SINTEZA _ 17 - INTERIOR TIPAR.pdf

2 3SINTEZA # 17, iunie 2015 SINTEZA # 17, iunie 2015

Vasile Dâncu

Tirania televiziunii

E d i t o r i a l

Când vorbeşti de peste două decenii studenţilor despre televizor şi influenţa lui socială nu este uşor să te opreşti şi să faci un text scurt, care să spună tot ce ai descoperit, ce ai

citit, ce ţi-au spus explicit sau implicit subiecţii cercetărilor tale de teren. Alegerea argumentelor va fi influenţată de moment şi poate va avea un grad mare de aleator.

Televiziunea este un altarDupă somn, privitul la televizor este a doua

activitate a românilor, cu excepţia celor care muncesc în program de opt ore, unde este a treia activitate ca timp utilizat. Televiziunea stăpâneşte viaţa cotidiană, iar noi nu suntem conştienţi de această tiranie. Ecranul ocupă locul central al spaţiului domestic, dar ne urmăreşte deja peste tot, ecranele invadând spaţiile publice (pieţe, mijloace de transport, aeroporturi, gări, magazine etc.). Timpul social se organizează în jurul televizorului, ritualurile de familie au loc în jurul televizorului. Nu ne dăm seama de această tiranie (dulce?) nici măcar atunci când răspundem la interviul sociologului că televizorul, nu frigiderul, aragazul sau calculatorul, este lucrul fără de care nu am putea trăi dacă s-ar defecta (30% dintre români(1)). Fără televizor intrăm într-un adevărat sevraj, din moment ce 23% dintre români recunosc că nu ar putea trăi nici măcar o zi fără televizor. Un român care va trăi peste 80 de ani are şanse să petreacă peste 10 ani din viaţă în faţa televizorului.

Televiziunea ne priveşte! Televiziunea nu este o fereastră deschisă spre

lume, aşa cum ne amăgesc lucrătorii şi ideologii ei. Ea ne goleşte de Sine, ne scapă de presiunea şi palpitaţia Eului, în timp ce privim, scăpăm de

gândurile noastre, de individualitate. Marele mesaj al televiziunii este televiziunea, ea devine un scop în sine, independent de ceea ce privim, este un drog care se cere consumat mereu şi care ne ţine în perplexitate. Realul devine mai real decât realul însuşi, creează o hiper-obiectivitate, una fără referenţi exteriori, ci o obiectivitate născută din invadarea subiectivităţii noastre. Ne dă impresia de participare, de trăire a lumii, dar este mai mult creatoare a unei confuzii generalizante, o confuzie în care ştirile se amestecă cu filme sau dezbateri politice şi totul cu viaţa noastră, o viaţă în care suntem spectatori, dar ne credem actori. Magia ecranului este o comunicare cu sens unic. Fiinţele condiţionate de televizor se pot comporta în viaţă cum se comportă faţă de personajele pe care le văd pe ecran. Televizorul este viaţa confiscată. (2)

Televiziunea este un râu Ne scăldăm zilnic în râul de imagini, căci

televiziunea difuzează un flux neîntrerupt de imagini. Edmund Husserl (3) afirma că orice flux video (ca orice piesă muzicală) este un obiect temporal. Eu nu mai sunt eu-însumi când privesc la televizor, conştiinţa mea este diluată pe fluxul de imagini: Devin ceea ce privesc! De unde capacitatea televiziunii de a goli mintea: în timp ce privesc la televizor, conştiinţa mea devine cea a momentelor succesive, care se derulează pe ecran. (4) Ca într-un râu al Iordanului, scufundarea în apa imaginii ne spală de toată existenţa, dar apare şi spălarea creierului. Herbert Krugman explica, în anii ’60, faptul că în spălarea creierului, când privăm creierul de percepţia senzorială, acesta se ambalează şi o ia razna. În faţa unui televizor, alegem un program, râdem, plângem. Creierul telespectatorului intră într-o stare receptivă, aproape hipnotică. Prezentarea programelor este


E d i t o r i a lE d i t o r i a l

(1) Percepţiile românilor cu privire la manipulare, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în perioada 9-11 iunie 2015, pe un eşantion de 820 de indivizi, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marjă de eroare ±3,5%(2) Cedric Biagini, Divertir pour dominer. La culture de masse contre les peuples. Offensive, Cassez vos ecrans, la spectacularisation du monde, Éditions L'Échappée, 2010, p. 41, apud. Jean-Jacques Wunenburger, L’homme a l’âge de la télévision, PUF, 2000(3) Edmund Husserl, Leçons pour une phénoménologie de la conscience intime du temps, PUF, 1964 (4) Idem

(5) Michael Desmurget, TV LOBOTOMIE, La vérité scientifique sur les effets de la télévision, Max Milo Editions, Paris, 2011, p. 50(6) Ibidem, p. 92(7) Marshall Mc Luhan, Pour comprendre les médias, 1986(8) Jean Baudrillard, The perfect crime, London: Verso, 1995(9) George Gerbner; Larry Gross; Michael Morgan; Nancy Signorelli, Living with Television: The Dynamics of the Cultivation Process în Jennings Bryant, Dolf Zillman (dirs publ.), Perspectives on Media Effects, New Jersey, Lawrence Erlbaum Assoc., Inc., 198Gb(10) Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events

în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 39, 1980Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 5, 1982Leo Barille, Television and attitudes about crime în R. Surette, Justice and the Media, Springfield, C. Thomas, 1984Bernard Stiegler, La technique et le temps, Ed. Galilée, 2001Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998Jean-Jacques Wunenburger, L’homme a l’âge de la télévision, PUF, 2000Peter Watkins, La face cachée de la lune, Homnisphere, 2007

numită azi de unii specialişti monoformă, limbajul central folosit de televiziune pentru a-şi prezenta mesajul - un torent de imagini şi de sunete -, cu montare nervoasă. O structură compozită, în care elementele sunt asamblate fără cusături aparente, pare coerentă, dar este de o maximă fragmentare şi ambiguitate a sensului. Există mai multe variante de monoforme, dar principala, cea care domină mai mult, este structura narativă monolineară tradiţională şi clasică a telenovelelor, serialelor poliţiste, şi a mai mult de 98% din filme, care provine de la structura narativă folosită în buletinele de ştiri; cea pe care o găsim în jocurile televizate şi talk-show-uri. Fluxul pare coerent, dar totul se face la mare viteză, montajul creează efecte de şoc, ideea este de a nu lăsa spectatorilor timp să reflecteze.

Stăpânul inelelorTeleviziunea stăpâneşte timpul, spaţiul,

geografia şi istoria. Un studiu transnaţional realizat de UNESCO arată că mai mult de 99% dintre gospodăriile americane au cel puţin un televizor. O cifră similară au şi Franţa, şi România. Chiar şi Africa, continent defavorizat economic, prezintă, potrivit studiului, o taxă medie de pătrundere de 85%. Jo Groebel subliniază că ecranul a devenit un factor major de socializare şi domină viaţa copiilor în spaţiile urbane şi rurale, la nivel mondial. (5)

Televiziunea a colonizat spaţiul nostru domestic şi a preluat agendele noastre. Canalele de televiziune sunt astăzi capabile să ne urmărească peste tot prin intermediul calculatoarelor portabile, telefoanelor mobile şi altor terminale specifice. Televiziunea, fără constrângerea timpului şi spaţiului, este o perspectivă care ar trebui să îmbete vânzătorii de creiere. Drama, fără îndoială, este asemănătoare celor mai dure droguri: cu cât suferim mai mult atacul aromelor sale, cu atât mai mult ne obişnuim viaţa cu prezenţa sa anestezică şi ne vine greu să sustragem mintea din stăpânirea sa. (6)

VideocraţiaLumea condusă prin imagini nu este doar o

distopie, televizorul este deja Marele Frate. După ce televiziunea a realizat telerevoluţia din 1989, o bună vreme, oamenii s-au adresat televiziunii, nu statului sau partidelor pentru a aduce optimizări vieţii lor de zi cu zi. Astăzi când procesul de justiţie este urmărit pas cu pas în ceea ce presa numeşte tot mai des o telejustiţie, oamenii încă nu văd o justiţie pământeană, cu oameni reali, ci una parcă de pe altă planetă, parcă ireală, coborâtă direct din televizor. Cei care deţin informaţia şi o difuzează la televizor posedă o imensă putere şi pot, prin intermediul imaginilor şi cuvintelor, să transmită mesaje prin care încearcă să controleze lumea. Jurnalul televizat este un bun exemplu al limitei nesigure între influenţă şi manipulare. El are, mai întâi, tendinţa de a sublinia emoţionalul şi oculta raţionalul, de exemplu dramatizând fiecare detaliu al daunelor din timpul catastrofelor, chiar dacă sunt minore.

Dacă recitim opera lui M. McLuhan o să

observăm că mulţi dintre cei care folosesc televiziunea cu scopuri politice o pot face chiar şi impunând o asurzitoare tăcere faţă de marile probleme ale zilei: „În ciuda absenţei oficiale de cenzură, reţelele majore impun o tăcere care îi lasă muţi în faţa multora dintre marile dezbateri ale zilei” (7). Societatea comunicării generalizate se prezintă ca o lume în care nu comunică oameni reali, ci imaginile oamenilor care au fost create cu scopuri precise: construirea acestor imagini creează o activitate socială care are ca scop modelarea unei imagini care are putere de convingere şi de manipulare. Producând stereotipuri, televiziunea falsifică grav întâlnirea oamenilor în spaţiul social. Bourdieu explică cum televiziunea, care animă lumea jurnalismului, a alterat profund funcţionarea universului nostru, diferit de artă, literatură, filosofie sau politică, şi chiar de justiţie şi politică.

Informaţia este manipulată de televiziune, este imediat difuzată la scară largă, monopolizată şi redusă la ceea ce arată pe ecran, iar puterea ei stă în ceea ce Jacques Ellul numeşte puterea creatoare şi deformatoare a informaţiei: televiziunea nu comunică nicio informaţie, informaţia este cea care comunică televiziunea. Jean Baudrillard este însă doctorul care pune degetul pe rană: televizorul este prin prezenţa sa, controlul însuşi. Televiziunea şi-a îndeplinit obiectivul, a lobotomizat cea mai mare parte din populaţia lumii, pentru că acest instrument s-a răspândit ca fulgerul în puţini ani, iar acum afectează aproape întreaga suprafaţă a globului. Are dreptate filosoful francez: „în secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea”. (8)

Jean Leon de Beauvois aminteşte câteva dintre modalităţile prin intermediul cărora televiziunea manipulează: prin intermediul stimulilor, cărora nu le acordăm atenţie, dar care sunt prelucraţi de aparatul nostru cognitiv. Conştiinţa şi psihicul unei persoane nu sunt, de obicei, rezultatul exclusiv al procesului de socializare, ce are ca bază o structură teoretică preexistentă, cum ar fi limbajul, educaţia, informaţia, ci sunt şi rezultatul a tot ceea ce compune inconştientul colectiv de la stimuli semantici, etimologici, epistemologici şi semiotici, unde televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

Forţa micului ecran este cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic). Doar câteva operaţiuni de manipulare: manipularea prin imagine, manipularea prin filmare, manipularea prin montaj, manipularea prin comentariul din off, manipularea prin paginaţie, manipularea prin omisiune, manipularea prin zvonuri mediatice, manipularea prin cenzură, manipularea prin procedeul „a ascunde arătând”, manipularea prin charismă, manipularea prin jurnalişti, manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare.

Talk-show-ul nu e o arenă a democraţieiManipularea opiniei publice într-un talk-

show, dezbatere, documentar, anchetă în scopul părtinirii uneia dintre părţile implicate se poate

face prin acordarea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanţilor unei părţi, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenţii mai lungi şi într-un spaţiu de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor lor pozitive şi minimalizarea faptelor benefice ale părţii adverse etc.

Intervenţiile moderatorului sunt adesea constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul de discuţie, dă şi ia cuvântul invitaţilor, le acordă acestora o importanţă diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, dispreţuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, autodefinindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor. Compoziţia platoului este un alt nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producţiilor de televiziune. Modul în care este alcătuit cercul de invitaţi influenţează inconştient percepţia pe care şi-o formează telespectatorii, absenţa unuia sau a altuia dintre reprezentanţii vreunei părţi aflate la discuţii având o mare importanţă în construcţia percepţiei privitorilor. Compoziţia platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părţi. În fine, scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea şi arbitrează părţile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuţiei poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opţiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul îşi trasează scenariul în linii mari în urma discuţiilor pregătitoare cu participanţii prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau

exprimării libere în timpul emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos.

Televiziunea cultivă frica şi violenţa (9)

Global au fost demonstrate trei efecte majore ale conţinuturilor audiovizuale: desensibilizarea - spectatorul învaţă progresiv să tolereze nivelurile de violenţă din ce în ce mai marcate; sindromul de lume mare şi rea - spectatorul îşi întipăreşte gradual convingerea că lumea înconjurătoare este ostilă şi periculoasă; agresivitatea - spectatorul se poartă mai violent şi agresiv. Bineînţeles că nu doar televiziunea este responsabilă de toată violenţa care apare zilnic în societatea noastră, dar percepţia de nesiguranţă şi neîncredere este datorată cel mai mult medierii realităţii sociale realizate prin micul ecran.

Nemulţumiţii optimişti(10), descoperiţi în sondajele noastre de opinie, relevă o ciudăţenie: oamenii percep lucrurile ca mergând rău în România, dar sunt optimişti faţă de viitor, ca şi cum s-au produce un miracol, ca în filmele cu happy-end. Nimic nu susţine raţional acest optimism, poate doar o credinţă magică în regia hollywoodiană, în care eroul apare la sfârşit şi îşi salvează comunitatea. Teoriile cultivării ne arată însă şi procesul invers, televiziunea este şi un agent al controlului social şi ordinii publice. Televiziunea cultivă neîncrederea în ceilalţi, frica de acţiune în cazul protestelor, mai ales la femei, bătrâni sau minorităţi, dar şi la alte categorii. Fasonând percepţii sociale, ritualizând violenţa, televizorul are şi o funcţie ideologică: menţine status-quo-ul şi relaţiile de putere, întreţinând sensul ierarhiei şi potenţând efectele de dominare.

Chiar dacă a fost asociată cu revoluţii, televiziunea nu eliberează. Dar are potenţialul de a crea sclavi, alienaţi şi anomici. n

Referinţe bibliografice

Director: Vasile DâncuRedactor-şef: Caius ChioreanSenior editor: Ruxandra HurezeanEditori: Marius Avram, Bogdan Stanciu

Invitaţi speciali: Teodor Baconschi, Maria Rus Bojan, Daniel David, Bogdan Ghiu, Liviu Maior, Tudor Vlad

Contributors: Dan Alexe, Cristina Beligăr, Lavinia Betea, Emilian Blaj, Traian Brad, Mihai Drăghici, Delia Enyedi, Vasile George Dâncu, Adriana Dîncu, Elena Nicolae, Gabriel Diaconu, Andrei Ionescu, Roxana Miron, Iustina Macovei, Sorin Mitu, Luminiţa Paul, Ioan S. Pop, Ștefan Pop, Florin Popa, Florin Popescu, Tudor Raţ, Andreea Monica State, Alexandru N. Stermin, Vlad Stroescu, Eduard Ţone

Art Director: Ciprian ButnaruTehnoredactare: Rareş Olteanu, Isabela Muntean

Corectură: Elena GădăleanFoto: Vakarcs Loránd, Dan BodeaTraduceri: Cristina Beligăr

SINTEZA foloseşte imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com

Publisher: Adrian PopDirector executiv: Mihaela Orban

Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie

ISSN 2359-8131

Adresa redacţiei: Cluj-Napoca, 400495, str. Cometei, nr. 1e-mail: [email protected] www.revistasinteza.roAbonamente şi informaţii la tel: 0733.333.800

Tipar:

Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

Revistă de cultură şi gândire strategică

ZOOMBătălia pentru minţi şi suflete: manipularea ieri şi astăzi

Cui i-e frică de manipulare?

Putem fi manipulaţi prin tehnologii (neuro) psihologice?

Bătălia pentru cucerirea alegătorilor

Like, share, comment şi noi tehnici de manipulare

Despre mass media, dezinformare şi preţuri

Manipularea şi persuasiunea prin intermediul buletinelor de ştiri

Adevărul despre atentatul asupra Charlie Hebdo - o carte care întoarce pe dos

„Minunea” care a atras o treime din banii României

Oglinzile istoriei

„Dacopatia” şi mătania fondatoare

Faptul religios - între libertate şi manipulare

Eliberaţi-vă de gândirea pozitivă

Gândirea pozitivă – cum ne minţim pe noi înşine

Între ştiinţe, credinţe şi superstiţii

Cadrilul nebunilor. Mai întâi e o momeală, apoi o păcăleală

Detectorul de baliverne

AMINTIRI PENTRU VIITORIstorie şi memorie

MERIDIANDavid Cameron şi spectrul Brexit

Campania electorală din Moldova – între manipulare şi presiune socială

C U P R I N S

Forţele economice ale Asiei de Sud-Est

wAR TIMES. RESTITUIRIUn caz de propagandă

CONVORbIRIINTERVIU: Ambiţia mea este să

ajut regiunile mai puţin dezvoltate şi să fiu printre cei mai buni comisari europeni

EDITORIALTirania televiziunii

INTELIGENT bUSINESSAFACERI DE FAMILIE: Business la putere înaltă

INTERVIU: „Nu o fi România o voce grea în concertul european, dar nu e nici minusculă”

PUNCT ZEROAdevărul celorlalţi

INTERVIU: Următorii 20-30 de ani nu vor fi deloc plictisitori

DOSAR. bUCUREşTI America României

Nodul gordian al călătorilor

ARTEDespre epuizarea modernităţii şi repolitizarea artei

Amintiri din întuneric: fotografia medicală

Priveşte şi nu cerceta!

SEMN DE CARTE: De la pactul cu diavolul, la teoria conspiraţiei

PATRIMONIUPartea noastră de tezaur

Cetatea ascunsă de la Piatra Roşie

VERDEFilosofia respiraţiei în mintea unui biolog

SPORT LIFEDe ce o cursă de maraton nu ar trebui să te doară?

GOOD LIFETRAVEL: Madeira, fericirea

cu chip de insulăDINE & WINE: Cele mai atrăgătoare hoteluri din lumeAUTO: ZOE cea bărbatăHIPE & VIBE: Make love, not war!

Afganistan. Un nou început Noul bucureşti Vechi Talentul elveţianwAR TIMES DOSAR SPORT LIFE„Închiriez strategie refugiaţi. Preţ negociabil.”MERIDIAN104 128 168 234

18

24

27

32

36

42

45

50

59

75

80

84

111

118

122

132

142

170

184

198

210

217

221

224

226

228

239

242

260

266274

150

163

156

136

63

66

69

71

73

11

3 VERDE

DINE & wINE260

AUTO262

228

8 9SINTEZA # 17, iunie 2015 SINTEZA # 17, iunie 20158 SINTEZA # 16, mai 2015

Criza de care suferă Uniunea Europeană în prezent şi rediscutarea tratatelor ei este de natură să trezească îngrijorări. Faptul că Marea Britanie a luat în discuţie, chiar şi la modul puţin probabil, ieşirea din UE, a întredeschis cutia pandorei, destul cât să iasă o umbră de îndoială. Va fi sau nu va fi funcţional acest proiect pe termen lung? Face faţă construcţia europeană ameninţărilor din exterior, dar şi din interior? GÂND

U Cel mai probabil că ameninţarea care vine din Est o va ţine încă unită, dar e clar că trebuie regândite condiţiile din interior. Marea Britanie, Grecia, sunt dovezi că organismul acesta are nevoie de tratament şi de un stimulator interior, de realimentarea cu încredere. Reuniunea G7 din Germania, din 7-8 iunie 2015, a şefilor de stat şi de guvern şi reprezentanţilor UE, unde discuţiile s-au concentrat asupra economiei globale şi a schimbărilor climatice,

precum şi asupra unor puncte-cheie privind politica externă, de securitate şi de dezvoltare, dar şi summitul UE din 10-11 iunie au şi acest rol, de a creşte încrederea populaţiei în faptul că cineva gândeşte asupra problemelor la macroscară şi că le gestionează. Iar asta e la fel de important ca şi ce se întâmplă în fiecare ţară în parte, unde încrederea populaţiei că societatea în care trăieşte se sprijină pe câţiva piloni siguri este vitală.

9 SINTEZA # 17, iunie 2015


Z o o M

Bătălia pentru minţi şi suflete: manipularea ieri şi astăzi

Ce este la fel şi ce s-a schimbat?

Tudor Raţ


Z o o MZ o o M

n „Afară este o zi superbă şi eu nu pot să o văd” n Nu ştii? Te învăţăm. Nu poţi? Te ajutăm. Nu vrei? Te forţăm

La 200 de metri distanţă unul de altul, în Piaţa Romană, cerşesc doi oameni cu acelaşi handicap. Unul are scris pe un carton cam

şifonat „Sunt orb, vă rog ajutaţi-mă”. Celălalt ţine şi el o pancartă în mână: „Este primăvară şi eu sunt orb”. La sfârşitul zilei, cine va pleca cu mai mulţi bani acasă?

Alex Mucchielli, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în ştiinţele comunicării, în „Arta de a influenţa – analiza tehnicilor de manipulare”(1), foloseşte acest exemplu pentru a arăta cât de importantă este Povestea. În primul caz, cerşetorul cere ajutor, iar asta tinde să genereze distanţă socială – sunt mulţi alţii, mai apropiaţi în orice caz, care au nevoie de ajutorul nostru, iar cerşetori cu handicap sunt cu sutele în Bucureşti. În al doilea caz, simţim primăvara în nări, ne aducem aminte de zilele frumoase, cu soare călduţ şi natura în avânt. Mirosul florilor şi imaginea fetelor frumoase (sau a băieţilor) pe străzi. Şi să nu poţi să te bucuri de toate acestea pentru că eşti orb... Al doilea cerşetor nu a cerut ajutor, ci înţelegere. A spus o întreagă poveste cu doar câteva cuvinte în plus şi a reuşit să atingă o coardă sensibilă, cea a empatiei generatoare de acţiune.

Din Paris în New York şi apoi în Dublin

Poate pentru majoritatea indivizilor contează mai puţin originea poveştii, cât morala ei. Copywriter-ii din agenţiile de publicitate atribuie întâmplarea lui David Ogilvy, regele neîncoronat al Madison Avenue, care, în drum spre serviciu, pe podul Brooklyn, a trecut pe lângă un cerşetor orb, cu pălăria goală, şi a rescris pancarta. Bun copy, bună poveste de spus la o bere atunci când încerci să faci clientul să înţeleagă de ce are el de fapt nevoie de agenţia ta de publicitate ca să îşi crească vânzările.

Compania irlandeză purplefeather îşi vinde marfa (expertiza în comunicare) printr-un filmuleţ pe youtube în care propune aceeaşi concluzie, cu o altă nuanţă: „Afară este o zi superbă şi eu nu pot să o văd”. Direct la subiect, fără menajamente. Evident, creativii din alte agenţii nu sunt atât de impresionaţi. Şi dacă mâine plouă, ce face cerşetorul, schimbă pancarta?

Dincolo de micile războaie de orgolii din universul agenţiilor de publicitate, se pare că întâmplarea reală îl are în centru pe Jacques Prévert, un poet francez contemporan, care a rescris cartonul cu „Vine

primăvara şi eu nu o să o văd”. Acelaşi mesaj, dar cu o înlănţuire cauzală mai puternică şi mai directă, în care cititorul nu trebuie să umple litota lui David Ogilvy cu propriile deducţii, sentimente şi experienţe personale şi care dă, totuşi, cerşetorului suficient spaţiu de manevră pentru a folosi pancarta mai multe zile. Până vine primăvara cel puţin.

În cazul poveştilor apocrife precum cea cu Ogilvy, acestea sunt bune pentru mult mai mult decât transmiterea unei idei puternice – ele pot naşte legende de sine stătătoare, alte „Poveşti cu noi eroi în centrul lor”. Chiar în ciuda graniţelor uneori difuze ale veridicităţii, acceptăm uşor astfel de istorioare şi chiar ne plac pentru că, simţindu-ne complici cu copywriter-ul genial, avem impresia că înţelegem ce îi face pe ceilalţi să ticăie. Ce uşor pot fi alţii manipulaţi. În timp ce ne uităm la trucul mic al magicianului, suntem „victimele” inocente ale trucului mare: îl vedem pe legendarul om de publicitate în toată puterea sa creatoare, capabil să schimbe viaţa celor din jur, cu un spin de câteva cuvinte, cu o întoarcere din condei spontană, scurtă şi genială ca un aforism. Ce contează dacă mai schimbăm câteva date, pierdem câteva informaţii? Ce dacă nu era Ogilvy cel

care a rescris pancarta? Ar fi putut fi el, he was that good.

Nu ne dăm mereu seama că suntem de fapt ţintele unei fine manipulări. Atunci când vedem manipularea, chiar şi una de fineţe, ce merită aplaudată (bravo Ogilvy!), relaţia noastră de iubire cu Povestea se transformă în resentiment. Adorăm să fim ascultalţi de ceilalţi, să îi învăţăm sau să îi convingem, dar nu ne place mereu să fim noi cei influenţaţi sau persuadaţi. În mod cert, nu apreciem niciodată să facem cunoştinţă din postura de ţintă cu infamii verişori ai cupletului anterior: manipularea şi coerciţia.

Fă ce zice popa, nu ce face popa; toţi doctorii fumează şi alte motive să fim circumspecţi

Diferenţele dintre cei patru termeni pot părea pe alocuri, minore, de nuanţă, dar sunt foarte importante dacă dorim să cunoaştem şi să evităm activ manipularea.

Influenţa, motorul interacţiunii dintre oameni, bucata de „social” din sintagma aristoteliană „animal social”, apare atunci când între agentul influenţei şi ţinta procesului nu există o legătură iniţiată conştient, activ de către agentul influenţei. Mecanismul difuz asociat luminii solare: astrul ceresc nu arde ca să crească vegetaţia

de pe Terra şi ca să meargă lumea la plajă. Agentului îi este, de multe ori, indiferent ce face ţinta, deşi, în unele situaţii, conştientizează că este urmat de ceilalţi. În orice caz, ţinta ia exemplu. Dacă ar fi să bastardizăm un cunoscut proverb românesc până la punctul schimbării sensului poveţei: fă ce face popa.

Persuadarea apare atunci când agentul şi ţinta, ambii conştienţi de existenţa încercarea de schimbare a percepţiei, sentimentelor, cogniţiei sau comportamentului, intră într-o relaţie directă. Lasă-te convins. Fă ce zice popa.

Manipularea intră nu foarte tiptil în teritoriul eticii: ţinta nu ştie că agentul, voit sau nu, exercită o presiune subterană asupra celui dintâi pentru satisfacerea propriei agende, în detrimentul intereselor ţintei. Atunci când agentul este conştient de ce face, comportamentul devine total lipsit de etică. Manipulatorul caută să exploateze vulnerabilităţi din structura de personalitate a ţintei pentru a deturna situaţia de interacţiune în favoarea sa. În niciun caz să nu ai încredere în popa acestui segment.

Coerciţia este mult mai directă şi o recunoaştem mereu fără probleme atunci când suntem puşi în astfel de

situaţii: agentul îşi impune voinţa unei ţinte ce nu şi-ar dori să acţioneze în sensul urmărit de agent. Popa din acest caz seamănă mai mult cu Stalin: Nu ştii? Te învăţăm. Nu poţi? Te ajutăm. Nu vrei? Te forţăm.

În primul cuplet, cel al influenţei şi persuadării, actorul-cheie este ţinta. Aceasta face uz de liberul arbitru pentru a se expune la acţiunea agentului şi a-şi modifica comportamentul în consecinţă. În cel de-al doilea cuplet, „eroul” acţiunii devine agentul, în a cărei responsabilitate revine succesul acţiunii de manipulare sau coerciţie. Tuturor ne plac trucurile magice şi ne dăm concursul actului de magie până la un punct (cu toţii ştim că magia nu există). De aici încolo, reuşita numărului depinde de magician.

Mai aproape de concret Atunci când ne cumpărăm căşti

audio cu 400 de euro pentru că l-am văzut pe vecinul de la 2 cu un model similar pe urechi, fluierând a veselie în drum spre serviciu, am fost influenţaţi. Dacă alegem să cumpărăm aceleaşi căşti, pentru că vecinul de la 2 ne-a ţinut două ore în faţa liftului explicând multiplele avantaje ale căştilor foarte scumpe, se cheamă că am fost persuadaţi.


n „Dacă dăm buzna în magazin să cumpărăm echipamentul audio pentru că l-am văzut pe Kanye West purtând acele căşti este foarte posibil să fi căzut victimele manipulării”

Dacă dăm buzna în magazin să cumpărăm echipamentul audio pentru că l-am văzut pe Kanye West purtând acele căşti este foarte posibil să fi căzut victimele manipulării. Kanye West, conştient de capitalul său de influenţă, apare în public cu obiectul pentru că ştie că alţii îi urmează exemplul. Nu o face pentru că este de părere că acele căşti sunt mai bune ca produsele oferite de concurenţă sau pentru că le foloseşte atunci când este acasă, ci pentru că a primit bani de la compania producătoare să apară cu ele în public.

Atunci când, exasperaţi de logoreea vecinului de scaun pe avionul ce efectuează un zbor prin multe fusuri orare, începem să răsfoim catalogul de cumpărături in-flight şi vedem că singura opţiune de anulare a zgomotului nedorit este achiziţionarea căştilor de 400 de euro ne aflăm la graniţa coerciţiei. Evident, putem alege să suportăm poveştile interminabile despre cele patru pisici ale vecinului, dar compania aeriană ne oferă un out. Unul singur, foarte scump.

Graniţe difuzeExemplele au limitele lor

explicative. Ne confruntăm, de regulă, cu situaţii mult mai complexe şi mai

greu de „înghesuit” în vreuna din categoriile menţionate anterior. Dacă sursa influenţei devine conştientă de propriul capital social, vorbim despre influenţă sau despre manipulare?

Maica Tereza, imaginea sanctităţii vii, mărturisea, în jurnalul intim, că nu a simţit prezenţa divinităţii în ultima jumătate a vieţii sale şi că simte

că zâmbetul său, simbolul bunătăţii şi abnegaţiei pentru credincioşi, a ajuns să reprezinte o „mască”. Prin acţiunile sale, a fost un agent al influenţei (ca exemplu pentru ceilalţi), un agent al persuasiunii (pentru că i-a convins pe ceilalţi de beneficiile sociale ale carităţii) sau un agent manipulator (autocaracterizându-se ca o „ipocrită”)?

Este manipulator copilul care a căzut şi plânge pentru a obţine atenţia părinţilor, deşi căzătura nu a fost atât de puternică? Agentul în acest caz nu are schemele mentale şi capacitatea de înţelegere conştientă a ce constituie manipulare, dar a învăţat, prin încercare şi eroare, că anumite reacţii se potrivesc anumitor contexte şi că poate obţine un răspuns de la părinţi dacă adoptă un anumit comportament.

La scară mai mare. David Ogilvy a fost şi spion

Talentele influenţatorilor, persuasivilor, manipulatorilor şi ale celor capabili să-şi impună voinţa au avut mereu mare trecere, nu doar în publicitate. Acolo miza este una, totuşi mică, să pară că doar influenţezi atunci când, de fapt, persuadezi, manipulezi sau aplici tehnici de coerciţie.

La scară mare, până de curând, acţiuni de manipulare, au fost, de

Talentele influenţatorilor,

persuasivilor, manipulatorilor şi ale

celor capabili să-şi impună voinţa au avut

mereu mare trecere, nu doar în publicitate. Acolo miza este una, totuşi mică, să pară că doar influenţezi

atunci când, de fapt, persuadezi, manipulezi

sau aplici tehnici de coerciţie.

Z o o M


n Astăzi, în era Internetului şi a social media, manipularea la scară largă şi-a găsit un nou teren de acţiunen Suntem „social justice warriors” pe Internet, dar activismul nostru este unul de canapea

regulă, apanajul actorilor statali. Dacă un stat proiectează influenţă, persuadează şi impune constrângeri prin instrumente diplomatice (prin soft power, smart power şi, respectiv hard power), acţiunile de manipulare au fost, de regulă, făcute cu ajutorul organizaţiilor de intelligence. David Ogilvy, înainte să fie cunoscut drept „vrăjitorul din advertising”, a lucrat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru British Intelligence Service, recomandările formulate de el într-un raport privind aplicarea tehnicilor de cercetare ale opiniei publice dezvoltate de George Gallup în domeniul războiului psihologic fiind folosite nu doar de britanici, ci şi de Psychological Warfare Board al Statelor Unite, în ultimul an de conflict.

Nu este de mirare că cele mai spectaculoase poveşti de acest gen vin din epoca celui de-al Doilea Război Mondial şi al Războiului Rece, într-o perioadă când lupta pe frontul operaţiunilor subversive a atins cote maxime. În timpul conflagraţiei mondiale, SUA au folosit o „armată de stafii” (numele oficial fiind de 23rd Headquarters Special Troops) cu 1.100 de militari ce aveau ca misiune păcălirea inamicului prin desfăşurarea unui spectacol de anvergură cu

recuzită: tancuri şi artilerie grea (gonflabile), avioane (machete), boxe uriaşe (pentru transmiterea zgomotului specific manevrelor unor forţe impresionante), precum şi metode mai avansate de înşelare a inamicului (radio spoofing - mimarea activităţii radio prin reţele şi operatori falşi).

Sub conducerea lui Frank Wisner, şeful inocent denumitului Office of Policy Coordination (precursorul CIA)(2), agenţia de psywar a plănuit să paraşuteze obiecte sanitare şi de toaletă de înaltă calitate pentru a-i face pe ruşi să conştientizeze calitatea ridicată a vieţii din Vest şi să devină nemulţumiţi de conducerea comunistă. Fantezist, dar nota 10 pentru gândirea „outside the box”.

Până în 1974 faptul că CIA a finanţat ecranizarea „Fermei Animalelor” a fost secret de stat. Agenţia de spionaj a sperat că aparent inocentul desen animat va atinge o coardă sensibilă în sufletul cetăţenilor din statele comuniste cu mesajul „toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.

Expresionismul abstract a fost altă armă a CIA în lupta cu realismul socialist de factură sovietic. Lucrările lui Jackson Pollock, Robert Motherwell, Willem de Kooning şi

Mark Rothko au fost promovate, discret şi de la distanţă, în speranţa că vor evidenţia, prin juxtapunere, rigiditatea şi corsetul ideologic specifice artei sovietice.

Mob mentality şi mob moralityAstăzi, în era internetului şi

a social media, manipularea la scară largă şi-a găsit un nou teren de acţiune. Într-un mediu mult mai conectat, mai osmotic şi cu o granularitate informaţională mai profundă, este deopotrivă mai uşor şi mai complicat să derulezi campanii de manipulare.

Este mai uşor, deoarece am devenit mult mai receptivi la anumite gambituri ale deziluziei, în special în ceea ce priveşte atenţia (despre ce suntem interesaţi, ce ştim că se întâmplă), înţelegerea (ce credem despre ce se întâmplă) şi afectul (de ce ne pasă din ceea ce se întâmplă). Bombardaţi informaţional, captivi în „bule de consens” generate de furnizorii de informaţie, atenţia ne poate fi direcţionată discreţionar sub forma trucului mare care se desfăşoară la acoperirea trucului mic, înţelegerea ne poate fi modelată prin spin-uri propuse de canale concurente sau vigilenţa ne poate fi redusă prin expunerea repetată la aceeaşi

informaţie. Deopotrivă, este mai uşoară manipularea astăzi ca în trecut deoarece social media a democratizat accesul pe piaţă al „manipulatorilor”. Social media gurus, google ninjas şi interaction wizards au la dispoziţie un arsenal impresionant de recuzite, de mijloace şi metode, de fumuri şi oglinzi pentru a ne manipula. De la urmăritori falşi pe twitter pentru pseudo-vedete la plugin-uri de browser-e ce măresc artificial numărul de vizualizări ale unui videoclip. De la postaci pe forumuri la optimizare SEO.

Totodată, este mult mai greu să pui în mişcare celelalte gambituri: percepţia şi comportamentul. Suntem, deopotrivă, prea proşti şi prea deştepţi pentru a fi păcăliţi pe termen lung. Suntem obişnuiţi cu informaţiile virale, dar suntem suprasaturaţi informaţional. Dăm click după click, scroll down pe repede înainte, sărim de la o pagină web la alta şi rareori avem răbdarea să aşteptăm ca un clip pe youtube să se termine până îl rulăm pe următorul. Capacitatea noastră de absorbţie a informaţiei s-a mcdonaldizat. Aici şi acum e tot ce contează şi, în acest context, e mult mai greu să formezi percepţii de durată sau să generezi comportamente. Suntem social justice warriors pe Internet, dar activismul nostru este unul de canapea.

Suntem, de asemenea, prea deştepţi să mai cădem pradă propagandei rudimentare şi manipulării grosiere. Cu mii de ochi pe o Poveste, este foarte uşor ca inadvertenţele, golurile informaţionale şi dezinformările să iasă la iveală. James Surowiecki, în „Înţelepciunea mulţimilor” (3), ne arată că singuri suntem mult mai puţin deştepţi decât atunci când suntem în grup. Marele numitor comun are capacitatea de a descoperi aurea mediocritas mult mai repede, prin formarea unei medii ce înlătură extremele. Astfel, prin hiperconectivitatea online am reuşit să aducem într-un spaţiu de cunoaştere o expertiză uriaşă şi foarte diversă. Minciuna poate circulă mai repede dar are picioare mult mai scurte.

Cine îi „vrăjeşte” pe români?Astăzi, problema „bătăliei pentru

minţile şi inimile” românilor este mult mai complicată decât în trecut. Deşi tindem să ne imaginăm ca fiind cei care trebuie mereu să convingă (Washington-ul pentru vize, Bruxelles-ul că ne merităm locul de membru cu drepturi depline al comunităţii europene, Olanda că merităm să fim parte a Schengen etc.), România este şi o miză a curtării. Nu doar pentru publicitarii care vor să mute bani

din buzunarele noastre în conturile companiilor, ci şi pentru vecini, parteneri şi actori mai degrabă ostili.

Cine alegem să ne influenţeze şi să ne persuadeze este problema noastră. Nu ducem lipsă de modele şi nici de contraexemple. Atenţia trebuie îndreptată, totuşi, şi către cei care vor să ne manipuleze sau să ne constrângă. Avem mecanisme şi instrumente de cunoaştere şi combatere a acestor acţiuni care, chiar dacă uneori pare neverosimil pentru publicul neavizat, există şi se derulează şi astăzi, la fel ca acum 40 sau 400 de ani.

În ambele situaţii, un argument pentru statul inteligent. Inteligent să îşi aleagă bunele modele şi exemple, inteligent când este vorba de a nu se lăsa manipulat sau constrâns. n

1. Alex Mucchielli, „Arta de a influenţa – analiza tehnicilor de manipulare”, Ed. Polirom, 20022. „Spion pentru Eternitate: Frank Wisner”, Ed. RAO, 20143. James Surowiecki, „Înţelepciunea mulţimilor” Ed. Publica, 2011


Z o o MZ o o M


Cine ne manipulează la nivel personal? Pe cine manipulăm?

Sfera de manipulare personală este compusă atât din persoane din imediata proximitate (prieteni/cunoscuţi, membri ai familiei și șefi/superiori ierarhici), dar și din indivizi care provin dintr-un spaţiu de referinţă asociat cu fenomenul manipulării – partide politice și politicieni.

Cercul intim - familia și prietenii – este cel mai expus manipulării auto-asumate. Cu cât relaţiile dintre indivizi devin mai îndepărtate, cu atât recunoașterea manipulării este mai scăzută.

cunosc termenul de manipulare

declară că nu cunosc termenul de manipulare

28%

Mai puţin de jumătate dintre participanţii

la studiu cred că au manipulat, conştient

sau inconştient, pe cineva

16% 53%

16% 15%

14%

10%

5% 3%

5% 1%

4% 2%

4%

14% 12%

6% 7%

6% 7%

Şefii / Superiorii ierarhici de la locul de muncă

Un membru al familiei/ Un prieten

Prieteni / Cunoscuţi Un coleg de muncă

Politicienii / Partidele politice

Membri ai familiei

Mass media Un angajat / Un subaltern

Un client

Alt răspuns

Colegii de muncă

Oamenii manipulează în general

Alt răspuns

Nu ştiu Nu ştiu

Nu răspund Nu răspund

Conducătorii ţării Cunoştinţe / Alte persoane

Întrebare filtrată –respondenţi care cunosc sensul termenului „manipulare” –71% şi care au simţit că au fost manipulaţi - 60%

Întrebare filtrată –respondenţi care cunosc sensul termenului „manipulare” –71% şi care au manipulat pe cineva –44%

* Datele fac parte din studiul Percepţiile românilor cu privire la manipulare, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în perioada 9-11 iunie 2015, pe un eşantion de 820 de indivizi, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marjă de eroare ±3,5%.

Autoevaluare

6 din 10 respondenţi recunosc că s-au simţit cel puţin

o dată manipulaţi

44%

71%

Trei sferturi dintre respondenţi spun că există în viaţa lor o persoană în care au încredere atunci

când le dă sfaturi

74%

Între bine şi rău

Frica de manipulare

cred că manipularea este un lucru rău

susţin că nu le este frică de manipulare 85%

75%

Autoevaluare

Autoevaluare

Cui i-e frică de manipulare?




Cercul de influenţăCercul de influenţă = FAMILIA

Familia reprezintă pilonul de încredere declarată a românilor. În acest cerc al încrederii își fac loc cu greu prietenii sau preotul. Explicaţia rezidă în cultura colectivistă în care au trăit românii până în 1989, care a cultivat neîncrederea în ceilalţi.

Soţul / Soţia / lubitul / lubita

Unul dintre părinţi

Fiul / Fiica

Fratele / Sora

Un prieten / O prietenă

Membri ai familiei

Preotul / Pastorul

Un unchi / O mătuşă

Alt răspuns

Nu răspund

Cine este persoana din viața dumneavoastră în care aveți cea mai mare încredere când vă dă sfaturi?

Întrebare filtrată – respondenţi care spun că există o persoană în care au încredere când le dă sfaturi – 74%

Care sunt entităţile care îi manipulează pe români ?

Clasa politică este în vârful topului

Politica manipulează, dar nu pe mine!

Credeţi că politicienii / partidele politice îi manipulează pe români?

Dumneavoastră vă simțiți manipulat de politicieni / partide politice?

Cine îi manipulează pe români

Mai bine de 8 din 10 dintre participanţii la studiu cred că politicienii / partidele politice îi manipulează pe români. Însă numai o treime dintre ei

se simt manipulaţi de politicieni sau de partide.

84% Vs. 30%

Întrebare filtrată – respondenţi care sunt de părere că există entităţi care îi manipulează pe români –73%

77%

37%

37%

32%

28%

5%

-23%

DANU

-63%

-63%

-68%

-72%

-95%

Clasa politică din România

UE

Corporaţiile

Serviciile secrete

NATO

Altele

84% Da

12% Nu

4% Nu răspund 2% Nu răspund

68% Nu

30% Da

Aproape trei sferturi dintre participanţii la studiu cred că

sunt entităţi care încearcă să îi manipuleze pe români.

73%

39%26%

13%

5%5%

1%

1%

1%

5%4%



Aproape un sfert dintre respondenţi cred că nu ar rezista nicio zi fără televizor

TelevizorulMaşina de spălat

FrigiderulComputerul personal/Laptopul

TelefonulAragazul

Alte aparate electrocasniceCentrala termică

AutoturismulRouterul / Modemul

RadioulInstalaţia electrică

Tablourile/lcoaneleAlt răspuns

Nu existăNu ştiu

Nu răspund

30%14%14%8%8%4%1%1%1%1%1%1%1%3%2%9%2%


Publicitate vs. achiziţie

7 din 10 dintre participanţii la studiu cred că publicitatea influenţează mult și foarte mult achiziţia unui produs.

Numai o cincime dintre respondenţi recunosc că reclamele îi determină să cumpere des și foarte des unele produse.

70% vs. 20% Care este obiectul din casă care v-ar lipsi cel mai mult dacă s-ar defecta?

Cât credeți că ați rezista fără să vă uitați la televizor?

Cât de mult credeți că influențează publicitatea care i se face unui anumit produs cumpărarea produsului respectiv?

Foarte mult

Destul de mult

Destul de puţin

Foarte puţin

Nu ştiu

39%

37%11%

10%3%

Dumneavoastră cât de des cumpărați produse după ce vedeți reclame la aceste produse?

Foarte des

Destul de des

Destul de rar

Foarte rar / Niciodată

Nu ştiu

17%37%

42%1%

3%

Cât de informat vă simțiți cu privire la ce se întâmplă, în prezent, în România?

47% 33%

12%

7% 4% Nu ştiu / Nu răspund

Mai degrabă slab informat

Foarte bine informat

Deloc informat

Destul de bine informat

Magia cutiei negre

Televiziunea rămâne sursa dominantă de informare în privinţa actualităţii din România, cu cea mai mare pondere în ceea ce privește viaţa politică.

Viaţa politică 70% TV Vs. 16% Internet

Evenimente culturale 58% TV Vs. 22% Internet

Starea economiei 68% TV Vs. 18% Internet

Incidente şi fenomene naturale 69% TV Vs. 21% Internet

Noutăţi legislative 61% TV Vs. 24% Internet

Competiţii sportive 67% TV Vs. 16% Internet

Informaţii despre viaţa vedetelor 59% TV Vs. 16% Internet

Care este principala sursă de unde vă luaţi informaţiile cu privire la...?

Interesul faţă de actualitate

2% Nu răspund

23% Nici o zi

26% Câteva zile

Câteva săptămâni

Câteva luni

26% Aş rezista

oricât

2% Nici acum nu mă uit

13%

8%

32% 12%30% 13%29% 25%22% 28%21% 18%21% 25%11% 53%

Pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă „deloc interesat”, iar 5 „foarte interesat”, cum ați spune că sunteți față de ce se întâmplă în România sub următoarele aspecte?

Incidente şi fenomene naturale

Starea economiei

Competiţii sportive

Evenimente culturale

Noutăţi legislative

Viaţă politică

Informaţii din viaţa vedetelor

„foarte interesat” „deloc interesat”

O treime dintre români se simt mai degrabă

slabi informaţi cu privire la ce se întâmplă, în prezent, în ţară

dintre participanţii la studiu indică televizorul

ca fiind obiectul care le-ar lipsi cel mai mult

dacă s-ar defecta

33%

30%

Doar jumătate dintre respondenţi cred că votul oamenilor influenţează

funcţionarea instituţiilor din România. Optimismul este mai crescut când

vine vorba de instituţiile locale faţă de cele centrale.

50% vs. 55%Votul are foarte și destul

de multă influenţă

Instituţii centrale

Votul are foarte și destul de multă influenţă

Instituţii locale

Puterea votului asupra funcţionării instituţiilor

din românia

$

$

$

$

$

$$

$

$

$



Nu discut aici cât şi dacă liberul arbitru este iluzie, important este că noi credem că îl avem. Aşadar,

orice care atentează la acest liber arbitru generează interes şi reacţii puternice. Manipularea, în sensul de determinare a scopurilor noastre şi/sau de influenţare a alegerilor sub acţiunea celor din jurul nostru, este o prezenţă constantă în viaţa noastră, prin simplu fapt că suntem fiinţe sociale; dar această formă este una benefică, numită influenţă socială/socializare. Atitudinea negativă a oamenilor este asupra manipulării malefice, gândită ca acţiunea intenţionată din partea agentului manipulator, intenţie ascunsă agentului manipulat, de a-i implanta anumite scopuri şi/sau de a-l determina să facă anumite alegeri.

Aşadar, putem fi manipulaţi (malefic) prin tehnologii (neuro) psihologice? Să analizăm această întrebare prin prisma datelor existente astăzi în psihologia experimentală modernă (de inspiraţie cognitiv-socială) (pentru detalii vezi vasta literatură psihologică a prelucrărilor inconştiente de informaţie - ex. Kihlstrom, 1984; 1987; Wilson şi Brekke, 1994). Recomand şi analiza European Science Foundation (în care am fost implicat şi personal): Humanbrain: Fromcelltosociety (1).

Astăzi ştim că orice fenomen psihologic este implementat în creier. Aşadar, manipularea fenomenului psihologic se poate face psihologic - prin acţiune direct la nivelul fenomenului - sau (neuro)psihologic - prin acţiune la nivelul zonelor din creiere implicate în reprezentarea fenomenului.

Despre manipularea psihologică Este drept că printr-o serie de

tehnici psihologice pot fi influenţate scopurile unui individ şi/sau cursul acţiunilor sale. Cele asupra cărora avem cel mai puţin control şi au generat cele mai mari temeri sunt cele bazate pe stimulare subliminală. Ce înseamnă stimulare subliminală? Spre exemplu, subiecţilor li se expun, în timp ce privesc un film, o serie de texte sau imagini legate de scopul pe care dorim să-l amorsăm în mintea lor (ex. „bea apa X”). Expunerea însă se face astfel (ex. la o intensitate foarte mică), încât nu percepem conştient acei stimuli. Ce arată cercetările?

Dacă prin manipulare dorim să facem un scop al subiectului mai probabil decât era înainte, atunci da, putem activa scopul prin stimulare subliminală.

Dacă prin manipulare dorim să activăm un scop opus celui pe care un individ îl are deja clar şi ferm (ex. el bea apa Y), atunci nu putem manipula individual.

Aşadar, manipularea malefică nu intervine oricând - natura a avut grijă să ne ofere antidotul la manipulare -, ci mai ales când nu avem scopuri care să exprime opţiuni explicite într-un anumit domeniu.

Despre (neuro) manipularea psihologică

Sigur, studiile arată că, dacă activăm prin stimulare directă zona cerebrală în care este implementat un anumit fenomen psihologic, atunci, în principiu,putem declanşa acel fenomen psihologic. Stimularea se poate face în diverse forme (ex. electrod implantat în anumite zone

cerebrale, stimulare neinvazivă magnetică, etc.).

Vestea bună este că natura ne-a protejat şi aici de manipularea prea facilă. Este drept că unele fenomene psihologice mai simple (ex. experienţa unui miros, imagini, etc.) pot fi generate prin astfel de stimulări. Dar fenomenele complexe din punct de vedere psihologic sunt distribuite la nivelul creierului, astfel că, nefiind localizate, sunt greu (chiar imposibil) de activat specific. Tehnologiile existente astăzi se aplică mai ales în domeniul clinic, unde activarea unor zone cerebrale are efecte nu atât asupra „conţinutului” unui comportament (ce face), ci asupra „formei” acestuia (cum face). Astfel, spre exemplu, există beneficii în tulburările obsesiv-compulsive, de tip Parkinson, depresie, etc., unde se alterează funcţiile/formele a comportamentului (ex. rigiditate, tremour/incontrol, lentoare/dezactivare comportamentală, etc.).

În alt registru, tot prin astfel de tehnologii (neuro)psihologice începem să detectăm fenomenul psihologic prin analiza creierului. Astfel s-a încercat şi, în anumite limite s-a reuşit, identificarea unor gânduri pe care le avem (inclusiv decodarea lor auditivă),imagini pe care le-am văzut, predicţia unor intenţiile pe care le vom avea, etc. Sigur, toate aceste sunt şi aici asupra unor fenomene psihologice mai simple (ex. poze), nu complexe (ex. planuri), în condiţii mai artificiale de laborator, nu în viaţa de zi cu zi. Dar este adevărat că nu ştim cum va evolua această posibilitate de manipulare, în funcţie de puterea de calcul a computerelor şi de noile tehnologii.

Sentimentul liberului arbitru este un aspect fundamental al speciei noastre. În sensul cel mai general, prin liber arbitru înţeleg că ne

stabilim singuri scopurile / intenţiile / dorinţele care apoi ne vor cauza comportamentul (sigur, dacă nu există baraje externe în realizarea

comportamentului). Într-o formulă mai specifică, liberul arbitru înseamnă că putem alege cursul acţiunilor noastre din mai multe

opţiuni posibile: ce să facem şi (mai ales) ce să nu facem.

Z o o MZ o o M

Daniel David

Putem fi manipulaţi prin tehnologii (neuro) psihologice?


Bătălia pentru cucerirea alegătorilor

Roxana Miron

Nevoia de a comunica constituie un imperativ al speciei umane. Individul este social de la natură, astfel că

relaţionarea cu cei din jur reprezintă baza vieţii în comun. Comunicarea este omniprezentă, pornind de la sfera cotidiană şi terminând cu discursurile politice sau elementele de discurs din publicitate. Având în vedere democratizarea înregistrată în majoritatea statelor la sfârşitul secolului trecut, comunicarea a devenit una dintre principalele resurse în competiţia politică, un instrument esenţial de promovare a unei doctrine, a unor principii, idei, în vederea influenţării maselor populare.

Prin comunicare persuasivă, prin forţa argumentelor, prin strategii potrivite de manipulare pot fi modelate convingeri, pot fi înlăturate stereotipuri, pot fi schimbate intenţii şi comportamente de vot.

În România, stimulată de calitatea clasei politice şi de instabilitatea generată de aceasta, manipularea a fost îmbrăţişată de majoritatea liderilor politici şi a partidelor de apartenenţă; prin utilizarea excesivă a formelor de comunicare manipulatoare, viaţa politică românească a promovat,

sau, dimpotrivă, a ruinat mituri, idei, programe şi personaje politice. Deşi intens criticată pentru blocarea accesului simplului cetăţean la actele de decizie şi pentru eşecul implementării conceptului de democraţie participativă, acest fenomen îşi găseşte aplicabilitate la toate nivelurile vieţii socio-politice din ţara noastră.

Varietatea tehnicilor de manipulare poate fi observată şi analizată optim în perioadele în care mizele politice se accentuează – în campaniile electorale. Câştigarea, cu orice preţ, a competiţiei politice îi determină pe candidaţi să recurgă la strategii diverse, în care actele legitime sunt îmbinate cu încălcări de etică, de morală sau de bun-simţ. În campanii, practicile de persuasiune depăşesc, de cele mai multe ori, limitele convenţionalului.

Probabil una dintre cele mai populare strategii de campanie electorală, campania negativă, definită ca acţiunea întreprinsă de un candidat cu scopul de a câştiga o campanie electorală mai curând atacându-şi adversarul, decât evidenţiind propriile calităţi sau politici pozitive (David Mark, 2006), este o modalitate eficientă de dublă manipulare – pe de o parte, manipularea contracandidaţilor, mai exact a unor informaţii cu substrat negativ ce le caracterizează programul

politic, activitatea profesională sau viaţa personală; pe de altă parte, acestea au ca efect direct manipularea opiniei publice.

Deşi există preconcepţii conform cărora campania negativă transpune discursul public în sfera vulgarului şi afectează în mod vizibil participarea la scrutinele electorale, impactul acestei modalităţi de a promova un candidat într-o cursă politică este semnificativ şi poate fi cu greu înlocuit de o strategie cu efecte superioare. A prezenta adversarii într-o manieră negativă îi oferă unui candidat posibilitatea de a sublinia public diferenţele existente între sine şi oponenţii săi.

Cu toate că este percepută ca o strategie politică nouă în România (nici nu e de mirare pentru un stat aflat în tranziţie), manipularea prin campania negativă îşi are rădăcinile în America secolului al XVIII-lea, în cea de-a treia campanie prezidenţială, purtată între John Adams şi Thomas Jefferson. Chiar „Declaraţia de Independenţă” (1776) este considerată un document cu un conţinut preponderent negativ, bazat pe comparaţii şi contraste, menit a reliefa motivele pentru care Regatul Unit al Marii Britanii, prin regele său, George al III-lea, nu era potrivit pentru a guverna un popor liber – coloniile din America de Nord.

Antidot la manipulareManipularea, în sensul de

schimbare a scopurilor şi intenţiilor noastre sub acţiunea celor din jurul nostru este o prezenţă constantă în viaţa noastră. De aceasta nu trebuie să ne temem, deoarece ea este cea care ne face din HomoSapiensSapiens oameni, în cursul procesului de socializare!

În ceea ce priveşte manipularea malefică ca acţiunea intenţionată din partea agentului manipulator, intenţie ascunsă agentului manipulat, de a-i implanta anumite scopuri şi/sau de a-l determina să facă anumite alegeri lucrurile, sunt mai complicate. Da, există şi acesta, dar se poate face doar în anumite limite, natura protejându-ne astfel. Aşadar, în această fază a cercetărilor nu trebuie să ne temem de această manipulare. Chiar dacă tehnologia manipulării malefice ar progresa fantastic, natura ne-a oferit antidot la manipulare.

Care este acesta? Dacă avem o grilă valorică clară (2-3 valori cardinale), care să susţină şi să ne amorseze diverse scopuri în diverse situaţii, pe fondul unei gândiri critice, suntem mai greu de manipulat. Altfel spus, dacă eşti un cetăţean angajat, care are „păreri şi atitudini” într-o formulă a gândirii critice, nu

indiferenţă, faţă de un spectru cât mai larg de situaţii, eşti mai greu de manipulat în acele situaţii. Într-adevăr, celor indiferenţi li se pot amorsa scopuri prin mijloace de manipulare malefică, de genul celor descrise mai sus. În plus, dacă ai păreri complexe şi nuanţate, exprimate explicit, într-o formă emancipativă şi autonomă, nu mai trebuie să te temi nici de decodarea minţii tale prin mijloace manipulative. În fine, indiferent ce experienţe psihologice ne-ar putea fi generate/implantate prin manipulare malefică, noi putem bloca exprimarea lor comportamentală, prin analiza critică autoreflexivă (ex. nu putem bloca apariţia unui gând/scop, dar putem bloca exprimarea sa comportamentală).

Scurt spus, antidotul la manipulare este să fii un cetăţean autonom şi emancipativ, cu angajament social explicit, cât mai variat şi complex, întru-un cadru al gândiri critice folosită autoreflexiv. n

Daniel David este profesor universitar doctor, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinica şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca

Z o o MZ o o M

(1) European Science Foundation - Humanbrain: Fromcelltosociety - full text la <http://www.esf.org/hosting-experts/scientific-review-groups/humanities-hum/strategic-activities/the-human-brain-from-cells-to-society.html>)

(2) Kihlstrom, J.F. (1984). Conscious, subconscious, unconscious: A cognitive perspective. In K.S. Bowers & D. Meichenbaum (Eds.), The unconscious reconsidered (pp. 149-211). New York: Wiley

(3) Kihlstrom, J.F. (1987). The cognitive unconscious.Science, 237, 1445-1452

(4) Wilson, T.D. şi Brekke, N. (1994). Mintal contaminationand mintal correction. Unwantedinfluences on judgmentsandevaluations. PsychologicalBulletin, 116, 117-142.


n Antidotul la manipulare este să fii un cetăţean autonom şi emancipativ, cu angajament social explicit, cât mai variat şi complex, întru-un cadru al gândiri critice folosită autoreflexiv

Câştigarea, cu orice preţ, a competiţiei politice îi determină pe candidaţi să recurgă la strategii diverse,

în care actele legitime sunt îmbinate cu încălcări de etică, de morală sau de bun-simţ.


Dacă în SUA campania negativă a dezvoltat noi şi multiple valenţe în peste două secole de practicare, în ţara noastră ea este un fenomen la fel de tânăr ca democraţia ce se străduieşte a prinde contur de 25 de ani încoace. După momentul 1989, scena politică românească a cunoscut transformări capitale. Trecerea de la un regim totalitar la unul care se dorea a fi democratic a fost însoţită de o efervescenţă, dezvoltată în special în jurul politicului, care părea a enunţa cele mai ambiţioase şi eficiente proiecte. În ceea ce priveşte modul de promovare a personajelor politice, s-a optat, în cele mai multe cazuri, pe strategii cât mai diverse de manipulare a electoratului. De la prăbuşirea sistemului totalitar şi până în prezent, românii au trecut prin numeroase campanii electorale... mai bine de două decenii în care şi-au exercitat dreptul liber de a-şi alege singuri conducătorii. După 1990 a crescut apetenţa pentru tehnicile de promovare negativă, din dorinţa de captare a atenţiei şi interesului publicului, atât de preocupat de tot ceea ce pare a fi senzaţional. Prin violenţa limbajului, politicienii români şi-au propus să iasă în evidenţă, să rămână în mentalul colectiv, şi, în timp, să manipuleze comportamente de vot în favoarea lor. Violenţa de limbaj poate fi considerată, în acest context, o prelungire naturală a violenţei fizice şi psihice, regăsită astăzi pe întreg teritoriul statului român.

Campania electorală negativă în România democratică

Înainte de a prezenta, concret, tehnici de campanie negativă întreprinse în România după 1989, este binevenită o operaţionalizare a conceptului prin prezentarea şi exemplificarea dimensiunilor şi indicatorilor săi. O primă dimensiune a acestui mod de a face politică în campanii electorale este reprezentată de criteriul ideologic-politic. Indicatorii identificaţi în acest sens sunt : diferenţa propriu-zisă între ideologii, programul electoral propus în campanie, obiectivele de politică externă, nereuşite politice, economice şi sociale (pentru cei care au deja la activ mandate în funcţii publice).

Diferenţierea ideologicăAstfel, abia odată cu campania

electorală prezidenţială din 1996 au început să fie exploatate masiv diferenţierile între candidaţi; Emil Constantinescu, reprezentantul CDR de atunci, a folosit, în favoarea sa,

toate nemulţumirile acumulate de societatea românească în cei şase ani în care Ion Iliescu fusese preşedinte. Prin sintagma „regimul Iliescu” asociată constant în discursul public cu sărăcia şi corupţia, candidatul CDR a reuşit să arunce vina pe umerii reprezentantului PDSR pentru climatul socio-politic negativ de care se plângeau mulţi români. În confruntările televizate dintre cei doi, Emil Constantinescu a mizat pe obiectivele de politică internă şi externă neîmplinite ale mandatului Iliescu, a pus presiune asupra adversarului său, care, la un moment dat, i s-a adresat cu formula „domnule Ceauşescu”. De aici până la alte atacuri nu a mai fost decât un pas.

Patru ani mai târziu, în anul 2000, un personaj politic ieşit din tipare reuşeşte să ajungă în turul doi alături de acelaşi Ion Iliescu. O prestaţie politică bazată pe problema naţională şi pe combaterea corupţiei (întruchipată de adversarul său direct), în care autoritatea, patriotismul şi rapiditatea implementării politicilor erau litere de lege, nu a fost însă suficientă pentru ca reprezentantul PRM, Corneliu Vadim Tudor, să obţină mai mult de 33% din voturi. Lipsa de diplomaţie şi excesele în discurs i-au determinat pe români să meargă la vot mânaţi de motive de ordin negativ - pentru combaterea pericolului extremismului vadimist şi alegerea unei variante mai puţin dăunătoare.

De asemenea, orientarea proiectelor de politică externă a unui candidat către state care nu împărtăşesc valorile euro-atlantice pune sub semnul întrebării credibilitatea acestuia în faţa societăţii româneşti. Împărţirea clasei politice în comunişti/capitalişti, pro-ruşi/pro-americani a scos din nou la iveală tendinţe de manipulare prin intermediul unor asocieri sensibile pentru mentalul colectiv român. Reprezentanţii stângii nu au reuşit să se detaşeze nici astăzi de calificativul nedrept de comunişti, la care se adaugă cel de rusofil, chiar mai periculos în contextul evenimentelor din ultimul an. Necesitatea românilor de a afilia un personaj politic la o tipologie sau alta nu a rămas neexploatată de canalele media şi de staffurile de campanie.

Contracararea pe dimensiunea familiei şi a vieţii private

O a doua dimensiune identificată în operaţionalizarea conceptului de campanie negativă este cea familial-

personală. La acest nivel, indicatorii sunt următorii: informaţii negative legate de viaţa privată a unui candidat (pe partea conjugală- e divorţat, a fost căsătorit de multe ori, şi-a înşelat soţia, pe partea familială – nu are copii, sau, dacă are, este neglijent cu ei etc.), informaţii negative legate de viaţa altor persoane din familia unui candidat, date ambigue ale trecutului său etc. Alţi indicatori posibili, demni de luaţi în considerare, sunt orientarea religioasă a unui candidat, diverse ticuri verbale sau gestuale, particularităţi ale aspectului fizic etc.

Pentru exemplificarea acestei dimensiuni, cea mai recentă campanie electorală pare cea mai indicată prin prisma multitudinii şi diversităţii atacurilor la persoană. Candidatul PSD, Victor Ponta, s-a axat, încă de la debutul campaniei electorale, pe calitatea sa de român ortodox, împărtăşită cu majoritatea românilor, evident opusă de cea a principalului adversar politic, Klaus Iohannis, un neamţ protestant. Dincolo de etnie şi orientare religioasă, campania din 2014 a mers mai departe în intimitatea candidaţilor şi a atacat probleme familiale sensibile – precum prezenţa sau absenţa copiilor într-o familie. Atacul purtătorului de cuvânt al campaniei prezidenţiale a PSD la adresa reprezentantului PNL legat de neîmplinirea umană în lipsa unor urmaşi, este o strategie clară de manipulare negativă prin management emoţional, prin apelul la o instituţie încă venerată în societatea noastră - familia.

Tot în 2014, un alt candidat la prezidenţiale a devenit ţinta unor glume politice cu substrat personal: Călin Popescu-Tăriceanu, candidat independent la Preşedinţia României, a fost ironizat în mai multe rânduri din pricina celor cinci căsnicii avute la activ, atrăgându-şi din partea preşedintelui în funcţie la momentul respectiv descrierea de inimă zburdalnică.

În campania din 2009, s-au făcut din nou referiri la aspecte private din viaţa candidaţilor; de data aceasta, candidatul PDL, Traian Băsescu, este blamat pentru promovarea familiei şi a persoanelor apropiate în instituţii democratice fundamentale, precum Parlamentul European (fiica sa, Elena Băsescu) sau Guvernul României (protejata Elena Udrea); ca urmare

a promovărilor în funcţii pe criterii extrem de subiective, Băsescu a fost acuzat de adversarii săi pentru politica de clan. În aceeaşi campanie, candidatul PDL nu s-a lăsat mai prejos şi a lansat un atac personal subtil la adresa exponentului PNL când, într-una dintre dezbaterile televizate la care au participat principalii candidaţi, acesta a făcut referire la lipsa de protecţie şi susţinere cu care Crin Antonescu ar fi tratat-o pe fosta sa soţie.

Nici aspectul fizic nu este un indicator neglijat în viaţa politică din România. Chiar dacă nu au existat candidaţi care să ridiculizeze în discursurile lor aspecte legate de nereguli fizice ale adversarilor, această sarcină a fost îmbrăţişată cu entuziasm de mijloacele media tradiţionale şi mai apoi de social media. Nu putem ignora aici glumele repetate, versurile, baladele făcute pe marginea celebrei şuviţe a lui Băsescu (devenită, între timp, obiect al unei reţete culinare), barba lui Emil Constantinescu, accesorii vestimentare ale lui Ion Iliescu sau extravaganţa fizică a Elenei Udrea. La polul opus, şarmul şi eleganţa fizică ale lui Petre Roman, puternica simpatie stârnită în rândul femeilor au constituit plusuri ale campaniei sale, bine evidenţiate de colaboratorii care au lansat sloganuri axate pe masculinitatea şi virilitatea emanată de Roman – „Ştie, vrea şi poate” (1996) sau „El poate!” (2000).

Status profesionalCea de-a treia dimensiune a

campaniei negative pune accentul pe viaţa profesională a unui personaj politic. Ca indicatori, punctez: nivelul de educaţie, profesia, anumite minusuri, irealizări în carieră, dar şi momente incerte, puse sub semnul întrebării ale parcursului său profesional. Topul meseriilor paradoxale în contextul accesului la preşedinţia României este condus detaşat de cizmarul Ceauşescu; însă, interesul nostru se focusează pe candidaţii la alegerile prezidenţiale de după 1989, aşa încât cel mai popular exemplu postdecembrist este dat de Traian Băsescu şi profesia sa de marinar. Nu o dată oponenţii politici au încercat să îl plaseze pe acesta în derizoriu, reliefând potenţiale incompatibilităţi între experienţa ca marinar şi accesul la cea mai înaltă

demnitate în stat. Momentele sensibile din carierele

foştilor preşedinţi români au fost şi ele invocate în luptele electorale. În acest sens, Ion Iliescu, din pricina apelurilor efectuate către mineri în 1990, a fost defăimat public şi învinuit pentru dezastrele pricinuite de mineriade sau Traian Băsescu - responsabilizat pentru tăierea pensiilor şi salariilor din 2010.

Publicitata negativăToate alegerile democratice

organizate în România au fost câştigate de cei care şi-au însuşit cele mai eficiente metode de propagandă şi au aplicat cele mai bune tehnici de manipulare cu ajutorul ştirilor şi al spoturilor electorale, afişelor şi sloganurilor, întrevederilor între principalii candidaţi - renumitele dezbateri televizate.

Primele clipuri electorale erau deficitare atât la capitolul tehnică, dar şi la capitolul conţinut. Să ne amintim de clipul de promovare a lui Ion Raţiu pentru campania prezidenţială din 1990 – care îl înfăţişa pe omul de afaceri îmbrăcat în tradiţionala bundiţă românească în faţa unui luxos magazin alimentar; mesajul era simplu – dacă românii îi ofereau votul lor, ar fi putut spera la o viaţă mai bună, sugerată de imaginea magazinului somptuos. Impactul spotului nu a fost însă cel scontat, iar motivele sunt evidente. Abia după 1992, apar în scenă clipurile electorale având ca protagonişti diverse personalităţi publice (politice, culturale, artistice) care garantau pentru un candidat sau altul, îi lăudau calităţile şi iniţiativele (acest model de clip electoral are o mare popularitate şi astăzi, dovadă fiind filmuleţele de promovare din 2014 ale candidatului Victor Ponta prin intermediul unor garanţi, personalităţi precum Tudor Gheorghe, Helmuth Duckadam, Titi Aur etc). Tot în această perioadă îşi fac apariţia şi clipurile negative de promovare, însă popularitatea lor atinge cote din ce în ce mai înalte începând cu campania prezidenţială din 2004. În acest context, clipul de promovare a lui Traian Băsescu din 2004 este extrem de dur şi bazat pe combaterea adversarilor săi, cu sufletul greu şi mâinile mânjite până la coate, pe otrava împrăştiată de aceştia împotriva puterii poporului,

pe împiedicarea furtului la urne. Deşi mai pacifiste decât clipurile lui Băsescu, spoturile electorale lansate de echipa lui Adrian Năstase sunt şi ele îndreptate către criticarea reprezentanţilor alianţei D.A., către discreditarea lor publică în ochii electoratului. Mai târziu, în campania din 2009, trendul negativ continuă, sub forma clipurilor electorale bazate pe ironizarea unor sloganuri mai vechi ale adversarilor (Mircea Geoană – „După cinci ani de scandal, oamenii nu trăiesc bine!”) pentru ca în 2014, cel puţin la nivel de promovare prin clipuri, campania electorală să se focuseze pe proiecte implementate cu succes pentru societatea românească (Victor Ponta, descriind reuşitele sale în mandatul de premier) sau pe trăsături individuale şi sintagme de efect (Klaus Iohannis – „România lucrului bine făcut”).

Retorica în dezbaterile televizate

În ceea ce priveşte dezbaterile televizate între candidaţi, acestea s-au desfăşurat la un nivel ce nu a reuşit să antreneze polemici prea ample în campaniile din 1990, 1992 şi 1996. S-au simulat câteva situaţii de confruntare între candidaţi, însă acestea erau mai degrabă interacţiuni candidat-moderator sau monoloage ale participanţilor la dezbatere care îşi prezentau programul politic. Au fost puţine momente remarcabile, demne de reţinut; în acest sens, amintesc replica celebră a lui Ion Raţiu din 1990, în cadrul dezbaterii publice cu Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu – „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Totodată, în dezbaterea din 1996, memorabilă este întrebarea adresată de Emil Constantinescu adversarului de atunci, Ion Iliescu – „Credeţi în Dumnezeu?”, care a generat o bâlbâială şi o agitaţie peste care candidatul PDSR a trecut cu greu. În 2000 nu a existat o astfel de întrevedere, din pricina refuzului lui Ion Iliescu. În 2004, confruntarea dintre Traian Băsescu şi Adrian Năstase a fost de-a dreptul savuroasă, afirmaţia celui dintâi referitoare la blestemul poporului român de a alege între doi foşti comunişti a fixat punctul culminant al întâlnirii. În 2009, dezabaterea finală între Mircea Geoană şi Traian Băsescu a rămas în amintirea electoratului român datorită dezvălurii făcute de cel din

Z o o MZ o o M


urmă despre întâlnirea secretă dintre candidatul PSD şi Sorin Ovidiu Vântu.

Sloganurile electorale – formale şi informale

Cele mai atractive componente ale manipulării electorale într-o campanie sunt sloganurile; ele permit formarea unei prime impresii legate de tipul de activitate pe care o va întreprinde candidatul – agresivă sau defensivă. Sloganurile emoţionale, simple, dar de efect, au avut întotdeauna priză la români. Să amintim sloganurile stângii româneşti, toate centrate pe ideea de unitate, linişte, stabilitate: „Aproape de oameni, împreună cu ei!” (Ion Iliescu, 2000), „Un preşedinte pentru liniştea noastră”. (Ion Iliescu, 1992), „Mergem înainte împreună” (Adrian Năstase, 2004) „Învingem împreună!” (Mircea Geoană, 2009), „Preşedintele care uneşte” (Victor Ponta, 2014). Sloganurile de campanie şi cele pentru referendumuri ale lui Traian Băsescu au fost dintre cele mai agresive, dar extrem de apreciate în rândul specialiştilor: „Să trăiţi bine!” (2004), „De ce le este frică, nu scapă. Hai la referendum!” (2009) „Voturile nu se primesc pe ochi frumoşi. Băsescu luptă pentru tine!” (2009).

