Simbolul formelor în arhitectură

Arhitectura – definiție, rol, limbaj, simboluri

Cercetarea genezei arhitecturii pune în evidență un proces complet,

contradictoriu, in cadrul căruia are loc cristalizarea treptată a laturilor

constitutive ale fenomenului și a atributelor sale. S-ar părea că, pentru

abordarea aspectelor de geneză ar fi necesară ca instrument de lucru o

definiție a arhitecturii care sa clarifice natura și specificul ei ca fenomen.

Enunțarea unei definiții constituie una dintre problemele cel mai dificile ale

teoriei arhitecturii. Conform cerințelor logicii formale, o definiție corectă

trebuie să conțină doi termeni: un gen proxim și o diferența specifică. Ori

arhitectura, fenomen complet, zonă de graniță, trebuie raportată

concomintent la domeniile economiei, tehnicii, științei, artelor, care, toate au

în raport cu arhitectura, calitatea de gen proxim.

În efortul de a definii arhitectura au existat tentative de a face apel la

raportul dintre conținut și formă. Conținutul arhitecturii era privit ca mod de

satisfacere prin spații construite a unor cerințe materiale și spirituale ale

societății sub aspect practic-utilitar și estetico-ideologic, forma reprezentând

unitatea a trei componente: funcțiunea, soluția constructivă și expresia

plastică. Funcțiunea și soluția constructivă erau tratate ca formă internă, iar

expresia plastică, ca formă externă. Considerarea formei ca unitate a celor

trei componente reprezintă un evident progres față de o etapă anterioară a

teoretizărilor în arhitectură când înțelegerea formei se limita numai la

aspectul plastic al arhitecturii sau chiar numai la compoziția fațadelor.

Arhitectura poate fi privită ca sistem dupa cum pot fi privite ca sisteme

1

obiectele sau formațiile de factură structurală denumite în istoria arhitecturii

stiluri, școli, curente.

Arhitectura s-a născut din nevoia omului de a crea un spațiu artificial

pentru a se apăra față de acțiuniile neprielnice ale mediului natural, iar cel

dintâi program de arhitectură a fost locuința.

ștefan scafa – udriște afirmă că „arhitectura este un sistem complet, alcătuit

dintr-un set de procese și structuri de mare complexitate, generator al unui

mediu artificial destinat satisfacerii cerințelor materiale și spirituale ale

omului la nivel de individ și colectivitate” și „arhitectura la nivelul

obiectului sau ansamblului arhitectural este un sistem spațial, conștient

organizat și ordonat în scopul satisfacerii nevoilor materiale și spirituale ale

societății”

[Idei-prototip ale definirii conceptului de arhitectură]

Definiție – („Dicționar de neologisme”) – „arhitectura: știința și arta

de a proiecta și de a construi clădiri, potrivit unor anumite proporții și

reguli determinate de caracterul și de destinația construcțiilor.”

„Arhitectura reprezintă descrierea în forme spațiale a habitatului

uman.”(Dan Mihăilescu)

„Din punct de vedere morfologic, limbajul arhitecturii nu formează cuvinte

cu ajutorul literelor, (…) dar le reprezintă prin simboluri.” (P. A. Michelus)

2

„Arhitectura este Marea Carte a Umanitații, expresia principală a omului în

diferitele sale stări de dezvoltare, fie ca forță, fie ca inteligența.”(V. Hugo)

Cultivarea simbolurilor arhitecturale era utilizată și de greci care,

pornind de la perfecționarea constructivă a formelor, au ajuns să le atribuie

nu numai semnificații mitologice, ci și expresii constructive de o rara

frumusețe.

În arhitectură forma se exprimă prin elementele constructive ale

clădirilor, coloanelor, teraselor etc., precum și prin suprafețele cromatice și

decorative care pot reliefa sau estompa suprafețele și volumele respective.

Convergența esteticului și a utilului în arhitectură este o condiție intrinsecă a

oricărui proces de concepere a unei lucrări arhitectonice.

