoi a continuat să-mi spună mai specific ce se afla

în inima lui. El spunea că, pentru câtva timp, după ce a făcut acea măr-

turisire publică a credinței, crescuse tot mai mult în credință, iar nădej-

dea lui era tot mai clară și mai fermă. În final, a ajuns la o deplină sigu-

ranță a stării sale de om mântuit și a trăit vreme de câțiva ani în pace

perfectă, și în bucurie și încântare. Pe măsură ce acești ani fericiți au

trecut, n-a avut nicio îndoială cu privire la evlavia lui, n-a avut parte de

zile întunecate, de descurajări și de întreruperi în prețioasa lui părtășie

cu Dumnezeu.


= 304 =

Au trecut mai mulți ani în această manieră fericită, după care asu-

pra lui s-a pogorât o întristare continuă. Și-a amintit bine acea vreme, și

și-a amintit-o cu o întristare profundă. El spunea că, alături de mai mulți

membri ai bisericii, a hotărât la un moment dat să aibă o întâlnire de

părtășie și rugăciune, după ce au discutat cu privire la starea spirituală

a congregației. Și au avut acea întâlnire.

„A fost o întâlnire prețioasă”, a spus el, „sau, cel puțin, așa a fost

pentru mine. Credința mea a fost întărită, iar bucuria mea deosebită.”

În această perioadă, fiind plin de recunoștință și dragoste cu pri-

vire la bunătatea deosebită arătată de Dumnezeu față de el, s-a hotărât

în modul cel mai solemn să „fie mai credincios”.

„Din păcate”, a spus el, cu cea mai profundă tristețe și seriozitate,

„am încălcat acea hotărâre. De la momentul acela, n-am mai fost niciodată

capabil să ajung înapoi la siguranța și pacea mea cu Dumnezeu! Aveam o

nădejde solidă, dar pacea mea anterioară se dusese. M-am rugat, m-am

pocăit și m-am străduit să mă apropii tot mai mult de Dumnezeu, dar n-

am mai fost niciodată în măsură să mă bucur de fericirea anterioară!”

Ca răspuns la o întrebare din partea mea, el a spus:

„Nu, nu sunt conștient de complacerea în vreun păcat, chiar dacă

știu că păcătuiesc în fiecare ceas, și nici nu știu să fi fost necredincios în

vreun lucru specific. Nu știu de ce Dumnezeu este încruntat asupra mea

de atâta timp, dar știu că mi-am încălcat hotărârea, iar bucuria mea în

credință s-a risipit aproape complet!”

„Poate că”, am spus eu, „poate că ai căutat prea mult sentimentul

bucuriei.”

„Mă gândisem și eu la acest lucru cu ani în urmă”, spuse el, „și am

renunțat să o mai caut într-un alt fel decât slujindu-L pe Dumnezeu.”

„Poate că te-ai gândit prea mult la slujire”, am spus eu, „și prea

puțin la harul fără plată pe care îl primim de la Hristos.”

„Nu cred asta”, spuse el, „nu am pus niciodată responsabilitățile

mele în locul lui Hristos, sau între mine și Dumnezeu.”


= 305 =

„Îl primești pe Hristos ca Mântuitor al tău?”

„Sigur. Dacă n-aș fi făcut asta, aș fi căzut pradă disperării. Am cre-

dința în Hristos dar, cu toate acestea, trăiesc cu o inimă tristă. Iar acum,

oridecâteori îi văd pe creștini bucurându-se, am mereu tentația de a-i

avertiza să nu fie necredincioși, cum am fost eu.”

„Te îndoiești de realitatea convertirii tale la Hristos?”

„Nu, nu mă necăjește acest lucru, dar nu am parte de bucuria păcii

pe care o aveam cândva.”

„Te aștepți să revii vreodată la fericirea aceea inițială?”

„Cred… sper că nu voi muri fără ea. N-aș putea să mor în pace, în

această stare!”

„Nu este cumva acest întuneric din vina ta? Crezi tu că Dumnezeu

ar dori ca tu să treci prin întristarea aceasta zi după zi?”

„Știu că este vina mea, că e rezultatul necredincioșiei și a încălcării

hotărârii pe care am luat-o, dar nu știu cum să biruiesc acest rău. Am

încercat ani de zile, dar Dumnezeu mă ține în această stare.”

M-am străduit să-l conving că nu Dumnezeu era acela care-l ținea

în acea stare, ci că el era vinovatul. Înainte să finalizez ceea ce aveam să

îi spun, am fost întrerupți și, atât atunci, cât și în alte ocazii ulterioare,

el a evitat să-mi mai spună ceva despre sine în prezența altor oameni. L-

am întrebat ulterior, în privat, de ce evita subiectul în prezența altora.

El spunea că se temea ca nu cumva, dacă ar fi vorbit despre tulburarea

lui, acest lucru să-i conducă pe alții în întuneric și să afecteze cauza cre-

dinței. Am avut mai multe discuții cu el, dar păreau să fie complet inu-

tile. El avea întotdeauna să replice în felul următor: „Dumnezeu mă păs-

trează în acest întuneric”. I-am dovedit, atât din Scriptură, cât și din forța

argumentului, că nu Dumnezeu îl ținea în acea stare, ci el era cel care se

flagela și se văicărea. L-aș obosi pe cititor dacă aș relata aici chiar și

jumătate dintre conversațiile pe care le-am avut cu el. Aș vrea să o rela-

tez însă pe ultima dintre ele. La întrebarea pe care tocmai o pusesem, el

a răspuns în felul următor:


= 306 =

„Eu știu că am credință, nu știu de ce spui că necredința mă păs-

trează în întuneric?”

„Și eu văd că ai credință, dar cred că nu reușești să o folosești în

acest aspect particular, în această nevoie specială în care ar trebui să te

folosești de ea.”

„La ce aspect te referi?”

„Marțea trecută”, am răspuns eu, „ai participat la întâlnirea de ru-

găciune de pe strada Podului. Tu ai fost ultimul care s-a rugat. Te-am au-

zit. Plecasem de la o altă întâlnire de rugăciune și am ajuns pe strada

Podului, intenționând să fac câteva anunțuri scurte în cadrul întâlnirii de

rugăciune, așa cum am făcut și la altele, dar atunci când am ajuns în pra-

gul ușii, ți-am auzit vocea în rugăciune, căci ușa era deschisă, și n-am mai

intrat. După aceea, imediat ce ți-ai încheiat rugăciunea, am plecat în li-

niște acasă. Doream să evit să-ți spun ceva, ție sau oricărei alte persoane,

mai ales persoanelor care au auzit acea rugăciune. Credeam că orice lucru

pe care l-aș spune, ar face mai mult rău decât bine. Îți amintești ce te-ai

rugat?”

„Nu, nu în mod specific.”

„Ei bine, îți voi spune eu. Te-ai rugat ca Domnul să-i convingă pe

păcătoșii neconvertiți de faptul că El este infinit de bun și plin de har,

dornic și gata să-i mântuiască. Te-ai rugat arătând că El îi cheamă con-

stant să se întoarcă, pentru a nu pieri. Te-ai rugat ca aceștia să ajungă să

creadă în dorința lui Dumnezeu de a-i primi, de a-i înfia drept copii ai Lui

și de a-i face binecuvântați în dragostea Lui. Te-ai rugat ca Duhul Sfânt

să-i conducă la înțelegerea deplină a invitațiilor și promisiunilor Cuvân-

tului Său, pentru ca ei să știe că acea cale le este deschisă, așa încât ei să

intre în dragostea deplină și în favoarea veșnică a lui Dumnezeu. Te-ai

rugat ca ei să cunoască și să vadă că, dacă nu erau fericiți în dragostea lui

Dumnezeu și în nădejdea de a trăi cu El pe vecie în Rai, atunci era doar

vina lor, pentru că ei nu credeau în Domnul și Mântuitorul binecuvântat

Isus Hristos, și nu doreau să se întoarcă la El. Te-ai rugat ca păcătoșii să-

L poată auzi pe Hristos spunându-le „Veniți la Mine, toți cei trudiți și îm-

povărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). În felul acesta te-ai rugat,


= 307 =

iar ceea ce ți-am repetat aici au fost doar expresiile tale, exact așa cum le-

ai folosit.”

„Îmi amintesc acum”, spuse el.

„Foarte bine. Acum, ceea ce vreau să spun prin faptul că nu ai cre-

dința aplicată într-un punct esențial al vieții tale, este exact ceea ce tu

doreai să spui prin acea rugăciune. Tu ai spus că ceea ce Dumnezeu este

dornic să ofere, dar păcătoșii nu sunt dornici să primească. Că ei nu cre-

deau în îndurarea Lui îndreptată către păcătoși, prin Hristos, și nu doreau

să vină și să accepte aceste lucruri fără plată și fără ezitare sau teamă. Tu

ai vrut să spui că ei ar putea fi fericiți și siguri, dacă ar alerga la Hristos

și și-ar pune încrederea în El. Iar eu vreau să spun că te-ai rugat corect,

și că tu însuți trebuie să manifești aceeași credință și aceeași libertate de

a veni la Hristos, pe care te-ai rugat ca cei necredincioși să le aibă. Este

aceeași pace și bucurie în Dumnezeu pentru care tu te-ai rugat pentru acei

oameni și acestea sunt exact aceleași lucruri pe care eu ți le ofer, și exact

în același mod. Trebuie să crezi acest lucru. Trebuie să acționezi în baza

lui. Mă surprinde că poți vedea calea deschisă pentru cei necredincioși,

dar nu poți avea ochi să o vezi deschisă pentru tine.”

„Dar”, spuse el, „eu nu sunt asemenea lor. Eu n-am păcătuit nicio-

dată în felul lor. Ei n-au cunoscut niciodată pacea cu Dumnezeu, și bucu-

riile de care am avut eu parte cândva.”

„Acest lucru poate fi adevărat”, am replicat eu, „dar tu faci o deo-

sebire pe care Dumnezeu n-a făcut-o. Nu spune nicăieri în Cuvântul Lui că

El n-ar avea disponibilitatea de a-i primi pe cei ce s-au îndepărtat de cre-

dință, sau pentru a-i restaura în bucuria mântuirii Lui. Nu spune nicăieri

că El este mai puțin dornic și mai puțin pregătit să-i umple cu pace pe cât

este pregătit să dea pacea celor neconvertiți care se întorc la El.”

„Dar eu cred”, răspunse el atunci, „că este un păcat mai mare să te

îndepărtezi de Domnul, după ce ai experimentat odată dragostea Lui plină

de har.”


= 308 =

„Chiar și dacă ar părea că lucrurile stau așa, eu spun că n-ai motive

să rămâi în această stare. Totuși, atunci când zici că tu crezi în disponibi-

litatea Lui de a te ierta și de a-ți arăta bunătatea Lui, așa cum s-a întâm-

plat în trecut, eu cred că tu limitezi puterea Preasfântului lui Israel într-

un fel în care El Însuși nu Și-a limitat puterea și acțiunile.”

„Știu că El îi invită cu drag pe cei neconvertiți să vină la El.”