Traian Băsescu este unul dintre cei mai mari specialişti în arta manipulării

de pe scena politică românească; mai exact, în disimularea manipulării, care i-a adus întotdeauna un plus în competiţiile cu adversarii săi. Lansarea sa în cursa pentru alegerile prezidenţiale în urma retragerii lui Theodor Stolojan printr-un episod regizat într-o manieră emoţională, legitimitatea afectivă pe care a primit-o în urma episodului respectiv au constituit tehnici de manipulare minuţios planificate şi ingenios executate. La fel se întâmpla şi mai târziu, în dezbaterea televizată cu Adrian Năstase, când se autointitulează comunist, conştient fiind de impactul pe care tactica mărturisirii şi pocăinţei îl poate avea în rândul votanţilor: o greşeală recunoscută este pe jumătate iertată. Prin astfel de gesturi, Băsescu îşi reliefează superioritatea în faţa adversarilor, înfăţisându-se ca un om mai sincer si mai responsabil.

Un alt instrument de manipulare negativă vine de data asta din sfera sloganurilor informale, însă efectul lor este cel puţin la fel de puternic ca cel al sloganurilor formale. De la „Iliescu, te votăm, te votăm tot neamul” / „Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!”, „Boşorogii fără dinţi” / „Vor s-ajungă preşedinţi” la „Cine-a stat cinci ani la ruşi” / „Nu poate gândi ca Bush” sau „PSD dacă votaţi”

/ „Trandafiri o să mâncaţi”, toate mediile sociale au fost contaminate de mesaje electorale în rime, amuzante şi haioase, care aveau rolul imediat al completării sloganurilor oficiale, dar, în ansamblu, ele au orientat campania negativă către sfera comunului sau chiar a vulgarului. Acest proces a fost mult facilitat în ultimii ani de mutarea campaniilor politice în zona social media.

Campania negativă în social media

Dacă mijloacele media tradiţionale presupun o serie de reglementări a transmiterii informaţiilor cu caracter violent sau neadecvat, social media este mult mai puţin riguroasă din acest punct de vedere. Astfel, în spaţiul virtual, violenţa verbală a fost tradusă în tot felul de sloganuri informale, pamflete, rime nu tocmai onorante pentru un candidat, sau transpusă în imagini haioase - caricaturi şi scene deloc decente, care surprind anumite ipostaze ale unui om politic. Prin cooptarea în reţelele de socializare, crearea de grupuri, de comunităţi online, prin redactarea unor articole, prin crearea unor site-uri, bloguri de susţinere, electoratului manipulat şi se oferă impresia de autonomie a propriilor sale credinţe, de

independenţă în alegerea informaţiilor pe care el le consideră corecte. Începând timid în 2004, amplificându-se în 2009, campania online a atins cote inimaginabile în 2014 prin intermediul Facebook, al blogurilor sau al YahooMail. Mail-urile cetăţenilor au fost efectiv luate cu asalt de mesaje semnate Klaus Iohannis, Victor Ponta, Monica Macovei sau Elena Udrea, recordul fiind înregistrat de candidatul PNL, care a şi câştigat alegerile. Tot aici putem aminti sms-urile electorale primite în ultimele zile de campanie sau chiar în ziua alegerilor, numite, sugestiv, mesaje otrăvite care au debutat în campania din 2004; mesajele ce îl ţinteau pe Bombo, care te-ar determina să te muţi în Congo, ameninţarea ciumei roşii în 2009, sau informaţia că un candidat sau altul va tăia, din nou, pensiile şi salariile (2014) au bântuit telefoanele românilor.

Totodată, în această trecere în revistă a principalelor tehnici de campanie negativă, nu putem ignora rolul sondajelor de opinie, instrumentate de fiecare partid împotriva opozanţilor lor. Bătălia sondajelor din anul 2000, o acţiune de manipulare şi contra-manipulare a opiniei publice, a avut la bază crearea şi apoi comentarea unor sondaje de opinie deformate în spaţiul public

de exponenţii unor partide. Deşi institutele-fantomă au dispărut după acest moment, atacuri au început să fie lansate şi la adresa institutelor de sondare mari.

Campania telefonelor otrăvite reprezintă o altă strategie de campanie negativă efectuată în România anului 1996; concret, campania a constat în influenţarea opţiunilor de vot ale românilor prin intermediul unor telefoane date de angajaţii unui aşa-zis institut de sondare pentru efectuarea unui pretins sondaj de opinie. Întrebările din chestionar erau formulate, astfel încât să instige respondenţii împotriva unui candidat.

Campania armaghedoanelor a fost o altă tactică folosită pe scena politică românească pentru discreditarea unor oameni politici, prin transmiterea pe internet, sub identitate anonimă, a unor materiale menite a defăima politicieni, instituţii, domenii de activitate publică etc.

Această nouă formă de manipulare politică – campania negativă – a apărut timid, a câştigat teren şi a devenit cea mai populară strategie de campanie în România democrată. Prin reliefarea slăbiciunilor adversarului în ceea ce priveşte funcţiile ocupate anterior, realizările profesionale (sau personale), propria personalitate şi trăsături de comportament,

personaje politice celebre în istoria postdecembristă au reuşit să-şi discrediteze public adversarii şi să genereze scăderea cotei de încredere a acestora în ochii electoratului. Pentru a-şi îndeplini obiectivele, politicienii români pun accentul pe latura afectivă a discursului lor, fac apel la management emoţional, la îndoieli referitoare la integritatea morală, inteligenţa, abilităţile contracandidatului, prin asocierea politicilor acestuia cu încălcarea justiţiei sau plasarea securităţii naţionale într-o zonă de mari riscuri. În această strategie de campanie, manipulatorul îşi fixează ca scop decredibilizarea unui discurs, prin discreditarea emiţătorului respectivelor mesaje, atenţia manipulaţilor fiind orientată strict către slăbiciunile adversarului. n

Roxana-Mădălina Miron este doctorand al Şcolii Doctorale de Sociologie, Universitatea din Bucureşti, licenţiată în sociologie, specializarea Comunicare şi Opinie Publică (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială – Universitatea din Bucureşti), cu master în Comunicare şi Mass-media (Communication, médias et société - Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti).

Z o o MZ o o M

n Klaus Iohannis s-a impus cu sloganul „România lucrului bine făcut” n Campania negativă – a apărut timid, a câştigat teren şi a devenit cea mai populară strategie de campanie în România democrată


Internetul şi, ulterior, apariţia primelor reţele de socializare la începutul anilor 2000 (cele mai cunoscute: Facebook şi Flickr – 2004, Youtube – 2005, Twitter –

2006) au reprezentat un moment de cotitură în peisajul comunicaţional, aşa cum s-a desfăşurat el timp de mii de ani. Acestea facilitează o interacţiune extrem de rapidă şi deloc costisitoare, cu acces la un număr foarte mare de interlocutori (adesea necunoscuţi, din diferite ţări, cu care iniţiatorul dialogului nu ar fi relaţionat în mod obişnuit), ceea ce oferă posibilităţi practic nelimitate de dialog, de exprimare şi împărtăşire în timp real a ideilor, opiniilor şi emoţiilor aproape oriunde pe Glob. Consecinţa constă în crearea şi creşterea importanţei reţelelor virtuale şi diminuarea semnificativă a contactelor şi relaţionării umane directe.

Reţelele de socializare – prieten sau duşman?

Prin intermediul reţelelor de socializare avem la dispoziţie aproape instantaneu ştiri din orice domeniu, secvenţe video oferite adesea cu titlu gratuit pe Youtube pe o varietate uriaşă de subiecte, pornind de la accidente aviatice, abuzuri ale forţelor de ordine, decapitări ale ostaticilor făcute de terorişti şi până la persoane

aflate în căutarea celebrităţii, care postează filmuleţe în care îşi demonstrează diverse abilităţi (mai mult sau mai puţin reale) artistice, culinare etc. Ia naştere astfel un aflux de informaţii, multe lipsite de o importanţă reală pentru cei care fac parte din reţeaua de socializare respectivă.

În prezent, nu mai există sau s-a diminuat considerabil controlul asupra fluxului informaţional şi conţinutului său. Articole mincinoase care s-ar fi bucurat de succes în urmă cu câteva decenii nu ar mai avea acelaşi efect în condiţiile actuale, în care există posibilitatea efectuării de comentarii de către oricine are ceva de spus pe subiectul respectiv şi, în acelaşi timp, o mare varietate a surselor de informare, ceea ce poate avea ca efect punerea de presiuni asupra guvernelor şi decidenţilor politici. Totodată, a crescut importanţa blogurilor în conturarea opiniilor şi influenţarea anumitor comportamente pentru categorii relativ largi de populaţie. De multe ori, cetăţenii folosesc reţelele de socializare pentru a-şi face cunoscute punctele de vedere.

Reţelele de socializare au adus schimbări esenţiale în viaţa oamenilor, care au ajuns să îşi facă publice aspecte care ţin de viaţa personală, de la fotografii cu membri ai familiei în momente importante din viaţa oricărui individ (zile de naştere,

absolvirea şcolii, imagini cu mama imediat după naşterea copilului etc.), starea civilă (căsătorit sau nu, într-o relaţie, cu cine, când s-a terminat relaţia etc.), starea de sănătate, opţiuni politice, preferinţe în materie de muzică, filme, sport, literatură, hobby-uri, implicare în susţinerea unor acţiuni civice până la detalii inutile despre fiecare moment al zilei (ce şi unde a mâncat – eventual chiar cu fotografii -, faptul că respectivul este blocat în trafic etc.). Practic, realizarea profilului psihologic al unei persoane este la îndemâna oricui, fără a avea neapărat o pregătire profesională de specialitate. Apar, astfel, multiple posibilităţi facile de manipulare sau influenţare a comportamentului sau a mecanismului de luare a deciziilor persoanelor în cauză şi de exploatare a anumitor emoţii, sentimente, atitudini. În acelaşi timp, reţelele sociale pot înlesni, prin manipularea anumitor slăbiciuni general umane, adoptarea unor atitudini favorabile unei anumite cauze sau chiar anumite activităţi infracţionale, cum ar fi: furtul de identitate sau de date, fraude financiare (utilizarea imaginii unor personalităţi publice fără acceptul lor în vederea strângerii de fonduri pentru campanii sociale fictive etc).

Mecanismul de manipulare rezultă prin gestionarea inteligentă şi conjugată a surselor şi vectorilor de mesaj (rău-voitoare uneori), la care se adaugă:

• Accesul personal relativ facil la internet prin platforme mobile şi fixe, în special de către copii/ tineri a căror personalitate nu e suficient formată şi care nu pot distinge răul de bine, utilul de inutil, adevărul de minciună etc;• Numărul şi diversitatea foarte mare a surselor de informare creează confuzie şi, implicit, trimit individul în adoptarea unei opinii individuale personale pe baza unei influenţări, de cele mai multe ori legată de vulnerabilităţi emoţionale/ afective sau prin „efectul presiunii opiniei majorităţii” (spirit gregar „virtual” – numărul de like-uri al unei postări);• Tehnologizarea comunicării sociale (mediată de gadgeturi), scăzând comunicarea emoţională a indivizilor (individual vs. comunitate, ego vs. noi);• Lipsa unei culturi generale solide, pe fondul creşterii apetenţei pentru superficial, facil şi plăcere (civilizaţia hedonistă);• Efectul imaginilor/videoclipurilor (de multe ori trucate/ mixate sau „re-editate” cu efecte speciale) ca multiplicator de emoţii care întăresc iluzia realităţii/ veridicităţii;• Acţiunea mesajelor subliminale şi efectul simbolurilor culturilor / subculturilor urbane, exemplu „meme”;• Folosirea unor celebrităţi (din sport, film, politică etc) cu rating mare/la modă în difuzarea mesajelor care amplifică acţiunea persuasivă (ca vectori de mesaj);• Folosirea unor cazuri extreme (vindecări miraculoase, reţete minune).Un exemplu celebru de manipulare

prin social media este cel al băieţelului sirian care doarme între două morminte, din comentariile care însoţeau fotografia reieşind că părinţii i-au fost ucişi de regimul politic aflat la putere în această ţară. Fotografia a fost postată pe Twitter şi apoi pe Facebook şi a generat o reacţie emoţională puternică, concretizată în mii de like-uri, share-uri şi comentarii. În urma investigaţiilor făcute de un ziarist a reieşit că, în realitate, a fost vorba despre un proiect artistic al unui fotograf care urmărea să comunice prin imagini dragostea unui copil faţă

de părinţi. Copilul nici măcar nu era sirian .

Reţelele de socializare – vehicul de promovare sau de manipulare?

Ne confruntăm cu o creştere fără precedent a puterii conferite de informaţie. Se pune accent din ce în ce mai mult pe comunicarea bazată pe dialog, pe construirea de comunităţi virtuale şi implicarea în subiectele de interes ale acestora. Facebook este un exemplu de instrument incredibil de util atât pentru diplomaţia publică a unei ţări, cât şi pentru propagandă,

prin oportunităţile de comunicare a unor politici publice, de argumentare a adoptării anumitor decizii sau susţinerii unor cauze umanitare pe care le oferă. Contextul actual este unul nemaiîntâlnit anterior, în care preşedinţi de state, premieri, miniştri, ambasadori şi alţi funcţionari instituţionali comunică direct în mediul virtual cu cetăţenii ţării lor sau de peste hotare, îşi exprimă opinii pe reţele de socializare şi încearcă să angajeze un dialog cât mai eficient, să contureze o atitudine favorabilă faţă de ţara lor în rândul populaţiilor străine. Reţelele de socializare au avut o contribuţie majoră la schimbări de regimuri politice (seria de evenimente cunoscută sub denumirea de „primăvara arabă”), la demararea şi derularea unor proteste de amploare (de exemplu: mişcarea „Occupy Wall Street”, care a mobilizat mii de oameni din ţări şi de pe continente diferite, nemulţumiţi de măsurile de austeritate luate de guverne).

Conform unui articol publicat în The Wall Street Journal, în octombrie

2014, Facebook, cea mai mare reţea de socializare din lume, are 1,35 miliarde de utilizatori activi în fiecare lună, ceea ce înseamnă că aproape jumătate din populaţia conectată la internet la nivel mondial foloseşte această platformă măcar o dată pe lună. La nivel mondial, pe Twitter se fac în fiecare secundă, în medie, circa 6.000 de postări, ceea ce înseamnă peste 350.000 de postări pe minut, 500 de milioane de postări pe zi şi aproximativ 200 de miliarde de postări pe an. Este evident că devine din ce în ce mai greu să identifici informaţiile reale, corecte, de încercările de manipulare şi să trezeşti interesul indivizilor asupra unor probleme importante, care se pot pierde în multitudinea de informaţii existente pe reţelele de socializare, în condiţiile unui timp limitat alocat de către utilizatorul acestora .

La nivel de politică externă, conştientizarea importanţei social media şi a impactului lor este evidenţiată, de exemplu, prin faptul că în Ucraina, în luna mai 2015, şeful administraţiei prezidenţiale de la Kiev a acuzat Facebook de simpatii pro-ruse, iar preşedintele Petro Poroşenko i-a adresat, pe contul său de Facebook, un apel lui Mark Zuckerberg să deschidă un birou în Ucraina pentru a evita influenţele biroului companiei de la Moscova. În acelaşi timp, vicepremierul rus Dmitri Rogozin percepe aceste platforme ca pe nişte elemente ale războiului cibernetic .

Cercetări în domeniul social media nu au fost efectuate numai de către Facebook (celebrul experiment în urma căruia compania a fost acuzată de manipularea emoţiilor oamenilor şi încălcarea vieţii private a acestora, dar prin care a ajuns la concluzia că stările de tristeţe şi fericire sunt contagioase, se transmit de la un utilizator la altul). Şi Departamentul Apărării din SUA, prin DARPA (o agenţie din subordinea acestuia, responsabilă cu dezvoltarea de noi tehnologii pentru armată), a cheltuit milioane de dolari pe cercetări în social media, reţele de socializare şi modalitatea în care se propagă informaţia în cadrul acestora. În anul 2011, aceasta a lansat programul Social Media in Strategic Communication, urmărind să analizeze modul în care reţelele de socializare ar putea fi folosite în scopuri propagandistice. Pe lista de proiecte făcută publică în iulie 2014 se numără mai multe cercetări, printre care cele care au analizat, de exemplu, răspândirea virală pe Internet a unor idei sau concepte de la o persoană la alta.

În România, conform datelor disponibile la

nivelul lunii martie 2015, în condiţiile unei populaţii rezidente totale de 19,94

milioane de persoane, la 1 ianuarie 2015, există 8 milioane de conturi de utilizatori de Facebook

(comparativ cu 2,4 milioane în 2011).

Sursa: www.facebrands.ro/demografice

Iustina Macovei

Like, share, comment şi noi tehnici de manipulare

Z o o MZ o o M


Modul în care sunt utilizate reţelele de socializare implică uneori folosirea unor tehnici de manipulare care, pentru a obţine rezultatele aşteptate, trebuie adaptate contextului regional şi internaţional din ce în ce mai complex. În perioada recentă au avut loc evoluţii imposibil de anticipat în urmă cu câţiva ani şi care, pentru a dobândi amploarea actuală, au folosit o varietate de instrumente disponibile, inclusiv cele oferite de social media. Susţin această idee cu exemplul organizaţiei ISIS şi modalităţile sale de atragere a sprijinului, de recrutare de adepţi şi de promovare a imaginii sale. Campaniile organizaţiei de pe reţelele de sociale (în special Twitter şi Facebook) urmăresc să creeze imaginea unei organizaţii caritabile, care doreşte să creeze o societate mai bună, utilizând imagini ale militanţilor jucându-se cu copiii, bătându-se cu zăpadă, distribuind alimente şi efectuând diferite servicii cu caracter social. Taberele de pregătire a militanţilor sunt portretizate ca având o atmosferă, într-o anumită măsură, asemănătoare celei din taberele de vară din statele occidentale. Sunt postate atât imagini ale unor persoane considerate martiri, cât şi execuţii în masă, decapitări şi crucificări. Militanţii sunt uşor recognoscibili,

în echipamentul lor negru, în timp ce prizonierii sunt îmbrăcaţi în portocaliu. Filmuleţele postate au subtitrări în mai multe limbi (engleză, franceză, rusă şi turcă), vizând o audienţă cât mai largă. Unele dintre aceste tehnici de promovare au fost folosite şi în trecut, însă elementul de noutate provine din rapiditatea diseminărilor cu ajutorul social media, reuşind să atragă un număr mare de vizualizări într-un timp foarte scurt prin trezirea unor reacţii emoţionale puternice în rândul privitorilor.

La nivel mondial, importanţa acordată reţelelor de socializare şi identificarea celor mai eficiente modalităţi de utilizare a acestora în vederea transmiterii mesajelor dorite sunt esenţiale în promovarea externă a unei ţări, iar instituţiile implicate în diseminarea acestora (în primul rând Ministerele de Externe împreună cu ambasadele ţărilor în cauză) trebuie să asigure resursele umane, financiare şi logistice pentru aceste activităţi. În acelaşi timp, aceste instituţii au rolul de a veghea la încercările de manipulare venite din diferite surse, dar nu sunt mereu capabile să facă acest lucru.

Pentru exemplificare, am realizat un studiu de caz cu privire la activitatea pe Facebook a ambasadelor

României din câteva ţări considerate parteneri politici şi economici importanţi ai ţării noastre (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Italia, Austria, Polonia, Belgia, Rusia, Danemarca şi Ungaria). Demersul a pornit de la identificarea paginilor de Facebook, pentru că trebuie spus, nu toate ambasadele pe care le-am ales au pagină oficială. Ambasadele României în SUA, Austria, Polonia, Belgia şi Franţa au pagini oficiale pe Facebook, însă nu există întotdeauna trimitere către acestea de pe site-ul lor oficial, spre deosebire de ambasadele în Italia şi Olanda, a căror pagină oficială este promovată şi pe website-ul instituţional. Există şi o a treia situaţie, în care ambasadele României din unele ţări (Germania, Rusia, Danemarca, Ungaria, Marea Britanie) nu au pagini oficiale de Facebook. Din punct de vedere al informaţiilor diseminate, pe paginile neoficiale se observă postări sporadice, în general fiind vorba despre nemulţumiri ale cetăţenilor români legate de activitatea sau personalul ambasadei, dar şi din ziua votului la alegerile prezidenţiale din 2014. Pe paginile oficiale de Facebook sunt postate, cel mai frecvent, informaţii despre diverse evenimente culturale organizate cu sprijinul ambasadei sau la care

România participă în calitate de concurent (ex: Eurovision), vizite de lucru ale unor oficiali români în ţara respectivă, întâlniri la care participă ambasadorul, preluarea unor comunicate de presă oficiale ale MAE sau a unor articole din presa scrisă românească,. Postările sunt întotdeauna formulate în limba română, prin urmare se adresează exclusiv comunităţilor de români din ţara respectivă. Spre comparaţie, ambasadele Germaniei şi Franţei din India sau SUA, de exemplu, postează mesaje în limba engleză (nu în limbile lor native, deşi acestea sunt de circulaţie internaţională), iar în alte cazuri se utilizează atât limba ţării respective, cât şi limba germană, respectiv franceză.

În concluzie, o parte din ce în ce mai semnificativă a comunicării dintre indivizi se desfăşoară în mediul virtual, iar fluxul enorm de postări de pe reţelele de socializare îngreunează adesea identificarea mesajelor cu adevărat importante. În acelaşi timp, eforturile de promovare externă a unei ţări ar trebui să beneficieze cât mai mult de avantajele oferite de reţelele de socializare, pe de o parte pentru a asigura o interacţiune cât mai eficientă cu publicul ţintă şi cu cât mai puţine surse de bruiaj al mesajului, iar

pe de altă parte pentru a încerca să reacţioneze adecvat şi în timp util la orice tentative de manipulare.

În prezent, comunicarea din mediul virtual a ambasadelor României se încadrează doar în mică măsură în categoria diplomaţiei publice, un argument important în acest sens constând în faptul că, prin formularea în limba română a mesajelor postate pe reţelele de socializare, acestea nu pot fi înţelese de către un număr semnificativ de cetăţeni străini. De cele mai multe ori nu este vorba despre angajarea unui dialog (nici măcar cu cetăţeni români din diverse ţări), ci despre o informare cu privire la diverse aspecte pe care le consideră de interes, o dare de seamă cu privire la anumite activităţi pe care le-a desfăşurat. Diplomaţia română se bazează în mare măsură pe activităţile de diplomaţie tradiţională, în spatele uşilor închise, şi urmăreşte mai puţin angajarea într-un dialog cu populaţia altor ţări (mai ales prin intermediul reţelelor de socializare) pentru a-şi prezenta anumite politici publice sau a-şi explica anumite luări de poziţie. Multe state au conştientizat deja importanţa cultivării interacţiunii cu publicul extern prin intermediul acestor platforme şi a câştigării simpatiei acestuia apelând la

multiplele oportunităţi oferite de social media. Mai devreme sau mai târziu, şi România va face acest lucru, construind pe timidele iniţiative actuale. n

Iustina Macovei este doctor în ştiinţe economice, domeniul marketing, cu lucrarea de doctorat intitulată „Marketingul în promovarea imaginii de ţară a României (Studiu de caz: Brand România)".

http://www.stefamedia.com/orfanul-sirian-manipulare- retelele-sociale/. http://www.internetlivestats.com/twitter-statistics/http://www.evz.ro/ucraina- acuza-facebook-ca-face-jocurile-lui-putin.htmlhttp://unimedia.info/stiri/rogozin-retele-de-socializare-sunt-un-element-al-razboiului-cibernetic-61755.htmlhttp://arstechnica.com/information-technology/2014/07/air-force-research-how-to-use-social-media-to-control-people-like-drones/


Z o o MZ o o M

n Fluxul enorm de postări de pe reţelele sociale îngreunează adesea identificarea mesajelor cu adevărat importante


Z o o M

Tudor Vlad

Despre mass-media, dezinformare şi preţuri

Datorită publicului său larg şi – în multe cazuri – a credibilităţii sale, presa a fost în mod natural o ţintă şi un instrument

pentru strategiile de propagandă şi de manipulare. Aceşti doi termeni au, în limba română, conotaţii profund negative: primul – din cauza că sistemul comunist şi strategiile sale de comunicare, adesea primitive sunt încă vii în memoria colectivă, iar al doilea – fiindcă este adesea perceput ca dezinformare. Lucrurile sunt însă mai complexe: atunci când este numită diplomaţie publică (public diplomacy, termen lansat de ambasadorul american Edmund Gullion la mijlocul anilor ‘601), dintr-o dată propaganda devine un concept mai complex şi dobândeşte o anume respectabilitate. Apoi, exemplele de manipulare pozitivă (de la convingerea populaţiei că utilizarea unui vaccin e benefică până la demersuri ce produc şi distribuie mesaje repetate, menite să schimbe stereotipuri negative legate de diverse grupuri minoritare) relevă potenţialul pozitiv al unor campanii care selectează şi folosesc informaţia cu un scop prestabilit şi nu întotdeauna prezentat explicit publicului-ţintă.

Nu la acestea mă voi referi în rândurile care urmează, ci la felul cum presa a fost folosită adesea pentru a dezinforma şi la modul în care noile tehnologii şi parţiala decredibilizare a mass-media tradiţionale au făcut ca acestea să devină mai puţin importante în procesul de influenţare a opiniei publice decât în perioada de aur a ziarelor, a radioului sau a televiziunii.

Multe din tehnicile de propagandă şi manipulare sunt vechi de când lumea. Cu şase secole înaintea erei noastre, Sun Tzu vorbea despre strategiile de a câştiga un război chiar şi fără a ajunge pe câmpul de luptă, de a-i scădea moralul inamicului sau a-l deruta prin intermediul unor informaţii trunchiate sau false.2 Legendele antice şi relatările istoricilor din toate timpurile sunt pline de istorii despre zvonuri sau false călăuze care îi atrag pe inamici în capcane. Tablourile şi statuile îi înfăţişează mereu pe conducători ca fiind înalţi (sau măcar călare), puternici şi hotărâţi. Solii sau ambasadorii sunt mereu primiţi în săli somptuoase, populate de suite impresionante şi de generali în ţinută războinică.

Totul a dobândit, însă, noi dimensiuni odată cu apariţia ziarelor moderne, în secolul al XIX-lea, şi a radioului şi televiziunii în secolul XX. Mijloacele de comunicare de masă aveau capacitatea de a intra în legătură directă cu un public larg, fără a mai avea nevoie de un intermediar, cum fuseseră în trecut familia, şcoala, biserica sau sistemul politic. La început, au existat voci care au pus la îndoială disponibilitatea cetăţenilor de a apela constant la publicaţii periodice. Cifrele, însă, au infirmat rapid această teorie. În Statele Unite, de pildă, numărul cotidienelor în limba engleză a crescut de la 489 în 1870 la 1.967 în 1900, iar în acelaşi interval tirajul total al ziarelor a crescut de la 2,6 milioane la 15 milioane.3 Informaţiile difuzate pe această cale nu numai că ajungeau la un public de mari dimensiuni, dar aveau şi legitimitatea asigurată de instituţia de presă care le relata şi difuza.

Nu e, deci, defel de mirare de ce ziarele, iar mai târziu radioul şi televiziunea au devenit unelte preferate ale politicienilor, producătorilor de bunuri şi servicii, activiştilor de toate genurile si, evident, ale lucrătorilor din serviciile mai mult sau mai puţin secrete, ale tuturor celor care voiau să ajungă – din motive diverse - la categorii largi de cetăţeni. Cele două războaie mondiale au evidenţiat şi mai mult importanţa mijloacelor de comunicare de masă şi au accelerat cercetarea în domeniul producerii şi distribuţiei informaţiei.

La începutul secolului XX, jurnalistica a devenit o disciplină academică, însă jurnalismul a rămas o ocupaţie şi nu o profesiune: spre deosebire de medicină sau de disciplinele de drept, oricine putea şi poate deveni ziarist, fără o diplomă de specialitate. Chiar dacă au existat tentative de a crea un statut aparte celor din presă (prin educaţie, asociaţii profesionale, certificate), ele nu au creat un monopol, mai ales datorită principiului libertăţii de expresie recunoscut în Constituţiile celor mai multe ţări. Includerea jurnalismului şi a comunicării de masă, însă, în programele universitare le-a transformat şi în domenii de cercetare, iar una dintre temele importante a fost şi rămâne capacitatea presei de a influenţa atitudinea, credinţele şi comportamentul publicului.

S-a studiat în ce fel pot fi manipulaţi membrii audienţei. Au fost descrise metode precum: stabilirea

unor agende false si, implicit, distragerea atenţiei de la subiectele şi problemele reale; utilizarea fricii, a prejudecăţilor şi stereotipurilor diverselor categorii sociale; ironizarea sau demonizarea adversarilor; folosirea falşilor experţi şi a imaginilor trunchiate sau fabricate; apelul la percepţia emoţională în dauna argumentelor raţionale; repetarea unor mesaje până când acestea devin parte a mentalului colectiv; scoaterea din context; utilizarea tehnologiilor şi procedeelor de specialitate, de la punerea în cadru până la falsificarea imaginilor şi multe altele.

Aceste procedee au fost, în parte, facilitate şi de faptul că – spre deosebire de alte industrii aducătoare de profit – mass media şi mai ales televiziunea nu încurajează o competiţie bazată pe diferenţiere, ci pe similitudine. Bourdieu a demonstrat această teză, analizând programele de ştiri ale televiziunilor franceze şi demonstrând că ele se concentrează asupra unui pachet mic de evenimente, de cele mai multe ori aceleaşi de la un post la altul.4 Un alt studiu, examinând modalitatea de producere şi selectare a ştirilor în redacţii de televiziune americane,⁵ a demonstrat existenta unei situaţii asemănătoare: diferenţele între programele de ştiri ale televiziunilor din aceleaşi comunităţi erau minime. De altfel, organizarea spaţială a celor mai multe dintre redacţiile studiate era aceeaşi: televizoare cu programele tuturor posturilor de televiziune care furnizau ştiri în comunitatea respectivă erau plasate în aşa fel ca toţi reporterii şi producătorii să le poată urmări tot timpul. Interviurile realizate cu acei ziarişti au dovedit că erau mai puţin preocupaţi de ceea ce aveau în plus faţă de competitori şi mai mult de grija de a nu fi lăsat pe din afară o ştire pe care ceilalţi o aveau.

S-a studiat utilizarea presei în propaganda nazistă şi pe parcursul războiului rece. S-a susţinut că, puterea presei este atât de mare încât ea poate genera şi întreţine conflicte, iar exemplele cele mai folosite au fost Ruanda, Bosnia şi Burundi. S-au examinat erorile mass media americane în prima fază a celui de-al doilea război în Irak. Au fost analizate motivele pentru care anumite convingeri (cum ar fi faptul că preşedintele Obama este musulman sau că Saddam Hussein avea arme de distrugere în masă) rămân în mentalul colectiv chiar şi când există argumente

Z o o M


de necontestat că ele sunt eronate.De-a lungul multor decenii de

existenţă, majoritatea instituţiilor de presă respectabile a încercat să prezinte aceste fenomene ca fiind izolate şi nereprezentative. Rolul presei – s-a spus în mod repetat – este de a informa şi de a-i lăsa pe cititori sau pe telespectatori să decidă. S-au folosit, în legătură cu deontologia mass media, termeni precum obiectivitate, neutralitate, relatare corectă, diferenţiere clară între informaţie şi comentariu.

Toate acestea par să se fi schimbat în ultimii ani… Acum, când sunt acuzaţi de partizanat şi de încercarea de-a influenţa opinia publică, unii ziarişti zâmbesc lung şi nici măcar nu încearcă să protesteze. Există posturi de televiziune la care opiniile sunt perfect anticipabile. (Un analist politic spunea că poate ghici orientarea politică a unui politician sau a unui proprietar de bar din Washington doar văzând o secundă pe ce canal este pus televizorul în biroul sau încăperea respectivă). Studiile de audienţă sunt prezentate de presă nu numai pentru a atrage furnizorii de reclamă, dar şi pentru a dovedi că mass media mai au relevanţă şi impact asupra publicului.

Toate acestea se întâmplă, în opinia mea, tocmai fiindcă presa tradiţională

a început să-şi piardă din putere, iar criza economică globală a accentuat şi accelerat acest proces. Numărul ziarelor şi tirajul acestora a scăzut aproape peste tot în lume. Numai în Statele Unite, peste zece mii de ziarişti (mai ales din redacţiile ziarelor) şi-au pierdut locul de muncă în 2008⁶ şi 2009.⁷ În aceeaşi ţară, numărul studenţilor înscrişi în cele aproximativ patru sute optzeci de programe academice de jurnalism şi comunicare de masă a scăzut constant în ultimii trei ani, fapt fără precedent începând din 1980, care arată că tinerii observă dificultăţile prin care trece presa tradiţională şi nu mai sunt atraşi atât de mult de acest domeniu fascinant în trecut.⁸ În multe ţări dezvoltate, radioul nu mai este considerat o instituţie de presă furnizoare de ştiri, ci este un produs fie de divertisment, fie de nişă (de aceea, multe facultăţi de jurnalistică nici nu mai au cursuri de radio.) Televiziunea nu a pierdut atât de mult ca presa scrisă la capitolul audienţă şi publicitate, însă s-a fragmentat. Cele mai populare talk-show-uri de televiziune prin cablu din Statele Unite, de exemplu, au sub un milion şi jumătate de telespectatori, la o populaţie de peste trei sute de milioane. Precum industria cărţii, televiziunea pare să-şi piardă puterea

nu prin dispariţie lentă, ci prin abundenţa şi fragmentarea excesive. Televiziunile aşa-zise de ştiri au schimbat şi devalorizat conceptul de informaţie, fapt care i-a îndepărtat pe mulţi spectatori nu numai de astfel de programe, ci chiar de televizor.

Un alt fenomen se adaugă acestui peisaj întunecat: fenomenul de ostilitate a publicului faţă de mass media tradiţionale şi instituţionalizate („hostile media effect,” cum îl numesc cercetătorii de la Universitatea Wisconsin, care au studiat în ultimele două decenii această reacţie⁹). Credibilitatea presei s-a erodat, iar audienţele au devenit mai suspicioase şi mai puţin dispuse să rămână receptori pasivi ai mesajelor. Mesajele venite prin intermediul presei sunt receptate negativ, ca având o agendă ascunsă, în comparaţie cu mesaje similare venite prin intermediul altor surse.

Evident, toate acestea s-au întâmplat pe fondul şi datorită revoluţiei produse de tehnologiile de comunicare, de posibilitatea pe care o au acum oamenii obişnuiţi de a produce şi distribui informaţii şi opinii. Pe Internet, spaţiul de publicitate este nelimitat, iar asta afectează dramatic principala sursa de venit a presei tradiţionale.

Z o o MZ o o M

Blogerii, jurnaliştii-cetăţeni şi jurnaliştii de comunitate au devenit surse-alternativă, chiar dacă profesionalismul lor este adesea îndoielnic. Media sociale depăşesc adesea presa obişnuită în ceea ce priveşte stabilirea agendei publicului: anumite evenimente pe care ziarele şi televiziunile încercau să le evite sau să le menţioneze în treacăt au devenit teme majore, tocmai datorită noilor media. aşa cum prima imagine a avionului companiei US Airways care a aterizat pe râul Hudson s-a

distribuit în lume prin intermediul reţelelor sociale, la fel - tot mai des - televiziunile par să ajungă prea târziu la faţa locului.

Ar fi naiv să credem, chiar şi în aceste condiţii, că profesioniştii manipulării şi ai dezinformării se vor îndepărta de mass media. E prea devreme. Dar vor începe să caute alternativele, iar – pe măsură ce acest proces va lua amploare – preţul prestaţiei acelor ziarişti care se pretează la acest gen de servicii va scădea. n

Prof. dr. Tudor Vlad este Associate Director la Centrul International James M. Cox jr. pentru Cercetare şi Training în Comunicare al Universităţii Georgia. Din 1998 a fost director pentru Europa de Est al World Free Press Institute. În perioada 2008- 2010 a fost consultant pentru The New York Times, iar în 2009 pentru Russian Journalists Union. Din ianuarie 2010 este Senior Research Adviser pentru Gallup World Poll şi din martie 2013 este Senior Ranking Adviser pentru Freedom House. Absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi fondator, al Departamentului de Jurnalism al acestei universităţi.

1. Robert F. Delaney & John S. Gibson (Editori). (1967). American Public Diplomacy: The Perspective of Fifty Years. Medford, Mass.: The Edward R. Murrow Center of Public Diplomacy, Fletcher School of Law and Diplomacy, The Lincoln Filene Center for Citizenship and Public Affairs.2. Sun Tzu (2003). The Art of War. Barnes and Noble Classics Series.3. Garth S. Jowett & Victoria O’Donnell (2012). Propaganda & Persuasion. Editia a 5-a. Los Angeles: SAGE Publications.4. Pierre Bourdieu. (1996). Sur la television. Paris: Liber - Raisons D’Agir.

5. Lee B. Becker, Tudor Vlad, Amy Jo Coffey, Lisa Hebert, Nancy Nusser & Noah Arceneaux (2004). The Impact of Newsroom Philosophy on Story Ideation and Story Narration. Studiul poate fi găsit la: http://www.grady.uga.edu/coxcenter/Activities/Act_2004_to_2005/Materials04-05/Mapor2004.pdf6. Project for Excellence in Journalism (2009). The state of the news media 2009. Pew Project forExcellence in Journalism. Studiul poate fi găsit la http://www.stateofthemedia.org/2009/index.htm7. Project for Excellence in Journalism (2010). The state of the news media

2009. Pew Project for Excellence in Journalism. Studiul poate fi găsit la http://www.stateofthemedia.org/2010/

8. Becker, L.B., Vlad, T., & Simpson, H. (2013). 2012 Annual survey of journalism and mass communication enrollments: Enrollments decline for second year in a row. Journalism & Mass Communication Educator, 68(4) 305–334.

9. Albert Gunther & Kathleen Schmitt. (2004). Mapping Boundaries of the Hostile Media Effect. Journal of Communication, Volume 54, Issue 1, pages 55–70.


n Televiziunea pare să-şi piardă puterea nu prin dispariţie lentă, ci prin abundenţa şi fragmentarea excesive n Credibilitatea presei s-a erodat, iar audienţele au devenit mai suspicioase şi mai puţin dispuse să rămână receptori pasivi ai mesajelor


Z o o MZ o o M


Z o o M

Andreea Monica State

Manipularea şi persuasiunea prin intermediul buletinelor de ştiri

„Un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat.”Immanuel Kant

Televiziunea manipulează, cred 65% din români, potrivit unui sondaj cu tema „Atitudini şi obiceiuri de consum media. Percepţii

privind CNA”, realizat de IRES, în 2011 (1). Potrivit sondajului, 83% din populaţia adultă a României se uită zilnic la televizor, iar 10% - de câteva ori pe săptămână, 75% apreciază că televiziunile sunt dispuse să difuzeze orice de dragul audienţei. 81% se uită zilnic la ştiri, 11% - de câteva ori pe săptămână, 2% - niciodată.

Este cunoscut faptul că televiziunea nu doar informează, ci şi manipulează, deşi de cele mai multe ori, telespectatorii tind mai degrabă să nu fie de acord cu acest lucru, fiind dificil pentru o persoană să accepte că este manipulată de ceea ce vede sau de ceea ce consumă.

Sunt indivizi care ştiu exact cum şi de ce manipulează televiziunea şi se simt manipulaţi, însă pentru marea masă a telespectatorilor, pentru care noţiunile de manipulare şi persuasiune creează confuzie, încerc să clarific aceste noţiuni, în rândurile ce urmează. Cele două concepte au unele aspecte comune, dar şi diferenţieri majore pe care le voi evidenţia.

Conform „Dicţionarului de Sociologie”, manipularea reprezintă

acţiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. (Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1993)

Manipularea constă în a intra prin „efracţie” în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament, fără ca el să ştie că efracţia s-a produs. Spre deosebire de violenţa fizică, instituind o interacţiune explicită, violenţa psihologică sau cognitivă pe care manipularea o implică îşi datorează întreaga eficacitate disimulării sale. Şi mecanismele tehnice de construcţie a mesajului manipulator relevă o dublă preocupare: cea de a identifica rezistenţa care le-ar putea fi opusă şi de a masca demersul în sine. (Philippe Breton, 2006, p. 25).

„Influenţarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese, poartă denumirea de manipulare”

(Dicţionar Enciclopedic Român, 1993, vol. IV, p. 245).

Spre deosebire de manipulare, persuasiunea reprezintă activitatea de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor unor persoane în vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare (persoane, grupuri, instituţie sau organizaţie politică, socială, culturală, comercială etc.), („Dicţionar de sociologie”, 1993, p.429). A fi persuasiv înseamnă a fi convingător sau elocvent şi a câştiga adeziunea celor din jur. Unii autori definesc persuasiunea ca pe un proces modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente ce are la baza existenţa cooperării între sursă şi receptor. Plecând de la adevărul că persuasiunea este un proces de influenţare, alţi autori o definesc astfel: persuasiunea este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor (Charles U. Larson,2003,p.26).

În televiziune este folosită destul de rar persuasiunea, pentru că nu există posibilitatea ca telespectatorul să poarte un dialog cu invitatul. De multe ori, persuasiunea este, în primul rând, îndreptată împotriva moderatorului, ca, prin convingerea lui, să se dea un

Z o o M

semnal pozitiv celui de acasă.Cei care vor să manipuleze

masele sau opinia publică au nevoie de persuasiune pentru a-şi atinge scopurile şi interesele personale sau de grup. În acest sens, persuasiunea devine mijloc de realizare a manipulării. Prin urmare, voi insista mai mult asupra acţiunii de manipulare pe care, în acord cu filosofia lui Kant, o voi cataloga drept imorală. Omul nu trebuie să devină un mijloc, o unealtă mânuită de către alţii, indiferent de „măiestria” manipulatorului.

În prezent, cea mai mare putere de convingere este exercitată prin mijloacele de informare, şi în special prin televiziune. Informaţiile pe care le primim sunt de multe ori sărace în conţinut: nici nu educă, nici nu documentează şi stfel se ajunge la o manipulare a informaţiei.

Televiziunea a devenit mijlocul de comunicare principal pentru difuzarea informaţiilor. Este un instrument esenţial de comunicare pentru a transmite idei şi opinii şi are o anumită influenţă asupra populaţiei. Astfel, cred că devine important, să ne întrebăm, dacă nu este folosită ca mijloc de manipulare, în special în cazul buletinelor de ştiri, la care voi face referire, şi care distribuie

informaţii pentru o mare parte a populaţiei.

Jurnaliştii de televiziune şi candidaţii au unele obiective diferite. Pentru profesioniştii politici, buletinul de ştiri este mijlocul de comunicare cel mai sensibil, care permite să ajungă simultan la milioane de indivizi cu cea mai mare forţă de persuasiune. Pentru jurnalişti şi redactori, informaţia televizată permite strângerea celei mai mari audienţe pentru maximizarea profitului, expunerea profesionalismului lor şi permiterea cetăţenilor să îşi formeze o opinie mai clară.

Mediatizarea vieţii politice este benefică pentru democraţie, pentru că ea permite cetăţenilor să aibă acces la o cantitate de informaţii aproape fără limite. Ea asigură pluralismul, dând posibilitatea tuturor curentelor de gândire să se exprime şi tuturor indivizilor să fie informaţi de ansamblul punctelor de vedere şi să îşi formeze o părere în cunoştinţă de cauză.

Informaţia televizată, fiind canalul de persuasiune cel mai sensibil al campaniilor electorale, care poate avea un impact superior asupra rezultatului alegerilor, constituie de fapt axa centrală a tensiunilor dintre

jurnalişti şi candidaţi. Pentru jurnalişti, fabricarea unei informaţii permite maximizarea audienţei şi afirmarea autonomiei. Pentru candidaţi, fluxul de informaţie corespunde cel mai mult strategiei lor de comunicare, cu scopul de a trezi susţinerea publicului şi de a se impune în faţa concurenţilor.

Mass-media şi în special, informaţia televizată, au efecte asupra cetăţenilor, care sunt departe de a fi limitate. Chiar dacă influenţa fenomenelor electorale este redusă, variabilele pe termen lung, fie din categoria socială a religiei, sau a identificării susţinătorilor, continuă să fie principalele variabile explicative ale alegerilor electorale. Dar având un electorat din ce în ce mai sensibil, pe termen scurt, informaţia difuzată de mass-media poate avea un impact asupra numărului de cetăţeni, suficient pentru a răsturna scrutinurile într-un sens sau într-altul.

Televiziunea lucrează într-un mod subtil la pervertirea şi manipularea indivizilor, uneori fără ca aceştia să-şi dea seama şi acest lucru este posibil pentru că imaginile televizate cauzează stări hipnotice. De aceea, psihologul A. Kaşpirovski spunea, prin intermediul reproducerii televizate, că sugestia de pe ecran se măreşte,

n Buletinul de ştiri este mijlocul de comunicare cel mai sensibil, care permite să ajungă simultan la milioane de indivizi cu cea mai mare forţă de persuasiune


de multe ori, devenind un mijloc de manipulare în masă, necunoscut până atunci de omenire. S. Kara-Murza consideră că încă nu a fost pe deplin explicată capacitatea TV de „ştergere” a diferenţei dintre adevăr şi minciună.

Jurnalul TV a devenit un rendez-vous, în care se regăseşte o mare parte a societăţii. Este un timp de socializare esenţial. Buletinul de ştiri rămâne un mijloc de informare principal şi are o responsabilitate importantă în ceea ce priveşte conţinutul, iar influenţa sa asupra opiniei publice poate fi foarte importantă. El are o structură constantă care îi este proprie: generic, sumar, titlurile, reportajele, faptele diverse, sportul, iar jurnalistul care prezintă este unul cunoscut.

Genericul este mijlocul de a atrage atenţia telespectatorului, printr-o serie de imagini în cascadă, cu scopul de a mobiliza informaţiile care urmează. Muzica genericului este un marcator, care prin constanţa sa, sugerează începutul jurnalului.

Titlurile prezentate în mod sintetic, mereu la fel, sunt urmate de un subiect de actualitate al zilei. Urmează apoi o serie de reportaje, iar finalul se încheie cu un subiect anexă, mai lejer.

Buletinul de ştiri are un scop precis: auditoriul şi fidelitarea publicului faţă de canalul de televiziune. Există o strategie pentru a face informaţia interesantă pentru publicul-ţintă. Jurnalul trebuie să fie atrăgător. De multe ori, sursele de informare sunt aceleaşi pentru toate canalele, dar sunt prelucrate în conformitate cu criteriile fiecărei echipe pentru a le adapta la public. Sunt prezentate în mod exclusiv şi original pentru a face să creadă telespectatorul că este privilegiat, urmărind acel buletin de ştiri, şi nu altul. Aceste alegeri orientează, de fapt, opinia telespectatorilor.

În primul rând, jurnalul televizat este construit, în mod vizual: succesiunea imaginilor, mai mult sau mai puţin ritmice, mărturii scurte, evenimente extraordinare. Este căutată reacţia emotivă. Imaginea influenţează mai mult decât scrisul sau sunetul majoritatea emoţiilor noastre. Putem spune că buletinul de ştiri, prin reportajele în direct, din timpul accidentelor, evenimentelor climatice, par să găsească o explicaţie rapidă situaţiilor, faptelor, prin intermediul mărturiilor, adesea prinse în emoţie.

Informaţia este dată rapid, de multe ori, şi puţin analizată. Uneori elementele de analiză se efectuează de către experţi (financiari, politici), succint, înecate într-un conţinut de informaţii. Ele sunt de multe ori necalificate, dar par să spună adevărul. În acest caz, dezbaterea este un accesoriu şi nu îmbogăţeşte reflecţia telespectatorului. Informaţia constă în difuzarea afirmaţiilor fără a le pune la îndoială, pentru a trece apoi la o informaţie la fel de importantă.

Buletinul de ştiri se construieşte pe imagine, pe emoţie, pe acţiunea imediată. El are ca obiectiv păstrarea auditoriului, fidelitatea telespectatorului. Faptele importante sunt pe toate canalele şi repetă neobosite aceleaşi informaţii. Bourdieu, în lucrarea sa, „Sur la télévision” (Raisons d'agir, 1996, p. 17) subliniază lipsa de informaţii pertinente pentru a-şi exercita rolul de cetăţean. Jurnalul televizat permite o privire de ansamblu simplă şi rapidă despre actualitatea mondială. Buletinul de ştiri influenţează telespectatorii şi cetăţenii prin alegerile informaţiilor şi modul în care sunt prezentate.

Potrivit teoriilor lui Charles U. Larson, există cu adevărat manipulare prin intermediul ştirilor, fie că apar la televiziune sau în presă, iar menirea ştirilor este, în primul rând, să facă afaceri (obţinând un profit din succesul clienţilor şi consumatorilor). Iar rezultatul constă într-un program, şi nu o difuzare a ştirilor. Acestea sunt manipulate, selectate, modelate şi transmise pentru a atrage cea mai mare parte a audienţei - trebuie să placă majorităţii şi să deranjeze cât mai puţin (Charles U. Larson, 2003). Modalităţile de a manipula ştirile sunt, în cartea autorului citat, mai multe: simpla lor ignorare, favorizarea finanţatorului, pseudoevenimentul (atracţie pentru evenimente bizare sau melodramatice), punerea într-o lumină discutabilă a unei persoane (sau candidat în alegeri ), caracterul tendenţios (prin scoaterea lor din context ori citarea lacunară a sursei) etc. Pentru a ne sustrage unei astfel de manipulări, putem diversifica numărul programelor de ştiri, de ziare şi reviste ori posturi de televiziune. Astfel „ne putem proteja de consecinţele persuasive ale media începând să privim dincolo sensul aparent al mesajelor.“ n

Andreea-Monica State este doctorand al Universităţii din Bucureşti, Şcoala doctorală de Sociologie, licenţiată în Ştiinţe administrative (Facultatea de Administraţie şi Afaceri - Universitatea din Bucureşti) şi în Artele spectacolului - Actorie (Facultatea de Arte - Universitatea „Hyperion”), cu masterat în Comunicare (Communication, média et société - Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială - Universitatea din Bucureşti)

(1) Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 1.243 de persoane, de 18 ani şi peste această vârstă, iar metoda de culegere a datelor a fost Computer Assisted Telephone Interview. Eroarea maximă tolerată a fost de ± 2,8%.Pierre Bourdieu, 1996, „Sur la télévision”, Paris, Liber Editions.Catălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1993, „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti.Charles U. Larson , 2003, „Persuasiunea - receptare şi responsabilitate”, trad. de Odette Arhip, Iaşi, Edit. Polirom.Christophe Piar, 2012, „Comment se jouent les lections. Télevision et persuasion en campagne électorale”, INA,Paris, 2012„Dicţionar enciclopedic român”, 1993, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. IV.IRES, 2011, Raport de cercetare Atitudini şi obiceiuri de consum media. Percepţii privind CNA.Philippe Breton, 2006, „Manipularea cuvântului”, Institutul European, Iaşi.

Surse:http://www.agoravox.fr/actualites/medias/article/le-jt-est-il-du-journalisme-31952http://guerre.libreinfo.org/manipulations/manipulations/380-comment-la-structure-rituelle-du-journal-televise-formate-nos-esprits-.htmlhttp://ethiqueetmedias.mondoblog.org/2012/10/14/49/


Z o o M

"Adevărul despre atentatul asupra

Charlie Hebdo" - o carte care întoarce pe dos

Dani Rockhoff

Z o o M


Z o o M

Povestea de la Charlie Hebdo a început cu un masacru oribil şi s-a terminat cu un marş al înfrăţirii statelor contra terorii. Mulţi au

zis „Je suis Charlie”, simpatizând spontan cu libertatea de exprimare, clamată şi practicată consecvent de revistă franceză, chiar cu riscul unei revanşe din partea celor lezaţi. S-a mai zis că acesta a fost 9/11-ul european. Iar câţiva, puţini, nu s-au mulţumit cu informaţiile oficiale şi ale mediei main-stream, începând să scotocească în haosul faptelor şi în vâltoarea unor informaţii adesea contradictorii şi lipsite de logică.

Unul dintre aceştia este Gerhard Wisnewski, politolog german şi autorul unor cărţi non-fiction devenită bestseller. În noua sa carte, „Adevărul despre atentatul asupra Charlie Hebdo”, cu subtitlul Act de întemeiere al unei Europe totalitare, Wisnewski pune întrebări, le dă parţial răspuns şi emite o ipoteză care îi va şoca pe mulţi.

Întrebările pe baza cărora autorul german îşi structurează investigaţia sunt după cum urmează:

„ De ce s-a sinucis un anchetator principal, chiar în noaptea de după atentat?”

„ De ce semănau făptaşii mascaţi

de la Charlie Hebdo, într-un mod atât de suspect, cu membrii unei trupe speciale de comando?”

„ De ce n-a intervenit paza de corp a redactorului-şef al Charlie Hebdo, Stephane Charbonnier?”

„ De ce n-a fost poliţia la post, în faţa clădirii redacţiei, în acea zi?” [n.a. redacţia Charlie Hebdo era pusă sub paza de mai multă vrema, dat fiind pericolul la care s-a expus prin caricaturile anti-Islam şi ameninţările primite anterior]

„ De ce aveau făptaşii mascaţi, asupra lor, un act de identitate pe care l-au mai şi lăsat, după faptă, în maşină cu care au fugit?”

„ De ce nişte consumatori de droguri şi «islamisti de ocazie» să comită un masacru, din motive de credinţă, iar apoi să moară ca nişte martiri?”

„ De ce au putut ei comite faptele, deşi erau de multă vreme monitorizaţi de autorităţi?”

„ De ce a spus premierul turc, Erdogan, că atentatul a fost produs de francezii înşişi?”

„ De ce au explicat şi alte personalităţi de vârf, că atentatele au fost opera structurilor de securitate?”

„ Cum se explică faptul că o martoră oculară a masacrului i-a descris pe făptaşi ca fiind «înalţi», în timp ce ambii suspecţi măsurau doar 1,69 m?”

„ Cum se explică faptul că unul dintre făptaşi, conform declaraţiilor unor martori, avea «ochii albaştri», ceea ce nu avea niciunul dintre cei doi fraţi?”

„ De ce poliţia n-a avut niciun interes să îi aresteze pe făptaşi, ci i-a împuşcat pe toţi trei, practic i-a executat?”

Acestor întrebări de „anchetă jurnalistică”, dacă nu poliţienească, autorul încearcă să le dea un răspuns, pe cât poate el de documentat şi bazat pe informaţiile la care poate avea acces. Căci „ceata informativă” e deasă şi, în ciuda unor inadvertenţe care sar în ochi, adevărul ultimativ pare învăluit în secret. De ce se întâmplă aşa? Pentru că, în opinia autorului, în dosul acestui atentat orchestrat s-ar afla o idee mai mare, o viziune de îndeplinit. Wisnewski lansează astfel teoria unei „cruciade”, începute acum peste două decenii, care ar avea ca scop învrăjbirea culturilor, a religiilor, scopul final fiind discreditarea Islamului şi a adepţilor săi.

Ceea ce acum 25 de ani părea de necrezut, acum a devenit realitate: în Europa există tensiuni religioase

Z o o M

n „ De ce aveau făptaşii mascaţi, asupra lor, un act de identitate pe care l-au mai şi lăsat, după faptă, în maşină cu care au fugit?”


puternice, care păreau a nu mai exista demult. Dumnezeu şi Allah convieţuiau spre finele secolului XX relativ paşnic, tolerându-se şi chiar ignorându-se pe alocuri, reciproc. Iată însă că pacea şi toleranţa dobândite de lumea modernă par să nu fie pe placul tuturor.

Gerhard Wisnewski crede (unii ar spune că în sensul teoriei conspiraţioniste, alţii l-ar numi sceptic) că nouă „teroare islamică”, în ansamblul ei, a fost creată acum 25 de ani, iar părinţii ei ideologici au un nume. Tot aşa precum au un nume strategii care „trag sfori” pentru a o pune în practică, la nivel global. Ipoteza lansată de autorul german este că, la terminarea Războiului Rece, strategii Pentagonului american aveau nevoie de „imaginea unui duşman”. URSS-ul se destrămase, însă politicienii şi industria de armament din SUA aveau nevoie de un nou adversar, pentru a „ţine în priză” populaţia. Iar acest oponent a fost germinat mai întâi ideologic. În 1993, profesorul de la Harvard, Samuel Huntington, „a creat confruntarea dintre civilizaţii (Clash of Civilizations), întâi că articol în ziarul Foreign Affairs al Consiliului pentru Relaţii Externe (Council of Foreign Relations), apoi în 1996, ca şi carte (titlul ediţiei în limba germană: Kampf

der Kulturen - Lupta Culturilor)”, crede Wisnewski. În cartea sa, Huntingdon scrie, citat de autorul german: „Rivalitatea dintre supraputeri va fi înlocuită prin luptă dintre culturi” şi „liniile de departajare dintre culturi vor fi fronturile viitorului”. Războiul împotriva terorii islamiste a luat, începând cu anul 1993, amploare, justificând în fapt goana după petrol şi resurse în ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat. În plus, s-ar dori „eradicarea acestei culturi [n.a. islamiste], bazate prea puternic pe valori conservatoare, cum e familia etc.”, mai afirmă Gerhard Wisnewski.

Charlie Hebdo, o publicaţie care în repetate rânduri a stat în prag de faliment, fiind salvată pe căi uneori obscure şi prin ajutor financiar de la statul francez, ar fi fost vârf de lance în „războiul culturilor”, crede autorul „Adevărului...” Mai întâi, prin suţinerea campaniei contra Al-Qaida, după 9/11, iar apoi prin virulenta satiră antiislamistă, pe alocuri anticlericală, cruţându-i doar, în parte, pe evrei. Fostul nume al săptămânalului, „L´hebdo Hara-Kiri”, se pare că ar fi fost de rău augur, considera Wisnewski. Datorită exceselor de „libertate de exprimare” şi situaţiei financiare precare, să-şi fi făcut singur seama (la modul metaforic), căci protectorii şi-au luat mâna de pe el,

fiindcă devenise prea incomod? Au fost victimele de la redacţia ziarului şi din magazinul evreiesc „pagube colaterale” într-un război mai mare, din care instituţii ale statului francez, preşedintele ţării (cotat anterior foarte slab în sondaje) şi prestigiul Franţei au avut de câştigat, prin enormă solidaritate naţională şi inetrnaţională ce a urmat atentatului?

Sunt întrebări asupra cărora autorul german speculează. Însă încearcă şi o ipoteză, susţinută nu doar de el: „«Există numeroase indicii că CIA şi serviciile secrete franceze sunt răspunzătoare de atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo», a scris renumitul expert în strategie şi fost vice-ministru al Finanţelor din SUA pe timpul lui Reagan, Paul Craig Roberts. [...] Poliţia franceză s-a asigurat că fraţii vor fi ucişi, înainte ca să poate depune mărturie, astfel încât nu vom afla niciodată, ce ar fi avut de spus ei înşişi despre atentat”.

Ulterior crimelor de la Paris din 7-9 ianuarie 2015, controlul poliţienesc, al forţelor de securitate şi acţiunea „poliţiei gândurilor” s-ar fi întărit. „Guvernul din umbră a prins putere” şi mai mare, făcând poteca autoritarismului statal, unei „Europe totalitare”, după cum se anunţă şi în subtitlul cărţii lui Wisnewski. 54 de francezi ar fi fost arestaţi până

la mijlocul lunii ianuarie, pentru „slăvirea terorismului”, chiar dacă unii dintre ei s-au exprimat doar „negândit sau infantil”, apreciază Gerhard Wisnewski.

„Adevărul despre atentatul asupra Charlie Hebdo” e o carte care se citeşte pe nerăsuflate, o carte care se vrea şi investigaţie, şi document, şi dezvăluire. Dacă astfel de cărţi, catalogate în general ca ţinând de „teoria conspiraţiei”, sunt atât de fascinante pentru public, este pentru că nu se ştie cât adevăr şi câtă speculaţie se ascund în spatele lor. Apărută la editura Kopp Verlag din Rottenburg în mai 2015, cartea are o prezentare grafică de excepţie, pe hârtie lucioasă, textul fiind însoţit de ilustraţii, scheme şi fotografii, inclusiv de la evenimentul la care face referire. Autorul Gerhard Wisnewski (n. 1959) a mai scris trei bestseller, şi tot pe teme „fierbinţi”. Este vorba de „Fantoma RAF” (Das RAF-Phantom), „Operaţiunea 9/11” (Operation 9/11), „Jörg Haider - accident, crimă sau atentat?” (Jörg Haider - Unfall, Mord oder Attentat?), precum şi anuarul investigativ care apare începând cu 2007 „secretizat-musamalizat-uitat” (verheimlicht-vertuscht-vergessen).

O notiţă personală: În 10 ianuarie 2015, ca orice ziarist care se respectă, încercam să desluşesc şi eu ce s-a

întâmplat, de ce şi de ce tocmai în acel moment. Era foarte greu, în contextul în care agenţiile de presă şi mass-media main-stream internaţională clarificaseră totul, iar la scurt timp nu doar victimele, ci şi ancheta de caz a fost înmormântată de tot. Cel puţin din ce ştim. Cu gândul de atunci vreau însă să întregesc recenzia pe care am făcut-o unei cărţi, de la care speram să găsesc un răspuns. Dacă l-am găsit? Nu în întregime, căci adevărul îl ştiu doar cei implicaţi, fie ei vii sau morţi.

A fost „miercurea neagră” la Charlie Hebdo, în 7 ianuarie 2015, iar crimele, ca şi terorismul, nu îşi au scuze, de niciun fel. Majoritatea teroriştilor se sinucid sau sunt anihilaţi mortal de forţele de ordine, iar opinia publică e „scutită” de prezenţa lor ulterioară într-o sală de judecată şi depoziţia lor. Ne interesează de ce nişte tineri cu cetăţenii europene, născuţi în ţări libere, democratice, îşi radicalizează atitudinile, recăzând în bezna unei urâ atavice, provenind parcă din alte vremi?

Da, ne-ar interesa. Ne-ar interesa să avem nu doar informaţii „second-hand”, unele dintre ele provenite din înregistrări ale unor aşa-zise confesiuni, parvenite unei televiziuni franceze de la un presupus complice al atacatorilor, acum mort şi el.

Ne-ar interesa, în general, să ştim, de la sursă, ce „i-a mânat în lupta” pe făptaşi. Căror frustrări proprii ale acestora le-a dat apa la moară fanfaronada şi propaganda teroriştilor de profesie, a căror religie e doar arma? Ne-ar mai interesa ca pe vecinul măsliniu din bloc să nu fim automat tentaţi să-l privim suspect, cu alţi ochi.

Şi în fine, ne-ar face bine să auzim că e loc de pace între oameni, ca şi între dumnezei. n

Livia - Daniela Rockhoff (Dani Rockhoff) a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. După o carieră de câţiva ani în învăţământ şi turism internaţional, emigrează în Germania. Timp de peste douăzeci de ani, lucrează la mai multe firme germane şi concerne internaţionale, în domeniul administraţie-finanţe. În anul 2001, absolvă cursurile de jurnalism general şi liber-profesionist la London School of Journalism, fiind acreditată ca reporter şi jurnalist profesionist de Uniunea Jurnaliştilor din Marea Britanie şi de International Federation of Journalists, cu sediul la Bruxelles. Sub numele de autor Dani Rockhoff, publică în ziarele Weekly Telegraph din Londra, Observator şi Realitatea din Arad, Timişoara International.

Z o o MZ o o M

n 54 de francezi ar fi fost arestaţi până la mijlocul lunii ianuarie, pentru „slăvirea terorismului”, chiar dacă unii dintre ei s-au exprimat doar „negândit sau infantil”, apreciază Gerhard Wisnewski


Z o o MZ o o M


Escrocheriile prin care au fost trecuţi românii au avut diverse nume şi au funcţionat prin diverse mecanisme, dar toate au

exploatat dorinţa de câştiga cât mai uşor cât mai mulţi bani. Unii pentru a-şi asigura existenţa, alţii pentru a se îmbogăţi peste noapte. FNI, SAFI, Gerald, Mega Caritas, Mondoprosper, Delphin au fost doar câteva dintre numele numeroaselor metode prin care, din 1990 încoace, milioane de români au fost înşelaţi prin promisiuni de câştig financiar. Dar de departe, primul şi cel mai mare scandal financiar care a cuprins toată ţara a fost jocul piramidal Caritas, pus la cale, cel puţin în aparenţă, de contabilul Ion Stoica.

La concurenţă cu PIB-ul ţăriiCaritas a fost înfiinţat la Braşov,

unde a funcţionat în prima sa perioadă, apoi, în intervalul 1992-1994, a funcţionat cu centrul la Cluj, unde a cunoscut o dezvoltare fără precedent pentru un asemenea mecanism. Potrivit declaraţiilor oficiale de la acea vreme, Caritas a reuşit să atragă circa o treime din masa monetară lichidă a României, cu promisiunea că orice depunere de bani a participanţilor

„Minunea” care a atras o treime din banii României

Marius Avram

depuneri şi prin scoaterea plăţilor, cu motivaţia şi speranţele lor. Pe acest temei s-a născut o întreagă reţea foarte complexă de probleme şi interese, cu legături strânse cu economicul, politicul, juridicul, calitatea vieţii oamenilor, mass media şi, nu în ultimul rând, cu ordinea şi stabilitatea socială. (…) Fenomenul Caritas a luat naştere ca o formă de comportare colectivă şi, mai precis, ca o stare de mulţime. Confruntaţi cu nenumărate nevoi, dintre care unele, din cele vitale supravieţuirii, clujenii, în primăvara lui 1992, au descoperit Caritasul ca pe o forţă salvatoare (tradiţia unor asemenea căutări în perioade de criză e veche de când lumea). L-au descoperit nu atât din spusele celor care au beneficiat de primele plăţi, cât mai ales prin cozile imense din plin centrul oraşului (…) şi aglomerările sufocante din faţa sediului, cărora nu puteau să le mai facă faţă oamenii de ordine tot mai numeroşi, angajaţi de domnul I. Stoica. Aici a fost fabrica unde s-a ivit Caritasul ca fenomen social: o mulţime de oameni aflată în proximitate fizică, între care s-a stabilit o comunicare de informaţii, opinii, impresii, speranţe, fabulaţii, zvonuri. În cadrul ei, comunicarea verbală a fost

La ce credeţi că foloseşte Caritasul?

Ce aţi făcut cu banii primiţi ?

Asigură un trai ceva mai civilizat 79,25%

Am cumpărat strictul necesar pentru a putea trăi

46,62%

Reduce sărăcia 46,77%

I-am redepus în circuit pe toţi 15,19%

Uşurează reforma şi tranziţia 35,19%

Îi ţin pentru înmormântare 8,72%

Creează o clasă de întreprinzători 20,90%

Am cumpărat mobilă 8,42%

Asigură capital pentru întreprinderile private 18,20%

I-am depus la CEC sau bancă 7,07%

Protejează interesele capitalului străin 16,24%

Am cumpărat o maşină românească 6,32%

Permite un trai de lux 2,86%

I-am băgat în afaceri sau am cumpărat alte obiecte (video, aparat de fotografiat etc.)

6,32%

Apropie Apocalipsa 2,56%

Îmi ţin copiii la şcoală 5,71%

Am cumpărat o garsonieră 1,95%

Am cumpărat valută 1,65%Nu ştiu / Nu răspund

0,30% Am călătorit în străinătate 1,50%

suplimentată cu una extraverbală, deosebit de bogată şi influentă, realizată prin priviri, expresia feţei, gesturi, poziţia corpului etc. Această mulţime iniţială s-a constituit prin susceptibilitate sau contagiune (individul tinde să împărtăşească opiniile, credinţele şi acţiunile mulţimii), anonimat (individul se simte relativ nesemnificativ prin ceea ce este el şi, totodată, de neidentificat în mulţime), spontaneitate (indivizii s-au înscris la Caritas cu o spontaneitate care nu ar fi existat fără mulţime) şi invulnerabilitate (individul crede că riscul este mai mic dacă depune o mulţime decât atunci când depune doar el singur). Ulterior, mulţimea reală (ca o aglomeraţie de oameni) s-a mutat în faţa Sălii Sporturilor, iar apoi în alte două puncte ale oraşului Cluj-Napoca şi din afara lui (Dej, Gherla, Turda). Prin această divizare a ei, starea de mulţime s-a diminuat şi e posibil că a pierdut din efectele ei benefice asupra rulajului firmei Caritas. Cu timpul, mulţimea iniţială a cedat locul unei mulţimi fără o proximitate spaţială anume. Odată cu creşterea numărului de participanţi la activităţile Caritasului şi publicarea de către Mesagerul a lungilor liste de plăţi a început să se contureze o

Z o o M Z o o M

n Ioan Stoica, iniţiatorul Caritas, a fost unul dintre oamenii providenţiali ai anilor '90

Abilitatea celor care au ştiut să jongleze cu mintea umană, dar şi naivitatea şi dorinţa oamenilor de a câştiga cât mai mult

cu cât mai mic efort au făcut ca în România să funcţioneze şi să se dezvolte o serie de mecanisme financiare aflate la limita legii, prin care mulţi români au fost estorcaţi

de banii şi aşa puţini pe care îi aveau.

la circuit beneficiază, în numai trei luni, de o multiplicare de opt ori a sumei. Adică, o nemaiîntâlnită rată de profit de 800%. La acea vreme, presa internaţională a acordat spaţii ample fenomenului Caritas, iar „The Economist” estima, în 1993, că dacă nu se va opri jocul, cifra de afaceri a Caritas urma să depăşească PIB-ul României.

Starea de mulţimeCaritas a fost unul dintre cele mai

ample fenomene sociale din România, dar studiile care i-au fost dedicate au rămas foarte puţine. Prima şi probabil singura cercetare sociologică referitoare la Caritas a fost realizată de sociologul Achim Mihu, începând cu sfârşitul anului 1993. Potrivit autorului, studiul a fost realizat pe 665 de subiecţi clujeni şi 432 de subiecţi din afara judeţului Cluj, într-o perioadă a fenomenului situată între „apogeul sigur şi criza încă nedeclanşată”.

Autorul cercetării încearcă să explice cum s-a născut fenomenul Caritas şi, totodată, cum a început declinul său.

„Fenomenul Caritas este realitatea socială construită pe «cutia neagră» a domnului I. Stoica, prin participarea oamenilor cu


mulţime simbolică nu doar pe plan local, ci la nivelul ţării. Caritasul a devenit o comportare colectivă la scară naţională”, explică Achim Mihu în studiul său.

Bani de la trimisul lui Dumnezeu Caritasul s-a născut şi s-a

dezvoltat pe fondul sărăciei românilor şi a derutei generate de tranziţia în care se afla societatea românească. Întrebaţi la ce foloseşte Caritasul, cei mai mulţi respondenţi au focusat rolul acestuia spre beneficiile individuale, dar şi spre cele sociale asupra societăţii româneşti.

De altfel, aproape jumătate dintre deponenţii chestionaţi au răspuns că banii primiţi de la Caritas a fost folosiţi pentru a cumpăra strictul necesar pentru a putea trăi, iar un procent similar au indicat că şi-au cumprat bunuri necesare, dar nu indispensabile. Pe de altă parte însă, 15% au redepus banii în circuit, aspect care indică faptul că această proporţie este una nepreocupată de grija zilei de mâine şi scopul este unul de a-şi maximiza încasările.

Potrivit unei autoare americane, Tamar Frankel, care a scris o carte despre jocurile piramidale din lume, succesul Caritasului s-ar fi datorat şi

credinţei românilor, faptului că sunt cu frică de Dumnezeu, pe care Ion Stoica îl invoca adesea, el însuşi fiind adesea considerat trimisul Divinităţii. De altfel, în cercetarea sociologică realizată de Achim Mihu, fondatorul Caritas, Ioan Stoica este portretizat drept o persoană providenţială.

Z o o M

n „ Prin acest tip de anunţuri publicitare se promova jocul Caritas în presa vremii

Caritasul lumii Circuitul piramidal Caritas a funcţionat după o metodă care fusese inventată cu aproape 100 de ani înaintea sa. Aşa-numita „schemă Ponzi” a fost pusă în practică de italianul Carlo Ponzi, în 1919, dar ideea s-a născut şi a fost testată mai devreme, prin 1900, de către americanul William Franklin Miller.Tamar Frankel, profesor universitar de drept, a scris o carte despre jocurile piramidale, intitulată „The Ponzi Scheme Puzzle: A History and Analysis of Con Artists and Victims” şi spune că, de exemplu în Australia, inclusiv un grup de poliţişti au fost victime ale unui astfel de circuit piramidal. Ea se referă în cartea sa şi la circuitul Caritas din România. Astfel de circuite au funcţionat cu succes în mai multe ţări ale lumii şi chiar SUA deţine recordul până acum, prin Bernard Madoff, care, în urmă cu doar câţiva ani, a fost condamnat la 150 de ani de închisoare după ce, folosindu-se de schema Ponzi, ar delapidat circa 65 de miliarde de dolari.

* Cifrele incluse în acest material fac parte din studiul „Fenomenul Caritas în contextul tranziţiei”, autor Achim Mihu, publicat în Revista de Cercetări Sociale nr. 3/1994, pag. 107-120.

Fenomenul Caritas a fost, în fapt, o

comportare colectivă, caracterizată în special prin

contagiune şi pretinsă invlunerabilitate.

Depunătorii au participat la circuit atraşi ca pilitura de fier de un magnet şi

nu îşi puteau închipui că, din moment cei ei reprezintă «aproape

toată ţara», pot fi subiecţii unui risc grav. Cele ce i-au adus pe oameni în

«bătaia» magnetului sunt nevoile lor,

acutizate în perioada de tranziţie (un şomaj

în creştere, inflaţie galopantă, creşterea haotică a preţurilor).

Ca oamenii să cadă sub incidenţa străii

de mulţime, ei trebuiau să aibă o

percepţie favorabilă asupra Caritasului.

