1

Sinodul al VII-lea ecumenic

1. Iconoclasmul bizantin în secolul al VIII-lea (completare la pdf Sinodul ecumenic VII)

Cauza luptei contra icoanelor este, pe de o parte, amploarea pe care a luat-o cultul lor, în

care creștinii ajungeau uneori la exagerări. De asemenea, lupta contra icoanelor s-a dezlănțuit și

datorită mentalității profane a unor împărați isaurieni și armeni, supărați pentru cinstirea prea

mare adusă icoanei Mântuitorului. Acești împărați erau influențați și de polemica iudaică contra

icoanelor, precum și de reproșul califilor arabi care vedeau în icoane idolatrie și încălcarea

poruncii a doua a Decalogului (Ieșirea 20, 4).

Cel dintâi împărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717-741). Începând din 726, el

a impus primele măsuri de înlăturare a icoanelor din Biserici și locurile publice. Reacția fermă

antiiconoclastă a populației Constantinopolului, a clerului și monahilor, soldată cu unele acte de

violență, revoltele din capitală și din themele europene, l-au determinat pe Leon al III-lea să

caute o justificare oficială a iconoclasmului, care să primească acordul Bisericii. Împăratul nu a

reușit să câștige de partea sa nici pe papa Grigorie al II-lea (715-731) și nici pe patriarhul

Gherman al Constantinopolului (715-730). Contând pe sprijinul unei părți a episcopatului

oriental, Leon al III-lea a convocat o conferință teologică la Constantinopol în 730, unde a fost

legiferat iconoclasmul.

Cultul icoanelor a fost apărat de Sfântul Ioan Damaschinul care a scris Cele trei tratate

contra iconoclaștilor. Prin aceasta el a devenit cel mai important apologet al icoanelor în

Biserica universală, nu numai în timpul vieții sale, ci chiar până astăzi.

Sinodul iconoclast de la Hieria (completare la pdf Sinodul ecumenic VII )

Sinodul iconoclast de la Hieria și-a arogat pretenția de sinod ecumenic deși nu a

îndeplinit toate condițiile stabilite în acest sens de sinopsele sinodale din secolele V-VIII. El a

fost convocat de împărat, a luat o decizie dogmatică și a întrunit un mare număr de episcopi din

întreg Imperiul bizantin, dar a făcut abstracție de un criteriu fundamental care asigura

ecumenicitatea unui sinod anume acordul pentarhiei. Fără acordul ierarhilor Bisericilor din

Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalim care reprezentau episcopatul și credincioșii din afara

granițelor imperiului, un sinod nu putea fi ecumenic. Mai mult decât atât, se știe că cele patru

Biserici au anatemizat acea adunare episcopală și pe cei care urmează hotărârile ei.

Decizia finală a sinodului a fost formulată astfel: „.... hotărâm unanim că orice icoană,

fie că este făcută din orice material, fie că este pictată, trebuie să fie de acum înainte

îndepărtată din Bisericile creștine ca ceva străin și detestabil și că nimeni să nu cuteze pe

viitor să mai practice meșteșugul păgân al zugravului de icoane. Cine mai îndrăznește să

zugrăvească icoane sau să le cinstească sau să le așeze în Biserici sau să le păstreze în casele

2

lor, de este episcop preot sau diacon, trebuie să fie depus, iar de este laic sau călugăr să fie

anatemizat și făcut răspunzător de legile imperiale, ca dușman al poruncilor lui Dumnezeu și

al dogmelor lăsate de Sfinții Părinți”. Vasele și veșmintele liturgice nu trebuie însă îndepărtate

sau nefolosite, chiar dacă aveau icoane zugrăvite sau cusute pe ele.