„Și nu știi în egală măsură că El îi invită și pe cei ce s-au îndepărtat

de El? Cât de adesea i-a chemat înapoi în părtășia cu El pe evreii care

încălcaseră poruncile și, când s-au întors, i-a restaurat în fericirea iniți-

ală. Gândește-te la felul cum i-a tratat pe David și pe Petru. La fel i-a tratat

El de multe ori pe aproape toți creștinii de pe pământ. El împlinește ceea

ce a spus dintotdeauna cu privire la astfel de situații: „Dacă fiii lui vor

părăsi Legea Mea, și nu vor umbla după poruncile Mele, dacă vor călca

orânduirile Mele, și nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fără-

delegile cu nuiaua, și nelegiuirile cu lovituri; dar nu-Mi voi îndepărta de-

loc bunătatea de la ei, și nu-Mi voi face credincioșia de minciună; nu-Mi

voi călca legământul, și nu voi schimba ce a ieșit de pe buzele mele. Am

jurat odată pe sfințenia Mea: să mint Eu oare lui David?” (Psalmii 89:30-

35).”

„Știu că așa stau lucrurile în general”, a răspuns el, „dar nu sunt și

anumite păcate care fac excepție?”

„Nu, și ce treabă ai tu să creezi excepții, când Dumnezeu n-a vorbit

despre vreo excepție? Să presupunem că Sarah Parker ți-ar fi spus, imediat

după rugăciunea ta, „Domnule H., știu că această cale a mântuirii este

deschisă pentru păcătoși în general, dar nu există oare anumite păcate

care sunt exceptate?” Ce-ai fi răspuns?”

„Aș fi asigurat-o că Hristos oferă o invitație universală tuturor pă-

cătoșilor, fără excepție.”

„Bine. Dă-ți aceeași siguranță și ție. Ai putea să-i călăuzești pe alții

pe o cale pe care tu însuți n-ai încredere să mergi?”

„Dar alții nu sunt ca mine.”


= 309 =

„Ești cumva mai bun sau mai rău?”

„Părerea mea este că sunt cu mult mai rău.”

„Ce-ar fi dacă Sarah Parker ți-ar fi spus: „Părerea mea e că sunt cu

mult mai rea”? Expresia ei, „părerea mea”, este aceeași scuză din expresia

ta. Nu dovedește nimic. Chestiunea nu este care e părerea ta, ci ce spune

Dumnezeu. Ceea ce El a spus, noi trebuie să credem. Ceea ce El a oferit în

Hristos, noi trebuie să primim.”

„Mi-aș dori să pot vedea lucrurile așa cum spui tu, dar, într-un fel

sau altul, nu pot ieși din întunericul meu, și nu știu dacă voi reuși vreo-

dată.”

„Poate că nu”, am spus eu, „dar te asigur că duhul și eforturile de

auto-neprihănire nu te vor ajuta vreodată să ieși din această situație.”

„Crezi că auto-neprihănirea este ceea ce mă ține în întuneric?”

„Fără îndoială”, am spus eu.

„Atunci m-aș bucura dacă mi-ai explica mai mult, căci nu înțeleg

cum se petrece asta.”

„Este exact așa cum auto-neprihănirea unui păcătos îl ține în întu-

neric, când „caută să-și pună înainte o neprihănire a lui însuși, și nu se

supune astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu” (Romani 10:3). El nu-

L primește pe Hristos și nu se odihnește doar în El spre mântuire, așa cum

îi este oferit în Evanghelie. El încearcă să se mântuiască singur. El în-

cearcă să fie suficient de neprihănit pentru a fi mântuit și, dacă nu se eva-

luează în felul acesta, crezând că n-a ajuns la o astfel de stare, rătăcește

în întuneric și în depresie, pentru că nu are credința în Domnul Isus Hris-

tos. Tot așa este și cu tine. Chiar dacă tu îți pui credința în Domnul Isus

Hristos în ce privește viața veșnică, totuși tu îți limitezi credința, așa încât

să nu-ți pui încrederea în El în privința păcii tale cu El. Tu nu vrei ca El să

fie lumina, nădejdea și bucuria ta, și faci constant referire la necredincio-

șia ta și la hotărârile tale încălcate. Faci din acel păcat o excepție. Și faci

acest lucru într-un duh de auto-neprihănire, iar dovada acestui lucru stă

în faptul că tu crezi că Dumnezeu te ține în întuneric, pentru că nelegiuirea


= 310 =

ta ar fi excepțional de rea. Da, este întuneric în viața ta, dar este întune-

ricul auto-neprihănirii. În această privință, ai un duh de auto-neprihănire,

un duh de legalism, pentru că gândești că păcatul tău se măsoară și se

cântărește prin Lege, în loc să ai credința deplină în Hristos, pentru ca

astfel El să fie pacea ta cu Dumnezeu.”

„Poate că așa stau lucrurile”, spuse el, „dar dacă așa e, n-am fost

conștient și nu este cu intenție. Eu susțin că nu caut nicio neprihănire în

mine însumi, care să îmi asigure o temelie pentru încrederea și pacea cu

Dumnezeu.”

„Tu gândești așa. În același timp, continui să menționezi păcatul

tău ca fiind unul foarte grav, și cazul tău ca fiind o excepție, lucru care

arată că te-ai întors, în acest aspect, de la Evanghelie la Lege, în spiritul

unui legalism auto-neprihănit. Este adevărat, tu nu celebrezi auto-nepri-

hănirea, ci rămâi întristat în auto-neprihănire. Tu nu Îl primești pe Hris-

tos în acel aspect și nu accepți pacea prin El, refuzând astfel încrederea și

mângâierea inimii tale. Dimpotrivă, asemenea unui necredincios și în spi-

ritul legalismului, care este întotdeauna o formă de auto-neprihănire, tu

crezi că gravitatea păcatului tău este atât de mare încât nu poți fi iertat,

și cazi astfel în întuneric și întristare. În loc să faci asta, ar trebui să te

gândești la imensitatea lui Hristos și să-L primești doar pe El, gândindu-

te că îți este de ajuns pentru acoperirea oricărui păcat.”

Tot ceea ce îi spuneam acestui om părea să nu-i aducă nicio odihnă

și nicio mângâiere. El a continuat în aceeași stare câtă vreme l-am cu-

noscut, deși era unul dintre cei mai credincioși membri ai bisericii, și

totuși unul dintre cei mai triști. O tristețe profundă și statornică stătea

agățată aproape constant de sufletul lui, pe care toată credința și toată

nădejdea lui nu puteau să o îndepărteze!

Nădejdea lui își pierduse din strălucire, credința din lumină, și

atât credința cât și nădejdea păreau să se fi retras într-o mare măsură

din inima lui, și să rămână doar în mintea lui. Ce stare tristă! „Dumnezeu

mi se pare acum atât de îndepărtat”, spunea el cândva. „Mă rog Lui ca și

cum m-aș afla la o mare distanță, dar El nu-mi permite să mă apropii mai

mult. Totuși, mă simt întotdeauna fericit la întâlnirea de rugăciune.”


= 311 =

Mi se părea imposibil să îl pot convinge să se apropie mai mult,

dacă dorea, la fel cum orice păcătos se poate apropia de Domnul. El avea

constant să replice în felul lui clasic: „mintea mea este convinsă, dar

inima mea nu mai are aproape deloc din sentimentul inițial de libertate și

apropiere de Dumnezeu. Dar deplâng acest păcat în tăcere. N-aș vrea ca

alții să știe ce trăiesc eu, ca nu cumva să afecteze cauza credinței!”

Acest bun creștin greșea fundamental cu privire la cauza primară

a pierderii păcii de către el, dar este posibil ca el să se fi gândit corect cu

referire la hotărârea încălcată. Și este posibil, de asemenea, ca mulți

creștini să fi experimentat astfel de stări și să stea la distanță de Dum-

nezeul lor și de Tatăl lor, care dorește să le dea pacea. Este un lucru

periculos ca un copil a lui Dumnezeu să-și lase inima să rătăcească de-

parte de casă. Amare, amare sunt lacrimile necredincioșiei.


= 312 =


= 313 =

71

Ce să fac?

Într-o discuție interesantă cu o tânără din congregația mea, care

ajunsese recent la nădejdea în Hristos, ea m-a rugat în mod special să îl

întâlnesc pe fratele ei. Avusese ceva discuții cu el și se gândea că tânărul

ar fi încântat de oportunitatea de a vorbi cu mine, căci avea unele difi-

cultăți care îl necăjeau, cel puțin așa cum gândea sora lui. Am cerut ime-

diat favoarea de a-l întâlni și, după câteva momente, el m-a întâmpinat.

„Am dorit să te întâlnesc pentru că voiam să-ți vorbesc pe tema

credinței. Te-ai gândit la subiectul acesta întrucâtva?”

„Da, domnule, m-am gândit mult în ultima perioadă.”

„Și te-ai rugat la fel de mult pentru asta?”

„M-am rugat uneori.”

„Și ai părăsit păcatul, acceptând mântuirea pe care Dumnezeu ți-o

oferă prin Hristos?”

„Nu, nu cred că am făcut asta.”

„Și nu crezi că asta ar trebui să faci?”

„Da, dacă n-ar exista un lucru anume.”


= 314 =

„La ce te referi?”

„Doctrina alegerii.”

„În ce fel te împiedică doctrina alegerii?”

„Păi… Dacă acea doctrină este adevărată, atunci eu nu pot face ni-

mic.”

„Dar ce crezi că poți face, dacă ea n-ar fi adevărată?”

„Păi… nu știu”, spuse el, ezitant. „Dar ce trebuie să fac? Eu nu pot

face nimic. Nu e treaba mea să mă amestec în hotărârile lui Dumnezeu.

Dacă El a rânduit mai dinainte ce trebuie să se întâmple, așa cum spune

catehismul…”

„Bine, tu crezi că El a făcut aceste lucruri?”

„Da!”, spuse el, cu un accent de nerăbdare evidentă.

Am încercat apoi foarte atent să-i explic libertatea voinței, res-

ponsabilitatea noastră față de Dumnezeu și pentru faptele noastre,

oferta plină de har a lui Dumnezeu de a ne ierta și de a ne ajuta, și că

rânduirea mai dinainte făcută de Dumnezeu este tainică și nu privește

responsabilitatea noastră față de El și, de aceea, nu poate să reprezinte

o piedică în calea mântuirii noastre. Pe măsură ce i-am vorbit în felul

acesta și pe cât am putut de convingător, fața lui s-a schimbat, a devenit

dintr-o dată mânios și tulburat și, în final, în cea mai mânioasă și pasio-

nată manieră, a exclamat:

„Nu vreau să mai aud de lucruri de genul acesta! Dacă Dumnezeu a

rânduit mai dinainte tot ceea ce trebuie să se întâmple, eu ce mai am de

făcut?”

„Exact ceea ce El îți spune să faci”, am replicat eu.

„Dar eu nu pot face nimic”, a răspuns el furios.

„Ți-ai consumat micul dejun în dimineața aceasta, tinere?”

„Da, evident!”


= 315 =

„Cum ai putut să faci asta, dacă Dumnezeu a rânduit mai dinainte

tot ce are să se întâmple? Tu nu poți face nimic. Ai mâncat masa de prânz

astăzi?”

„Da, evident. N-am trecut peste masa de prânz.”

„De ce ai mai luat masa de prânz, dacă Dumnezeu a rânduit mai

dinainte ce să se întâmple, așa cum spui tu că a făcut? Ce mai ai tu de

făcut? Nu poți face nimic. Vei merge în seara aceasta la culcare?”

„Da, voi încerca.”

„De ce să încerci? Ce ai de făcut? Tu nu poți face nimic. Dacă Dum-

nezeu rânduiește mai dinainte ce are să se întâmple, nu este treaba ta să

te amesteci peste hotărârile lui Dumnezeu. Vrei să mai răspunzi la o în-

trebare?”

„Da.”

„De ce-ai răspuns „da”? Ce ai de făcut? Tu nu poți face nimic. Dum-

nezeu a rânduit mai dinainte ce să se întâmple, și tu nu ai treabă să te

amesteci în hotărârile Lui.”