Continuând metafora, dacă ei ar fi fost de sticlă şi nu de fier,

nu ar fi fost atraşi de magnet”,

Achim Mihu, sociolog

Ce credeţi despre domnul Ioan Stoica ?

E un om cu mare credinţă în Dumnezeu 57,74%

Vrea binele tuturor 66,02%

E un om cinstit 52,63%

E un bun român 39,99%

E un om de afaceri 33,98%

E trimisul lui Dumnezeu să mântuiască ţara 13,83%

Are legături cu mafia 2,62%


Z o o MZ o o M

Este relevant faptul că, la acel moment, exista o percepţie preponderent favorabilă cu privire la demersul Caritas. Relevant este şi faptul că o cincime dintre cei intervievaţi nici nu şi-au pus problema cu privire la provenienţa banilor şi nu şi-ar putea imagina de unde vin aceste câştiguri, fapt care demonstrează o disponibilitate scăzută de informare din partea participanţilor la acest circuit.

Probabil că cei mai mulţi oameni au participat la circuitul Caritas cu speranţa că-şi vor putea asigura mai uşor nevoile de bază, dar se vehiculează şi faptul că au existat persoane sau instituţii care au depus sume imense şi care ar fi luat peste rând de sume de opt ori mai mai decât cele depuse. În presă au fost vehiculate, de-a lungul vremii, numeroase cazuri de politicieni sau de alte persoane publice, ofiţeri de informaţii, instituţii etc care ar fi beneficiat de urma Caritas, uneori peste rând. Chiar directorul de atunci al ziarului Mesagerul Transilvan, Octavian Iacob, publicaţia în care apăreau listele Caritas, a confirmat pentru Sinteza că au existat instituţii şi politicieni care au jucat la Caritas: „Sunt lucruri pe care lumea nu le

cunoaşte. De exemplu, că Federaţia Română de Fotbal a trimis un metru cub de bani. Că foarte mulţi politicieni erau înscrişi la joc, că foarte mulţi… (…) Sunt multe persoane interesante care au intrat pe filieră şi care au scos bani de bani”.

Tăcerea şi câştigul autorităţilorCu sau fără implicarea din culise

a celor care au deţinut pârghiile puterii, este cert că afacerea Caritas a funcţionat cel puţin cu acordul lor tacit. La Cluj, Caritasul şi-a început activitatea în clădirea Prefecturii, spaţiile în care se încasau banii şi se făceau plăţile au fost obţinute cu sprijinul autorităţilor, banii încasaţi erau depuşi în bănci, iar statul îşi lua partea sa din afacere, prin taxele percepute. „După declaraţiile domnului I. Stoica, numai în luna iulie 1993 au fost înscrise la Caritas 1.109.000 de persoane în 6.892.811 poziţii. Aceasta înseamnă, în primul rând, că în lunile cu cea mai mare circulaţie, adică iulie, august şi septembrie, Caritasul ar fi putut avea înscrise în evidenţa lui peste 3 milioane de persoane. În al doilea rând, numai într-o singură lună (iulie) rulajul de depuneri a ajuns la 138 de miliarde de lei (6.892.811X20.000)

n „Liste cu persoanele câştigătoare erau publicate în ziarul „Mesagerul Transilvan” care apărea la Cluj

iar al plăţilor de 8 ori mai mult, adică la 1.104 miliarde de lei. În patru luni şi jumătate (din 14 aprilie şi până în august) impozitul pe profit şi TVA-ul au reprezentat aproape 34 de miliarde de lei, care au fost depuşi în bugetul statului”, susţine sociologul Achim Mihu.

Oamenii şi supraomulPsihoza creată de circuitul Caritas

reiese şi din optimismul şi încrederea pe care românii le-au avut în acest sistem.

De pildă, aproape 7 din 10 participanţi îşi exprimau , la acel moment, încrederea în viitorul Caritas.

„Analiza răspunsurilor (…) a dezvăluit existenţa unei percepţii favorabile faţă de circuit în rândul majorităţii celor care au răspuns la chestionar. Recunoscând acest fapt, nu putem igona ivirea unor semne de întrebare, rezerve şi chiar suspiciuni faţă de circuit. Cele mai multe dintre ele duceau spre o critică însoţită de propuneri menite să aibă ca efect supravieţuirea Caritasului sau chiar perfecţionarea lui. O mică parte, nesemnificativă, ducea spre pesimism şi catastrofă. (…) Criticile urmate de propuneri erau bazate pe credinţa în Caritas. În ţara noastră, spunea

cineva,«pentru un timp lung, speranţa noastră de mai bine şi frumos se poate numi Caritas». Nu în puţine cazuri dorinţa de spuravieţuire a Caritasului a fost legată de vrerea lui Dumnezeu: «Cine vrea sfârşitul Caritasului acela vrea necaz în Ţară»”, arată Achim Mihu.

Patronul Caritas era idolatrizat de români şi chiar şi atunci când circuitul a dat semne că s-ar putea închide, cei chestionaţi l-au susţinut pe Ion Stoica. Marea majoritate a respondenţilor la studiul sociologic din 1993 îi atribuiau lui Ion Stoica o serie de calităţi

universale: „Personalitatea domnului Ion Stoica apare, în mintea celor care au completat chestionarul, ca fiind nu numai a unui patron, deci a unui om de afaceri, şi nici doar a unui bun român. Ea se caracteriza mai ales prin calităţi universale, dincolo de categoria socială şi etnie, adică prin generozitate, credinţă în Dumnezeu şi cinste”.

Pe chestionarele cercetării sociologice erau scrise şi cuvinte despre Ioan Stoica sau chiar adresate acestuia. Respondenţii îi urau sănătate, fericire şi îi transmiteau mulţumiri, iar de la alţii primea încurajări. „Domnul Ion Stoica este un român creştin, sănătos şi deştept, singurul care a pus pumnul îi pieptul sărăciei”, se spune într-o astfel de notă. „Cu toţii suntem siguri că Bunul Dumnezeu, Dumnezeul părinţilor noştri şi al nostru pe care-l implorăm zilnic, Vă va ajuta şi vă ajută să traversaţi cu fruntea sus aceste complexe”, scria într-un alt mesaj, legat de situaţia mai dificilă pe care o traversa Caritasul. Într-o notă scrisă pe un chestionar, respondentul spuneau că Ion Stoica „este omul lui Dumnezeu, care face ce face în numele şi spre slava lui Dumnezeu”, iar în alta i se spunea: „Vă iubesc toţi oamenii, chiar dacă nu mai daţi niciun leu”. n

n „ Anunţul închiderii Caritas, apărut în „Mesagerul Transilvan”, în 19 mai 1994

De unde credeţi că sunt banii pe care îi plăteşte Caritas?

Sunt din depuneri şi dobânzi 61,05%

Sunt depunerile oamenilor 45,41%

Nu mă interesează 12,30%

Nu-mi imaginez de unde sunt 9,17%

Nu sunt bani curaţi 2,71%

Sunt aduşi din afara ţării 2,26%

Sunt primiţi de la putere 1,50%

Sunt din negoţ ilegal cu arme şi ţiţei 0,45%

Ce credeţi despre situaţia Caritas în viitor?

Va supravieţui 67,52%

Va merge şi mai bine 37,89%

Va intra într-o criză 12,33%

Va muri 6,62%


TRIBURILEo patologie a politicii românesti de la Revolutie la Generatia Facebook

VASILE SEBASTIAN DÂNCU

Cea mai râvnita Carte a târgului gaudeamus Cluj-napoCa 2015

Disponibilă în librăriile din întreaga țară și pe

www.scoalaardeleanacluj.ro

Volum editat de:

Z o o M

Deşi trecutul este unul singur, întotdeauna există mai multe versiuni ale istoricilor – ca şi ale

cititorilor lor – cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Mai mult decât atât, adeseori, fiecare dintre acestea

are partea ei de adevăr, deşi uneori ele sunt total contradictorii! Se poate întâmpla să răspundem la anumite întrebări şi cu „da”, şi cu „nu” – şi ambele răspunsuri să fie corecte. Acest lucru sună foarte neliniştitor pentru cei care vor, cu orice preţ, să

cunoască adevărul aşa cum a fost el, limpede, univoc şi nealterat. Să fie aceasta o pretenţie

exagerată şi imposibil de satisfăcut? Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă, potrivit lui Euclid, şi ceva

mai multe, în geometriile neeuclidiene. Dar cu axiomele din trecutul nostru cum stăm?

Oglinzile istoriei

Sorin Mitu


Zilele trecute, la o întâlnire cu cititorii, un domn din sală mă provoacă să-i spun, fără ocolişuri, cine conduce lumea din umbră. Asta şi

pentru că, zice el, „fără supărare, dar d-voastră, istoricii, ne cam îmbrobodiţi atunci când e vorba să ne spuneţi adevărul”. Evident că n-am putut să-i dau un răspuns care să-l mulţumească, încercând să explic, destul de timorat, că există mai multe niveluri care influenţează evoluţia evenimentelor, de exemplu unul al deciziilor luate în spatele uşilor închise şi altul al voinţei liber exprimate de masele de cetăţeni. O conduită tipică pentru un profesor pătruns de respect pentru opiniile cele mai diverse, care, atunci când un student, produs al învăţământului universitar de masă, se întreabă nedumerit: „Dar Napoleon n-a domnit în Spania?” – îi va răspunde politicos: „Interesantă abordare, domnule coleg; oare nu există şi o altă posibilitate?”

Istoricul şi femeia de serviciu„Adevărul” este că întâmpinarea

preopinentului meu, sedus de teoriile conspiraţioniste, m-a pus pe gânduri, de atunci încoace: de ce ar putea crede cineva că istoricii se ocupă cu „îmbrobodirea” celor care le citesc opurile? Oare istoricii sunt cei care îi îmbrobodesc? Oare nu cumva multora le place, de fapt, să se lase îmbrobodiţi, iar atunci când citesc realitatea îşi pun tot soiul de ochelari cu lentile colorate, pentru îmbunătăţirea vederii? Sau poate însăşi realitatea socială să fie de vină, datorită structurii ei, prea eluzivă, complexă, dinamică şi înşelătoare pentru ca perspectiva noastră fatalmente limitată şi unilaterală să o cuprindă într-un mod satisfăcător? S-au tocit milioane de pene, peniţe şi tastaturi din pricina unor asemenea interogaţii şi uite că tot nu s-a ajuns la o concluzie acceptabilă!

Înainte de toate, trebuie spus că istoria pe care „o ştiu” cei mulţi (istoria - cunoaştere, cum îi spun specialiştii, alta decât trecutul care a fost cu adevărat) nu izvorăşte doar din studiile savante ale istoricilor de meserie. În afara acestei istorii erudite există o vastă cultură istorică de masă, o memorie colectivă a trecutului istoric, pe care o împărtăşeşte întreaga

societate, chiar dacă ea este formată din indivizi care nu au habar nici de teoriile istoriografice contemporane, nici de misterele paleografiei chirilice. Şi, cu toate acestea, şi ei „ştiu”, foarte bine, cine au fost strămoşii poporului român, cum s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii, ce a însemnat comunismul şi cum vor rămâne în istorie Emil Constantinescu sau Traian Băsescu. Opiniile şi cunoştinţele concetăţenilor noştri, mai mult sau mai puţin categorice, se formează la întâlnirea dintre experienţa lor concretă de viaţă şi lectura ori vizionarea unor manuale, filme sau lucrări cu caracter istoric,

toate acestea prelucrate prin filtrul unor atitudini şi interese specifice.

Istoricii de meserie sunt mult mai puţin expuşi riscului de a deforma adevărul pe care îl restituie, şi asta din mai multe motive. În primul rând, este vorba de competenţa lor superioară în domeniu, de faptul că posedă instrumente de sondare a trecutului care nu sunt accesibile decât profesioniştilor. În al doilea rând, poate şi mai importantă este poziţionarea lor specifică în raport cu tot ceea ce a fost odinioară. Istoricii sunt singurele persoane care se interesează de tainele trecutului pentru că în acest fel îşi câştigă existenţa, pentru că au ca ocupaţie de bază, vocaţie sau profesiune studiul istoriei. Împreună cu expertiza lor specială în materie, dobândită în mulţi ani de formare sistematică, această

poziţionare îi diferenţiază în mod radical de amatori, de toţi cei care fac aproximativ acelaşi lucru, cu oricâtă pasiune sau competenţă, dar fără dedicarea rece, calculată, sistematică, implacabilă, pe care ţi-o impune un destin profesional.

Şi eu pot să mătur oricând pe holul blocului, cu rezultate satisfăcătoare. Dar degeaba, nu voi fi niciodată la acelaşi nivel cu femeia de serviciu, decât dacă îmi schimb meseria. Cam aşa stau lucrurile şi cu istoricii. Ei sunt singurii care deretică în mod profesionist prin subsolurile trecutului, numai ei sunt adevăraţii oameni de serviciu ai Istoriei. Cei care insistă să practice istoria fără să aibă un statut profesional de natură să le permită acest lucru (asemenea unor chirurgi fără licenţă) alcătuiesc, la noi, o tagmă numeroasă, ai cărei membri – de la amatorii animaţi de bune intenţii şi până la impostorii radicali – se încăpăţânează să măture pe scara blocului în timpul liber, deghizaţi în femeie de serviciu. Printre ei, generalii în retragere, pe care anii de pensie îi plictisesc teribil, aşa că scriu eseuri istorice, politicienii care ţin discursuri de 1 decembrie sau 15 martie, că aşa se adună voturi (cred ei!), precum şi jurnaliştii pe care şefii lor îi pun să umple o pagină şi de 24 ianuarie, că şi aşa se face audienţa – alcătuiesc contingentele cele mai semnificative.

Desigur, s-ar putea spune că oricine are dreptul să studieze istoria, dacă îi face plăcere. Aşa este, dar dacă e preocupat cu adevărat de trecutul celor care nu mai sunt, şi nu de prezentul propriei persoane, va înţelege atunci că se află în postura în care studiul istoriei înseamnă să înveţi ceva de la profesionişti, şi nu să le dai lecţii acestora. Va înţelege că nu e frumos să vorbeşti despre lucruri la care nu te pricepi, crezând că şi istoria e la fel ca fotbalul, politica sau medicina, accesibilă oricărui posesor de televizor şi de patru clase primare. Nu e! Şi cred că nici celelalte domenii evocate! E o disciplină a naibii de dificilă, pretenţioasă şi solicitantă, la fel ca orice lucru făcut ca lumea, până la urmă.

Scurt manifest de epistemologie optimistă

Fără îndoială, istoricii de meserie, pe care i-am tot evidenţiat până acum (pentru că altminteri riscăm

să-i pierdem în masa nediferenţiată a amatorilor interesaţi într-un fel sau altul de trecut) nu sunt nici ei perfecţi şi pot să greşească, cu voie sau fără de voie, în demersurile lor de reconstituire a trecutului. În cazul în care greşeala lor este cu voie, intenţionată, atunci situaţia e foarte simplă: respectivii autori, mânuitori mai mult sau mai puţin talentaţi ai condeiului, nu sunt istorici, ci propagandişti. E foarte uşor să identifici vocea lor stridentă într-o orchestră care cântă după partituri şi reguli precise, introduse tocmai pentru a preveni şi elimina falsetele. Istoricii care au cântat pe la mesele regimului comunist reprezintă cel mai bun exemplu în acest sens. Nu sunt în poziţia să îi judec sau să îi condamn, dar pot să spun că textele lor nu mai sunt citite astăzi de nimeni. Cu adevărat au ajuns la lada de gunoi a istoriei!

Pe de altă parte, dacă eroarea este fără de voie, aşa cum se întâmplă cel mai adesea, datorându-se unor limitări şi neîmpliniri omeneşti sau profesionale, acest lucru se va întâmpla în interiorul unei anumite şcoli istoriografice, în parametrii unei paradigme ştiinţifice şi în cadrul unei comunităţi academice. Cu alte cuvinte, vor exista întotdeauna nişte instanţe de verificare, capabile să identifice greşeala istoricului, iar această împrejurare face ca eroarea lui să nu aibă niciodată consecinţe dramatice pentru soarta cunoaşterii. Eroarea săvârşită de un om de ştiinţă care acţionează cu bună credinţă este controlabilă, ajustabilă. Un savant se poate discredita, personal, dacă ajunge să debiteze o enormitate, dar ştiinţa în sine nu, pentru că regulile acesteia rămân clare şi funcţionale, chiar dacă au fost încălcate într-o situaţie particulară.

Adevărul istoric nu se poate naşte decât dacă sunt respectate regulile de fier ale cercetării ştiinţifice: el este întotdeauna parţial, se descoperă şi se validează treptat, în echipă, printr-un efort colectiv. Fiecare cercetător, oricât de singuratic, original sau individualist ar fi el, nu face altceva decât să descopere şi să pună la locul ei câte o piesă dintr-un imens joc colectiv de puzzle, la care trudeşte întreaga comunitate ştiinţifică. Ca urmare, în interiorul unei paradigme şi al unei comunităţi

academice, istoricului îi este imposibil, în cele din urmă, să greşească. Oricât de mare sau de mic ar fi neadevărul pe care îl va spune, mai devreme sau mai târziu el va fi remarcat şi corectat de un alt cercetător. Dacă nu ai aşezat piesa de puzzle la locul ei, acest lucru va sări în ochi la un moment dat şi jocul nu va putea fi continuat decât după ce eroarea va fi remediată. Datorită modului în care funcţionează ştiinţa, istoria, aşa cum este practicată de specialişti, e practic infailibilă. Orice istoric poate să greşească, să se înşele... dar comunitatea ştiinţifică, în ansamblul ei, nu.

Se întâmplă adeseori să ştim foarte puţine lucruri într-o anumită chestiune, este posibil să nu putem răspunde niciodată la anumite întrebări, mai ales dacă nu s-au păstrat indicii sau dovezi, dar istoria nu poate fi înşelată. Ştim foarte bine mai ales ceea ce nu ştim, care sunt limitele cunoaşterii şi ale necunoaşterii noastre. Poate că o asemenea modestie epistemică, specifică ştiinţei, îl va dezamăgi pe cel care vrea să ştie, rapid şi precis, cine conduce lumea din umbră, care a fost contribuţia dacilor la etnogeneza românilor, cine l-a împuşcat pe Kennedy sau ce relaţie a existat între Ion Iliescu şi serviciile secrete sovietice. Dar ştiinţei îi este complet străină metoda revelaţiei (ea ne-ar putea dezlega, eventual, asemenea mistere, în absenţa unor documente de arhivă), iar revelaţia este o tehnică pe care nu o putem

experimenta cu succes decât în interiorul unui demers de cunoaştere de natură mistică, religioasă.

Din punctul de vedere al ştiinţei, există întrebări care prin natura lor sunt prost puse ori sunt prea naive şi ca urmare nu avem ce discuta. Piramidele au fost construite de extratereştri? Atâta vreme cât nu avem niciun indiciu, de nicio natură, cu privire la o asemenea posibilitate, nu are niciun sens să o investigăm, doar pentru că există numeroase persoane care cred cu tărie acest lucru şi în principiu nu ar fi imposibil. Dacă se va găsi cândva o mumie cu trei capete în vreun sarcofag, atunci cu siguranţă ea va fi investigată, inclusiv din acest punct de vedere.

În interiorul cercului de cunoaştere al ştiinţei, lucrurile sunt foarte clare, pentru că putem verifica, în mod neechivoc, ce este înăuntru şi ce este înafara lui. Mai mult decât atât, acest cerc se lărgeşte mereu, încet dar sigur, şi în fiecare zi ştim mai multe decât am ştiut ieri. În ştiinţă, progresul nu este deloc o vorbă goală. Pentru cei care au prea multe certitudini, pentru cei care le ştiu deja pe toate, ştiinţa este într-adevăr inutilă. Ei nu mai au ce să afle şi de aceea văd peste tot numai erori. Ştiinţa este mult mai modestă în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a şti. Dar tocmai de aici provine şi soliditatea ei. Ceea ce ştim, puţinul pe care îl ştim, îl ştim cu precizie, greşelile se corectează şi se exclud. Din asemenea motive, oricât ar suna de prezumţios şi exagerat, acesta este adevărul: (până la urmă) istoricii nu pot să greşească!

Studiu de caz: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”

După cum am văzut, istoria-cunoaştere nu este produsă numai de către istorici, ci de întreaga societate. În plus, istoricii din fiecare epocă au fost marcaţi de viziuni şi metodologii istoriografice specifice timpului în care au trăit. Rezultatul a fost apariţia unor viziuni istorice multiple şi destul de diferite, cu privire la un eveniment sau altul, a acelor versiuni de multe ori contradictorii pe care le aminteam iniţial, vizibile atât la nivelul istoriografiei savante, cât şi al culturii istorice de masă – cele două paliere majore ale memoriei noastre colective, aflate într-o permanentă interacţiune.

Prima reprezentare istoriografică referitoare la un aspect din trecutul

Z o o MZ o o M

Un savant se poate discredita, personal,

dacă ajunge să debiteze o enormitate, dar ştiinţa în sine nu, pentru că regulile

acesteia rămân clare şi funcţionale, chiar dacă au fost încălcate într-o

situaţie particulară.

Nu vom putea şti niciodată cu exactitate

ce s-a întâmplat cu urmaşii unei populaţii

care a dispărut din istorie acum aproape două mii de ani, care

nu a lăsat aproape deloc urme scrise şi despre a căror limbă nu ştim mai nimic, în

afară de „mal, mazăre, viezure”.


nostru este cea conturată de istoricii greci şi latini din Antichitate, cei care au scris despre geţi şi despre daci. Toate cunoştinţele noastre semnificative despre aceşti îndepărtaţi antecesori ai noştri vin exclusiv pe această filieră, pentru că arheologia, care ne oferă un munte de informaţii suplimentare, nu ne-ar fi putut spune nici măcar ce nume purtau aceşti strămoşi enigmatici. Arheologia nu face altceva decât să umple cu un conţinut mut, format din urme materiale, epiderma subţire – dar dătătoare de formă – alcătuită din mărturiile expresive ale scriitorilor elini şi latini.

Problema este că toată această literatură despre daci şi geţi, risipită prin tot felul de scrieri antice, spune prea puţine lucruri despre aceştia. La modul esenţial, istoricii antici vorbesc mai ales despre greci şi romani atunci când îi pomenesc pe daci, atribuindu-le acestora tot felul de trăsături (sau îngroşându-le pe cele existente), pentru a-i pune într-o anumită lumină pe propriii lor concetăţeni. Dacii sunt consideraţi corecţi pentru că, în acest fel, este pusă în evidenţă, prin contrast, tirania unor împăraţi despotici, cum a fost Domiţian, ori modeşti şi cumpătaţi („bunii sălbatici”), ca regele Dromihete, numai pentru a acuza, în acest mod indirect, moravurile decadente ale dinaştilor elenistici. Istoricii antici care scriau aceste lucruri erau în acord cu viziunea istoriografică a epocii lor, potrivit căreia istoria avea în primul rând o importantă funcţie moralizatoare.

Dar ce a preluat cultura istorică românească din această imagine profund subiectivă despre daci? A preluat tocmai teza potrivit căreia aceştia erau plini de virtuţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum spune Herodot – când acesta credea de fapt că tracii erau trândavi, primitivi şi turbulenţi, la fel ca toţi barbarii despre care au scris autorii elini. Care este adevărul, între aceste două viziuni istoriografice contradictorii, între imaginea subtil construită, dar profund subiectivă, a istoricilor antici, şi discursul apologetic dacist, care s-a inserat, mai ales în epoca naţional-comunistă, până în paginile lucrărilor de specialitate?

Specialiştii îl ştiu foarte bine. Dacii alcătuiau o populaţie cu nimic diferită de celelalte seminţii „barbare” ale

vremii, celţi, sarmaţi sau germani, o lume compozită, segmentată din punct de vedere social şi cultural, războinică, măcinată de dispute interne, cu elite deschise în direcţia influenţelor externe. Iar în ceea ce priveşte rolul lor în „etnogeneza poporului român”, orice istoric onest, de ieri sau de astăzi, nu poate decât să zâmbească, amuzat sau neputincios, în faţa unei asemenea întrebări. Nu vom putea şti niciodată cu exactitate ce s-a întâmplat cu urmaşii unei populaţii care a dispărut din istorie acum aproape două mii de ani, care nu a lăsat aproape deloc urme scrise şi despre a căror limbă nu ştim mai nimic, în afară de „mal, mazăre, viezure”.

În secolul al XVIII-lea, cărturarii Şcolii Ardelene afirmau cu convingere că dacii au fost exterminaţi de romani (cum spun de altfel câteva surse antice, pe care, desigur, nu le putem verifica), pentru că acest lucru le convenea. Voiau să sublinieze în acest fel că românii, mai ales cei ardeleni, nu se trag din „barbari”, ci sunt doar nobilii urmaşi ai Romei şi pe această bază sunt îndreptăţiţi la o soartă mai bună în Transilvania. Istoricilor maghiari de mai târziu nu le-a fost greu nici lor să se lase convinşi că dacii au fost exterminaţi, pentru că acest lucru şubrezea teza continuităţii româneşti la nordul Dunării. Evident, în sens invers, istoricilor români, începând cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, le-a plăcut să identifice în daci o rădăcină străveche a românilor, plină de pitorescul şi autenticitatea preţuite de o imaginaţie romantică. Iar comunismul naţionalist a identificat în „statul dac centralizat şi independent al lui Burebista” un predecesor convingător al regimului ceauşist!

Poate cei mai amuzanţi au fost saşii din secolul al XVII-lea, care au crezut şi ei că sunt urmaşii dacilor, şi nu ai germanilor sosiţi în Transilvania în secolul al XII-lea, după cum arată toate documentele medievale. Saşii nu aveau prea multe de demonstrat la data respectivă, dar istoriografia renascentistă şi barocă a vremii pretindea ca toată lumea să aibă nişte strămoşi iluştri şi obligatoriu ancoraţi în Antichitatea clasică. Dacă francezii se trăgeau din troieni, nu era greu ca saşii să descindă din daci!

Pe de altă parte, este limpede că, indiferent de zâmbetele mai mult sau

mai puţin amuzate ale specialiştilor, conştiinţa istorică românească va continua să îi privească pe daci ca pe strămoşii noştri. Ei au devenit un mit, adică o poveste purtătoare a unui sens mai profund, care spune ceva esenţial despre noi, cei de astăzi. Nouă ne place să avem rădăcini, noi preţuim anumite tradiţii, noi ne atribuim nişte trăsături colective pe care le explicăm prin apelul la trecut, noi avem bucurii sau frustrări pe care le putem înţelege prin recursul la această istorie, care îi include şi pe „strămoşii noştri”, dacii. Până la urmă, nu e nimic rău în asta, aceste poveşti despre ai noştri şi despre cum au fost ei ne ajută să ne menţinem coeziunea socială, să ne exprimăm identitatea, să vieţuim laolaltă, tocmai pentru că le spunem împreună şi credem că ne explică, la modul colectiv, pe noi toţi.

Este evident însă că „adevărul istoric” din spatele acestui mit e cu totul altul. În situaţia de faţă, la fel ca în cazul multor asemenea mituri, el nici măcar nu e clar şi e foarte probabil că nu îl vom putea lămuri pe deplin niciodată. Dar nu trebuie să ne minţim copiii pentru a întreţine un sens colectiv al existenţei noastre sociale, ci putem să le spunem în continuare povestea cu dacii şi romanii, pe la grădiniţă, şi adevărul istoric pe care îl cunoaştem, câţiva ani mai târziu.

Dar nu se va naşte o confuzie în minţile fragede ale copiilor, dat fiind faptul că aceste versiuni sunt oarecum contradictorii? Nu, pentru că putem să îi învăţăm la fel de bine – nu e mare filosofie – şi ce este acela un „mit” şi la ce foloseşte o asemenea construcţie izvorâtă din mintea omenească. Am dat o definiţie destul de simplă, zic eu, ceva mai sus. Şi aşa cum vor învăţa că, printr-un punct exterior unei drepte poate trece şi o singură paralelă, dar şi mai multe, în funcţie de universul de referinţă care încadrează respectivele linii, tot aşa vor putea să priceapă, fără să se zăpăcească la cap de prea mult relativism, că în istorie există mai multe versiuni asupra aceloraşi fapte şi că fiecare poate să aibă adevărul ei. n

Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului. Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Z o o M Z o o M

„Dacopatia” şi mătania fondatoare

Dan Alexe

Asta e metanoia noastră: mătania, plecăciunea, ploconeala,

număratul biluţelor înșirate, prosternarea.


vorbea cel îngropat acolo... Oasele nu vorbesc.

Nu asta este însă şi părerea Bisericii Ortodoxe Române, care rămâne obsedată de moaşte şi de „sângele străbunilor”. Cine merge la Muntele Athos descoperă că ideologia naţionalistă a călugărilor români de acolo depăşeşte în aberaţie protocronismul din vremea lui Ceauşescu. La principalul schit românesc, Prodromou, monahii mai luminaţi le explică pelerinilor că - pe lângă faptul că francmasonii şi evreii controlează nu doar planeta în general, ci până şi Sfântul Munte, ceea ce ar explica situaţia inferioară a monahilor români de acolo, supuşi şi astăzi grecilor şi neavând dreptul la o mănăstire en titre- românii sunt o rasă unică, pe care doar pizma celorlalţi a menţinut-o până acum într-o mediocritate forţată. Pe scurt, călugării români de la Muntele Athos se închină protocronic.

Românii trăiesc, desigur, în această derivă pentru că nu s-au împăcat cu trecutul. Filozoful german Peter Sloterdijk are chiar un termen tehnic pentru împăcarea cu trecutul şi repornirea pe baze noi. Este vorba de „metanoia”, concept antic reluat de Sloterdijk în teoria sa despre „Europa învinşilor”.

Metanoia (care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru) este procesul prin care o ţară învinsă îşi asumă rătăcirile trecute, se pocăieşte, recunoaşte tot şi se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpăţânată şi paşnică.

Făcând o „psiho-istorie a imperiilor”, Sloterdijk explică cum Germania, ţara lui, şi-a reuşit pe deplin metanoia. O ţară însă cum e Franţa nu a făcut-o deloc. De aici vine soliditatea actuală a Germaniei, de la o metanoia deplină, completă.

De aceea, spune Sloterdijk, Germania este azi o mare putere care îşi asumă grandoarea fără a avea ambiţii imperiale (spre deosebire de SUA de pildă). Franţa, pe de altă parte, trăieşte şi acum pe minciuna fondatoare a Republicii contemporane. Nici un fel de metanoia în Franţa. Geniul lui De Gaulle a fost de a impune ficţiunea unei Franţe învingătoare. Viziunea triumfalistă, minciuna eroismului, ascunderea colaborării cu nazismul au avut şi continuă să aibă efecte nefaste în

Franţa. A ajunge printre învingători după o înfrângere totală e ceva care suceşte minţile.

Sigur, se poate spune că Germania nu avea de ales. Strivirea sa militară era atât de totală, încât nu mai era nimic de pretins acolo. De aceea, Germania şi-a făcut acea metanoia: regretul, pocăirea, acceptarea greşelilor.

Ca epopee fondatoare a Europei, Sloterdijk propune Eneida lui Virgiliu: mitul fondator al perdantului. Enea (Aeneas) pierde tot în incendierea Troiei: patrie, familie, avere, rădăcini.

Metanoia lui este reînceperea de la zero. Pleacă şi fondează Roma.

Ceea ce este comic, de un comic ciclic, s-ar putea spune, este că Enea e o figură fondatoare şi în unele variante baroce ale protocronismului românesc.

Tot la Muntele Athos am aflat astfel că protocronismul actual nu mai rabdă nici măcar ca în detalii românii să fi învăţat ceva de la altcineva. La Athos, dintr-o discuţie cu blânzi călugări şi pelerini, am auzit pentru prima oară că nu limba româna vine din latină, ci că, dimpotrivă şi exact invers, latina ar fi o variantă corcită de română.

Raţionamentul, preluat din ocultistul Nicolae Densuşianu, e următorul: Roma, aşa cum ne spune propria ei tradiţie, a fost fondată de troieni; troienii erau nişte traci, deci un fel de daci; fondatorii Romei nu

erau aşadar decât o mână de daci, cei fugiţi din Troia odată cu Enea şi care şi-au dus limba cu ei în exilul italic, aşa încât atunci când Traian s-a întors să cucerească Dacia, el şi latinii lui corciţi au descoperit că dacii vorbeau aceeaşi limbă ca ei, numai că mult mai curată. De aceea cele două popoare au fuzionat aşa uşor, limba vorbită de unii şi alţii fiind cam aceeaşi. Aşa încât, nu româna vine din latină, ci, invers, dacii i-au învăţat latina pe italici.

Lăsând deoparte protocronismul românesc, e de asemenea limpede că nu găsim nicio metanoia în cazul Rusiei, al Ungariei, sau al Serbiei… Toate - ţări trăitoare pe fascii de mituri fondatoare nocive.

Iar România? Există oare vreo urmă de metanoia la români?

Desigur, avem chiar şi termenul:- în română, termenul grec

arhaic de metanoia a rămas ca mătanie… Aceea e metanoia noastră: plecăciunea, ploconeala, număratul biluţelor înşirate, prosternarea cu funduţul în sus.

Mătania. Aici, protocroniştii pelerini la Athos posedă, în acelaşi cuvânt, şi conceptul, şi unealta. n

Dan Alexe (n. 1961) este cineast, scriitor, jurnalist şi traducător. A realizat filme documentare în Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo şi Asia Centrală. A trăit lungi perioade în Caucaz, Balcani sau Afganistan, unde a predat jurnalismul; a cunoscut războaiele din Cecenia şi Bosnia şi a făcut un film despre cântăreţul mistic pakistanez Nusrat Fateh Ali Khan.Specializat in islamul mistic contemporain, a participat la volumul colectiv „Géopolitique du Caucase” (Ed. La Découverte, Paris, 1996) cu capitolul despre islamul cecen şi cel nord-caucazian. Anterior, activitatea lui publicistică inclusese traduceri din latina renascentistă (în volumul colectiv „Poetica Renaşterii”, Bucureşti, 1986) sau studii despre ţigani şi Joyce („Les Tsiganes et le jazz dans le Finnegans Wake“, în Etudes Tsiganes, Paris, 1989).Ultimele apariţii: „Miros de roşcată amară” (Humanitas, 2014) şi „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” (Humanitas, 2015).Blogul său „Dan Alexe’s Flea Market” http://cabalinkabul.wordpress.com este foarte citit în mediile culturale din România.

Scriind „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” (Humanitas, 2015) mi-am pus în mod repetat întrebarea de ce unele culturi se

obişnuiesc cu o identitate falsă care, precum hainele vechi, de proastă calitate, dar călduţe şi comode, ţi se lipesc de piele până nu mai pot fi lepădate.

Ravagiile identităţii mincinoase ne sunt cunoscute din familie. Minciuna este acolo funcţională, pentru că e menţinută în cercul restrâns al familiei apropiate. Atunci însă când se caută impunerea unei identităţi mincinoase colective, în afara cercului familial, mitologia devine ideologie, ba chiar derivă sectară.

Există ideologii naţionale care funcţionează prin omisiune. Cea turcă, de pildă, în varianta sa oficială şi care este actualmente în plină mutaţie. Sub presiunea islamiştilor aflaţi la putere şi a căror influenţă a sporit exponenţial în ultimele două decenii, în special datorită unor personalităţi cum este actualul preşedinte, fost şef al guvernului şi primar al Istanbulului, Recep Tayyip Erdoğan, mitologia naţională a Turciei e pe cale de a aluneca de la laicitatea impusă de fondatorul statului turc modern Atatürk şi menţinută autoritar, deseori cu sprijinul armatei, spre un islamism penetrat de nostalgii otomane şi pan-turcice. Cu toate astea, cele două ipostaze identitare concurente păstrează ca filon unificator refuzul de-a accepta o parte a trecutului.

Atât Turcia laică a secolului XX, cât şi cea actuală, în plină mutaţie identitară, care şi-a început, fără multă speranţă, negocierile de aderare la UE, au în comun faptul că resping realitatea genocidului armean.

Niciunul din cei 77 milioane de turci nu era în viaţă, sau nu a putut participa la masacrele de acum un secol, însă mentalitatea colectivă turcă şi actuala ideologie identitară naţională nu pot accepta, aşa cum au făcut-o germanii, o responsabilitate istorică.

Românii, la rândul lor, au început să accepte abia lent şi treptat, în ultimele două decenii, realitatea istorică a antisemitismului local şi implicarea României în Holocaust (un caz cum e cel al politicianului PSD Dan Şova este revelator în acest context).

Refuzul acceptării unei părţi a trecutului a fost apoi împins până la a crea, din elemente disparate, o glorie planetară apusă şi tăinuită astăzi de vrăjmaşi bălţaţi şi geloşi, care duşmani combină evreii, Vaticanul, Occidentul în general, precum şi orice critic sau sceptic, aceştia neputând fi decât nişte vânduţi.

„Protocronismul”, cum se numeşte această derivă intelectuală, nici măcar nu a fost inventată de români (deşi paternitatea termenului îi revine lui Edgar Papu), ci ei doar au găsit termenul potrivit. Altminteri,

protocronismul e o boală lipicioasă a naţiilor mici şi incerte, unde un grup - sau mai multe grupuri - de oameni cu cultură şovăielnică şi fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreţie trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului.

Români, albanezi, bulgari, macedoneni, maghiari, georgieni, ceceni, estoni, protocroniştii revendică ascendenţă, pelasgă, etruscă, hitită. Cu toţii au fondat Roma sau Babilonul, iar în cazurile extreme, limba lor e limba primordială.

La macedoneni, protocronismul a devenit practic astăzi o ideologie oficială. Macedonenii au pornit să-şi caute „strămoşii” până în Hindu Kush, în nordul Pakistanului! „Logica” e următoarea: Alexandru Machedon e cel mai mare erou al… macedonenilor (nu contează că astăzi macedonenii

sunt nişte slavi). El, spun macedonenii, a cucerit toată lumea cunoscută atunci până în India. Legiuni şi falange macedonene au putut rămâne acolo, prin Pakistanul de azi, deci este logic să le căutăm astăzi urmaşii, care ar fi de fapt verii… macedonenilor. (Să nu uităm că şi noi avem un autor exaltat care insistă că, în Pakistan, 80 de milioane de oameni vorbesc limba română.)

Peste asta vin obsesiile cu analizele ADN-ului şi cu stabilirea filiaţiei biologice, loc unde ar trebui insistat, spre folosul dacopaţilor, că astăzi, eliberaţi fiind de rătăcirile biologiei naziste, ştim că o populaţie se defineşte prin limbă şi cultură, nu prin ADN.

Să luăm, de pildă, turcii şi maghiarii de azi. Turcii din Turcia şi Balcani, este limpede, prezintă tipul fizic anatolian, mediteranean, balcanic sau caucazian, iar nu pe cel turco-mongol-siberian. Majoritatea turcilor din Turcia propriu-zisă (spre deosebire de cei din Asia Centrală şi Turkestanul chinez: uzbeci, turkmeni, kazahi, uiguri) nu se deosebesc fizic de caucazieni sau balcanici, fiind în majoritate anatolieni (greci, armeni, lazi etc.) asimilaţi. Analizele ADN-ului confirmă asta. ADN-ul nu are însă nicio relevanţă asupra identităţii actuale a celor 80 de milioane de turci, care se consideră ceea ce sunt în virtutea limbii, culturii şi istoriei lor.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre maghiari, care, cu excepţia unor secui din munţii Ardealului, nu prezintă azi câtuşi de puţin tipul fizic asiatic al puţinilor militari nomazi ce au ajuns în Pannonia, trăgând după ei alte triburi asiatice, de limbi diverse, pe la sfârşitul mileniului I e.n. Un ungur roşcat sau cu ochi albaştri nu se va simţi mai puţin maghiar decât un secui cu ochi migdalaţi. Doar orbirea identitară poate distruge psihologic un naţionalist biologizant, cum s-a întâmplat cu acel lider al partidului extremist şi xenofob Jobbik, care a descoperit brusc că are o ascendenţă evreiască.

ADN-ul nu are , aşadar, nicio valoare în stabilirea identităţii naţionale şi culturale astăzi. Eşti ceea ce vorbeşti, nu ce arată ADN-ul din ciolane. Acelaşi lucru se poate spune şi despre români, iar identificarea unui anume ADN într-un schelet oarecare nu ne va spune niciodată ce limbă

Români, albanezi, bulgari, macedoneni, maghiari, georgieni,

ceceni, estoni, protocroniştii

revendică ascendenţa pelasgă, etruscă, hitită.

Cu toţii au fondat Roma sau Babilonul,

iar în cazurile extreme limba lor e limbă

primordială.

Metanoia (care în greacă desemnează

regretul împăciuitor, reconstruirea după

un dezastru) este procesul prin care o

ţară învinsă îşi asumă rătăcirile trecute, se

pocăieşte, recunoaşte tot şi se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate

încăpăţânată şi paşnică.

Z o o MZ o o M


Faptul religios între libertate şi manipulare

Teodor Baconschi

Anticlericalismul revoluţiei franceze a pus bazele unui discurs mai larg, antireligios. El avea să inspire, sub

pretextul „iluminismului”, adică al „emancipării” omului de sub puterea „obscurantistă” a religiei, toate practicile totalitare de eradicare a creștinismului, în varianta lor nazistă (neo-păgână) sau comunistă („ateist-știinţifică”). În secolul al XIX-lea, frontul intelectual anticreștin a primit validări diverse, de la socialism și anarhism, până la noua „religie” a umanităţii, în pozitivismul lui Auguste Comte. De aceea a pătruns în vulgata modernităţii suprapunerea dintre religie și prizonieratul spiritual. Toate aceste discursuri, care au distrus nu doar patrimonii (daunele republicane din războiul civil spaniol, etc.), ci și comunităţi sau destine, rimează cu mitizarea știinţei, a progresului (inclusiv moral) dar și cu nihilismul de tip rusesc, eshatologic sau vitalist, în cazul filozofiei lui Nietzsche, care detesta creștinismul ca „religie a sclavilor” și „platonism pentru vulg.” Până azi, în mediile radicale de stânga, dar și în cultura medie a orășeanului occidental, se menţine cumva ideea că a fi liber înseamnă a nu te afla sub „autoritatea” unei biserici.

Progresul secularizării în societatea românească postcomunistă a urmat același traseu, reproducând, prin felurite scurtături, istoria occidentală a conflictului (grosso modo ideologic) dintre „libertate” și „religia” instituţionalizată. Noile generaţii protestatare par să descopere apa caldă. Li se pare foarte original

anti-clericalismul care operează în Europa occidentală de două secole (și care n-a avut, la noi, decât un episod cuzist, în veacul al XIX-lea, sub influenţa lui Napoleon al III-lea). Sunt sincronizări retardate, în contratimp, care generează false avansuri mentalitare. Ele sunt însă stimulate nu doar prin influenţă culturală externă –

adică prin dinamica sincronizării - ci și prin atitudinea multor credincioși ai BOR, care se imaginează sub asediu, victimizându-se cotidian, fără să priceapă că tocmai așa contribuie la consacrarea percepţiei publice asupra unui „creștinism antimodern” (deci fără viitor). În Occident, anticlericalismul a devenit marca extremei stângi. Mainstreamul democratic a depășit clivajul moștenit de la 1789, din vremea terorii iacobine.

Politicenii centriști, moderaţii, mediile universitare, sindicatele și alte corpuri intermediare caută, în numele statului, o nouă concordie cu faptul religios. E vorba de a salva binele comun, într-o cultură a dialogului. Până la urmă, democraţiile mature au înţeles că laicitatea presupune nu doar separaţia domeniilor, ci și conlucrarea pentru diferite cauze sociale comune. În România e însă de presupus că anticlerismul agnostic, ateu sau radical stângist se va intensifica în următorul deceniu. Va fi cu atât mai important, pentru pacea socială, să tematizăm (critic) anacronismul acestor abordări conflictuale și inter-exclusive (de tipul care pe care).

Creștinimul real, tradiţional, eclezial, e demult perceput ca religie a strămoșilor, loc de construcţie a identităţii colective și spaţiu în care valorile comunităţii se verifică salutar. Ar fi cu totul deplasat să susţinem că vreun ortodox, catolic, greco-catolic, calvinist, lutheran, trinitarian, baptist sau penticostal din România e victima propriei sale ierarhii bisericești. Fiecare cetăţean e liber să se declare sau nu ca membru al unei anumite comunităţi religioase, așa cum e liber să o părăsească, în favoarea liberei cugetări sau al altei confesiuni.

Toate aceste drepturi și libertăţi nu exclud însă realitatea manipulării religioase. Există secte care o practică și care sunt monitorizate legal sau chiar interzise în multe democraţii. Secte desprinse din galaxia neoprotestantă, care continuă să se revendice de la autoritatea biblică, deși nu-și propun decât să escrocheze, sărăcească și subjuge psihic victimele credule care devin cobaii unor „lideri spirituali” abuzivi. Prizonierii acestor

Globalizarea pieţei libere ne-a transformat pe toţi în consumatori

vizaţi prin campanii perpetue de marketing.

Tot mai multe tehnici de vânzare sunt

asimilate în diferite congregaţii religioase.

Există o competiţie, nu mereu loială, nici corectă, și pe „piaţa” ofertelor religioase.

Z o o MZ o o M


Z o o M

Eliberaţi-vă de gândirea pozitivăVasile Dâncu

Mă sună o prietenă de la o instituţie economică internaţională şi mă întreabă ce fac politicienii noştri

pe la şcolile de vară, în timp ce o lume întreagă se prăbuşeşte? Se fac dezbateri, există ceva planuri? Nu ştiu ce să-i spun, pentru că vede şi ea în presă că la noi se discută mai mult viaţa doamnei Udrea sau despre toaletele doamnei Johannis. Seara mă uit peste un articol scris după un studiu internaţional asupra sentimentului de fericire şi văd că grecii sunt vicecampioni mondiali. În timp ce Europa, FMI, Germania şi alţii se luptă să salveze Grecia de la faliment, nepoţii lui Zorba dansează şi se bucură de spectacolul fabulos al prăbuşirii. Pasivitatea noastră, de la toate nivelurile vieţii sociale, vine dintr-o înrădăcinare a unor forme de gândire pozitivă. Într-un fel, credinţa oarbă într-un viitor luminos care va veni pentru toţi, după necesităţi, nu după muncă, ne vine chiar de dinainte de 1989, dar nici măcar nu ne dăm seama.

Gândirea pozitivă a creat o adevărată industrie, o direcţie psihoterapeutică şi biblioteci întregi de literatură motivaţională, care abundă în fraze de genul: îndrăzneşte; când gândeşti pozitiv, totul se schimbă în jurul tău; prosperitatea vine prin gândirea pozitivă; totul se schimbă în jurul tău dacă gândeşti pozitiv. Gândirea pozitivă a devenit o religie care spune, în sinteză, că totul este în puterea noastră. La nivel general filosofic sau cuplat cu aserţiunea creştină a forţei credinţei, putem accepta că optimismul are

virtuţile lui. Dar la nivelul gândirii cotidiene, acest tip de gândire este un dezastru, pentru că înseamnă refuzul de a cunoaşte realitatea aşa cum este ea. Realitatea din stradă, de la locul de muncă, cea a traseelor noastre zilnice nu seamănă deloc cu cea din desenele broşurilor neoprotestante pline de armonie şi culori.

Acolo, individul se loveşte de un zid de restricţii, determinări şi condiţionări de o obiectivitate care te poate strivi fizic în multe cazuri. O realitate pe care trebuie s-o abordeze cu ochii deschişi, dar, mai ales, cu realism. În ultimele decenii, în Occidentul credinţei oarbe în prosperitate şi progres, gândirea pozitivă a devenit un fel de religie de stat. Ai rămas şomer, prietene, nu-i

nimic, Dumnezeu îţi închide o uşă, dar îţi deschide o fereastră. Copile de gitan, te-ai născut într-o suburbie de delincvenţi? Închide ochii şi totul se va transforma în jurul tău. Doamnă, ai 40 de ani şi nimeni nu te mai ascultă la interviuri de angajare, nu-i nimic, te poţi reinventa la orice vârstă, Guvernul a deschis minunate cursuri de recalificare, iar particularii îţi oferă stagii de schimbare atitudinală la munte sau la mare.

Gândeşte pozitiv şi alege fericirea! Este una dintre cele mai stupide mostre de gândire pozitivă, ca şi cum fericirea şi nefericirea ar fi dependente doar de dorinţa ta. Guvernul le mai spune oamenilor că nu va trece pe la noi criza, pentru că noi suntem prea mici, apoi le spune că a venit criza un pic pe la noi, dar se va duce repede, pentru că nouă ne trebuie mai puţin ca să fim fericiţi, iar statul nu are datorii barosane ca marile state (evident, nici bani, dar asta este din alt discurs!). Mereu opoziţia, indiferent care este ea, vine şi spune că mâine, dacă va veni la putere, ar da salarii şi pensii cum nu s-au mai văzut nici măcar în America.

Şi nici nu ar fi chiar aşa de grav dacă ar fi doar discursuri, grav este că oamenii politici chiar cred în asta. În lipsa unor instrumente critice, de analiză, ceea ce le rămâne este resursa internă de optimism. Cei mai mulţi nu mint, nu sunt machiavelici, nu vor să manipuleze. Ei nu au capacitatea de a gândi critic şi atunci împărtăşesc o credinţă oarbă că va fi mai bine. Zilnic mă sună oameni de la putere să mă întrebe dacă nu au crescut în sondaje ca urmare a ieşirii din recesiune. Care ieşire?

În sondajele mele, oamenii declară că trăiesc tot prost, că

banii nu le ajung nici măcar pentru strictul

necesar. La fel, mă sună oameni din opoziţie care vor să afle cât a mai crescut zestrea

de procente. Şi unii, şi alţii sunt dezamăgiţi

după discuţiile cu mine.

ONG-uri manipulatorii pot fi socotiţi victime în termenii legii. Inventarul metodologic le este binecunoscut psihologilor, sociologilor și procurorilor specializaţi. Odată prins în pânza de păianjen a unui „guru”, individului i se cere supunere necondiţionată, i se solicită „performanţe”, i se captează resursele private și i se aplică pedepse (morale, precum ameninţarea cu expulzarea din grup sau chiar fizice, precum izolarea). Imaginea unei lămâi stoarse poate fi, în acest caz, o metaforă adecvată. În România, după 50 de ani de dictatură comunistă, libertatea este, firesc, inevitabil, obsesia colectivă cea mai vizibilă, așa încât e greu să reprimi abuzurile acestui tip de organizaţie sectară prin interdicţie legală. Nu sunt, desigur, un expert al acestor patologii (le urmăresc, dacă vreţi, doar cu o îngrijorare civică), dar îmi aduc aminte, bunăoară, de relaţia lui „guru” Bivolaru cu tribunalele din România: nimeni nu l-a putut, practic, opri, deși cazuistica abuzurilor sale (soldate cu lezarea psihică a sute de persoane) era minuţios documentată.

De partea lor, victimele sunt atotdisponibile. Nivelul mediu de educaţie – aflat într-o viguroasă scădere – crește naivitatea celor vizaţi, scăzându-le imunitatea intelectuală.

Într-adevăr, numai discernământul personal poate descuraja prozelitismul abuziv. Predicatorii acestor grupuri religioase extremiste atacă persoanele vulnerabile, cărora le oferă soluţii

(adăpost, hrană, redobândirea demnităţii sociale în cadrul grupului electiv) și pe care le supun ulterior unei intoxicări doctrinare continue.

E adevărat însă și altceva: globalizarea pieţei libere ne-a transformat pe toţi în consumatori vizaţi prin campanii perpetue de marketing. Tot mai multe tehnici

de vânzare sunt asimilate în diferite congregaţii religioase. Există o competiţie, nu mereu loială, nici corectă, și pe „piaţa” ofertelor religioase. La noi, dată fiind demografia confesională (cu o zdrobitoare și relativ compactă majoritate creștin-ortodoxă) concurenţa interconfesională e destul de palidă. Și totuși, asta formeză un avantaj paradoxal pentru predicatorii sectelor extremiste, apocaliptice sau milenariste: BOR este atât de organic legată de Statul român și de Istoria Naţională, încât orice dezamăgit de politic poate deveni și un dezamăgit de Biserica majoritară, „strămoșească”. Amatorii de „renașteri” amestecă astfel revolta civică împotriva unui sistem ineficient și corupt cu nevoia de singularizare spirituală. E un aspect care ar putea crește marja de manevră sectară pe termen mediu. Între timp, o reflecţie asupra eventualelor modificări ale cadrului legislativ și aplicarea unor politici publice în stare să reducă sărăcia s-ar putea dovedi cele mai bune tactici de etapă. n

Teodor Baconschi - este diplomat, teolog, antropolog şi politician român. A fost Ministru de Externe al României în perioada decembrie 2009 - ianuarie 2012, în Cabinetul condus de Emil Boc.

Îmi aduc aminte, bunăoară, de relaţia lui „guru” Bivolaru cu tribunalele din

România: nimeni nu l-a putut, practic,

opri, deși cazuistica abuzurilor sale (soldate

cu lezarea psihică a sute de persoane) era

minuţios documentată.

Z o o M

n Amatorii de „renaşteri” amestecă astfel revolta civică împotriva unui sistem ineficient şi corupt cu nevoia de singularizare spirituală


Z o o M

În sondajele mele, oamenii declară că trăiesc tot prost, că banii nu le ajung nici măcar pentru strictul necesar. La fel, mă sună oameni din opoziţie care vor să afle cât a mai crescut zestrea de procente. Şi unii, şi alţii sunt dezamăgiţi după discuţiile cu mine.

O lume se prăbuşeşte şi politicienii români aşteaptă să se întâmple ceva, fiecare grup împărtăşind o variantă, adaptată situaţiei, de gândire pozitivă. Nici intelectualii, cercetătorii, universitarii – elita noastră – nu ştiu ce să facă şi, în final, noi toţi rămânem pasivi, pentru că undeva în străfundurile sufletului nostru stă ideea că va fi bine. Am citit recent un studiu cu titlul „Gândirea pozitivă în cântecul popular românesc”, dar nu cred că această tâmpenie vine din constituţia noastră sufletească. Numesc, vulgar, tâmpenie acest imobilism, această stare de pasivitate în faţa dezastrului economic şi financiar care vine de peste tot. În loc să căutăm cu toţii soluţii, să ne gândim la adaptarea pentru viitor a întreprinderilor, a spitalelor, să inventariem resursele şi să le gândim din perspectiva schimbărilor profunde care vin, noi ne luptăm pe lucruri mici, de o perisabilitate alarmantă. Bietul

ministru al învăţământului, picat ca din lună în ţara noastră, cu toate păcatele actualei puteri, este totuşi luat la şuturi nu pe baza unor analize reci, cu cifre, ci pentru că nu a înţeles că şcoala noastră plină de analfabeţi trebuie lăsată aşa, să nu-i traumatizăm pe tinerii noştri cu note proaste. Să nu le stricăm bunul obicei de a cumpăra diplomele. Dacă opoziţia critică ineficienţa unui ministru cu date şi cifre, este o chestiune pe care nimeni nu o bagă în seamă, e politică, cică, chiar dacă omul aduce toate dovezile. Pe principiul gândirii pozitive, zeci de mii de familii s-au îndatorat (alimentate şi de publicitatea la produsele bancare) şi acum se văd în imposibilitatea de a plăti sau cu perspective de a fi date afară din case.

Să vă împărtăşesc o metodologie simplă, în trei paşi, din vasta mea cultură de literatură motivaţională. Fiţi atenţi: pasul 1: Ridică ochii spre stele / pasul 2: Închide ochii şi inspiră / pasul 3: Trimite un gând pozitiv spre Univers! Frumos, beatitudinal, mirific, însă nu uitaţi un mic amănunt: aveţi grijă să nu vă dispară portofelul în timpul ăsta.

La nivel social, lucrurile trebuie organizate, iar gândirea critică este principalul instrument. Din păcate,

mulţi politicieni îşi iau Timpul ca aliatul cel mai important. Timpul lucrează pentru noi, spun ei, când ies de la talk-show. E doar o chestiune de timp, zic alţii, o să vedeţi voi, oamenii nu sunt proşti. E doar o chestiune de timp până ce oamenii vor înţelege cât de bună a fost politica noastră sau până ce se va vedea chiar şi în portofele că am făcut totul foarte bine.

Dar Timpul – parşivul ucigaş al tuturor lucrurilor ce sunt şi al celor ce mâine vor râde la soare, nu lucrează pentru nimeni, decât dacă este cumpărat şi dacă îi înţelegi curgerea. Timpul poate fi doar căpuşat, folosit, călărit pentru scurte perioade. Nu este aliatul nimănui pe vecie şi nici nu are prieteni. Poate doar o amantă, pe doamna Gândire Pozitivă, sau Pozitiva, cum i-ar fi pus nume mumă-sa dacă ar fi fost o fetiţă născută în Chibrit sau Ferentari.

Nu pledez pentru scepticism, dar gândirea pozitivă poate produce dezastre, mai ales dacă este criză şi dacă infectează gândirea politică. În vremurile tulburi care vin, trebuie să scoatem capul din nisip şi să ne blocăm pleoapele în poziţia „open”. Ar trebui să ne eliberăm de gândirea pozitivă, este un lux pentru aceste vremuri. n

Un simplu tur prin orice librărie ne-ar demonstra că există o multitudine de lucrări care ne vând gândire pozitivă la volum,

ne promit fericire și prosperitate contagioasă în mai puţin de o lună și ne garantează că putem obţine tot ceea ce ne-am dorit vreodată în viaţă doar prin simpla lor parcurgere..

Credinţele conform cărora gândurile pozitive îţi schimbă în mod miraculous realitatea au fost teoretizate începând cu a doua jumătate a secolului XX, într-o disciplină complementară psihologiei tradiţionale, numită, sugestiv, psihologia pozitivă. Găsindu-şi originile în psihologia umanistă a secolului XX, concentrată, în cea mai mare parte, pe fericire, dezvoltare şi autoactualizare, teoriile gândirii pozitive sunt influenţate şi de filosofii greci antici (Socrate, Platon), şi de ideile unor vechi religii – creştinism, iudaism, budism. Avându-i ca principali exponenţi pe psihologii Martin E.P. Seligman şi M. Csikszentmihalyi, această ramură mai tânără a psihologiei se bazează pe exploatarea calităţilor, a aspectelor personale pozitive, se focusează pe gânduri şi impresii frumoase ca

garanţi ai succesului şi fericirii unui individ în viaţă. Cu alte cuvinte, deţinem capacitatea şi puterea de a ne influenţa destinul într-o manieră pozitivă sau negativă prin modalitatea de a gândi şi de a ne raporta la activităţile prezente şi viitoare.

Până aici, nimic în neregulă. Însă, când teoriile gândirii pozitive se transformă în informaţie de duzină, se materializează în tot felul de secrete, puteri, magii, în paşi simpli către vise imposibile, care îţi dezvăluie forţa nebănuită a gândirii pozitive prin tot felul de legi ale atracţiei, şi ajung să mobilizeze întreg universul pentru a lucra numai şi numai în scopul împlinirii tuturor viselor tale în 28 de zile, ceva nu mai este in regulă.

În cele mai multe cazuri, produsul unei manipulări accentuate, aceste concepţii, ridicate de unii autori, și deopotrivă, de cititorii lor, la rangul de legi fundamentale, presupun că fiecare eveniment neplăcut, fiecare nenorocire abătută asupra vieţii unui individ este „invocată” prin simplele sale idei negative despre evoluţia propriei vieţi. Apelul permanent la mesaje magice, de tipul „trebuie să vedem partea plină a paharului”, „să primim viaţa cu surâsuri” sunt just catalogate de Andrei Pleșu ca fiind „o coregrafie de

tabloid”. Mai mult decât atât, citându-l pe autorul maghiar Peter Esterhazy, acesta este de părere că „gândirea pozitivă este opusul gândirii”. Nici nu poate fi surprinzătoare această reacţie de respingere faţă de industria gândirii pozitive, în condiţiile în care, pe zi ce trece, își mai face apariţia în spaţiul public un așa-zis formator de opinie care propovăduiește legile gândirii pozitive, menite a ne lega la ochi și a ne proteja, printr-o veritabilă magie, de orice greutate, oricât de ne / semnificativă ar fi ea.

De altfel, problema magiei în gânduri, ridicată în rândurile anterioare, este cât se poate de prezentă în studiile psihologice. Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, identifica gândirea magică cu raţionamentele simpliste realizate de copii, incapabili a face delimitări clare între produsele realităţii și cele ale imaginaţiei, între dorinţe și posibilităţi. De asemenea, reputatul psiholog elveţian Jean Piaget, în etapizarea stadiilor teoriei operaţionale prvind geneza și mecanismele gândirii, suprapune stadiul „gândirii magice” pe credinţa infantilă conform căreia propriile gânduri influenţează decisiv evenimentele din lumea exterioară.

Roxana Miron

Ar fi minunat ca la ușa noastră să bată toate lucrurile frumoase pe care ni le dorim; să se audă „cioc-cioc”, să deschidem ușa și deodată să fim invadaţi de funcţii, sănătate, putere, bani, vacanţe, ca un cadou din partea Universului, doar pentru că ni le-am imaginat, pentru că i-am transmis vibraţii pozitive,

iar el, ca un bun camarad, a hotărât să ne recompenseze.

Gândirea pozitivă – cum ne minţim pe noi înşine

Z o o M

n Nu pledez pentru scepticism, dar gândirea pozitivă poate produce dezastre, mai ales dacă este criză şi dacă infectează gândirea politică


Etichetată de psihologi ca fiind un tip de gândire egocentrist, pe care însă copilul nu îl poate conștientiza, această reprezentare mentală se bazează pe certitudinea că trăirile interioare le generează pe cele exterioare. Considerată o etapă privilegiată a gândirii umane, aceasta se estompează o dată cu procesul de maturizare, dar, uneori poate lua amploare, ajungând, la persoane înaintate în vârstă, la stări patologice. Idealizarea unor persoane sau a unor situaţii, impresiile legate de „atotputernicia” individuală pot reprezenta indicatori ai acestei stări. Gândirea magică este, înainte de toate, efectul proceselor psihice primare, a unor judecăţi de tip rudimentar, ce nu au nimic de-a face cu raţiunea și discernământul; psihoterapeuţii consideră gândirea magică cea mai bună modalitate de a justifica ceea ce nu poate fi justificat, de a explica ceea ce nu poate fi explicat. De multe ori, între gândirea pozitivă și cea magică nu există decât un pas, ușor de parcurs înainte, dar greu pentru a fi făcut înapoi.

A ne minţi pe noi înșine, a ne autoînșela, este oare acesta cel mai bun remediu pentru a înfrunta provocările vieţii? Refuzul adevărului, suprimarea amintirilor neplăcute, construirea unei paralele dezirabile a realităţii și a unui raţionament bazat strict pe mesaje pozitive, să fie acestea metodele salvatoare care ne conduc pe drumul fericirii absolute? A considera că suntem capabili, în mod conștient, să ne controlăm gândurile, impresiile pentru a atinge o stare de beatitudine și bunăstare supremă este echivalent cu atribuirea unui rol de demiurg în propria existenţă… ceea ce se dovedește a fi, bineînţeles, doar o frumoasă iluzie.

Analizând și din cealaltă perspectivă, gândirea pozitivă, optimismul, în esenţa lor, sunt stări extraordinare, iar intenţia articolului de faţă nu rezidă nicidecum în minimalizarea beneficiilor lor în viaţa cotidiană; doar o bună gestionare a emoţiilor pozitive, efectuată prin evaluarea lor corectă, prin acceptarea și soluţionarea raţională, legitimă a dificultăţilor și incertitudinilor, prin ajustarea speranţelor și a încrederii la propriul potenţial și la contextul extern, în care ele se înregistrează îţi poate promite acea stare de împlinire. A găsi motivaţia necesară

pentru a îndeplini scopuri bine ancorate în realitate, a ţine cont de riscuri iminente, a ţi le asuma într-o manieră conștientă sunt necesităţi care delimitează optimismul de minciună și auto-înșelăciune.

De altfel, realitatea însăși, așa cum se prezintă ea la momentul actual pentru mulţi dintre noi, ar trebui să constituie o motivaţie necesară și suficientă pentru o mobilizare justă în scopul schimbării chestiunilor negative, generatoare de neplăceri și frustrări. Gândirea pozitivă poate porni de la o situaţie de fapt și de drept și poate determina schimbări observabile, palpabile, nu doar în ceea ce privește spiritul unui individ, ci în toate nivelurile vieţii sale.

E ușor să citești și să accepţi idei care îţi garantează că viaţa ta se va schimba prin simpla vibraţie pozitivă, pe care gândurile tale o transmit în univers; este simplu să tot aștepţi ca universul acesta să lucreze în favoarea ta. Acceptarea și asumarea adevărului implică un nivel de maturitate mai accentuat, care nu poate fi amplificat într-o frumoasă utopie, unde conceptul de discernământ este anihilat. Gândirea pozitivă nu constă într-un rigid escapism social.

Autorii multiplelor lucrări despre mentalitatea pozitivă ignoră un aspect fundamental în operele lor – SENSUL, nevoia de sens pe care orice raţionament trebuie să se fundamenteze. Și nu mă raportez aici

doar la sensul global al existenţei, ci la sensul individual, ce corespunde fiecărui deziderat în parte. Iar sensul, a cărui importanţă este atât de subapreciată de scriitorii aduși în discuţie, nu trebuie căutat sau așteptat din univers, el trebuie atribuit de noi înșine fiecărui gest, fiecărei activităţi.

Și ce te faci, totuși, când nu reușești să acorzi un sens și să construiești o motivaţie pentru utopia închipuită? Când îţi dai seama că existenţa ta nu e deloc așa cum îţi imaginai, așa cum îţi garantau specialiștii din cărţile atât de apreciate? Că viaţa nu s-a schimbat, nici în 28 de zile, nici în 2-3 luni, nici în câţiva ani de așteptare? Tot curajul antrenat de așa-zisele legi ale gândirii pozitive se diminuează, se dezvoltă un conflict cu noi înșine, devenim frustraţi și deprimaţi. Acesta este finalul tuturor promisiunilor deșarte, a garanţiilor seci oferite de „literaţii pozitivi”; deoarece atât timp cât speranţele și credinţele pozitive nu se întemeiază pe experienţe, pe informaţii certe și fapte reale, gândirea pozitivă pe cont propriu eșuează.

Fără a stigmatiza teoriile ce aparţin gândirii pozitive, pledez pentru o schimbare gradată a percepţiilor individuale și de grup, pentru o intensitate ponderată a emoţiilor pozitive, pentru regăsirea unui echilibru în gândire, care să nu presupună trecerea de la o stare prea intensă la una total opusă. Sunt adepta expresiei „Și mâine e o zi!” fără ca aceasta să fie urmată de idei false de tipul – „Astăzi falimentar, mâine miliardar”; trecerile bruște de la depresie la euforie nu înseamnă echilibru, iar lipsa echilibrului în gânduri nu poate solidifica o gândire pozitivă sănătoasă pe termen lung. n

Miron Roxana-Mădălina este doctorand al Şcolii Doctorale de Sociologie, Universitatea din Bucureşti, licenţiată în sociologie, specializarea Comunicare şi Opinie Publică (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială – Universitatea din Bucureşti) şi master în Comunicare şi Mass-media (Communication, médias et société - Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti).

Z o o M Z o o M

A găsi motivaţia necesară pentru a îndeplini scopuri bine ancorate în

realitate, a ţine cont de riscuri iminente, a ţi le asuma într-o manieră conștientă sunt necesităţi care

delimitează optimismul de minciună și auto-

înșelăciune.

Când eram în anul doi de facultate, la anatomie, o asistentă universitară nou venită ne-a întrebat pe fiecare dintre noi în ce

zodie suntem. Și-a notat informaţia conștiincios în catalog, lângă numele noastre. Am răspuns și eu, din politeţea temătoare a studentului la Medicină care n-are curajul să crâcnească în faţa mentorilor săi, mai ales la anatomie, dar nu m-am simţit bine făcând-o. Anatomia e oricum o disciplină făcută să te îngrozească existenţial, dar angoasa mea inerentă de medicinist tocmai căpătase un supliment gratuit: n-ajungea toceala minuţioasă a topografiei cadaverice, n-ajungea severitatea nu tocmai raţională a profesorilor, acum mai trebuia să fiu evaluat și în funcţie de ce zicea almanahul despre ziua nașterii mele. Doar că, în timp ce depindea doar de mine să învăţ, și poate că puteam spera că sunt în stare să influenţez și dispoziţia profesorală, asupra zodiacului nu aveam niciun control. Și cu toate astea, e adesea obiectul unor credinţe intime și inebranlabile, astfel încât, dacă omul din faţa ta decide cum să interacţioneze cu tine pe baza compatibilităţilor prescrise de planete sau de un străin

care are o rubrică de horoscop la matinalul televizat, niciun argument epistemologic nu-l va descuraja să o facă.

Gândirea magică, o scurtătură prin oceanul de informaţii

N-are nicio legătură cu intelectul. Parcă aud și acum vocea de tunet a lui Iosif Sava, care invitase la Serată pe un mare intelectual român ce tocmai mărturisise că crede în zodii. „Cum să crezi, domnule, într-un sistem arbitrar care împarte omenirea în doișpe categorii?” Îi înţelegeam nedumerirea. Ca să iubești marea muzică, trebuie să fii sensibil la o uriașă diversitate, uneori concentrată în cinci minute, generată de o singură minte. Că miliarde de oameni ar putea fi astfel simplificaţi trebuie să fi fost o idee respingătoare în primul rând estetic. Și totuși, intelectualul interlocutor o accepta, ba poate chiar își dirija viaţa după ea. Și dacă intelectualul, conștient de stupiditatea știinţifică a astrologiei, practică probabil un „credo quia absurdum”, masele sunt ca de obicei confuze: 40% dintre americani cred că astrologia e o știinţă. Dar nu contează asta, pentru că astrologia e o specie de gândire magică. Și gândirea magică e doar în mică măsură intelect, mai curând

e modul în care structuri mai vechi, dragoni din adâncime, manipulează intelectul. Sau, dacă nu pot face asta, îl ocultează cu totul (scuzaţi jocul de cuvinte).

Creierul e o mașinărie care nu se poate abţine să fabrice sens. E treaba lui fundamentală, și nu are nevoie de conștiinţă trează ca o facă. De exemplu, ipoteza activare-sinteză a lui Hobson și McCarley ne spune că fabricăm sens și în vis, generăm povești adesea fantastice care să integreze emoţii și percepţii activate aleator. În anumite boli cerebrale grave, când memoria se pierde, pentru că moare substratul ei fizic, mintea noastră, incapabilă să accepte vidul, îl plombează cu false amintiri, false recunoașteri, fenomen botezat „confabulaţie”. E nevoie de un nivel înalt de funcţionare ca să poţi conceptualiza golul, non-sensul și arbitrarul. În temeliile noastre, nu putem face asta.

Câteva etaje mai sus, putem să acceptăm, conștient, că aleatorul ne înconjoară, dar nu putem să-l lăsăm în pace. Pentru că aleatorul e populat de monștri care ne pot mânca în orice moment: animale sălbatice, boli, microbi, meteoriţi, moarte subită. Și cel mai mare monstru e mereu „celălalt om”: uneori îţi e străin, alteori

Între ştiinţe, credinţe şi superstiţii

Vlad Stroescu


îţi e intim (urât sau iubit), alteori ești tu însuţi, pentru că nici tu nu ești previzibil, și câte dintre gândurile tale sunt cu adevărat sub controlul tău, câte dintre acţiunile tale sunt altceva decât inerţie sau idiosincrazie, și cine știe ce îţi rezervă destinul?

Toate dilemele astea se vor rezolvate imediat. Ne-o cere imperios sistemul nostru limbic, creierul strămoșesc, cel care ne-a ajutat să supravieţuim ca specie când n-aveam nici măcar vorbe la îndemână. Acum avem limbaj, reguli, unelte și legi, dar sitemul limbic e tot acolo, conștiincios, făcându-și treaba, indepedent de toate noile invenţii ale omenirii. Trebuie așadar să faci ceva, nu poţi aștepta ca NASA să inventeze un computer ca demonul lui Plank, care să calculeze exact ce se va întâmpla și să te salveze de problema deciziilor.

Gândirea magică e, la nivel social, o euristică a judecăţii. O scurtătură mintală, care te ajută să integrezi oceanul de informaţie, spune teoria psihosocială. Crezi în zodii pentru că e un sistem simplist care te ajută să gestionezi relaţia cu celălalt și cu propriul tău destin indescifrabil. Nu contează cât de logic este, contează doar că e acceptat de multă lume din grupul nostru social: dacă realitatea e o convenţie, consensul creează realitatea. Văzută astfel, magia e un precursor al știinţei: asociează lucrurile pe baza asemănărilor dintre ele, abstractizează. Știinţa și matematica fac același lucru: nu există nimic comun între sunet și lumină, sunt două fenomene foarte diferite, dar omul a găsit un model matematic comun: fizica ondulatorie. Diferenţa dintre cele două e una de conștientizare: modelele matematice au un dublu rol, cel de a asimila fenomene diferite, dar și de a recunoaște faptul că ele sunt în esenţă diferite. Gândirea magică nu recunoaște diferenţa, deci nu are nevoie de matematică: pentru ea, lucruri diferite sau depărtate sunt de fapt același lucru. Legătura dintre semnificat și semnificant nu e doar o convenţie, ci e o realitate palpabilă în magie: de aici ideea că oamenii sunt influenţaţi de numele lor, sau de mișcarea astrelor, sau de orice alt sistem care are cât de cât sens, a cărui naraţiune ni se potrivește mai bine, din motive culturale, personale, sau altele. Homeopatia, de exemplu, conţine foarte multă gândire magică: practicanţii ei știu că remediile lor nu conţin substanţe active, dar susţin o

influenţă la distanţă a acestora, prin „memoria apei” și prin similaritate. Homeopatia are atât de mult succes în primul rând pentru că spune o poveste care nu e neapărat credibilă, raţional, ci compatibilă cu nevoia noastră, preraţională, de sens.