Aici intervine și problema bunului gust, ca formă de manifestare a

comportamentului uman, vis-a-vis de habitatul său. Astfel, arhitectura se

definește ca parte integrantă a curentelor estetice care au însoțit omenirea de-

a lungul istoriei sale. Ea va prelua din conceptele care au definit aceste

curente, integrându-le în sfera sa de manifestare și exprimându-le în limbajul

propriu. Totodată va îngloba și arte precum pictura, sculptura și arta

peisagistică într-o formă sincretică. Astfel, artele dau unul din scopurile sau

motivele creării unor spații în care acestea să fie puse în valoare.

Formele.

Formele evidențiază și subliniază aspectul exterior al lucrurilor și

ființelor, fac ca acestea să fie identificabile, să se deosebească unele de

altele. Ele sunt, în același timp, semne pentru că indică fenomene materiale

și spirituale, informații, deoarece comunică ceva, mijloace de expresie în

3

domeniul arhitecturii și stimuli fiindcă din punct de vedere psihologic au

funcții impresive, iar prin feedback și limbaj, funcții expresive.

Formele geometrice sunt considerate înca din cele mai vechi timpuri

simboluri care reduc la esentă adevărurile cele mai complexe. Prin forma lor

condensează tendințele ce ar putea renaște întregul ciorchine al respctivului

adevăr, la fel precum subconștientul rezumă in simboluri ideile sau gândurile

recepționate. Figurile geometrice sunt ca o schită a realitații. Vechii întelepți

când trasau o linie, un cerc, o cruce, o hexagramă sau un șarpe care își

înghite coada (ourobouros), reprezentau o întreaga știintă nemuritoare.

Întelegând simbolurile si felurile in care ele se manifestă în creație se ajunge

la esență dobândindu-se cunoașterea.

Astfel, o formă colorată (un cerc roșu) semnifică un corp ceresc

(Soarele) in Japonia. Acest exemplu sugerează faptul că un simbol poate

părea același lucru cu un semn; dar diferența rezidă in rolurile lor. Un semn

există doar pentru a transmite o semnificație; nimic mai mult. Un simbol in

schimb există doar pentru sine, nu doar ca purtător de semnificatie.

În categoria semnelor culturale privite cu o anumită circumspecție,

amestecată cu teamă, a nimerit, fără o motivație prea explicită, şi simbolul,

suspectat de a fi un inductor potențial de ambiguitate ideologică, misticism

şi idealism. Datorită vechimii şi persistenței sale în cultură, dar mai ales prin

multitudinea de semnificații intelectuale şi conotații afective, îngemănate

întotdeauna în chip paradoxal, simbolul se opunea oricăror încercări de

„raționalizare"', de îngustare şi Simplificare. În societățile dominate de

imperativele reducționismului şi totalitarismului ideologic, simbolul este

acceptat numai dacă din semn polivalent el se transformă într-o simplă

alegorie, emblemă sau însemn oficializat, sărăcite de conținut şi devenite

unități izocrone şi izotopice ale aşa-numitelor „limbaje de lemn". Or,

4

simbolul autentic e un semn ce rezonează în sufletele oamenilor tocmai prin

importanța şi gravitatea sensurilor sale, ce se referă întotdeauna la

problemele fundamentale ale existenței. El este semnul ce păstrează un

echilibru optim între conținut şi expresie, între spirit şi materie, între

intelectual şi afectiv. De-a lungul secolelor, pe tot cuprinsul lumii, semnele

şi simbolurile s-au transformat, au devenit complexe, sensurile lor

împletindu-se. Cultura umană a debutat prin simbol şi mit. Prin simboluri

moştenite din epoci ancestrale, omenirea şi-a păstrat unitatea şi continuitatea

ei spirituală.

De la puzderia de semne pur convenționale şi arbitrare, acceptate mai

ales din rațiuni practice, marea şi adevărata cultură tinde mereu să se

întoarcă la simbolul polivalent, plin de conținut şi înzestrat cu mare forță

sugestivă. Dovadă în acest sens ne sunt marile reuşite ale creatorilor de

literatură, de sisteme filosofice sau de opere plastice.