Tânărul mi se părea confuz, dacă nu chiar convins. După alte câ-

teva cuvinte, l-am rugat să-mi spună cu claritate ce voia să înțeleagă prin

faptul că spunea că nu poate face nimic.

„Nu”, spuse el, „nu știu exact la ce mă refer.”

„Poți să-mi explici în ce fel te face predestinarea lui Dumnezeu,

după părerea ta, incapabil să faci orice lucru, sau în ce fel te împiedică?”

El a ezitat pentru câteva momente, după care a răspuns:

„Nu, nu cred că sunt în măsură să răspund ceva pe tema asta.”

Apoi i-am explicat cu atenție care îi este îndatorirea, faptul că are

o voință liberă, că este responsabil înaintea lui Dumnezeu și m-am stră-

duit să-l conving să dea la o parte gândurile rele din inima lui și să vină

la pocăință imediat, așa cum cere Dumnezeu, văzându-se un răzvrătit

împotriva lui Dumnezeu, și văzând că îndurarea Lui îl îndeamnă la


= 316 =

aceasta. Mi se părea întrucâtva afectat și, când i-am explicat mai pe de-

plin faptul că predestinarea lui Dumnezeu nu îndepărtează libertatea,

puterea și responsabilitatea lui, mi se părea convins. L-am invitat să mă

viziteze și să-mi spună orice tulburare, orice piedică sau dificultate a

minții, dar n-a venit niciodată. Frecvent auzeam că a avut obiecții față

de sora lui mai ales cu privire la predestinare, dar n-a mai discutat cu

mine acel subiect. Totuși, n-am fost în măsură să-l conving să devină

creștin. Acum, după 14 ani, el rămâne în păcatele sale, neglijând complet

închinarea publică, și fiind în mod evident un păcătos împietrit.

Nu este un lucru sănătos ca un păcătos să batjocorească adevărul

divin. Minciuna, folosită în mod viclean ca pe-o scuză, ajunge să fie con-

siderată un adevăr. Și așa ajunge omul într-o stare deplorabilă și tică-

loasă, dedat credinței într-o minciună!


= 317 =

72

Religia și romul

Un bărbat în vârstă de 40 de ani, cu care mă întâlnisem destul de

rar, m-a vizitat într-o dimineață, fiind într-o stare de tulburare sufle-

tească profundă. Rareori am văzut un om mai agitat ca acesta. El deve-

nise dintr-o dată alarmat cu privire la starea lui spirituală. Simțămintele

lui păreau că-l copleșesc. Plângea destul de mult. I-am răspuns întrebă-

rilor și l-am îndemnat să se pocăiască și să alerge la Hristos acum, cât

mai este timp.

Era un bărbat inteligent, bine educat, care văzuse multe în această

lume și care avusese mulți prieteni din înalta societate. Era capabil să

vorbească cu multă fluență și corectitudine, și era evident că avea o

minte ageră. Părinții lui, așa cum mi-a povestit, erau membri într-o bi-

serică din vecinătate și chiar și el obișnuia să meargă alături de ei la

biserică. În ceea ce privește cunoașterea intelectuală a credinței, dove-

dea o finețe deosebită și era în mod clar un om cu o minte sănătoasă.

El a continuat să mă viziteze frecvent, vreme de câteva luni, dar

nu ajungea la pacea sufletească, la credința și nădejdea în Hristos. Eram

surprins de toate acestea. De la bun început, mi s-a părut atât de sincer,

atât de zelos, participa la toate serviciile divine atât de punctual, și în

toate aspectele demonstra o hotărâre atât de fermă, încât mă așteptam


= 318 =

că în curând va deveni creștin. Pe când continua în aceeași stare sufle-

tească, mi-am propus să-l învăț mai atent adevărul divin, să cercetez

gândirea lui, simțămintele și obiceiurile lui, pentru a identifica (dacă ar

fi fost posibil) și pentru a îndepărta orice obstacole (dacă ar fi existat)

care-l împiedicau să se supună Duhului Sfânt. Dar nu puteam pur și sim-

plu să îmi imaginez cum era posibil ca un om care cunoștea atât de bine

adevărul Evangheliei și care îl simțea atât de profund, să nu înainteze în

niciun fel în încercările sale de a ajunge la credință. N-am observat nimic

specific sau remarcabil la el, cu excepția faptului că plângea și vărsa la-

crimi foarte ușor și frecvent. El plângea mai mult și mai des decât eram

obișnuit să văd la bărbații de vârsta lui.

Am menționat cazul lui unuia dintre slujitorii bisericii, care îl cu-

noștea mai îndeaproape și știam că îi este mai apropiat, și i-am cerut să

discute şi cu acesta. Bărbatul a avut mai multe discuții cu acel slujitor al

bisericii, dar și acesta era dezamăgit și confuz ca și mine.

„Plânge în exces”, spunea el, „și asta e cam tot ce pot spune despre

el.”

La câteva săptămâni după aceasta, timp în care el a continuat în

această stare serioasă dar foarte emotivă, l-am văzut într-o zi în compa-

nia unor păcătoși anume, și asta mi-a dat de bănuit că el ar fi putut să se

complacă în consumul de băuturi alcoolice. Am cercetat un pic acest as-

pect, și am descoperit că bănuiala mea era corectă. Data următoare când

m-a vizitat, i-am spus pe cât de clar puteam că n-aveam nicio îndoială că

acel consum de alcool era vicleșugul marelui vrăjmaș, care-l împiedica

să ajungă la mântuire. Nu a părut surprins de afirmația mea, nu a negat

faptul că consumă alcool, însă a fost destul de ferm în a afirma că nu a

băut niciodată în exces. M-am străduit să-l conving de faptul că orice

cantitate de alcool consumată reprezenta un exces pentru el. L-am în-

demnat în mod repetat să renunțe. Chiar dacă a promis că va face așa,

niciodată nu s-a ținut de cuvânt. Mi-a mărturisit într-o circumstanță că

adeseori a consumat rom și lichior pentru „a se încuraja”, așa cum se

exprima el, în perioadele când sufletul îi era împovărat de gândurile veș-

niciei. I-am explicat nebunia, pericolul și răutatea modului în care trata

cercetarea aceea serioasă din partea Duhului Sfânt. El a promis să nu


= 319 =

mai consume alcool, dar a ignorat avertismentele, a continuat să bea, și-

a pierdut în timp toată atenția și tot interesul față de credință, a aban-

donat frecventarea bisericii și acum se află cu zece ani mai aproape de

moarte, un om necredincios și probabil un bețivan de clasă.

Domnul Nettleton mi-a spus cândva că, „dacă un bețiv va ajunge

să aibă vreo credință, aceea va fi o credință falsă”.


= 320 =


= 321 =

73

Cuvântul unui prieten

Într-o zi de luni, ziua de după administrarea rânduielii Cinei Dom-

nului, un tânăr din parohia mea m-a vizitat într-o stare foarte agitată. El

spunea că se simțea un mare păcătos, că „nu mai putea suporta să tră-

iască în acea stare”, că „atenția i-a fost în mod clar îndreptată către subi-

ectul mântuirii lui de câteva ori, dar că de fiecare dată a ignorat”, și că îi

era frică să mai facă același lucru acum.

„Am vrut să vin să vorbesc cu dumneavoastră de multe ori, dar ni-

ciodată nu reușeam să mă țin de această hotărâre. Până astăzi.”

N-am fost surprins să-l văd. Chiar dacă ceea ce se petrecea în ziua

Cinei Domnului era un lucru serios și aducător de fericire pentru poporul

lui Dumnezeu, mai mult decât orice alte întâlniri ale bisericii, erau în

același timp ocazii în care cei care nu erau membri ai bisericii să fie

adeseori treziți la starea lor păcătoasă. I-am vorbit despre acest lucru și

mi-am propus să-l determin să conștientizeze seriozitatea faptului că

Duhul Sfânt îl cerceta. Am observat la el două aspecte care caracterizau

starea lui actuală – profunzimea convingerilor sale de păcat, și hotărârea

lui fermă de a se întoarce la Dumnezeu.


= 322 =

Întrucât aveam să plec din parohie în acea zi și știam că nu aveam

să-l mai văd vreme de câteva săptămâni, m-am îngrijit mai mult să-l în-

văț adevărurile Evangheliei și să insist asupra lor, așa încât să și le în-

sușească bine. Întrucât atenția lui fusese captată și mai înainte, dar se

întorsese la indiferență, mi-am propus să îl conving de faptul că acest

pericol îl pândea la orice pas, și că singura lui temelie era să fie hotărât

pe deplin și imediat să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze

pe Domnul Isus Hristos.

Când a plecat, privirea lui trăda hotărârea, o hotărâre de fier, așa

încât aveam puține temeri cu privire la rezultat.

Când m-am întors acasă după câteva săptămâni, m-a vizitat ime-

diat. Mi-a povestit de „nădejdea mea fericită în Dumnezeu, prin Domnul

Isus Hristos, Mântuitorul meu”, așa cum se exprima într-un mod foarte

convingător.

La câteva luni după aceea, el s-a alăturat bisericii. Dar atunci când

m-am întâlnit pentru prima dată, el a făcut o afirmație cu privire la sta-

rea lui sufletească din acea perioadă, afirmație care m-a uimit, m-a în-

vățat și m-a smerit. După ce a menționat tulburările lui, simțământul

păcatului și cercetarea pe care a avut-o în sufletul său în perioada dina-

intea convertirii lui, el a adăugat că „în acea zi, unul dintre prietenii mei

mi-a vorbit pe tema credinței. Acel lucru m-a determinat să fiu hotărât.”

Acesta fusese, așadar, punctul de turnură. Mă gândisem și eu că

fusese hotărât mai dinainte. Așa părea. În ceea ce mă privește, nu mai

văzusem niciodată vreun păcătos atât de nerăbdător și atât de hotărât,

poate cu o singură excepție. Această hotărâre era aspectul care mi-a dat

așteptarea și încrederea că va fi convertit. Anterior, inima lui ezitase și

se agățase de lume, până când unul dintre prietenii lui i-a vorbit. Acel

tânăr prieten a fost, în definitiv, predicatorul de succes. Dar dacă acel

prieten nu-i vorbea, ce s-ar fi ales oare de acest tânăr? N-aș putea spune

cu precizie, dar este foarte probabil ca el să fi repetat experiența anteri-

oară, să fi stins Duhul și să se fi întors înapoi în lume. De aceea, astfel

de prieteni sunt foarte necesari.


= 323 =

Ar trebui să insistăm în ce privește mântuirea așa încât să deter-

minăm voința și hotărârea păcătoșilor până în punctul în care aceștia să

fie ca unii care se năpustesc înainte pentru a-L primi pe Hristos și pentru

a se odihni doar în El pentru mântuirea sufletelor lor, așa cum este pre-

dicat în Evanghelie. Un astfel de sentiment al urgenței nu este niciodată

nepotrivit. Hotărârea este ceea ce lipsește oricărui păcătos neconvertit,

indiferent dacă el crede asta sau nu. Biblia vorbește clar despre acest

lucru: „alegeți astăzi cui vreți să slujiți” (Iosua 24:15).


= 324 =


= 325 =

74

Postul și rugăciunea

Ziua de 16 martie 1831 a fost pusă deoparte ca zi de post și rugă-

ciune în biserica pe care o păstoream. Ne-am propus ca în acea zi să

implorăm revărsarea Duhului Sfânt, să cerem, prin rugăciunea noastră

comună, o lucrare de trezire din partea lui Dumnezeu în mijlocul con-

gregației noastre. Întâlnirile de rugăciune erau ținute în sala bisericii, și

o mare parte a membrilor erau prezenți.