Dar de ce persistăm în gândirea magică, atunci când ea se dovedește în mod flagrant eronată? Când își epuizează rolul euristic și e clar că ne atrage pe drumuri greșite?

Riscul dependenţeiPsihopatologia, dincolo de funcţia

ei diagnostică și terapeutică, e adesea revelatoare asupra funcţiilor normale ale minţii. Suferinţa psihică e adesea o regresie spre o stare mai veche și mai simplă, dar care nu mai e funcţională. Ca orice model, nu e niciodată perfect, dar e uneori de ajutor. Să ne reîntoarcem așadar la psihopatologie și să examinăm cel mai cunoscut exemplu de gândire magică anormală: tulburarea obsesiv-compulsivă. Toţi avem micile noastre obsesii și compulsii, adică gânduri, imagini, impulsuri supărătoare de care nu scăpăm decât dacă efectuăm un mic ritual. Eu de exemplu verific de vreo trei-patru ori dacă am închis gazele înainte de a pleca de acasă, deși știu sigur că am făcut-o. Nu o fac, așadar, de dragul reproductibilităţii știinţifice a experimentului, ci pentru a-mi calma o mică anxietate iraţională. În tulburarea obsesiv-compulsivă fenomenul ăsta invadează mai toate aspectele vieţii. Nu mai ai timp de altceva, pentru că trebuie să te speli

de sute de ori pe mâini ca să ucizi microbii. Sau pentru că trebuie să reciţi litanii complicate pentru a scăpa de imaginile nepotrivite sau chiar obscene care îţi apar în minte atunci când nu le vrei cu niciun chip. Sau pentru că trebuie să aranjezi obiectele în casă după șabloane milimetrice, altfel lumea se va sfârși. Exemplele pot continua oricât. Marea ciudăţenie a obsesiei și compulsiilor este faptul că persoana afectată e de multe ori pe deplin conștientă de anomalia și falsul obsesiilor sale. Știe că e imposibil să ucizi toţi microbii și că n-are niciun rost, ba chiar nu e sănătos să te speli la nesfârșit. Știe că nu e niciun diavol de alungat prin gesturi complicate și repetitive, care durează din zori și până în noapte. Dar le face oricum, nu se poate abţine.

Pentru că e singurul mod de a calma anxietatea, care e în acest caz nu doar excesivă, ci și complet autonomă, independentă de raţiune. (Soluţia raţională nu e să te abţii cu orice preţ de la compulsii, de altfel, ci să treci peste reţineri și să te duci la psihiatru, simptomele cedează de cele mai multe ori la tratament, cu riscuri minime.) Nu e, așadar, vorba de credinţe și convingeri, nici măcar de un pariu pascalian, ci de ce trebuie să faci ca să te simţi mai bine și să nu fii paralizat de groază.

Există un continuum între psihopatologie și enorma diversitate a „normalului”. Putem să ne gândim la pseudoștiinţe și superstiţii ca la anxiolitice la îndemână. Problema cu anxioliticele e că adesea dau dependenţă: de alftel, alcoolul e și el un anxiolitic. Asta ar explica de ce gândirea magică e atât de greu de demontat sau măcar de zdruncinat. Trăim într-o eră a suspiciunii, în care nu mai există meta-naraţiuni, povești universale atotcuprinzătoare, ci o multitudine de povești mai mult sau mai puţin eficace, cu duble sau multiple tăișuri. Niciuna nu se potrivește perfect. Însă toate sunt vandabile ca droguri recreaţionale. Există o piaţă foarte bună pentru anxietate. Resursele de teamă sunt încă foarte bogate: dacă vrei să-ţi vinzi drogul mai bine, e suficient să-i atașezi o angoasă, de preferat nefalsificabilă – imposibil de demonstrat că nu e adevărată, sau cu un sâmbure de adevăr, o teorie conspiraţionistă, și remediul tău se va vinde ca pâinea caldă, oricât de absurd ar fi.

Unii pot zice că, în definitiv, orice sens este o iluzie, și că omul se

Trăim într-o eră a suspiciunii, în

care nu mai există meta-naraţiuni,

povești universale atotcuprinzătoare, ci o multitudine de povești mai mult sau mai puţin eficace. Niciuna nu se

potrivește perfect. Însă toate sunt vandabile ca droguri recreaţionale.

Z o o M Z o o M

bazează permanent, în viaţa lui, pe un sistem de iluzii care, dacă se prăbușește, ne antrenează și pe noi în căderea lui. Cu ce păcătuim dacă ne clădim sau ne cumpărăm de la mall micul nostru eșafodaj fantastic, pe care să ne sprijinim conștiinţele înspăimântate?

Și poate că nu e neapărat rău. Nu atunci când iluziile nu sunt neapărat neadevărate, chiar dacă nici adevărate nu sunt, în sensul că nu reflectă neapărat categorii naturale. Poate că nici psihanaliza nu e „adevărată”, dar cu siguranţă este capabilă să ofere o naraţiune coerentă unor oameni care astfel s-au ușurat de angoase, au trecut peste impasuri, au devenit mai funcţionali, dacă nu mai buni.

Dar ce ne facem cu reacţiile adverse? Cu riscurile de eroare? Ele nu te privesc doar pe tine, cel care alegi să fii superstiţios, ci pe toţi cei din jur. Dacă îl judeci sau îl justifici, euristic sau anxiolitic, pe celălalt, folosind dovezi și criterii false, nu riști îi faci rău și lui? Întrebarea își răspunde sieși, pentru că e ea însăși anxiogenă. Poate că asistenta mea de anatomie avea mai puţină teamă consultând horoscopul și clasificând oamenii după el, dar mie unuia teama îmi creștea, ca și când ar exista o lege de conservare a anxietăţii în Univers.

Cum alegem în ce putem crede şi în ce nu?

Trebuie să fim în stare, mai întâi, să distingem între ce e știinţă și ce e credinţă. Știinţă e orice teorie care, dacă nu e validată prin experiment, are măcar potenţialul de a fi invalidată, este, în termenii lui Karl Popper, falsificabilă. Orice teorie a cărei negare nu poate fi dovedită (puteţi dovedi că nu există conștiinţă după moarte?) e obiectul credinţei. Mai există o categorie mai ciudată de teorii, care au început prin a fi știinţă, au fost invalidate, dovedite false, și au supravieţuit misterios pe post de credinţe. Ele sunt superstiţiile. E de asemenea o diferenţă în a crede în ciuda dovezilor, și a crede din ignoranţă. Nu e în regulă să crezi în ceva care riscă să genereze ignoranţă și impostură. Nu e în regulă să crezi în ceva ce poate face rău altora.

Pare destul de simplu, nu? n

Vlad Stroescu este psihiatru în Bucureşti, doctorand în antropologie medicală, editorialist la „Viaţa medicală”, blogger. Scrie articole despre graniţele dintre medical, psihologic, social şi cultural. Este meloman şi biciclist.

Cadrilul nebunilor. Mai întâi e o momeală,

apoi o păcăleală

Gabriel Diaconu

Lumina se-ascunde după blocuri în cartierul de praf. Și în timp ce degust un pahar de Merlot de Orhei, sticla numărul 003479 (rezervă limitată), îmi încep povestea. Pe etichetă, cu negru embossat, scrie cu litere atent măsurate „pur aristocratic”. De deasupra se uită sever la mine un bust de-al lui Decebal.

Îmi spun amuzat că moldovenii sunt capabili de cele mai spumoase kitsch-uri, dar cel puţin se pricep la făcut vin. Acesta e creionul de grafit, prima mână pe care îmi construiesc argumentul. Mi-am propus să scriu despre manipularea în presă la care asist, și la care am fost părtaș - uneori antagonist - în toţi anii de când scriu, public, particip la viaţa publică din România în chestiuni de sănătate. Și tușa acestui autor pleacă de la vechiul dicton. In vino veritas.

N-am intrat neapărat de voie în cadrilul nebunilor. Și din prima clipă mi-am propus să ies. Dar - dacă se poate - cu adevărul de partea mea. Am să-mi explic metafora. Cadrilul e un dans astăzi muribund, dacă nu cumva o fi decedat deja, în care de-o parte și de alta a scenei stau parteneri, bărbaţi și femei. Melodia, în funcţie de ce definiţie de dicţionar citești, poate fi lentă sau vioaie (varianta vioaie e de obicei cea… rusească). I se spune cadril de la francezul quatre, preluat la rându-i din latinescul quatro. Adică patru. Românii au păstrat termenul, căci dacă i-ar fi spus „patril” n-ar fi sunat cosmopolit. Secretul cadrilului e că, la un moment dat, partenerii bărbaţi - de obicei doi - schimbă femeile între ei - de obicei, două.

În curentul reformator psihanalitic al anilor ’50 a existat, printre mulţi alţii, un montrealez, bun prieten cu Wilfred Penfield, faimosul pionier al neurochirurgiei. S-a numit Eric Berne. Ca în orice snoavă de tip radio Erevan, acest Eric Berne n-a făcut vreo boabă în cultura canadiană care l-a născut și creat, dar s-a afirmat pe Coasta de Vest a Statelor Unite, mai exact în San Francisco unde-a pus bazele unei noi școli de psihoterapie. Spre deosebire de psihanaliza lui Freud, greoaie, îndelungată și centrată în mod particular pe diada client-terapeut, și fantasmele lor din încăpere, Berne a propus lucruri de mult mai mare bun-simţ. A numit chiar și-un al patrulea drive primordial, anume drive-ul social (de recunoaștere). Și a descris, pentru prima oară, o „teorie a jocurilor” într-o cărţulie devenită incredibil de populară în anii ’70. S-a numit „Jocurile pe care le joacă oamenii” (Games People Play), o primă tentativă de-a descrie anatomia „tranzacţiilor paralele”. Tranzacţiile paralele, în nominologia lui Berne, sunt cele ce se petrece în planul transferului, și contratransferului, dintre partenerii la dansul social. Psihanalistul a avansat chiar și o formulă pentru „joc”, echivalentul psiho-dinamic al cadrilului. Mai întâi e o momeală. Apoi o păcăleală, sau o șmecherie. Apoi hocus-pocus, apoi partenerii fac schimb de emoţii, „preiau” din afectul celălalt, pe care-l asimilează și-l mimează, după care se ceartă - își detonează emoţiile în comportament - și, în cele din urmă, fiecare-și satisface nevoia de-a-i fi confirmată o credinţă fundamentală


de viaţă. Obligatoriu negativă. Unde credinţa e de obicei o injoncţiune (un mesaj de interdicţie) parentală: nu crește, nu fii copil, nu gândi, nu simţi, nu trăi tu ca să trăiesc eu etc.

George Simon, în cartea lui de-acum aproape 20 de ani „În haine de oaie - Cum să înţelegi și să faci faţă mai bine manipulatorilor” identifică, la rândul lui, mecanismele prin care manipularea (vezi „șmecheria” din jocul psihologic descris de Berne) are loc: minciună, fie prin comisiune fie prin omisiune, negarea francă a faptelor, raţionalizarea lor („am făcut ce trebuia pentru binele comunităţii etc”), diversiunea (schimbarea temei de conversaţie), intimidare voalată, auto-victimizarea, distrugerea reputaţiei / credibilităţii victimei, seducţia, proiecţia vinei pe ceilalţi, până la simularea crasă: simularea inocenţei, sau a confuziei, sau a justei indignări.

MediciiAi nevoie să înţelegi cele de mai

sus dacă vreodată te va străpunge un gând să te înrolezi în armata dizidenţilor la starea de fapt a sănătăţii în România, așa cum se întâmplă ea în ultimul sfert de secol. Au fost suficient de mulţi predecesori mătrășiţi de aparatul de represiune și diversiune al Statului prin tactici de manipulare, încât - dacă e să ridici mănușa și să duci un război altfel just, și drept, cu capcanagiii Sistemului, să pricepi în substanţă și adevăr că vei duce un conflict complet neconvenţional, o gherilă mediatică de fapt, în care nu doar Statul îţi e adversar, dar și - până departe în poveste - propriii tăi confraţi, subjugaţi de propria lor obedienţă, de spiritul lor montan de turmă și cenzura consensului. Te vei bate cu manipularea de stat prin propria-ţi acţiune de manipulare? Aceasta-i întrebarea. Doar că două rele n-au făcut niciodată un bine. Astfel că, realizezi de la început, că pleci la drum cu acest mare handicap. Sarcina ta e dublă. Pe de-o parte vrei să poziţionezi mesaj corect, transparent, verificabil. Pe de altă parte vei face asta abia după ce-ai destrămat perdeaua de fum pusă strategic de oponentul tău.

Primul adevăr fundamental pe care ai nevoie să-l lămurești în demersul tău e că în România, deși nu doar în România, Statul nu e un jucător echitabil. Statul nu are transparenţa pe care, spre exemplu, mi-o dă mie vinul la ora la care scriu. Nu este un partener onest. Într-o bună măsură

Statul este Maestrul manipulator, al cărui scop primordial e să lase majorităţii iluzia că este îngrijit, ocrotit, și deci mai bine delegă responsabilitatea lucrurilor către El. Diferenţa dintre România, și alte ţări la care ne uităm cu mai mult sau mai puţin jind, e că noi încă buchisim transparenţa decizională, mecanismele de reglare a puterii („checks & balances”) și caracterul constituţional al contractului dintre om, și Stat, care

e cetăţenia. Astfel că primul reflex al Statului când, ca în povestea cu Ţoalele Împăratului, e prins în poziţie nudă, e să recurgă la una dintre variantele de manipulare expuse de Simon. Te vei întreba de ce nu-și asumă, sobru și matur, Administraţia propriile dude și poame? Discuţia e cu siguranţă interesantă și merită nuanţată, dar să propunem pentru scopul momentan răspunsul sec și suficient, pentru că poate. Statul încalcă, deci, o regulă pe care-o cere de la propriii lui cetăţeni, anume egalitate în faţa legii. Unde legea nu e neapărat cea scrisă, în caracterul ei legalist, cât mai degrabă în propria-i substanţă, în caracterul ei moral, acolo unde cuvintele pot ajunge să fie un prisos. E o chestiune de psihologie a statalităţii care-a generat nevoia de mecanisme regulatoare constituţionale, astfel încât „Puterile” consfinţite democratic să nu cuteze la mai mult. Și cu cuţite mai mult sau mai puţin dosite, să stea cuminţei în strană toţi participanţii la viaţa publică.

Actorii Sănătăţii sunt, de două generaţii încoace, Guvernul, și prin el Ministerul Sănătăţii, Ministerul

Administraţiei și Internelor, Ministerul Muncii, Ministerul Educaţiei (cel al Familiei e un orfan pasat din treaptă în treaptă), Casa Naţională de Asigurări de Sănătătate, și mai nou mediul privat. Nu pun la socoteală societatea civilă pentru că, dincolo de tingirile-i zgomotoase, are o contribuţie minusculă de autosuficienţă. Un sfert de veac de exerciţiu parlamentar democratic n-a fost, deocamdată, suficient pentru acești actori să-și înţeleagă graniţele propriului rol, cu atât mai mult cu cât au multe guri de hrănit, și încă mai multe de potolit. Cu bumb și tresă, fiecare e chemat să servească unui interes altfel fabulos în frumuseţea lui: să ocrotească bunăstarea oamenilor. Să le ofere servicii medicale. Să salveze, de fapt, vieţi. Să ofere șansă copiilor când se nasc. Să dea bătrânilor tihnă la capătul vieţii. Să patroneze, suveran, deasupra familiei, mamei și pruncului, omului în necaz, și - când tragi linie - să aibă grijă de boală și bolnav. M-am întrebat, încă dinainte de-a-mi pune pielea pe băţ în ceea ce refuz (încă) să cred că e un exerciţiu de futilitate, de ce nu face Statul toate aceste lucruri fără să fie, periodic, tras de urechi de diverși pundiţi, printre care și eu? Și cred, după niște ani în care-am dus niște lupte, am câștigat niște bătălii, și-am pierdut și câteva războaie cu aparatul de Stat, că oamenii care-l populează suferă de-o profundă formă de miopie, dublată de o variantă exotică de anosognozie.

Orbul găinilor de care vorbesc are de-a face cu caracterul profund politizat al Statului. În orice organizaţie de Stat politizată, interesul cetăţeanului este substituit de interesul partidului. Acest morb infect pe care încă-l drenăm, supurând, prin toţi porii face ca miza funcţiei să nu fie performanţa omului potrivit, la locul potrivit, cât menţinerea unui echilibru fragil în dialectica rece a prezenţei politicului prin fiecare cotlon și-n fiecare coteţ. Astfel că, din nevoia paranoică a Statului de-a controla contingenţele, vei avea oameni coloraţi politic în poziţii sacrificabile, la primul gest critic contre l’etat, în scopul de-a coupa discursul confruntativ pe-o anumită temă. A greșit Ionescu? Ionescu-și dă demisia. Mai și urlă câte-un aplaudac de pe margine în cadenţă de cadril „de-mi-si-a” și zaiafetu-i gata. Nu o singură dată am plecat din dezbateri publice scârbit, conștient fiind că ce-am „obţinut” a fost decapitarea

unui cap al hidrei, și în același timp lucid că altul îi va lua locul, rareori mai bun, cât mai nou și mai proaspăt din eșaloanele secunde, „rezervarium-ul” diverselor partide la guvernământ.

Iar anosognozia ţine de abilitatea acestor organizaţii, vezi partidele, de-a înţelege că nu suferă de impunitate și că, în cele din urmă, sancţiunea lor electorală chiar poate veni din preajma cetăţenilor, nu doar acelora cumpărabili cu zahăr și ulei. Calculul ultimelor decade a fost, esenţialmente, să împarţi - vorba lui Eugen Nicolăescu - doi lei la servicii de patru lei, și cumva asta să funcţioneze. Doar că Statul a promis servicii de patru lei, de fapt a dat de-un leu și-apoi s-a lăudat, modest, că n-avea decât doi lei în punguţa moștenită de la Ion Creangă citire. E o relicvă a tranziţiei, trauma fundamentală a României imediat după 1989, creuzetul din care s-a născut mica șpagă și marea corupţie, dar și fundamentul strategiei de manipulare prin discurs Administrativ la care continuăm să asistăm și astăzi. Cât timp este permis, cât timp nu e antagonizat, cât timp nu i se opun voci raţionale, el continuă într-un perpetuum mobile deșănţat, în care în cele din urmă toată lumea-și fură căciula cu sentimentul că toţi au ceva pus pe cap.

CazulNu mai devreme de săptămâna

trecută am fost în centrul unei dezbateri privind cea mai recentă intervenţie a IGSU în cazul unei femei care a stat peste 35 de ore pe un bloc, după care s-a aruncat în gol. La nici 24 de ore, autorităţile au prezentat un „raport” de intervenţie din care reieșea că nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le-a puţit. În urmă cu aproximativ un an, același IGSU a negat că accidentul de elicopter de pe lacul Siutghiol ar fi avut vreun supravieţuitor. Au pus chiar la cale un „experiment” care să demonstreze că înregistrările făcute cu camere de amatori de pe margine fuseseră „trucate”, anume că nu puteai să auzi strigăte de pe margine de la locul respectiv. George Simon ar fi fost mândru de ei. Când a picat un avion în Apuseni și intervenţia a durat peste şase ore, același IGSU s-a grăbit să observe că nu era treaba lor să rezolve problema localizării GPS într-o zonă între trei relee din două reţele diferite. Dar să nu ne limităm la IGSU aici. Să vorbim de corupţia managerilor din spitalele patriei și felul în care, de-a lungul timpului, au fost raportate nereguli în gestionarea banului public. Același ministru

Nicolăescu, la plecarea din al doilea mandat, a comandat un audit care-a relevat nereguli la aproape 7 din 10 spitale evaluate. Cifra a făcut vâlvă câteva săptămâni și-apoi a dispărut în neantul din care s-a născut. Actualul ministru n-a considerat oportun să rectifice proporţia, încât să avem, după o anumită perioadă, un număr tolerabil de mic / mai mic de centre în ananghie. În privinţa asigurării continuităţii accesului la medicaţie, același minister a trebuit să fie persuadat, a se vedea să fie pus cu nasul în propria-i făptuinţă, în privinţa lipsei cronice de citostatice în sistemul public de sănătate, care condamna practic la moarte niște mii de bolnavi de cancer. De-abia după ce presa a făcut un vacarm infernal pe tema asta absenţa radioterapeuţilor a urcat pe lista de priorităţi a demnitarilor.

CacofoniaToate par exemple alandala, luate

dintr-o memorie selectivă a faptelor așa cum au fost trăite de subsemnatul. Și fără doar și poate că suferă de-o cruntă doză de subiectivism. Dar dacă sunt anapoda este pentru că așa au ajuns să fie introduse în conversaţie. Cacofonia narativă este un atribut al felului în care Statul, de-a lungul

Z o o M Z o o M

Spălarea de creier a început în anii

’50, a continuat în decadele ulterioare

și-a atins un paroxism în anii ’80, când să

fii medic în România era o calamitate și-o

fatalitate. Și-așa a continuat să fie

și după 1990.

n Calculul ultimelor decade a fost, esenţialmente, să împarţi - vorba lui Eugen Nicolăescu - doi lei la servicii de patru lei, şi cumva asta să funcţioneze


Z o o M

anilor, și-a ordonat „strategia pe sănătate”. Ministerul Sănătăţii a reușit performanţa de-a avea mai mulţi miniștri decât ani de funcţionare „în libertate”. Primele semne de minimă coerenţă au început acum doi ani când, după eforturi seculare, Guvernul și-a dat seama că are nevoie de ceva cunoscut practic de toţi medicii, de la vlădică până la opincă, anume protocoale, norme de aplicare, un mai bun control al banului public, o decontare la preţ real al serviciilor șamd. Pe de altă parte, și eram acolo când a avut loc discuţia asta, și-mi asum cu modestie atacul critic la adresa intenţiilor onorabilului minister, Pachetul de Bază în servicii de sănătate, iniţial, includea de toate cam pentru toţi, inclusiv pentru cei ne-asiguraţi. A fost nevoie de câteva dezbateri intense cu ministrul Nicolăescu încât domnia sa, la epocă, să admită că poate-ar trebui să separe grâul de neghină și, celor neasiguraţi, să le ofere, așa cum e și cazul, servicii net mai mici.

Doi ani mai târziu de la introducerea acestor servicii, rămân locuri desfrunzite de vreo logică în funcţionarea Sistemului. Într-o conversaţie recentă cu coordonatorul unei clinici de tratament al adicţiilor

la seropozitivi am avut curiozitatea cu privire la felul în care sunt decontate serviciile în ograda domniilor lor, devreme ce mulţi toxicomani sunt a) boschetari, b) anonimi fără vreun act de identitate, c) oameni fără ocupaţie sau domiciliu stabil. Răspunsul confratelui meu a fost că, prin forţa rigidităţii sistemului, sunt obligaţi să-i ia pe toţi și să-i trateze ca „urgenţe” medicale, pentru că altfel ar însemna să-i lase să moară pe stradă. Majoritatea, dacă nu toţi, nu ajung acolo „în regim de urgenţă”. E doar un alt fals, construit pe falsul propus de Stat ca fiind regulă. Am un calus suficient de bine dezvoltat în privinţa „aberaţiilor” de sistem, încât să nu-mi fi crescut pulsul peste limită în chestiunea asta, cu atât mai mult cu cât cunosc discursul central, instituţional, în toată splendoarea lui. Care cuprinde, obligatoriu, asumarea impunităţii deja menţionate (ca și cum n-ar fi treaba Statului să vegheze la astfel de lucruri?) sau - vorba bunicii mele - formularea dictonului „mâine toate le vom face”.

InsuleleEvident sunt și multe excepţii. În

perindările mele mediatice am întâlnit insule, vezi pâlcuri, de luciditate și

normalitate. Acolo unde generaţia mea a asistat la un autentic exotic, o fugă din Egipt a personalului medical, continuă să reziste, de multe ori la baionetă, oameni pentru care Medicina e o chestiune de sacrificiu, de vocaţie și de devotament. Oameni care nu-și imaginează vreun moment, n-au făcut-o vreodată și nu vor renunţa vreodată la credinţa lor, că rolul medicului e sacru pentru societate. Oameni care înţeleg că, dacă plecăm toţi, înseamnă că am abdicat nu doar de la jurământul nostru profesional, dar și de la tot ce înseamnă bine comunitar, compasiune și interes pentru aproape în lumea în care-am avut până la urmă norocul chior să ne naștem. Am întâlnit oameni care bat ţara în lung și în lat, oameni care n-au viaţă de familie, care n-au nopţi, care n-au suficienţi bani pentru cât își uzează anvelopele de la mașină ca să mai meargă prin câte un cătun să discute cu confraţii lor despre - să zicem - importanţa vaccinării, sau a profilaxiei infecţiilor nozocomiale, oameni care ţin în viaţă asociaţii profesionale, care continuă să opună birocratismului dostoievskian al Administraţiei o dârzenie pe care, de fiecare dată când o întâmpin, mă mișcă până la lacrimi. Această

Z o o M

ciumă bubonică morală în care m-am născut, în care-am crescut și căreia i-am supravieţuit n-a reușit, în toţi acești ani, să anihileze sușa spontană de onestitate și de verticalitate profesională. Suntem atomizaţi, suntem împrăștiaţi unii de alţii cu bună știinţă de malignitatea politicianistă a celor care n-au priceput încă locul lor în lume, dar în singurătatea noastră încă n-am ajuns să disperăm într-atât de mult încât să ne luăm, ireversibil, câmpii.

Astfel că, în faţa manipulării - fie ea prin mass-media, fie ea prin subsolurile ei (vezi comandourile de postaci care creditează fiecare articol vreodată publicat cu comentarii mai mult sau mai puţin vitriolice) - am început să ieșim, ușor - ușor, din cazărmi.

Pentru că, și este fapt, medicina imediat postdecembristă a fost la fel de bezmetic năucă, precum orice altă breaslă profesională. Nu e neapărat culpa Statului că-și perpetuează felul mârșav de-a privi bogăţia gri a unui neam, până la urmă toţi acești oameni au scuza propriului grobianism cultural. Culpa e, de fapt, a noastră, prin pasivitatea pe care am oblăduit-o, prin tăcerea pe care-am consfinţit-o și care ne-a fracturat spinările în toţi acești ani. N-ai cum, sunt conștient de ani de zile, să refaci esenţa morală a unei meserii, oricare a fost ea, după ce-a fost distrusă psihotic de un regim pentru care omul era o verigă de partid, și nu viceversa, fără să ai răbdare, și un discurs consistent, sistematic, nu doar la defensă or ofensă, cât și înspre creșterea conștienţei, și conștiinţei, fiecăruia meseriaș. Deturnarea minţilor medicilor n-a început cu vreun ministru sau slujbaș ministerial, care-a ieșit vreodată să propună că merele sunt portocalii și portocalele verzi. Spălarea de creier a început în anii ’50, a continuat în decadele ulterioare și-a atins un paroxism în anii ’80 când să fii medic în România era o calamitate, și-o fatalitate. Și-așa a continuat să fie și după 1990. Doctorii cu care mă întâlnesc și sunt tributari acelor perioade spun snoave grozave, povești de groază și istorii îngrozitoare despre holocaustul profesional căruia i-au supravieţuit. Drama impardonabilă, și vizavi de care n-ai cum să păstrezi blândeţe, este cea în care noile regimuri, în loc să redea locul social al doctorului, al pedagogului, al judecătorului, al preotului și-au făcut cuib, și-apoi au metastazat, într-o

lume în care tot guvernantu-i fruncea, tot parlamentarul e mai cu moţ, iremplasabil și cumva providenţial. Acest providenţialism cancerigen se regăsește, în 2015, încă în fiecare structură, fie ea de partid, de stat sau de policlinică, unde avanposturile de putere sunt ţinute de oameni pentru care rostul lor e să fie nemuritori în funcţia ce le-a fost dată, și prin asta să perpetueze ad nauseam jocul psihologic care i-a prăsit, din care s-au născut, în care-au crescut profesional, impersonând de fapt profesionistul.

Pare o priveliște apocaliptică, și cititorul va fi bine informat să nu renunţe la speranţă, cât timp oamenii încă mai trăiesc, încă mai gândesc, încă mai luptă, încă mai beneficiază de drepturi și libertăţi.

RezistenţaRidicarea vălului de pe iluzia

omnipotenţei Statului în relaţia cu cetăţeanul, fie el medic, psiholog sau simplu contribuabil se face prin ceea ce Thoreau a numit, în eseul lui din 1849, „disobedienţă civilă”, formulă preluată de-a lungul timpului de oameni ca Gandhi sau Marthin Luther King. Rezistenţa la manipulare trebuie făcută, sistematic, prin trimiterea la argument, îndărătnicia, până la urmă, cu privire la calitatea de adevăr a anumitor lucruri pe care Statul le propune drept adevăruri imuabile. Disobedienţa civilă încă-și face loc în România, după 25 de ani de libertate, într-o formă adeseori dismatură și distrofică. Oameni al căror entuziasm nu e dublat de o structură intelectuală/ profesională/etică suficiente ajung să fie victimele propriului lor avantgardism, în timp ce „mai bătrânii conversaţiei” îndeamnă la o formă de smerenie în discursul public. Ca și cum atitudinea antisistem ar trebui cumva purtată cu mănuși, ca și cum cadrilul nebunilor ar trebui dansat cu eleganţa impotentă a unui octogenar pedant. Refugiaţii ivorii ai controversei remarcă că gesturile vădit combatante ale diverșilor critici din viaţa publică pică în bemolul lozincii și al sloganurilor de tip „aux armes, citoyens!”. E curios că ni se cere, în acest răstimp, să operăm pacientul grav bolnav cu mâinile eventual legate la spate și dacă se poate fără bisturiu sau hemostază. Și, în timp ce anii se succed, ce rămâne în urma lamentaţiilor inutile ale privitorilor la arenă este măsura propriilor inacţiuni, a nihilismului

postcritic care-a cuprins România după prăbușirea comunismului, o stare schizofrenă reziduală, marcată de-un feroce autism social întrerupt doar de isteria declanșată de diverse cazuri sociale, în sprijinul cărora se ridică, din praful contemporaneităţii, voci indignate, trezite la realitate doar de doza șoc de șoc, și mai puţin de intenţia de-a perpetua vreo schimbare durabilă, independent de calitatea ei de-a fi bună, or rea. Am fost ghiftuiţi până la vomă de noţiunea de „schimbare” încât azi, la orice palier de vocabular, răbufnim astenic că nu mai vrem, că destul ne-am schimbat. Or realitatea e că nu ne-am schimbat mai deloc, sau deloc în locurile esenţiale. Trepanul minţii cere durere, or durerea e ce-ar trebui să puncteze decizia unui popor stabil, nu în stare neurotică, reactivă cronic, și care de fapt caută să-și trateze paliativ, și simptomatic, propriile nevralgii.

Manipularea nu există. Ce există e muzica și invitaţia la cadril. Suntem obligaţi de sunetul vremurilor să ne ridicăm de pe scaun. Suntem obligaţi să învăţăm regulile mai bine. Și, când vremea vine, suntem obligaţi să alegem cu grijă partenera de dans pe care-o vom schimba. Iar când viorile tac, în bun tact și cu precumpănire, să ne-așezăm pe alt scaun, preferabil, decât cel de pe care ne-am ridicat. n

Gabriel Diaconu este medic psihiatru, psihotraumatolog. Şi-a făcut formaţia profesională în Grupul McGill de Studii pe Suicid, al Universităţii McGill din Montreal, Canada, şi în centrul CRISE, de cercetări în suicid şi eutanasie, de la UQAM, Montreal. Începând cu 2007 a avut un parteneriat cu Universitatea din Viena privind cercetarea victimelor războiului din Kosovo. În 2012 a fost comisionat de UNICEF să analizeze, împreună cu partenerii, efectul repatrierii forţate a copiilor kosovari din Germania şi Austria. Face parte din secţiunea Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie privind consecinţele torturii şi altor forme de abuz psihologic, ca şi consilier ştiinţific, din 2012. În România, a fost jurnalist înainte să fie medic. A lucrat ca reporter, redactor, şi-apoi şef de secţie, la secţia Externe la Realitatea TV între anii 2001 - 2004. După ce s-a întors în ţară, în 2008, a reînceput să scrie pentru presa din ţară.

Z o o M

n Medicina imediat postdecembristă a fost la fel de bezmetic năucă, precum orice altă breaslă profesională


Z o o MZ o o M Z o o MZ o o M

Împotrivirea la manipulare şi control o avem în gene. E îndeajuns să observi mişcările de evitare ale băiatului când mama vrea să-l convingă să

mănânce cerealele cu lapte. Nici cea mai afectuoasă formă de manipulare nu-l convinge pe băieţel să renunţe la privilegiul de a alege. Undeva pe drum, îndârjirea copilului de a face doar ce pofteşte se va pierde, instituţiile vieţii îl vor mlădia, cu puterea lor de persuasiune.

Cu toţii am exersat tehnicile de rezistenţă ale copilului acum un sfert de secol, când autointitulatul nostru tătuc iubit ne bătea la cap cu mirajul societăţii comuniste multilateral dezvoltate. Ana Blandiana rememorează în „Fals tratat de manipulare”, Humanitas 2013, cât de dureroasă şi neputincioasă era lupta cu „capacitatea şi neruşinarea sistemului de a manipula”. Şi totuşi, spune poeta, în dictatură, pericolele veneau dintr-o singură direcţie „ceea ce simplifica lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanţe, în alb şi negru”. Ulterior, manipulatorii s-au travestit şi diversificat, fapt care complică apărarea.

În lumina libertăţii, oamenii au trecut orbeşte prin manipularea numită terorişti, ulterior prin cea a procesului şi a execuţiei tătucului. Regia se vedea, dar speranţa într-un viitor mai bun a lăsat-o să treacă nesancţionată. Credinţa în democraţie a slăbit vigilenţa şi masele cetăţeneşti au devenit vulnerabile noilor forme de manipulare. Gânditorul american Noam Chomsky, uneori excesiv în teoriile conspiraţioniste, spune că are „sentimentul că cetăţenii societăţilor democratice ar trebui să urmeze un curs de autoapărare intelectuală pentru a se proteja de manipulare şi control şi pentru a construi fundamentul unei democraţii mai pline de sens”. Un astfel de curs de gândire critică, spune Comsky, poate reforma ochiul cetăţenilor pentru a desluşi între realitate şi manipularea ei, oferind instrumente indispensabile gândirii critice.

Dacă e să o luăm cu începutul, să analizăm contextul. Cultura modernă liberală. Românii sunt printre cei mai înfocaţi adepţi ai modernismului liberal. În alte părţi ale lumii se manifestă însă mai mult scepticism.

Cultura modernă liberală este cea mai recentă formă de religie, dar nu şi ultima, afirmă istoricul israelianYuval Noah Harari în cartea sa „A Brief History of Humankind”. Gânditorul evreu destramă mitul sfârşitului istoriei prin triumful societăţii liberale şi întrevede că o schimbare radicală va avea loc în următorii 200 de ani când

democraţia va fi abandonată. Folosind biotehnologia şi ingineria genetică, persoanele bogate, spune profesorul Harari, se vor transforma într-un nou tip de oameni, nemuritori şi divinizaţi de restul lumii, care vor deţine o putere deplină asupra vieţii şi a morţii. Noi, ca români, să păstrăm sacralitatea ideii că liberalismul este forma ultimă şi profund democratică de organizare a lumii şi să trecem în revistă principalele forţe care modelează minţile şi sufletele oamenilor moderni, parcurgând câteva lecturi-cult ale „mişcării de rezistenţă la manipulare”.

PublicitateaSă le acordăm publicitarilor

întâietate, pentru că şi ei păstrează un dram de onestitate. În publicitate, manipularea e în mare măsură „pe faţă”. Ştii că eşti minţit ca să fii determinat să cumperi. Vânzătorii de iluzii ascund însă şi secrete periculoase. Studii neuronale, psihologice, sociologice sunt folosite pentru a prinde în capcană minţile consumatorilor fericiţi şi ajută la construcţia unei lumi în care totul este posibil. Fericirea iluzorie are însă un preţ. „Totul (în industria publicităţii, n.r.) funcţionează astfel încât să cufunde individul într-o stare hipnotică, fals euforică şi disciplinată, unde nu-i rămâne decât să urmeze sirenele consumului”, scrie Francois Brune în „Fericirea ca obligaţie” (Editura Trei). Publicitatea este indispensabilă funcţionării societăţii de consum, pentru că ce societate de consum e aceea în care nu se consumă. Dar cei care refuză depersonalizarea şi standardizarea caută să folosească „dopuri de ceară” când îi ascultă cântecul. Lectura cărţii profesorului Brune la asta foloseşte.

PoliticieniiPoliticienii au în comun cu

publicitarii faptul că vând una, alta. De cele mai multe ori, vise. Franklin Delano Roosevelt, preşedintele american care a inventat serile radiofonice de la gura sobei, prin care a menţinut moralul unei ţări răvăşite de cea mai mare criză a capitalismului, mărturisea de altfel că şi-ar dori să lucreze în publicitate. Churchill, un alt bun mânuitor de vorbe, era un admirator al publicităţii. Cetăţenii statelor democratice nu excelează în exerciţii de admiraţie faţă de conducătorii lor. Post mortem, eventual sunt aceştia recompensaţi cu afecţiune. Chiar şi aşa, în scepticismul alegătorilor, limbajul şi actul politic inundă spaţiul public şi determină comportamente sociale. Profesorul francez Philippe Braud investighează în „Mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice”, Polirom 2008, dimensiunile psihologice ale vieţii politice oferind un ghid de reaşezare a cuvintelor şi acţiunilor politicienilor. Dacă intră în preocupările dumneavoastră să vă dezvrăjiţi de politică, cartea lui Philippe Braud vă oferă un bun îndreptar.

Detectorul de baliverne Lecturi ale mişcării de rezistenţă la manipulare

Caius Chiorean

Prin repetări multiple şi cu ajutorul unei bune cunoaşteri a psihicului persoanelor

vizate, este absolut posibil să dovedim că un pătrat este de fapt un cerc. Căci,

la urma urmelor, ce înseamnă „pătrat” şi

„cerc”? Sunt doar nişte cuvinte. Şi cuvintele

pot fi fasonate în aşa fel încât să nu mai putem recunoaşte ideile pe care le vehiculează”,

Joseph Goebbels, ministru nazist al Informaţiei

şi Propagandei


IntelectualiiIntelectualii sunt, prin definiţie,

oameni care îşi vând vorbele, aşa că atenţie ce cumpăraţi de la ei. Vocea romancierului care te încântă în roman poate foarte bine să te îndrepte greşit atunci când te sfătuieşte, de pildă, cum să votezi. Analizând elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, istoricul Lucian Boia alcătuieşte în „Capcanele istoriei”, Humanitas, 2013, un dosar „încâlcit” al comportamentului public al academicienilor, universitarilor, scriitorilor, jurnaliştilor şi formatorilor de opinie prinşi în vârtejul a trei dictaturi, carlistă, antonesciană şi comunistă. Ce a constatat istoricul român. „Intelectualul e supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar)... În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul”, scrie Boia.

Nevoia de a admira există în foarte mulţi oameni şi susţine rolul social al intelectualului. Însă admiraţia necondiţionată poartă eticheta ignoranţei, după cum spunea un călugăr spaniol. Idealizarea învăţăturilor oamenilor învăţaţi nu te pune neapărat pe calea cea bună. O informaţie mai amplă şi mai diversificată e o călăuză mai sigură.

EliteleNimic mai deprimant decât să

întrevezi rolul pe care noii baroni ai capitalului şi administraţiei îl vor avea în modelarea societăţii noastre de mâine. Contemporani cu maşinaţiunile prin care noile elite s-au instalat în minunata lor lume nouă, în mare parte suntem încă imuni la poveţele acestora. Seducţia puterii va fi însă resimţită mult mai adânc de generaţiile viitoare, care inevitabil vor privi cu respect vorbele potentaţilor zilei. Jeffrey Pfeffer explică neconvenţional în „Puterea”, Polirom 2011, de ce unii reuşesc să obţină puterea, iar alţii nu şi concluzionează că cei buni moştenesc eventual raiul, nu funcţiile. „Din cauza credinţei noastre într-o lume dreaptă devenim

incapabili să facem faţă provocărilor şi competiţiei acerbe caracteristice societăţii în care trăim”, scrie profesorul american. El îi avertizează pe cei dornici să promoveze să nu urmeze orbeşte sfaturile oferite de lideri, pentru că acestea ar putea fi bune, dar cel mai probabil sunt doar în avantajul acestora. „Poveştile de succes

care accentuează comportamentele pozitive ne ajută să credem că lumea este un loc just. De asemenea, vedem ceea ce ne aşteptăm să vedem, le atribuim indivizilor de succes calităţi despre care credem că sunt asociate cu succesul, chiar dacă ele nu există în realitate”, scrie Pfeffer.

Televiziunea„Gândeşte liber” este probabil cel

mai cinic şi mai de succes slogan de televiziune. Efectul său asupra minţii celor care l-au luat de bun se vede la finele unui an în care televiziunea care l-a lansat şi-a schimbat aproape în întregime grila de programe, şi oamenii care le produceau, fără ca asta să se observe în audienţe. S-a dovedit că „Gândeşte liber” înseamnă, de fapt, captivitatea în blocajul mental instituit de respectivul post TV.

Reuşita comercială a unei televiziuni se distribuie între satisfacţia publicitarilor şi depersonalizarea auditoriului. E cunoscută sinceritatea unui director francez de canal TV, care mărturisea că programele sunt astfel concepute încât să păstreze minţile telespectatorilor disponibile să perceapă mesajul publictar al reclamelor. Despre „Efectele televiziunii asupra minţii umane şi despre creşterea copiilor în lumea de azi” scrie Virgiliu Gheorghe în cartea cu titlul de mai sus, apărută la Editura Prodomos în 2008.

Un mijloc extrem de apărare în faţa amorţelii mentale date de televizor este renunţarea la el. Papa Francisc mărturisea recent într-un interviu că nu se uită deloc la televizor, la ocazii rugându-i pe membrii Gărzii Elveţiene să-l ţină la curent cu desfăşurarea meciului în care joacă echipa sa fotbal favorită din Argentina. E de presupus că Sanctitatea Sa, aflată în cea mai înaltă funcţie de manipulare de pe glob, o fi ştiind de ce procedează astfel.

Religia„Religia este opiumul popoarelor”

spuneau acum ceva vreme comuniştii şi, în pofida apariţiei altor opiacee ale modernităţii, stăpâneşte în continuare sufletele foarte multor oameni. Îi şi ucide în număr mare, cele mai multe victime azi fiind cele ale războaielor religioase. În umele cazuri sminteşte. I s-a întâmplat băimăreanului care a vrut să scurtcircuiteze contactul cu divinitatea, dezgropându-l pe cel mai la modă sfânt (încă necanonizat), părintele Arsenie Boca. Atât cât poate fi recomandat să fim rezonabili în relaţia cu Dumnezeu, excesele religioase pot fi temperate de ceea ce s-ar putea numi „credinţa blândă”, o alăturare de termeni care aminteşte de celebrul slogan al lui Francois Mitterand, „forţa liniştită”.

Z o o MZ o o M Z o o MZ o o M

PseudoştiinţaŞarlataniile au sedus dintotdeauna

şi o fac şi în epoca în care ştiinţa domină lumea ca niciodată în trecut. Ştiinţa este însă un domeniu străin publicului larg şi asta poate explica abundenţa de credinţe pseudo-ştiinţifice care se propagă în prezent. În domeniul sănătăţii, în care vorbim de viaţă şi moarte, proliferarea pseudoştiinţelor pune în pericol chiar şi câştigurile obţinute de medicină până în prezent. Isteria antivaccin întreţinută de oameni din afara domeniului riscă să readucă la viaţă boli grave eradicate acum. Ben Goldacre, un medic englez care a abolvit la Oxford şi este editorialistul unei rubrici foarte populare a cotidianului The Guardian, a publicat un volum tradus şi în româneşte care n-ar trebui să lipsească din biblioteca celor care vor să-şi educe discernământul în tratamentul convenţional şi alternativ al bolilor. Unul dintre mesajele cărţii lui Goldacre este că şmecheriile industriei suplimentelor alimentare sunt aidoma cu cele ale industriei farmaceutice, cu deosebirea că medicamentele au totuşi girul unor comisii de omologare. „Fabricanţii

acestor produse (vitamine, n.r.) vând ideea că sănătatea corporală poate fi obţinută prin folosirea unor pomezi scumpe , mai degrabă decât prin exerciţiile fizice de modă veche şi prin consumul de legume”, scrie medicul britanic. Citiţi „Pseudoştiinţa”, Editura Trei, 2012, şi pe lângă faptul că o să vă prăpădiţi de râs, o să aruncaţi la gunoi toată aşa-zisa mâncare sănătoasă, pe care cheltuiţi o grămadă de bani.

Autoritatea„Napoleon: «Giuseppe, ce să facem

cu acest soldat? Tot ce povesteşte el este ridicol.»

Giussepe: «Excelenţă, faceţi-l general: tot ceea ce va spune va fi cât se poate de înţelept»”. Ce vrea să spună această butadă, redată de Norman Baillargeon în „Mic curs de autoapărare intelectuală”, Paralela 45, 2011, este că aura de autoritate împrumută şi afirmaţiilor respectivilor o aură de respectabilitate. Baillargeon îndeamnă la păstrarea „cel puţin a unei mici doze de scepticism”, chiar şi atunci când este rezonabil să avem încredere în opinia experţilor. El indică celebrul studiu a lui Milgram, care arată puterea pe care o are supunerea

faţă de autoritate în a-i face pe oameni să acţioneze iraţional şi crud. „Trebuie să gândim înainte de a asculta de alţii, să ne întrebăm dacă ceea ce ni se cere este justificat, chiar dacă cererea vine din partea unei autorităţi de prestigiu”, concluzionează Baillargeon.

Mass-mediaMicul curs de autoapărare al lui

Norman Baillargeon menţionează inclusiv 31 de strategii pentru a menţine o atitudine critică faţă de mass-media. Modul cum mass-media tipărite şi electronice manipulează sau servesc propagandistic idei şi persoane diferă de la ţară la ţară, dar fenomenul este universal. Luaţi-vă timp şi lecturaţi încântătorul volum al profesorului american. Veţi afla şi despre cum înşală limbajul, simţurile, propria experienţă, abuzul de statistică, propaganda de stat. La final vi se va cere să fiţi circumspecţi şi faţă de autorii unor mici cursuri de autoapărare intelectuală. Privilegiaţi gândirea liberă pentru că, citându-l pe Poincare, a te îndoi de tot sau a crede tot sunt două soluţii la fel de comode care ne scutesc, atât una, cât şi cealaltă, de a mai gândi. n

Patru oameni vizitează Australia pentru prima dată.

Călătorind cu trenul, zăresc profilul unei oi negre care paşte.

Primul om trage concluzia că oile

australiene sunt negre. Al doilea susţine că tot

ceea ce poate spune el este că anumite oi

autraliene sunt negre. Concluzia celui de al treilea este că în

Australia cel puţin o oaie este neagră! Iar al

patrulea, un sceptic, conchide: în Australia, există cel puţin o oaie

şi cel puţin una din laturile

ei este neagră!”, Raymond Chevalier,

despre cum este de greu să judecăm în conformitate

cu datele evidente

n Să nu te laşi niciodată folosit de nimeni. Îndemnul de odinioară al lui Erasmus din Rotterdam pare depăşit, gustul momentului privilegiind acţiunile colective de protest


Lavinia Betea

Istorie şi memorie

a M i N t i r i P E N t r U V i i t o r

Din zilele atât de bogate în evenimente şi întâmplări ale ultimei săptămâni din decembrie 1989, a intrat în memoria colectivă

şi amintirea primului interviu ,,liber” acordat de Victor Rebengiuc televiziunii. Apreciatul actor a citit, mai întâi, „Doina” lui Eminescu, poezie interzisă o lungă perioadă a epocii. Apoi a elogiat armata încredinţându-i pe telespectatori de victoria ei asupra teroriştilor. A încheiat, într-o sublimă retorică şi cu recuzita unui sul de hârtie igienică: aceia care-au rostit anumite ,,nume proprii” să-şi şteargă gura.

Acesta şi alte comportamente publice din acele zile istorice au fost semnele resemnificării memoriei colective.

Înapoi în timp… „Lumea are două istorii: istoria

evenimentelor sale - aceasta este gravată în bronz şi istoria gândurilor sale - de aceasta nimeni nu pare să se îngrijească”, avertiza istoricul francez George Duhamel. Într-adevăr, evenimentele ultimei conflagraţii mondiale sunt marcate în compendii istorice şi manuale şcolare, prin muzee, monumente, plăci comemorative. Ştim, cu precizie, când, unde şi cu consecinţe s-au purtat bătăliile, conţinuturile înţelegerilor dintre beligeranţi, precum şi datele privind instituirea de noi regimuri politice în centrul şi estul Europei. S-a gravat în ,,bronz” şi bogata istorie a violenţei şi constrângerilor practicate în aceste ţări în vederea transferului de instituţii şi practici comuniste. Avem însă puţine şi fluctuante repere ale ,,reformării” gândirii sociale şi

memoriei colective din comunităţile sovietizate.

În marele experiment de instaurare şi acceptare a ,,dictaturii proletare”, condiţiile reuşitei pot fi încadrate în categoria ,,marilor manipulări” identificate de R. J. Lifton (1969) astfel: controlul comunicaţiilor de masă; manipularea „mistică” (înţelegând prin aceasta, în primul rând, cultul personalităţii liderului); cerinţa de „puritate” a indivizilor; cultul confesiunii, respectiv ideologiei (practicat în corelaţie cu „cerinţa de puritate” şi realizat prin criticile şi autocriticile de partid); prezentarea ideologiei ca o „ştiinţă sacră”; remodelarea limbajului; situarea doctrinei mai presus de orice interes personal; delimitarea socială în spirit maniheist.

După cum demonstrează celebra experienţă a lui Milgram despre obedienţă, supunerea e condiţionată de ,,complicii” experimentatorului: experimentul survine unei înţelegeri între aceştia şi iniţiator. Subiecţii nu cunosc planul prestabilit şi de aceea acţionează exclusiv sub efectul falşilor stimuli care-i influenţează în scopul voit.

Tot astfel, subiecţii tabloului primilor ani postbelici nu cunosc manipulările serviciilor speciale sovietice. Un document intitulat „Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică”, datat 1947, s-a descoperit în arhivele poloneze. Conţinuturile sale s-au aplicat, cu siguranţă, şi în România. În paranteză fie spus, puţină vreme după intrarea trupelor sovietice în ţară, lui Emil Bodnăraş i s-a încredinţat ,,legătura” dintre conducerea partidului şi Serviciul Special de Informaţii (SSI).

Se înţelege că liderii comunişti eliberaţi de curând din închisori şi lagăre ori proaspăt reveniţi din Uniunea Sovietică se aflau sub comanda directă a Kremlinului. De altfel, până la conferinţa din octombrie 1945, organizaţia a purtat încă numele de Partidul Comunist din România, primit la înfiinţare (1921), ca secţie a Cominternului. În ce-l priveşte pe Bodnăraş, avea o biografie de excepţie printre comuniştii români. Ofiţerul artilerist dezertase în februarie 1932 în Uniunea Sovietică. Pregătit la ,,şcoala de spioni”, cum spunea el însuşi, a fost trimis, în misiune, în 1935, în România. N-a apucat s-o îndeplinească, deoarece a fost recunoscut de către un fost camarad de arme, în tren, şi denunţat. În timpul executării pedepsei la Doftana şi Caransebeş, s-a apropiat de nucleul ,,ceferiştilor” de la Griviţa. A devenit comunist în închisoare dar s-a eliberat, în toamna lui 1942, cu cetăţenie sovietică. Acesta era omul de legătură între SSI, PCdR şi NKVD. Şi el un nod nevăzut al invizibilei reţele. Căci responsabilitatea aceasta a lui Bodnăraş n-o cunoşteau decât vârfurile partidului.

Din chiar momentul intrării Armatei Roşii în România, serviciile speciale sovietice dispuneau deja de propria lor armată. Alcătuită, în primul rând, din membrii fondatori ai PCdR, comuniştii care petrecuseră stagii şi/sau războiul în URSS şi tot mai numeroşii racolaţi prin structurile sovietice militare şi ale Comisiei Aliate de Control. Până-n vara lui 1948, când s-a înfiinţat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, SSI epurat şi manevrat prin Bodnăraş a contribuit activ la manipulările patentate la Moscova.

AMINTIRI PENTRUVIITOR



Manevre invizibile de sovietizare

Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică dezvăluie programul demolării structurii societăţilor tradiţionale şi de plantare a pilonilor ,,vieţii noi”, cum i se spunea dictaturii proletare în epocă.

Vom reproduce în cele ce urmează câteva dintre acestea. În primul rând, pe cele care deschid calea puterii partidului unic şi formării armatei activiştilor săi:

„Trebuie realizată, în mod accelerat, unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor care aparţin serviciilor noastre secrete.

Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale (…).

Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie să fie cooptaţi, iar în cazurile în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhice superioare (...).

În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre

speciale, fără ştirea organelor administrative locale (…).

Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nicio problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor (…).

Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în URSS, n.n.) sau au luptat alături de noi în timpul războiului”.

Evenimentele primilor cinci ani din istoria postbelică a partidului comunist demonstrează că şi pe teritoriul românesc s-au împlinit sarcinile mai sus citate. Mărturii ale contemporanilor ne demonstrează că regizorii din umbră erau cel mult bănuiţi. Bunăoară, generalul Constantin Sănătescu nota în jurnalul său, la 9 octombrie 1944, cu referire

la mişcările politice următoarele: ,,Am ajuns la convingerea că totul este condus de ruşi, spre deosebire de Maniu care încă mai crede că ruşii nu se amestecă în treburile interne”. Preliminarii ale distrugerii proprietăţii şi culturii tradiţionale

Alte directive prefigurează desfiinţarea marii proprietăţi private, considerată de ideologia comunistă drept bază a relaţiilor de producţie bazate pe exploatarea omului de către om. Urmând etapele bolşevizării din Rusia, în 1946, ţăranii români au fost împroprietăriţi cu părţi din marile moşii confiscate. La fel se întâmplase în 1918, când Lenin, prin faimosul decret asupra pământului, deposedase boierii de pământ, animale şi utilaje agricole. Acestea n-au rămas prea mult în posesia noilor proprietari, deoarece populaţia rurală a fost obligată să predea mari cote agricole statului şi apoi, la colectivizare. Prin metode aparte s-au adus la faliment şi micile ateliere meşteşugăreşti. Iată ordinele adresate, în 1947, pentru amorsarea terenului şi evitarea de tulburări sociale în Centrul şi Estul Europei:

„Se vor exercita presiuni asupra serviciilor public, în sensul că acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului; actele


vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.

Politica faţă de mica proprietate ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată face asigurarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import (…).

În oraşele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

Întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi depăşit, care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat”.

Memoria colectivă este proprie oricărei societăţi, manifestându-se

prin acumularea, păstrarea şi transmiterea valorilor intelectuale şi spirituale generaţiilor viitoare. Prezentul şi viitorul societăţii decurg din esenţa şi caracteristicile trecutului păstrate în ea. Astfel că atenţia celor care voiau să controleze viitorul apropiat s-a concentrat asupra instituţiilor şi personalităţilor culturale şi religioase, indicându-se următoarele:

„Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată, încât să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi al ceremoniilor de înmormântare.

Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care

dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă (…).

Trebuie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sporti, care să sărbătorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi să popularizeze lupta pentru socialism”.

Resemnificări ale memoriei colective

Clasicii psihologiei au tratat memoria ca o funcţie fundamentală a individului. În logica funcţionării spiritului, percepţiile şi reacţiile conservate sunt baza cunoaşterii personale, a obiectelor întâlnite, a evenimentelor trăite, a atitudinilor adoptate etc.

Maurice Halbwachs a demonstrat în lucrările sale „Cadrele sociale ale memoriei” (1925) şi „Memoria colectivă” (1950) că amintirea individuală se sprijină pe cadrele memoriei colective. Iar memoria colectivă, la rându-i, recompune, în fiecare epocă a istoriei, o imagine a trecutului în acord cu curentele dominante ale comunităţii. Societatea impune aşadar o selecţie

n Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică dezvăluie programul demolării structurii societăţilor tradiţionale şi de plantare a pilonilor ,,vieţii noi”, cum i se spunea dictaturii proletare în epocă

n Lui Emil Bodnăraş i s-a încredinţat ,,legătura” dintre conducerea partidului şi Serviciul Special de Informaţii (SSI). Aici, lângă Gheorghe Dej

89 SINTEZA # 17, iunie 201588 SINTEZA # 17, iunie 2015


şi o resemnificare a evenimentelor. Cu atât mai mult o societate unde funcţionează cenzura, iar propaganda creează un continuu ,,dublet” al trecutului, prezentului şi viitorului.

De altfel, după constatarea ostracizatului Troţki despre falsificarea istoriei revoluţiei bolşevice, „munca la istoria partidului are propria sa istorie politică”. Odată cu apariţia „Cursului scurt de istorie a PC(b)” al URSS (1938), sub semnătura lui Stalin, s-au instituit noi cadre ale memoriei sociale pentru anul 1917, războiul civil şi sovietizare. Simultan, în „groapa memoriei” au fost aruncate evenimentele şi personajele indezirabile. În condiţiile cenzurii. această rescriere a istoriei a funcţionat ca operaţie de spălare a creierului mulţimilor. Înşişi membrii PCdR s-au iniţiat în trecutul comunist prin intermediul acestei lucrări care circula în celulele de partid şi-n închisori copiată pe foiţe de ţigară. Imediat după 23 august 1944, o primă tranşă a „Cursului scurt…” s-a editat în 735.000 de exemplare, performanţă fără precedent a tipăriturilor româneşti.

Până la Congresul XX al PCUS (1956), „Cursul…” a fost cartea de căpătâi în lagărul socialist. În schemele ei s-a falsificat şi istoria naţională a statelor comunizate. În România, în 1947, a apărut manualul de „Istoria României”, coordonat de

Mihai Roller, de profesie subinginer dar ridicat, în regim de urgenţă, la demnitatea de academician. Pe cât de elogiată a fost lucrarea aceasta la apariţie, pe-atât de criticată a devenit peste doar un deceniu. Condamnarea cultului personalităţii şi crimelor lui Stalin au fost noile cadre de resemnificare a istoriei şi implicit a memoriei colective din ţările comuniste europene.

În ,,cadrele” istoriografiei comuniste s-au operat însă şi resemnificările ulterioare. Principiului ,,partinităţii”, bunăoară, a impus rescrierea istoriei naţionale în concordanţă cu directivele partidului. În esenţă, istoria românilor a fost înfăţişată ca o cronică sângeroasă a conflictelor dintre „exploataţi” şi „exploatatori”, majoritatea etnică şi minorităţile naţionale fiind înfrăţite pe baricadele luptei de clasă etc. Dar şi în etapa naţional-comunismului, algoritmii de redactare au fost uniformi. Cadrele istoriei albanezilor, spre exemplu, sunt similare celor româneşti. Antichitatea aparţine ilirilor, strămoşii poporului albanez. Ca şi daco-geţii, aceştia ar fi fiinţat ca o puternică şi civilizată comunitate, opunând o serioasă rezistenţă cuceririi romane. Epoca medievală e dominată de Gjergi Kastrioti, zis Skanderbeg. Revoltându-se, în 1443, contra turcilor a reuşit să adune în

cetatea Kruje marea parte a seniorilor albanezi în ideea independenţei naţionale. Similar, istoriografia românească accentuează alianţele şi războaiele Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei împotriva expansiunii otomane. A treia etapă o domină renaşterea (rilindja) de la finele secolului al XIX-lea, cu punctul de vârf al proclamaţiei de independenţă din 1912. Aspiraţiile claselor exploatate din spaţiul românesc sunt încununate de independenţa din 1877 şi formarea statului naţional unitar în 1918. Şi în sfârşit, cea de-a patra etapă marcată de evenimentele „marii lupte antifascistă de eliberare naţională” (aprilie 1939-noiembrie 1944), când poporul albanez condus de partidul comunist, i-a alungat pe italieni şi germani. Simetric, în România începe o nouă istorie cu „revoluţia naţională antifascistă şi antiimperialistă”, denumirea propagandistică a loviturii de palat de la 23 august 1944. După scheme şi stereotipuri comune s-au compus şi difuzat reprezentările lui Enver Hodja şi Nicolae Ceauşescu. Ca şi resemnificările memoriei lor după căderea regimurilor comuniste. n

Lavinia Betea, doctor în psihologie socială, istoric şi jurnalist. Este redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală“.

n Emil Bodnăraş împreună cu Ceauşescu

IN BRIEF



MERIDIAN | “I lend refugees strategy. On negotiable price”

Tens of thousands of immigrants arrive annually on the European shores, mainly in Greece and in Italy, most of them coming from North

Africa. The name of the island Lampedusa is already a synonym with the word “tragedy”, and the Mediterranean Sea has become one of “despair”,

as the Secretary-General of the United Nations, Ban Ki-Moon, has asserted. The experts signal that the situation in the Mediterranean Sea must be evaluated in a larger context. There are over 50 million persons displaced worldwide, and the crisis induced by the flow of the refugees who try to come to Europe might turn into a global one. An analysis of the efforts carried by the international institutions, but also examples of right practices in this sphere.

104

111MERIDIAN | David Cameron and the Brexit specter

The unexpected victory achieved by the Conservative party at the parliamentary elections in Great Britain, held in May, had the effect of increasing the anxiety

among the community leaders who waited for the first moves of David Cameron regarding the renegotiation of the relationship between Great Britain and the European Union. During the election campaign for the recent

elections, the spearhead of the prime minister’s platform was the promise to renegotiate Great Britain’s position in the European Union and to organize a referendum regarding the affiliation of the United Kingdom to the Community block. The scenarios regarding Great Britain’s exit from the EU vary from the continuing of its engagement in the European exchanges, as it is the case of Switzerland, to a scenario which involves losing all of the commercial advantages related to the affiliation to the Community block.


122

WAR TIMES | Afganistan. A new beginning

After more than 13 years of war in Afghanistan, the longest and the most complicated mission ever car-ried by NATO comes to an end. 2014 is the moment

when has been decided the retreat of The International Security Assistance Force (ISAF) and the post-NATO perspectives places the state on the road towards stability and peace. The perspective of the complete retreat of the NATO’s armed forces has drawn India, Russia and

China into discussions concerning the support given to Afghanistan as these Asian powers have the capacity to offer financing and also weapons to improve the strategic situation of the Afghan security forces. For this reason, starting from the premise regarding the dependency of the afghan system towards the eternal military forces and towards international financing, the analysts show that the challenges for the afghan authorities will gravitate around three domains which define the international coordinates: politics, security and economics. A detailed analysis about the situation in Afghanistan.

MERIDIAN | The economic forces of the Southeast Asia

The phrase “economic tiger” has initially designated the economic success registered by the small states in Asia, in time being borrowed by other regions

(“The Celtic Tiger”, referring to Ireland in the years 1995-2000 or “The Baltic Tiger”- for each of the Baltic countries, between years 2000-2007). Asia Pacific became in the last two and a half decades the region where more

and more successful stories have been staged, following the example of the economic growth based on export. Between the ‘60s-‘90s, besides China, smaller economies were following this pattern- Hong Kong, Singapore, South Korea and Taiwan- so-called “The Four Asian Tigers”. Strongly coming from behind were the so-called “baby tigers” from Southeastern Asia, Thailand, Malaysia, Philippines and Indonesia (members of the economic and political organization ASEAN, alongside Myanmar, Cambodia, Laos, Singapore, Vietnam and Brunei).

128


INTERVIEW | Corina Creţu

Corina Creţu, the European Commissioner for Regional Policy: "my ambition is to help the less

developed regions and to be amongst the best European commissioners".

INTELLIGENT BUSINESS INTERVIEW | “Romania is neither a loud voice on the European scene, nor a minuscule one”

The economist Daniel Dăianu, former finance minister, now a member in the Council of Administration at the National Bank of Romania, considers that before leaning over backwards to

enter the euro zone, Romania should concern oneself about the things which are to be found out there.

136BRIEF | The New old Bucharest

Bucharest has the shape of an ameba, it expands on one side and it gets narrow on the other, so that almost every time you find it different. It is

loved and hated, simultaneously, but a thing is certain: this city, where each is for himself, does not let you impassible. SINTEZA magazine made a radiography of the Capital to rediscover the chances of recovering the authenticity of a metropolis with big aspirations and many imitations.

INTELLIGENT BUSINESS | Business at a high degree

A corporate group named Electro Sistem residing in Baia Mare had reached in 2013 a record turnover of 30 million euros. However, the owners of the

business take pride in something else: last year they’ve succeeded to place the name of the company, for the first time, on their electrical equipment which they’ve exported it, for about a decade, all over Europe.

142

168150


ARTS DIALOGUE | About the languor of modernity, the re-politicized art and the change of paradigm

This year’s edition of the most important international event dedicated to contemporary art is considered by the media a tough and politicized one. In the Romanian pavilion are

being displayed the works of the most acclaimed Romanian painter, Adrian Ghenie, with the exhibition Darwin's Room, one of the most praised Romanian participation in the last years.

ARTS | Memories from the dark: medical photography

„The inside of the body is a hidden world, an enclosed one. The thought of entering makes our mind capable to project images related to death, to

carnage. It is impenetrable”. These words are joining Cristina Bobe’s photographs in the first exhibition which brings forward a genre of photography very less known in Romania: the medical photography.

198

210

ARTS | Watch and Don’t Question!

Just as Lenin, Goebbels or Roosevelt, it is a known fact that Romanian political leaders have also shared the enthusiasm towards

film as vehicle for propagandistic discourse. In its subtext, manipulation has often taken on a presence, sometimes in atypical forms such as the incidental or positive one.

HERITAGE | Romania in The UNESCO World Heritage

In theory, Romania stands good regarding the number of cultural monuments on the list of UNESCO World Heritage, with 31 monuments, but, even so, the UNESCO monuments are less known.

For this reason, SINTEZA magazine, starting with this issue, has created a rubric where from now on we will present each of those cultural Romanian monuments standing on that prestigious list. The first stop is at the hidden Dacian Citadel at Piatra Rosie (in Hunedoara County).

217

224


POINT ZERO | The others’ truth

The social media should have initiated an era of digital democracy. Except that, certain people didn’t miss the opportunity to transform them in subtle

instruments of manipulation. As any other instrument, the social media can also be used to wash-out the right democratic practices. A close perspective upon social media and on manipulation.

POINT ZERO INTERVIEW | "Most certainly in the next 20-30 we will not get bored", Remus Osan, expert in bio-physics

„The inside of the body is a hidden world, an enclosed one. The thought of entering makes our mind capable to project images related to death, to carnage. It is impenetrable”.

These words are joining Cristina Bobe’s photographs in the first exhibition which brings forward a genre of photography very less known in Romania: the medical photography.

156

163

SPORT LIFE | The Swiss talent

After Martina Hingis and Roger Federer, another player form the Canton’s Country makes his way into the history.

His name is Stan Wawrinka and he has just won his second Grand Slam title of his career at Roland Garros 2015.

SPORT LIFE | The Marathon – the race where at the end of it you will meet another you

The marathon as a test of endurance may be a redemptive solution for most of us. Many runners train themselves to get through a 42 kilometers race, but few of them return in the next

season for a second race. The effort seems so major that it is quite difficult to decide to try out for the second time that kind of race.

234

239


TRAVEL | Madeira, the happiness in the guise of an island

In Portuguese language the word `madeira` means wood. In the year 1418, the Portuguese sailors Goncalves Zarco and Tristao Vaz Teixeira, working for prince Henry the

Sailor (the one who made himself “responsible” for the early development of the Portuguese naval sector, of the mari-time commerce with Africa and the island in Atlantic), have shipwrecked, because of a horrible storm, on a little unknown

242

Vasile Dâncu

The Tyranny of Television

E d i t o r i a l

When over the last two decades you’ve talked in front of your students about television and its social influence it isn’t easy to stop and write a short text which would

comprise everything that you’ve discovered, that you’ve read, and what the subjects of your field research have told you explicitly or implicitly. The way you choose your arguments will be influenced right on the spot and it may have a high degree of hazard.

Television is an altarFollowing the act of sleeping, watching television

is the second activity also preferred by the Romanian people, aside from the ones who work eight hours a day, in which case sleeping is their third activity. The screen fills the central place in the domestic space, but it already follows us everywhere, invading public spaces (squares, means of transportation, airports, railway stations, shops etc.). Social time organizes itself around the TV and family rituals take place also around the TV. We aren’t aware of the tyranny (a sweet one?) not even when we answer the sociologists’ questions that the TV, not the refrigerator, not the cupboard or the computer is the object we couldn’t live without in case it would suffer some damage (30% of the Romanians (1)). Without the TV, we enter into an actual withdrawal as 23% of the Romanians admit that they couldn’t live not even a single day without television. A Romanian who lives beyond the age of 80 has the chance to spend over ten years of his life in front of the TV.

The television is watching us!The television is not an open window to the world,

as we’ve been taught by its operators and ideologists. It empties us from our own Self, it liberates us form

the pressure and the palpitation of our Ego, and while we watch, we liberate ourselves from our thoughts, from our individuality. The great message of television is the television, it becomes an ideal in itself, independent from what we watch, and it is a drug which calls for permanent ingestion and which keeps us in perplexity. The real becomes more real than the real itself, it creates a hyper-objectivity, one without referees from the outside, but an objectivity which grows from the invasion of our subjectivity. It gives us the impression of participation, of living, but it creates a generalized confusion, a confusion where the news get mingled with movies or political debates and all of it with our life, a life in which we are the audience, but we consider ourselves actors. The magic of the screen is a one-way communication. Humans who are conditioned by the television, act in life as they act towards the characters they see on the screen. The TV means suppressed life. (2)

Television is a riverWe daily swim in the river of images, because

television scatters a continuous flow of images. Edmund Husserl (3) once said that any video flow (as any musical piece) is a temporal object. I am not myself anymore when I watch television, my conscience is diluted on the flow of images: I become what I watch! Hence television’s capacity to empty the mind: while I’m watching TV, my conscience becomes that of the successive moments which unroll on the screen. (4) Same as a Jordan River, swimming in the water of the image washes us from all of our existence, and it also comes into discussion the brainwashing. In the ‘60s, Herbert Krugman explained that in case of brainwashing, when the brain is deprived of sensorial perception, it accelerates and it goes off the rails. In front of a television, we choose a channel, we laugh, we cry. The viewer’s brain enters in an

island and named it Santo Porto, as a sign of gratitude that it came in their way and saved them form death. A year later, under their command, an organized expedi-tion had discovered near Porto Santo another island, a larger one, abounding in trees, which received the name Madeira. We invite you in Madeira to discover a fantastic world, which combines the colored elegance, with not nearly exhilarated exotism, the beauty of nature with people’s fondness, the permanent taste of the passion fruit with the passion for life.


E d i t o r i a lE d i t o r i a l

(1) Romanians perceptions regarding manipulation, carried out by the Romanian Institute for Evaluation and Strategy (IRES), in 9-11 of June, 2015, on a representative sample of 820 adult individuals from Romania. Margin of error ±3,5%(2) Cedric Biagini, Divertir pour dominer. La culture de masse contre les peuples. Offensive, Cassez vos ecrans, la spectacularisation du monde, Éditions L'Échappée, 2010, p. 41, apud. Jean-Jacques Wunenburger, L’homme a l’âge de la télévision, PUF, 2000(3) Edmund Husserl, Leçons pour une phénoménologie de la conscience intime du temps, PUF, 1964

(4) Idem(5) Michael Desmurget, TV LOBOTOMIE, La vérité scientifique sur les effets de la télévision, Max Milo Editions, Paris, 2011, p. 50(6) Ibidem, p. 92(7) Marshall Mc Luhan, Pour comprendre les médias, 1986(8) Jean Baudrillard, The perfect crime, London: Verso, 1995(9) George Gerbner; Larry Gross; Michael Morgan; Nancy Signorelli, Living with Television: The Dynamics of the Cultivation Process în Jennings Bryant, Dolf Zillman (dirs publ.), Perspectives on Media Effects, New Jersey, Lawrence Erlbaum Assoc., Inc., 198Gb(10) Neil Weinstein, Unrealistic

optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 39, 1980, p. 806-820Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 5, 1982, p. 441-460Leo Barille, Television and attitudes about crime în R. Surette, Justice and the Media, Springfield, C. Thomas, 1984Bernard Stiegler, La technique et le temps, Ed. Galilée, 2001Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998Jean-Jacques Wunenburger, L’homme a l’âge de la télévision, PUF, 2000Peter Watkins, La face cachée de la lune, Homnisphere, 2007

almost hypnotic receptive state. The presentation of the programs is named today by some experts as being monoform to the central language, used by the television to present its message, a torrent of images and sounds, with uptight staging, a composite structure where the elements are being assembled without apparent sutures, it seems coherent, but it is of maximal fragmentation and ambiguity of sense. There are several monoform variants: the main one, the dominant one, is the narrative, unilinear, traditional and classical structure of soap operas, of police television dramas and more than 98% of the films which derive from the structure used during the newscast; the one which we find in televised games and talk shows. The flow seems coherent, but everything happens at high speed, the montage creates effects of shock and the idea is not giving the audience the chance to reflect.