Simbolul, înrudit genetic şi funcțional cu mitul şi cu ritualul religios,

instituie o lume a imaginarului, adesea infinit mai bogată şi mai frumoasă

decât lumea contingentului imediat, a ontosului dominat de legile necesității

implacabile. Teama de simbol sau anumite rezerve față de el, manifestate în

anumite perioade ale istoriei marcate de raționalism exacerbat, de ştientism

orgoliols sau de voluntarism reformist, se explică mai ales prin faptul că

simbolul în general, iar cel arhetipal în speță, reprezintă întotdeauna o

deschidere spre lumea misterului şi a numinosului, aflată dincolo de

realitățile palpabile. în configurația marilor simboluri ale omenirii desluşim

reflexele de lumină cerească şi umbrele imperiului dezordinii, suferinței,

întunericului şi ale morții. Purtător al memoriei colective, simbolul a

exercitat o puternică şi permanentă acțiune modelatoare asupra societății şi

individului, fiind un reper moral, etalon axiologic şi exemplu în acțiune.

5

CERCUL.

În cadrul simbolic al figurilor geometrice, cercul ocupă un loc

important, alături de centru, cruce, pătrat şi triunghi. Este simbolul

perfecțiunii, omogenității, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici

început, nici sfârşit. Pe plan cosmic, simbolizează cerul, în opoziție cu

pătratul care e simbolul pământului. Este şi simbolul timpului, al veşnicei

reînceperi, redate în plan iconografic prin imaginea şarpelui ce-şi muşcă

coada/Cercul limitează un spațiu, dar mișcarea de rotație care formează acest

spațiu este potențial infinită. În felul acesta, cosmosul, în multe tradiții mito-

poetice, e considerat o sferă (grafic, un cerc), dincolo de limitele sale fiind

haosul. Toate punctele cercului sunt la aceeaşi distanță de centrul invizibil;

în acest sens, el reprezintă zeul şi creațiunea sa. Cercul e o metonimie a

zeului: zeul-soare e un cerc (coroana discoidală a lui Re, discul cu aripi al lui

Aton etc.) E simbolul dragostei creştine, în centru fiind Dumnezeu, iar

credincioşii vin spre el din perisferă. În iconografia creştină, Dumnezeirea e

reprezentată adesea ca o cruce în cerc; această figură reprezintă şi centrul cu

cele 4 direcții ale spațiului. Cercul împărțit în două: ziua şi noaptea, vara şi

iarna, yang şi yin. Cercul cu aripi: divinitate și spirit. Cercul cu un alt cerc în

interior: "androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă,

de asemenea, legătura aproape universală a cercului şi altor figuri rotunde cu

principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii cercului i se atribuie o

puteremagică de apărare. De aici derivă locuințele şi aşezările circulare,

forma circulară a stânelor, taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde

magice în jurul caselor şi satelor, în caz de pericol.

6

SFERA.

E unul din simbolurile perfecțiunii. Pornind tocmai de la credința că

sfera este corpul perfect, întrucât toate punctele de pe suprafața ei sunt egal

depărtate de centru, Pitagora a presupus că pământul este rotund. Sfera

continuă simbolismul cercului, deoarece este un cerc în volumul său, a treia

dimensiune a cercului. Sfera e perfecțiunea, totalitatea şi simetria. Grecii

credeau că omul primordial, înainte de diferențierea sa pe sexe, aşa-zisul

androgin, avea o formă sferică. în arhitectură, totalitatea cosmosului şi

armonia dintre cer şi pământ este redată prin îmbinarea sferei (cupolei) şi a

cubului; prima figură simbolizând cerul, cea de a doua — pământul. O

regăsim în configurația bisericilor creştine (basilica bizantină) şi în

moscheea islamică.

7

Simbolul ochiului.