În următoarea săptămână, pe când mă întorceam acasă de la o în-

tâlnire de studiu biblic de seară, și pe când mă aflam la o intersecție

destul de nefrecventată, căci o luasem pe o scurtătură ca să ajung mai

repede acasă, am fost surprins de sunetul unor pași în spatele meu, care

păreau pașii unui bărbat care se apropia rapid, în întuneric. În mintea

mea, mi-am închipuit că ar putea fi vreo persoană rău intenționată, care

ar dori să îmi facă rău în acel loc întunecat și sub protecția întunericului

de nepătruns dintr-una dintre cele mai întunecate nopți pe care le-am

trăit vreodată. N-am dorit să fug, căci, în acel caz, nu știam dacă nu

cumva puteam fi prins din urmă. Mă simțeam totuși asigurat de faptul

că aveam o constituție destul de solidă, chiar dacă n-aș putea spune că

aveam și curajul necesar, căci îmi displăcea total să fiu obiectul vreunui


= 326 =

atac în întuneric. Pe măsură ce acei pași se apropiau de mine cu rapidi-

tate și păreau clar că vin în direcția mea, am traversat de cealaltă parte

a drumului, m-am oprit, și mi-am îndreptat fața către locul de unde ve-

nea acel sunet. Urmăritorul meu părea că mă spionează și, fără a-și în-

cetini mersul, a alergat direct către mine peste stradă până când, ajun-

gând la aproape zece pași de mine și abia ținându-și respirația, m-a stri-

gat pe nume.

„Eu sunt, domnule”, am răspuns eu.

Acel bărbat a venit aproape de mine respirând din greu și s-a oprit

în tăcere. După câteva eforturi de a-și recăpăta glasul, mi-a vorbit. Mi-a

spus cine era și de ce alergase după mine. Era un tânăr din parohia mea,

căruia nu-i vorbisem niciodată. Nici nu-l cunoșteam personal. El tocmai

venise de la biserica unde predicasem și, nedorind să fie văzut de prie-

tenii lui că stă de vorbă cu mine, așteptase până când aceștia s-au risipit,

apoi alergase după mine pe acea stradă întunecată pe care mă văzuse că

merg. Dorea să îmi vorbească, pentru că, așa cum spunea, se vedea „un

păcătos neîmpăcat cu Dumnezeu și în pericolul Iadului.”

„Ce să fac?”, spuse el, „nu mai pot trăi așa încă o săptămână. Există

vreo cale ca unul ca mine să poată fi mântuit?”

Am avut o discuție lungă cu el stând acolo, în întuneric, fiindcă n-

a dorit să meargă alături de mine acasă, și astfel am descoperit că înce-

puse să devină serios interesat de mântuire din acea zi de rugăciune și

post, de cu o săptămână înainte. Era ucenic la atelierul unui mecanic,

unde lucra alături de alți câțiva tineri necredincioși. Proprietarul atelie-

rului, un om necredincios, le-a spus acestora că, dacă doreau să participe

la serviciile bisericii în acea zi de post și rugăciune, erau liberi de la lu-

cru. Ei acceptaseră propunerea lui. Așa cum mi-a spus după aceea, acesta

era motivul pentru care el mersese la biserică în acea zi. El a spus, „nu

mă așteptam ca băieții să dorească să meargă, ci probabil că aveau să

prefere să stea acasă. Paradoxal, atunci când toți au spus că vor să meargă

la biserică, mi-a fost rușine să rămân acasă.”

Acel tânăr, patronul lui și aproape toți ceilalți tineri din atelier au

devenit membri ai bisericii înainte de sfârșitul acelui an. Treisprezece


= 327 =

persoane au fost primite în biserică, și toate au mărturisit că au fost

pentru prima dată cercetate în biserică, în timp ce poporul lui Dumnezeu

se ruga pentru exact acel lucru. „Domnul este cu voi când sunteți cu El;

dacă-L căutați, Îl veți găsi” (2 Cronici 15:2).


= 328 =


= 329 =

75

Dumnezeu stăpânește,

sau disperarea

Nu mi se pare o îndepărtare de la scopul sau titlul acestei cărți să

inserez aici următoarea schiță, pe care o copiez dintr-o scrisoare care

stă înaintea mea. Autorul ei, un predicator, trăiește încă și slujește în

calitate de păstor. El prezintă aici o mică schiță a unei experiențe triste,

pe care am primit permisiunea să o reproduc, chiar dacă ea nu fusese

inițial scrisă pentru a fi publicată, ci pentru a fi trimisă unui prieten. Așa

cum a explicat el cum s-au petrecut lucrurile, el vorbește despre cum a

ieșit din apele tulburi și întunecate ale disperării, explicație care poate

fi de ajutor unora, așa cum știu că a fost utilă prietenului lui. Disperarea

este opusă credinței, așa că fiecare păcătos de pe pământ are dreptul de

a folosi credința împotriva disperării.

Rândurile care urmează fac parte din acea scrisoare:

„Dragul meu prieten,

Tu spui că eu sunt întotdeauna fericit, dar cunoști foarte puțin des-

pre mine. Nu obișnuiesc să vin cu întristările mele înaintea altora, pentru

a nu trezi un soi de simpatie sau compasiune dureroasă și inutilă în ei.


= 330 =

Din nefericire, am învățat că pot exista întristări cu mult peste puterea

altora de a înțelege și, de aceea, cu mult dincolo de compasiunea pe care

aceștia o pot avea față de mine. Dar am perioade, și nu sunt deloc rare,

când sufletul meu se prăbușește în interiorul meu. Sunt sigur că pot să am

compasiune față de oricine, în orice ceas al încercării grele.…

Nu este mai mult de un an de când am trecut printr-o circumstanță

în care am văzut toate ororile întunericului. Sperasem că o astfel de peri-

oadă nu se va mai întoarce niciodată asupra mea, dar n-a fost așa. Învă-

țasem anterior faptul că sănătatea șubredă sau starea de nervozitate, in-

diferent de circumstanțe, are o influență deosebită în a aduce asupra mea

sentimente de depresie, iar perioada la care voi face acum referire era o

perioadă când eram pe deplin conștient de starea mea nervoasă, și mi-am

adus aminte și am reflectat la influența ei. Dar acest lucru nu m-a ajutat

să ies din necazul meu. Zi după zi, întunericul se așeza tot mai gros asupra

sufletului meu, tot mai adânc, tot mai profund. Nu puteam vedea lumina!

Nu mă mai vedeam creștin. Biblia era o carte închisă pentru mine, Hristos

era ca o ficțiune, iar mântuirea asemenea unui vis. Rugăciunea nu era mai

mult decât o batjocură, o minciună, căci eram conștient că nu credeam

ceea ce buzele mele rosteau, atunci când pretindeam că-L chem pe Domnul.

Nici nu mi se părea că mai credeam în Dumnezeu. Eram un sceptic ce trăia

în întuneric. Nu puteam conștientiza nimic altceva decât starea mea tică-

loasă și, în profunzimea acelei ticăloșii, eram pe punctul de a blestema

ziua în care m-am născut! De multe ori mi-am dorit să nu mă fi născut

niciodată, sau să fi murit de îndată ce am văzut lumina zilei. Adeseori mi-

am dorit să fi fost un câine, un cal, o piatră, orice altceva, numai om nu.

Nu puteam să fac nimic, să mă odihnesc în ceva sau să cred ceva.

Nimic nu poate descrie ororile pe care le-am îndurat. Nu cred că a

existat vreun fel de oroare și tulburare a sufletului pe care să n-o îndur.

Am trăit întunericul de orice fel. Îți pot oferi doar câteva idei despre cum

arăta acesta.

Gânduri blasfemiatoare, pe care nici măcar nu le pot reproduce aici,

ispite pe care nu le pot denumi, lucruri care ți-ar îngheța sângele, da, lu-

cruri care m-au făcut pe mine însumi să simt că nici Iadul n-ar putea fi

mai rău – aveau să-mi străpungă mintea, fără să le pot controla! Sărmanul


= 331 =

meu suflet era păpușa lor. N-avea nicio putere asupra lor, absolut deloc.

Era chinuit din toate părțile, ca o frunză aflată într-o plină furtună, nea-

jutorată și fără nădejde. Uneori, anumite lucruri aveau să vină brusc asu-

pra minții mele, ca niște fulgere, căci nu puteam să descopăr cauza lor în

niciun fel. Era ca și cum Satana îmi vorbea, bătându-și joc de mine, chi-

nuindu-mă și triumfând asupra mea în răutatea lui: – „Unde este Dumne-

zeul tău acum? În ce fel te gândești acum la rugăciune?” Aceste idei aveau

să vină cu atâta vioiciune și pe neașteptate, atât de involuntar, atât de

surprinzător pentru mine, încât nici măcar nu puteam crede că erau rodul

minții mele. Trebuia să fie neapărat Satana cel care avea permisiunea să

mă chinuiască și să-și cheltuie toată răutatea lui pe mine, dându-mi o pre-

gustare a Iadului.

În agonia mea, obișnuiam să mă rostogolesc ceas după ceas pe par-

doseala din camera mea, în disperare, gândindu-mă că este un păcat, o

rușine și că mi-e imposibil să mai pregătesc vreo predică. Știam că nu sunt

potrivit să predic. Mă gândeam că doar jucam rolul ipocritului, și asta cu

bună știință. Aveam să mă gândesc tot mai mult să părăsesc lucrarea, dacă

aș fi putut. Dar ce puteam face atunci? Trebuia să predic. După ce amânam

acest lucru pe cât de mult puteam, și abia de aveam suficient timp să mă

pregătesc pentru predică, obișnuiam să iau pasajele biblice și să pătrund

în munca de pregătire a mesajelor mele, simțind că eram cea mai ticăloasă

și mai nevrednică ființă din lume și că în curând voi ajunge în prăpastia

disperării. Atunci când obișnuiam să îmi pregătesc mesajele, ajungeam să

uit de mine însumi și apoi, pe măsură ce gândurile mele erau ocupate cu

adevărul lui Dumnezeu, aveam să devin interesat în studiul Scripturii și

să schimb dispoziția mea destul de bine, până când trecea ziua de dumi-

nică. Aveam să predic ca un apostol, și să merg acasă după aceea, în dis-

perare! Am încercat orice soluție, dar n-am căpătat odihna nicidecum.

L-am vizitat pe un păstor deosebit, și i-am povestit cazul meu. S-a

purtat cu multă blândețe cu mine. Mi-a spus unele lucruri înțelepte. A în-

ceput să-mi spună că Dumnezeu mă disciplina pentru a mă pregăti pentru

a fi cu atât mai util: „Oprește-te, domnule,” am spus eu. „Nu pot primi

asta! Nu pot! Nu pot! Nu ține de mine asta. M-am gândit la acest lucru,

dar conștiința mea l-a respins ca pe-o capcană a diavolului, întinsă pentru


= 332 =

a mă ține liniștit în păcatele mele.” I-am spus că eu știu mai bine situația

mea. Mă temeam, și aveam motive întemeiate să mă tem că, de fapt, nu

eram deloc credincios. Nu puteam să trăiesc așa, și cu siguranță că nu

puteam muri în felul acesta. I-am spus că aș putea să îi mângâi pe alții,

să îi ridic din tulburările foarte asemănătoare celor prin care eu treceam,

că aveam toată îndemânarea să fac asta, că puteam să-i scot din disperă-

rile lor, fără ca ei să știe cum am făcut acest lucru, dar nu puteam să aduc

mângâiere propriei persoane, căci cazul meu era diferit, și nu puteam

primi aceleași adevăruri pe care le predicam lor. Ideile și promisiunile care

lor le aduceau bucurie, nu puteau să-mi schimbe situația cu nimic. I-am

spus că m-am gândit adesea la mine ca la omul disperării, care s-a dus cu

depresia lui la niște prieteni, poate la niște predicatori, iar prietenii i-au

spus: „Îndreaptă-ți gândurile în altă parte, găsește-ți plăcere în ceva re-

laxant, du-te și privește-l pe Carlini!” (Carlini fiind un faimos clovn, care

atrăgea mulțimile la circ). „Vai, domnule”, am spus eu, cu disperare, „nu

înțelegi. Eu însumi sunt Carlini”. Și așa eram. M-am dus acasă în dispe-

rare, plângând pe măsură ce mergeam în plină stradă.