The lord of the ringsTelevision masters time, space, geography

and history. A transnational study carried out by UNESCO shows that more than 99% of the American households have at least one television. A similar figure is present in France and in Romania. Even Africa, which is a disadvantaged continent has an entering rate of 85%. Jo Groebel underlines that the TV screen has become a major factor in socialization and rules children’s life in urban and rural regions worldwide. (5)

Television has colonized our domestic space and has taken over our agendas. TV channels are now capable to follow us everywhere through our portable computers, mobile phones and through other specific terminals. Television, unrestrained by time and space, is a perspective which should intoxicate the brain sellers. The drama, definitely, is similar to the toughest drugs: the more we suffer the attack of its flavors, the more we get our life used with its anesthetic presence and it becomes difficult to extract our mind from its power. (6)

Video-cracyThe world ruled through images is not only a

dystopia, the television is already The Big Brother. After television accomplished the tele-revolution in 1989, a long time people addressed to television instead addressing to the state or to parties in order to bring optimizations to their daily life. Today, when the justice process is being followed step by step in what the media calls more and more often a tele-justice, people still don’t see an earthly justice, with real people, but an unearthly one, kind of unreal, descended directly from the TV. The ones who own the information and who are broadcasting it on television have a great power and they are able, through images and words, to send messages and therefore to control the world. The newscast is a good example for the insecure limit between influence and manipulation. Firstly it has the tendency to underline the emotional and to occult the rational, by dramatizing for example, each detail of the damages happened throughout catastrophes, even if they are insignificant.

If we read over the work of M. McLuhan we will notice that many of those who use television with political purposes, they are able to do it even by enforcing a deafening silence towards the important problems of the day: “In spite of the official absence of censorship, the major networks are enforcing a silence which lets them in total silence in front of the important daily debates”. (7) The society of generalized communication presents itself as a world where the communication is not between real people, but between the images of the people which have been created with special purposes: the building of these images creates a social activity which has the purpose to shape an image which has the power to convince and manipulate. By producing stereotypes, television severely forges people’s encounter in social space. Bourdieu explains how television, which animates the journalism world, has profoundly altered the functioning of our universe, different from art, literature, and philosophy and even from justice and politics.

Information is manipulated by television, is immediately broadcasted on large scale, monopolized and reduced to what is shown on the screen and its power stays in what Jacques Ellus calls as being creative and deformative power of information: television does not convey any information, the information is the one which conveys television. But Jean Baudrillard is the doctor who lays the finger on the wound: the TV is, through its presence, the control itself. Television has reached its goal, it lobotomized most of this world’s population because this instrument has spread with the speed of light in very few years and now it affects almost the entire surface of the Earth. The French philosopher is right: “in the 20th century we’ve witnessed the perfect robbery: the reality was stolen”. (8)

Jean Leon de Beauvois reminds us some of the manipulative methods used by television: by means of stimulus, which we tend to ignore, but which are processed by our cognitive apparatus. The conscience and the psychic of one person usually aren’t the exclusive result of the socializing process which has at the bottom a pre-existent theoretical structure, such as language, education, information, but they are the result of everything that combines the collective subconscious from semantical, etymological, epistemological and semiotic stimuli, in which case television has the most persuasive message among all means of mass communication.

The force of the small screen becomes greater as it rests on the credibility offered by the image (everything that man saw on television with his own eyes is considered trustworthy). Only some of the operations of manipulation: manipulation through image, through filming, through montage, through off commentary, through pagination, through omission, through media rumors, through censorship, through the practice “hiding by showing”, through charisma, through journalists, through non-verbal means of communication.

The talk-show is not an arena for democracy. Manipulation of the public in a talk-show, debate, documentary, investigation for the purpose of

favoring one of the sides involved may take place by granting the right to talk most of the time to the representatives of one of the sides, giving them the right to intervene with longer arguments and offering them a larger space to express, underlining their positive actions and minimizing the benefic acts of the adverse side etc.

The host’s interventions are often compelling because he sets the topic of the debate, he offers the right to talk, and he gives the guests different attention which may be noticed through non-verbal elements of communication (tonality: respectful, depreciative, polite or irritated tone etc.). Studies carried out by sociologist have demonstrated that very often, the host, self-proclaimed as the audience‘spokesman asks questions only to satisfy his own curiosity or his own interests, most of the issues in question being uninteresting for most of the viewers. The structure of the TV set is another level where manipulation can take place as concerns the television productions. The way in which the group of guests is formed influences in a subliminal way the perception in the eyes of the viewers, the absence of one representative of some of the sides invited on the set constitutes an essential part in the perception of the viewer. The structure of the TV set should, theoretically, offer the image of a democratic equilibrium between sides. Ultimately, the scenario which forms the basis of the debate may be settled before the recording (in which case the quality of the discussion may suffer, or may be restricted by the hardness of the script). However, neither the other option is kept out from risks; if the host lays-out his script, on the whole, following the preparatory discussions with presumptive participants, and that way leaving enough room for improvisation and free verbalization during the show, the discussion may divert in a dangerous way.

Television cultivates fear and violence (9)

Globally, it has been proved that there are three major effects of the audiovisual contents: desensitization - the viewer learns progressively to tolerate the more and more marked levels of violence; the big bad world syndrome – the viewer gradually imprints the confidence that the outside world is hostile and dangerous; aggression – the viewer acts more violent and aggressive. Certainly, not only television is responsible for all the violence which characterizes our society, but the perception of uncertainty and distrust is mostly caused by the mediation of the social reality achieved through the small screen.

The optimistic unsatisfied ones (10) whom we’ve discovered in our surveys reveal a curiosity: people sense that things are going in a bad direction in Romania, but they are optimistic with regard to the future as if a miracle is about to happen like in happy ending movies. Nothing rational sustains this optimism, maybe only a magical belief in Hollywood movies where the hero saves the day at the end. However, the theories show also the backward process where television is also an agent of social control and public order. Television cultivates mistrust, fear for action in case of protests, mostly among women, old people or minorities, but in regard with other categories too. Shaping social perceptions and ritualizing violence, the television also has an ideological function: it preserves the status-quo and the relations of power, keeping up the sense of the hierarchy and potentiating the effects of domination.

Even if it was associated with revolutions, television does not offer liberty. But it has the potential to shape slaves, alienated and anomic people. n

Bibliographic references


„Închiriez strategie refugiaţi. Preţ negociabil.”

MERIDIAN

Ştefan Pop


Pe 18 aprilie 2015, o navă cu refugiaţi care se îndrepta spre Italia s-a răsturnat în Marea Mediterană, în largul coastelor Libiei. Bilanţul:

aproximativ 900 de morţi, 28 de persoane salvate. Potrivit Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, a fost cel mai grav eveniment de acest fel înregistrat în regiune.

La mai puţin de 48 de ore de la tragedie, în cadrul unei reuniuni organizate la Luxemburg, miniştrii de externe şi de interne din cadrul Uniunii Europene au căzut de acord asupra unui plan în 10 puncte pentru identificarea unor direcţii de acţiune coerente.

Planul a fost dezbătut la 23 aprilie, la summitul de urgenţă al şefilor de stat şi de guvern convocat de preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, pentru găsirea de măsuri de gestionare a crizelor generate de refugiaţii care încearcă să ajungă pe teritoriul european prin Marea Mediterană.

În căutarea unor soluţiiObiectivul principal al

planului în 10 puncte, susţinut de diplomaţia europeană ar fi asigurarea unei împărţiri echitabile

a responsabilităţilor statelor membre în derularea operaţiunilor de salvare, dar şi de relocare a migranţilor. Combaterea traficului de persoane, amprentarea tuturor migranţilor şi asigurarea de asistenţă pentru Grecia şi Italia pentru procesarea cererilor de azil sunt alte elemente-cheie ale proiectului.

Pe 23 aprilie, „capul de afiş” decizional al summitului de urgenţă a fost că Europa va tripla bugetul Operaţiunii Triton (până la 120 de milioane de euro, în intervalul 2015-2016), lansată în 2014 sub coordonarea Frontex şi în cadrul căreia sunt efectuate misiuni de patrulare în Marea Mediterană. Triton a înlocuit forţele navale italiene din cadrul Operaţiunii Mare Nostrum, proiect finalizat în noiembrie 2014, care a beneficiat de un buget de trei ori mai mic decât Triton şi prin care au fost salvate 100.000 de vieţi.

O altă concluzie a fost că ar fi necesar un nou program prin care migranţii ilegali din statele membre aflate în prima linie, precum Malta, Grecia şi Italia, să fie trimişi în ţările de origine.

Şeful Executivului comunitar, Jean-Claude Juncker, a fost dezamăgit de rezultatele reuniunii, pentru

că sperase să obţină de la oficialii europeni susţinere pentru propria propunere politică privind imigraţia legală.

De altfel, de la preluarea mandatului, Jean Claude Juncker şi-a stabilit printre priorităţi imigraţia, pentru care a propus un plan în cinci paşi: implementarea Sistemului European Comun de Azil (adoptat în iunie 2013); accelerarea asistenţei furnizate prin Oficiul European de Sprijin pentru Azil (EASO); consolidarea cooperării cu terţe state, în special cu cele din nordul Africii; determinare politică susţinută pentru imigraţia legală; securizarea graniţelor Europei.

Pe 29 aprilie, într-o şedinţă în plenul Parlamentului European, Jean-Claude Juncker şi-a exprimat explicit dezamăgirea: a apreciat promptitudinea reacţiei Consiliului European, dar a catalogat-o insuficientă şi „inferioară nivelului de ambiţie pe care liderii europeni ar fi trebuit să îl arate“. A recomandat, în schimb, ca toate ţările membre ale UE să îşi asume cote obligatorii de refugiaţi şi să sporească semnificativ ajutorul pentru dezvoltare destinat statelor de unde provin imigranţii, subliniind nevoia mobilizării unei

M E r i d i a NM E r i d i a N

„voinţe colective” pentru o repartizare geografică solidară a refugiaţilor.

În rezoluţia adoptată la finalul respectivei şedinţe, europarlamentarii au solicitat Uniunii să depună toate eforturile pentru a preveni pierderea de vieţi omeneşti, propunând: extinderea mandatului Triton, care să cuprindă şi operaţiuni de căutare şi salvare la nivel UE; un număr obligatoriu pentru repartizarea între toate statele UE a solicitanţilor de azil; contribuţii sporite pentru bugetele şi operaţiunile Frontex şi ale EASO, astfel încât să se asigure acestor agenţii resursele umane şi tehnice necesare îndeplinirii responsabilităţilor; cooperare mai bună cu statele terţe; măsuri mai dure împotriva reţelelor de trafic.

„Toate-s vechi...”„Gestionarea situaţiei solicitanţilor

de azil ar necesita din partea Uniunii Europene consolidarea capacităţii de a oferi protecţie temporară şi, posibil, de a reconsidera modul în care funcţionează sistemul de acordare de azil. Este de ajutor faptul că Uniunea se îndreaptă către o abordare comună privind securitatea la frontiere. Însă dacă Europa se lasă copleşită de criza pe termen scurt, poate periclita o oportunitate pe termen lung. Utilizând

acest moment în mod strategic, UE are şansa de a-şi reconfigura relaţiile cu sudul Mediteranei pentru a promova dezvoltare şi creştere ce pot servi şi intereselor Europei”.

Opiniile de mai sus au fost formulate cu patru ani înainte de tragedia care a mobilizat blocul comunitar, aflat de multă vreme

în căutarea unei strategii viabile în domeniul migraţiei. Cel care le-a exprimat, Peter Sutherland, reprezentant special al Irlandei pentru migraţie internaţională la ONU şi procuror general al Irlandei, s-a dovedit mai puţin optimist ulterior reuniunii din 23 aprilie, remarcând că ţările membre ale UE sunt mai preocupate de stoparea reţelelor de trafic de persoane decât de salvarea

vieţilor refugiaţilor. Cel mai probabil, adoptarea unui

plan de acţiune coerent va constitui un proiect pe termen lung, mai ales că interesele divergente ale ţărilor membre par să nu indice deocamdată un teren comun de lucru.

Conform legilor UE, pentru procesare, solicitanţii de azil trebuie să rămână în ţările în care au intrat, însă sistemul nu este infailibil, astfel încât Germania, de exemplu, a ajuns una dintre ţările care se confruntă cu cel mai mare număr de azilanţi din lumea industrializată.

Cele mai ferme apeluri în vederea luării de măsuri au fost lansate de Italia. La rândul ei, Grecia solicită înfiinţarea de centre de găzduire în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, pentru procesarea cererilor refugiaţilor înainte ca aceştia să ajungă pe teritoriul european şi insistă pentru crearea unei forţe internaţionale care să patruleze în Marea Mediterană. După ce autorităţile de la Atena au dispus ridicarea unui gard de sârmă ghimpată la graniţa cu Turcia, 90% din afluxul de migranţi a fost redirecţionat către estul Mării Egee. Potrivit presei, condiţiile din centrele de primire existente în Grecia sunt atât de grele, încât un tribunal european a decis

Opriţi ambarcaţiunile cu refugiaţi şi veţi

scăpa de probleme”, Tony Abbott,

premierul Australiei

n Grecia solicită înfiinţarea de centre de găzduire în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, pentru procesarea cererilor refugiaţilor înainte ca aceştia să ajungă pe teritoriul european


M E r i d i a N

că solicitanţii de azil nu pot fi trimişi înapoi în ţările de origine. O situaţie similară se înregistrează şi în Bulgaria, unde organizaţiile ce militează pentru drepturile omului acuză numeroase abuzuri.

Modelul australian„Opriţi bărcile” a fost unul dintre

cele mai populare sloganuri din campania electorală pentru alegerile federale din Australia din 2013, cu care coaliţia de centru-dreapta a câştigat voturile majorităţii, iar liderului ei, Tony Abbott, şi-a asigurat mandatul de premier.

„Opriţi ambarcaţiunile cu refugiaţi şi veţi scăpa de probleme”. După tragedia din 18 aprilie, acesta a fost mesajul pe care premierul australian l-a adresat Uniunii Europene, îndemnând blocul comunitar să urmeze exemplul lui în ceea ce priveşte politicile pentru refugiaţi. Un model, de altfel, contestat de ONU, dar şi de organizaţiile nonguvernamentale, dar de care Canberra nu s-a dezis deocamdată.

Imediat după învestirea Cabinetului său, Tony Abbott a introdus „Operaţiunea Graniţe Suverane”, condusă de Australian

Defense Force (ADF), pentru a opri accesul pe cale maritimă al solicitanţilor de azil pe teritoriul ţării. În baza acestei strategii, ambarcaţiunile la bordul cărora se află refugiaţi sunt interceptate pe mare, la o distanţă considerabilă de ţărmurile australiene, şi obligate să întoarcă. În iulie 2014, un astfel de eveniment a provocat ample dezbateri: Garda de Coastă a oprit o navă la bordul căreia se aflau aproximativ 40 de cetăţeni din Sri Lanka, care au fost obligaţi să se întoarcă în ţara de origine. Solicitările de azil au fost procesate prin videoconferinţă

M E r i d i a N

În timp ce Europa se luptă pentru a stopa un potop de migranţi din Africa și Orientul Mijlociu, Israelul a început să-și înăsprească poziţia faţă de refugiaţi,

spunându-le africanilor nedoriţi în ţară că trebuie să plece sau să se confrunte cu o perioadă nedeterminată de închisoare. Autorităţile israeliene au trimis scrisori primilor dintre cei 45.000 de refugiaţi din Eritreea și Sudan, informându-i că au 30 de zile pentru a accepta o ofertă de 3.500 de dolari în numerar și un bilet dus spre casă sau spre o altă ţară din Africa. Dacă refugiaţii nu acceptă oferta, sunt

ameninţaţi cu încarcerarea la închisoarea Saharonim”,The Washington Post

n Israelul îi trimite acasă pe emigranţii din Africa


(„procesare offshore”, cum este numită de Guvernul de la Canberra) şi au fost respinse de autorităţi, refugiaţii fiind predaţi forţelor navale din statul de origine.

În cazul în care nu sunt trimişi imediat înapoi, refugiaţii nu rămân pe teritoriul Federaţiei, ci în tabere special amenajate în Insula Crăciunului, Nauru sau Papua Noua Guinee, unde aşteaptă ca solicitările să le fie procesate. Dacă obţin aprobarea autorităţilor, azilanţii rămân în aceste teritorii. În 2014, Australia a încheiat un acord cu Cambodgia pentru preluarea refugiaţilor, angajându-se să acopere costurile de relocare şi să furnizeze acestui stat 35 de milioane de dolari, pe o perioadă de patru ani.

Măsurile Guvernului de la Canberra au fost contestate de organizaţiile ce militează pentru drepturile omului, care au acuzat tratamentuil inuman aplicat solicitanţilor de azil, precum şi încălcarea convenţiilor internaţionale privind refugiaţii, fiind în deplină neconcordanţă cu standardele Agenţiei pentru Refugiaţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Criticile au fost şi mai dure în ceea ce priveşte înţelegerea cu statul cambodgian, considerat a nu fi tocmai un „reper” din punctul de vedere al respectării drepturilor omului şi combaterii

corupţiei sau traficului de persoane. În replică, autorităţile australiene

au catalogat politica privind imigraţia drept un succes, precizând, prin ministrul pentru Imigraţie şi Protecţia Frontierelor că, după 17 luni de la implementarea ei, nicio ambarcaţiune cu refugiaţi nu a atins ţărmurile Australiei şi nici nu s-a înregistrat vreun deces. Deocamdată, modelul australian nu pare agreat nici de oficialii europeni, cancelarul german, Angela Merkel, subliniind, premergător reuniunii de urgenţă din 23 aprilie, că „simpla blocare a migranţilor nu constituie o soluţie”. Potrivit experţilor, strategia Australiei poate fi considerată în deplină neconcordanţă cu prevederile Convenţiei europene pentru drepturile omului.

„Cargourile morţii” Zeci de mii de imigranţi ajung

anual pe coastele Europei, în special în Grecia şi Italia, majoritatea provenind in nordul Africii. Numele insulei Lampedusa este deja sinonim cu „tragedia”, iar Marea Mediterană a devenit una a „disperării”, după cum s-a exprimat secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon.

Un număr semnificativ de refugiaţi provine şi din Africa de Vest, din ţări precum Gambia, Senegal sau Mali.

Dintre cele 9 milioane de persoane dislocate în urma conflictului din Siria, 3 milioane sunt refugiaţi, iar cei mai mulţi s-au îndreptat spre Turcia, Liban, Iordania, ultimele două ţări închizându-şi însă graniţele în 2014. Acesta este motivul pentru care, în ultimele luni, tot mai mulţi sirieni au încercat să traverseze Mediterana, victime sigure ale traficanţilor.

Potrivit statisticilor ONU, în 2014, conflictele din Siria şi Irak şi instabilitatea din Afganistan şi ţările africane au făcut ca numărul persoanelor în căutare de azil să crească îngrijorător. Aproximativ 218.000 persoane au traversat Marea Mediterană către Europa, iar 3.500 şi-au pierdut viaţa în astfel de tentative. De la începutul anului 2015, 35.000 de migranţi au sosit pe teritoriul european din nordul Africii, iar 1.600 au murit. Numai în intervalul 10-17 aprilie, au fost salvaţi 13.500 de oameni. Suma plătită pentru o viaţă variază între 1.500 şi 4.000 de dolari.

Experţii avertizează însă că situaţia din Marea Mediterană trebuie evaluată într-un context mai amplu. Există peste 50 de milioane de persoane dislocate la nivel global, iar criza determinată de afluxul de refugiaţi care încearcă să ajungă în Europa s-ar putea transforma într-una globală. n

Potrivit statisticilor ONU, în 2014, conflictele din Siria şi Irak şi instabilitatea din Afganistan şi ţările africane au făcut ca numărul persoanelor în căutare de azil să crească îngrijorător. Aproximativ 218.000 de persoane au traversat Marea Mediterană către Europa, iar 3.500 şi-au pierdut viaţa în astfel de tentative. De la începutul anului 2015, 35.000 de migranţi au sosit pe teritoriul european din nordul Africii, iar 1.600 au murit. Numai în intervalul 10-17 aprilie, au fost salvaţi 13.500 de oameni. Suma plătită pentru o viaţă variază între 1.500 şi 4.000 de dolari.

218.000

35.0003.500

1.600

20152014

10-17 aprilie 2015

13.500 oameni - 1.500-4.000

de dolari / viaţă

M E r i d i a N

David Cameron şi spectrul Brexit Mihai Drăghici


Victoria surprinzătoare obţinută de conservatori în alegerile parlamentare din Marea Britanie, din luna mai, a avut ca

efect creşterea anxietăţii în rândul liderilor comunitari, care au aşteptat primele mutări ale premierului David Cameron în renegocierea relaţiei Marea Britanie - Uniunea Europeană.

Pe lângă o campanie diplomatică în forţă în capitale europene şi la Bruxelles, executivul de la Londra a confirmat, pe 27 mai, că intenţionează să îşi ţină promisiunea faţă de electorat: în discursul susţinut în plenul forului legislativ, Regina Elisabeta a II-a a anunţat proiectul de lege privind organizarea, până în 2017, a unui referendum privind apartenenţa la Uniunea Europeană.

Potrivit regulilor, documentul trebuie depus în Camera Comunelor şi, în situaţia în care trece de Camera Lorzilor, ar putea intra în vigoare până la finalul acestui an.

Victorie fără drept de apelÎn urma scrutinului din 7 mai

2015, Partidul Conservator, condus de premierul în exerciţiu, şi-a asigurat majoritatea în Camera Comunelor, cu 331 de mandate din totalul de 650, ceea

ce înseamnă 24 de locuri în plus faţă de scrutinul din 2010. David Cameron a primit astfel undă verde pentru formarea unui nou Cabinet, fără a avea nevoie de parteneri de coaliţie.

Rezultatul a produs o mare dezamăgire Partidului Laburist, de centru-stânga, creditat în sondajele premergătoare votului cu şanse foarte apropiate de cele ale conservatorilor. I-au revenit, însă, 232 de mandate, mai puţin cu 26 faţă de 2010. În faţa susţinătorilor săi din circumscripţia Doncaster (nordul Angliei), unde a fost reales parlamentar, liderul laburist Ed Miliband şi-a exprimat regretul pentru rezultatul scrutinului, în special pentru cel din Scoţia, unde ascensiunea naţionaliştilor a

fost covârşitoare. Partidul Naţional Scoţian/ SNP, pro-independenţă, a devenit a treia mare formaţiune politică din Camera Comunelor, câştigând 56 de locuri (faţă de numai şase mandate la alegerile din 2010) din cele 59 ce revin scoţienilor.

Au fost întrecute şi cele mai pesimiste aşteptări ale Partidului Liberal Democrat, centrist, fost partener de coaliţie al conservatorilor, a cărui reprezentare în Camera Comunelor s-a redus la opt parlamentari, din 56. Nick Clegg, vicepremier în exerciţiu în guvernul de la Londra, s-a văzut nevoit să-şi dea demisia din fruntea partidului. Acesta şi-a salvat, la limită, postul de parlamentar, obţinând 22.215 de voturi.

Prizonierul promisiunilor Încă dinainte de a ocupa funcţia

de premier, David Cameron şi-a făcut un obicei din a lansa promisiuni electoratului în materie de gestionare a relaţiilor cu Bruxellesul.

În 2007, când Executivul european a propus un document care să înlocuiască Tratatul Constituţional European (ce avea să devină Tratatul de la Lisabona), David Cameron se angaja să organizeze un referendum asupra oricărui document rezultat din

Liderii europeni vor trebui să reia

în discuţie, cu mult mai multă atenţie, concesiile pe care

Marea Britanie speră să le primească din

partea Uniunii.

M E r i d i a N

procesul Lisabona, dacă va accede în fruntea Cabinetului de la Londra.

În contextul ratificării Tratatului de ţările membre ale UE, inclusiv de către Marea Britanie (2008), politicianul a admis că nu îşi mai poate respecta angajamentul. A promis, însă, din nou că, dacă va fi ales premier, va avea grijă ca niciun transfer substanţial de atribuţii să nu aibă loc fără aprobarea poporului britanic.

În mai 2010, în forul legislativ britanic intra o generaţie de conservatori eurosceptici, iar David Cameron ocupa în sfârşit funcţia mult dorită. Un an şi jumătate mai târziu, o petiţie în care se solicita un referendum privind apartenenţa la UE, semnată de 100.000 de persoane, era înaintată biroului premierului, iar peste 100 de parlamentari conservatori se întâlneau pentru a dezbate perspectivele de reconfigurare a relaţiei cu blocul comunitar, pe fondul crizei ce izbucnise în Zona Euro.

O moţiune privind organizarea unui referendum, înaintată în octombrie 2011, este respinsă în Camera Comunelor. Într-un discurs din ianuarie 2013, David Cameron a anunţat că, în cazul în care va câştiga următoarele alegeri, tabăra

conservatoare va căuta să renegocieze relaţia Marii Britanii cu UE şi să ofere poporului, în 2017, „alegerea simplă” între integrare şi desprindere de Uniune.

Şi în campania electorală pentru recentele alegeri, vârful de lance al platformei premierului l-a constituit promisiunea de a renegocia poziţia Marii Britanii în Uniunea Europeană şi de a organiza un referendum privind apartenenţa Regatului Unit la blocul comunitar.

În aceste condiţii, după „nu-ul” scoţian privind desprinderea de Regat, din septembrie 2014, şi după victoria în scrutinul legislativ, David Cameron a prins aripi: s-a folosit de summitul de la Riga dedicat Parteneriatului Estic pentru a lansa o ofensivă de şarm şi a iniţia discuţii cu ceilalţi lideri europeni în ceea ce priveşte reformarea Uniunii Europene; i-a spus preşedintelui Comisiei Europene că Londra are nevoie de un nou acord privind Europa; a pornit o ofensivă diplomatică în cancelarii europene (Danemarca, Olanda, Germania, Franţa, Polonia), pentru a-şi convinge omologii să susţină planul său privind reformarea blocului comunitar.

„Ofensiva” lui David Cameron se va contura şi mai clar la Consiliul European din 25-26 iunie.

Ce vrea Londra Liderii europeni vor trebui să reia

în discuţie, cu mult mai multă atenţie, concesiile pe care Marea Britanie speră să le primească din partea Uniunii, teme ce vor fi cu siguranţă incluse în strategia pe care noul guvern intenţionează să o adopte pentru organizarea referendumului.

Publicul britanic, în special votanţii lui David Cameron, este însă conştient de importanţa crucială pe care o are chestiunea în cauză pentru viitorul ţării. Iar tăcerea prelungită a premierului nu este o strategie tocmai fericită.

Majoritatea opiniilor exprimate de britanici în sondajele recente a fost favorabilă apartenenţei la forul comunitar, fiind remarcată însă absenţa unor argumente deplin cristalizate.

Trenarea temei poate să fie interpretată, aşa cum a făcut-o, de exemplu, think-tank-ul britanic Centre for European Reform, drept dovadă a unei conduite nesigure în raport cu solicitările ce vor fi adresate UE, dar şi a intenţiei de evitare a inflamării unor tensiuni din interiorul Partidului Conservator, divizat în privinţa apartenenţei la UE.

M E r i d i a N

n Partidul Conservator, condus de premierul în exerciţiu, şi-a asigurat majoritatea în Camera Comunelor, cu 331 de mandate din totalul de 650 n Liderii europeni vor trebui să reia în discuţie, cu mult mai multă atenţie, concesiile pe care Marea Britanie speră să le primească din partea Uniunii


Şansele ca, la solicitarea Marii Britanii, tratatele europene să sufere modificări care să fie ratificate de toate statele membre într-un interval de timp convenabil - în cazul în care aceste modificări ar putea surveni vreodată - sunt reduse. De aceea, este de preferat ca revendicările lui David Cameron să se încadreze în limitele documentelor în vigoare. În caz contrar, acesta ar putea obţine, cel mult, promisiunea unor ajustări minore, care să fie operate la un anumit moment din viitor.

Guvernul nou instalat se aşteaptă ca negocierile să conducă la adoptarea unui protocol cu valoare juridică, care să îi cuprindă solicitările: înlăturarea barierelor comerciale privind piaţa unică europeană; reducerea bugetului comunitar şi concentrarea resurselor pe creştere şi locuri de muncă; control naţional asupra apărării (cu prezervarea rolului NATO); cooperare a parlamentelor naţionale în blocarea legilor UE - în 2009, forurile legislative au câştigat dreptul de a insista pe lângă Comisia Europeană să revizuiască legislaţia; deşi nu a fost încă exercitat acest drept, procedurile ar putea fi modificate pentru simplificarea aplicării; conservarea rolului Marii Britanii drept centru

financiar global; renunţarea la conceptul de ever closer union - intens vehiculat în zona continentală a Europei pentru a descrie nivelul tot mai ridicat de integrare a Zonei Euro, ce numără deja 19 state.

Cea mai sensibilă dintre cererile Londrei se referă însă la restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor europeni, care intenţionează să lucreze în alte state ale Uniunii. David Cameron speră să obţină cel puţin acordul cu privire la restrângerea asistenţei sociale acordate imigranţilor ce provin din statele UE. Premierul susţine că schimbarea regulilor pentru beneficiile sociale este o cerinţă absolută în orice renegociere şi intenţionează să oblige imigranţii UE să aştepte câţiva ani înainte de a accede la beneficii sociale în Regat şi

să câştige dreptul de a deporta după şase luni şomerii care nu şi-au găsit încă de lucru.

Premierul britanic va trebui să acorde o atenţie deosebită modului cum vor fi percepute, în plan intern, desfăşurarea şi rezultatele tratativelor cu UE, având în vedere că, în contrapartidă la opinia publică ostilă imigraţiei, are de-a face cu orientarea pro-europeană a Partidului Naţional Scoţian (SNP) şi celui Liberal Democrat, mai pregnantă decât a oricărui alt actor politic important din Marea Britanie.

SNP nu este deloc încântat de organizarea referendumului şi, mai presus de orice, este deranjat de ideea că o majoritate constituită în Anglia ar putea scoate Scoţia din UE împotriva voinţei sale.

În altă ordine de idei, Eurasia Group, platformă globală cu competenţe în managementul riscurilor din sfera politicului, şi-a exprimat scepticismul cu privire la capacitatea lui David Cameron de a obţine concesii din partea UE, pe care să le poată prezenta drept un triumf al cauzei sale în faţa facţiunii eurosceptice din propriul partid. Acestea vor depinde, în mare măsură, susţine Grupul, de dinamica

Marea Britanie joacă un rol central în asigurarea unei

„agende eficiente” a UE, crede preşedintelui Consiliului European,

Donald Tusk.

M E r i d i a N

n Cea mai sensibilă dintre cererile Londrei se referă însă la restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor europeni, care intenţionează să lucreze în alte state ale Uniunii


„Închiriez strategie refugiaţi. Preţ negociabil.”

MERIDIAN

Ştefan Pop


Pe 18 aprilie 2015, o navă cu refugiaţi care se îndrepta spre Italia s-a răsturnat în Marea Mediterană, în largul coastelor Libiei. Bilanţul:

aproximativ 900 de morţi, 28 de persoane salvate. Potrivit Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, a fost cel mai grav eveniment de acest fel înregistrat în regiune.

La mai puţin de 48 de ore de la tragedie, în cadrul unei reuniuni organizate la Luxemburg, miniştrii de externe şi de interne din cadrul Uniunii Europene au căzut de acord asupra unui plan în 10 puncte pentru identificarea unor direcţii de acţiune coerente.

Planul a fost dezbătut la 23 aprilie, la summitul de urgenţă al şefilor de stat şi de guvern convocat de preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, pentru găsirea de măsuri de gestionare a crizelor generate de refugiaţii care încearcă să ajungă pe teritoriul european prin Marea Mediterană.

În căutarea unor soluţiiObiectivul principal al

planului în 10 puncte, susţinut de diplomaţia europeană ar fi asigurarea unei împărţiri echitabile

a responsabilităţilor statelor membre în derularea operaţiunilor de salvare, dar şi de relocare a migranţilor. Combaterea traficului de persoane, amprentarea tuturor migranţilor şi asigurarea de asistenţă pentru Grecia şi Italia pentru procesarea cererilor de azil sunt alte elemente-cheie ale proiectului.

Pe 23 aprilie, „capul de afiş” decizional al summitului de urgenţă a fost că Europa va tripla bugetul Operaţiunii Triton (până la 120 de milioane de euro, în intervalul 2015-2016), lansată în 2014 sub coordonarea Frontex şi în cadrul căreia sunt efectuate misiuni de patrulare în Marea Mediterană. Triton a înlocuit forţele navale italiene din cadrul Operaţiunii Mare Nostrum, proiect finalizat în noiembrie 2014, care a beneficiat de un buget de trei ori mai mic decât Triton şi prin care au fost salvate 100.000 de vieţi.

O altă concluzie a fost că ar fi necesar un nou program prin care migranţii ilegali din statele membre aflate în prima linie, precum Malta, Grecia şi Italia, să fie trimişi în ţările de origine.

Şeful Executivului comunitar, Jean-Claude Juncker, a fost dezamăgit de rezultatele reuniunii, pentru

că sperase să obţină de la oficialii europeni susţinere pentru propria propunere politică privind imigraţia legală.

De altfel, de la preluarea mandatului, Jean Claude Juncker şi-a stabilit printre priorităţi imigraţia, pentru care a propus un plan în cinci paşi: implementarea Sistemului European Comun de Azil (adoptat în iunie 2013); accelerarea asistenţei furnizate prin Oficiul European de Sprijin pentru Azil (EASO); consolidarea cooperării cu terţe state, în special cu cele din nordul Africii; determinare politică susţinută pentru imigraţia legală; securizarea graniţelor Europei.

Pe 29 aprilie, într-o şedinţă în plenul Parlamentului European, Jean-Claude Juncker şi-a exprimat explicit dezamăgirea: a apreciat promptitudinea reacţiei Consiliului European, dar a catalogat-o insuficientă şi „inferioară nivelului de ambiţie pe care liderii europeni ar fi trebuit să îl arate“. A recomandat, în schimb, ca toate ţările membre ale UE să îşi asume cote obligatorii de refugiaţi şi să sporească semnificativ ajutorul pentru dezvoltare destinat statelor de unde provin imigranţii, subliniind nevoia mobilizării unei

M E R I D I A NM E R I D I A N

„voinţe colective” pentru o repartizare geografică solidară a refugiaţilor.

În rezoluţia adoptată la finalul respectivei şedinţe, europarlamentarii au solicitat Uniunii să depună toate eforturile pentru a preveni pierderea de vieţi omeneşti, propunând: extinderea mandatului Triton, care să cuprindă şi operaţiuni de căutare şi salvare la nivel UE; un număr obligatoriu pentru repartizarea între toate statele UE a solicitanţilor de azil; contribuţii sporite pentru bugetele şi operaţiunile Frontex şi ale EASO, astfel încât să se asigure acestor agenţii resursele umane şi tehnice necesare îndeplinirii responsabilităţilor; cooperare mai bună cu statele terţe; măsuri mai dure împotriva reţelelor de trafic.

„Toate-s vechi...”„Gestionarea situaţiei solicitanţilor

de azil ar necesita din partea Uniunii Europene consolidarea capacităţii de a oferi protecţie temporară şi, posibil, de a reconsidera modul în care funcţionează sistemul de acordare de azil. Este de ajutor faptul că Uniunea se îndreaptă către o abordare comună privind securitatea la frontiere. Însă dacă Europa se lasă copleşită de criza pe termen scurt, poate periclita o oportunitate pe termen lung. Utilizând

acest moment în mod strategic, UE are şansa de a-şi reconfigura relaţiile cu sudul Mediteranei pentru a promova dezvoltare şi creştere ce pot servi şi intereselor Europei”.

Opiniile de mai sus au fost formulate cu patru ani înainte de tragedia care a mobilizat blocul comunitar, aflat de multă vreme

în căutarea unei strategii viabile în domeniul migraţiei. Cel care le-a exprimat, Peter Sutherland, reprezentant special al Irlandei pentru migraţie internaţională la ONU şi procuror general al Irlandei, s-a dovedit mai puţin optimist ulterior reuniunii din 23 aprilie, remarcând că ţările membre ale UE sunt mai preocupate de stoparea reţelelor de trafic de persoane decât de salvarea

vieţilor refugiaţilor. Cel mai probabil, adoptarea unui

plan de acţiune coerent va constitui un proiect pe termen lung, mai ales că interesele divergente ale ţărilor membre par să nu indice deocamdată un teren comun de lucru.

Conform legilor UE, pentru procesare, solicitanţii de azil trebuie să rămână în ţările în care au intrat, însă sistemul nu este infailibil, astfel încât Germania, de exemplu, a ajuns una dintre ţările care se confruntă cu cel mai mare număr de azilanţi din lumea industrializată.

Cele mai ferme apeluri în vederea luării de măsuri au fost lansate de Italia. La rândul ei, Grecia solicită înfiinţarea de centre de găzduire în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, pentru procesarea cererilor refugiaţilor înainte ca aceştia să ajungă pe teritoriul european şi insistă pentru crearea unei forţe internaţionale care să patruleze în Marea Mediterană. După ce autorităţile de la Atena au dispus ridicarea unui gard de sârmă ghimpată la graniţa cu Turcia, 90% din afluxul de migranţi a fost redirecţionat către estul Mării Egee. Potrivit presei, condiţiile din centrele de primire existente în Grecia sunt atât de grele, încât un tribunal european a decis

Opriţi ambarcaţiunile cu refugiaţi şi veţi

scăpa de probleme”, Tony Abbott,

premierul Australiei

n Grecia solicită înfiinţarea de centre de găzduire în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, pentru procesarea cererilor refugiaţilor înainte ca aceştia să ajungă pe teritoriul european


M E R I D I A N

că solicitanţii de azil nu pot fi trimişi înapoi în ţările de origine. O situaţie similară se înregistrează şi în Bulgaria, unde organizaţiile ce militează pentru drepturile omului acuză numeroase abuzuri.

Modelul australian„Opriţi bărcile” a fost unul dintre

cele mai populare sloganuri din campania electorală pentru alegerile federale din Australia din 2013, cu care coaliţia de centru-dreapta a câştigat voturile majorităţii, iar liderului ei, Tony Abbott, şi-a asigurat mandatul de premier.

„Opriţi ambarcaţiunile cu refugiaţi şi veţi scăpa de probleme”. După tragedia din 18 aprilie, acesta a fost mesajul pe care premierul australian l-a adresat Uniunii Europene, îndemnând blocul comunitar să urmeze exemplul lui în ceea ce priveşte politicile pentru refugiaţi. Un model, de altfel, contestat de ONU, dar şi de organizaţiile nonguvernamentale, dar de care Canberra nu s-a dezis deocamdată.

Imediat după învestirea Cabinetului său, Tony Abbott a introdus „Operaţiunea Graniţe Suverane”, condusă de Australian

Defense Force (ADF), pentru a opri accesul pe cale maritimă al solicitanţilor de azil pe teritoriul ţării. În baza acestei strategii, ambarcaţiunile la bordul cărora se află refugiaţi sunt interceptate pe mare, la o distanţă considerabilă de ţărmurile australiene, şi obligate să întoarcă. În iulie 2014, un astfel de eveniment a provocat ample dezbateri: Garda de Coastă a oprit o navă la bordul căreia se aflau aproximativ 40 de cetăţeni din Sri Lanka, care au fost obligaţi să se întoarcă în ţara de origine. Solicitările de azil au fost procesate prin videoconferinţă („procesare

M E R I D I A N

În timp ce Europa se luptă pentru a stopa un potop de migranţi din Africa și Orientul Mijlociu, Israelul a început să-și înăsprească poziţia faţă de refugiaţi,

spunându-le africanilor nedoriţi în ţară că trebuie să plece sau să se confrunte cu o perioadă nedeterminată de închisoare. Autorităţile israeliene au trimis scrisori primilor dintre cei 45.000 de refugiaţi din Eritreea și Sudan, informându-i că au 30 de zile pentru a accepta o ofertă de 3.500 de dolari în numerar și un bilet dus spre casă sau spre o altă ţară din Africa. Dacă refugiaţii nu acceptă oferta, sunt

ameninţaţi cu încarcerarea la închisoarea Saharonim”,The Washington Post

n Israelul îi trimite acasă pe emigranţii din Africa


offshore”, cum este numită de Guvernul de la Canberra) şi au fost respinse de autorităţi, refugiaţii fiind predaţi forţelor navale din statul de origine.

În cazul în care nu sunt trimişi imediat înapoi, refugiaţii nu rămân pe teritoriul Federaţiei, ci în tabere special amenajate în Insula Crăciunului, Nauru sau Papua Noua Guinee, unde aşteaptă ca solicitările să le fie procesate. Dacă obţin aprobarea autorităţilor, azilanţii rămân în aceste teritorii. În 2014, Australia a încheiat un acord cu Cambodgia pentru preluarea refugiaţilor, angajându-se să acopere costurile de relocare şi să furnizeze acestui stat 35 de milioane de dolari, pe o perioadă de patru ani.

Măsurile Guvernului de la Canberra au fost contestate de organizaţiile ce militează pentru drepturile omului, care au acuzat tratamentuil inuman aplicat solicitanţilor de azil, precum şi încălcarea convenţiilor internaţionale privind refugiaţii, fiind în deplină neconcordanţă cu standardele Agenţiei pentru Refugiaţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Criticile au fost şi mai dure în ceea ce priveşte înţelegerea cu statul cambodgian, considerat a nu fi tocmai un „reper” din punctul de vedere al respectării drepturilor omului şi combaterii

corupţiei sau traficului de persoane. În replică, autorităţile australiene

au catalogat politica privind imigraţia drept un succes, precizând, prin ministrul pentru Imigraţie şi Protecţia Frontierelor că, după 17 luni de la implementarea ei, nicio ambarcaţiune cu refugiaţi nu a atins ţărmurile Australiei şi nici nu s-a înregistrat vreun deces. Deocamdată, modelul australian nu pare agreat nici de oficialii europeni, cancelarul german, Angela Merkel, subliniind, premergător reuniunii de urgenţă din 23 aprilie, că „simpla blocare a migranţilor nu constituie o soluţie”. Potrivit experţilor, strategia Australiei poate fi considerată în deplină neconcordanţă cu prevederile Convenţiei europene pentru drepturile omului.

„Cargourile morţii” Zeci de mii de imigranţi ajung

anual pe coastele Europei, în special în Grecia şi Italia, majoritatea provenind in nordul Africii. Numele insulei Lampedusa este deja sinonim cu „tragedia”, iar Marea Mediterană a devenit una a „disperării”, după cum s-a exprimat secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon.

Un număr semnificativ de refugiaţi provine şi din Africa de Vest, din ţări precum Gambia, Senegal sau Mali.

Dintre cele 9 milioane de persoane dislocate în urma conflictului din Siria, 3 milioane sunt refugiaţi, iar cei mai mulţi s-au îndreptat spre Turcia, Liban, Iordania, ultimele două ţări închizându-şi însă graniţele în 2014. Acesta este motivul pentru care, în ultimele luni, tot mai mulţi sirieni au încercat să traverseze Mediterana, victime sigure ale traficanţilor.

Potrivit statisticilor ONU, în 2014, conflictele din Siria şi Irak şi instabilitatea din Afganistan şi ţările africane au făcut ca numărul persoanelor în căutare de azil să crească îngrijorător. Aproximativ 218.000 persoane au traversat Marea Mediterană către Europa, iar 3.500 şi-au pierdut viaţa în astfel de tentative. De la începutul anului 2015, 35.000 de migranţi au sosit pe teritoriul european din nordul Africii, iar 1.600 au murit. Numai în intervalul 10-17 aprilie, au fost salvaţi 13.500 de oameni. Suma plătită pentru o viaţă variază între 1.500 şi 4.000 de dolari.

Experţii avertizează însă că situaţia din Marea Mediterană trebuie evaluată într-un context mai amplu. Există peste 50 de milioane de persoane dislocate la nivel global, iar criza determinată de afluxul de refugiaţi care încearcă să ajungă în Europa s-ar putea transforma într-una globală. n

Potrivit statisticilor ONU, în 2014, conflictele din Siria şi Irak şi instabilitatea din Afganistan şi ţările africane au făcut ca numărul persoanelor în căutare de azil să crească îngrijorător. Aproximativ 218.000 de persoane au traversat Marea Mediterană către Europa, iar 3.500 şi-au pierdut viaţa în astfel de tentative. De la începutul anului 2015, 35.000 de migranţi au sosit pe teritoriul european din nordul Africii, iar 1.600 au murit. Numai în intervalul 10-17 aprilie, au fost salvaţi 13.500 de oameni. Suma plătită pentru o viaţă variază între 1.500 şi 4.000 de dolari.

218.000

35.0003.500

1.600

20152014

10-17 aprilie 2015

13.500 oameni - 1.500-4.000

de dolari / viaţă

M E R I D I A N

David Cameron şi spectrul Brexit Mihai Drăghici


Victoria surprinzătoare obţinută de conservatori în alegerile parlamentare din Marea Britanie, din luna mai, a avut ca

efect creşterea anxietăţii în rândul liderilor comunitari, care au aşteptat primele mutări ale premierului David Cameron în renegocierea relaţiei Marea Britanie - Uniunea Europeană.

Pe lângă o campanie diplomatică în forţă în capitale europene şi la Bruxelles, executivul de la Londra a confirmat, pe 27 mai, că intenţionează să îşi ţină promisiunea faţă de electorat: în discursul susţinut în plenul forului legislativ, Regina Elisabeta a II-a a anunţat proiectul de lege privind organizarea, până în 2017, a unui referendum privind apartenenţa la Uniunea Europeană.

Potrivit regulilor, documentul trebuie depus în Camera Comunelor şi, în situaţia în care trece de Camera Lorzilor, ar putea intra în vigoare până la finalul acestui an.

Victorie fără drept de apelÎn urma scrutinului din 7 mai

2015, Partidul Conservator, condus de premierul în exerciţiu, şi-a asigurat majoritatea în Camera Comunelor, cu 331 de mandate din totalul de 650, ceea

ce înseamnă 24 de locuri în plus faţă de scrutinul din 2010. David Cameron a primit astfel undă verde pentru formarea unui nou Cabinet, fără a avea nevoie de parteneri de coaliţie.

Rezultatul a produs o mare dezamăgire Partidului Laburist, de centru-stânga, creditat în sondajele premergătoare votului cu şanse foarte apropiate de cele ale conservatorilor. I-au revenit, însă, 232 de mandate, mai puţin cu 26 faţă de 2010. În faţa susţinătorilor săi din circumscripţia Doncaster (nordul Angliei), unde a fost reales parlamentar, liderul laburist Ed Miliband şi-a exprimat regretul pentru rezultatul scrutinului, în special pentru cel din Scoţia, unde ascensiunea naţionaliştilor a

fost covârşitoare. Partidul Naţional Scoţian/ SNP, pro-independenţă, a devenit a treia mare formaţiune politică din Camera Comunelor, câştigând 56 de locuri (faţă de numai şase mandate la alegerile din 2010) din cele 59 ce revin scoţienilor.

Au fost întrecute şi cele mai pesimiste aşteptări ale Partidului Liberal Democrat, centrist, fost partener de coaliţie al conservatorilor, a cărui reprezentare în Camera Comunelor s-a redus la opt parlamentari, din 56. Nick Clegg, vicepremier în exerciţiu în guvernul de la Londra, s-a văzut nevoit să-şi dea demisia din fruntea partidului. Acesta şi-a salvat, la limită, postul de parlamentar, obţinând 22.215 de voturi.

Prizonierul promisiunilor Încă dinainte de a ocupa funcţia

de premier, David Cameron şi-a făcut un obicei din a lansa promisiuni electoratului în materie de gestionare a relaţiilor cu Bruxellesul.

În 2007, când Executivul european a propus un document care să înlocuiască Tratatul Constituţional European (ce avea să devină Tratatul de la Lisabona), David Cameron se angaja să organizeze un referendum asupra oricărui document rezultat din

Liderii europeni vor trebui să reia

în discuţie, cu mult mai multă atenţie, concesiile pe care

Marea Britanie speră să le primească din

partea Uniunii.

M E R I D I A N

procesul Lisabona, dacă va accede în fruntea Cabinetului de la Londra.

În contextul ratificării Tratatului de ţările membre ale UE, inclusiv de către Marea Britanie (2008), politicianul a admis că nu îşi mai poate respecta angajamentul. A promis, însă, din nou că, dacă va fi ales premier, va avea grijă ca niciun transfer substanţial de atribuţii să nu aibă loc fără aprobarea poporului britanic.

În mai 2010, în forul legislativ britanic intra o generaţie de conservatori eurosceptici, iar David Cameron ocupa în sfârşit funcţia mult dorită. Un an şi jumătate mai târziu, o petiţie în care se solicita un referendum privind apartenenţa la UE, semnată de 100.000 de persoane, era înaintată biroului premierului, iar peste 100 de parlamentari conservatori se întâlneau pentru a dezbate perspectivele de reconfigurare a relaţiei cu blocul comunitar, pe fondul crizei ce izbucnise în Zona Euro.

O moţiune privind organizarea unui referendum, înaintată în octombrie 2011, este respinsă în Camera Comunelor. Într-un discurs din ianuarie 2013, David Cameron a anunţat că, în cazul în care va câştiga următoarele alegeri, tabăra

conservatoare va căuta să renegocieze relaţia Marii Britanii cu UE şi să ofere poporului, în 2017, „alegerea simplă” între integrare şi desprindere de Uniune.

Şi în campania electorală pentru recentele alegeri, vârful de lance al platformei premierului l-a constituit promisiunea de a renegocia poziţia Marii Britanii în Uniunea Europeană şi de a organiza un referendum privind apartenenţa Regatului Unit la blocul comunitar.

În aceste condiţii, după „nu-ul” scoţian privind desprinderea de Regat, din septembrie 2014, şi după victoria în scrutinul legislativ, David Cameron a prins aripi: s-a folosit de summitul de la Riga dedicat Parteneriatului Estic pentru a lansa o ofensivă de şarm şi a iniţia discuţii cu ceilalţi lideri europeni în ceea ce priveşte reformarea Uniunii Europene; i-a spus preşedintelui Comisiei Europene că Londra are nevoie de un nou acord privind Europa; a pornit o ofensivă diplomatică în cancelarii europene (Danemarca, Olanda, Germania, Franţa, Polonia), pentru a-şi convinge omologii să susţină planul său privind reformarea blocului comunitar.

„Ofensiva” lui David Cameron se va contura şi mai clar la Consiliul European din 25-26 iunie.

Ce vrea Londra Liderii europeni vor trebui să reia

în discuţie, cu mult mai multă atenţie, concesiile pe care Marea Britanie speră să le primească din partea Uniunii, teme ce vor fi cu siguranţă incluse în strategia pe care noul guvern intenţionează să o adopte pentru organizarea referendumului.

Publicul britanic, în special votanţii lui David Cameron, este însă conştient de importanţa crucială pe care o are chestiunea în cauză pentru viitorul ţării. Iar tăcerea prelungită a premierului nu este o strategie tocmai fericită.

Majoritatea opiniilor exprimate de britanici în sondajele recente a fost favorabilă apartenenţei la forul comunitar, fiind remarcată însă absenţa unor argumente deplin cristalizate.

Trenarea temei poate să fie interpretată, aşa cum a făcut-o, de exemplu, think-tank-ul britanic Centre for European Reform, drept dovadă a unei conduite nesigure în raport cu solicitările ce vor fi adresate UE, dar şi a intenţiei de evitare a inflamării unor tensiuni din interiorul Partidului Conservator, divizat în privinţa apartenenţei la UE.

M E R I D I A N

n Partidul Conservator, condus de premierul în exerciţiu, şi-a asigurat majoritatea în Camera Comunelor, cu 331 de mandate din totalul de 650 n Liderii europeni vor trebui să reia în discuţie, cu mult mai multă atenţie, concesiile pe care Marea Britanie speră să le primească din partea Uniunii


Şansele ca, la solicitarea Marii Britanii, tratatele europene să sufere modificări care să fie ratificate de toate statele membre într-un interval de timp convenabil - în cazul în care aceste modificări ar putea surveni vreodată - sunt reduse. De aceea, este de preferat ca revendicările lui David Cameron să se încadreze în limitele documentelor în vigoare. În caz contrar, acesta ar putea obţine, cel mult, promisiunea unor ajustări minore, care să fie operate la un anumit moment din viitor.

Guvernul nou instalat se aşteaptă ca negocierile să conducă la adoptarea unui protocol cu valoare juridică, care să îi cuprindă solicitările: înlăturarea barierelor comerciale privind piaţa unică europeană; reducerea bugetului comunitar şi concentrarea resurselor pe creştere şi locuri de muncă; control naţional asupra apărării (cu prezervarea rolului NATO); cooperare a parlamentelor naţionale în blocarea legilor UE - în 2009, forurile legislative au câştigat dreptul de a insista pe lângă Comisia Europeană să revizuiască legislaţia; deşi nu a fost încă exercitat acest drept, procedurile ar putea fi modificate pentru simplificarea aplicării; conservarea rolului Marii Britanii drept centru

financiar global; renunţarea la conceptul de ever closer union - intens vehiculat în zona continentală a Europei pentru a descrie nivelul tot mai ridicat de integrare a Zonei Euro, ce numără deja 19 state.

Cea mai sensibilă dintre cererile Londrei se referă însă la restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor europeni, care intenţionează să lucreze în alte state ale Uniunii. David Cameron speră să obţină cel puţin acordul cu privire la restrângerea asistenţei sociale acordate imigranţilor ce provin din statele UE. Premierul susţine că schimbarea regulilor pentru beneficiile sociale este o cerinţă absolută în orice renegociere şi intenţionează să oblige imigranţii UE să aştepte câţiva ani înainte de a accede la beneficii sociale în Regat şi

să câştige dreptul de a deporta după şase luni şomerii care nu şi-au găsit încă de lucru.

Premierul britanic va trebui să acorde o atenţie deosebită modului cum vor fi percepute, în plan intern, desfăşurarea şi rezultatele tratativelor cu UE, având în vedere că, în contrapartidă la opinia publică ostilă imigraţiei, are de-a face cu orientarea pro-europeană a Partidului Naţional Scoţian (SNP) şi celui Liberal Democrat, mai pregnantă decât a oricărui alt actor politic important din Marea Britanie.

SNP nu este deloc încântat de organizarea referendumului şi, mai presus de orice, este deranjat de ideea că o majoritate constituită în Anglia ar putea scoate Scoţia din UE împotriva voinţei sale.

În altă ordine de idei, Eurasia Group, platformă globală cu competenţe în managementul riscurilor din sfera politicului, şi-a exprimat scepticismul cu privire la capacitatea lui David Cameron de a obţine concesii din partea UE, pe care să le poată prezenta drept un triumf al cauzei sale în faţa facţiunii eurosceptice din propriul partid. Acestea vor depinde, în mare măsură, susţine Grupul, de dinamica

Marea Britanie joacă un rol central în asigurarea unei

„agende eficiente” a UE, crede preşedintelui Consiliului European,

Donald Tusk.

M E R I D I A N

n Cea mai sensibilă dintre cererile Londrei se referă însă la restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor europeni, care intenţionează să lucreze în alte state ale Uniunii


Semnale similare a primit David Cameron şi din partea estică a Europei, miniştri din Slovacia, Ungaria şi Polonia precizând, pentru publicaţia „Financial Times”, că libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă, pentru statele lor, un aspect red line.

Cine suportă consecinţele Scenariile cu privire la ieşirea

Marii Britanii din UE variază de la continuarea participării la schimburile europene, cum este cazul Elveţiei, până la unul ce include pierderea tuturor avantajelor comerciale legate de apartenenţa la blocul comunitar.

O eventuală ieşire ar fi costisitoare pentru alte state membre ale Uniunii. În cazul Germaniei, de exemplu, o simplă izolare a Londrei ar însemna, în termeni de PIB, pierderi de aproximativ 8,7 miliarde de euro. Dacă Regatul nu va mai avea privilegii comerciale, costurile s-ar ridica la aproximativ 58 de miliarde de euro. Efectele se vor resimţi cu atât mai mult în ţările mai mici sau de la „periferia” blocului comunitar - Irlanda, pentru care Marea Britanie este cel mai mare partener comercial, Luxemburg, Belgia, Malta sau Cipru. Pentru a compensa lipsa contri buţiei financiare a Londrei, celelalte state vor trebui să îşi impună cheltuieli mai mari la bugetul Uniunii.

De asemenea, ieşirea din Uniune a uneia dintre cele mai mari şi prospere naţiuni ar afecta puternic integrarea europeană şi capacitatea de apărare a UE, modificând, totodată, balanţa de putere la nivelul blocului comunitar.

Joachim Fritz-Vannahme, din cadrul institutului german de cercetare Bertelsmann Stiftung, consideră că „nimeni nu doreşte ca Marea Britanie să părăsească UE”. Expertul a mai prezentat, însă, şi un alt raţionament - o eventuală ieşire a Marii Britanii din UE ar putea fi privită ca o oportunitate de creştere a gradului de integrare a Zonei Euro.

În termeni de politică externă şi de apărare, absenţa Marii Britanii ar fi resimţită din plin la nivelul Uniunii, din multiple perspective. Demne de menţionat sunt capabilităţile solide pe care le deţine pe cele două paliere, dar şi repercusiunile pe filiera transatlantică. În pofida faptului că relaţiile SUA - Marea Britanie sunt mai puţin solide decât în trecut, legăturile economice şi culturale bilaterale speciale au propulsat Marea Britanie, nu o dată, în poziţia de principal actor comunitar, în adoptarea unor acorduri UE - SUA în domeniul contraterorismului.

Rezultatele negocierilor pot avea, însă, implicaţii uriaşe asupra Europei. Statele membre ar primi cu entuziasm

asumarea, de către Marea Britanie, a unui rol mai activ la nivelul UE, prin promovarea unor iniţiative atractive pentru toţi membrii. Cu siguranţă, ar fi bine primite propuneri de reformă pentru cooperarea în acţiuni de asigurare a ordinii publice şi de combatere a terorismului, protecţia mediului, energie, comerţ şi operaţiuni pe piaţa unică.

Cel mai probabil, deschiderea afişată de Germania şi de popularii europeni se bazează pe faptul că obiecţiile britanicilor în raport cu actuala configuraţie a UE sunt împărtăşite şi de alţi actori europeni, fiind previzibilă creşterea numărului acestora sub presiunea euroscepticilor din unele state membre.

Oportunităţile pe care le poate crea demersul britanic sunt demne de luat în seamă, Londra nefiind singura capitală din Uniune preocupată de necesitatea creşterii eficienţei instituţiilor de la Bruxelles şi a consolidării raporturilor dintre Zona Euro şi statele membre aflate în afara acesteia.

Este de aşteptat ca Donald Tusk, care va fi unul dintre actorii principali în negocierile Marea Britanie - UE, să orienteze parcursul acestora către o abordare mai amplă, cu scopul de a promova o agendă reformistă care să vizeze întreaga Uniune. n

M E R I D I A N

politicii adoptate în restul capitalelor europene. Premierul britanic riscă să fie prins între imposibilitatea îndeplinirii cererilor euroscepticilor din propriul partid şi limitele trasate de UE.

Propunerea Comisiei Europene, prezentată oficial în data de 13 mai, de a impune statelor membre cote obligatorii, în baza cărora să fie repartizaţi refugiaţii între acestea, pe fondul tragediei din luna aprilie 2015, când sute de imigranţi s-au înecat în Marea Mediterană, a reprezentat un test al provocărilor pe care Marea Britanie le va avea de întâmpinat în negocierile cu UE. Poziţia Guvernului britanic a fost de respingere fermă a planului de acţiune al Comisiei, nefiind însă singurul stat care şi-a exprimat dezacordul cu privire la acesta.

Ce crede EuropaDavid Cameron trebuie să obţină

concesii din partea a 27 de state europene, fiecare cu agende diferite, dar care împărtăşesc opoziţia faţă de modificarea principiilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum libertatea de circulaţie şi de muncă.

La o zi după scrutin, cancelarul german Angela Merkel l-a felicitat pe David Cameron, pentru obţinerea

unui rezultat „impresionant”, expri mân du-şi deschiderea pentru „continuarea colaborării bilaterale bazate pe încredere”.

David Cameron a fost felicitat de lideri europeni de centru-dreapta, precum premierul spaniol, Mariano Rajoy, şi fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy. După anunţarea rezultatului votului, au transmis felicitări şi Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, şi Manfred Weber, preşedinte al Partidului Popular European, apropiat al Angelei Merkel. Londra contează pe susţinerea Germaniei în cursul

tratativelor, şefa Guvernului de la Berlin fiind direct interesată de evitarea Brexit, având în vedere că materializarea acestuia ar atrage creşterea semnificativă a contribuţiei ţării sale la bugetul UE - fiind cel mai mare contributor la bugetul comunitar, Berlinul ar plăti în plus 2,5 miliarde de euro anual. Totuşi, Angela Merkel nu este dispusă să facă prea multe concesii.

Pentru cancelarul german, însă, ca şi pentru Jean-Claude Juncker şi Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor - cei patru piloni comunitari - la nivelul Uniunii Europene nu este un subiect negociabil. Oficialii europeni au manifestat, însă, deschidere pentru analizarea posibilităţii de a se interveni minor asupra legislaţiei ce guvernează protecţia socială şi beneficiile acordate cetăţenilor UE care imigrează din ţara de origine către un alt stat.

În opinia preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, Marea Britanie joacă un rol central în asigurarea unei „agende eficiente” a UE, iar apartenenţa la forul european este cea mai bună opţiune pentru Regatul Unit.

O eventuală ieşire din UE a uneia dintre cele mai mari şi prospere

naţiuni ar afecta puternic integrarea

europeană şi capacitatea de apărare

a UE, modificând, totodată, balanţa

de putere la nivelul blocului comunitar.

M E R I D I A N

n David Cameron trebuie să obţină concesii din partea a 27 de state europene, fiecare cu agende diferite, dar care împărtăşesc opoziţia faţă de modificarea principiilor fundamentale ale Uniunii Europene


Campania electorală din Republica Moldova – între manipulare şi presiune socială

Andrei Ionescu

Decredibilizarea unui stat se poate face uşor, cu impact ridicat imediat, în cel puţin două momente care marchează evoluţia

acestuia: când se află în faţa unui eveniment de importanţă regională, iar atenţia puterilor externe este îndreptată în direcţia sa, respectiv în context electoral, când simţurile civice ale opiniei publice se ascut şi se manifestă prin exprimarea dreptului la vot.

Exemplul pozitiv unic al Parteneriatului Estic, care a confirmat obiectivele iniţiativei europene, Republica Moldova se află într-un nou moment de încercare geopolitică. Pe fondul stării de expectativă anunţată la Summitul de la Riga, accentuată până la finele lunii iunie, când vor fi încheiate discuţiile în jurul documentului de consultare al UE „Către o nouă politică europeană de vecinătate", Chişinăul se află prins în menghina campaniei pentru alegerile locale din 14 iunie.

Dubla presiune exercitată asupra statului vecin îl fragilizează atât în interior, cât şi în relaţiile cu principalii parteneri de dialog privind parcursul european.

Formulări de tipul „tendinţele actuale din societatea moldovenească

demonstrează încetinirea eurointegrării Republicii Moldova” sau „Parlamentul de la Chişinău se află în impas în privinţa relaţionării cu UE”, venite din partea unor oficiali europeni, indică o oarecare resemnare a acestora în faţa opţiunilor electorale de peste Prut, care au generat, într-o bună măsură, evoluţiile de pe scena politică de la Chişinău.

Tocmai acest tip de discurs venit dinspre arealul comunitar nu capacitează mesajele proeuropene din campanie, ci serveşte ca argument electoral candidaţilor de stânga.

În plus, fostul guvern minoritar Gaburici s-a confruntat cu un val de critici, care s-au întrepătruns pentru a forma un deziderat civic puternic, atât din exterior, cât şi la nivelul societăţii din Republica Moldova: stoparea corupţiei şi pedepsirea celor vinovaţi de devalizarea sistemului bancar, aflat aproape în colaps.

Subiectul a devenit aproape viral în presa de la Chişinău, acaparând o parte consistentă a agendei media şi, inevitabil, a atenţiei şi discursului autorităţilor centrale.

Competitori electoraliProfitând de interesul masiv

al opiniei publice dat, într-o bună

măsură, de senzaţionalul Raportului Kroll, privind dosarul care peste Prut a fost intitulat de presă „Furtul Secolului”, şi de perspectiva unor reţineri ale unor actuali sau foşti demnitari, care ar fi închis ochii în faţa dispariţiei din Republica Moldova a unui miliard de dolari, strategii de campanie electorală au preluat din zbor subiectul şi l-au transformat în slogan politic.

Surprinzător sau nu, acest lucru s-a întâmplat atât în cazul formaţiunilor proruse, cât şi al celor proeuropene. Efectele sunt însă diferite pe cele două paliere politice.

În cazul partidelor proruse - Partidul Comunist (PCRM), Partidul Socialiştilor (PSRM) sau Partidul Nostru – capitalizarea subiectului se va îndrepta, fără nicio îndoială, către ultimele două.

PCRM trece astăzi printr-una din perioadele cele mai dificile ale biografiei sale politice. Într-un interval scurt, comuniştii au pierdut identitatea, tribunii partidelor, o componentă semnificativă a mass-media şi, implicit, o mare parte a electoratului.

În schimb, PSRM se prezintă ca unul din partidele de opoziţie cu cea mai mare perspectivă, care a ocupat

n Premierul Gaburici a demisionat după ce a fost audiat de procurori

M E R I D I A N


nişa prorusă. Partidul nu doar că nu îşi ascunde poziţia proestică, ci o subliniază prin toate mijloacele. Aşa cum Moscova a mizat odată pe Viktor Ianukovici în Ucraina, acţionează similar astăzi, susţinându-i pe Zinaida Greceanîi şi pe Igor Dodon, în Republica Moldova.

În cazul lui Renato Usatîi, acesta a acumulat suficient capital de imagine în contextul electoral din toamna anului trecut, pentru a nu avea nicio emoţie la scrutinul pentru Primăria Bălţi, unde este candidat.

La nivelul formaţiunilor proeuropene înscrise în cursa pentru alegerile locale, fragmentarea a devenit cuvântul de ordine care, cel mai probabil, va conduce la rezultate sub aşteptările candidaţilor.

Platforma civică „Dreptate şi Adevăr”, creată în acest an de un grup consistent de oameni de cultură şi de calitate, ca „noua opoziţie” ce se poziţionează ca exponent al intereselor acelei părţi a societăţii care se pronunţă pentru opţiunea europeană a Republicii Moldova, dar consideră că partidele aflate la putere au trădat-o, este percepută diferit în presa de la Chişinău.

Unii sunt solidari şi o susţin prin toate mijloacele. Alţii o consideră un

proiect al oligarhilor, care au pierdut puterea plecând de la guvernare. O a treia categorie este convinsă că aceasta este organizată de serviciile secrete ruseşti, pentru destabilizarea situaţiei din Republica Moldova. O a patra categorie conexează platforma cu dorinţa unionistă. A cincea categorie vorbeşte despre jocul lui Iurie Leancă, care doreşte să-i dea o lovitură lui Vlad Filat şi PLDM.

Teme de campanie electoralăEfectele campaniei prin care unii

reprezentanţi ai actualei guvernări, declarate proeuropene, sunt prezentaţi

drept principalii exponenţi ai fenomenului corupţiei, sunt vizibile din cauza susţinerii consistente a mai multor forţe interesate în procesul electoral.

Nu este deloc o surpriză faptul că fenomenul a devenit principala temă a campaniei electorale pentru scrutinul din luna iunie a acestui an. Infracţionalitatea şi corupţia sunt cele mai vociferate cuvinte la manifestaţiile stradale de la Chişinău, indiferent de culoarea lor politică.

Mai mult, sunt constante ale materialelor de presă de limba rusă. Formulările de tipul „această putere este una infracţională” sau „prăbuşirea puterii de la Chişinău, iar odată cu aceasta a proiectului de eurointegrare a descurajat puternic Washingtonul, Bruxellesul, Bucureştiul şi Kievul” sunt emblematice pentru liniile editoriale asumate de presa de limbă rusă.

O a două temă electorală, venită pe turnantă, este cea a unionismului. Reactivată într-un moment de maximă sensibilitate socială, a fost lansată public într-o logică forţată. În zona media de limbă rusă s-a vehiculat că politicieni şi analişti români ar fi declanşat o campanie împotriva lui

În 12 iunie, premierul Chiril Gaburici şi-a

anunţat demisia, după ce a fost audiat de

Procuratura Generală în cadrul unui dosar privind falsificarea

diplomei sale de bacalaureat.

Articolul a fost redactat înaintea alegerilor din 14

iunie, care l-au dat câştigător din primul tur pe Renato Usatî la Bălţi. În Chişinău s-a intrat în turul doi, cu un mic avans pentru

Chirtoacă.

M E R I D I A N M E R I D I A N

Vladimir Plahotniuc şi Chiril Gaburici. Scopul României ar fi unul „clar” – să aducă la putere Partidul Liberal, caracterizat drept „o structură absolut românească, unionistă în Moldova”.

Pentru aceasta, potenţialul protestatar antiguvernamental este speculat intens, cetăţenii de diferite orientări fiind îndemnaţi să se unească sub lozinca „Suntem pentru independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova!”.

„Principalul obiectiv al Bucureştiului este înghiţirea Republicii Moldova”. Este una dintre afirmaţiile făcute de Renato Usatîi, preşedintele Partidului Nostru, la conferinţa de presă pe care a avut-o la Moscova, înainte de a reveni în Republica Moldova, pentru a se înscrie în cursa electorală.

Autoproclamat drept „ultima speranţă” care „va acţiona în interesele statului care se numeşte Moldova”, liderul Partidului Nostru acuză faptul că „toate partidele care conduc ţara astăzi au împărţit oamenii în pro-ruşi şi pro-europeni”.

Usatîi este cotat cu şanse serioase să câştige, deoarece strategia sa electorală se bazează pe mesaje de tipul „este semnat un acord secret

privind aderarea Republicii Moldova la UE prin alipirea la România”, cuvinte care rezonează puternic la nivelul electoratului majoritar prorus din zona unde candidează, după cum au demonstrat rezultatele scrutinului din noiembrie anul trecut.

Mesaje antieuropene sunt lansate şi din regiunea autonomă Găgăuzia, unde başcanul Irina Vlah susţine că tărie că Republica Moldova ar trebui să promoveze relaţia cu Rusia la nivel de parteneriat strategic. Potrivit acesteia, „găgăuzii au o viziune obiectivă asupra UE şi de aceea nu

sunt antieuropeni, însă majoritatea locuitorilor regiunii resping categoric integrarea europeană ca proiect politic valabil în cazul Republicii Moldova”.

Perspective pesimiste Coalizarea unor forţe antieuropene

cu un potenţial social considerabil: Dodon – la Chişinău, Usatîi – la Bălţi, Vlah – în Găgăuzia, comparativ cu perpetuarea divergenţelor evidente dintre partidele politice proeuropene, dar şi în interiorul acestora, este în detrimentul tuturor eforturilor depuse în ultimii ani de către Chişinău pentru intrarea în spaţiul comunitar.

Timpul joacă în favoarea acestora, deoarece temele de campanie promovate în ultimele săptămâni nu fac altceva decât să menţină în spaţiul public subiecte secundare ca importanţă pentru dezvoltarea socio-economică a Republicii Moldova, dar cu rezonanţă puternică la nivelul electoratului.

Rămâne de văzut în ce măsură candidaţii pro-europeni vor reuşi să convingă populaţia de peste Prut că deciziile asumate în ultimii doi ani sunt cele corecte şi singura opţiune geopolitică viabilă pentru Republica Moldova. n

n Unionismul este una dintre temele electorale predilecte ale lui Renato Usatîi, preşedintele Partidului Nostru, cotat cu şanse mari la alegerile locale din iunie 2015

n Coalizarea unor forţe antieuropene cu un potenţial social considerabil: Dodon – la Chişinău, Usatîi – la Bălţi, Vlah – în Găgăuzia, este în detrimentul tuturor eforturilor depuse în ultimii ani de către Chişinău pentru intrarea în spaţiul comunitar


Forţele economice ale Asiei de Sud-Est

M E R I D I A N

Florin Popescu

Sintagma „tigru economic” a desemnat iniţial succesul economic înregistrat de state mai mici din Asia, în timp fiind împrumutată şi pe alte

spaţii („Tigrul Celtic”, cu referire la Irlanda anilor 1995-2000 sau „Tigrul Baltic” - pentru fiecare dintre Ţările Baltice, în intervalul 2000-2007).

Asia Pacific a devenit, în ultimele două decenii şi jumătate, regiunea în care s-au pus în scenă tot mai multe poveşti de succes, după modelul creşterii economice bazate pe export. Între anii ’60-’90, în afară de China, economii mai mici au urmat acest tipar - Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan - supranumite „cei patru tigri asiatici”.

Au venit puternic din urmă aşa-numiţii „pui de tigru” din Asia de Sud-Est, Thailanda, Malaezia, Filipine şi Indonezia (membre ale organizaţiei economice şi politice ASEAN, alături de Myanmar, Cambodgia, Laos, Singapore, Vietnam şi Brunei).

În urmă cu trei ani, într-un moment în care Vestul încă se mai lupta cu efectele crizei financiare, Indonezia, Malaezia, Filipine dădeau semne surprinzătoare de creştere. Malaezia a început anul 2013 ca fiind cea de-a treia mare economie din Asia de Sud-Est, după Singapore şi Indonezia. Dintre ţările ASEAN, cea

mai accelerată creştere a înregistrat-o Filipine, urmată de Indonezia, Malaezia, Vietnam, Thailanda şi Singapore.

Majorările cheltuielilor de consum şi ale celor de la bugetul de stat, ale investiţiilor în construcţii şi ale comerţului exterior au fost, potrivit experţilor, principalii factori care au contribuit la acest avans. Succesul economic, însă, a fost dublat de o scenă politică şi socială internă mai puţin stabilă: lovitură de stat din Thailanda, guvern nepopular în Malaezia, dispută teritorială a Filipinelor cu China.

