1.4.5. Teoria structurii intelectului a lui Guilford

Joy P. Guilford (1967, 1985), a continuat munca lui L.L. Thurstone de descoperire a

factorilor care se presupune că ar intra în componenţa inteligenţei. Guilford s-a îndepărtat de

modelele anterioare, el nu a mai acceptat ideea existenţei unui factor general intelectual

susţinând că inteligenţa este organizată în funcţie de trei dimensiuni:

• Operaţii - ceea ce o persoană face.

• Conţinuturi - materialul cu care sunt efectuate operaţiile.

• Produse - forma în care informaţia este stocată şi procesată.

Modelul propus de J.P. Guilford este unul tridimensional. Pentru fiecare dimensiune este

reprezentat câte un factor de grup sau câte o categorie a activităţii intelectuale, fiecare având

componentele sale. Pe prima dimensiune a paralepipedului apar tipurile de operaţii intelectuale

cerute de test. Majoritatea itemilor testului vor pune accent pe una din următoarele operaţii:

• cogniţie - descoperirea, cunoaşterea, înţelegerea.

• memorie - operarea cu itemi de informaţie care presupun implicarea memoriei.

• gândirea divergentă - extragerea din itemii memoraţi a unei clase specifice astfel că denumirea

de obiecte care toate se pot caracteriza prin aceea că sunt grele sau comestibile.

• gândirea convergentă - extragerea din memorie a unui item corect.

• evaluarea - determinarea a cât de bine un item oarecare de informaţie satisface exigenţele

logice specifice.

Pe a doua dimensiune se afla conţinuturile. Conţinutul se referă la natura materialelor sau

informaţia prezentată persoanei examinate. Cele cinci categorii de conţinuturi sunt următoarele:

• vizuale – imagini.

• auditive – sunete.

• simbolice - simboluri matematice.

• semantice - sensuri, de obicei simboluri ale unor cuvinte.

• comportamente - aptitudinea de a înţelege starea mentală şi comportamentul altora.

Produsele, a treia dimensiune a modelului , se referă la diferite tipuri de structuri mentale

pe care creierul trebuie să le producă pentru a construi un răspuns corect. Există şase tipuri de

produse:

• unităţi - o singură entitate care are o combinaţie unică de proprietăţi sau atribute

• clase - ceea ce unităţi similare au în comun.

• relaţii - o conexiune observabilă între doi itemi.

• sisteme - trei sau mai mulţi itemi care formează un întreg recognoscibil.

• transformări - o schimbare într-un item de informaţie.

• implicaţii - ceea ce implică un item particular.

Când se întâlnesc cele trei variante din cele trei categorii apare un cubuleţ care, fiecare în

parte reprezintă câte un factor al activităţii intelectuale. Datorită faptului că întâlnim cinci

variante din prima dimensiune, şase din a doua şi patru din a treia, vom avea în total 5 x 6 x 4,

adică 120 de factori. Un cubuleţ, va reprezenta memorarea de clase cu conţinut figural, altul

memorarea de clase cu conţinut simbolic, altul evaluarea de relaţii cu conţinut comportamental

ș.a.m.d.

Fig.1 Modelul structurii inteligenței după Guillford. (Cotruș A.,p.51 apud.Roșca A. și

Zorgo B. 1972,Aptitudinile, p.45)

Guilford a reuşit să identifice 98 din cei 120 de factori, afirmând că în viitor vor fi

identificaţi şi ceilalţi. Modelul atomist al inteligenţei proiectat de J.P. Guilford nu a creat

probleme deosebite constructorilor de teste, dimpotrivă, le-a sugerat chiar unele idei noi. El s-a

încadrat foarte bine în practica testării psihologice.

1.4.6. Teoria inteligenței fluide și cristalizată a lui Cattell și Horn

Raymond B. Cattell (1941, 1971) și apoi Horn (1968, 1985) propun o teorie a structurii

inteligenţei bazată pe tehnica analizei factoriale. În urma studiilor efectuate de către cei doi

autori, aceștia descoperă existenta a doi factori majori şi nu unul general sau mai mulţi factori de

grup. Aceşti doi factori sunt denumiţi inteligenţă fluidă (gf) şi inteligenţă cristalizată (gc).