În timp ce mă aflam într-o astfel de stare, agitat, chinuit zi și

noapte, temându-mă și pe jumătate așteptându-mă să înnebunesc, am

avut ocazia să duc o femeie la spitalul de nebuni. Ea era dispusă să meargă

cu mine, căci prietenii ei nu puteau s-o stăpânească. Pe măsură ce călăto-

ream alături de ea în trăsură și discutam cu ea, am simțit cum sufletul

meu era mai potrivit pentru casa de nebuni decât al ei! Am lăsat-o acolo

și, când mă întorceam acasă, priveam în jurul meu la pământ, la copaci,

la cer, și mă gândeam că nu știu nimic, mă îndoiam de orice lucru, așa

încât chinul sufletului meu a devenit insuportabil! Cu multă dificultate m-

am înfrânat să nu urlu în agonia mea! M-am întors apoi către casă. Tână-

rul care era cu mine a făcut câteva încercări să intre în discuție cu mine,

dar nu-l puteam urmări și, probabil descoperind că răspunsurile mele erau

incoerente sau văzând că nu răspundeam mai nimic, m-a privit cu uimire

și, după câtva timp, m-a lăsat să mă lupt cu gândurile mele.

Nu puteam crede nimic. Nu credeam că există Dumnezeu! Simțeam

că mă prăbușesc în nebunia disperării, un ticălos fără speranță! Un ticălos

prea rău pentru a trăi, și nepregătit pentru a muri!


= 333 =

Apoi mintea mea a început să raționeze și să pună întrebări. Exist

– acesta este un lucru cert. Aceștia sunt copaci, acela este un râu, acolo

este soarele. Toate aceste lucruri sunt sigure. De unde au venit ele? Ele n-

au venit de la sine. Nu eu le-am creat, ci iată, există o relație de depen-

dență în însăși existența lor. Ele nu se guvernează singure. Există ordine

acolo. Soarele își păstrează locul lui pe cer și, la vremea potrivită, se as-

cunde după apus. „Există un Dumnezeu! Da, există un Dumnezeu!” Aceea

a fost prima rază de lumină. Prima rază de lumină. M-am agățat de acea

idee – „Există un Dumnezeu! Există un Dumnezeu! Există un Dumnezeu!”

Am continuat să o spun în mintea mea. Simțeam că m-am agățat de o cer-

titudine, și nu doream să-i dau drumul. Puteam să cred măcar un lucru.

Într-un moment, căci aceste idei au răsărit în mintea mea ca și cum

ar fi fost niște lumini create de un fulger, m-am agățat de o altă idee, o

altă certitudine, apoi le-am legat pe cele două. Aceasta se referea la ordine,

la stăpânire. Dumnezeu stăpânește. Da, El stăpânește. „Dumnezeu dom-

nește!”, am spus eu. Acela a fost ca un ocean de lumină pentru mine! A

inundat tot universul! „Dumnezeu stăpânește! Dumnezeu stăpânește!

Dumnezeu stăpânește!” Am continuat să repet aceste două cuvinte în min-

tea mea – „Dumnezeu stăpânește! Dumnezeu stăpânește!” Era ca un tri-

umf pentru mine. Parcă văzusem slava Lui. Aproape că am început să sar

de bucurie. Am gemut cu glas tare, sub povara bucuriei din sufletul meu.

Tânărul acela s-a holbat dintr-o dată la mine, dar nici nu l-am observat.

Mi-am continuat ideea. „Dumnezeu stăpânește!”, mi-am spus eu, și n-am

îndrăznit să dau drumul acelei idei din mână. „Dumnezeu stăpânește!”, și

n-am îndrăznit să las nicio altă idee să-mi intre în minte. „Dumnezeu stă-

pânește! Dumnezeu stăpânește! Dumnezeu stăpânește!”, spunea sufletul

meu exaltând.

Apoi și-a făcut loc în mine o luptă, un conflict între două armate

colosale! Am simțit puterea deplină a ideii anterioare, dar parcă nu mă

puteam ține agățat de ea. Asaltul care s-a făcut asupra ei a venit asemenea

șocului bătăliei! Un gând după altul păreau să-mi cotropească sufletul,

asemenea unor valuri, care doreau să mă zdrobească de stâncă!

„Ești un păcătos pierdut, un ticălos, un nenorocit!”


= 334 =

„Dumnezeu stăpânește”, răspundea sufletul meu.

„Ești un ipocrit!”

„Dumnezeu stăpânește”, urla sufletul meu.

„Ești un nebun!”

„Dumnezeu stăpânește!”

„Ești un nebun!”


„Ești nebun, căci nici o minte sănătoasă n-ar putea acționa în felul

acesta!”


„Sunt sigur de asta.”


„Vai de tine, dacă El stăpânește!”


„Ce știi tu despre Dumnezeu?”


„Tu ești un sceptic, un necredincios!”


„Dumnezeu te-a abandonat!”


„Tu ești mișcat acum de puterea diavolului!”

„Dumnezeu stăpânește!”, spunea sufletul meu în mod repetat.

Astfel, ispită după ispită loveau în mine, și tot ceea ce puteam face

era să mă țin agățat de Stânca mea. „Dumnezeu stăpânește!” Într-un mo-

ment tremuram, pe când eram atacat, și în clipa următoare triumfam,


= 335 =

când ispita era îndepărtată de puterea acelui singur lucru de care mă agă-

țam. Într-o clipă mă aflam deasupra tuturor lucrurilor, ca și cum aș fi

plutit deasupra oceanelor de întuneric ce, în clipa anterioară, mă copleși-

seră, pentru că „Dumnezeu stăpânește!” M-am opus, cu acel scut, oricărui

val al nopții, oricărui șoc al scepticismului, oricărei săgeți înfocate pe care

Satana o azvârlea spre mine. Am ținut sus acel scut, am înfruntat astfel

disperarea și pe Satana. L-am întors în orice direcție, către orice dușman,

către orice frică, către orice îndoială. „Dumnezeu stăpânește!”, și n-am

dorit să știu nimic altceva.

Am ajuns acasă ținându-mă strâns agățat de aceste două cuvinte,

alipindu-le de sufletul meu sărman, acum odihnit, liniștit, calm, fericit, în

pace perfectă. Nu doream să mă gândesc la nimic altceva, să știu altceva

sau să-mi pese de altceva: „Dumnezeu stăpânește”, și asta era suficient.

Gradual, m-am apropiat și de alte adevăruri și le-am folosit cu cre-

dință dar, vreme de multe zile, n-a trebuit să-mi hrănesc sufletul cu nimic

altceva decât cu acea idee glorioasă: „Dumnezeu stăpânește! Dumnezeu

stăpânește!” Și m-a salvat de la nebunie.

Aceasta este o ilustrare foarte imperfectă a uneia dintre acele peri-

oade întunecate pe care le-am experimentat. Nimeni nu poate descrie vre-

odată profunzimea lor, și nicio imaginație nu poate concepe ororile lor,

dacă n-a experimentat în propria persoană adâncimea disperării până

într-acolo încât să vadă că imaginația se rușinează de superficialitatea ei

în fața acelor realități.

Nu-mi doresc să mă-ntorc la astfel de perioade. Fără îndoială, ele

mi-au fost de folos, așa cum prietenul meu mai înțelept mi-a sugerat, dar

nu-mi place o astfel de disciplină. Nu doresc să învăț puterea credinței

prin a fi pârjolit de dogoarea Iadului.

Nu-mi reamintesc niciodată acele încercări întunecate fără să fiu

copleșit de emoție. Mi-aș dori să pot să uit complet de ele. Totuși, ele sunt

gravate în memoria mea, și n-am fost în măsură să șterg acest lucru, chiar

dacă am vărsat multe lacrimi. Dumnezeu ar putea să nu-ți dea capacitatea

să mă înțelegi acum sau vreodată în viață. Dar dacă vei ajunge vreodată

în astfel de adâncimi, știu că nu există nicio altă cale de a ieși din ele decât


= 336 =

aceasta: credința, credința, credința. Nu trebuie nici măcar să încerci să

te scoți tu însuți din ele. Trebuie să-L lași pe Dumnezeu să te scoată de

acolo. Nu poți face nimic prin puterile tale. Poți să te împotrivești oare

tunetului cerului sau valului uriaș al oceanului încercării? Trebuie să-L

lași pe Dumnezeu să „te pună în crăpătura stâncii, și să te acopere cu mâna

Lui” (Exod 33:22). Trebuie doar să ai credință, o credință pasivă, lucru

care este mult mai dificil decât una activă. Eu, cel puțin, n-am găsit o altă

cale. Să raționezi cu astfel de simțăminte? Să te cerți cu furtuna, cu ura-

ganul, cu oceanul învolburat? Nu poți să te cerți cu ele. Ele te vor lua și te

vor zdrobi, transformându-te în cea mai ticăloasă ființă din univers. Pri-

vește! Privește, atât trebuie să faci. Dumnezeu stăpânește. Isus Hristos

este Împăratul. Lasă totul în mâna Lui – credința este totul.”

Acest predicator s-a agățat în vremea disperării lui de acea învă-

țătură strălucitoare. Faptul că „Dumnezeu stăpânește” este un adevăr

măreț și, de aceea, „harul stăpânește dând neprihănirea, ca să dea viața

veșnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5:21). Astfel, niciun

păcătos de pe pământ n-ar trebui să cadă vreodată în disperare totală.


= 337 =

76

Ceasul de pe urmă

Una dintre cele mai tulburătoare experiențe ale întunericului și dis-

perării spirituale la care am fost martor a fost aceea a unei sărmane fete,

pe care am cunoscut-o prima dată când am fost chemat să o vizitez, în

ceasul de pe urmă al suferinței ei. Nu avea nici măcar 20 de ani, sănătatea

o părăsise, și părea să fie condamnată la o înmormântare timpurie. O afec-

țiune pulmonară îi furase toată nădejdea recuperării și, pe deasupra, cel

mai grav, nu avea nicio nădejde în Dumnezeu. Tânăra avusese parte de o

educație religioasă deosebită încă din fragedă pruncie. Părinții ei erau oa-

meni evlavioși și, deși erau săraci, o educaseră cu mare grijă. Tânăra luase

parte la școala duminicală din copilărie, fiind săptămânal educată de o

învățătoare care a iubit-o și care a învățat-o cu blândețe, cu îndemânare

și sârguință. Totuși, chiar dacă se aflase atât de multă vreme sub o influ-

ență spirituală bună și studiase cu atenție Biblia, rugându-se să fie călău-

zită pe calea vieții, ea nu ajunsese niciodată la pacea cu Dumnezeu.