Unitate în diversitatePeste 600 de milioane de locuitori

(mai mult decât Uniunea Europeană sau America de Nord), locul 7 în clasamentul economiilor la nivel mondial (PIB de 2,4 trilioane dolari, în 2013), a treia forţă de muncă din lume ca mărime (după China şi India). Acestea sunt doar câteva dintre datele ce pot contura un tablou al conglomeratului cunoscut tot mai mult sub denumirea de grupul ASEAN. Blocul politic şi economic a cunoscut o creştere rapidă şi relativ stabilă începând din 2000, iar până în 2050, este estimat că va urca până pe locul 4 în topul economiilor mondiale.

Începând din 1990, aproximativ 60% din creşterea economică a provenit din sectoare precum manufactură, retail, telecomunicaţii şi transport.

Organizaţia este una eterogenă. Indonezia are populaţie majoritar musulmană, în Filipine, peste 80% din cetăţeni sunt romano-catolici, iar 95% din cei din Thailanda sunt de religie buddhistă; cultura din Cambodgia, Laos şi Thailanda este influenţată puternic de cea indiană, iar cea din Vietnam - de cea chineză.

Şi în plan economic, diferenţele sunt semnificative în anumite domenii. PIB al Singapore este de 30 de ori mai mare decât cel al Laos şi de peste 50 de ori mai mare decât în Cambodgia şi Myanmar, acesta din urmă reuşind să se desprindă din izolare, dar fără a dispune, deocamdată, de o piaţă suficient de puternică, în absenţa unor instituţii consolidate.

Indonezia, care este şi membru al G20, reprezintă aproape 40% din producţia economică la nivel regional şi a înregistrat o creştere anuală de 6%, în ultimul deceniu, datoria publică fiind de 24% din PIB. Investiţiile interne, stimul esenţial pentru dezvoltare, o plasează pe primul loc (30% din PIB) în rândul ţărilor din regiune. Deşi are în continuare o economie rezilientă, infrastructura este una deficitară.

M E R I D I A N

n Asia Pacific a devenit, în ultimele două decenii şi jumătate, regiunea în care s-au pus în scenă tot mai multe poveşti de succes, după modelul creşterii economice bazate pe export


Hong Kong

Brunei

Coreea de Nord

Coreea de Sud

Pakistan

India

Bangladesh

Indonesia

Samoa Americană

Cambodgia

Japonia

China

Australia

377,944 126,434,964 337 4,769,804 39,700

199 54,719 326 537 7,874

120,540 24,895,000 198 27,820 1,200

7,692,024 23,731,000 2.8 1,482,539 41,500

100,210 51,302,044 500 1,449,494 20,000

5,765 415,717 67.3 17,426 36,700

147,570 156,594,962 1,033.5 496,000 3,167

181,035 15,205,539 81.8 16,899 800

9,596,961 1,357,380,000 145 10,355,350 6,076

1,104 7,234,800 6,544 292,677 30,000

3,287,590 1,210,193,422 381.3 2,047,811 5,777

803,940 196,174,380 234.4 884,000 4,515

1,904,569 252,164,800 124.66 856,066 3,500

Ţară Suprafaţă Populaţia Densitatea populaţiei / km2

PIB Milioane de USD (2014)

PIP per cap de locuitor

USD (2009-2011)

Ţări

le d

in r

egiu

nea

Asi

a Pa

cific

Mongolia

Singapore

Noua Zeelandă

Myanmar

Taiwan

Thailanda

Vietnam

Laos

Papua Noua Guinee

Timor-Leste

Macau

Malaezia

Filipine

236,800 6,320,000 27 11,707 900

29 541,200 18,662 36,428 39,800

329,847 30,185,787 86 336,913 7,525

1,564,116 2,736,800 2 11,725 1,500

676,578 50,496,000 74 65,291 500

268,021 4,357,437 16 201,028 25,500

462,840 6,732,000 15 16,096 1,200

299,764 101,489,400 307 289,686 1,700

710 5,183,700 7,023 307,085 35,500

36,191 23,119,772 639 505,452 20,328

513,120 67,764,000 132 380,491 3,900

14,874 1,171,000 76 4,510 500

331,210 88,069,000 265 187,848 1,100

Filipine

Indonesia

Thailanda

Singapore

Laos

Timor-Leste

Brunei

Malaezia

Vietnam

Myanmar

Cambodgia

331,210 88,069,000 265 187,848 1,100

5,765 415,717 67.3 17,426 36,700

181,035 15,205,539 81.8 16,899 800

1,904,569 252,164,800 124.66 856,066 3,500

236,800 6,320,000 27 11,707 900

329,847 30,185,787 86 336,913 7,525

676,578 50,496,000 74 65,291 500

299,764 101,489,400 307 289,686 1,700

3,287,590 1,210,193,422 381.3 2,047,811 5,777

513,120 67,764,000 132 380,491 3,900

14,874 1,171,000 76 4,510 500

Ţară Suprafaţă Populaţia Densitatea populaţiei / km2

PIB Milioane de USD (2014)

PIP per cap de locuitor

USD (2009-2011)

Ţări

le A

SEA

N

Timor-Leste



Creşterea Arhipelagului Filipine a fost considerabilă (medie de 6 procente, în ultimii trei ani), însă în continuare investiţiile interne sunt reduse (10%), iar datoria publică este de aproximativ 50% din PIB. Vietnamul este una dintre cele mai slab cotate ţări la nivel mondial la capitolul libertatea investiţiilor (locul 148 din 178, conform Index of Economic Freedom, întocmit de The Heritage Foundation). Ţara se confruntă cu o datorie publică de peste 50% din PIB, o inflaţie ridicată, corupţie endemică şi dificultăţi ale sistemului bancar, ceea ce împiedică ţara să treacă peste o medie de creştere de 5 procente. Progresul Thailandei a stagnat ca urmare a problemelor de ordin politic, situându-se la 3%, în ultimii trei ani.

Potrivit Fondului Monetar Internaţional, şi pentru 2015, evoluţiile se vor menţine pe un trend ascendent în Indonezia, Thailanda şi Filipine, o uşoară încetinire fiind aşteptată în Malaezia.

Conform raportului World in 2050, publicat de PriceWaterhouseCoopers în 2013, criza financiară a împins centrul de gravitate al economiei mondiale, fiind previzibil ca, în următoarele decenii, Indonezia şi Vietnam să cunoască o creştere economică spectaculoasă.

Competitivitate în creştere Şi Global Competitiveness

Report 2014-15, elaborat de Forumul Economic Mondial, care măsoară competitivitatea a 144 de state în 12 domenii-cheie (printre care guvernare, infrastructură, educaţie, eficienţă a pieţei şi inovaţie), arată că regiunea Asia-Pacific este una a contrastelor: trei ţări se află în primele zece din lume (Singapore - 2, Japonia - 6, Hong Kong - 7), iar alte trei completează top 20 (Taiwan - 14, Noua Zeelandă - Malaezia - 20). Cinci dintre ele nu se află însă în primele 100.

Cele mai mari economii din Asia de Sud-Est (aşa-numitul grup ASEAN-5) au progresat. După Malaezia, care a prins locul 20, Thailanda a câştigat şase locuri (31), Indonezia - 4 (34), Filipine - 7 (52) şi Vietnam - 2 (68). Potrivit raportului, începând din 2010, Filipine a cunoscut cea mai semnificativă creştere.

Un contrast faţă de ţările sud-asiatice, în cazul cărora doar India se află în prima parte a clasamentului (deşi a pierdut 11 poziţii faţă de anul anterior şi se află la a şasea cădere consecutivă). Pentru economiile şi mai avansate, precum Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan, un semnal negativ îl constituie rigiditatea pieţei muncii, fiind necesar, potrivit

raportului, să creeze condiţii pentru „inovaţie disruptivă”. În cele mai sărace economii, ca India, Myanmar şi Laos, un cadru instituţional stabil şi accentul pe educaţie sunt condiţii necesare dezvoltării.

Pentru al patrulea an consecutiv, Singapore este prima ţară în regiunea Asia-Pacific şi a doua în lume, „bifând” toate dimensiunile Indexului Global al Competitivităţii (Global Competitiveness Index / GCI): eficienţă a pieţei de bunuri şi a pieţei muncii, dezvoltare a pieţei financiare, cadru instituţional puternic, una dintre cele mai bune infrastructuri la nivel mondial, mediu economic şi management fiscal solide (cu un surplus bugetar de 6,9% din PIB, în 2013), măsuri de consolidare a educaţiei şi inovării.

De la implementarea metodologiei GCI, în 2006, Malaezia a intrat pentru prima oară în top 20, cu performanţe deosebite la capitolul pieţe financiare, şi dă semnale că întreprinde măsuri de combatere a corupţiei şi de diminuare a birocraţiei excesive, dominante în regiune. În continuare, însă, deficitul bugetar ridicat (4,6% din PIB, în 2013) şi participarea redusă a segmentului feminin pe piaţa muncii rămân provocări majore.

Criza politică prelungită nu a împiedicat evoluţia Thailandei,


cu rezultate notabile la capitolele macroeconomie şi mediu. În 2013, Thailanda a reuşit o echilibrare a bugetului. Competiţia de piaţă rămâne însă ceva mai limitată, mai ales din cauza barierelor impuse investiţiilor străine. Provocările majore însă rămân cele legate de guvernare: instabilitatea politică, birocraţia excesivă, corupţia, incertitudinea legată de drepturile de proprietate şi riscurile de securitate subminează cadrul instituţional. La acestea se adaugă nivelul scăzut de încredere în clasa politică şi nivelul mediocru al educaţiei.

Parteneri regionali şi globaliUnul dintre actorii statali care

a mizat tot mai mult pe cooperarea cu ţările ASEAN a fost China, care a încercat, în termeni de diplomaţie şi securitate, să elimine temerile vecinilor generate de „ameninţarea chineză” şi să limiteze influenţa exercitată de Statele Unite ale Americii în regiune. Beijingul nu a pierdut ocazia de a puncta progresele înregistrate în relaţia bilaterală, mai ales după stabilirea parteneriatului strategic bilateral pentru pace şi prosperitate, în 2003, şi a zonei comerciale libere, următorul pas fiind stabilirea unei Comunităţi Economice ASEAN.

Procentul tranzacţiilor comerciale dezvoltate cu statele ASEAN a crescut constant în ultimii ani, China fiind puternic dependentă de importurile de resurse energetice din ţările din regiune (34,7%). Eforturile depuse de Beijing pentru accesul la resursele minerale şi energetice din ASEAN s-au concretizat în sprijin financiar şi investiţii îndeosebi în Cambodgia, Laos, Myanmar şi Vietnam. De asemenea, China a dezvoltat o serie de strategii pentru a transforma Myanmar într-o punte de acces către Oceanul Indian şi Asia de Sud.

În ceea ce priveşte Vestul, strategia „pivotului către Asia” a diplomaţiei americane, conturată încă de la debutul primului mandat al preşedintelui Barack Obama, a vizat reducerea dependenţei ţărilor din regiune de China. Eforturile diplomatice au inclus o abordare precaută a disensiunilor regionale (poziţionarea unor state precum Vietnam şi Filipine faţă de ambiţiile teritoriale ale Beijingului în Marea Chinei de Sud), pentru a asigura menţinerea unei balanţe de putere. La nivel economic, încă din 2005, s-a conturat Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), acord de liber schimb la al cărui proces de negociere au participat 12 ţări din regiunea Asia - Pacific.

În ceea ce priveşte Uniunea

Europeană, înainte de izbucnirea crizei financiare globale, era cel mai mare investitor în statele ASEAN, cu investiţii de aproximativ 9,1 miliarde de euro (2000 - 2009).

În plan bilateral, blocul comunitar a stabilit relaţii apropiate cu majoritatea statelor din Asia - Pacific (parteneriate şi acorduri de cooperare încheiate/ iniţiate cu Indonezia, Filipine, Vietnam, Australia, Malaezia, Singapore, Thailanda, Brunei, Noua Zeelandă). În 2012, Uniunea Europeană a încheiat primul acord de liber schimb cu un partener din Asia de Sud-Est, respectiv cu Singapore, cea mai avansată economie din ASEAN şi hub comercial regional (semnând acorduri de liber schimb şi cu SUA, China, Japonia şi cu toţi actorii din zonă).

În iulie 2012, în marja ASEAN Regional Forum/ARF din capitala Cambodgiei, şefii diplomaţiilor americană şi europeană parafau Declaraţia comună cu privire la regiunea Asia - Pacific, încununare a unui proces de negocieri bilaterale intense demarate cu aproape un an înainte. Acordul a demonstrat încă o dată importanţa acordată ASEAN, văzut de Occident ca principal partener de dialog în soluţionarea problemelor cu care se confruntă statele din regiune.

Cele două părţi se angajau să coopereze pentru a asigura stabilitatea economică şi politică într-o zonă de interes strategic pentru ambele părţi. Cele trei direcţii majore de interes comun au fost securitate, dezvoltare sustenabilă şi comerţ. Responsabilităţile au fost împărţite, astfel încât ambele părţi să îşi atingă obiectivele strategice: SUA să preia iniţiativa în ceea ce priveşte problemele ridicate de consolidarea militară a ţărilor din regiune şi medierea în dialogul pentru dezarmare şi neproliferare nucleară; UE să gestioneze aspecte referitoare la promovarea drepturilor omului şi angajarea actorilor regionali în guvernarea globală.

Documentul a făcut referire explicit la disputele maritime şi teritoriale din Marea Chinei de Sud, date fiind implicaţiile grave pe care un conflict deschis le-ar fi putut avea asupra căilor maritime esenţiale pentru relaţiile comerciale ale SUA şi UE cu statele din regiune. Cele două puteri îndemnau astfel ASEAN şi China să facă progrese în adoptarea Codului de Conduită şi „să soluţioneze disputele teritoriale şi maritime prin soluţii paşnice, diplomatice şi cooperative”. n

n China a dezvoltat o serie de strategii pentru a transforma Myanmar într-o punte de acces către Oceanul Indian şi Asia de Sud

n Progresul Thailandei a stagnat ca urmare a problemelor de ordin politic, situându-se la 3%, în ultimii trei ani


WAR TIMES

W A R T I M E S

După mai bine de 13 ani de război în Afganistan, se încheie cea mai lungă şi complicată misiune condusă vreodată de

NATO. 2014 reprezintă momentul în care s-a decis retragerea Forţelor Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF), iar perspectivele post-NATO plasează statul pe drumul spre stabilitate şi pace.

Misiunea AliaţilorLansată în 2001, prin rezoluţia

Consiliului de Securitate al ONU, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban, ISAF s-a dovedit a fi cea mai amplă operaţiune din istoria NATO. Iniţial a fost o forţă multinaţională de asigurare a securităţii capitalei Kabul şi a împrejurimilor sale, aflată sub egida ONU.

După preluarea, în 2003, a misiunii ISAF de către NATO, România şi-a sporit gradual contribuţia, în paralel cu continuarea participării la operaţiunea americană „Enduring Freedom - Afghanistan”.

Pierderile considerabile ale structurilor de securitate afgane în confruntările cu talibanii au fost un factor determinant pentru

decizia Alianţei Nord-Atlantice de reexaminare a termenului-limită stabilit pentru finele lui 2015.

La rândul ei, Administraţia americană a anunţat că ia în calcul menţinerea unui număr stabil de trupe specializate până în decembrie 2016.

Conform datelor NATO, 42 de naţiuni contribuie cu aproximativ 13.000 de efective militare la misiunea de instruire şi asistenţă a forţelor de securitate afgane, desfăşurată în acest an. Pe primul loc s-au aflat Statele Unite ale Americii, cu peste 6.800 de militari, urmate de Georgia (885), Germania (850) şi România (650).

Începând din ianuarie 2015, NATO a continuat să sprijine Forţele Naţionale Afgane de Securitate şi Apărare (ANSDF) prin intermediul Misiunii „Resolute Support” (RSM), ale cărei principale obiective le reprezintă acordarea de asistenţă în procesul de planificare, programare şi bugetare a ANSDF, sprijin în procesul de generare a forţei, recrutare, instruire, conducere şi dezvoltare a resurselor umane, consiliere a autorităţilor afgane în vederea respectării principiilor statului de drept şi bunei guvernări.

Cooperare regionalăPe lângă perspectivele legate de

intensificarea ofensivei talibane ca urmare a retragerii trupelor ISAF, există şi temeri legate de eventuale tentative ale jucătorilor regionali de a-şi spori influenţa în Afganistan pentru promovarea propriilor interese.

Deşi ţările din regiune au aparent o miză şi un interes comun pentru un Afganistan stabil, acestea au afişat intenţii opuse. Nu demult, Iranul s-a opus cu fermitate Acordului Bilateral de Securitate (BSA) dintre Afganistan şi SUA.

Pakistanul a obiectat cu privire la prezenţa pe termen lung a trupelor americane şi a subminat perspectivele de pace pe termen lung din Afganistan, prin furnizarea unui sprijin financiar, neoficial şi nerecunoscut, pentru insurgenţi, în parte pentru a contracara influenţa indiană ce pare a se consolida în această ţară.

Totuşi, sub presiunea atentatelor teroriste atribuite grupului jihadist Statul Islamic, preşedintele afgan Ashraf Ghani şi omologul său iranian, Hassan Rohani, au convenit să coopereze în domeniul combaterii terorismului, violenţei şi

n Viitorul paşnic al Afganistanului depinde în mare măsură de modul de reacţie a Pakistanului, care îşi păstrează interesul faţă de relaţia politică sedimentată cu talibanii afgani, conexiune care exacerbează instabilitatea Kabulului

Afganistan. Un nou început

Mihai Drăghici


W A R T I M E S

extremismului în regiune, în special în zonele de frontieră, precum şi împotriva traficului de droguri - un motiv al disputelor dintre talibani şi Kabul.

Afganistanul este unul dintre cei mai mari producători de opiu din lume, Pakistanul şi Iranul fiind coridoare pentru traficul de heroină spre pieţele globale. În timp ce efectele războiului, haosul şi sărăcia se răspândesc şi în regiunile „liniştite”, câmpurile de mac produc peste 90% din drogurile lumii, în pofida eforturilor occidentale de a eradica fenomenul.

Organizaţia Naţiunilor Unite a estimat o creştere cu 7 procente în 2014 la cultivarea plantelor opioide pe teritoriul afgan, pe o suprafaţă de 500.000 de hectare, care a atins o performanţă fără precedent: 5.400 de tone de opiu într-un an. Actualmente, se exportă o cantitate de câteva ori mai mare decât nivelul atins în regimul taliban, deşi au fost făcute eforturi considerabile de diminuare a acestora, inclusiv de ordin financiar. Spre exemplu, pentru derularea unor programe antidrog, s-au investit peste 8,4 miliarde de dolari.

De la începutul misiunii (2002), SUA au cheltuit peste 110 miliarde

de dolari pentru reconstrucţia Afganistanului, mai mult decât a investit în Planul Marshall, după cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi s-au atins unele rezultate pozitive, precum: diminuarea mortalităţii materne şi infantile, creşterea numărului de şcoli, construcţia de drumuri, centrale electrice şi instalaţii de irigare, lista problemelor este încă numeroasă.

ProvocăriPerspectiva retragerii complete a

trupelor NATO a atras India, Rusia şi China la consultări pentru susţinerea Afganistanului, în condiţiile în care aceste puteri asiatice au capacitatea de a oferi atât finanţare, cât şi armament pentru îmbunătăţirea situaţiei strategice a forţelor de securitate afgane.

Aparent asincron cu realităţile politice şi cu poziţiile exprimate de-a lungul timpului referitoare la limitarea influenţei străine în Afganistan, cele trei state au interese de securitate fundamentale în regiune: nu pot permite extinderea influenţei islamismului radical în afara graniţelor acestui stat.

Pornind de la premisa dependenţei sistemului afgan faţă

n Cu toate că preşedintele Ashraf Ghani a reuşit să îmbunătăţească relaţiile bilaterale, perspectiva geostrategică a Pakistanului şi aplicarea selectivă a politicilor sale de combatere a terorismului nu s-au modificat în mod evident

De la începutul misiunii (2002), SUA au cheltuit peste 110

miliarde de dolari pentru reconstrucţia Afganistanului, mai

mult decât a investit în Planul Marshall, după cel de-al Doilea Război

Mondial. Deşi s-au atins unele rezultate

pozitive, precum: diminuarea mortalităţii

materne şi infantile, creşterea numărului de şcoli, construcţia de drumuri, centrale electrice şi instalaţii

de irigare, lista problemelor este încă

numeroasă.

W A R T I M E S

de forţele militare externe şi de finanţarea internaţională, analiştii au concluzionat că provocările cu care se vor confrunta autorităţile afgane vor gravita în jurul celor trei domenii care definesc coordonatele internaţionale: politică, securitate şi economie.

Deşi este poziţionată strategic, la punctul de confluenţă al marilor puteri, cu un rol de pivot în Drumul Mătăsii, economia Afganistanului va depinde de evoluţia securităţii în regiune, infrastructura minimală, terenul dificil şi lipsa de expertiză. Din aceste motive, economia afgană va fi caracterizată de instabilitate, cu perspective rezervate şi proiecte estimate la costuri şi riscuri ridicate.

Este de la sine înţeles că şi Afganistanul trebuie să depună eforturi consecvente pentru încheierea conflictelor, cum ar fi slăbirea insurgenţei în sudul, respectiv estul ţării.

În prezent, principalele puncte nevralgice în care se înregistrează incidente semnificative se află la graniţa cu Pakistanul, în regiunile din Sudul ţării, Helmand şi Kandahar, precum şi din Est, Kunar şi Nandahar.

Viitorul paşnic al Afganistanului depinde în mare măsură de modul

de reacţie a Pakistanului, care îşi păstrează interesul faţă de relaţia politică sedimentată cu talibanii afgani, conexiune care exacerbează instabilitatea Kabulului. Cu toate că preşedintele Ashraf Ghani a reuşit să îmbunătăţească relaţiile bilaterale, perspectiva geostrategică a Pakistanului şi aplicarea selectivă a politicilor sale de combatere a terorismului nu s-au modificat în mod evident. Acest fapt se datorează, în mare parte, şi rivalităţii existenţiale dintre Pakistan şi India, efectele acestei relaţii răsfrângându-se şi asupra stării de securitate a Afganistanului.

Liderii civili şi militari din Pakistan şi-au exprimat, în acelaşi timp, îngrijorarea faţă de instabilitatea ce poate ameninţa securitatea pakistaneză, precum şi sprijinul pentru un Afganistan stabil, însă este dificil de estimat cum vor acţiona, de fapt, vecinii Afganistanului în următorii ani. În realitate, ţinând cont de interferenţele regionale de lungă durată, posibilitatea de a se continua imixtiunea altor state în evoluţiile interne ale statului afgan este încă una reală.

Afganistanul este unul dintre cei mai mari producători de opiu

din lume, Pakistanul şi Iranul fiind coridoare

pentru traficul de heroină spre pieţele globale. În timp ce efectele războiului,

haosul şi sărăcia se răspândesc şi în

regiunile „liniştite”, câmpurile de mac produc peste 90%

din drogurile lumii, în pofida eforturilor

occidentale de a eradica fenomenul.

n Lansată în 2001, prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban, ISAF s-a dovedit a fi cea mai amplă operaţiune din istoria NATO


W A R T I M E S • R E S T I T u I R I

Primul Război Mondial a introdus pentru prima oară, alături de tipuri noi de armament, o armă sofisticată şi extrem de

eficientă - propaganda. Ea s-a integrat rapid în arsenalul existent şi evoluează în conexiunea care se stabileşte eficient între inovaţiile de natură tehnică. Apariţia şi folosirea pe o scară tot mai largă a avionului reprezintă un exemplu elocvent. Nu poate fi ignorată creşterea numărului de ziare, a cititorilor acestora, datorită expansiunii educaţiei, a radioului etc. Propaganda de război nu era nouă. Ea s-a practicat din antichitate. Mijloacele s-au schimbat. Marele Război, din acest punct de vedere, a transformat această armă în concordanţă cu progresul tehnico-ştiinţific.

Propaganda oficială s-a concentrat, încă din primele zile ale războiului, pe mobilizarea într-un mediu extrem de complicat. Austro-Ungaria era un imperiu complex din punct de vedere al naţionalităţilor foarte vindicative, într-o permanentă nemulţumire legată de statutul lor. Conceptul de apărare în faţa inamicului a fost la început identificat datorită atentatului din 28 iunie, cu statul sârb, apoi cu aliaţii săi ruşi. Din acest punct de vedere, presa a jucat un rol esenţial. În ceea ce priveşte celelalte metode specifice frontului, manifeste împrăştiate peste tranşeele inamice, mai cu seamă din cauza războiului de poziţii în primii doi ani, nu au un caracter permanent. Singurele manifestări demne de reţinut şi care apar frecvent menţionate în memorialistica vremii au fost distribuirea de materiale cu ocazia sărbătorilor religioase, solidaritatea creştinilor în timpul Paştelui, în special, când se înregistrează şi fraternizări, încetarea focului sau schimbul de produse alimentare între beligeranţi. Cazurile respective au fost rapid curmate de autorităţi, mai ales de către cei însărcinaţi cu activităţile de spionaj sau de poliţie să contracareze asemenea practici. Ele erau considerate ca un preludiu la dezertare.

Austro-Ungaria a fost ţinta preferată a propagandei antantiste. Cercurile politico-militare, cele engleze în primul rând, au considerat imperiul ca vulnerabilitatea numărul

unu a Puterilor Centrale. Generalul Arz, în memoriile sale, pune pe seama propagandei inamice dezintegrarea Austro-Ungariei şi a frontului sud-vestic. Wickham Steed şi grupul de la The New Europe au fost, din acest punct de vedere, un instrument foarte eficace. El şi Robert Seton Watson cunoşteau bine stările din interiorul monarhiei dunărene încă din deceniul premergător Marelui Război. Edmund von Glaise Horstenau, căpitan în KUK, a fost, pe durata războiului, implicat în serviciul de propagandă al monarhiei, în cartea sa, apărută în 1930 la Toronto, afirma că, alături de

Woodrow Wilson, preşedintele SUA, lordul Northcliffe, şeful faimoasei Crewe House, serviciul de propagandă britanică, şi W. Steed au fost „distrugătorii imperiului danubian”. Nici Austro-Ungaria nu s-a lăsat mai prejos. Ascuţişul propagandei coordonată de un oficiu special a fost îndreptat împotriva Rusiei. Ştefan Zweig, Hugo von Hoirnannsthal, Schnitzler, Rilke etc sunt numele cele mai importante de scriitori vienezi implicaţi în propagandă în primele luni ale războiului.

Serviciul special de propagandă din Statul Major al Armatei Austro-Ungare îşi fixează, din primele zile ale războiului, ca obiectiv cultivarea patriotismului, care era în principal

dinastic, susţinerea moralului civililor şi al militarilor. Au atribuit un rol foarte important cenzurii. Ziarele primeau gata comentate ştiri de pe front, într-o manieră de-a dreptul ridicolă. Nu se vorbea deloc despre înfrângeri, peste tot aveau loc victorii, iar „eroismul” soldaţilor de origine română, sârbă, cehă, croată etc. era amplu comentat. Nimic despre dezertări sau căderea în prizonierat. Merită menţionată fraza folosită de vânzătorii de ziare: „Ceea ce este alb este adevărat, ceea ce este negru este minciună”. Au comis o eroare fundamentală, care va costa mult în 1916, după moartea lui Franz Iosif. Construcţia patriotismului dinastic, a loialităţii, a suferit enorm. Subminarea moralului armatei prin propaganda adversarilor a fost un succes mai ales pe frontul italian. Pe cel rus, Revoluţia Rusă din februarie 1917, urmată de cea din octombrie, a jucat rolul decisiv în schimbarea opţiunilor militarilor din armata Austro-Ungară. Sentimentul discriminării etnico-sociale a fost mai puternic decât estimările aparatului birocratico-militar.

În primele luni ale războiului, pe frontul estic a avut loc un caz tipic de propagandă şi contracararea ei. Luna septembrie 1914 a fost marcată de o puternică ofensivă a armatei ruse în Galiţia şi în zona subcarpatică din nordul Transilvaniei. Unităţi disparate au pătruns pe teritoriul provinciei, ajungând până în apropierea localităţilor Salva şi Romuli din judeţul Bistriţa-Năsăud. Incursiuni similare s-au produs şi în zona Sălajului. O mărturiseşte prim-ministrul István Tisza. Într-un raport trimis Berlinului; informează despre respingerea lui şi motivaţia care a stat la baza contrareacţiei amatei austro-ungare: „Natural, am depus un mare interes pentru respingerea lui din cauza posibilelor repercusiuni asupra fidelităţii românilor”. Dacă din punct de vedere militar, ruşii eşuează, nu acelaşi lucru se poate afirma despre impactul propagandistic asupra populaţiei româneşti din nordul Transilvaniei. Conform informaţiilor, aproximativ 100.000 de manifeste semnate de Marele Duce Nicolae au fost împrăştiate în zonă. Rusia îi îndemna pe români la răscoală şi promitea un şir de libertăţi, inclusiv cea naţională. Efectul respectivului Apel se regăseşte în documentele

Intensificarea şi modernizarea continuă

a propagandei de război, diversificarea

ei, au devenit arme reale, recunoscute

de către diriguitorii ambelor tabere.

În ţările Antantei, s-au manifestat

rezerve serioase faţă de eficienţa unor campanii vizând

soldaţii români din Armata Austro-

Ungară.

Un caz de propagandă

RESTITuIRILiviu Maior

W A R T I M E S • R E S T I T u I R I


W A R T I M E S • R E S T I T u I R IW A R T I M E S • R E S T I T u I R I

Intensificarea şi modernizarea continuă a propagandei de război, diversificarea ei, au devenit arme reale, recunoscute de către diriguitorii ambelor tabere, în ţările Antantei, s-au manifestat rezerve serioase faţă de eficienţa unor campanii vizând soldaţii români din Armata Austro-Ungară.

Lipsa unei rezistenţe româneşti pe teritorul Transilvaniei a fost semnalată de agenţi proantantişti, de diplomaţii străinil a Bucureşti. Înfrângerea rapidă a României în 1916 a condus la diminuarea intenţiilor care propuneau o campanie propagandistică de proporţii. De aceea, ţinta principală a rămas prizonieratul şi voluntariatul din rândul acestora, mai cu seamă în Estul Europei. Pentru instituţiile Antantei, implicată în războiul propagandistic, s-a perpetuat credinţa falsă că Transilvania nu furniza evenimente care să poată fi folosite în campaniile coordonate de către Londra.

În memoriile participanţilor la război apar puţine informaţii despre propaganda Aliaţilor. Una dintre ele merită menţionată. A. Pelea, din Fibiş, bănăţean. În drum spre unitatea sa staţionată în Italia, trece prin Viena, unde asistă la lansarea de manifeste dintr-un avion: „Iar duşmanul umbla

păste Beci (Viena) cu maşina dă zburat şi ţipa ţăduli; aşa venea ţădulile ca fluturii”. În memoriile sale, caporalul Mihai Dan, aflat pe frontul italian cu regimentul 85 descrie episodul lansării din „aeroplane” a manifestelor „papiroşe roşii”, scrise în toate limbile în care sunt îndemnaţi să depună armele. Soldaţii erau informaţi despre ofensiva lui Brusilov în Galiţia unde s-au predat 20.000 de oameni. Efectul respectivelor manifeste nu a fost prea mare. Singurul comentariu pe care îl face este legat de pericolul ocupării Maramureşului de ruşi, ceea ce afirma el „îi sărăcia noastră”.

Centrul de propagandă din Italia îşi asumă abia în 1918 o misiune eficientă. Aron Cotruş traducea în limba maghiară şi română manifestele şi alte materiale propagandistice care ajungeau pe teritoriul românesc. Unul dintre manifeste, cu titlul „Mândră cătană română”, avea un puternic mesaj împotriva Austro-Ungariei, iar „Neamul românesc” al lui Nicolae lorga le reproducea, mărindu-le eficienţa. S-au folosit şi agenţi secreţi infiltraţi dinspre Moldova cu paşapoarte spaniole pentru a contribui la amplificarea propagandei împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei. În Est, în lagărele ruseşti, a avut succesul

aşteptat, fapt dovedit de proporţiile voluntariatului. A fost greu pe front şi în interiorul Transilvaniei din cauza numărului mare de analfabeţi, de aceea s-a recurs la o imagistică destul de primitivă, deşi cu un oarecare succes. Revenirea acasă de pe front a răniţilor trecuţi în rezervă, a celor care beneficiază de permisii, a contribuit mai mult la atenuarea entuziasmului faţă de război manifestat în primele luni. Relatările lor difereau radical de campaniile de presă, de propaganda oficială erodată pe zi ce trecea.

Am insistat asupra acestor două cazuri de mesaje pe care azi le numim manipulare. Multe se aseamănă izbitor cu evenimente petrecute în zilele noastre. Conflictul ucraineano-rus este, din acest punct de vedere, emblematic, definitoriu pentru constantele politicii externe a multor state. Desigur, diferenţa este dată de tehnologiile moderne, dar conţinutul-ţintă rămâne, ca şi în 1914, statutul naţionalităţilor. n

Liviu Maior este istoric. A fost Ministru al Educaţiei între 1992-1996 şi Ambasador al României în Canada.

n Armata a IX-a Germană intrând în Bucureşti pe 6 decembrie 1916

vremii, în judeţele Sălaj, Solnoc - Dăbâca şi Bistriţa-Năsăud apar rapoarte în care autorităţile surprind, cu exagerările de rigoare, reacţiile populaţiei româneşti. Preotul George Man, din localitatea Nima (Dej), a fost acuzat de „agitaţie” pentru că ar fi afirmat că, după dispariţia Imperiului Otoman, Austro-Ungaria avea să împărtăşească aceeaşi soartă. Era considerat un agent pro-rus. I se atribuie chiar şi posesia unei „epistole” de la „împăratul muscalilor”, pe care intenţiona să o arate ruşilor în momentul în care aceştia urmau să intre în respectiva localitate. Era vorba, fără îndoială, de Manifestul ţarist.

Aceeaşi acuză i-a fost adusă şi preotului Alexandru Baniaş, din satul Căpâlna. Informaţiile de această natură persistă din cauza convingerii unei părţi a populaţiei din respectivele zone că Rusia era aliata României. Preotul din Bozieni a fost şi el acuzat că ar fi afirmat duminica, la ieşirea din biserică, că „Ruşii vor veni în ţara ungurească”, iar un altul îi cerea episcopului de Gherla, Vasile Hossu, să-l apere în faţa acuzei aduse de către judele comunal şi protonotarul satului pentru că ar fi afirmat că „după Turcia, are să se disolve şi Austro-

Ungaria”. Nicolae Brânzeu, preot în zona Petroşaniului, departe de judeţele „afectate” de manifestul ţarist, într-o scrisoare adresată episcopului greco-catolic, îi cere sfatul în legătură cu eventualitatea unui atac al României şi cu poziţia pe care ar trebui să o adopte atât el, cât şi credincioşii săi. În răspunsul dat, înaltul prelat îi dă un sfat plecat din experienţa trăită cu ocazia atacului rusesc: „cel mai bun lucru e să staţi acasă. Aceasta s-a dovedit mai cuminte şi cu ocazia incursiunilor ruse pe teritoriul diecezei mele”.

Coriolan Buracu, preot militar, corespondent de pe front al ziarului „Drapelul”, face şi el referire la acest caz de propagandă „inamică”: „Ruşii socoteau că vor isprăvi cu noi în câteva zile, căci după părerea lor, Monarhia noastră este în agonie şi naţiunile conlocuitoare sunt în cea mai mare vrăjmăşie laolaltă, astfel că, la proximul prilej binevenit, se vor preda sau, în alianţă cu ei, vor destrăma ce este alcătuit de veacuri”. Erau, în rezumat, principalele idei ale Manifestului Marelui Duce Nicolae adresat românilor.

După cum era de aşteptat, a urmat replica austro-ungară, materializată într-un manifest aruncat în tranşeele

ruseşti din baloane. Era adresat polonezilor şi ucrainenilor din armata ţaristă, chemându-i la revoltă împotriva Rusiei. „Să rupă fiarele care vă împiedică de a vă pune în relaţiune cu progresul civilizaţiei occidentale şi de a vă deschide toate tezaurele progresului intelectual şi economic”. Justifică apelul către polonezi ca pe unul izvorât din dreptul popoarelor să lupte pentru „o colectivitate de cetăţeni liberi, trataţi în egală măsură”. Războiul era proclamat demagogic ca unul pentru libertate, iar Imperiul Habsburgic numit „chezăşia de existenţă a acestei monarhii care avea la bază libertatea, dreptatea şi egalitatea naţională” (sic!). Ambele imperii se autoproclamau demagogic un fel de rai al naţionalităţilor, iar maşinăria de propagandă, fără nicio reţinere, uzează de concepte democratice pe care acestea nu le-au aplicat niciodată în politica lor internă. Sprijinul acordat înfiinţării statului polonez, încurajarea revoltei din vestul Ucrainei, înfiinţarea „Consiliului principial ucrainean” din oraşul Lemberg, primite la început cu entuziasm, îşi vor pierde repede efectul propagandistic, deşi statistic se înregistrează dezertări ale polonilor din armata ţaristă.

n Propaganda de război nu era nouă. Ea s-a practicat din antichitate. Mijloacele s-au schimbat


CoNVoRbIRI

Ambiţia mea este să ajut regiunile mai puţin dezvoltate și să fiu

printre cei mai buni comisari europeni

La 47 de ani (n. 24 iunie 1967), Corina Creţu a urcat pe una dintre cele mai înalte trepte pentru un politician, cea de comisar european, iar ambiţia sa acum este de a se număra printre cei mai buni membri ai Comisiei Juncker, în calitatea sa de responsabil pe domeniul politicilor regionale ale UE. După absolvirea facultăţii (în 1989, Facultatea de Planificare şi Cibernetică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti) a fost economist-stagiar la Centrul de Calcul al Întreprinderii de Maşini-Unelte din Blaj şi analist-programator la Centrul de Calcul al Întreprinderii de Maşini Unelte din Bucureşti (1989-1990), iar apoi a activat în presă, la „Azi”, „Cronica Română” şi „Curierul Naţional”. A absolvit mai multe cursuri postuniversitare pe domenii privind instituţiile comunitare, securitatea transnaţională sau comunicarea politică, iar în perioada 1992-1996 a fost expert la Preşedinţia României, în cadrul Cabinetului Purtătorului de Cuvânt. De asemenea, a deţinut funcţiile de expert pe lângă Senatul României (1996-2000) şi consilier prezidenţial, purtător de cuvânt al Preşedintelui României şi şef al Departamentului Comunicării Publice (2000-2004).

Interviu cu Corina Creţu realizat de Marius Avram

A devenit membru al PDSR în 1996 şi a ocupat diferite funcţii, printre care cea de secretar executiv al PDSR, șef al Departamentului Imagine şi Relaţii cu Mass-media din cadrul Consiliului Naţional al PDSR, prim-vicepreședinte al Organizaţiei Femeilor din PSDR, vicepreședinte al

partidului. A mai fost deputat şi senator al PSD, membru în delegaţia de observatori ai României la Parlamentul European, iar din 1 ianuarie 2007 este membru al Parlamentului European. În 2007, 2009 şi 2014 a fost aleasă europarlamentar, iar în iulie 2014 a fost aleasă şi vicepreşedinte al Parlamentului European, pentru ca din 1 noiembrie 2014 să preia mandatul de comisar european, după ce pe 22 octombrie Parlamentul European a votat Comisia Europeană condusă de Jean-Claude Juncker.

N-o să ajungem nicăieri dacă forţele politice vor continua să se blameze

SINTEZA: E greu, e uşor, e plăcut să fii comisar european?

Corina Creţu: În primul rând, este funcţia cea mai înaltă pe care o deţine un român în cadrul Comisiei Europene. Este, desigur, o mare realizare, dar implică şi o mare responsabilitate. Comisarul european este un fel de ministru pentru cele 28 de state membre ale UE, iar domeniul meu - politica regională - este unul prin care practic sunt gestionate câteva zeci de mii de proiecte în toate cele 277 de regiuni ale UE, în beneficiul a 500 de milioane de cetăţeni. Politica regională este un domeniu în care UE produce rezultate dintre cele mai palpabile, care se pot vedea în orice regiune din Europa, inclusiv aici, în judeţul Cluj. Dorinţa mea este ca, în perioada de programare 2014-2020, statele membre să implementeze proiecte de calitate, proiecte care să îmbunătăţească viaţa de zi cu zi a oamenilor și să genereze creştere economică și locuri de muncă. Politica regională este cea mai importantă politică de investiţii la nivel european şi bugetul pe care îl gestionez este de 351,8 miliarde de euro, pentru perioada 2014-2020. De acest buget va beneficia, sper, fiecare regiune şi fiecare oraş european şi sigur că este o provocare foarte mare pentru mine, dar, pe de altă parte, este și o încununare a muncii mele de până acum, iar ambiţia mea este să fiu unul dintre cei mai buni comisari europeni. Sunt una dintre cele nouă femei din Colegiul Comisarilor şi, chiar dacă asta reprezintă

C o N v o R B I R I


un progres la nivelul Comisiei sigur că mai este cale lungă până să putem spune că femeile se bucură de șanse egale cu cele ale bărbaţilor în instituţiile europene.

- Dar personal, ca om, e greu să fii comisar european?

- Viaţa mea s-a schimbat radical. În perioada în care eram europarlamentar, circumscripţia mea era Ardealul. Firește că reprezentam România, dar în particular am candidat și mi-am făcut campania în judeţele din Ardeal. Acum, în schimb, răspund de toate cele 28 de state membre şi evident că este o diferenţă enormă din toate punctele de vedere. Prima lună a fost foarte grea, am citit foarte mult. Şi acum am întâlniri aproape săptămânale cu economişti, cu auditori, împreună cu echipa mea pregătim fiecare vizită, în detaliu, deoarece fiecare ţară are nevoi diferite. După cum vedeţi, accentul în statele din Est se pune pe infrastructură, în alte state, mai mult pe cercetare, pe dezvoltarea IMM-urilor. La început a fost foarte greu, dar satisfacţiile au fost, de asemenea, foarte mari şi acum pot spune că am căpătat deja o experienţă de comisar european şi sunt foarte mulţumită. Sigur că această responsabilitate nu o duc singură, am un cabinet de aproape 20 de oameni, iar în coordonarea mea se află un directorat general, un fel de minister european al dezvoltării regionale, cu aproximativ 700 de oameni şi cu departamente întregi responsabile pentru fiecare ţară. Înaintea fiecărei vizite oficiale am întâlniri cu aceste departamente, pentru a mă pune la punct cu tot. Domeniul este atât de vast încât, din păcate, de la preluarea mandatului n-am mai apucat să citesc altceva în afară de literatură de specialitate şi de studii legate de

statele membre și de regiunile lor.Venind dintr-un stat în care şapte regiuni din opt

sunt foarte puţin dezvoltate - cu PIB/cap de locuitor sub 75% -, am considerat că este datoria mea morală să am în vedere ajutorarea regiunilor mai puţin dezvoltate. Nu toate aceste regiuni sunt la fel și nu toate răspund în același fel programelor noastre. Am şi demarat un studiu la nivelul Uniunii pentru a vedea care sunt motivele pentru care aceste regiuni rămân în urmă. Pentru că, de pildă, sunt regiuni - precum cele din România - unde, dacă venim cu fonduri europene, se vede creşterea economică şi îmbunătăţirile se resimt în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Sunt altfel de regiuni, precum cele din sudul Italiei - Calabria, Campania, Sicilia - care primesc fonduri europene de zeci de ani şi nu se vede cu adevărat o diferenţă în ceea ce priveşte creşterea economică, crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Preocuparea pentru regiunile mai puţin dezvoltate este una dintre priorităţile mandatului meu. De asemenea, decalajul dintre mediul rural şi cel urban, mai ales că am fost nominalizată de o ţară unde mediul rural are ponderea cea mai mare din UE. Eu cred că, în ceea ce privește reducerea diferenţelor dintre regiuni, Comisia Europeana are un rol foarte important, desigur, alături de guvernele naţionale, fiindcă responsabilitatea, în acest sens, este împărţită. Oricât am ajuta noi de la Bruxelles, nu putem decide în locul guvernelor, cărora le revine responsabilitatea de a-și stabili priorităţile de investiţii și de a gândi programe operaţionale de calitate, adaptate nevoilor lor specifice de dezvoltare.

- Spuneaţi că şapte din cele opt regiuni ale României

sunt sub pragul de 75% din media UE ca PIB/locuitor. Din postura de comisar european pe politici regionale, ce credeţi că ar trebui să facă România pentru a fi ridicate regiunile respective?

- Eu sunt bucuroasă să văd că România are una dintre economiile cele mai dinamice ale UE. Ultimele estimări ale Comisiei prevăd o creştere economică de 3% pe an, ceea ce înseamnă una dintre cele mai mari creşteri economice din UE. Sigur că nu este suficient pentru a recupera aceste decalaje. În ceea ce priveşte politica regională, România este al patrulea beneficiar al fondurilor acestei politici, în perioada 2007-2013 beneficiind de o alocare de 23 de miliarde de euro. Important este ca aceşti bani să fie investiţi în proiecte viabile, care să creeze locuri de muncă. Au fost proiecte controversate, atât în România, cât şi în alte state membre - terenuri de golf, spa-uri etc. Revin la ceea ce spuneam: cred că proiectele şi programele de calitate ţin de iniţiativa statelor membre, este datoria lor să selecteze programe viabile, care să producă locuri de muncă.

România a intrat în UE de puţină vreme, împreună cu Bulgaria, dar cred că deja a căpătat o oarecare experienţă în folosirea fondurilor europene, experienţă care se vede. Este nevoie însă de o viziune pe termen lung, o solidaritate mai mare între forţele politice și în ceea ce privește accesarea fondurilor europene, care nu au culoare politică. Trebuie să fie interesul comun al tuturor forţelor politice ca acestea să fie folosite prin intermediul unor programe operaţionale de calitate. De exemplu, am discutat foarte mult de masterplanul de transport. Din punct de vedere al Comisiei, este responsabilitatea statului membru să elaboreze acest masterplan de transport, în baza unor analize

detaliate privind impactul economic, necesitatea unor infrastructuri rutiere, feroviare, navale, dar Comisia trebuie să aibă garanţia că, odată cu schimbarea guvernelor, nu se vor modifica principalele direcţii ale masterplanului. Deci, mai puţină blamare și mai multă dezbatere în Parlamentul României a acestor documente înainte de a fi adoptate cred că ar fi necesară. Acum începem cu un moment zero pentru folosirea fondurilor europene 2014-2020 şi n-o să ajungem nicăieri, dacă forţele politice vor continua să se blameze între ele, pasându-și când vina, când meritele, privind absorbţia fondurilor europene. A fost, până la urmă, o situaţie caracteristică oricărui început. Unele ţări au demarat mai bine, altele mai puţin bine. În Uniune sunt opt state membre cu o absorbţie sub 60%, si pentru acestea, în mod deosebit, am creat încă din prima lună a mandatului meu un grup de lucru special. România se numără printre aceste opt ţări cu o rată de absorbţie de sub 60% şi încercăm să facem tot ce putem, în lunile care au mai rămas până în decembrie 2015, pentru a crește rata de absorbţie şi a accesa cât mai mulţi bani europeni. Dar, desigur, nu putem face minuni.

Autostrada Sebeş - Turda, un bun exemplu de folosire a banilor europeni

- Apropo, e ultimul an din exerciţiul bugetar 2007-2013, ce şanse mai avem să ajungem la un grad de absorbţie a fondurilor europene de 80%, cum spunea ministrul Teodorovici?

- Poate părea un proiect ambiţios al ministrului Teodorovici și sunt convinsa că și al noului ministru al fondurilor, dl Nica, dar nu imposibil, pentru că

C o N v o R B I R IC o N v o R B I R I

n Sunt regiuni - precum cele din România - unde, dacă venim cu fonduri europene, se vede creşterea economică şi îmbunătăţirile se resimt în viaţa de zi cu zi a oamenilor

n Acum începem cu un moment zero pentru folosirea fondurilor europene 2014-2020 şi n-o să ajungem nicăieri, dacă forţele politice vor continua să se blameze între ele


în ultimul timp s-au făcut progrese foarte mari. Am identificat şi aprobat şi acele proiecte retroactive legate de Autostrada Soarelui, Autostrada Timişoara-Arad, centura Constanţei. Am aprobat de asemenea ca salariile din cadrul autorităţilor de management să fie plătite din bani europeni şi sigur că acum urmează ca împreună cu autorităţile române să identificăm şi alte căi prin care putem accelera folosirea fondurilor europene. Pe de altă parte, în cadrul acestui grup de lucru am identificat, în cadrul legislaţiei actuale, o posibilitate prin care proiectele care nu pot fi încheiate în decembrie 2014 să poată fi fazate. În cazul Autostrăzii Sebeş-Turda, spre exemplu, o parte va fi finanţată din perioada de programare 2007-2013 - 150 de milioane de euro -, iar o altă parte din bugetul 2014-2020. Pentru cititorii dumneavoastră, vreau să spun că vorbim de un buget multianual, pentru că la nivelul Uniunii, bugetul este adoptat de către Parlamentul European şi de către Consiliul European pentru o perioadă de şapte ani, tocmai pentru a putea avea strategii solide şi eficiente pe termen lung. De altfel, noi încurajăm şi statele membre să dezvolte acest gen de viziune şi să-şi programeze bugetele pentru o perioadă mai lungă de un an. Doar cu bugetul anual, fără o analiză pe o perioadă mai lungă, practic multe state membre merg doar pe proiecte mici. În opinia noastră, a Comisiei, pentru proiectele mici se pot găsi modalităţi de finanţare la nivel naţional sau local. De exemplu, în ceea ce privește spitalele regionale: sunt proiecte foarte mari, de 100 de milioane de euro pentru fiecare spital - Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi - şi Comisia va finanţa câte 50 de milioane pentru fiecare spital regional, 40 de milioane este contribuţia naţională, a guvernului, iar autorităţile locale cred că vor putea face acest efort de a aloca 10 milioane de euro. Prin urmare, așa cum spuneam, este necesară o coordonare mai mare între ministere, dar și între forţele politice în adoptarea și implementarea programelor operaţionale finanţate din bani europeni.

- Spuneaţi undeva că problema României a fost lipsa unor proiecte mature, cu referire la gradul scăzut de absorbţie a fondurilor europene. De ce s-a întâmplat asta şi credeţi că, pentru exerciţiul bugetar 2014-2020, România ar avea mai multă experienţă, o să aibă capacitatea de a se maturiza?

- Noi am oferit statelor membre foarte multe posibilităţi de traininguri, schimburi de bune practici şi instrumente de asistenţă tehnică. Sigur că a fost o perioadă în care probabil că proiectele cele mai uşoare nu au fost neapărat şi cele mai profitabile sau cele mai productive din punct de vedere economic. Proiecte mature înseamnă proiecte care vizează, în primul rând, nevoile comunităţii, și care o dată implementate produc schimbări durabile în viaţa cetăţenilor. Această Autostradă Sebeş-Turda este un foarte bun exemplu despre modul în care pot fi folosiţi eficient banii europeni. Această autostradă va atrage automat şi alte investiţii şi va duce la creştere economică, prin scăderea costurilor de transport și accesarea unei pieţe mai mari de desfacere. În plus, vor fi reduse semnificativ accidentele de maşină, dar şi poluarea, pentru că atunci când mergi pe autostradă cu viteză constantă şi noxele sunt mai reduse. Deci, sunt o multitudine de beneficii, dar elaborarea unui astfel de proiect, cu

acel nod complex, cu peste 40 de poduri pe numai 70 km, înseamnă foarte multă muncă, foarte multă cercetare şi documentare prealabilă și este important să nu sacrificăm calitatea proiectelor de dragul ratei de absorbţie. Din acest punct de vedere, acum vom aproba programele operaţionale şi urmează perioada în care autorităţile naţionale vor identifica proiectele capabile să facă, aşa cum spuneam, o diferenţă în viaţa oamenilor.

- Cum comentaţi faptul că beneficiarii fondurilor europene reclamă în multe rânduri suprareglementări din partea autorităţilor de management şi, cu toate aceste suprareglementări, avem probleme legate de fraude, deturnări de fonduri?

- Simplificarea birocraţiei este una dintre priorităţile Comisiei Juncker și a fost deja format un grup de lucru privind simplificarea procedurilor, sub coordonarea prim-vicepreședintelui Timmermans. În ceea ce ne priveşte, în cadrul politicilor regionale, sigur că trebuie să avem în vedere acest echilibru între simplificarea procedurilor pentru beneficiari şi, pe de altă parte, asigurarea corectei folosirii a fondurilor europene. Vreau să vă spun că avem state membre unde se solicită 30 de semnături pentru aprobarea unui proiect finanţat din fonduri europene, iar aceasta nu este o cerinţă a UE. Fiecare stat are dreptul, până la urmă, să-şi reglementeze nivelul de birocraţie, însă recomandarea noastră, la nivelul Comisiei, este aceea de a simplifica legislaţia, nu numai la nível european, ci si la nivelul fiecărui stat membru, pentru a veni cu adevărat în sprijinul beneficiarilor.

Problema folosirii corecte şi eficiente a fondurilor europene nu poate să nu ne preocupe. Ne bazăm foarte mult în activitatea noastră pe ceea ce depistează autorităţile naţionale de audit, dar avem şi noi în cadrul Comisiei o unitate de auditori, care merg în statele membre şi în regiuni şi care fac controale pe baza unor eşantioane. Pe de altă parte, vreau să vă asigur că, dacă există o suspiciune, chiar dinspre presă, noi luăm imediat măsurile care se impun, dacă este cazul chiar întrerupem sau suspendăm plăţile, până la clarificarea situaţiei. Acolo unde există indicii temeinice de fraudă, intervine automat OLAF-ul. Cred că simplificarea sistemului trebuie să meargă mână în mână cu întărirea mecanismelor de control și de prevenire a fraudei.

Egoismele naţionale trebuie lăsate deoparte

- Cum stă România în ceea ce priveşte cooperarea transfrontalieră? Din câte ştiu, nu excelăm la acest capitol, mai ales pe zona de Vest, cel puţin pe exerciţiul bugetar 2007-2013. Ce ar trebui să facă România în acest domeniu?

- România stă foarte bine în ceea ce priveşte cooperarea cu Bulgaria, fiind, în opinia mea, un exemplu de cooperare foarte bună. Pe de altă parte, ceea ce vreau să spun este faptul că aceste proiecte transfrontaliere au fost concepute tocmai pentru a vindeca nişte răni istorice şi a face ca statele membre să coopereze la frontieră, pentru că mai mult de o treime din populaţia Europei trăieşte în zone de graniţă. Aceste programe au rolul de a ajuta judeţele sau districtele din zonele de graniţă să lucreze împreună. Dacă vă referiţi la un

blocaj care a existat între România şi Ungaria în ceea ce priveşte cooperarea transfrontalieră, după întâlnirea pe care am avut-o la Bruxelles cu ministrul de resort din Ungaria şi cu ministrul de externe Bogdan Aurescu, am înţeles că a avut loc o întâlnire la nivel înalt între reprezentanţii României şi Ungariei şi că au ajuns la un acord în legătură cu rezolvarea problemelor care opreau finalizarea programului de cooperare. România şi Ungaria nu sunt singurele ţări unde sunt blocaje, avem şi Slovenia-Italia, de pildă. Din acest punct de vedere, eu cred că trebuie găsite modalităţi prin care cele două state să se poată aşeza la aceeaşi masă şi să găsească împreună cele mai bune soluţii.

Dar vreau să vă vorbesc și despre programele transfrontaliere care merg foarte bine. Am fost, de exemplu în Frankfurt pe Oder şi în Slubice - sunt două orașe care au fost cândva același oraș, iar astăzi se află pe graniţa dintre Polonia şi Germania. A fost foarte emoţionant pentru mine, pentru că vorbim despre o graniţă care a fost creată artificial după al doilea război mondial și care probabil că a creat mai multe răni decât a reușit să vindece, iar după jumătate de secol de la această despărţire artificială, acum există o cooperare extraordinară între cele două orașe. Practic orașul se reunește încet-încet: există programe între cele două universităţi, a fost lansată şi o linie de autobuz comună între cele două oraşe pe care o folosesc foarte mult cei care trăiesc într-un oraș, dar lucrează în celălalt. Am mers pe podul acesta care a fost zeci de ani o graniţă de stat şi când am văzut cum merg oamenii normal dintr-o parte în alta, ca și cum s-ar afla în aceeaşi ţară, a fost o mare bucurie. Acest gen de cooperare este o mare

satisfacţie pentru mine și este o lecţie foarte grăitoare despre beneficiile pe care le aduce apartenenţa la Uniunea Europeană.

- Concret, ce ar trebui să facă, mai ales că sunteţi din zona aceasta a Transilvaniei şi cunoaşteţi asperităţile existente între România şi Ungaria? Ce ar trebui să facă cele două ţări, mai ales pentru noul exerciţiu bugetar 2014-2020?

- Speranţa mea este că banii pentru perioada 2007-2013 vor fi folosiţi până în decembrie, cel puţin acesta a fost angajamentul ambelor părţi, să prezinte Comisiei programul de cooperare România-Ungaria cât mai curând posibil. Prin urmare, eu am încredere că inclusiv programul de cooperare între România şi Ungaria pe exerciţiul bugetar anterior va fi aprobat în 2015. Sperăm ca în iunie să avem acest program de cooperare pe care îl vom analiza în momentul în care cele două state vor ajunge la o înţelegere. Eu, însă, fiind comisar european, nu vreau şi nu-mi permit să intru în aceste chestiuni bilaterale. Speranţa mea este că guvernele naţionale vor înţelege că rolul fondurile europene este să ajute la reconcilierea între statele membre, nu să contribuie la accentuarea neînţelegerilor dintre ele. Eu cred că viitorul UE este de a se concentra asupra problemelor comune, pentru că, până la urmă, sărăcia este aceeaşi şi în România şi într-o ţară vecină, poluarea este aceeaşi, traficul de maşini la fel. Sunt probleme comune, cărora trebuie să le găsim răspunsuri împreună, iar egoismele naţionale trebuie lăsate deoparte. Ştiu că trăim vremuri în care aceste sentimente par că se accentuează însă este de datoria noastră să milităm pentru conlucrare și pentru o mai bună înţelegere între statele membre. n

C o N v o R B I R IC o N v o R B I R I

n Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene


Grupul de firme Electro Sistem din Baia Mare a ajuns în anul de graţie

2013 la o cifră de afaceri record de 30 de milioane

de euro. Proprietarii afacerii se mândresc însă cu altceva: anul

trecut și-au permis să pună pentru prima oară

numele companiei pe echipamentele electrice pe care le exportă de aproape

un deceniu în toată Europa.

Business la putere

înaltă

INTELIGENT buSINESS

A F A C E R I D E F A M I L I E

Elena Nicolae


Clădirea de birouri a companiei Electro Sistem din Baia Mare este ca un Trabant - mică la exterior, dar generoasă la interior.

Cel puţin aşa o descrie Ştefan Blasko, unul dintre cei doi fondatori ai companiei maramureşene.

Grupul de firme Electro Sistem are ca obiect de activitate proiectarea de reţele şi sisteme cu tensiuni până la 110 kV, producţia de posturi de transformare compacte, tablouri electrice de medie şi joasă tensiune şi comercializarea de echipamente de medie şi joasă tensiune pentru sistemele de distribuţie a energiei electrice. „Treaba noastră este să facem ca energia să ajungă la dumneavoastră în casă”, condensează într-o singură frază toate aceste lucruri Blasko. Firma are birouri comerciale în Braşov şi Bucureşti, dar şi în Ungaria şi Germania, pentru piaţa occidentală. Produsele Made în Baia Mare sunt la mare căutare în Marea Britanie, iar motivul este foarte simplu: „englezul nu ştie să facă, comandă în Germania, iar neamţul ştie că noi fabricăm în România”, explică Kerekes Roland, celălalt fondator al companiei. Dincolo însă de anecdote şi comparaţii,

businessul de la Baia Mare îl surprinde nu doar pe românul obişnuit cu „merge şi-aşa”, ci şi pe cel mai exigent om de afaceri străin. Un argument: muncitorii de aici sunt evaluaţi anual; primesc un supliment lunar la salariu între 0,5 şi 1% din cifra de afaceri (în funcţie de performanţa companiei), au al 13-lea salariu la final de an şi un concediu de Crăciun de două săptămâni (pe lângă concediul de vară pe care fiecare şi-l ia când vrea).

„Vrei ochi de drac? Caută-l pe Blasko”

„Pe mine m-a învăţat cineva mai demult că adevărul e cea mai bună minciună, deci n-are rost să ne-apucăm cu cosmetizări”, îşi începe amuzat povestea Ştefan Blasko, mutând preţ de doi centimetri paharul de limonadă care-l aştepta pe birou, la finalul unei vizite complete prin hale, la solicitarea unui potenţial partener. Dezamăgit de felul în care mergeau lucrurile în fabrica de stat pentru care lucra, el a decis în 1992 să înceapă ceva pe cont propriu, alături de alţi 12 oameni care s-au socotit la fel. „Aşa am gândit eu că oameni mulţi, cu bani puţini şi cu minte multă pot să fac o treabă nemaipomenită. M-am înşelat total. Am fost 13 asociaţi, iar firma

a durat exact până când au venit primii bani, după un an şi un pic”, mărturiseşte el. Din 13 au rămas patru care şi-au dorit cu adevărat să ducă lucrurile mai departe, muncind cot la cot în aceeaşi firmă. „Eram implicaţi total şi gata să facem tot ce se cerea. Un coleg de-al meu din Bacău, Radu Petru, avea o vorbă - «Vrei ochi de drac? Caută-l pe Blasco». Făceam orice ca să supravieţuim, asta era perioada”. Au început cu recipente sub presiune şi au deviat spre utilaje pentru industria alimentară - au făcut, de exemplu, fabricuţe de brânzeturi - şi pentru industria alcoolului. „Puţină lume ştie că, la vremea respectivă, erau în Baia Mare peste 300 şi ceva de firme care îmbuteliau alcool, Deci era polul alcoolului. Mai sunt vreo câteva, dar restul fie au dat faliment, fie sunt prin puşcărie. Cine ştie pe unde mai sunt”, glumeşte Blasko. De la geamul biroului său se vede construcţia în care a funcţionat şi încă mai funcţionează Sistem Grup - firma prin care a făcut toate aceste lucruri în anii ‘90. Acolo, la o aruncătură de băţ a început să lucreze şi pentru Electro Sistem. După doi-trei ani şi-a dat seama că nu poate să facă şi cazane, şi sisteme electrice şi s-a despărţit amiabil de asociaţii săi. Dar nostalgia pentru locul acela în

care şi-a găsit curajul şi determinarea de antreprenor îl cuprinde ori de câte ori îşi găseşte răgazul să zăbovească în faţa ferestrei.

Şampoane, tiparniţă şi pozeÎn 1996, la sugestia unui jurnalist

din Satu Mare, Ştefan Blasko s-a întânit cu Kerekes Roland, un român din Baia Sprie stabilit în Germania, dar chitit să facă ceva pe cont propriu acasă. „Am plecat în ‘90 în Germania, mama plecase deja în ’88, dar eu am fost nevoit să aştept schimbarea regimului. Din prima am început să lucrez în domeniul electric - cu proiecte, cu şantiere - şi am câştigat destulă experienţă. Am avut doi şefi şi unul tot zicea: «Roland, tu trebuie să devi privat, să-ţi faci o firmă». Eu eram bucuros că aveam un job, nu mă gândeam să mă privatizez... Dar a fost suficient să-mi sădească sămânţa în minte”, povesteşte el. Prima dată s-a asociat într-o afacere cu produse chimice (şampoane şi soluţii de spălat vase), însă lucrurile n-au mers prea bine. „Soţia mea era chimistă, dar eu n-aveam habar”, încearcă Roland o explicaţie. A doua afacere a fost în domeniul tipografiei - pentru că era la mare modă, prin 1995. Businessul a mers, într-adevăr, o perioadă, dar

şi-a dat seama că trebuie să te pricepi, să ai rezultate pe termen lung. A mai încercat şi cu nişte laboratoare foto, dar şi-a dat seama că nici asta nu funcţionează prea bine. Cam aşa s-a întâmplat, înainte să-l cunoscă pe Ştefan Blasko: „Noi ne-am întâlnit în ‘96 la începutul anului şi ne-am dus împreună la Târgul Internaţional Bucureşti şi asta a fost. Acolo am întâlnit foarte mulţi colegi de facultate de-ai lui Blasko, ce aveau multe afaceri în domeniul ăsta, iar unul dintre ei a făcut prima comandă, de câteva zeci de mii de mărci germane. Şi aşa am început”, povesteşte Kerekes. „Nu ne puneam nişte speranţe imense în această firmă, dar am zis hai să încercăm şi într-un domeniu la care ne pricepem. Pentru că mesera mea de bază este aceasta, eu am terminat Electro-energetica, iar Roland a venit şi el cu o experienţă destul interesantă pe zona aceasta”, completează Blasko. La început s-au limitat la comerţ, dar nu după mult timp au început să facă producţie.

Anul şi construcţiaDupă doi-trei ani, când şi-au

dat seama că afacerea poate să fie interesantă şi să se dezvolte, au început să cumpere pământ şi să

E mai sănătos pentru toată lumea - angajaţii sunt bucuroși că au o

vacanţă lungă, de două săptămâni și ceva, și concediul de vară și-l

ia fiecare când dorește, că nu putem închide fabrica peste vară”,

Ștefan Blasko, fondator al companiei Electro Sistem

n Muncitorii sunt evaluaţi anual; primesc un supliment lunar la salariu între 0,5 şi 1% din cifra de afaceri (în funcţie de performanţa companiei), au al 13-lea salariu la final de an şi un concediu de Crăciun de două săptămâni

n După o perioadă limitată la comerţ, firma a început să facă producţie

I N T E L I G E N T B u S I N E S S • A F A C E R I D E F A M I L I EI N T E L I G E N T B u S I N E S S • A F A C E R I D E F A M I L I E


construiască. În decembrie 2003 au făcut inaugurarea primei construcţii Electro Sistem şi au lansat şi unul dintre cele mai importante obiceiuri din firmă. „Odată cu inaugurarea, am avut închiderea festivă de dinainte Crăciun şi până după Bobotează. Fiind unitate de producţie axată pe acest segment de piaţă, suntem legaţi direct de contrucţii montaj, iar constructorii nu prea lucrează iarna, deci ne putem permite această treabă. Şi e mai sănătos pentru toată lumea - angajaţii sunt bucuroşi că au o vacanţă lungă, de două săptămâni şi ceva, şi concediul de vară şi-l ia fiecare când doreşte, că nu putem închide fabrica peste vară”, spune Blasko. De atunci în fiecare an s-a construit ceva în curtea Electro Sistem. „Domnul Blasko are în fiecare sertar câte un proiect de construcţie”, spune râzând Roland Kerekes. „L-am exasperat şi pe el, şi pe nevastă-mea. Zice că, dacă mai fac o casă, divorţează”, îi ţine isonul Ştefan Blasko, care are însă şi o explicaţie serioasă pentru determinarea lui de a sărbători fiecare an cu o clădire nouă - „în 2004, după ce am făcut prima hală, am avut credibilitate bancară”. Un lucru foarte important, având în vedere că toate investiţiile, la Electro Sistem, au fost făcute cu

credite. „Foarte puţin pe surse proprii, pentru că altfel îţi scoţi din circuitul economic banii şi nu mai reuşeşti să ai stocuri”. Fără stocuri, care de multe ori îl fac pe Blasko să simtă că i se înmoaie picioarele de la scaun, nu se poate lucra, „pentru că România este ţara în care nu există predictibilitate la nimic”. În paralel cu toate acestea, este important să ai tot timpul capitalul disponibil pentru asigurarea ciclurilor de producţie şi ale celor comerciale şi pentru cheltuieli fixe, „în primul rând salarii, costurile sociale la salarii, TVA-ul, gazul, curentul, toate astea trebuie să le plăteşti. Şi atunci trebuie să ai un tampon, care se cheamă capital, care-ţi ajute ca să te aprovizionezi”.

Spre Occident, via UngariaPrima ţară străină către care a

început să exporte Electro Sistem a fost Ungaria. „Firma de la care am adus tehnologia este din Hamburg şi acum am depăşit-o, ca dimensiune. Când au fost de acord cu transferul de tehnologie, ne-au dat cadou piaţa din Ungaria. Au spus că pentru ei e departe, livrările nu li se merită”, explică băimăreanul. După Ungaria a urmat Germania, iar dacă la început străinii preferau carcasele goale,

anvelopele ne-echipate, încetul cu încetul maramureşenii au tot pus câte ceva în ele, până au ajuns acum să le dea complete. Iar dacă până anul trecut produsele de la export purtau numele firmei din Hamburg, de unde a provenit iniţial tehnologia folosită de Electro Sistem, anul trecut au luat drumul Occidentului primele produse marca ESTO. „Încet, din aproape în aproape, am intrat. Şi a înţeles şi neamţul că în Baia Mare se face aceeaşi calitate care se face la ei”, spune Ştefan Blasko. „Desigur, i-am convins, i-am adus în fabrică, le-am arătat ce se face aici, pentru că nimeni nu şi-a închiput că în România aşa ceva este. Niciunul dintre ei”, precizează Roland. Estimările pentru acest an legate de exporturi ajung până la o cincime din producţie, poate şi mai mult. Dar, deşi exportul este „nemaipomenit de important, pentru că reglează diferenţele valutare”, transportul mânâncă foarte mult din profit. Pentru că, spun cei doi antreprenori, una este să duci o anvelopă din Baia Mare la Cluj sau chiar Constanţa şi alta e să o duci până în Anglia. Produsul se vinde la valoarea de piaţă, nu contează că este făcut în România sau în Anglia.

n Fără stocuri, care de multe ori îl fac pe Blasko să simtă că i se înmoaie picioarele de la scaun, nu se poate lucra

I N T E L I G E N T B u S I N E S S • A F A C E R I D E F A M I L I E


este netransparent şi se plăteşte când se doreşte”. Partenerii strategici ai companiei sunt firmele de montaj, unele mai solide, altele mai puţin, dar consilierii juridici ai Electro Sistem măcar pot să analizeze înainte semnarea oricărui contract, situaţia fiecăruia, pentru că datele lor sunt publice. Chiar şi aşa apar probleme - „termenele de plată sunt foarte lungi. Termenele de plată ale beneficiarului final, distribuitorul de electricitate - că este Enel, că este Electrica, este de 120 de zile din momentul recepţiei, iar noi livrăm produsul cam cu o lună înainte. Dar este mai sigură această treabă şi transparentă decât să lucrezi cu statul. Noi nu suntem cei mai iubţi dintre pământeni, noi nu dăm şpagă. Deloc”, precizează Blasko. Dau, în schimb, cadouri de Crăciun tuturor angajaţilor, indiferent de numărul de copii pe care-l au; bonusuri de final de an şi prime lunare cuprinse între 0,5 şi 1%, atunci când firma trece de un anumit prag de profitabilitate. Compania are acum 350 de angajaţi, dar porţile fabricii sunt deschise tot timpul tinerilor. Este şi interesul lor să câştige experienţă, dar şi al companiei să poată recruta angajaţi talentaţi, mai ales în condiţiile în care de pe piaţă au dispărut şcolile profesionale.

„Vin peste vară studenţi şi liceeni care lucrează un schimb normal. Dacă fac doi ani de practică în fabrică, sigur vor fi nişte angajaţi buni. Nu dai oricui pe mână o maşină de 300.000 de euro, se întâmplă uneori ca un tânăr să ia salariu mai mare decât muncitorul de 50 de ani de lângă, care lucrează la o maşină manuală”. Personalul este oricum evaluat anual după criterii clare, obiective, şi fiecare evaluare se lasă cu trei variante - „sau urcă, sau coboară, sau ies afară. În ultimii ani nu a mai fost cazul pentru ultima variantă, dar la început mulţi au plecat”, spune Blasko.

Biroul de acasăCând stă şi se gândeşte la motivul

pentru care a făcut prima sa firmă - să aibă copiii lui un loc de muncă, Ştefan Blasko se poate considera un om împlinit: băiatul său cel mare lucrează în companie de şapte ani pe partea de aprovizionare, stocare, vânzare, plus partea de imagine (marketing). Mulţi i-au propus să vândă compania, sau o parte din ea, dar nu se poate gândi la asta. Şi acelaşi sentiment îl are şi Roland Kerekes: „Dacă ştiam de la început ce ne aşteaptă, nu-i sigur că ne apucam. Pentru mine este vorba şi despre patriotism, pentru că am vrut să fac ceva pentru ţara mea. Au fost

perioade când nu ştiam cum o să fie şi ce o să facem, mai ales la începutul anilor 2000. Dar domnul Blasco a trecut foarte bine peste perioada de criză care a diversificat produsele pe care le oferim pe piaţă şi asta ne face optimişti. În plus, n-am şti să facem altceva, pentru că la asta ne pricepem”. Blasko se pregăteşte, însă, cel puţin teoretic, pentru momentul predării ştafetei. „Îmi fac birou acasă, în camera mamei mele, care sărăcuţa s-a stins anul acesta. Am comandat deja mobilier. Probabil că o să mai vin câţiva ani la firmă, intenţia mea este să-i mai stresez puţin pe colegi, după care voi lucra poate patru ore acasă, patru ore aicea, dupa aia din ce în ce mai mult acasă. Deşi maică-mea, care mă cunoştea cel mai bine, avea o vorbă: «Până poţi ridica mâna sus să arăţi că fă aia, tu nu te laşi de serviciu». Am destul de mulţi colegi care au ieşit la pensie şi de la o zi la alta s-au ramolit”. În acest moment, însă nici nu poate fi vorba despre reducerea tensiunii la care se întâmplă lucrurile la Electro Sistem, dimpotrivă: pe una dintre laturile uriaşei curţi a fabricii se mai ridică o construcţie, care va reuni laboratoarele de testare. Trebuie să fie gata până în noiembrie, când vin din nou în vizită partenerii străini. n

Electro Sistem pentru comunitate

Grupul de firme Electro Sistem susţine dezvoltarea comunităţii locale prin sprijinirea diverselor acţiuni ale şcolilor şi universităţilor băimărene, dar şi prin finanţarea echipei băimăreane de handbal masculin H.C. Minaur, precum şi Academia de Handbal Minaur. În plus, compania se implică şi în câteva acţiuni particulare:

SPORT. În România orientarea pe schiuri este dominată, de câţiva ani, de Clubul Sportiv Electro Sistem Baia Mare, înfiinţat în 13 august 2004, care se situează pe locul I în clasamentul pe medalii. În 2013, de exemplu, clubul, a câştigat un număr record de 35 de medalii naţionale. Afiliat Federaţiei Române de Orientare, clubul legitimează aproximativ 30 de sportivi şi are trei secţii: orientare, atletism şi schi.