Organ al percepției vizuale, în lumea imaginarului mito-poetic, ochiul

este simbolul cunoaşterii şi un principiu creator. I se atribuie forțe magice,

fiind asociat cu soarele şi cu luna, cu lumina divină. Pentru zoroastrieni,

soarele este ochiul lui Ormuzd, creatorul celor bune pe pământ, iar la vechii

egipteni „Ochiul lui Amon-Re" e aproape un zeu-creator independent: din el

au ieşit oamenii; ei sunt „lacrimile lui Re." Asemănarea ochiului cu izvorul

dătător de viață o aflăm în epitetele ochiului în limba hitită, în limbile baltice

şi slave; metafora e prezentă şi în limba română în expresia ochi de apă.

Lacurile sunt considerate „ochii pământului". Identificarea văzului şi a

cunoaşterii e reflectată în intersecția câmpurilor lexico-semantice ale

verbelor „a vedea" şi ,,a şti", prezentă atât în limbile indo-europene, cât şi în

cele aparținând altor familii lingvistice. Această semnificație a ochiului ca

organ al cunoaşterii supreme, al luminii şi al ştiinței divine este prezentă

şi în simbolica şi imagistica religiei creştine, unde apare „Ochiul Domnului",

încadrat într-un triunghi (semnul Sfintei Treimi) sau aureolat de raze solare.

Multiplicarea ochilor specifică reprezentărilor unor personaje mitologice

(Argus cu cei 1 000 de ochi ai săi), e hiperbola puterii lor şi a capacității de

a vedea, fără să fie văzuți. Dar în virtutea legii ambivalenței şi inversării,

lipsa organului văzului (cecitatea) devine nu numai un simbol al ignoranței,

al pedepsei sau deficienței persoanei, ci şi semn al înțelepciunii venind din

adâncul inimii, neinfluențată de aparențele lumii exterioare. De aici tema

„orbului divin", înțelept, magician sau poet. Puterea magică a ochilor,

8

datorată asocierii lor cu focul, e reflectată în tema mitologică a privirii care

ucide, atribuită divinităților (Athena) sau monştrilor infernali (basiliscul). în

planul mitologiei minore, ea e reflectată în credința cvasiuniversală în

deochi. Ochiul deschis mai e şi simbolul vigilenței, în timp ce ochiul închis

poate semnifica toleranța, indiferența, chiar moartea fizică sau spirituală. în

basme, ambivalența ochiului e reflectată în personajul straniu, la care „un

ochi râde şi altul plânge"; avem aici, de fapt, incifrată bipolaritatea

cunoaşterii şi cele două aspecte opuse şi complementare ale existenței.

SCARA.

Este un simbol al ascensiunii

sau coborârii, o imagine mitologică

a legăturii dintre cer şi pământ,

dintre lumea de aici şi cea de jos.

Este apropiată simbolismului

arborelui lumii şi sinonim al funiei,

lanțului (catena aurea) sau

curcubeului. Scara, ca punte între cer şi pământ, apare în momentele critice

ale evoluției lumii, când sunt oficiate ritualurile de stăvilire a degradării

cosmosului şi transformării lui în haos, apelându-se în acest scop la forțele

cerului. Pe scara lui Iacov, în V. T. urcau şi coborau îngerii. Budha coboară

din cer pe o scară adusă de Indra. Locuitorii insulelor din Australia şi Noua

Guinee „ajută" Soarele să coboare din cer şi să fertilizeze pământul,

punându-i o scară cu şapte trepte, sprijinită de un smochin. În credința

poporului român,

9

„Dumnezeu are scări de suit şi coborât". De scară (sau de un substitut al

acesteia: pom, plantă cățărătoare) se leagă mitologemul urcării omului spre

cer. Din punctul de vedere al simbolismului psihologic, moral şi religios,

«treptele sau scara reprezintă, în toate tradițiile, drumul către o realitate

absolută . . . concentrată într-o zonă sacră, într-un centru, care poate fi

formulată prin „templu", „munte cosmic", „axă a Universului", „pomul

vieții" etc» (M. Eliade, Insula, 22). Tot pe o scară (sau pe o frânghie)

coboară eroii din basm în lumea subpământeană, trecând printr-o prăpastie

sau o fântână; drumul morților poate fi reprezentat ca o scară coborâtoare

sau una suitoare. Alături de unele mumii ale Egiptului antic s-au găsit scărițe

miniaturale.