Când am cunoscut-o prima dată, nimeni altcineva în afara ei nu

avea vreo temere specifică cu privire la faptul că viața ei se apropia de

sfârșit. La acea vreme, era în măsură să mai meargă prin casă și uneori,

când vremea era mai plăcută, să iasă chiar pe câmp. Dar ea abandonase


= 338 =

orice așteptare cu privire la vindecare, și acum se dedicase pregătirii pen-

tru moarte, către care privea cu o tulburare de nedescris. Așteptarea mor-

ții era înaintea ei ca începutul unui chin veșnic.

La început, n-am simțit nicio descurajare specială cu privire la de-

presia ei spirituală. Am privit starea tulburată a sufletului ei doar ca pe un

aspect natural care însoțește convingerea de păcat și m-am așteptat cu

încredere că în curând avea să ajungă la nădejdea și pacea credinței. Dar

aceste lucruri erau departe de ea. Nu ajungea la nicio pace. Pe măsură ce

săptămânile treceau, ea a continuat în aceeași stare de depresie, necăpă-

tând vreo lumină, vreo nădejde sau vreo mângâiere. Citea, cerceta, plân-

gea, se ruga, dar toate acestea erau în zadar. Pe măsură ce sănătatea ei se

șubrezea tot mai mult, sufletul ei a fost prins într-o intensitate a anxietății

ce nici măcar nu poate fi descrisă. Starea ei era suficientă pentru a înmuia

orice inimă, și era de-ajuns să-i auzi strigătele după îndurare. Nu cred că

am văzut un păcătos pledând mai sârguincios și mai fierbinte pentru a fi

eliberat ca nu cumva să ajungă la pierzare. Striga după îndurare ca și cum

s-ar fi aflat înaintea flăcărilor Iadului! Totuși, nu căpăta nici cea mai mică

rază de lumină. Sufletul ei era întunecat de parcă s-ar fi aflat de două ori

în mijlocul nopții, și părea că a plonjat într-un ocean de groază. Nimeni,

sunt sigur, nimeni n-ar fi putut să audă vaietele ei îngrozitoare fără să

nutrească compasiune față de ea.

Am vizitat-o adesea, am discutat cu ea de multe ori, am învățat-o cu

cea mai mare atenție toate adevărurile Bibliei, acelea care credeam că ar

putea să aibă vreun efect spre trezirea credinței în Hristos și să o pregă-

tească să se întâlnească cu El, dar n-am avut nicio dovadă că vreun lucru

pe care i l-aș fi spus i-ar fi servit în vreun fel.

Mă minunam de starea ei continuă de disperare. Mi se părea că avea

o gândire remarcabilă și foarte clară cu privire la caracterul lui Dumnezeu,

cu privire la Legea Lui sfântă, cu privire la condamnarea ei de către

această Lege, cu privire la inima ei rea, cu privire la răscumpărarea ce

vine prin Hristos, și cu privire la credincioșia lui Dumnezeu de a împlini

toate promisiunile Lui. I-am cercetat adesea gândurile și simțămintele în

toate aceste aspecte, pe cât de bine am putut, pentru a identifica orice

eroare în care ar fi putut să cadă și care să devină astfel o piedică în calea


= 339 =

păcii și credinței ei, și pentru a o îndemna să-și pună toată credința în

harul marelui Răscumpărător. Tânăra n-avea nicio îndoială cu privire la

oricare dintre aceste adevăruri. Ea își cunoștea și își deplângea vinovăția

și depravarea, credea pe deplin în dragostea lui Dumnezeu manifestată

față de păcătoși și în dorința lui Hristos de a o mântui, așa, nevrednică

cum era. Ea spunea că disprețuia păcatul din toată inima, că tânjea să fie

sfântă, că nu credea că Îl mai urăște pe Dumnezeu, chiar dacă n-ar fi putut

spune că Îl iubea. Ea admira „bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, Mân-

tuitorul nostru” și dorea, mai presus de orice, să fie părtașă răscumpărării

Lui și asigurată de faptul că a fost primită de El.

Cu câteva luni înainte de moartea ei, eu credeam că era deja copil

al lui Dumnezeu. Credeam că pot descoperi orice dovadă a acestui lucru,

cu excepția nădejdii și a păcii, ca și a duhului înfierii. Ajunsese acum să

creadă că avea o oarecare dragoste față de Dumnezeu, dar, spunea ea, „mi-

e teamă că Dumnezeu nu mă iubește și că mă va respinge pe vecie, așa cum

merit”. M-am străduit în mod repetat să o conduc la pacea credinței, în

orice modalitate imaginabilă. Aducând înaintea ei în mod direct caracterul

lui Dumnezeu, bunătatea lucrării răscumpărătoare a lui Hristos și, în spe-

cial, invitațiile și promisiunile ferme, fără plată, din partea lui Dumnezeu,

m-am străduit să o conduc la o credință mai mare, care să uite un pic de

suferința ei fizică, și să producă încântare în Dumnezeu. Învățând-o din

Scriptură care sunt dovezile unei inimi noi și apoi arătându-i, din propriile

afirmații, că existau dovezi ale existenței acestora în viața și inima ei, m-

am luptat din greu să aduc înaintea sufletului această mărturie – o mărtu-

rie existentă cu adevărat, așa cum vedeam eu, pe care ea trebuia doar să

fie disponibilă să o vadă și să ia aminte la ea. I-am explicat ceea ce presu-

puneam în mod onest că este cauza stării ei tulburate, anume suferința

fizică, și care o împiedica să vadă lucrurile așa cum erau pentru că arunca

un nor amăgitor și întunecat peste toată ființa ei. Uneori, mi se părea că

iese din această stare întunecată și stă cumva la granița luminii, pe care

încă nu putea să o vadă. Totuși, o singură idee legată de propria persoană

avea să o arunce înapoi în întuneric, pentru a cădea din nou în vaiet și

plâns, în acea disperare groaznică.


= 340 =

I-am descris cerul și am făcut referire la cântarea de răscumpărare

ce se va cânta acolo - „care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre

cu sângele Său” (Apocalipsa 1:5).

„Alții vor fi în cer”, spuse ea, „dar eu voi fi aruncată afară! De la

distanță mare, din groapa condamnării mele, mă voi uita la prietenii și ru-

dele mele care vor sta pe malurile râului vieții, niște suflete fericite, și pro-

babil că voi auzi cântecul lor, dar acel loc nu va fi casa mea!”

„Cum crezi că au ajuns ei acolo?”, am spus eu. „Ei n-au fost mântuiți

prin bunătatea lor. N-au fost cu nimic mai buni decât tine. Domnul Isus

Hristos i-a mântuit prin sângele Lui, și asta îți oferă și ție acum.”

„El mă trece cu vederea, domnule. El i-a chemat, iar ei au ascultat

chemarea la vremea potrivită, dar El nu mă cheamă pe mine!”

„Te cheamă, copilă, te cheamă. El te cheamă acum: ‚vino la Mine’.”

„Chiar dacă El face asta, domnule, eu n-am inimă să-L ascult! Zilele

mele sunt de domeniul trecutului! Au trecut! Voi fi aruncată în groapa piei-

rii, așa cum merit! O, mai bine nu mă nășteam!”

„Zilele tale nu țin de domeniul trecutului. „Iată că acum este vremea

potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).”

Singurul ei răspuns erau vaietele și lacrimile.

Aceasta era starea ei tristă, pe măsură ce sănătatea o părăsea tot

mai mult. Puterea ei fizică era pe sfârșite. Era evident că nu mai avea decât

câteva săptămâni de trăit, și fără îndoială că doar câteva fire de nisip îi

mai rămăseseră în clepsidra vieții.

Într-o zi, la câteva săptămâni înaintea morții ei, după ce i-am enu-

merat dovezi ale stării de om credincios și după ce mi-a descris gândurile

și simțămintele ei, care mi se păreau în acord cu acele dovezi, una după

alta, i-am spus cu toată îndrăzneala:

„Mary Ann, ce ai vrea ca să te convingă că ești un copil de Dumnezeu?

Ce te-ai aștepta? Dacă aceste lucruri nu te conving, ce altceva ar putea? De

ce altă dovadă ai avea nevoie? Vrei să se coboare un înger din ceruri, să stea


= 341 =

la căpătâiul tău, să-ți spună că ești creștină și că vei merge în cer imediat

după ce vei muri?”

„O, da”, spuse ea, cu o răbufnire de emoție, bătând din palmele ei

palide. „Asta este ceea ce vreau – asta e ce vreau.”

„Tocmai asta e ce nu poți avea”, am replicat eu imediat. „Dumnezeu

nu îți va da niciun fel de dovadă de acest fel.”

I-am explicat apoi felul în care ea trebuie să se bazeze pe dovezile

spirituale, așa cum fac toți creștinii, nu pe vreo dovadă a simțurilor, pe o

circumstanță supranaturală, dincolo de propria inimă.

Pe măsură ce s-a apropiat tot mai rapid de sfârșitul ei, și era evident

că nu avea să mai supraviețuiască mult, am fost foarte dezamăgit și întris-

tat să văd că ea a continuat să trăiască în același întuneric. Nu mă aștep-

tam la asta. Aveam înaintea mea așteptarea că va avea parte de o altă ex-

periență. Totuși, soarele ei părea să apună acoperit de nori!

În dimineața zilei de duminică, chiar înainte de serviciul bisericii,

am primit vestea că trebuie să merg să o văd, căci „trăgea să moară”. Ea

putea încă vorbi, într-o modalitate foarte clară și inteligibilă, chiar mai

bine decât cu săptămâni în urmă. Era încă rațională și toate facultățile ei

păreau neafectate și strălucitoare ca întotdeauna. Tot ceea ce puteam ve-

dea deosebit în felul ei de a fi față de situația anterioară stătea în faptul

că acum se gândea mai puțin la ea și mai mult la Domnul și Mântuitorul

ei. Așa cum mi-a cerut, i-am vorbit despre faptul că avea să moară în cu-

rând. În curând, clopotul a sunat, anunțându-mă că trebuia să merg la am-

von și, după ce m-am rugat cu ea, am lăsat-o în mâna Dumnezeului ei, și

i-am întins mâna pentru a-mi lua rămas bun.

„Veți veni să mă vedeți la prânz?”, spuse ea.

„Copila mea, nu vei putea trăi până la prânz. Doctorul spune că nu

vei mai putea trăi mai mult de o jumătate de ceas. Voi veni aici imediat ce

voi pleca de la biserică.”

Am mers la biserică și am predicat, după care, imediat ce slujba s-a

terminat, am mers la locuința ei. Era încă în viață. La ușă m-a întâmpinat


= 342 =

una dintre prietenele ei și mi-a spus în grabă că, imediat ce plecasem de

dimineață, cu o oră și jumătate în urmă, ea și-a mărturisit credința per-

fectă în Hristos și avea nădejdea fermă că El o va lua acasă, la cer.

„Sunt plină de pace”, spusese ea. „Mă pot încrede în Dumnezeul meu.

Acest lucru îmi este suficient. Sunt fericită, fericită. Voi muri fericită.”

La scurt timp după aceea, a spus că dorește să mă mai vadă. I s-a

spus că eram plecat la biserică și că nu va avea să trăiască până când se

va încheia predica. „Voi trăi”, spuse ea cu fermitate. Părea că refuză să

moară. A întrebat care va fi ora când slujba se va încheia și, după aceea, a

întrebat adeseori cât era ceasul. Ea a privit apoi fix la acel ceas, oprindu-

se din când în când pentru rugăciuni, laude și mulțumiri. Atunci când am

intrat în cameră, și-a întors privirea către mine:

„Sunt fericită că ați venit”, spuse ea. „V-am așteptat. Voiam să veniți

să mă mai vedeți o singură dată și să vă spun cât de fericită sunt. Am des-

coperit că un păcătos sărman n-are nimic de făcut decât să creadă. Nu îmi

mai este teamă de moarte acum. Sunt gata să mor. Dumnezeu m-a iertat și

voi muri fericită – sunt foarte fericită. Voiam să vă spun acest lucru. Mă

gândeam că o să trăiesc suficient de mult cât să pot să vă spun acest lucru.