2. Organizarea și desfășurarea Sinodului al VII-lea ecumenic (completare la pdf Sinodul

ecumenic VII)

Combaterea teologiei iconoclaste s-a desfășurat sub forma unui dialog, în cadrul căruia

episcopul Grigorie de Neocezareea, prezent la Hieria, citea câte un paragraf care era apoi

combătut de formularea ortodoxă, mult mai vastă al cărei autor este patriarhul Tarasie.

La 3 octombrie 787, s-a citit definiția dogmatică a sinodului VII ecumenic: „Noi păstrăm

toate predaniile, scrise sau orale, printre care și cea referitoare la sfintele icoane care stă în

armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin s-a întrupat în realitate și nu în

aparență.... mărturisim cu toată convingerea și claritatea că, precum semnul sfintei și de viață

făcătoarei cruci, tot așa și sfintele icoane demne de cinstire, să fie pictate sau lucrate în

mozaic sau din alt material și să fie așezate în sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele

vase și veșminte ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana

dumnezeiescului nostru Mântuitor și stăpân Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei

stăpânei noastre, Sfintei Maicii Sale, ale sfinților îngeri, ale tuturor sfinților și drepților (...)

căci, cu cât sunt mai des contemplate aceste reprezentări biblice, cu atât mai mult este

îndreptat credinciosul să-și amintească de prototip, să-i urmeze exemplul, să-i aducă

cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înțeleasă ca adorare, care se

cuvine numai lui Dumnezeu, ci ca acea venerare adusă semnului Sfintei și de viață făcătoarei

cruci, Sfintei Evanghelii și altor sfinte obiecte, adică prin tămâiere și aprindere de lumânări și

candele, cum ne învață vechea tradiție, căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat

în icoană. Cine cinstește icoana, cinstește persoana zugrăvită pe ea”.

În final sunt anatemizați toți cei care ar îndrăzni să distrugă vasele și obiectele liturgice

sau sfintele icoane, Sfânta Cruce și Sfânta Evanghelie pentru simplul motiv că ar avea pe ele

icoane sau ar da mănăstirilor o întrebuințare profană.

Deci, hotărârea Sinodului, orientată după precizările Sfântului Ioan Damaschinul,

cuprindea următoarea decizie dogmatică: este îngăduit și chiar util și bineplăcut lui Dumnezeu a

face icoane religioase și a le venera. Însă această venerare să fie numai cinstire (proskunesis) iar

nu adorare, căci adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Apoi se preciza că cinstirea icoanelor

este numai relativă, pentru că cinstim icoana numai pentru că ea reprezintă o persoană sfântă, pe

3

Hristos. Deci, cinstirea nu se adresează materiei icoanei și astfel ea nu este idolatrie. În

consecință, este bineplăcută și cinstirea icoanelor Sfinților lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale

sfinților îngeri, ca și a sfintelor moaște și a sfintei cruci. Venerarea sfinților se deosebește de

adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. La rândul ei, Maica Domnului se bucură de o

cinstire mai mare decât a sfinților, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare.

Ultima ședință, a VIII-a din 28 octombrie, s-a desfășurat în palatul Magnaura din

Constantinopol, în prezența împăraților Constantin și Irina care au și prezidat-o. Cu această

ocazie au fost adoptate în mod oficial definiția dogmatică și cele 22 de canoane care au avut

menirea de a restabili ordinea și disciplina în Biserică, deoarece în timpul crizei iconoclaste s-au

înregistrat nenumărate abuzuri, mai ales în ceea ce privește alegerea episcopilor, ascultarea

clerului și viața monahală.

Prin definiția dogmatică formulată și aprobată, sinodul al VII-lea ecumenic a dezvăluit și

combătut ultimele încercări de înfiltrare în Biserică a tendințelor necalcedoniene. În concluzie,

sinodul al VII-lea ecumenic ținut la Niceea în 787, nu a justificat numai cultul icoanelor, ci a dat

icoanelor o solidă bază dogmatică. Întruparea lui Hristos, în realitate și nu în aparență justifică

zugrăvirea icoanelor.