10

Secțiunea de aur.

Încă de la începuturile filozofiei grecești , oamenii au încercat sa afle în

artă o lege geometrică, deoarece arta înseamnă armonie, iar întrucât armonia

se naște din justa stabilire a proporțiilor, pare foarte rațional sa admitem că

aceste proporții sunt fixe. Proporțiile geometrice cunoscute sub numele de

Secțiunea de Aur au fost vreme de secole considerate drept o cheie atât de

potrivită pentru dezlegarea misterelor artei si cu o aplicație atât de

universală, nu numai în artă, ci și în natură, încât uneori au fost tratate cu

venerație religioasă. Nu puțini au fost scriitorii din secolul al șaisprezecelea

care au comparat cele trei părți ale Secțiunii cu Sfânta Treime. Regulile

Secțiunii de Aur sunt formulate în doua din propozițiile lui Euclid: Cartea a

II-a, propoziția 11: („Să se împartă o linie dreaptă astfel încât dreptunghiul

alcătuit din întreg și unul dintre segmente să fie egal cu pătratul celuilalt

segment”), și Cartea a VI-a, propoziția 30: („Să se împartă un segment de

dreaptă în medie și extremă rație”). Formula uzuală este următoarea: să se

împartă un segment de dreaptă astfel încât raportul dintre porțiunea mai

scurtă și porțiunea mai lungă sa fie egală cu raportul dintre porțiunea mai

lungă și întreg. Secțiunea rezultată dă aproximativ raportul de 5/8 (sau 8/13,

13/21 și așa mai departe) dar fără să fie vreodată riguros egală cu el: rămâne

în permanență un număr din categoria celor denumite în matematici

„iraționale”, ceea ce a avut darul de a-i spori nu în mică măsură reputația

mistică. Există o literatură destul de bogată în jurul acestui subiect, iar de pe

la mijlocul secolului trecut el a început să fie tratat cu mare seriozitate. Un

scriitor german, Zeising, a încercat să demonstreze că Secțiunea de Aur

11

constituie cheia oricărei morfologii, atât în artă, cât și în natură; iar Gustav

Theodor Fechner, fondatorul esteticii experimentale, a cărui lucrare

experimentală a apărut în secolul al optulea, a făcut din acest subiect

obiectivul de căpetenie al cercetărilor sale. De atunci încoace, practic

vorbind, orice lucrare de estetică prezintă și anumite considerații asupra

acestei probleme.

Un extremist ca Zeising afirma că acest sistem de împărțire este

precumpănitor în orice operă de artă, dar cercetări ulterioare nu au venit în

sprijinul afirmației sale. Este îngăduit să presupunem fie că artistul înzestrat

aplică în mod conștient acest sistem în structura lucrărilor sale, fie că ajunge

la el în chip inevitabil, condus fiind de instinctul său pentru formă. Secțiunea

de aur este adeseori folosită pentru a asigura proporția justă între lungimea și

lățimea dreptunghiurilor formate de ferestre sau uși, de ramele tablourilor și

de pagina unei cărți ori a unui ziar.se spune că fiecare piesă a unei viori bine

construite se supune aceleiași legi. Piramidele egiptene au fost explicate cu

ajutorul ei, și tot astfel proporțiile unei catedrale gotice pot fi ușor

interpretate: relația dintre lungimea transeptului și a naosului, dintre coloană

și arcadă, turlă și cruce și așa mai departe.