Am crezut că Dumnezeu nu mă va lăsa să mor fără să vă văd și să vă spun

despre bucuria mea, așa încât să nu vă descurajați când vă veți întâlni cu

alte persoane care trăiesc experiențe întunecate, cum am trăit eu. Spuneți-

le să-L caute pe Mântuitorul. Lumina va veni cândva, poate chiar în ultima

clipă. M-am rugat lui Dumnezeu să mă lase să vă mai văd încă o dată. El a

răspuns ultimei mele rugăciuni și acum – acum sunt gata.”

Vocea ei a-nceput să se piardă, așa încât, în câteva clipe, n-a mai

putut spune aproape nimic. Ne-am rugat vreme de două sau trei minute

la căpătâiul ei, ne-am ridicat de pe genunchi și, în mai puțin de cinci mi-

nute, ea plecase dintre cei vii. „Ferice de acum încolo de morții, care mor

în Domnul!” (Apocalipsa 14:13).

A fost un lucru plăcut să o aud pe această fetiță muribundă afir-

mându-și credința și să fiu martor al bucuriei ei în momentul morții. Dar

nu știu dacă această bucurie era o dovadă mai reală a chemării eficace a


= 343 =

ei la Hristos prin puterea Duhului Sfânt decât dovedise mai înainte. Cre-

dința este un lucru, pe când sentimentele altceva. Credința este ceea ce ne

mântuiește. Sentimentele nu fac decât să ne aducă mângâiere. Totuși, cre-

dința poate exista, acolo unde sentimentele lipsesc. Adevărul poate exista

acolo unde, uneori, acțiunea lipsește.

Dacă această fetiță sărmană ar fi murit în întunericul și temerile ei,

n-aș fi avut niciun sentiment de dezamăgire pentru cazul ei. În ciuda tu-

turor chinurilor vinovăției ei, eu cred că ea adusese dovezi ale credinței.

Eu am crezut că ceea ce a făcut-o să acorde atenție adevărurilor Bibliei

fusese credința, căci ea făcuse acest lucru cu grijă deosebită și cu o perse-

verență constantă, chiar și în momentele când, după părerea ei, nu vedea

niciun fel de lumină. Credința fusese lucrul care o determinase să se roage

atât de fierbinte, fără să se clatine, lună de lună, chiar în perioadele când

nu se aștepta să primească un răspuns. Credința fusese ceea ce o păzise în

cele mai întunecate perioade, ceea ce o păstrase liberă de vreo îndoială cu

privire la faptul că mântuirea este oferită păcătoșilor în Domnul Isus Hris-

tos, fără plată, izvorând de dragostea lui Dumnezeu. Credința fusese ceea

ce o asigurase într-un mod perfect de faptul că pacea cu Dumnezeu se

poate căpăta și care o determinase să tânjească după această pace ca și

cum ar fi fost singurul lucru de care îi păsa în această lume. Da, credința

fusese ceea ce a creat în ea convingerea continuă că, dacă Hristos nu era

de găsit, atunci totul era pierdut. Durerea ei nu era a unei străine de Dum-

nezeu, ci era durerea unui copil suferind, care nu-și cunoștea moștenirea.

Însăși esența anxietății ei consta din acest lucru, anume că ea credea că

Hristos este un Mântuitor deplin, disponibil fără plată, și totuși ea nu pu-

tea găsi vreo dovadă în inima ei că-și pusese credința în El. Promisiunile

erau lucruri prețioase în inima ei, dar i se păreau că sunt prea prețioase

pentru ca ea să le primească, așa, păcătoasă cum era. Ea a manifestat ne-

credință față de sine, nu față de Dumnezeu. I-a fost teamă să creadă că era

credincioasă. I-a fost atât de teamă să nu greșească, încât n-a îndrăznit să

își imagineze că ar putea să fie unul dintre cei credincioși. Din aceste mo-

tive, eu ajunsesem să cred că Mary Ann era un copil de Dumnezeu cu mult

înainte ca acea lumină să strălucească peste sufletul ei, în ceasul morții.

Ea se aflase în întuneric nu pentru că nu avea credință, ci pentru că nu


= 344 =

credea că are credință. Ea avea dreptul să moștenească cerul, dar încă nu

avea ochii deschiși să citească acel testament al moștenirii ei.

Mama ei, tatăl și medicul (care era un om evlavios), alături de toți

prietenii ei, au privit această încheiere a experienței sale pământești

foarte diferit de felul în care am văzut-o eu. Ei păreau să o privească ca pe

începutul credinței ei, gândindu-se că Dumnezeu i se descoperise în acel

moment al primului ei triumf și al primei ei bucurii. Cred că circumstanțe

ca ale ei pot fi multe, poate foarte răspândite, și cred că, tocmai din acest

motiv, acestea pot să îi conducă pe mulți neconvertiți în eroare. Astfel de

păcătoși aud circumstanțe de felul acesta și nădăjduiesc că pot proceda și

ei la fel, pot ajunge să fie mântuiți în ultima clipă. Pe baza acestei nădejdi,

ei își înșală inimile trăind într-o pace amăgitoare, fără să facă cel mai mic

efort hotărât de a se ruga și de a se pregăti pentru moarte, lăsând acest

aspect vital pentru ultima clipă. Gândurile lor viclene le spun că, „dacă un

astfel de om, care a trăit întotdeauna fără credință, a murit în pace în final,

de ce n-aș putea și eu face asta?” Amăgitor gând, și adesea fatal! Aceste

persoane nu se opresc niciodată pentru a întreba ce s-a petrecut în istoria

acelei inimi, care au fost luptele și rugăciunile celor care au murit în acea

pace. Ei înșiși nu trăiesc o viață ca a celor care au plecat în veșnicie și au

murit în pace. De aceea, ei n-au niciun motiv întemeiat să creadă că vor

avea parte de o astfel de moarte. Ei spun prea repede despre astfel de oa-

meni că „a trăit toată viața fără credință”. Ei spun lucruri pe care nu le

cunosc și care sunt, cel mai probabil, false. Dacă cineva speră să moară

asemenea lui Mary Ann, să trăiască asemenea lui Mary Ann. Scopul ei su-

prem, rugăciunea ei agonizantă vreme de luni de zile, a țintit la harul lui

Dumnezeu. Pentru a căpăta acest lucru, ea n-a omis nimic din ceea ce pă-

rea să fie datoria ei, n-a amânat nimic pentru un ceas ulterior. A căpăta

harul lui Dumnezeu a fost toată dorința ei, și nicio descurajare n-a putut

să o îndepărteze de la acest țel. Dacă vrei să mori asemenea lui Mary Ann,

trăiește asemenea ei.


= 345 =

77

La ușa cerului

La 16 ani de la moartea lui Mary Ann, menționată în schița ante-

rioară, am fost chemat la patul de suferință al surorii ei. Era sora mai

mică, pe care nu o mai văzusem de când era copil, și despre credința

căreia nu știam nimic. Era deja căsătorită și, după multe mutări și eve-

nimente dificile, locuia acum în orașul New York. O doamnă cu un suflet

mare, una dintre prietenele noastre de familie, care locuia în acel oraș,

auzise accidental de boala ei și o vizitase, iar acum sora lui Mary Ann i-

a cerut favoarea să mă roage să o vizitez. Mi s-a spus că o voi găsi într-

o stare foarte grea, fiind singură, părăsită de prieteni și într-o stare de-

plorabilă. Am primit seara acest mesaj, și dimineața, cât de devreme am

putut, m-am dus către locuința acestei femei necăjite.

Am găsit-o într-un soi de locuință socială comună, printre străini,

unde nimeni altcineva nu o cunoștea, cu excepția soțului ei, și era evi-

dent că nimănui nu-i păsa de ea. Locuia în podul casei, într-o încăpere

foarte îngustă. Puținele piese de mobilier și întreaga înfățișare a camerei

mi-au demonstrat, într-o singură privire, cât de necăjită era situația ei.

Nu exista decât un scaun în acea cameră, iar acesta era folosit pe post

de masă, singurul pe care îl aveau, și pe care erau puse mai multe vase

cu medicamente, o ceașcă de ceai și o farfurie, și aceasta era toată mobila


= 346 =

din acea încăpere, cu excepția patului pe care ea era așezată. Totuși, to-

tul era curat și bine îngrijit. Chiar dacă era sărăcie, exista acolo un aer

de decență.

Atunci când am intrat în cameră, am văzut imediat starea ei necă-

jită. Avea o față desfigurată, palidă, chinuită de o tuse seacă, incapabilă

să vorbească altfel decât în șoaptă și cu obrajii care străluceau, având în

mijlocul lor acea pată roșie cu care devenisem atât de familiar încât nu

mai puteam rata să văd că era un semn fatal. M-am apropiat de patul

unde era așezată, i-am spus cine sunt, și i-am întins mâna.

„Sunt foarte fericită… să vă văd”, spuse ea, vorbind cu multă stră-

duință și doar în șoaptă, fiind nevoită să facă pauză după aproape fiecare

cuvânt. „Presupun că... nu vă mai amintiți de mine ... deloc ... și vreme

îndelungată ... n-am avut curajul ... să trimit ... după dumneavoastră ...

sau ... să vă dau de știre ... că locuiesc aici. Dar îmi amintesc ... că ați

vizitat-o ... pe sora mea ... Mary Ann ... când a murit ... și am avut ... o

mare dorință ... să vă văd.”

„Sunt foarte bucuros”, am spus eu, „să fiu în măsură să te întâl-

nesc. Dar îmi pare rău să te găsesc atât de bolnavă. Îmi doresc să fi știut

mai demult că te afli aici.”

„Sunteți foarte bun, domnule ... dar ... m-am temut să nu vă necă-

jesc. Nu v-am văzut ... de când eram ... copilaș ... și presupun ... că uitaseți

... că există o ... astfel de ... persoană. Vă mulțumesc mult ... că sunteți ...

atât de bun ... ca să veniți ... să mă vedeți.”

„Ești bolnavă de multă vreme?”

„Da, domnule ... de multe ... luni. În ultima vreme ... boala a avansat

mult ... și vreau acum ... să merg acasă ... la mama mea ... săptămâna ...

aceasta ... dacă voi putea. Cred ... că va fi mai ... bine acolo ... măcar pentru

.. puțin timp ... chiar dacă ... nu pot ... spune cât.”

„Crezi că te simți suficient de bine ca să mergi acasă?”

„Sper că ... pot ajunge ... acolo, sper că ... ne vom putea ... îmbarca

pe vapor... și să trăiesc ... să ajung acolo. Luna cea mai ... fierbinte de vară


= 347 =

... vine în curând, iar ... locul nostru de ... aici este foarte ... neplăcut, dar,

... dincolo de ... orice, vreau să o văd ... încă o dată ... pe mama mea ...

înainte de a muri...” Imediat, lacrimi mari s-au rostogolit peste obrajii ei

febrili.

„Sper”, am spus eu, „să mai poți să o vezi, dar nu mi se pare că mai

ai tărie în trup pentru aceasta în momentul de față.”