CULTURĂ. Începând cu anul 2009, Electro Sistem editează, în fiecare an, câte un album de artă fotografică despre aspecte cunoscute sau mai puţin cunoscute ale tradiţiei, istoriei, culturii, peisajelor remarcabile din Maramureş. Albumul din 2014 este o monografie a şcolii de pictură de la Baia Mare. Lansarea s-a făcut în cadrul „Zilelor Electro Sistem” şi a fost însoţită de o expoziţie de pictură de patrimoniu, iar a doua zi, evenimentul a continuat cu o sesiune de comunicări ştiinţifice în domeniul energetic..

PROTECŢIA MEDIULUI. Deşi energia electrică este nepoluantă, echipamentele şi tehnologiile care sunt folosite în transportul şi distribuţia acesteia pot avea efecte nedorite asupra mediului înconjurător.Electro Sistem se asigură de evitarea unor asemenea efecte încă de la începutul procesului productiv: folosesc aolo unde este posibil materiale reciclabile, colectează şi sortează deşeurile, utilizează un procedeu special de fabricare a fundaţiei posturilor de transformare prin care cuva transformatorului devine rezistentă la ulei şi apă (protejând astfel atât infiltraţiile în cât şi dinspre exterior), proiectează produsele având în vedere reducerea câmpurilor electromagnetice etc.

Criza cu o sută de picioareÎn 2008, când lumea intra în cea

mai importantă criză economică a ultimelor două decenii, Electro Sistem a fost pe creştere. „Am simţit criza mai puternic în prima parte din 2010, când am fost obligaţi să ne diversificăm produsele, ca să compensăm piederea pieţei de fotovoltaice în România, care nu a ţinut decât un an sau doi, spre deosebire de Germania, unde a ţinut mai mult”, îşi aminteşte Roland Kerekes. Atunci Ştefan Blasko i-a adunat pe oameni şi le-a spus că nu vrea să facă reduceri de personal, dar că, pe aceleaşi rezultate, o să fie nevoie de un volum dublu de muncă. „Criza ne-a forţat să stăm în cât mai multe picioare. Nu chiar ca miriapodul pe 100, dar suntem pe cinci - elemente de bază sunt patru, care sunt producţii proprii ale Electro Sistem şi al cincilea este un domeniu care se bazează doar pe comerţ şi de-asta pentru noi sunt foarte importanţi şi furnizorii de echipamente, pentru care sunt importante două lucruri - volumul afacerii şi punctualitatea cu care îţi faci plăţile. Dacă nu ai plătit când scrie contractul, poţi pierde peste noapte munca de 10 ani”, spune Blasko. Cel mai bun an din istoria companiei a fost 2013, când cifra

de afaceri a grupului a ajuns la 30 de milioane de euro. „2014 a fost un an atipic, au fost două măsuri după opinia mea incorecte luate de Guvern, una a fost limitarea subvenţiilor la parcurile foto-voltaice, nu datorită faptului că era mare sau mică subvenţia, asta n-o comentez, dar nu poţi schimba regulile la jumătatea jocului. Dacă ai început partida, trebuie s-o laşi să meargă până la capăt. Şi foarte mulţi investitori au plecat din România. Cealaltă a fost legată de faptul că, vrând nevrând, în an electoral banii s-au dus în consum, nu în investiţii. Şi atunci 2014 a fost un an mai slabuţ. Din nefericire, nici 2015 nu va ajunge la nivelul lui 2013, este exclus să ajungă, dar creştem şi sperăm să ajungem foarte repede la nivelul lui 2013”, explică baimăreanul.

Strategie pe termen lung Criza a schimbat şi felul în

care se promovează compania maramureşeană. Astfel, dacă iniţial îşi căutau clienţii la târguri de profil, organizate în ţară şi străinătate, acum organizează odată pe an, în noiembrie, un eveniment la care îşi invită toţi partenerii. În plus, precizează Ştefan Blasko, firma nu prea lucrează cu statul, „pentru că modul în care se desfăşoară achiziţiile

n Când s-a declanşat criza, Blasko le-a spus oamenilor că nu vrea să facă reduceri de personal, dar că, pe aceleaşi rezultate, o să fie nevoie de un volum dublu de muncă

n Compania are acum 350 de angajaţi, dar porţile fabricii sunt deschise tot timpul tinerilor

I N T E L I G E N T B u S I N E S S • A F A C E R I D E F A M I L I EI N T E L I G E N T B u S I N E S S • A F A C E R I D E F A M I L I E


Ca să faci investiţii, ai nevoie de perspectivă; ca să investeşti pe termen lung, ai nevoie de încredere; Încrederea, de ce este dată? De un context. Asta trebuie să creem noi în România”.

Profesorul Daniel Dăianu a coborât de la prezidiu şi s-a aşezat în faţa catedrei, pentru a fi mai aproape de studenţii aşezaţi concentric în Aula Magna a Facultăţii de Ştiinţe Economice din Cluj. Fostul ministru de finanţe încearcă să răspundă unei întrebări aparent simple: „Europa încotro?”, într-o conferinţă care promovează cea mai recentă carte a sa - „Marele impas în Europa. Ce poate face România?”. Răspunsul ar trebui să ne preocupe pe toţi, având în vedere că, dacă România îşi menţine planul de aderare la zona euro în 2019, cererea oficială ar urma să fie depusă în acest an. Şi totuşi, guvernul nu-şi asumă niciun plan concret de acţiune, iar subiectul lipseşte din agenda de dezbateri publice. Concluzia? Şi 2019 pare un termen neralist de aderare la zona euro, susţine academicianul, care a detaliat subiectul într-un interviu acordat revistei Sinteza.

SINTEZA: La conferinţa pe care aţi avut-o în luna mai la Timişoara spuneaţi că „există un deficit de analiză în ce priveşte integrarea României în zona euro”. La ce anume vă referiţi?

Daniel Dăianu: Eu am deplâns faptul că noi nu avem o discuţie serioasă privind FUNCŢIONAREA zonei euro. Ea nu funcţionează bine, ea este o arie mare a Uniunii Europene suferindă. De ce?

I N T E L I G E N T B u S I N E S S • I N T E R v I uI N T E L I G E N T B u S I N E S S • I N T E R v I u

Daniel Dăianu este profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti şi membru al Academiei Române. Din 2014 este membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României. Este membru al EU High Level Group on Own Resources condus de Mario Monti. Europarlamentar (2007-2009), fost ministru de Finanţe (1997-1998), economist-şef al Băncii Naţionale a României (1992-1997) şi ministru adjunct de Finanţe (1992). În iunie 2011 a devenit membru al Consiliului European pentru Relaţii Externe (ECFR), iar în 2014 a fost ales în Board of Trustees of Friends of Europe (Bruxelles). Este cercetător asociat al institutului CASE din Varşovia şi cercetător invitat, de-a lungul anilor, la Russian Research Center (Harvard University), Woodrow Wilson Center (Washington, DC), NATO Defense College (Roma), FMI, OCDE, Comisia Economică ONU pentru Europa. Între 1999 şi 2004 a fost profesor la ASE - Bucureşti, la universităţile Berkeley şi UCLA (SUA) şi la Universitatea din Bologna. Este membru în colegiul editorial al mai multor publicaţii din străinatate, preşedinte al Societăţii Române de Economie (SOREC) şi fost preşedinte al European Association for Comparative Economic Studies (EACES) în perioada 2002-2004. Între domeniile sale de interes ştiinţific se numără: monedă şi finanţe publice, economia tranziţiei, analiza sistemelor economice, complexitatea sistemelor sociale, Uniunea Europeană etc.

„Nu o fi România o voce grea în concertul european,

dar nu e nici minusculă”

Economistul Daniel Dăianu, fost ministru de Finanţe, acum membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale, crede că, înainte de a se da peste cap pentru a intra în zona euro, România ar trebui să fie preocupată de ce găsește acolo.

Interviu cu Daniel Dăianu realizat de Elena Nicolae


Din cauza unui design nepotrivit, arhitectură şi aranjamente instituţionale şi politici. Nu trebuie să discutăm doar despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ţară pentru a intra în zona euro, dar şi despre faptul că zona euro trebuie să-şi amelioreze instituţiile şi politicile. Şi aici întâlnim rezonul pentru care, de pildă, Cehia şi Polonia stau în expectativă, deşi au acreditarea de performanţă economică. (...) O lecţie mare a crizei din zona euro şi a crizei financiare este că ai nevoie de spaţiu de manevră, de politici economice. Acest spaţiu e cu atât mai larg, cu cât beneficiezi de mai multe instrumente de corecţie a unor dezechilibre. În momentul în care eşti în zona euro, nu mai beneficiezi de curs, nu mai beneficiezi de politica monetară. (...) Pentru a rezista în zona euro, ai nevoie de un grad de convergenţă reală suficient. O teză contestată de unii economişti autohtoni. Experienţa anilor de existenţă a zonei euro arată că, dacă nu eşti compatibil structural cu cei puternici, suferi enorm. Eurozona s-a constituit ca o arie monetară suboptimă - există o întreagă teorie a zonei monetare optime, iar ea nu îndeplinea, aşa cum s-a constituit, această exigenţă. În plus, a pornit numai cu un picior, cum spunea Otmar Issing, fost economis-şef al Băncii Centrale Europene. S-a pornit la drum cu un echipament incomplet, iar când spun asta, mă refer la uneltele de politică economică. Dar s-a mizat totuşi pe convergenţă, pe faptul că circulaţia factorilor de producţie, forţă de muncă, capital, tehnologii, capital, vor omogeniza zona euro. Se vede însă treaba că acest gând a fost invalidat de realitate. Diferenţele sunt mari, de ordinal structural, între Nord şi Sud şi de aici şi necazurile care, cel puţin la un moment dat, au pus în discuţie supravieţuirea zonei euro. Eu fac parte dintre cei care spun că, dacă nu ar fi intervenit Banca Central Europeană, tot acest eşafodaj s-ar fi prăbuşit. Revenind la chestiunea convergenţei reale - a pleda pentru o intrare rapidă a României în zona euro nu spun că este lipsit de sens, pentru că găsim argumente pentru aşa ceva, însă asta nu înseamnă că sunt şi convingătoare.

- Vorbeaţi, de altfel, despre faptul că nu există o foaie de parcurs care să prevadă ţinte clare, stabilite în mod realist, privind aderarea României la zona euro...

I N T E L I G E N T B u S I N E S S • I N T E R v I u I N T E L I G E N T B u S I N E S S • I N T E R v I u

Nedumeriri europene

La sfârşitul lunii aprilie a acestui an, guvernatorul Băncii Naţionale a României s-a văzut nevoit să răspundă unor nedumeriri europene legate de obiectivul de aderare a României la zona euro în 2019, în condiţiile în care Guvernul nu are nicio acţiune concretă în acest sens. „Trebuie să ne gândim foarte bine dacă menţinem această ţintă şi să vedem ce avem de făcut. Credibilitatea poate fi pusă sub semnul întrebării dacă angajamentul formal nu este însoţit de un plan de acţiune detaliat”, a precizat guvernatorul. Surse oficiale europene au declarat pentru cursdeguvernare.ro că România, dacă doreşte să atingă ţinta 1 ianuarie 2019, ar trebui să formuleze anul acesta o solicitare oficială pentru admiterea leului românesc în Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM II). Până la formularea acestei cereri, guvernul ar trebui însă să demareze o serie de ample reforme structurale, afirmă sursele citate, pentru că nici UE, nici România nu au nevoie să treacă prin problemele cu care se confruntă astăzi Grecia. Lipsa de reforme structurale evocată de guvernatorul Mugur Isărescu este sesizată de mulţi ani de FMI şi de Comisia Europeană, iar chestiunea a devenit vizibilă, inclusiv la nivelul Băncii Centrale Europene. Reformele structurale la care se referă invariabil oficialii europeni în dialogul cu factorii de decizie din România sunt renunţarea la politica de susţinere a marilor companii de stat care, an de an, prin management defectuos, înregistrează pierderi şi datorii; restructurarea şi reforma sistemului de sănătate; demararea efectivă a proiectelor de infrastructură.

n Experienţa anilor de existenţă a zonei euro arată că, dacă nu eşti compatibil structural cu cei puternici, suferi enorm

n „2019 este o ţintă foarte ambiţioasă. Eu cred că nu este fezabilă”

- România a avut o foaie de parcurs pentru a intra în Uniune. Şi ştim cât de greu a fost şi e bine că am avut o foaie de parcurs, pentru că este un adevăr pe care nu avem cum să-l recuzăm - şi anume că, adesea în istoria modernă sau istoria foarte aropiată de noi, din ultimele decenii, am avut nevoie de îndemnuri, de un imbold, de un sprijin din afară pentru a ne apropia de ţintele pe care ni le-am propus. Uneori chiar pentru a ne stabili ţinte. Nici măcar ţinte nu suntem în stare să ne stabilim. Foaia de parcurs este cu atât mai mult necesară pentru a intra în zona euro. (...) Trebuie să fii pregătit, nu poţi să intri oricum, cu garda jos, subnutrit, cu o competititivtate relativ mică. În zona euro nu poţi să-ţi rezolvi sistematic un deficit de competitivitate tăind salarii şi alte venituri Aceasta nu este manieră de a rezista pe termen lung. Trebuie să fii competitiv prin performanţă economică. Şi te ajută să fii competitiv un grad suficient de convergenţă reală. Dar prin convergenţă reală înţelegem o funcţionare bună a instituţiilor. Să avem capacitatea de a formula politici, să avem un venit pe locuitor relativ apropiat de ceea ce este media venitului pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare în Uniunea Europeană, mai precis în zona euro. (...) Şi aş mai spune ceva - zona euro nu te apară de o ameninţare militară. Ce ne apără în ultimă instanţă este apartenenţa la NATO. NATO este organizaţia militară care apără România. Zona euro are o simbolistică a ei, într-adevăr, care ar trebui judecată prevalent din punct de vedere economic, iar în momentul de faţă nu avem această acreditare. Şi de aceea avem nevoie de un „road map”, de o foaie de parcurs. Îmi pare bine că guvernatorul BNR Mugur

Isărescu a accentuat necesitatea unei foi de parcurs. Dacă vă amintiţi, iniţial a fost avansat anul 2015 pentru integrarea în zona euro, iar eu am făcut parte dintre cei care au spus că este total lipsit de realism. Am fost contrat, dar nu am renunţat la poziţia mea şi zic că piaţa mi-a dat dreptate...

- Care ar fi estimarea realistă?

- Mie mi se pare că şi 2019 este o ţintă mai mult decât ambiţioasă. Haideţi să ne gândim, de pildă, că noi nu suntem nici măcar în spaţiul Schengen. (...) Orizontul de timp pentru a mobiliza într-adevăr resurse acasă şi pentru a transmite un mesaj credibil în străinătate trebuie să fie realist. Realismul nu înseamnă ca ţinta să nu fie ambiţioasă. Dar ambiţiozitatea unei ţinte trebuie să fie însoţită de realism. Este esenţial de a acompania această plasare calendaristică a unui obiectiv de o judecare a ce reclamă ajunge acolo. Iar ajungerea acolo înseamnă să înţelegi foarte bine obstacolele şi slăbiciunile pe care le ai. De aceea e nevoie de foaie de parcurs. În 2015, noi nu am făcut această socoteală şi s-a arătat cât de lipsită de realism era. 2019 este o ţintă foarte ambiţioasă. Eu cred că nu este fezabilă, întrucât faptul că avem acum o inflaţie foarte scăzută, că nu avem dezechilibre externe supărătoare - dimpotrivă, că avem o execuţie bugetară pe plus, acestea nu sunt argumente convingătoare. Este o stare bună după ani de suferinţă, fiindcă am tăiat foarte mult şi din investiţii, au fost reduse şi veniturile oamenilor, acestea sunt corecţii care se fac cu sânge, cu eforturi foarte mari, dar nu ilustrează o competitivitate intrinsecă.


- Are cine să facă acea foaie de parcurs? Pentru că, dacă te uiţi în acest moment la Guvernul României şi ca om obişnuit îţi dai seama că se merge pe pipăite. Lansăm o taxă pe bacşiş, iar după o lună o retragem, pentru că ne dăm seama că nu este funcţională...

- Foaia de parcurs este un program economic. Cu jaloane, cu nişte termene, ai nevoie de nişte oameni sârguincioşi care să construiască această foaie de parcurs împreună cu colaboratori externi - instituţii europene care fac parte din ceea ce înseamnă parteneriatul României cu toate celelalte ţări din Uniune. Cu experţi de la comisie, cu expereţi de la Banca Centrală Europeană, se poate elabora o asemenea foaie de parcurs.

- Dar cineva trebuie s-o şi pună în practică, să îndeplinească obiectivele din această foaie de parcurs...

- Foaia de parcurs va trebui să fie pusă în aplicare de toţi cei care vor guverna din momentul în care foaia de parcurs este supusă atenţiei opiniei publice, până în momentul în care România va depune cererea de aderare, după care urmează să primească şi acceptul de a adera. Fiindcă a depune cererea de aderare nu echivalează cu primirea în zona euro.

- Deci sunteţi încrezător că va exista factorul capabil să pună în practică acea foaie de parcurs...

- Ţara este guvernată acum, a fost guvernată şi va fi guvernată în continuare. Nu de acelaşi guvern, adică e în firea democraţiei ca şi guvernările să se schimbe - este drept, în raport cu rezultatele alegerilor. Dar această foaie de parcurs trebuie să fie îmbrăţişată de forţele politice relevante din ţară. Aşa cum intrarea în Uniune a devenit o ţintă strategică, a fost un proces istoric... Aşa este şi cu aderarea la zona euro. Dar vă repet şi aici eu consider că nu greşesc când spun că noi nu avem o dezbatere serioasă a funcţionării zonei euro - la noi se discută despre aderarea la zona euro, ca şi cum zona euro este o Nirvana, fără a se discuta despre problemele zonei euro. (...) Intervin două motive pentru care ne interesează funcţionarea zonei euro: admiţând că vom fi pregătiţi la un moment dat să intrăm, cum spunea Stolojan acum câţiva ani - „domnule, nu te duci de-amboulea înainte”, adică dacă zona euro va funcţiona mai puţin bine decât acum, stai şi judeci. Acel „Wait and see” pe care-l vezi la unguri

şi la polonezi nu este o aiureală. Pe de altă parte, sunt instanţe unde reprezentanţii români pot să exprime un punct de vedere. Şi trebuie să-l exprime şi nu legat numai de aderare la zona euro. Toate consiliile ministeriale, Parlamentul European, când se merge la Consiliul European, reprezentanţii României trebuie să exprime un punct de vedere. Nu e firesc să fii pur şi simplu... Ştiţi că în economie vorbim de „policy makers” şi de „policy takers”, sau „price makers” şi „price takers”. Sunt cei care fac deciziile şi cei care consumă deciziile. România nu o fi ea o voce grea în concertul european, dar nici nu e o ţară minusculă. Şi dacă oamenii sunt inteligenţi, au ceva în cap şi înţeleg responsabilităţile, eu zic că au ce să spună acolo

unde se duc şi acolo unde au mandat să spună ceva. Că nu te duci numai să fii mobilă. Eu aşa judec lucrurile.

- La Facultatea de Studii Economice din Cluj a avut loc anul trecut prima ediţie a unei conferinţe internaţionale, ce a reunit economişti care predau în toate marile universităţi din lume. Şi ei şi-au manifestat dorinţa de a veni în sprijinul României. Cât credeţi că este de importantă deschiderea tinerilor care s-au pregătit şi sunt crescuţi într-o cultură occidentală de a ajuta România? Ne foloseşte la ceva? Ar trebui să profităm de oferta lor?

- Fără îndoială. Este o diferenţă între România şi alte ţări. România a practicat stalinismul târziu, nu pentru că aşa au vrut cetăţenii, ci pentru că aşa a vrut istoria. Ungurii şi polonezii au avut societăţi mult mai deschise. Au beneficiat şi de o diaspora mai bogată şi mai receptivă şi imediat după căderea zidului Berlinului mulţi s-au întors. Noi nu aveam contingente în străinătate, care să se întoarcă acasă. Dar în 25 de ani lucrurile s-au schimbat. E o generaţie

de cetăţeni români care s-au şcolit în străinătate, mai aproape sau mai departe, mulţi peste Ocean şi sunt dispuşi să vină în ţară, dacă nu pentru totdeauna, măcar să petreacă un an sabatic sau trei luni, şase luni şi este de notat acest aspect, dar diferenţa nu o vor face numai ei. Nu este suficient. Se vorbeşte acum despre un nou val - este o carte care a apărut acum şi care reuneşte 77 de contribuţii ale unor tineri, nu toţi şcoliţi în străinătate - mă refer la noul val prin stare de spirit, prin atitudine, prin şcolire, o şcolire bună nu implică neapărat câţiva ani la o universitate din străinătate,

UBB-ul este o universitate foarte bună. Avem tineri cu o bună pregătire la Timişoara, la Iaşi... Important este ca asemenea tineri să fie remuneraţi în mod decent. Să se înţeleagă ce pot aduce ei, că ei pot face diferenţa şi în sectorul public, nu doar în cel privat. Pentru că, pe bună dreptate spun unele voci, este ridicol ca, de pildă, un ministru de finanţe să fie remunerat cu 1.000 de euro. E ridicol, nu numai pentru are o responsabilitate foarte mare, dar înseamnă că noi jignim de fapt poziţia - nu persoana. (...) Munca de calitate trebuie să fie remunerată. Drept este că nu ne putem permite salariile din Vest, dar nivelul de acuma este mult prea scăzut şi e valabil şi pentru preşedintele ţării, şi pentru un prim-ministru.

- Aţi mai accepta să fiţi ministru de finanţe sau consideraţi că şi din altă poziţie puteţi să faceţi lucrurile să meargă în direcţia bună?

- Eu nu am aspirat la o asemenea poziţie şi cei care mă cunosc ştiu că nu am dat din coate ca să fiu secretar de stat, după aceea ministru. Am fost solicitat şi am cumpănit zic eu destul de mult până să accept. Deci nu am sărit în barca serviciului public. Şi am căutat să-mi onorez această impostază de demnitate publică şi am avut întotdeauna această credinţă - că aşa se cuvine. Deci pe mine nu mă poate schimba... aşa eram şi acum 25 de ani şi acum 15 ani şi acum 10 ani şi acum, când sunt la Banca Naţională. Întotdeauna am pornit de la această regulă, de la acest crez al meu - mă duc numai dacă apreciez că pot să fac ceva, dacă oamenii au încredere în mine, pentru că altminteri nu m-ar fi solicitat. Dacă se va mai ivi - va fi aceeaşi logică care mă va ghida. Este drept că intervin şi anii, pentru că nu poţi face la 60 de ani, ce faci la 40 de ani... Mintea poate să-ţi rămână tânără, dar... Oricum eu mă consider un om cu vitalitate. Nu neatins de ani, dar nu doborât de ani, nici fizic nici ca minte. n

I N T E L I G E N T B u S I N E S S • I N T E R v I uI N T E L I G E N T B u S I N E S S • I N T E R v I u

Zona euroZona euro a luat fiinţă în luna ianuarie 1999,

când responsa-bilitatea privind

politica monetară a fost transferată de la

băncile centrale naţionale din 11 state membre la Băncii Centrale Europene (BCE). Grecia a aderat la zona euro în anul 2001, Slovenia în anul 2007, Cipru şi Malta în anul 2008, Slovacia în anul 2009, Estonia în anul 2011, Letonia în anul 2014, iar Lituania în anul 2015. Crearea zonei euro şi a unei noi instituţii supranaţionale, respectiv BCE, a reprezentat o etapă importantă în procesul complex şi de durată al integrării europene. Pentru a intra în zona euro, a fost necesar ca cele 19 ţări să îndeplinească criteriile de convergenţă, condiţie impusă şi viitoarelor state membre înainte de adoptarea euro. Criteriile includ condiţiile juridice şi economice prealabile pe care ţările candidate trebuie să le îndeplinească în vederea participării cu succes la Uniunea Economică şi Monetară.

Este o diferenţă între România şi alte ţări. România a practicat stalinismul târziu,

nu pentru că aşa au vrut cetăţenii, ci pentru că aşa a vrut istoria. (...)

Dar în 25 de ani lucrurile s-au schimbat.

E o generaţie de cetăţeni români care s-au şcolit

în străinătate, mai aproape sau mai departe, mulţi

peste Ocean şi sunt dispuşi să vină în ţară, dacă nu

pentru totdeauna, măcar să petreacă un an sabatic

sau trei luni, şase luni şi este de notat acest aspect, dar diferenţa

nu o vor face numai ei. Nu este suficient.

n "Nu ne putem permite salariile din Vest, dar nivelul de acum este mult prea scăzut şi e valabil şi pentru preşedintele ţării, şi pentru un prim-ministru." (Daniel Dăianu)


Adevărul celorlalţiTraian Brad

Social media ar fi trebuit să inaugureze o epocă a democraţiei digitale. Numai că unii nu au ratat ocazia să le transforme în instrumente subtile de manipulare.

Din momentul în care tinerii votanţi americani au descoperit că se pot împrieteni cu Barack Obama pe Facebook - se

întâmpla prin 2008 -, social media a devenit o componentă vitală a modului în care ne raportăm la discursul politic. Politicienii şi tech-evangheliştii au început chiar să vadă în reţelele sociale cheia către un nou tip de politică al cărui rezultat inevitabil, spun cei mai optimişti dintre observatori, ar fi o democraţie digitală, definită de o relaţie mai coerentă şi mai apropiată între alegători şi aleşi.

Însă, la fel ca orice alt instrument, social media pot fi la fel de bine folosite şi pentru erodarea bunelor practici democratice.

Lobby contra lobbyÎn 2010, cu doar câteva ore

înainte de alegerile speciale din Massachusetts pentru un loc rămas vacant în Senat, conservatorii din American Future Fund (AFF) au declanşat pe Twitter o campanie de gherilă împotriva candidatului democrat, procurorul general Martha Coakley. AFF a deschis nouă conturi anonime pe Twitter, de pe care a început să trimită sute de mesaje prin care Coackley era acuzată că ar fi primit bani de la lobiştii din serviciile de sănătate. Mai mult, mesajele incriminate includeau şi linkuri spre câteva siteuri anonime cu detalii suplimentare.

Twitter a realizat că este vorba despre un spam masiv şi a închis conturile în cauză după aproximativ două ore, doar că, între timp, mesajele ajunseseră la peste 60.000 de oameni.

Dar bulgărele abia începea să se rostogolească. Unda de şoc creată de atacul asupra lui Coackley s-a transmis apoi în Google, care a fost asaltat cu atât de multe căutări după numele Procurorului General, încât motorul de căutare a avut unele probleme de funcţionare.

Alegerile au fost câştigate în cele din urmă de republicanul Scott Brown, iar Eni Mustafaraj şi Panagiotis Metaxes, specialişti în informatică şi autori ai lucrării „Social Media şi alegerile”, au văzut în acest incident o ilustrare a modului în care „un mic grup de interese poate deturna credibilitatea unui motor de căutare

pentru a-şi transmite mesajul către o masă uriaşă de oameni, gratuit, fără efort şi fără a lăsa urme”.

Atacul împotriva lui Coackely făcea referire la o campanie de strângere de fonduri pe care aceasta a organizat-o la Washington, găzduită într-adevăr de lobişti cu clienţi din industria sănătăţii, dar rămâne un exemplu de manual despre cum ar putea fi răspândite şi denaturate informaţiile despre un (contra)candidat oarecare.

Iată un exemplu aproape benign, consemnat cu un an înainte. În septembrie 2009, între 60.000 şi 75.000 de oameni au protestat la Washington faţă de ceea ce organizatorii numeau agenda socialistă a preşedintelui Obama. Blogurile conservatoare au publicat ştirea şi odată cu ea şi o imagine în care apăreau o mulţime impresionantă, pe baza căreia au estimat numărul participanţilor la 1,5 - 2 milioane de oameni. S-a descoperit destul de repede şi de uşor că imaginea în cauză era de la un alt marş, din 1997.

Îngropat şi discreditatMai aproape de noi, un grup de

activişti de dreapta, cunoscuţi acum sub numele de Digg Patriots, au fost acuzaţi de cenzurarea şi manipularea unor articole de pe agregatorul de ştiri Digg.com, un portal pe care utilizatorii pot descoperi, promova şi recomanda conţinut digital. Un membru al comunităţii poate, de exemplu, să posteze un articol oarecare, iar ceilalţi utilizatori îl pot „dezgropa” - a se citi promova - prin voturi pozitive, sau îngropa, prin voturi negative. Rezultatul e o listă amplă, actualizată permanent a lucrurilor populare şi de calitate din Internet, şi totodată agreate şi certificate ca atare de reţeaua socială în ansamblul ei.

Un sistem simplu de care Digg Patriots au abuzat pentru a „îngropa” şi discredita toate articolele cu un conţinut pe care ei îl considerau prea liberal, promovând în schimb conţinutul cu tentă conservatoare. La un moment dat au devenit atât de operativi, încât reuşeau să îngroape în mai puţin de 3-4 ore peste 90% dintre articolele pe care nu le agreau.

Chiar dacă identitatea multora dintre ei a fost făcută publică, legăturile lor cu vreuna dintre organizaţiile politice ale momentului a rămas doar la nivel speculativ.

Numai că în toată această poveste a existat şi o altfel de victimă a manipulării informaţiei. Credibilitatea portalului a fost direct afectată, iar popularitatea sa, şi odată cu ea şi traficul, au început să scadă atât de mult încât brandul Digg, împreună cu website-ul şi tehnologia din spate au fost vândute cu doar 500.000 de dolari către actualul proprietar, Betaworks.

O poveste care l-a făcut pe analistul Michael Hirschorn să se întrebe dacă nu cumva am început să ne apropiem de un timp şi o lume în care „adevărul va deveni doar un alt produs care umează să fie vândut/cumpărat pe pieţele social-media”.

Văzute din acest unghi, temerile că poveştile precum cea a AFF ar putea deveni ceva normal pentru campaniile viitoare devin cu atât mai tulburătoare. Iar dacă manipularea motoarelor de căutare şi a reţelelor sociale poate fi o operaţiune atât de simplă, va veni şi un moment în care vom avea nevoie de legi care să reglementeze folosirea social media în campaniile electorale?

P u N C T Z E R o

PuNCT ZERo

Dacă stai să te gândeşti cât costă publicitatea tv, e mult mai ieftin să

plăteşti o armată de oameni să posteze informaţii false şi să le răspândească prin reţele sociale”

Filippo Menczer, investigator-şef al Truthy


P u N C T Z E R oP u N C T Z E R o

n Zuckerberg& Co. au făcut publice detaliile unui experiment prin care au manipulat informaţia postată pe home page-ul a 689.000 de utilizatori pentru a le modifica starea de spirit printr-un proces pe care l-au numit de „contaminare emoţională”

fel de responsabilitate şi cred că e înfricoşător. E atât de uşor să fabrici informaţie falsă şi să o foloseşti pentru a manipula Reţeaua, pentru că oamenii cred ceea ce vor să creadă”.

„Contaminarea emoţională”După cum s-ar putea spune şi că

oamenii simt ceea ce vor (alţii) să simtă. Facebook, bunăoară, ştie deja dacă eşti singur sau într-o relaţie, prima şcoală la care ai fost sau dacă numele lui Justin Bieber îţi ridică sau nu părul în cap. Numai că Facebook ştie chiar mai multe decât s-ar putea crede, mai ales după ce a dezvăluit că a descoperit cum îşi poate face utilizatorii mai fericiţi sau mai trişti doar din câţiva algoritmi.

Zuckerberg& Co. au făcut publice detaliile unui experiment prin care au manipulat informaţia postată pe home page-ul a 689.000 de utilizatori pentru a le modifica starea de spirit printr-un proces pe care l-au numit de „contaminare emoţională”. Realizat împreună cu academicieni ai Cornell University şi University of California, experimentul s-a realizat prin filtrarea news feed-ului utilizatorilor (fluxul de comentarii, imagini, video etc. postat de prieteni). Într-o primă fază, s-a

redus numărul postărilor pozitive din news feed, astfel că utilizatorii expuşi au început, la rândul lor, să posteze mesaje mai puţin pozitive. Ulterior, s-a creat un feed de postări pozitive, iar rezultatul a fost un val crescut de optimism al postărilorul celor direct influenţaţi.

Practic, cercetătorii au analizat cuvintele folosite în mesajele publicate de utilizatori în news feed-urile lor pentru a decide în mod automat, dacă aceştia aveau o stare de dispoziţie pozitivă sau negativă, iar apoi au manipulat fluxurile lor de actualităţi. S-a descoperit astfel că emoţiile se răspândesc la nivelul întregii reţele şi că utilizatorii expuşi unor mesaje mai puţin emoţionale au avut tendinţa de a evita să publice mesaje proprii.

Cum era de aşteptat, experimentul a fost etichetat scandalos, înfricoşător şi tulburător. În replică, un purtător de cuvânt al Facebook a explicat că s-ar fi urmărit de fapt „îmbunătăţirea serviciilor noastre, pentru a face conţinutul pe care oamenii îl văd pe Facebook cât mai relevant şi angajant cu putinţă”.

Numai că mulţi comentatori şi-au exprimat îngrijorarea că Facebook ar putea fi astfel folosit pentru

influenţarea utilizatorilor în scopuri politice, în perioada alegerilor, sau pentru a-i determina pur şi simplu să petreacă mai mult timp pe site cultivându-le o senzaţie de bine, cu scopul de a-i expune mai mult la reclame şi a-şi creşte astfel veniturile din publicitate.

Clay Johnson, cofondator al Blue State Digital, compania care a organizat şi desfăşurat campania din online a lui Barack Obama pentru alegerile din 2008, chiar se întreba, la un moment dat, retoric: „Ar putea CIA să incite la o revoluţie în Sudan prin presiuni asupra Facebook pentru a promova sentimentele de nemulţumire? Cât de legal ar fi?".

Potenţialul e, de altfel, enorm. În timpul alegerilor din 2012, utilizatorii americani au putut să posteze pe pagina lor de Facebook un sticker cu „Am votat”. Cum în cazul votului e deja documentat aşa-numitul efect bandwagon - posibilitatea să mergi la vot este mai mare dacă eşti convins că prietenii tăi au făcut-o deja -, prezenţa la urne a crescut la nivel naţional cu 0,4%. E mult? E puţin? Imaginaţi-vă, însă, dacă Facebook ar fi manipulat vizibilitatea stickerului în funcţie de afinităţi politice. Ar fi uşor de făcut,

Crede şi nu cercetaÎnţelepciunea convenţională a

începutului Erei Social-Media spunea că sfârşitul dominaţiei marilor trusturi asupra informaţiei va aduce o democratizare a adevărului şi că moguli de talia lui Arthur Sulzberger sau Rupert Murdoch nu vor mai deţine monopolul asupra faptelor. Iar metafora unui internet ca un motor al adevărului a fost cristalizată de Larry Page şi Sergey Brin prin chiar prezentarea algoritmului PageRank al Google: „PageRank capitalizează caracteristicile democratice ale Reţelei folosind ca un instrument de organizare vasta sa structură de link-uri”. Cu alte cuvinte, informaţia importantă şi utilă va urca în fruntea paginilor cu rezultatele căutărilor printr-un proces de selecţie naturală.

Dar lucrurile s-au mai nuanţat între timp. Filippo Menczer, profesor de Informatică la Universitatea Indiana, este şi investigatorul-şef al Truthy, un proiect de „cartografiere” a memelor (idee sau tipar comportamental care se răspândeşte prin imitaţie în cadrul unui grup social) din online. Echipa Truthy foloseşte un algoritm bazat pe cuvinte-cheie electorale şi diferiţi indicatori de dispoziţie (stare)

pentru a urmări campaniile politice de dezinformare de pe Twitter. Ţinta predilectă au fost mesajele false de susţinere, dar aparent legitime.

„Avem o rată de succes de 90% în depistarea comportamentelor anormale din reţelele sociale. Oamenii sunt manipulaţi fără ca măcar să o realizeze, pentru că o memă poate căpăta imediat o popularitate globală prin motoarele de căutare, perpetuând astfel o minciună”, explica Menczer într-un interviu pentru The Atlantic.

„Dacă stai să te gândeşti cât costă publicitatea tv, e mult mai ieftin să plăteşti o armată de oameni să posteze informaţii false şi să le răspândească prin reţele sociale. Este o formă de poluare a informaţiei. Spamul pe reţelele sociale are costuri reduse şi un potenţial semnificativ de a influenţa mase de oameni. Din punctul de vedere al unui candidat, ar fi o nebunie să NU o facă”, mai sublinia Menczer.

Cum anonimatul e încă uşor de întreţinut, responsabilitatea devine o problemă uriaşă în contextul reţelelor sociale. „În cel mai fericit caz, poate fi privită (manipularea n.red.) ca o încălcare a temenilor serviciului. Dar şi ce? Poţi oricând să îţi faci un nou cont. Nu ai niciun

Dacă Facebook decide, să spunem,

că filtrarea mesajelor negative

îi menţine pe oameni fericiţi

şi dispuşi să dea clickuri, nu avem

de ce să nu credem că nu ar face asta

în continuare. Câtă vreme platforma

va deţine controlul, ar trebui să fim

precauţi în ceea ce priveşte puterea şi încrederea pe care

i-o delegăm.” James Grimmelmann,

profesor de drept la Universitatea Maryland

n Multe companii manipulează informaţia pe care o accesăm pe paginile lor în funcţie de profilul nostru de utilizator. O face Google Search, o face Yahoo!, o face şi un ziar online de talia The New York Times


P u N C T Z E R o

greu de depistat şi nici măcar ilegal. Nu întrutotul.

Noi, cobaiiFacebook a fost acuzată că ar

fi călcat în picioarele atât etica, cât şi legislaţia folosindu-se de ultilzatorii săi fără a-i informa în prealabil. Compania a replicat că alterarea conţinutului news feed-ului utilizatorilor ar fi fost „conformă politicilor Facebook de folosire a datelor personale, acceptate de toţi utilizatorii în momentul creării unui cont, astfel că acestea au constituit un acord informal şi în cazul acestui studiu”.

James Grimmelmann, profesor de drept la Universitatea Maryland, spune însă că Facebook a eşuat în obţinerea unui „acord informat”, aşa cum este el definit de legislaţia americană.

Folosirea unor algoritmi pentru selectarea şi expunerea utilizatorilor de internet la un anumit tip de conţinut nu e însă o noutate, spunea Jacob Silverman, analist social media, într-un interviu pentru Wired, adăugând că „Internetul este deja o vastă colecţie de studii de piaţă, iar noi, subiecţii”.

Ceea ce e însă îngrijorător în cazul Facebook, a mai spus el, e faptul că „au manipulat sentimentele a sute de mii de oameni fără să le ceară acordul. Facebook e interesată de două lucruri: angajament şi publicitate. Dacă Facebook decide, să spunem, că filtrarea mesajelor negative îi menţine pe oameni fericiţi şi dispuşi să dea clickuri, nu avem de ce să nu credem că nu ar face asta în continuare. Câtă vreme platforma va deţine controlul - iar algoritmii săi vor rămâne mai degrabă opaci -, ar trebui să fim precauţi în ceea ce priveşte puterea şi încrederea pe care i-o delegăm”.

Numai că Facebook nu e singura organizaţie interesată de modul în care atitudinea utilizatorilor poate fi influenţată de social media. Departamentul american al Apărării a investit în ultimii ani mai multe milioane de dolari într-un program de urmărire a modului în care informaţia se distribuie şi răspândeşte în reţelele sociale. În timp ce Zuckerberg& Co au manipulat conţinutul văzut de utilizatori, Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) s-a concentrat pe identificarea unui tipar al mecanismelor de propagare

a mesajelor venite de la userii cu influenţă dintr-o reţea socială - au fost urmărite, de exemplu, mesajele de pe Twitter al lui Lady Gaga şi Justin Bieber, printre alţii.

Scopul scuză mijloacele?Dacă părerile despre viaţă ale

tânărului Bieber pot părea un subiect desuet, IBM a condus un studiu despre reacţia utilizatorilor Twitter la o temă actuală şi în .ro, exploatarea gazelor de şist prin fracţiune hidraulică, în timp Georgia Tech Research Institute s-a concentrat pe identificarea automată a informaţiei înşelătoare din social media cu ajutorul unui tipar lingvistic.

Dar un studiu finanţat de Air Force Research Laboratory (AFRL) a mers chiar cu un pas mai departe. „O problemă mai puţin investigată

este aceea a manipulării cu un scop final a unei anumite reţele", spunea şeful programului, Warren Dixon, doctor în cibernerică şi director al Departamentului de Robotică al Universităţii din Florida.

Rezultatele sunt uimitoare - principiile matematice folosite pentru a controla grupuri de roboţi autonomi pot fi aplicate şi în reţele sociale pentru a manipula comportamentul uman. Calibrat corect, modelul matematic dezvoltat de echipa lui Dixon poate fi folosit pentru a influenţa opinia reţelelor sociale şi a le direcţiona spre un anumit tip de comportament.

„Oamenilor nu le face plăcere să se gândească la faptul că ar putea fi sau chiar sunt manipulaţi. Dar suntem influenţaţi în fiecare zi de reclame, de lideri politici sau religioşi. Suntem manipulaţi inclusiv pentru a merge la serviciu. Desigur, muncim în primul rând pentru că suntem plătiţi. Dar câţi bani sunt de ajuns pentru a determina pe cineva să muncească? Iar dacă angajaţii primesc din când în când bonusuri, pot fi ei plătiţi mai puţin?", spune Dixon.

Multe companii manipulează informaţia pe care o accesăm pe paginile lor în funcţie de profilul nostru de utilizator. O face Google search, o face Yahoo!, o face şi un ziar online de talia The New York Times. Şi miza e uriaşă. Prima poziţie din lista rezultatelor unei căutări Google atrage o treime din clickuri, şi dacă nu apari în prima pagină ai putea la fel de bine să nu exişti. (O realitate perfect ilustrată printr-o glumă a Internetului: „Unde ascunzi un cadavru pe care nu vrei să-l mai găsească nimeni? În pagina a treia a rezultatelor Google”.)

Ideea din spate ar fi că Internetul pe care îl vedem e croit în funcţie de interesele individuale ale fiecăruia dintre noi, recunoscute ca atare prin profilul de utilizator. Iar asta ar putea duce la un fenomen pe care Eli Pariser, CEO al Upworthy, o platformă de promovare a conţinutului viral, îl numeşte „filtrul bulă” - un internet optimizat, în care niciodată nu vei întâlni o opinie pe care nu o agreezi.

Altfel spus, manipularea informaţiei va fi tot mai prezentă, tot mai subtilă şi tot mai eficientă. Aşadar, gândiţi-vă bine, chiar vă (dis)place Justin Bieber? n

P u N C T Z E R o

Mitul 1Nu poţi avea followers-i falşi pe Facebook/Twitter Nimic mai... fals. Portaluri precum Twitter Audit sau Socialbakers sunt la-ndemâna oricui pentru a verifica dacă un utilizator oarecare de Twitter are sau nu „urmăritori” falşi. În primăvara lui 2014, ziariştii cotidianului italian Il Tempo au făcut un top al şefilor de guvern şi de stat din Uniunea Europeană cu cei mai mulţi followers-i falşi. Pe primul loc s-a clasat Donald Tusk (Polonia), cu 62% de urmăritori falşi, urmat de Matteo Rezni (Italia) - 43%, Elio Di Rupo (Belgia) - 38%, Francois Hollande - 37%, şi Victor Ponta (România), la egalitate cu Andrus Ansip (Estonia) - cu 30%.De fapt, câştigarea de urmăritori falşi e o operaţiune destul de banală, fiind chiar un business online cu drepturi depline. Un exemplu la-ndemână e cel al twitterwind.com, de unde poţi să cumperi 25.000 de Twitter followers cu 297 de dolari. Într-un articol pe această temă, The New York Times scria despre vânzarea şi cumpărarea de urmăritori falşi că este marele secret al industriei pe care îl cunoaşte întreaga lume.

Mitul 2Campaniile din social media sunt duse de oameni reali, întrucât nu există useri falşi generaţi de programe de tip „bot” Explicat cât mai simplu, un bot - prescurtarea de la robot - este un program de computer care preia diverse sarcini automatizate, şi care există din primele zile ale atacurilor hackerilor şi creatorilor de viruşi şi malware asupra calculatoarelor şi reţelelor. Practic, e un sistem sau un cont compromis de utilizatorcare pot fi folosite pentru lansarea unui atac digital asupra unui utilizator, a unei corporaţii sau a unui public larg. În cazul social media există trei moduri distincte de operare. 1. Folosirea unui bot automat pentru a afla datele de logare ale unui utilizator2. Crearea de conturi false prin intermediul de software care poate fi cumpărat din internet 3. Atacuri de tip phishing asupra unor utilizatori reali pentru a le fura conturile de Twitter/Facebook

Mitul 3 Nu există companii care să poată desfăşura campanii de denigrare/creştere a reputaţieiPentru început, există chiar un termen dedicat pentru astfel de activităţi - Crowd-Turfing, o combinaţie între crowdsourcing şi astro-turfing (concept care desemnează o tehnică de propagandă utilizată în scopuri publicitare, politice sau de PR, care urmăreşte crearea impresiei aparente a unui comportament spontan în sprijinul unei opinii, pentru a-i conferi o pretinsă „popularitate” pe care nu o deţine în realitate). Fenomenul este dezbătut într-un studiu al Universităţii Calfornia - Santa Barbara, „Serf and Turf: Crowdturfing for Fun and Profit“, iar ideea sa de bază ar fi nu doar că manipularea reţelelor sociale prin mijloace manuale şi automate este posibilă, dar şi că se practică în diverse ţări, cu SUA şi China în cap de listă.

Oamenilor nu le face plăcere să se gândească la

faptul că ar putea fi sau chiar sunt manipulaţi. Dar suntem influenţaţi în fiecare zi de reclame,

de lideri politici sau religioşi. Suntem

manipulaţi inclusiv pentru a merge la serviciu. Desigur, muncim în primul

rând pentru că suntem plătiţi. Dar câţi bani

sunt de ajuns pentru a determina pe cineva să

muncească? Iar dacă angajaţii primesc din

când în când bonusuri, pot fi ei plătiţi mai

puţin?” Warren Dixon, doctor în cibernerică şi director al

Departamentului de robotică al Universităţii din Florida

Dincolo de inerentele şi nelipsitele teorii ale conspiraţiilor 2.0, ale poveştilor despre

entităţi obscure care clădesc şi distrug reputaţii prin campanii online, de motivaţii politice

sau fanteziste, rămân de lămurit cel puţin aceste trei mari mituri ale mecanismelor

strict tehnologice din spatele manipulării în Reţea.


P u N C T Z E R o • I N T E R v I u

SINTEZA: Cât de provocator este domeniul biologiei matematice şi care sunt progresele tehnologice ale ultimilor cinci ani?

Remus Osan: Domeniul este fascinant şi probabil aşa simte orice cercetător când lucrează într-un anumit domeniu. Progresele tehnologice sunt imense. În ultimii cinci ani s-au descoperit noi modalităţi de înregistrare a semnalelor din creier. Asta îţi permite să ai mai multe condiţii pentru testarea modelelor teoretice şi a consecinţelor acestora. Am început să devenim mai buni în rezolvarea problemelor care în urmă cu zece ani nu aveau rezolvare. Mai există cercetări legate de cum să foloseşti semnalele creierului şi să faci un circuit extern pentru a-ţi folosi din nou muşchii prin stimulări electrice. De asemenea, sunt cercetători în domeniul celulelor stem care cercetează cum putem să creştem neuronii, astfel încât să pornească din nou de la creier şi să ajungă la zona afectată, să restabilească legăturile, să înveţe care sunt conexiunile proprii, astfel încât pacientul paralizat să poată să îşi refolosească corpul. Acesta este un vis al cercetătorului în ziua de azi pentru că practic, până acum, unele dintre rănile acelea sunt ireversibile. Dacă îşi rupi coloana vertebrală, rămâi paralizat. Sunt mari progrese în multe domenii şi pentru cei care lucrează pe înţelegerea funcţiilor creierului e un timp foarte frumos ca să beneficieze de tot progresul.

- Natura mintii şi conştiinţei nu v-a preocupat în contextul cercetării neurobiologice?

- Ba da, dar această zonă mi s-a părut întotdeauna mai dificil de abordat. Lumea nu ştie exact care este zona creierului în care se află conştiinţa, cum se manifestă, ce se întâmplă când o pierzi. Mie îmi plac zonele creierului care sunt mai concrete: sistemul vizual, auditiv, olfactiv. Nu ştiu dacă există cineva ‚ în acest moment care să spună că a făcut experimentul acesta, că a făcut înregistrările acestea şi în această zonă a creierului este zona conştiinţei şi semnalul acesta digital înseamnă că omul zice: „ ”. Mi se pare că trebuie să avansăm tehnologic pentru a înţelege acest domeniu fascinant al creierului până când să ajungem la aşa ceva. O problemă inerentă în oricare cercetare privind conştiinţa este aceea de a avea încredere că oamenii spun adevărul, că nu gândesc una şi spun alta în timpul testării.

- Cum vedeţi astăzi evoluţia matematicii şi ce rol joacă în noua ordine mondială?

- Matematica a fost importantă întotdeauna şi va deveni şi mai importantă. Multe din realizările majore, precum Facebook, Google, sau unele companii care au schimbat complet procesul

Remus Osan a plecat din România în urmă cu aproape 20 de ani pentru a se dedica cercetării experimentale de înaltă performanţă în SUA. Mai mult ca orice îşi doreşte astăzi să aibă o carieră de succes şi să vadă că ceea ce face în calitate de mentor pentru studenţii săi va produce rezultate. Este fascinat de modul în care s-au schimbat lucrurile de la cele două războaie mondiale şi ce direcţii interesante îi sunt dedicate omenirii în viitor. „În mod clar, următorii 20-30 de ani nu vor plictisitori deloc”, spune Remus Osan cu referire la evoluţia matematicii, ştiinţei şi tehnologiei, dar mai ales a evoluţiei domeniului în care activează: biofizica. Am vorbit cu Remus Osan, profesor la Georgia State University din SUA despre motivele plecării sale din România, dar şi despre evoluţia matematicii şi importanţa creativităţii în noua ordine mondială.

Următorii 20-30 de ani nu vor fi deloc plictisitori

Interviu cu Remus Osan, specialist în biofizică, realizat de Cristina Beligăr


de interacţiune, cum ar fi Uber, se uită la date şi practic conglomerează datele din multe domenii şi fac o analiză matematică şi statistică rapidă şi acesta va fi domeniul viitorului. Părerea mea este că matematica va deveni şi mai importantă decât a fost până acum. Cei care ştiu matematică şi ştiu un pic de programare, care pot să facă noi metode de analize la date complexe, vor avea mult succes. Uneori poate poţi să mergi pe intuiţie şi să obţii rezultate, dar o analiză temeinică matematică îţi va garanta mai mult succes.

- Creativitatea unde se plasează?

- Întotdeauna trebuie să te adaptezi pentru că lucrurile se schimbă. Nu poţi să spui că ai folosit metoda sau algoritmul care a fost valabil 20 de ani pentru că apar date noi şi ca şi în fizică trebuie să împingi ceea ce înţelegi mai departe, trebuie să rezolvi ceea ce nu se poate prin metode matematice din ce în ce mai complexe. Pentru mine e fascinant ce repede s-au schimbat lucrurile de la cele două războaie mondiale şi ce direcţii interesante avem pe viitor. În mod clar următorii 20-30 de ani nu vor plictisitori deloc.

- Cum vă raportaţi la domeniul inteligenţei artificiale şi la riscurile pe care le-ar putea aduce apariţia unei noi specii inteligente pe Pământ? Tot mai mulţi antreprenori de succes, fizicieni, futurologi, atrag atenţia asupra unei posibile ameninţări venind dinspre acest vast domeniu.

- Eu nu sunt foarte stresat că oamenii vor fi înlocuiţi de o altă specie inteligentă. Oamenii nu au luat întotdeauna cele mai bune decizii şi avem dovadă

problemele care există astăzi: faptul că există atâţia oameni săraci, că există încă războaie, că nu avem o activitate coerentă pentru prevenirea încălzirii globale. Pe termen foarte lung totul evoluează. Cine ştie ce va însemna viaţa şi unde ne vom îndrepta pe viitor? Evident posibilităţi catastrofice pot exista pentru că structura umană a fost întotdeauna aşa. Un alt punct de vedere este „sit back and relax”, ce va fi, va fi şi este foarte interesant de observat procesul. În următorii 100 de ani nu cred că va apărea o inteligenţă artificială capabilă să manipuleze aşa de multe lucruri.

- Care este povestea plecării dumneavoastră în SUA şi ce v-a determinat să părăsiţi România după 1990?

- Povestea mea începe în perioada liceului când am avut un profesor foarte bun de fizică, Pop Romulus la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din Baia Mare, care mi-a deschis imaginaţia şi ochii asupra multor lucruri. Asta era încă în perioada comunistă. Eu am început liceul în 1987 şi l-am terminat în 1991. Dânsul ne-a povestit despre experienţa lui, cum ar fi vrut să meargă în străinătate să facă cercetare în domeniul academic şi cum, treptat, pentru el s-au închis porţile. Aşa că din liceu mă gândeam că ar fi ideal să plec în străinătate să fac cercetare de vârf. În timpul facultăţii încet s-au deschis oportunităţile, poate nu aşa de mult ca acum, dar atunci era începutul. Facultatea am făcut-o la Măgurele. Am optat pentru Bucureşti, pentru că mi s-a părut atunci că universitatea ar fi mai bună la Bucureşti, ceea ce e subiectiv acum şi retrospectiv nu ştiu dacă era adevărat. În plus, am avut un grup restrâns de cinci prieteni şi ne-am decis cu toţii să mergem la Bucureşti.

n În ultimii cinci ani s-au descoperit noi modalităţi de înregistrare a semnalelor din creier. Asta îţi permite să ai mai multe condiţii pentru testarea modelelor teoretice şi a consecinţelor acestora

Gândindu-mă acum, campusul de la Măgurele a fost un pic cam izolat şi ca viaţă socială poate ar fi fost mai frumos în alt centru universitar. Eram un grup restrâns de studenţi la Fizică, facultatea era bună, dar ne lua cam o jumătate de oră să mergem din Măgurele la Bucureşti. Era o perioadă în care făceam „blaturi”, mergeam gratis cu autobuzele şi trenurile, dar era şi un destul de mare efort. În timpul facultăţii am văzut că sunt perspective să mergem în străinătate cu ajutorul unor burse şi dacă ştiai persoane potrivită reuşeai. În cele din urmă am constatat că SUA ar fi fost varianta cea mai bună, pentru că nu trebuia să merg bazându-mă pe relaţii. Aveau nişte teste standard, am trimis cereri pentru a-mi depune dosarul, am completat formularele, am dat testele TOEFL, GRE-General şi GRE-Subjects şi am trimis dosarul la mai multe universităţi. Având în vedere că nu am avut bani să plătim taxa de evaluare, unele universităţi ne-au respins, dar de la altele am primit răspunsuri pozitive. Eram în anul patru de facultate când am început tot procesul şi examenele le-am luat în vara anului patru.

- Pe ce eraţi specializat la acea vreme?

- Specializarea am făcut-o în bio-fizică. În funcţie de medii, fiecare ne puteam înscrie la o secţie şi eu am oscilat între fizică teoretică şi bio-fizică, dar mi-a plăcut mult ideea de a lucra pe reţele neuronale, pe partea legată de creier. M-a îndrumat profesorul Aurel Popescu şi pe reţele neuronale mi-am dat şi licenţa. Ideea era să fac ceva care s-ar putea să mă ajute pe viitor, dacă tot încercam să ajung în SUA sau în Europa de Vest.

- Cât de dezvoltat era în România domeniul biofizicii şi al matematicii?

- România a stat întotdeauna destul de bine pe partea teoretică, dar în lipsa fondurilor pe cercetare din partea guvernului oamenii s-au adaptat la resurse puţine, la un calculator sau să facă cercetare în domeniul matematicii. Pe asta am fost noi buni întotdeauna. Desigur însă că oamenii care au veleităţi merg în străinătate pentru a intra pe domeniul experimental, ceea ce mi-am dorit şi eu. Mie personal partea matematică mi-a plăcut dintotdeauna, dar până la urmă este un joc al norocului legat de profesorii pe care îi ai. În liceu, când îl ascultai pe acel profesor de fizică de care am amintit, puteai să închizi ochii şi să-ţi imaginezi: cum lucrează chestiile mecanice, care este partea de termodinamică, de optică, până la fizica cuantică şi teoria relativităţii. Dânsul ne-a încurajat să învăţăm materia mai devreme. În clasa a noua am luat cărţile fratelui meu care erau de analiză matematică şi am învăţat partea de făcut derivate şi apoi integrale. Aşa mi-am dezvoltat şi partea matematică şi pe cea de fizică.

- Revenind la facultate şi la momentul plecării…

- Am aplicat pentru mai multe universităţi şi aşteptam din toată inima un răspuns. În primul rând îmi doream foarte mult să fac cercetare şi să devin independent. O opţiune era să încerc să devin asistent universitar în România, dar salariile erau mici şi aş fi avut nevoie de ajutorul părinţilor în continuare. În acea perioadă, bursele nu erau mari, aveam echivalentul a 25 de dolari pe lună, părinţii îmi mai dădeau 25 de dolari şi aşa supravieţuiam. Bucureştiul era scump şi atunci o variantă era să ajung pe picioarele mele. Am ajuns în SUA unde un an am fost la University of Utah din Salt Lake City, pentru ca apoi să mă transfer la University of Pittsburgh unde mi-am luat doctoratul în fizică şi un master pe Computer Science. În 1996 am plecat din România şi 2002 am terminat doctoratul. Am continuat

în domeniul care mă pasiona, iniţial pe reţele neuronale, iar în momentul în care am ajuns în Pittsburgh, am început să lucrez cu un profesor de matematică în domeniul ştiinţei creierului. Proiectele la care am lucrat vizau modul în care anumite zone din creier reacţionează în momentul în care primesc anumite informaţii de la ochiul stâng sau drept. Am încercat să vedem cum în momentul în care se dezvoltă creierul ajunge la organizarea de tipul acesta. Al doilea proiect a vizat de asemenea creierul. Partea matematică a fost foarte interesantă, respectiv o combinaţie de analiză matematică cu simulări pe calculator a reţelelor neuronale.

După ce am terminat doctoratul în Pittsburgh, am decis să merg la un laborator unde se făceau experimente. Era o cercetare

a profesorului Joe Tsien legată de mutaţii în cazul şoarecilor care aveau anumite zone din creier afectate prin manipulări genetice. Motivul pentru care am decis să merg să lucrez cu acest profesor a fost faptul fascinant de a avea posibilitatea să afectezi balanţa receptorilor neuronali şi să studiezi codurile neuronale, respectiv modul în care neuronii vorbesc între ei. Doi ani am fost la Princeton cu acest profesor, apoi el şi-a mutat laboratorul la Boston University şi după trei ani s-a mutat din nou. Eu, în schimb, am rămas în Boston pentru a lucra cu o altă profesoară şi pentru a-mi crea linia independentă de cercetare. După ce am terminat al doilea doctorat în care am lucrat în nişte proiecte mai teoretice, în 2011 m-am mutat la Georgia State University, în Atlanta.

- Şi în prezent locuiţi şi profesaţi în Atlanta?

- Da, de patru ani locuiesc în Atlanta, după ce am fost în Pitssburgh timp de cinci ani, în Princeton doi ani şi în Boston şapte ani. Am vizitat şi alte locuri din SUA precum California, San Francisco, LA, San Diego, dar nu pot să spun că cunosc atât de bine „the real America”,

În SUA este o conjunctură politică dificilă, pentru că în ultimii ani sunt tot timpul dezacorduri

între republicani şi democraţi şi nu au fost prelungite

fondurile de cercetare şi mai mult a fost

o reducere de şase procente la buget pentru cercetare."

P u N C T Z E R o • I N T E R v I uP u N C T Z E R o • I N T E R v I u


pentru că oamenii cu care interacţionez sunt legaţi mai mult de mediul profesional. Sunt multe activităţi culturale în Atlanta, oraşul are o populaţie majoritară formată din afro-americani, oamenii sunt axaţi pe sport, au trei echipe la baseball, fotbal american şi baschet, sunt multe concerte, spectacole de teatru. În ceea ce priveşte profesia mea, americanii au sistemul de probă, în care eşti angajat ca „assistant professor”, „associate” şi apoi „professor”. Eu sunt la stadiul de assistent professor, la jumătatea perioadei de evaluare. La Georgia State University am început să am alte responsabilităţi pentru că lucrez cu studenţi la doctorat. În plus, au apărut granturile de cercetare pe care trebuie să le asigurăm studenţilor. Sistemul devine din ce în ce mai competitiv, de altfel ca în România. Practic, o mare parte a timpului profesorii o petrec scriind granturi. E şi o conjunctură politică dificilă, pentru că în ultimii ani sunt tot timpul dezacorduri între republicani şi democraţi şi nu au fost prelungite fondurile de cercetare şi mai mult a fost o reducere de şase procente la buget pentru cercetare.

- Relaţia cu România în ce raporturi a rămas?

- Îmi place foarte mult România, întotdeauna m-am simţit român şi spun tuturor din SUA că sunt din România. Nu e foarte uşor să ajuţi România din străinătate în mod direct. Modul prin care încerc să fac ceva este să ţin contactul cu oamenii din zonă. În urmă cu vreo cinci-şase ani am început să fiu atent la ce se întâmplă din punct de vedere al cercetării în Cluj.-Napoca. Astfel, am ajuns la colegul meu Raul Mureşan care conduce Centrul pentru Cercetări

Cognitive şi Neuronale din cadrul Institutului Român de Ştiinţă şi Tehnologie, am fost pus în legătură cu persoane de la Universitatea Tehnică din Cluj, cu Ionel Munteanu, Marius Joldoş şi cu Zoltán Néda de la Facultatea de Fizică. Acesta este grupul de oameni cu care interacţionez şi ţin legătura. Suntem cam trei săptămâni pe an în România, împreună cu studenţii mei din SUA. Ei sunt foarte entuziasmaţi de ideea de România şi Europa de Est, li se pare un loc exotic şi le place să interacţioneze cu studenţii români şi să viziteze Transilvania. În plus, avem şi cursuri cu studenţii de la Universitatea Tehnică din Cluj şi este un schimb de experienţă foarte interesant pentru noi toţi.

- Ce vă doriţi în acest moment în evoluţia dumneavoastră profesională?

- Cel mai mult îmi doresc să am o carieră de succes ca profesor, să văd că ceea ce fac eu când devin mentorul studenţilor mei va produce rezultate. Întotdeauna mă gândesc la profesorii mei şi mi se pare că eu doar pot să aspir la ceea ce au realizat ei. Ca profesor poţi să ajungi la 70 de ani şi să fii în continuare activ, să ai idei, să le încerci, să interacţionezi cu oamenii din domeniul tău. În plus ai o oarecare libertate să mergi la conferinţe în toată lumea şi nu eşti legat de performanţele unei companii anume. Într-adevăr salariile şi realizările materiale pe care le ai sunt mai mici decât dacă ai lucra în industrie sau pentru guvern, dar ai stabilitate. Mie mi se potriveşte cel mai bine acest rol. Uneori ai ideile cele mai bune când eşti relaxat, nu când ai un deadline şi peste o săptămână trebuie să prezinţi totul. n

n Matematica va deveni şi mai importantă decât a fost până acum. Cei care ştiu matematică şi ştiu un pic de programare, care pot să facă noi metode de analize la date complexe, vor avea mult succes

P u N C T Z E R o • I N T E R v I u

www.revistasinteza.ro

Avem doar iluzia că înţelegem lumea şi că participăm direct la evenimente.

În faţa bombardamentului informaţional cotidian, ne simţim dezarmaţi.

Suntem doar segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare.

Trăim într-o societate a urgenţei şi a riscului continuu, dar mai ales cu un sentiment al populaţiei că riscurile sunt deja imposibil de manageriat.

SINTEZA aduce argumentele

tuturor la judecata faptelor şi la

radiografia prin intermediul

valorilor.

SINTEZA credecă realitatea

poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele

cunoaşterii.

SINTEZA caută

mecanismele colective de a ne

bucura de succesedar şi

luciditatea

de a recunoaşte cauzele adevărate,

sociale şi individuale

pentru înfrângerile noastre.

SINTEZA crede că este

nevoie de gândire critică şi că viitorul poate fi modelat.

SINTEZAstimulează democraţia

participativă şi denunţă patologiile

democraţiei.

SINTEZA vrea să arăte că există gândire şi dincolo de

ideologiile politice sau filosofiile

cool.

Ne lipseşte un proiect de societate.

Crizele sociale care zguduie ritmic de două decenii această ţară nu au nicio perspectivă pentru că reuşesc maximum să schimbe oameni din poziţii de putere.

este un loc al conversaţiei, al gândirii libere

şi lucidităţii asumate.


DoSARNoul

BucureştiVechi

Bucureştiul are forma unei ameobe, se umflă într-o parte şi se strâmtează

în alta, aşa se face că aproape niciodată nu-l găseşti la fel. Este iubit şi urât,

deopotrivă, dar un lucru e cert: oraşul acesta, din care scapă cine poate,

nu te lasă indiferent. În el s-a murit, spre el au curs puhoaie de oameni

şi tot atâtea au plecat către alte zări când vremurile s-au stricat.

Istoria lui, scurtă pentru o capitală europeană, îl face special din start:

aici se poate orice, deşi nu se prea leagă nimic! SINTEZA a făcut o radiografie a Capitalei, încercând să descopere

şansele de recuperare a autenticităţii unei metropole cu mari aspiraţii şi

multe imitaţii.


Nu se trezeşte încet, leneş, nu se târăşte somnoros pe sub ceasuri, ci izbucneşte pur şi simplu, dintr-o dată,

ca un vulcan şi se revarsă clocotind pe străzi. Cu mirosuri, oameni, voci, zgomote, ţipete, scrâşnete asurzitoare de roţi, claxoane şi bufnituri de tomberoane. El însuşi un mare tomberon cu de toate, urât şi iubit deopotrivă, confundat când cu Budapesta, când cu Sofia, Bucureştiul are ceva ce nu-i poate lua nimeni: are nerv, el trăieşte! Este eclectic şi adesea kitsch, magnet pentru toate soiurile de oameni, dar viu şi dinamic, gata oricând să prindă noutatea din zbor şi să o facă de-a lui. Ceva anume i se întâmplă acestui organism diform cu înfăţisări multiple, de nu se devorează pe sine de tot: are rămase între oasele lui de cărămidă câteva celule stem ce-l refac după fiecare convulsie mai violentă. Şi asta se întâmplă dincolo de ce se vede.

„Doi oameni au avut de-a face cu oraşul ăsta, Carol al II lea şi Ceauşescu. Amândoi au vrut să facă altceva din el şi l-au schimbat cum au vrut ei!” - vorbeşte repede, din mers, pe Lipscani în sus, Vali Ionescu, fost consilier prezidenţial şi ministru în timpul guvernării CDR. „ Aici e «Caru cu bere», noroc cu moştenitorul că e un băiat deştept, l-a pus pe roate fără să-l mutileze, dincoace era un pub superb, Old Havana, şi dincoace... oare ce-o fi fost? A, da, aici era un magazin de haine, veneam cu mama să-mi ia uniformă de şcoală, de la etaj, ţin minte podeaua că mirosea a petrosin. Acum văd librăria, au făcut o treabă bună cei de la Cărtureşti,

cred că e cea mai frumoasă librărie din ţară!” Paznicul ne aude vorbind şi intervine: „Clădirea a fost a lui Jean Chrissoveloni, din familie de bancheri, dar renovările le-au făcut cei de la Cărtureşti!”

Lipscanii s-au sculat demult, străduţa e plină de scaune şi chelneri mişunând, în drumul lor, bătrânii se opresc şi se reazemă de ziduri, se uită pierduţi la ferestrele goale de la etaj. Aici, negustorii plăteau impozit la metri de faţadă aşa că au ridicat prăvăliile mai mult înalte, subţiri precum creionul şi înalte. Acum, în graba cu care s-au apucat să reocupe spaţiile, comercianţii au renovat în primul rând parterul lăsând etajul pradă puieţilor de salcâm şi bufniţelor. Iar cele câteva renovate au primit scopuri foarte profitabile, despre care ghizii vorbesc doar în şoaptă.

Mult mai jos, pe o străduţă îngustă cu clădiri înfofolite în iederă până la gât, într-o prăvălie minusculă plină de arome, îl găsesc pe negustorul de cafea. Are o mână mai moale, un zâmbet uşor stingher, pantaloni de doc subţire şi bretele. Prin anii ’90 a suferit un accident cerebral, de atunci a învăţat să se descurce cu stânga. Domnul Florescu se aşază în faţa cafelei de dimineaţă, făcută din boabe curate aduse din Kenya, prăjite la el în prăvălia cu delicatese şi ascultă sunetul străzii. Alături, doi gunoieri vorbesc despre ce-au capturat ei azi noapte: grămadă de sticle cu gura largă, o să le ducă la ţară, sunt numai bune de compot.

Gheorghe-Ilie Florescu s-a născut în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sfânta Treime din cartierul Dudeşti, la 8 mai 1944. Când avea 8 ani, tatăl său, fost detectiv la Siguranţa Statului, a fost arestat, şi de atunci a fost nevoit să lucreze ca băiat de prăvălie sau ca ajutor al unchilor săi olteni care vindeau

America României

D o S A R • B u C u R E Ş T ID o S A R • B u C u R E Ş T I

... am avut o viaţă nu doar de roman, poate chiar

de film. Dar pot să spun că, dacă aş avea ocazia să restrâng povestea

mea, aş spune că ea e de fapt, povestea acestui

loc, a acestui oraş. Eu am mişunat pe aici şi m-am

îmbibat de el în toate formele şi momentele lui. Acum culeg roadele vieţii

mele cu el.”Gheorghe-Ilie Florescu,

maestru cafegiu

Ruxandra Hurezean | Foto: Eugen Ciocan

n Victor Rebenciuc pe strada Lipscani înainte de renovarea străzii,

într-o fotografie manifest pentru renaşterea Bucureştiului


în Piaţa Vitan. Deşi bun la carte, nu poate face o facultate, pentru că ar fi fost peste puterile financiare ale familiei. Dar rămâne un autodidact şi un pasionat de istorie toată viaţa. Ce-l apucă însă rău de tot este pasiunea pentru comerţ şi pentru că lupta pentru supravieţuire în Bucureşti trece prin stomac în primul rând, se va dedica negustoriei de mare clasă, toată viaţa. Trece prin grele încercări, viaţa lui Gheorghe Florescu are suişuri şi coborâşuri care i-ar fi ameţit pe mulţi, dar nu şi pe el. Intră în comerţul comunist la vârf, acolo de unde se distribuiau alimentele în întreaga ţară. Este tras în jos de mafia comunistă şi băgat în temniţă, condamnat la 11 ani de închisoare, din care face trei ani şi două luni, şase luni de anchetă în arestul poliţiei. Este bătut şi umilit, ţinut departe de familie, este anulat ca om. Dar Gheorghe Florescu găseşte puterea de a se ridica şi chiar acolo, în puşcărie devine util şi respectat, fiind un om de bază în primirea şi acomodarea noilor veniţi, cea mai grea treabă într-o închisoare. Gheorghe Florescu învaţă. Învaţă cum arată omul şi cum arată subsolurile mizere ale societăţii umane. Mai târziu, după ieşirea din puşcărie, cînd ajunge din nou pe străzi şi mai apoi la Revoluţie în

Piaţa Universităţii, Gheorghe Florescu va descoperi că ce a văzut şi înţeles în puşcărie îl ajută să descâlcească iţele istoriei. El recunoaşte securiştii de rang doi în fruntea revoluţionarilor şi spune descurajat: revoluţia asta nu ne

scapă de comunişti, să scăpăm de ei va fi mult mai greu, aia va fi adevărata revoluţie. De-a lungul anilor, Gheorghe Florescu se întâlneşte adesea cu oameni care jucau roluri duble, făţarnici, corupţi, oportunişti şi ca un negustor bun, alege de fiecare dată merele stricate de celelalte din coşul lumii. Cu deprinderea asta se învăţase din copilărie. Trăise în cartierul Dudeşti alături de evrei, armeni, greci, olteni şi neguţătorii din pieţe, care erau de toate felurile, făcea diverse servicii pentru toţi cei care aveau nevoie de el. Mătura şi spăla trotuarele din faţa prăvăliilor, dar şi vindea când era rugat să o facă. Cum avea să spună mai târziu, de la toate naţiile a învăţat cultura şi s-a îmbogăţit la minte cu fiecare zi. A ajuns în case bune, i-a omenit cu o vorbă bună sau cu un strugure Hamburg pe venerabilii academicieni şi asta avea să-i fie de mare ajutor în viaţă. Alesese bine.