Numărul de aur este reprezentat prin ideograma f = 1,618…

Proporția tainică a acestui număr reprezentată fie în triunghiul de aur

(isoscel) al lui Pitagora, în elipsa de aur din traditia hindusa sau in spirala de

aur care prin șirul lui Fibonacci demonstreaza creșterea naturală a plantelor

păstrând această proporție.În natură spirala generată de apă (vârtejurile),

mișcarea curenților de aer în spirală, cochilia melcilor, dispunerea petalelor

de tranafir sau a frunzelor și semințelor din regnul vegetal păstrează această

proporție perfectă arătând că în întreaga creație se manifestă armonia si

perfecțiunea divină reprezentată prin aceasta proporție.

12

Aceasta demonstrează existența unei sfere de conștiintă a armoniei si

frumusetii existente în întregul univers și care îl ghidează.

Teatrul de vara

În cazul de față, teatrul

este arta poate cea mai veche

definită într-un spațiu

arhitectonic propriu. Pentru

realizarea unui spectacol

dramatic, teatrul poate îmbina

mai multe forme ale artelor,

cum ar fi desenul, dansul,

muzica dar și poezia și proza. Epidaurus .

Teatrul modern își are probabil rădăcinile în interpretările dramatice ale

teatrului din Grecia antică. Corul cânta povestea piesei, în timp ce actorii își

mimau rolurile. Publicul stătea în locuri mai înalte (pe pantele colinelor).

Din 450 î.Hr. s-au construit teatre cu locuri pentru public, pe bănci de piatră,

ca cel de la Epidaurus. Romanii au adăugat o scenă mai adecvată, care

asigura un decor de fundal.

Teatrul de vară are ca fundament principiul constitutiv al teatrului antic,

fiind practic replica modernă a interpretărilor dramatice ale Greciei antice.

Absența spațiului închis și a cortinei îngrădește oarecum varietatea

mijloacelor tehnice de care dispune teatrul modern: decoruri, lumini,

butaforie, posibilitatea desfășurării unor scene diferite în timp redus.

13

Pe de altă parte se axează mai mult pe elementul uman, respectiv

personajul și relația sa cu publicul. Astfel, piesa de teatru se va construi

preponderent pe arta actorului, regie și mai puțin pe arta spectacolului în

sine.

Teatrul de vară în epoca modernă susține spectacolele din afara

stagiunii de către companii de teatru profesionale.

Totuși cerințele unui teatru modern trebuie îndeplinite, devenind astfel

necesară echiparea sa cu instalație de lumini și sunet, spații de depozitare

sub și în spatele scenei, plus dependințele necesare: grupuri sanitare, grup

electrogen propriu (în absența racordului la rețeaua electrică, dar și ca

dublare a acesteia), cabine de schimb, cabine ale personalului auxiliar,

poartă secundară pentru acces la aprovizionare etc.

În final, spațiul va avea roluri multiple, putând găzdui pe lângă

spectacole de teatru propriu-zis, concerte în aer liber, dans, balet, întruniri,

conferințe etc.

Teatrul de vară își exercită funcțiile în aer liber, astfel spectacolul se va

desfășura în spațiu deschis. De aici rezultă o serie de particularități care

depind de factorii de mediu: temperatură, vânt, precipitații, zgomot. Teatrul

prezentat în lucrare va fi amplasat în interiorul unui parc, ferit de traficul

auto intens. Acesta se prezintă sub forma a doua arce de cerc suprapuse

rezultând o formă elipsoidală, sugerând un ochi mare, deschis.

14

BIBLIOGRAFIE:

Viața formelor; Henri Focillon

Lumea ca labirint; Gustav Rene Hocke

Frumosul dincolo de arta; Gheorghe Achiței

Funcțiune, spațiu, arhitectură; Gheorghe Săsărman

Semnificația artei; Herbert Read

Analiza frumosului; William Hogarth

Limbajul culorilor și al formelor; Dan Mihăilescu

Forma ca viziune; Grigore Arbore

Introducere in arhitectura comparata; Ghe.Curinschi Vorona

1000 de simboluri. Semnificatia formelor in arta si mitologie; Rowena

și Rupert Shepherd

15