„Fără îndoială..., domnule, ... puterea trupului ... meu s-a dus

aproape ... de tot... Nu pot să ... mai stau ... pe picioarele ...mele. Înainte

... să slăbesc ... atât, obișnuiam ... să lucrez la... mașina ... de cusut și ...

să-l ajut pe ... soțul meu ... să câștigăm ... ceva și, pe ... acea vreme, aveam

... un loc mai ... confortabil. Dar nu ... mai pot face ... nimic acum, așa ...

că am ajuns ... în acest loc, ... pentru a mai ... economisi din ... chirie.”

„Ai dureri mari?”

„Da, domnule, ... am mari ... dureri acum, ... majoritatea ... timpu-

lui.”

„Te mai aștepți să te vindeci?”

„O, nu, domnule... Niciodată ...nu mă voi ... mai ... însănătoși. Știu

că ... voi muri ... în curând... Tuberculoza ... aceasta este ... o boală ...fără

speranță... Această ... tuse dureroasă ... va pune ... capăt în ... curând ...

zilelor mele.”

„Îți este teamă să mori?”

„O, nu, domnule”, spuse ea cu un zâmbet, „Domnul Isus ... este nă-

dejdea ... mea. El mă ... va mântui.”

„Pune-ți încrederea în El”, am spus eu, „și îți vei pune nădejdea în

Stânca cea veșnică. El a promis…”

Mi-a spus atunci, întrerupându-mă:

„Ce ar putea ... avea nevoie ... cineva în ... afara ... promisiunilor

Lui? Promisiunile ... lui sunt, după ... părerea mea, ... suficiente ... pentru


= 348 =

orice om... Sunt atât ... de suave, ... atât de minunate. .. Dumnezeu a pro-

mis ... să facă un ... legământ veșnic ... cu noi, păcătoșii ... sărmani!” Apoi

lacrimi de bucurie i s-au scurs pe fața ei zâmbitoare.

Am discutat cu ea atâta vreme cât am considerat că este bine pen-

tru starea sănătății ei. Toată conversația cu ea a păstrat aceeași notă

fericită. Părea foarte epuizată, și aveam puțină nădejde că dorința ei de

a-și vedea mama avea să fie vreodată împlinită. Eu mă gândeam că nu

va trăi să vadă următorul răsărit de soare. M-am rugat cu ea, apoi am

plecat, promițând că mă voi întoarce după-amiază.

M-am întors în acea după-amiază. Era evident într-o stare mai

gravă, dar bucuria ei era deplină.

„Îl binecuvântez ... pe Dumnezeul ... meu”, spunea ea, „pentru toată

... durerea mea, ... pentru toate ... dezamăgirile ... din viața ... mea trecută

și ... pentru toată ... calea neașteptată ... pe care ... m-a condus. Am avut

încercări… multe încercări. Soțul meu ... nu a prosperat ... așa cum credea

... și, uneori, am ... trecut prin ... necazuri. Dar ... încercările mele ... mi-

au făcut ... mult bine. Acum ... avem puține ... lipsuri. Știu că nu putem ...

mânca ce vrem ... acum și ... nădăjduiesc ... că salariul lui îl ... va feri de

... suferință. Am ajuns în ... această cămăruță ... unde nu mai ... pot lucra,

cu ... scopul de a-l ... elibera ... pe el ... de o povară ... prea mare. Chiria

este ... mai mică ... aici, în acest ... pod, și vreau ... să fiu o povară ... cât

mai mică ... pentru el, atâta ... cât este posibil. Obișnuiam ... să mă ...

gândesc, atunci ... când am ... fost convertită, că ... încercările mă ... vor

copleși, dar ... Dumnezeu ... mă face ... fericită în ... mijlocul lor. Dacă o ...

persoană este ... lumească, încercările i ... se vor părea ... grele, dar dacă

... privim la ... Dumnezeu ... și la încercări, ele nu ... sunt altceva ... decât

îndurările ... Lui.”

„Are și soțul tău același simțăminte ca tine? Este un om evlavios?”

Ea și-a ridicat atunci cu greu capul de pe pernă, uitându-se în ca-

meră, pentru a vedea dacă cea care îngrijea din când în când de ea a

părăsit camera și, văzând că nu era acolo, mi-a spus:


= 349 =

„Sper ... să vă pot ... vorbi deschis ... despre soțul ... meu, pentru că

suntem ... singuri. El nu este ... un om credincios, ... și acesta ... este ne-

cazul... inimii mele.”

N-a mai putut spune altceva, ci s-a pus pe plâns și a suspinat

adânc. După câtva timp, revenindu-și un pic și străduindu-se să-și înfrâ-

neze emoțiile, a continuat:

„Trebuie să ... vorbesc despre ... altceva, nu vă ... mai pot vorbi ...

despre el. O, mi ... se pare ... ca și cum ... cei nepăsători, care ... ignoră ...

mântuirea, nu au ... citit niciodată ... de promisiunile ... lui Dumnezeu. ...

Dacă ar ... cunoaște, dacă ... ar ști ce a ... promis ... Dumnezeu, ... n-ar

putea să ... nu își pună ... credința ... în El. Sunt ... mai fericită... acum ca

... niciodată, mai ... fericită ca în ... tot restul vieții ... mele. Este un ...

lucru dulce ... să sufăr ... această ... durere, când ... știu că Hristos ... re-

varsă bucuriile ... Lui peste ... sufletul meu.”

Mi se părea acum că este un pic mai puternică decât mă aștepta-

sem să o găsesc. M-am rugat alături de ea și, promițând că o voi vizita a

doua zi, am plecat.

N-am mai putut să trec pe la ea în dimineața următoare, așa cum

intenționasem, dar, atunci când am vizitat-o după-amiază, am suspectat

că sfârșitul ei era foarte aproape. Fața i se schimbase, pulsul părea tot

mai slab, deși vocea îi revenise întrucâtva și putea vorbi mai bine arti-

culat. Ea spunea că recuperarea vocii era o dovadă a bunătății lui Dum-

nezeu și că, atât ea cât și soțul ei, o considerau ca pe o dovadă că ar putea

totuși să trăiască până să ajungă acasă. Mie mi se părea totuși o dovadă

că moartea ei urma să vină repede. Nu mi se părea că este nici măcar

conștientă cât de aproape este de moarte, dar totuși ea avea speranța că

în ziua care urma avea să meargă acasă, să-și viziteze mama. M-am sim-

țit foarte ezitant să încerc să-i zdrobesc acea nădejde, dar m-am gândit

că ar fi bine să nu piardă din vedere priveliștea veșniciei. Era încă foarte

slăbită și avea dureri, iar atunci când i-am menționat suferințele ei și

mi-am exprimat întristarea pentru ce avea de îndurat, fața ei s-a luminat

cu un zâmbet de fericire.


= 350 =

„O, este plăcut să sufăr, mai ales când știu ce va aduce Dumnezeul

nostru după acea suferință. El nu mă lovește prea mult. Trupul meu săr-

man este slab și aproape să cedeze, dar Dumnezeul meu mă umple cu bu-

curiile dragostei Lui. Inima mea este plină de fericire. Sunt foarte fericită.

Voi fi în curând acolo unde este și Hristos, și Îl voi iubi pe vecie.”

„Presupun”, am zis eu atunci, „că ești conștientă de faptul că viața

ta s-a scurtat foarte mult acum și că ești pregătită să mergi la cer, atunci

când El te va chema, în orice moment.”

„N-am nicio dorință, domnule, să mă mai fac bine. De ce aș avea

această dorință? Nu mai există pentru mine nimic în această lume care să

mă atragă. Vedeți că nu mai avem nimic. M-am despărțit de tot ceea ce

aveam pentru a ne plăti datoriile și pentru a ne căpăta pâinea de zi cu zi.

Nu mai vreau lumea. Nu se mai găsește nimic în această lume pentru mine,

și o părăsesc cu toată bucuria. Sunt fericită. Dumnezeu mă face fericită.

Hristos îmi este suficient. Îmi place să nădăjduiesc în promisiunile lui

Dumnezeu. Cred în El pentru tot ceea ce am nevoie, și El mă face foarte

fericită. Moartea nu mi se pare o groază, ci este prietena mea. Îi spun bun

venit. Ea este doar un pas, și apoi voi fi acasă, acasă!”, și lacrimi de bu-

curie s-au scurs din nou pe fața ei zâmbitoare. Ultimul ei cuvânt – acasă

– părea să-i reamintească de casa părintească, așa că a adăugat:

„Mâine sper să merg acasă să-mi văd mama și prietenii pentru ul-

tima dată, dacă Dumnezeu îmi va permite.”

„Draga mea prietenă, mă tem că nu vei mai apuca. Starea ta este

foarte slăbită, și eu aș dori să fii pregătită să mori în orice moment.”

Mi-a spus atunci, întorcându-și către mine ochii licărind de feri-

cire:

„Voi muri în seara aceasta? Dacă credeți asta, spuneți-mi pe față.

Să nu plângeți pentru mine. Vă mulțumesc pentru toată compasiunea și

blândețea pe care o aveți față de mine, dar eu sunt perfect de fericită.

Dumnezeu mă umple de toate promisiunile Lui. Las totul în mâna Lui cu

fericire, cu bucurie. Eu totuși cred că aș putea trăi până voi ajunge acasă.

Dumneavoastră credeți că voi muri în seara aceasta. Mulțumesc că-mi


= 351 =

spuneți acest lucru și sunt gata, dacă Dumnezeu mă cheamă. Dacă voi trăi,

veți trece și mâine dimineață să mă vedeți? Dumnezeu vă va răsplăti, știu,

pentru toată bunătatea pe care o arătați față de mine.”

„Da, poți să mă aștepți aici de dimineață, dar dacă este ceva ce do-

rești să-mi spui, ar fi mai bine să-mi spui acum.”

„N-am nimic altceva să vă spun, decât să vă mulțumesc din nou.

Cuvintele blânde pe care mi le-ați adresat mi-au făcut mult bine și m-au

înduioșat, bucurându-mă atunci când v-ați alăturat cu mine în rugăciune.

Ajutați-mă să-L laud pe Dumnezeu pentru bucuriile care îmi umplu sufle-

tul. Să nu plângeți după mine.”

M-am rugat alături de ea și L-am lăudat pe Dumnezeu, așa cum a

dorit, apoi mi-am luat rămas bun.

„Să nu vă gândiți că plâng pentru că îmi pare rău”, spuse ea. „Plâng

pentru că sunt copleșită de bucurie. Fericirea îmi umple sufletul acum.

Stau la ușa cerului. Moartea este suavă pentru mine. Voi merge la Domnul

meu binecuvântat. Vă mulțumesc că ați venit să mă vedeți. La revedere.

La revedere!”

În dimineața următoare, m-am întors la acea cămăruță privilegi-

ată. Era goală! Nici măcar trupul ei nu mai era acolo! Murise la aproape

patru ore după ce plecasem, iar trupul îi fusese pus în coșciug, fusese

urcat la bordul vasului și în ziua în care se aștepta să-și vadă încă o dată

mama, acea mamă n-a mai primit decât trupul neînsuflețit al copilului

ei.

Acel trup se odihnește acum în mormântul din valea unde s-a năs-

cut și a copilărit. Mary Ann și ea dorm împreună și se vor ridica împre-

ună dintre cei morți, în acea zi când Domnul nostru Isus Hristos va fi

descoperit din ceruri „ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire

în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:9-10).

Documents

Shițe pastorale....voastră, pretind și ele credința în Biblie.” „Da, foarte adevărat, dar nici eu n-aș vrea să crezi ce spun eu, ci să verifici dacă sunt în acord cu