Inteligenţa fluidă este în general nonverbală, o formă a eficienţei mentale relativ

independentă de cultură. Ea se referă la o capacitate înnăscută de a învăţa şi rezolva probleme.

Inteligenţa fluidă este utilizată când o sarcină pretinde adaptarea la o situaţie nouă. Prin contrast,

inteligenţa cristalizată reprezintă ceea ce cineva a învăţat deja prin investiţia de inteligenţă fluidă

într-o situaţie culturală dată (ex. învăţarea calculului probabilităţilor în şcoală).

Inteligenţa cristalizată este dependentă în foarte mare măsură de aspectul cultural şi este utilizată

în sarcini care cer răspunsuri sau deprinderi învăţate.

1.4.7. Teoria triarhică a inteligenței (Sternberg)

R. J. Sternberg a propus o structură diferită a inteligenţei. Teoria sa evidențiază faptul că

activităţile mentale pot fi separate în componente şi că diferite sorturi ale acestora pot fi utilizate

pentru a achiziționa diferite informaţii îndeplinind sarcini mentale specifice, planificând,

monitorizând şi evaluând procesele mintale generale. Această teorie sugerează că adaptarea la

mediu este o măsură critică a inteligenţei. R.J. Sternberg îşi denumeşte teoria "triarhică"

deoarece ea se ocupă de trei faţete ale inteligenţei: inteligenţa componenţială (cum este generat

comportamentul inteligent; se referă la procesele cognitive fundamentale implicate în

achiziţionarea de cunoştinţe şi în performanţă); inteligenţa experenţială (când un anumit

comportament este inteligent); inteligenţa contextuală (care comportament este inteligent, în ce

context).

a. Inteligenţă componenţială

Metacomponente sau procese de execuţie (ex. planificare)

Componente de performanţă (ex. raţionamentul silogistic)

Componente de achiziţionare, de cunoştinţe (ex. aptitudini de a achiziţiona cuvinte)

b. Inteligenţă experenţială

Aptitudinea de a opera cu noutăţi

Aptitudinea de a automatiza procesarea informaţiei

c. Inteligenţă contextuală

Adaptarea la mediul lumii reale

Selectarea unui mediu potrivit

Modelarea mediului

1.5. Coeficient de inteligență

Coeficientul intelectual (I.Q.) este un scor derivat din unul sau mai multe teste

standartizate create cu scopul de a măsura inteligența. Abrevierea IQ vine din termenul german

Intelligenz Quotient, termen folosit pentru prima oară de către psihologul german William Stern,

care a dorit să aibă o posibilitate de a măsura inteligența care să poată fi folosită pentru o

comparație directă a oamenilor, indiferent de vârsta lor cronologică.

Scalele de inteligență construite după modelul scalei concepute de A.Binet şi T.Simon

permit să i se atribuie unui copil o vârstă mentală, vârsta cronologică medie a copiilor normali

care au furnizat răspunsuri echivalente cu cele ale copilului observant. În populaţia generală, pe

care este etalonata scală, I.Q-ul mediu trebuie deci să fie egal cu 100. El trebuie să fie egal cu

100 şi pentru fiecare grup de vârstă. Pentru ca I.Q-urile diferite de 100 să aibă aceeaşi

semnificaţie la toate vârstele, este nevoie că distribuția I.Q-urilor să aibă aceeaşi dispersie la

toate vârstele. Este dificil de obţinut această omogenitate a scalelor de măsură prin ajustări

successive ale normelor de evaluare a răspunsurilor la fiecare item, cum a încercat să facă

L.M.Terman. De aceea, de cele mai multe ori adoptăm, ca urmare a descoperirii lui D.Wechsler,

metoda care constă în atribuirea de puncte răspunsurilor în funcţie de un barem precis, liber

stabilit, apoi în transformarea notei globale, astfel obţinute, apoi în transformarea notei globale,

astfel obţinute, într-o variabilă căreia i se repartizează, la fiecare vârstă 100 pentru medie şi (de

exemplu) 15 pentru tipul de abatere. Se observă că acest I.Q nu mai trece prin intermediarul

vârstei mentale. Pentru a-l distinge de cel care este calculat plecând de la vârsta mentală, folosim

uneori, în franceză “Q.I Wechsler” şi, în engleză, Deviation IQ. (Marele dicţionar al psihologiei

Larousse,p.206)