Spiritul Avedis„Draga mea, am avut o viaţă nu

doar de roman, poate chiar de film. Dar pot să spun că, dacă aş avea ocazia să restrâng povestea mea, aş spune că ea e de fapt, povestea acestui loc, a acestui oraş. Eu am mişunat pe aici şi m-am îmbibat de el în toate formele

şi momentele lui. Acum culeg roadele vieţii mele cu el”. După revoluţie, încă nelămurit asupra situaţiei lui juridice, Gheorghe Florescu nu îndrăzneşte să se apuce de o afacere proprie: avea cazier. Dar lucrează cât poate, îi ajută pe alţii, face şi taximetrie. Aşa ajunge să-i conducă pe jurnaliştii americani veniţi să se documenteze în România imediat după revoluţie şi să fie martorul uimirii lor faţă de tot ce găseau. Se înscrie în PNŢ-CD şi se miră când vede cum opoziţia se devora ea însăşi, în loc să-i atace pe comuniştii aflaţi încă la butoane. El vedea merele stricate.

Bucureştiul fusese schilodit de comunişti, sub ochii lui Dudeştii nu mai erau. Aflase când era în puşcărie cum intraseră cu buldozerele în Biserica Sfânta Treime şi târăseră la groapa de gunoi toate osemintele din Trinităţii. Acolo fusese îngropat şi preotul Ion Popescu, parte din familia sa, pentru care rudele încercaseră o aprobare de strămutare a osemintelor într-un cimitir, dar zadarnic. Şi oasele preotului cu biserică şi tot restul cimitirului au ajuns la groapa de gunoi de la marginea oraşului. Viaţa lui Gheorghe Florescu, ca şi a oraşului lui, oscila între glorie şi groapa de gunoi, după cum se vorbea pe străzi. A

auzit greceşte, evreieşte, franţuzeşte, nemţeşte, apoi a auzit ruseşte şi multă vreme, o limbă care nu apare în dicţionare: limba ticăloşilor.

Dar cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui de dinainte pare să fie cea din Hristo Botev 10, unde preluase o prăvălie de cafea şi dulciuri de la cafegiul armean Avedis Carabelaian, maestrul lui. Aici, cafegiul Florescu va deveni un punct de reper pentru boema artistică a Bucureştiului. De la Nichita Stănescu la Marin Preda, cântăreţi şi actori, toţi aflaseră de cafeaua lui. Peste ani, când ajunge în Canada să-şi viziteze fiul, va cutreiera prin toate cafenelele celebre din Montreal, va compara şi va decide: spiritul Avedis nu e niciunde. Aşa că se întoarce acasă şi, cu ultimele puteri, la 66 de ani, deschide o prăvălie proprie cu cea mai bună cafea din lume şi cu maşină de prăjit la faţa locului. Pe strada Radu Cristian, în dimineaţa în care-l întâlnesc, tot aerul mirosea a cafea prăjită, ca în vremurile bune. Spiritul Avedis.

„Doamnă”, spune Florescu, în timp ce-i cântăreşte unui domn o porţie de cafea, „comerţul e de două feluri, de tip oriental şi de tip occidental. Cel oriental e mai uman, îmi place mai mult, aşa cum era pe vremuri. Te

întîmpină patronul, vorbeşte cu tine, îţi dă mai mult decât marfa lui. Despre Bucureştiul de azi trebuie să spun că face mai mult comerţ occidental, rece şi impersonal. Îmi place că s-a refăcut Lipscaniul, dar afaceriştii tineri care au cumpărat pe acolo ar trebui să-şi amintească un vechi proverb evreiesc: n-a murit nimeni din câştig puţin. Şi evreii ăia erau strămoşii lor!” Cafegiul Florescu amestecă în cafeaua lui câte o celulă stem din vechiul Bucureşti şi, fără să ştim, redevenim un pic din ce am fost.

Cuiul lui Ciocan E seară şi pe Lipscani, deasupra

de Bizon, un magazin de încălţăminte rămas aşa de pe vremuri, are loc o întîlnire mai aparte. În salonul de fotografie se adună tineri. Vin sfioşi, câte unul, câte doi ţinându-se de mână. Se umple încăperea, nu mai sunt scaune şi tinerii se aşază pe „scena” improviată pentru fotografiile de epocă pe care le face exact ca acum 100 de ani, gazda noastră, Eugen Ciocan. A fost regizor, apoi s-a apucat de fotografie, de PR şi campanii electorale, de televiziune, de artă, de de toate, („sunt cel mai mare impostor”, îi place să spună), dar în tot acest timp, deşi şi-a plimbat Foto Cabinetul

n Marcel Iureş lângă Hanul lui Manuc - Hanul lui Manuc a scăpat ca prin urechile acului de cataclismul arhitectural pe care îl reprezintă zisul Centru Civic. Ceauşescu a fost înduplecat atunci să nu-l dărâme. Cumplitele vremuri ale democraţiei aveau însă să-l ruineze

n Vintilă Mihăilescu, bucureştean din a patra generaţie de Mihăileşti, toţi născuţi în capitală

Dacă suntem aici, suntem pentru o scurmare în

trecut. Aici vin oameni care nu se simt bine în

prezentul lor.”Eugen Ciocan,

regizor, maestru fotograf


Există o percepţie greşită despre bucureşteni,

cei care ne vorbesc de rău sigur nu ne-au întâlnit,

pentru că suntem foarte puţini!”

Monica Mierle, artist designer


prin tot Bucureştiul, a făcut acelaşi lucru: fotografii portret, ca acum un veac. În alb-negru, sepia şi colorate apoi cu pensula, ca pe vremuri. Dar să nu credeţi că fotografiile lui Ciocan sunt nişte crâmpeie siropoase, născute din nostalgii desuete. Nu, el ştie ce face. Ciocan militează, el opune rezistenţă. Bate cuie în tălpile proştilor. Par exemple, pe pereţii lui stă frumos aşezată o expoziţie, sunt fotografii cu mari personalităţi ale vieţii publice româneşti, care au acceptat să se îmbrace în costume de epocă şi să se lase fotografiate de Ciocan pe ruinele Bucureştiului. Pleşu stă pe ruina unui soclu, Iureş iese dintre zidurile crăpate, Horaţiu Mălăiele ţine în spate o dărăpănătură. Toţi oamenii lui Ciocan au ieşit la şosea să atragă atenţia lumii asupra istoriei Bucureştiului pe care-şi făceau cîinii nevoile. „A fost ceva extraordinar”, povesteşte Ciocan, „niciunul nu m-a refuzat, niciunul nu a fost reţinut, n-a întrebat nimeni cine mai vine în proiectul ăsta? Toţi au venit cu convingere. Am descoperit atunci că scopul este cel care-i poate uni pe oameni, el poate şterge diferenţele. Dacă au o cauză bună, oamenii se adună şi împreună reuşesc să mute

munţii din loc!” După manifestul lui fotografic mult mai subtil decât ne-ar sugera numele, Ciocan a câştigat. Administraţia Bucureştiului a ridicat barierele şi a dat drumul circulaţiei în Centrul Vechi al capitalei. Oamenii atât au aşteptat, singuri s-au apucat de treabă. Au cumpărat, au renovat, au ridicat, au rezolvat. „Lipscanii şi celelalte străzi din jurul ei nu sunt făcute de municipalitate. Municipalitatea doar a luat panglica de interzis. Aici s-a produs o explozie naturală, era un potenţial enorm şi oamenii l-au intuit. Ceva s-a petrecut cu ei şi s-au întors în vechea matcă să o reconstruiască. Desigur, sunt şi greşeli, neexistând un plan de reamenajare, au apărut cârciumi puzderie, una lângă alta, aici e o terasiadă continuă, ar fi trebuit impus un procent, să zicem 60% pentru restaurante şi restul spaţii de cultură. Dar nu s-a întâmplat, jungla a înflorit cu ce s-a nimerit.” Şi Eugen Ciocan se aşază pe treptele studioului foto şi începe să le vorbească tinerilor care umpleau sala până la refuz despre Vechiul Bucureşti. A cules din îmbulzeala străzii un tânăr, actor păpuşar, Iulian, care-l mânuieşte pe Niccolo, un violonist de cârpă. Încet-încet, mâna de aţă plimbă un arcuş de

sârmă peste vioara jucărie. Din spate începe o simfonie curată, iar păpuşarul palid, aplecat peste păpuşă, ne arată că ce am pierdut, în toate părţile vieţii noastre, este răbdarea. Şi-n viaţa de la birou, şi-n dragoste, şi-n număratul banilor, ce ne desparte de lumea de altădată este nerăbdarea.

La sfârşit, sir Ciocan îşi serveşte oaspeţii necunoscuţi cu un pahar de vin românesc, cu muzică de pian şi prăjituri fine din farfurii de porţelan englezesc. Tinerii privesc uluiţi fiecare detaliu din încăperile lui, linguriţele, tapetul, abajurul lămpilor, clanţa de la uşă. Lumea asta are ceva ce te atrage iremediabil. Ciocan zâmbeşte: vor veni tot timpul de acum înainte. El este o celulă stem rămasă în zidurile de pe Lipscani, şi toţi cei care-i ating sufletul se vindecă de boala uitării. Mălăele îi zâmbeşte complice din poza de pe perete. Au bătut cuiul.

Adina de FierS-a născut pe masa din sufragerie,

într-o casă din strada Cantacuzino, casă construită de părinţii ei, tatăl fiind pe atunci consilier la Curtea de Conturi. Când au venit comuniştii, casa le-a fost confiscată, iar ei evacuaţi. Şi-au adunat într-o noapte toate lucrurile de care credeau că au nevoie şi au fost încărcaţi într-o

n Horaţiu Mălăele pe strada Blănari - celebrul actor scrutează în această imagine devastarea clădirii de vizavi


n Andrei Pleşu pe soclul din Piaţa Ion Luca Caragiale - întrebându-se ce ar trebui să se întâmple ca de Bucureşti să se ocupe cineva?


n Runa Petringenaru (actriţă) în faţa Casei Poporului - S-ar putea spune, că odată cu apariţia Casei Poporului, astăzi Palatul Parlamentului, destinul frumosului în oraşul Bucureşti a rămas pe drumuri...

dubă. Şoferul le-a spus că are ordin să-i descarce într-un sat cu nume necunoscut la marginea Bucureştiului. Adina tocmai se căsătorise cu Rareş, un prieten din copilărie, student la Medicină. L-au rugat pe şofer să-i lase la poarta casei socrilor ei. Acolo s-au înghesuit si au trăit, mulţi ani, cinci familii în cinci încăperi. Ei şi lui Rareş le-a revenit o încăpere de trecere căreia îi spuneau Gara Mare. Curând căsnicia lor avea să se destrame în această Gară Mare unde, fireşte, tinerii n-au putut avea parte de intimitate. Adinei Nanu i-a rămas fata, Unda cea mică. Ea avea să-i umple viaţa şi să-i dea un sens. Adina a ajuns profesor universitar la Arte, apoi la Teatru şi Film, a devenit expertă în arta costumului şi prietenă a studenţimii bucureşte timp de mai bine de 50 de ani. Şi azi predă la UNATC. A scris 30 de cărţi şi de câţiva ani e recunoscută în lume pentru colecţia sa de costume de epocă. Are sute de exponate cu care merge la muzee din Veneţia, Budapesta, Paris, peste tot în lume. Hainele reginelor, ale ţăranilor, hainele oamenilor sunt mărturie a vieţii şi evoluţiei lumii, iar Adina Nanu are teorii antropologice pornind de la costumele pe care le-a studiat. Merge repede şi are o forţă de neimaginat

pentru cei 88 de ani ai săi. Când trage de uşa metalică a subsolului unde-i sunt găzduite exponatele, te miri de unde poate avea atâta putere un om ajuns mai mic decât hainele lui. „Din lupta cu viaţa, draga mea, ea te căleşte!” Adina Nanu a rămas în Bucureşti spre deosebire de alte prietene ale ei, a privit în fiecare zi cum este mutilat oraşul în care se născuse, cum se schimbă oamenii, câtă umilinţă poate produce o dictatură. A rămas să îngrijească o familie îmbătrânită şi plină de nevoi, ea singură cu salariu şi bolnavă de astm. Boala şi-o ascundea cu grijă să nu fie dată afară de la serviciu. Când aducea salariul acasă, îl punea într-o cutiuţă de metal. Tatăl ei, lipsit de pensie de către comunişti, devenise ministrul de finanţe peste cutie. „Nu îndrăzneam să cer bani nici cât să-mi iau o cremă Nivea la care tot visam”, spune Adina Nanu. Dar nu nevoile din casă au chinuit-o pe Adina Nanu, ci cele de afară. La casa din Cantacuzino nu s-a putut duce până după revoluţie, când a obţinut dreptul să se uite de pe trotuar. Atunci a început un lung şi obositor proces cu statul român şi cu chiriaşii, o familie de securişti care nu se lăsa dusă de acolo pentru că, spuneau ei, „le place”. Timp de 12 ani s-a luptat

ca cetăţeanul lui Kafka prin labirintul tribunalelor. Absurdul birocraţiei din justiţie avea să o îngrozească. Adina Nanu dezvoltase strategii de rezistenţă, învăţase noţiuni de drept pe cât se putea, avea tot timpul la ea caramele în geantă, ca să se mai întremeze şi să poată urca şi coborî scările tribunalului de la un birou la altul, avea şi o carte din care citea sau un manuscris pe care-l corecta, cât trebuia să stea pe la uşi. A fost torturată de proces mai mult de 10 ani şi singură i-a descâlcit iţele, singură precum David l-a învins pe Goliat. „Veţi spune, e atât de importantă o casă încât să-ţi distrugi viaţa pentru ea? Şi eu mă întrebam adesea, dar să ştiţi că nu e vorba doar de casă aici ci de dreptate, de memoria tatei, de Bucureşti, de viaţa noastră, de lumea noastră. De recuperarea istoriei. Cred că, dacă reuşeşti să smulgi din ghearele unui timp hidos o parte din ce a fost frumos, recuperezi vremurile acelea, dai ceasul înapoi şi le laşi oamenilor şansa să refacă frumuseţea lumii de unde a fost lăsată.” Adina Nanu crede că o casă este a treia piele a omului, cochilia. „Este învelişul pe care-l ţesem în jurul nostru cum îşi face melcul carapacea, în care ne cuibărim, ne simţim «acasă» şi care rămâne

după noi ca şi cochiliile scoicilor pe care le culegem pe plajă, le privim şi pipăim cu încântare, deşi fiinţa din interior a pierit.”

Am găsit-o agitată, urma să se difuzeze la televizor un film despre ea şi casa familiei ei, confiscată de comunişti. Ne-am aşezat în umbra livingului enorm, cu pisica şi cu Dan „Şiu”, cum aveam să aflu că i se spune, fumând pipă, la televizor. Deodată, femeia de lângă mine îmi apare, vie şi colorată, pe ecran. Spune o zguduitoare poveste de viaţă, întreruptă de concluziile realizatoarei. Cea de lângă mine tace, nu spune nimic. Sunt momente în care mi se umplu ochii de lacrimi ascultând-o pe Adina Nanu de pe ecran şi mă întorc spre cea de lângă mine, îi iau mâna şi i-o ţin apăsat. Tace. Filmul dur despre cum au furat ruşii, comuniştii şi securiştii casele şi bunurile aristocraţiei româneşti se termină. Adina Nanu sparge tăcerea cu un glas tremurat: „Dar n-am zis că mi-a fost milă de cei pe care i-am scos la rândul meu din casă după 12 ani de procese?! Pentru că mi-a fost! Nu pot să vă spun cât de pângărită m-am simţit, n-am dormit toată noaptea după ziua aia, m-am gândit - nimeni, niciodată n-ar trebui să fie nevoit să intre în cochilia

altcuiva, să o invadeze. Nouă ni s-a întâmplat şi multora li s-a întâmplat, dar asta a distrus oameni şi vieţi! N-ar trebui să se mai repete!” A văzut totul , a trăit totul. De la desfiinţarea cartierelor la desfiinţarea unor facultăţi, secţii, ramuri de studiu, la desfiinţarea unor oameni şi destine. Când şi-a revenit era târziu, dar şi cu târziul ăsta a reuşit să se lupte. Acum are computer, telefon performant, merge singură cu avionul la Londra sau Paris, ţine cursuri, conferinţe, scrie cărţi, desenează. Alergă prin oraş, între prietene şi şcoală, casă şi atelierul de la subsolul universităţii Artifex, Adina Nanu este vie, tare ca fierul, avidă de cunoaştere, deschisă spre oameni. Ea este Bucureştiul. Adevăratul Bucureşti. Are doi nepoţi şi cinci strănepoţi. Sif şi Anca o urmează ca fire. O urmează ca viaţă.

Filitti din EpirPe Georgeta Filitti o găsesc stând

în picioare în faţa unei săli pline, vorbind despre cum se bucurau bucureştenii altădată. M-am aşezat să o aştept. Vorbea atât de firesc şi frumos, încât sala nici nu respira. M-am uitat la ceas, nu de nerăbdare, ci de uimire. Două ore a stat de neclintit în faţa oamenilor veniţi de peste tot

n Marina Constantinescu şi fiul ei Luca Rusu pe strada Şelari - Suprafaţa pe care se întindea acest holocaust era considerabilă, pe nu mai puţin de 4-5.000 de metri pătraţi


Cred că, dacă reuşeşti să smulgi din ghearele unui timp hidos o parte

din ce a fost frumos, recuperezi vremurile

acelea, dai ceasul înapoi şi le laşi oamenilor

şansa să refacă frumuseţea lumii

de unde a fost lăsată.”Adina Nanu


şi din toate mediile sociale, ca să le povestescă ce mâncau, ce dansuri dansau şi ce viaţă ducea Bucureştiul altcândva! Nu are nostalgii absurde, uneori este ironică, nu ascunde grotescul sau ridicolul acelor vremuri, dar nici stilul şi cavalerismul lor. Atunci se murea din dragoste, se murea de ruşine, dar se murea şi de foame, aşa cum se murea şi de prea multă mâncare. Mesele date de domnitori sau înalţi dregători ţineau 7-8 ore şi cuprindeau câte 60 de feluri de mâncare. Bucureştenii au băut primii coca cola, au purtat ciorapi de naylon sau şi-au luat automobil. Avizi de nou, făceau pe dracu-n patru să fie în rând cu lumea. Bucureştiul ieşea la înmormântări ca şi azi, tot oraşul. Făcea banchete, serbări şi nunţi de poveste. În Bucureşti se cânta. Se iubea, se ura, se trăia.

Refacerea acelei lumi începe greu, Capşa, spune istoricul Georgeta Filitti, este un exemplu de neurmat, un experiment ratat. „La Capşa, făcută în 1852, n-ar trebui să o aduci pe Năsturica să-ţi cânte cu buricul gol!” Rece şi fără vino-ncoa, cafeneaua n-a mai reuşit, deşi renovată cu mari eforturi, să renască. Portarul îmi confirmă: n-a văzut niciodată actori, scriitori, poeţi sau celebrităţi intrând

la Capşa. Conferinţele, plimbările doamnei Filitti cu publicul prin Bucureşti sunt puse la cale de „Calea Victoriei”, o fundaţie ieşită şi ea din miezul unor celule stem cultivate de un fost ambasador în Grecia, în fiica sa Sandra Enache. Ea şi încă alte

câteva femei inimoase au demarat proiecte legate de redescoperirea Bucureştiului, a spiritului vechi şi frumuseţii lui uitate. Ele organizează în fiecare an Luna Bucureştiului, exact în perioada în care aveau loc Serbările Bucureştiului în epoca interbelică. Există, pe lângă asta, o puternică iniţiativă culturală privată, Bucureştiul oferind zilnic 50-60 de evenimente culturale din care poţi să alegi. „De ce facem asta? Bucureştenii se bucurau că trăiesc, se bucurau din foarte puţin şi noi suntem datori să renaştem această bucurie civilizată!”, spun ele. În Sorana şi tinerele care o înconjoară, doamna Filitti pune şi ea câteva celule stem. Pentru viitor.

Dar cine sunt „ai lui Filitti?” Povestea lor ajunge la mine cam aşa: „Manole Filitti a venit în Bucureşti în 1945, izgonit din propria casă. Era destulă înghesuială şi sărăcie, căci îşi găsiseră adăpost şi alte rude năpăstuite. 13 persoane locuiau în 4 camere pline de uşi şi unde intimitatea era exclusă. Să faci să convieţuiască oameni între 10 ani (băiatul lui) şi 94 de ani (bunica cumnatului) iată o performanţă de care numai el a fost în stare. Ceea ce cred că a contribuit în primul rând la armonia domestică a fost grădina rostuită cu migală,

săpată, udată, cu brazde bine hotărîte, unde numai Manole avea voie să spună ce flori se pun: trandafiri, hortensii, iasomie, tufănele. Asta ca să nu mai vorbesc de primăvăraticile narcise, brânduşe şi lalele. Pe urmă mai era nucul, cu hamacul de sub el; în vipia verii toată familia se cuibărea la umbra lui ocrotitoare. Şi mai era ceva. În casa asta nu s-a lenevit niciodată. E adevărat că şi aici Manole dădea tonul. Când ne-am căsătorit (în 1985), era pensionar; asta nu-l împiedica să-şi aibă şi să facă şi celor din jur programe bine chibzuite. Rămăsesem doar patru locatari, noi, Filitteştii, şi cumnaţii lui, oameni retraşi, cu beteşuguri, şi neiubitori de viaţă socială. Manole fusese finanţist, avocat, director al Fabricii de uleiuri «Phoenix», apoi, după ieşirea din puşcărie, ajutor de contabil la Buftea, ghid la ONT, funcţionar la un oficiu valutar. Viaţa, vreme de 40 de ani, alături de actriţa Mimi Enăceanu, îl introdusese în lumea spectacolului. Asta a însemnat, deopotrivă, seri după seri petrecute la restaurant, şuete, sindrofii, petreceri, excursii, ieşiri la iarbă verde. În familie însă se ştia că şi de ar fi petrecut până la 4 dimineaţa, Manole deschidea la ora 7 poarta fabricii sau a biroului, vesel, odihnit, impecabil îmbrăcat. Uriaşa putere

de muncă şi disponibilitatea pentru viaţa socială îi erau, cred, sporite şi de practicarea diferitelor sporturi - rugby, schi, înot. (...) Şi eu, şi soţul meu am făcut donaţii şi îmi pare rău că n-am dăruit mai mult. Întâmplări potrivnice au făcut să pierd, de la o zi la alta, parte din spaţiul de locuit şi atunci mi s-au prăpădit mii de cărţi, manuscrise, hărţi, mobile ş.a. Pe urmă, în ce a rămas, au intrat hoţii. Mă gândesc, de aceea, că dacă ai şansa să fii înconjurat de lucruri frumoase şi de preţ, dar ai şi o vârstă care te apropie pe nesimţite de celălalt tărâm, e bine să le asiguri într-un muzeu ori în mîna unui colecţionar avizat. Mă uit cu drag la masa de ceai Chippendale, cu chipuri de copii în camaieu primită de soacra mea la nuntă. Câte ceşti de ceai am oferit pe ea. Pe o tavă uriaşă de argint (furată între timp), în ceşti Limoges, cu zaharniţa şi cleştii de argint, cu vasul de lapte şi cel de frişcă, alături de farfuriile cu biscuiţi. Dar mai presus de toate era teiera, unde Manole punea o linguriţă din cel mai bun ceai englezesc (mie îmi plăcea, lui nu, şi adaosul de Bergamotte) pentru fiecare ceaşcă, plus una pentru teieră... Pe noptiera mea stă o coşnicioară de argint pe care Manole, în anii de restrişte, a vîndut-o la talcioc. Eu am recuperat-o, având un ponson de

recunoaştere, dintr-o consignaţie. În fine, salonaşul mi se luminează de liniile calde ale unei acuarele: e mănăstirea Ziţa din Epir, unde a păstorit în tinereţe Dosithei Filitti şi unde a fost găzduit la un moment dat lord Byron, stins din viaţă în 1824 la Missolonghi.”

Viitorul sună bine Monica nu crede că bucureştenii

sunt prost văzuţi în restul ţării, aşa ceva nu se poate! Poate nu e vorba de bucureştenii ei, ci de alţii! Ea are 28 de ani, frumoasă de pică, a terminat arhitectura şi designul de la Arte, este creatoare, artistă. A nu ştiu câta generaţie de bucureşteni. Stră-stră-strămoşii ei toţi s-au născut în oraşul acesta. Bunicul ei se juca cu Regele Mihai când era mic, fiind fiul bucătăresei angajată la Curtea Regală. Fetei i s-au deschis într-o zi ochii pe bunic şi a început să-l asculte cu atenţie. Povestea despre lucruri şi oameni atât de îndepărtaţi, îi deschidea în faţa ochilor o lume misterioasă şi foarte frumoasă. „Bunicul îmi spunea că la Curte nu se făcea deloc diferenţa între copilul rege şi bunicul, copil de oameni simpli.

Se jucau împreună, mâncau împreună, cu ce era servit regele


n Eva şi Petre pe strada Băcani - îşi vor aminti peste ani acest moment şi acest loc din inima Bucureştiului n Corina Bîrlădeanu pe strada Soarelui - Dincolo de această poartă de tablă se găseşte Curtea Veche, cel mai vechi loc atestat al Bucureştiului, un fel de vatră a oraşului, cu ziduri bătrâne de peste 400 de ani

Bucureştiul pentru mine înseamnă seara în care mi-au pleznit mănuşile

aplaudând un concert la Atheneul Român!”

Georgeta Filitti, istoric


era servit şi bunu! Era o lume cu mult bun simţ, asta cred că e caracteristic pentru oraşul acesta.” Mai târziu tot bunicul, care devenise poliţist, povestea şocat cum noii locatari ai Bucureştiului, mulţi anafabeţi veniţi de la ţară, le agăţau cu vorbe urâte pe femei pe stradă. Nu-i venea să creadă că se putea întîmpla aşa ceva! Şi îi spunea Monicăi: „Dar nu pot să ia şi ei un buchet de flori şi să meargă la domnişoara să-i mărturisescă admiraţia?!”

Cu fiecare zi, Monica Mierlea se îndrepta spre zidurile unui oraş nemaivăzut despre care îi povestea bunicul. Aşa a ajuns la Arhitectură. Ar pune cu mâna ei cărămizile, dacă oraşul ar putea redeveni măcar o clipă ce a fost. Dar în Monica toată familia vroia să pună câte ceva, iar ramura feminină se ocupase de croitorie, aşa că tânăra cu nume de pasăre ajunge designer de modă. Şi nu oriunde, ci în atelierele Oianu unde croieşte şi lipeşte bucăţi de costum tradiţional românesc pe trupul dezmembrat şi rătăcit al omului modern. Reconstruieşte.

Foarfecele fixeStrăzile în Bucureşti, oricât

de strâmte sau de largi ar fi, sunt

neîncăpătoare. Pe Strada Franceză, la răsăritul soarelui, oameni maşini, cutii, maşina de gunoi, tomberoane şi chelneri forfotind ameţitor se izbesc unii de alţii. „Azi noapte a fost nenorocire aici”, zice unu, „nu puteai arunca un ac, dar să vină maşina de gunoi să facă curăţenie!” De la etaj, se aude scârţâitul unei ferestre care se deschide lent, pe sticla geamului e lipit numele unui salon de masaj şi-n cadrul cocoţat pe muchia de sus a clădirii apare capul unei femei vopsit în roşu. Băieţii de casă angajaţi ai grecului cu cea mai bună „pita gyros” din Centru, se freacă la ochi, vor s-o vadă mai bine. Dar dama dispare repede dincolo de geamul cu afişul în roşu şi negru. „E o mafie a spaţiilor pe aici de te doare capul”, zice unul. „Vedeţi aia şi ailaltă, frumos renovate, sunt luate de nişte evrei cu bani, dar ailaltă, vopsită doar la parter e unui ţigan”. Aici a fost şi a rămas locul negoţului bucureştean, indiferent ce se negociază. Mâncare, alcool sau femei.

Însă, Calea Victoriei – spunea cineva –, această coloană vertebrală a Bucureştiului, este socotită centrul istoric al oraşului. Ateneul, Muzeul de Artă, fostul palat domnesc, înşirate parcă într-o vitrină enormă, fac şi astăzi impresie bună. Într-o clădire

impunătoare, cenuşie, cu scări exterioase coborând printr-un turn circular, cu ieşire într-o curte mică şi întunecată, găsesc uşa galbenă. Aici se ascut foarfece şi cuţite de 80 de ani. În jur s-au ridicat coloşi de sticlă, bănci, magazine ale unor firme celebre, iar în faţa lor, proptită pe trotuar, o tăblie galbenă cu o foarfecă desenată pe ea îţi arată că în curtea aia, la numărul ăla, este o tocilărie. Litera mare cât un stat de om, aurie, din numele celebrului creator italian de pe clădirea de vizavi se uită de sus la tabla cu foarfeca. Oare ce e cu ea acolo?

„N-au schimbat locul ăsta niciodată, pentru că oamenii n-ar mai fi ştiut unde să vină cu cuţitele la ascuţit. Şi cu foarfecele... Dacă pleci, gata, ai rupt aţa, ei nu te mai găsesc pe tine, tu nu-i mai găseşti pe ei şi cum să rămână foarfecele neascuţite?” îmi spune tocilarul, un bărbat tânăr care lucrează ca angajat la cel care a preluat afacerea după ce unchiul lui a murit. Nu e scump, 5 lei un ascuţit de cuţit, dar mai mult vin coafezele şi frizerii cu foarfecele. Aici ne ştiu, aici vin. La fel e şi pe Calea Moşilor. Acolo rezistă o blănărie, o cizmărie şi o tapiţerie. Ceasornicarul repară pendule, nişte obiecte ciudate, pe care copiii din ziua

de azi le urăsc. Ei le cer părinţilor să le oprească, nu suportă bălăngănitul greutăţii. Reparatul unei pendule costă între 100 şi 200-300 de lei. Unele vin din străinătate, pentru că acolo ar costa şi mai mult restaurarea lor. Dar cine să mai pună azi preţ pe o pendulă, când timpul şi aşa te zăpăceşte?

Bucureştiul atelierelor, al meşteşugarilor n-a dispărut cu totul. Vintilă Mihăilescu este profesor de antropologie şi cu studenţii săi încă mai scormoneşte în măruntaiele oraşului, face un fel de arheologie umană. Ei au făcut o hartă cu locurile unde se mai găsesc meşteşugari, dar au făcut şi un sondaj printre bucureşteni în care-i întrebau în ce cartier locuiesc. Au avut surpriza să constate că Bucureştiul are 273 de „cartiere”, cele mai multe guri de metrou. „Ce se întâmplă? Cartierele au dispărut”, explică profesorul. „Altădată ele erau adevărate comunităţi bine sudate în jurul unei biserici, al unei fântâni, cârciumi sau prăvălii. De la băcănia din cartierul tău luai mâncare pe datorie, de la cârciumă la fel, beai pe caiet. Azi, acestea nu mai există, oamenii nu se mai cunosc, iar în locul prăvăliei cu un domn proprietar pe care-l cunoşti au apărut trei-patru supermarketuri.

Viaţa urbană a devenit viaţa printre străini. Atunci, ce mai este cartierul? El nu mai există! Există în schimb locuri de reper pe care oamenii le indică atunci când îi întrebi unde locuiesc, şi astea sunt mai mult gurile de metrou”. S-a născut într-o casă pe lângă Hala Matache, în cartierul Teleajen, cartier care a înghiţit 44 de sate. Când era copil, încă mai vedea crucea şi biserica din centrul satului. Iar lângă ei rămăseseră două case cu prispă şi acoperiş de paie. Vintilă Mihăilescu este a patra generaţie de bucureşteni, toţi Vintilă şi toţi Mihăilescu. Şi toţi profesori. Simte şi

recunoaşte că se întâmplă ceva, că din ruine pare să răsară un nou oraş-vechi. „S-a născut un val de nostalgie, nu de mult, dar el există şi are legătură cu conştientizarea valorii patrimoniului şi pierderii lui. Din păcate nu avem politici publice oficiale, dar din fericire avem planuri ale unor arhitecţi tineri, care din propria iniţiativă s-au apucat să recupereze Bucureştiul. Aşa se întîmplă de obicei, oamenii liberi, cu gândire îndrăzneaţă schimbă lumea. În ei ne putem pune speranţele.” Şi-n tinerii cu care se vede zilnic, chiar fără de ştirea lor, profesorul plantează celule stem, „bune pentru refacerea organismului”.

PlanulNu l-a făcut nimeni. Dar poate

că există şi un Creator al aşezărilor umane care, când le vede pe buza prăpastiei, îi trage de mânecă pe câteva. Aşa se explică cum, după ce comunismul a demolat toată orânduiala creatoare a unui oraş ce creştea organic din învăţaţi şi hamali, fiecare cu rostul lui pe lume, ceva tot a mai rămas. Câte un om ce poartă ADN-ul vechii lumi, treaba lui cum îl dă mai departe, dar cert e că nu-l lasă să piară. Adesea, Salvatorii nici nu se cunosc între ei. n

n „Din bube, mucegaiuri şi noroi / născut-am frumuseţi şi cânturi noi”

Mitică de Bucureşti este o citire tendenţioasă a pieselor lui Caragiale -

înseamnă mahalagiu, adică om de la periferie, dar nu

era un mitocan!”Vintilă Mihăilescu, bucureştean de

patu generaţii, antropolog


n Florin Piersic jr. pe strada Smârdan - Din mijlocul străzii, vechea Dacia 1400 Sport, copleşită de stenogramele codate ale spray-urilor dezlănţuite, îi provoacă actorului întrebarea - cheie: „Ce film este ăsta în care trebuie să joc…?”



Dacă reușești să te descurci ca vizitator în București, atunci vei cuceri un oraș care mustește de farmec

oriental și eleganţă occidentală

Nodul gordian al călătorilorBogdan Stanciu | Foto: Vakarcs Loránd

În Piaţa Spaniei din București, bustul lui Cervantes pare că ascultă pe furiș războiul tăcut care se poartă în dreptul urechii sale stângi: iedera de pe casa

generalului Cihoschi a declarat război casei învecinate și a ocupat deja două niveluri. Rezistenţa e zadarnică, viitorul previzibil - draperia de verdeaţă va ocupa în câţiva ani toată clădirea. Va fi o ultimă victorie a generalului - erou de la Mărășești, răpus de comuniști la Sighet, cel care a ridicat, în 1934, casa cu iederă invadatoare.

Conflagraţie verde din Piaţa Spaniei se poartă într-una din zonele cele mai intrigante ale Bucureștiului. Aici, casele vechi, decrepite, dar cu obârșii arhitecturale nobile, s-au metisat cu magherniţe mizere și spaţii moderne aseptice. Împreună, au dat naștere unei însăilări greu de definit, epitom al neorânduielii urbanistice. Aici, poţi să te pierzi pe străzi, urmărind linia frântă a acoperișurilor, ca un EKG făcut unui cord cu aritmii grave. Aici, într-o altă piaţetă, poţi intra într-o farmacie banală și să descoperi înăuntru o bijuterie de mobilier original, interbelic, care îi dă spiţeriei un aer de muzeu viu. Tot aici, unei vile interbelice în stil

neoromânesc i-a crescut din creștet un hotel modern, semicircular, cu nume italienesc. Și tot pe aici, o clădire superbă, cu intrare de templu grec, se macină în ruină, supervizată din curte de un câine prăpădit.

Întreaga zonă, plină de farmec, se întinde pe un spaţiu cât al unui orășel de provinicie și nu poartă niciun nume. „Este o zonă formată din mai multe foste mahalale, ale căror nume s-au pierdut, fiindcă, după instalarea comunismului, zonele centrale și-au pierdut identitatea, pentru că foștii proprietari au fost înlocuiţi de chiriași aduși din afara orașului, iar aceștia nu știau istoria și n-aveau niciun motiv să păstreze denumirile vechi”, explică ghidul de turism Ana Adămoae, fondatoarea proiectului Ana's Guided Tours to Bucharest.

Cam același tipar urbanistic se repetă și în fosta mahala armenească, al cărei ax central se continuă cu Calea Moșilor. La fel, în vechiul cartier evreiesc și în alte zone centrale ale Bucureștiului.

Atracţii şi metehneSituaţia se schimbă în marile pieţe,

pe bulevardele centrale și în parcurile importante, unde al șaselea cel mai mare oraș al UE își arată faţeta

Zonele centrale și-au pierdut

identitatea, pentru că foștii proprietari

au fost înlocuiţi de chiriași aduși din

afara orașului, iar aceștia nu știau

istoria și n-aveau niciun motiv să

păstreze denumirile vechi”,

Ana Adămoae, fondatoarea proiectului Ana's Guided

Tours to Bucharest

D o S A R • B u C u R E Ş T I


euro-conformă, curată și elegantă. Câinii vagabonzi și gropile din asfalt sunt o amintire la fel de cenușie ca anii 1990. Clădiri de sticlă și oţel punctează ascensiunea economică a unei capitale cu un PIB pe cap de locuitor mai mare decât media regiunilor din Franţa sau Anglia.

„Lucrurile au început să schimbe. De exemplu, Calea Victoriei a fost refăcută. Înainte, trotuarul pe o parte pur și simplu dispărea, nu mai aveai pe unde să mergi pe jos. Acum, e regândită, cu pavaj nou și cu piste de bicicletă ”, spune ghidul de turism și bloggerul Florin Arjocu, autorul site-ului drumliber.ro

Arjocu își conduce turiștii pe un traseu care îmbină atracţiile clasice ale Bucureștiului cu unele mai puţin cunoscute. Începe de la monumentul „Kilometrul 0”, lângă biserica „Sfântul Gheorghe”. „Monumentul are o istorie puţin cunoscută. A fost ridicat în 1938 și are înscrise pe el distanţele către principalele orașe ale României Mari și stemele provinciilor istorice. În perioada comunistă a fost acoperit cu pământ. A fost restaurat și reinaugurat abia în 1998”, spune ghidul de turism. Acum, monumentul poate fi admirat la lumina zilei, dar ar merita o curăţenie generală.

Alte atracţii pe care le punctează Florin Arjocu sunt Biserica „Sfântul Gheorghe”, în stil brâncovenesc, care adăpostește racla aurită cu rămășiţele lui Constantin Brâncoveanu, Pasajul Latin, de sub strada I.C. Brătianu, Biserica „Dintr-o zi”, care a aparţinut comunităţii albaneze, Spitalul Colţea, dar și Ateneul sau cofetăria Capșa.

Bucureștiul lui Florin Arjocu este plin de povești. A lui Brâncoveanu, a lui Fan Noli, preot albanez care a slujit la București și a ajuns premier la Tirana, a celebrului medic italian Giacomo Pylarino, care a fondat Spitalul Colţea după un model veneţian și a contribuit la eradicarea variolei, sau a generalului francez Joffre, în onoarea căruia Casa Capșa a creat o prăjitură. O altă poveste este spusă prin imaginile care împodobesc Ateneul și care redau chintesenţa istoriei României. „Câteodată mă întreb câţi români, și, mai ales, câţi bucureșteni intră în Ateneu ca să vadă splendoarea interioară”, meditează bloggerul timișorean, adoptat de București.

„Bucureștiul are multe povești care merită spuse și locuri care merită vizitate. Turiștii sunt interesaţi de ceea ce văd, dar infrastructura turistică este la pământ”, mai spune ghidul de turism. Concret, transportul la suprafaţă este un coșmar, nu există

un orar al mijloacelor de transport în comun, centrul de informaţii turistice din pasajul Universităţii este mai mult închis decât deschis, nu există parcări pentru autocare și, în general, nu există indicatoare de orientare pentru turiști. „Nu o dată am «salvat» grupuri de turiști străini rătăciţi, cu hărţile în mâini, dar fără să știe unde se află”, spune Florin Arjocu.

Turul oraşului, (aproape) pe gratis

O modalitate sigură de a vizita principalele atracţii ale Bucureștiului, fără riscul de a te pierde prin cotloane, sunt tururile ghidate gratuite, care pornesc din Piaţa Unirii, de două ori pe zi, la 10.30 și 18.00, fie ploaie, fie vânt. Într-o dimineaţă de mai, în faţa ceasului din Piaţa Unirii, apar, pe rând, doi canadieni, o englezoaică, doi australieni, un argentinian, încă trei canadieni, alţi trei britanici, un bulgar, o belgiancă... în total, cam 20 de străini, cu un aer ușor dezorientat.

În faţa audienţei de pe patru continente, Livia Morega, o tânără de 30 de ani, arhitect full-time și ghid de turism part-time, se ridică pe vârfurile tenișilor, pentru a câștiga un pic de înălţime.

Își începe turul ghidat cu povestea Palatului Parlamentului, care se

zărește în capătul Bulevardului Unirii, mătăhălos, ca un elefant printre porţelanuri. Estimp, o turistă se dă cu cremă de protecţie solară – sunt spre 30 de grade la soare și e abia mijlocul lui Florar. Povestea cartierelor dărâmate e relatată cu fotografii de arhivă pe care Livia le scoate dintr-o geantă. Din când în când, pune întrebări simple turiștilor, iar cei care știu răspunsurile primesc o bomboană. Urmează Hanul lui Manuc, cu o poveste despre unificarea României, și a celui care a dat numele stabilimentului, dar și cu o recomandare culinară: „dacă aţi ajuns în România, nu rataţi papanașii, sunt printre singurele feluri de mâncare pe care le puteţi consuma doar aici”. Traseul merge mai departe, cu Biserica „Sfântul Anton” și, imediat după aceea, Curtea Domnească, unde i se dă cezarului ceea ce e al cezarului - povestea lui Dracula, spusă în faţa bustului lui Vlad Ţepeș.

Expozeul este oprit brusc de un localnic care trece imperturbabil prin spaţiul dintre ghid și grupul de turiști. Are un aer relaxat, studiat, bermude portocalii și tricou polo, albastru, cu gulerul ridicat. După scurtul antract, Livia reia povestea lui Dracula, exemplificând tragerea în ţeapă cu un creion și un ursuleţ-breloc. Unei septuagenare din Australia pare să i se facă rău și se se lasă mai tare pe braţul soţului. Urmează Biserica Stavropoleos,

cu dantelăriile sale din piatră și povestea bisericilor din București care au fost mutate pentru a face loc proiectelor megalomanice ale lui Ceaușescu.

Turul face apoi un popas în faţa Muzeului Naţional de Istorie, decorat de memorabila statuie a lui Traian, care ţine în braţe un lup. Turiștii, deja obosiţi, se odihnesc pe scări, hlizindu-se la neobișnuita arătare. Urmează apoi un scurt popas în faţa Băncii Naţionale a României, unde Livia povestește despre bancnotele românești, de plastic, printre foarte puţinele de acest fel din lume.

Ultima oprire este în Piaţa Universităţii, pe iarbă, în faţa Intercontinentalului. Aici povestea ghidei se încheie, rotund, cu căderea comunismului, protestele anticomuniste din Piaţa Universităţii, mineriadele și mișcările civice de stradă din ultimii ani. La final, cineva întreabă care este cel mai cunoscut român din lume. „Simona Halep”, vine răspunsul prompt. Omul zâmbește stingher. Nu pare să fi auzit de ea.

Capitala neiubităTururile pe care care le fac Livia și

colegii săi sunt gratuite, dar, la final, micile donaţii sunt bine primite. „Avem turiști cam din toată lumea, mai puţin din România. Eu fac ghidaj de o lună și încă nu am avut niciun român în

grup. Din câte am vorbit cu colegii mei, nici ei nu au avut”, spune Livia Morega. Lipsa de interes a românilor, și mai ales a bucureștenilor, faţă de ceea ce se poate vizita în București este binecunoscută printre ghizii locali de turism. Ana Adămoae, de la Ana's Guided Tours to Bucharest este categorică: „Bucureștenii sunt o «naţie» aparte. Dacă scrii ceva pe Facebook, dau like, și par interesaţi de oraș, dar, de fapt, nu se duc să-l viziteze; iar cei din afara Bucureștiului vin de obicei cu treburi, nu au vreme și poate nici voinţă să «guste» orașul”.

Pe de altă parte, cei care au curajul să descopere Bucureștiul, în ciuda lipsei de interes pentru amenajarea turistică a acestuia, se simt recompensaţi. „Am observat chestia asta, că foarte mulţi oameni din restul ţării, când ajung aici văd că nu e așa urât, nu e așa de rău cum își imaginau, sunt lucruri frumoase de făcut, sunt locuri frumoase de vizitat”, mai spune ghidul de turism.

Bucureștiul nu ajungi să îl iubești la fel de ușor ca pe Praga sau Viena, crede Ana Adămoae. Trebuie să ai răbdare cu el, să-l iei la pas, să-i asculţi poveștile. Așa cum Cervantes trage cu urechea la iedera invadatoare de pe casa generalului Cihoschi. n

n Zeci de turişti străini iau parte zilnic, în sezonul turistic, la tururile ghidate gratuite (aici, în curtea Hanului Manuc), care pornesc din Piaţa Unirii n Expatul olandez Tim Constantinesco (25 de ani) se bucură de Bucureşti alături de fiica sa Emily în faţa monumentului „Vioara Spartă” din Parcul Colţea. Cu un bunic român, Tim face naveta între Cluj şi capitală pentru o companie multinaţională



1. Autobuzele lui Udrea o perspectivă interesantă asupra Bucureștiului se deschide din autobuzele supraetajate, care circulă pe un traseu ce acoperă

cam toate obiectivele turistice majore. Un bilet costă 25 de lei și este valabil timp de 24 de ore. Sistemul de călătorie este de tip „hop on/hop off”. Adică, te poţi da jos în oricare din staţii, pentru a vizita atracţiile din zonă, iar apoi te poţi urca în următorul autobuz supraetajat care vine pe traseu, pentru a continua călătoria.

Aceste mijloace de transport sunt cunoscute sub numele de „autobuzele lui Udrea”, după numele ministrului care le-a introdus. Se descurcă incredibil de bine în traficul Capitalei. De la etajul decapotat, spectacolul Bucureștiului se derulează ca un film documentar privit dintr-o sală de cinema, în mișcare, cu naraţiunea spusă la căști. Bonus, interactivitatea: pe Calea Victoriei, două fete îi salută cu bezele pe călătorii din autobuz, iar în faţa Hotelului Pullmann un grup de muncitori face semne că vor să fie pozaţi.

Capitala în cinci ipostaze Capitala în cinci ipostaze Capitala în cinci ipostaze Capitala în cinci ipostaze


2. Centrul Vechi

Printre cele mai „cool” locuri din oraș, remarcate în ultimii ani și de presa internaţională, se numără terasele din Centrul Vechi, adică strada Lipscani și

străduţele adiacente. Aici, terasele se lăţesc dinspre clădirile vechi, lăsând un culoar îngust de trecere pentru pietoni. La terase, de la corporatiști prosperi și spilcuiţi, la cocalari cu tatuaje și cefe transpirate - o mulţime pestriţă și gureșă, generată la intersecţia între mulţimile distincte care formează Capitala. Trubaduri de ocazie, fără vocaţie, dar vocali, străbat labirintul de mese, cu un repertoriu bizar, de la solouri de trompetă la o variantă a melodiei „Sway”, interpretată la acordeon și trei chitări.

Amenajarea pietonală a acestei părţi din oraș a împărţit Bucureștiul în două tabere: cei care o apreciază și cei care o detestă. Poţi urî sau poţi iubi acest loc, dar nu te poate lăsa indiferent. Printre cei cu sentimente puternice se numără dentistul german Paul Hefer, din Dusseldorf, plecat într-o călătorie de două luni prin toată Europa, alături de Jenna Davis, o bloggeriţă de turism din Canada. Au ajuns la București de la Budapesta, via Sibiu, și au suferit un mic șoc cultural imediat ce au ajuns în Capitală.

„Am auzit de Centrul Vechi și am vrut să-l vedem, dar am rămas uimit. Spre deosebire de Sibiu, unde centrul orașului are un aer medieval, plin de atmosferă istorică, aici am găsit altceva. Aici este vorba despre a etala, despre a vedea și a fi văzut. Ca să nu mai pomenesc de taximetristul care ne-a jefuit”, spune, cu francheţe Paul.

Tovarășa sa de călătorie, cu 30 de ţări vizitate la activ, este mai îngăduitoare: „Mie îmi place, totuși, orașul. Oamenii mi se par cea mai bună parte a lui din tot ce am văzut până acum. Am păţit-o cu taxiul la fel în India”. Dar neamţul are ultimul cuvânt: „Am păţit-o și eu, în Africa. Te poţi aștepta la așa ceva în Africa sau în India, dar nu e normal să se întâmple asta într-o ţară a Uniunii Europene”.

Mie îmi place, totuși, orașul.

Oamenii mi se par cea mai bună parte a lui din tot ce am văzut până acum”,

Jenna Davis, blogger de turism din Canada



3. Palatele

Este doar o legendă urbană și nimic mai mult: la Palatul Cotroceni nu cântă nicio cucuvea. Cel puţin nu în ultimii 14 ani, de când ghidul Ștefania Duminică lucrează aici. În

schimb, la diverse ocazii, se cântă la pian în Marele Salon de Recepţie.

Sub numele de Muzeul Naţional Cotroceni, aripa istorică a palatului este vizitabilă și este una dintre comorile turistice mai puţin cunoscute ale Bucureștiului. Ca să îl vizitaţi, trebuie să faceţi o programare telefonică, preferabil cu cel puţin o zi înainte. Actualul palat a servit ca reședinţă, din 1895, prinţului moştenitor Ferdinand și viitoarei regine Maria. În perioada comunistă, aici a funcţionat Casa Pionierilor. În anii 1980, palatul a fost restaurat cu scopul de a deveni o reședinţă pentru familia Ceaușescu. Căderea comunismului a zădărnicit acest plan.

Acum se vizitează, în condiţii stricte de securitate, o suită de saloane somptuoase, superba bibliotecă din lemn de esenţe nobile, dormitorul Reginei Maria, cu un salon privat în stil nordic, Holul de Onoare și Marele Salon de Recepţie (foto mic). Per ansamblu, Palatul Cotroceni nu pare cu nimic mai prejos decât Hofburgul vienez. Ghidajul, dezinvolt și extraordinar de bine documentat, face să pălească aerul milităros al recepţiei și interdicţia de a fotografia în majoritatea spaţiilor, chiar dacă se achită taxa foto de 40 de lei.

„Palatul Cotroceni este adesea trecut cu vederea, în detrimentul Palatului Parlamentului, unde nu ai, de fapt ce vedea”, crede ghidul de turism Florin Arjocu. Într-adevăr, spre deosebire de cei câţiva vizitatori de la Cotroceni, la Palatul Parlamentului se face coadă pentru a intra. E plin de turiști străini care vor să vadă cea mai mare clădire din Europa. Turul durează în jur de 15 minute și îi poartă pe vizitatori prin câteva saloane imense, dar reci și lipsite de personalitate. Impresionează în schimb panorama asupra Bucureștiului care se deschide de la balconul Palatului Parlamentului. Istoria e ironică și ghidul o subliniază: „De aici trebuia ca Nicolae Ceaușescu să salute poporul român. Primul care l-a salutat a fost însă Michael Jackson în 1992”. Momentan, locul de unde Ceaușescu trebuia să se arate supușilor pare să fie cel mai popular loc de făcut selfie printre vizitatorii străini.



4. Cartierele „nobile”

o plimbare prin cartierele Cotroceni, Primăverii și zona P-ţa Victoriei

- B-dul Aviatorilor - Calea Dorobanţi, unde străduţele poartă nume de capitale este ca o evadare într-un alt București, verde și liniștit, curat și ordonat.

Aici, umbra arborilor răcorește dogoarea asfaltului și aproape fiecare casă este o lecţie de arhitectură. „Pentru mine, cel puţin, o plimbare pe aceste străzi este echivalentul unei lecţii vii de arhitectură. Vei vedea case reflectând diferite etape de influenţă arhitecturală, unele chiar neașteptate. De exemplu, habar n-aveam că stilul neo-maur a ajuns tocmai până în București”, spune ghidul de turism Ana Adămoae. Proprietarii caselor sunt vechi bucureșteni, urmași ai celor din înalta societate a anilor interbelici, care și-au redobândit casele expropriate de comuniști, dar și foști nomenclaturiști care au reușit să și le păstreze, ori „nouveaux riches” post 1989, dispuși să plătească sute de mii de euro pentru a sta într-un cartier select. Alături de această elită trăiesc însă și oameni simpli, care stau cu chirie la stat. Unul dintre ei este volubila doamnă Laura Murgoci, bugetară cu salariu de 900 de lei, care locuiește într-o garsonieră dintr-o casă veche, pe strada Varșovia, pentru care plătește sub 70 de lei chirie. Se plânge că are vecini fandosiţi, care strâmbă din nas când face grătar pe balcon: „Ei, parcă nu-i știu eu ce hram poartă. Să nu-mi spună ei ce să fac la mine acasă. Dintr-un cartier bun a ajuns unul de închipuiţi. Sictir!” În aceste zone, o casă nu costă mai puţin de 300.000 de euro, dar ajunge și la peste un milion. Nu rataţi o vizită la Muzeul Naţional al Hărţilor și Cărţii Vechi, amenajat într-o vilă de pe strada Londrei. Colecţia de hărţi, vedute și stampe donată de soţii Adrian și Dana Năstase este impresionantă.



5. „Delta” Văcăreşti


Puţine lucruri sunt mai grăitoare despre pofta de viaţă și puterea de supravieţuire a Bucureștiului ca „Delta” Văcărești.

Înspre marginea Capitalei, vizavi de un hotel și un hipermarket, pe locul unui

lac de acumulare secat și abandonat, s-a născut în ultimii ani un ecosistem natural plin de vigoare. Un dreptunghi verde de 190 de hectare, decupat suprarealist între blocuri și șosele, cu ochiuri de apă, canale, stufăriș și trestii. Zona este în proces de a fi declarată parc natural. Într-unul din blocurile-turn dintr-o latură a „deltei” funcţionează un observator al zonei. Naturaliștii care au cercetat aria au găsit aici o fauna bogată: 94 de de specii de păsări, dar și mamifere, cum sunt vulpea, vidra sau bizamul.


ARTE


Bienala de la Veneţia 2015 şi-a desemnat marele câştigător. Leul de Aur a fost acordat pavilionului Armeniei. Ediţia de anul acesta

a uneia dintre cele mai mari manifestări internaţionale dedicate artei contemporane

este considerată de jurnalişti una grea şi politizată, aşa că nu e de mirare că premiul

revine unei istorii încărcate. Pavilionul României l-a propus pe cel mai bine cotat

artist român al zilei, Adrian Ghenie, cu expoziţia Darwin's Room, una dintre

cele mai lăudate participări româneşti din ultimii ani. Despre schimbarea de paradigmă în artă propusă de Bienală, despre succesul

de public al pavilionului României şi despre cum noile direcţii setate de

Biennale di Venezia sunt asimilabile curentelor din arta românească, discută curatorul

Maria Rus Bojan şi eseistul Bogdan Ghiu.

A R T E • I N T E R v I u A R T E • I N T E R v I u

n Ediţia din acest an a Bienalei este considerată una dintre cele mai reuşite din ultimul deceniu

Maria Rus Bojan: Să vorbim puţin despre tema generală a Bienalei, despre cum a fost tratată de curatorul Okwui Enwezor, despre punctele forte şi punctele slabe ale expoziţiei centrale şi apoi să ne concentrăm asupra discursului din pavilioanele naţionale, respectiv prezenţa României.

Bogdan Ghiu: Ce trebuie remarcat este voinţa de repolitizare a perspectivei, în nişte condiţii de de-politizare a artei. Problema funcţiei politice a artei trebuie pusă în cu totul alţi termeni. Termenii ei istorici au fost consumaţi.M.R.B.: Şi e interesant că a trebuit să vină un curator

african ca să facă acest tip de inversare.B.G.: Exact. Noi am văzut ediţiile anterioare. De la „Palatul Enciclopedic” al lui Massimiliano Gioni în 2013 la acest Parlament al Formelor – deja termenii sunt mult mai politici acum. Mie ideea de parlament al formelor a lui Okwui Enwezor îmi aduce aminte de ideea foarte puternică a lui Bruno Latour de „parlament al lucrurilor”, în care noi trebuie să interacţionăm cu lucrurile, cu ceea ce producem noi: toţi suntem agenţi şi trebuie să facem acţiuni împreună. Deci e o tentativă de a regândi în artă, prin artă, politicul, care e interesantă, încă nu a dat rezultate clare, dar e evident că o căutare are loc.M.R.B.: E foarte interesant că majoritatea

jurnaliştilor vestici au considerat expoziţia mult prea grea şi mult prea politică, de unde eu am tras concluzia că acest tip de discurs trebuie pus într-adevăr în nişte termeni foarte inteligenţi pentru ca să mai atingă zona occidentală.

B.G.: Cu atât mai mult cu cât stânga tradiţională

politico-artistică – în special cea europeană – se cantonează în continuare într-un tip de discurs opoziţional şi reactiv, care este clar depăşit. Care este deja anulat de evoluţii şi devine până la urmă complice la mersul lucrurilor pe care vrea să îl denunţe. E un pas important şi trebuie relevat în cazul lui Enwezor, această tendinţă de a repolitiza altfel lucrurile. M.R.B.: Din punctul meu de vedere, această ediţie

a fost una dintre cele mai bune pe care eu le-am văzut. Singura bienală din trecut care persistă încă în memoria mea este cea a lui Harald Szeemann, „Platourile umanităţii”, în 2001.

B.G.: Care împrumută platourile lui Deleuze şi Guattari.M.R.B.: De la „Platourile umanităţii” nu a mai fost

niciun alt curator care să pună problema în termeni de umanism, umanitate, resurgenţă a umanului. Curatorul de acum spune ce spunea şi filosoful francez Alain Badiou în Le siècle: că trăim un umanism fără umanitate; e un umanism dezumanizat, desacralizat, în schimb, foarte politizat.

B.G.: Şi trebuie lucrat cu el, lucrurile nu mai pot fi date îndărăt, în sfârşit ne întoarcem privirea spre prezent, într-un mod diferit, e clar.M.R.B.: O critică a ceea ce se întâmplă acum, în

această stare de autosuficienţă neoliberală. Ca să facem o trecere de la Bienala mare la pavilioane, în zona acestora s-a văzut că excesul de zel într-o anumită direcţie poate, până la urmă, să ducă la o golire de conţinut. Or acest lucru mi s-a părut extrem de puternic în Pavilionul Austriei.

Despre epuizarea modernităţii şi repolitizarea artei

Un dialog între Maria Rus Bojan şi Bogdan Ghiu despre Bienala de la Veneţia


A R T E • I N T E R v I u

B.G.: E vidul însuşi acolo.M.R.B.: La fel în Pavilionul Elveţiei.B.G.: Un minimalism prost înţeles, care se auto-subminează.M.R.B.: Cu excepţia Olandei şi a Statelor Unite, care

expun artişti trecuţi de 70 de ani, care creează în propria lor paradigmă (o paradigmă care nu mai este actuală, dar ei în sine sunt citabili), cei care sunt tineri şi plasaţi în paradigma de acum exprimă o goliciune mentală, sufletească. Dar vezi că atunci când Daniel Knorr a golit Pavilionul României în 2005 a fost totuşi altfel ...

B.G.: Acela era un golit violent, cu urmele pe pereţi, cu uşa din spate deschisă. Acelea au fost gesturi radicale şi era un gol practicat, nu un gol de design, de vandalizare.M.R.B.: Asta e diferenţa. E o chestiune de simţire

la noi, la Daniel Knorr. În timp ce la ei, e o chestiune raţională, raţionalizată, construită.

B.G.: Da, la austrieci e un gol glossy. E golul plăcut, în timp ce la Daniel Knorr era golul sălbatic, vandal. M.R.B.: În Pavilionul nordic, unde a expus Camille

Norment, pavilionul cu geamurile sparte şi o instalaţie de sunet, acolo mie mi s-a părut interesant să remarc că tipul acesta de atitudine spune de fapt că până şi lucrurile transparente trebuie sparte...

B.G.: Eu cred acum, vorbind şi cu tine, că este o ediţie în care anumite lucruri şi-au dat pe faţă sfârşitul, epuizarea ultimă... S-ar putea ca această ediţie să rămână ca una de cotitură, de tranziţie spre o nouă paradigmă. Încercarea de nou e în gestul curatorului.

M.R.B.: Şi de-aceea a şi enervat. Pentru că, dacă nu ar fi făcut ceva nou, nu s-ar fi perceput diferenţa. Atunci când am făcut noi bienala, Bice Curiger a făcut o expoziţie total aseptică.

B.G.: Da, era o încercare de concept care nu a dus la niciun concept. Era tot ceva sincretic, un pas înainte, doi paşi înapoi. Era un fals concept. O figură de stil care nu era şi o figură de gândire. Nu era şi un joc conceptual, era doar un joc de cuvinte. Or în Bienala de faţă de exemplu mie mi-a plăcut acest spaţiu inventat, Arena, în care se recită, se citeşte. Când am intrat în această Arenă construită de curator în Pavilionul Central, întâmplarea face că era ceva despre România, despre corvoadă, despre Regulamentul organic din Capitalul. Chiar atunci se vorbea despre Principatele Române. Paginile curgeau pe ecran, le puteai urmări, interesant, ca un auditorium după ce parcurgeai nişte săli foarte pline de desen, politice. M.R.B.: Eu ţi-aş propune să ne concentrăm acum

asupra Pavilionului României, şi Adrian Ghenie, „Darwin's Room”. Noi ştim ce înseamnă să te ocupi de un pavilion, care trebuie să fie reprezentativ, în condiţiile în care Ministerul mai mult te împiedică decât te ajută. Hai să pornim de la modul în care a fost selectat proiectul anul acesta. Eu cred că pentru cei care au ales proiectul a fost o sarcină foarte dificilă. Atunci când ai un artist ca Adrian Ghenie, care este un nume deja consacrat pe piaţa de artă contemporană, evident că un astfel de artist nu are concurent. Dar până la urmă, Bienala de la Veneţia este o bienală de conţinut, una de semnificaţii şi nu una care se referă la dinamica

n „E o tentativă de a regândi în artă, prin artă, politicul, care e interesantă, încă nu a dat rezultate clare, dar e evident că o căutare are loc” (Bogdan Ghiu)

pieţei de artă, o piaţă care se dezvoltă în paralel cu zona de conţinut. Notorietatea lui Adrian Ghenie a pus o presiune în plus asupra comisiei locale, deoarece pentru România este un act de mândrie că avem şi noi un artist cotat. Decizia comisiei de a-l alege a fost justă, însă modul în care a fost articulat proiectul pune in opinia mea nişte probleme. Trebuie să îţi mărturisesc că am văzut instalaţia despre Darwin la Londra. În momentul în care am văzut că intră în concurs cu acest proiect deja realizat, atunci mi-am pus problema: e o reluare, e o dezvoltare? Despre ce va fi vorba?

B.G.: Între acest proiect la Londra şi acest proiect la Veneţia sunt diferenţe?M.R.B.: Bineînţeles. Dar proiectul de la Londra era o

construcţie care funcţiona. Cel de la Veneţia mi s-a părut o încercare de istorizare a propriei opere, luându-l pe Darwin ca pretext.

B.G.: E o schimbare în ierarhia conceptelor. Neputând face această comparaţie pe viu, l-am văzut de mai multe ori pe Adrian Ghenie în galerii şi întotdeauna l-am admirat pentru capacitatea de a lua spaţiul în stăpânire, forţa aceasta explozivă a lui de a ocupa un spaţiu cu un proiect unitar.M.R.B.: Tu ştii că eu i-am făcut prima expoziţie

personală. Acea expoziţie avea sens, spunea ceva. Or aici vroia să spună prea multe. Selecţia mi s-a părut ca o oaste de strânsură.

B.G.: Eu cred că este aşa cum zici tu, sunt două concepte – cel scenografic, de display şi cel de conţinut, care nu merg împreună în Pavilion, e un conflict între ele.

M.R.B.: Avea câteva lucrări absolut superbe, nişte bijuterii. Picturi în faţa cărora vibram; însă făceam zece paşi în spate, şi relaţia cu celelalte lucrări îmi anula toată impresia dinainte.

B.G.: E un concept care a devenit contradictoriu în spaţiu. M.R.B.: Probabil că au intrat în panică din cauza

faptului că BBC a obstrucţionat prezentarea filmelor produse de ei ale acelui artist britanic invitat, nu mai îmi aduc aminte cum îl cheamă...În trei luni au trebuit să facă alt proiect de fapt.

B.G.: Un documentarist video care ar fi fost un contrapunct necesar, o completare de mesaj... Ar fi fost un moment de odihnă poate, îţi odihneai plastic ochiul, pentru că Adrian Ghenie suprasolicită ochiul în spaţiul lui de tablou. Sunt mai multe straturi, până şi gestualitatea sa picturală e hipermodernă...M.R.B.: Tu ai sesizat foarte bine în articolul tău

faptul că sunt doar două figuri în întreaga galerie de portrete din expoziţie care nu sunt deconstruite plastic: portretul lui Lenin şi cel al lui Duchamp. Care au fost contemporani.

B.G.: Absolut! Marii revoluţionari.M.R.B.: ...şi care nu numai că au fost mari

revoluţionari: de fapt Duchamp, la fel ca şi Malevich, a marcat realizarea modernităţii. Acest lucru a ţinut exact un secol.

B.G.: E clar că, în cadrul proiectului, există o intuiţie, o gândire plastică propriu-zisă extraordinară, care însă nu e servită până la capăt.


n Leul de Aur a revenit Pavilionului Armeniei


E o deconstrucţie, o privire critică asupra ideii de revoluţie în politică, în artă, şi care a făcut o lume care însă s-a epuizat.M.R.B.: Darwin ca figură importantă, tutelară. Darwin

ca limită.B.G.: Să discutăm pe fond acum, să încercăm să intrăm în logica propriu-zisă, conceptuală.M.R.B.: Mie mi s-a părut că anumite lucrări din

expoziţie nu aveau ce să caute în această selecţie pentru că parazitau de fapt întregul discurs. Au fost prea multe lucrări, un display mult prea demonstrativ. În schimb...

B.G.: În special, partea din dreapta e extraordinară– e o galerie a modernităţii acolo excepţională. M.R.B.: Atunci când am văzut lucrarea

Înmormântarea lui Duchamp am avut o revelaţie... Întreaga şcoală de la Cluj, întregul fenomen se bazează pe această epuizare a modernităţii. Întreg mapamondul s-a săturat de minimalisme, de postconceptualisme, de enunţuri...

B.G.: De revoluţii abstracte...M.R.B.: ...s-a săturat de acest tip de a face avangardă. B.G.: Asta marchează ce ar fi fost un manifest al şcolii de la Cluj. M.R.B.: Manifestul lor s-a consumat pe drum pentru

că grupul lor a exclus intelectualii care ar fi putut traduce mesajul lor, articulându-l intelectual, extragând esenţa a ce fac ei acolo. Iar acum au ratat, de fapt, articularea unui statement important. A fost singurul pavilion cu pictură. Era contextul potrivit. Dar au preferat o istorizare tocmai pentru că vroiau să spună prea multe în acelaşi timp.

B.G.: Coerenţa camerei din dreapta trebuia extinsă. Acolo e nucleul dur, acolo e o microcoerenţă, interferată şi contrazisă de restul. Sunt pânze în expoziţie în care se pierde tocmai dialogul care a făcut gloria gândirii plastice a lui Adrian Ghenie. M.R.B.: Adi a reuşit să impună un model de

performativitate al gestului pictural spontan, dar într-o raportare istorică, deşi unii critici îl consideră un gest de suprafaţă. Evident, pictura e şi ea suprafaţă. Ce face Ghenie este o reevaluare a istoriei din perspectiva noastră, însă cu acele blur-uri pe care el, ca artist, le poate opera. Curatorul şi artistul probabil că au fost obligaţi să menţină proiectul aproape de formula cu care au câştigat, însă dacă ei ar fi tradus conceptul de evoluţionism în zona artistică... Era de ajuns să se concentreze pe înmormântarea lui Duchamp.

B.G.: Să o vezi de afară, ca un altar...M.R.B.: Atunci se înţelegea că despre asta este vorba.

Aşa, în acest display, îl istorizează pe un artist care nu are nevoie în acest moment să fie istorizat.

B.G.: Ce spui tu este foarte important. În cazul de faţă asistăm la istorizarea istoricizatorului, a celui care istorizează modernitatea. M.R.B.: Să nu uităm, vorbim de un artist de 37 de

ani. La vârsta asta, să faci o expoziţie retrospectivă şi să fii istorizat în felul acesta este riscant. Şi aici se vede de fapt diferenţa între curatorii de concept şi curatorii de display. Curatorii de display se concentrează pe cum arată spaţiul, pe dialogul formal între lucrări, dar nu pe construcţia de semnificaţie.


n Pavilionul Australiei



B.G.: Pe suita ideatică. M.R.B.: Or totuşi Bienala de la Veneţia e o bienală

care setează noile direcţii pentru profesionişti, dar să nu uităm că sunt şi foarte mulţi vizitatori, şi eu sunt convinsă că Pavilionul României în formula asta are un succes masiv la publicul larg şi pentru faptul că este numai pictură.

B.G.: Care deja este un gest radical şi de clarificare. Vorbeam la început de acest moment de cotitură din expoziţia lui Enwezor. În însăşi succesiunea dintre ediţia precedentă – care era dematerializarea ultimă – şi aceasta de acum, noi suntem reprezentativi, suntem foarte bine plasaţi, simţim bine planeta, suntem în faţă, în schimbarea de epocă.M.R.B.: Da, aşa e. Din fericire şi într-un display

redundant artistul a fost mai tare ca display-ul. Bravo lui! Dar apoi am stat să mă gândesc care este relevanţa faptului că spaţiul a fost readus la structura celui realizat de Iorga în 1938. Care Iorga – se ştie – nu a fost unul dintre cei mai mari democraţi. Iorga a băgat la puşcărie avangarda românească.

B.G.: ...Atunci devine o coerenţă periculoasă. Dacă pe de-o parte e Duchamp pe catafalc... mai bine nu dezvoltăm pentru că falsificăm. Nu cred că despre asta e vorba. Este ceea ce Eugen Negrici numea expresivitate involuntară. Pot să nimerească peste o suită de idei pe care mai bine nu le dezvoltăm pentru că e nefericită. Le contrazice intenţia, e clar. M.R.B.: Dar este foarte clar că, necunoscând ceea

ce a însemnat Iorga – că el a reuşit să construiască un Pavilion, dar a reuşit în perioada lui Mussolini, uită-te la

arhitectura pavilionului, aici probabil fiica ta, Daria, care e expertă în istoria pavilioanelor noastre naţionale ne poate spune mai multe.

B.G.: Iorga şi-a adjudecat rolul statului, care, ca până astăzi, nu prea există. Iorga e practic şi de criticat, şi de lăudat. M.R.B.: Eu consider că a fost mult mai bine pentru

Adrian Ghenie că nu a participat alături de artistul video. De ce? Pentru că a trebuit să îşi dea propria lui măsură. În proiectul iniţial se vedea o anumită rezervă a curatorului, care nu avea curajul de a merge doar cu pictură, trebuia şi ceva video...

B.G.: Deşi în fapt, în lucruri, revoluţia şi evoluţia s-a întâmplat. Dar încă există inerţii de tot felul: intelectuale, curatoriale, la toate nivelurile. De-asta încă o dată regăsim aceeaşi figură de cotitură şi în Pavilionul României, şi în expoziţia centrală, deci pentru întreaga Bienală. M.R.B.: Eu cred că dacă Ghenie ar fi fost lăsat singur,

fără presiunea a cinci galerii şi a unui curator-galerist care l-a vulnerabilizat la maximum, lucrurile s-ar fi legat mult mai bine. Or probabil că de stres a ales această formulă...Să nu uităm că acest concurs s-a organizat cu trei luni înainte de deschiderea oficială, deci e o mare performanţă să faci ceva in condiţiile acelea.

B.G.: Nu pot să uit un proiect ca On the Road to... Tarascon al lui Adrian Ghenie la Berlin, în 2013, bazat pe confuzia dintre faţa artistului şi identificarea cu o altă superfigură a modernităţii, Van Gogh, producătorul picturii moderne. Acela era un proiect minunat, fără rest.

M.R.B.: Da. Toate proiectele lui Adrian Ghenie mi-au plăcut şi mie mult. Pentru că ştie să fie stăpân pe reprezentare. E şi un pic de realism, e şi spontaneitate, e şi gest, e şi performativitate...

B.G.: ...şi reflecţie istorică.

M.R.B.: ...şi reflecţie istorică. E un gest complex. Poate că reflecţia istorică putea să fie dusă mai departe.

B.G.: Lucrurile sunt reordonate. De unde toată complexitatea aceasta până de curând era cheia care le ordona, acum mediul – cheia – care le uneşte este pictura şi gestul pictural.

M.R.B.: Dacă ne întoarcem în bienala mare, vedem că desenul este dominant. Deci există nevoia de a recompune pulverizarea postmodernă.

B.G.: Însuşi desenul are în el ideea de schiţă, de schiţare a lucrurilor...

M.R.B.: Exact. Noi ne aflăm ca paradigmă la formularea prin desen: ne întoarcem de la imagine şi de la seducţia imaginii la reprezentare.

B.G.: La reprezentarea democratizată. Pentru că desenul e la îndemâna tuturor. E şi corpul acolo...

M.R.B.: Desenele sunt viziuni.B.G.: Desenul unifică arta, ştiinţă, e harta, e diagramă, e desen mimetic după natură, care ştim ce rol avea în secolele XVII-XVIII, când ţinea de educaţie, de schiţarea Antichităţii. În tot acest context putem să citim şi o mare expoziţie de la margine, deschisă chiar acum la Milano, în Palazzo Reale, Leonardo da Vinci, bazată numai pe desen: desenul care unifică artele, desenul care este o ştiinţă.

M.R.B.: Trăim o resurgenţă a desenului. Dacă vezi 60% din lucrările din expoziţia centrală, sunt desene sau desene pictate. Ori acuarele. Seria de Vanitas a lui Marlene Dumas, de exemplu, sunt de fapt nişte semne de exclamare.

B.G.: Mă bucur că ai făcut această remarcă despre desen, ţin foarte mult la ea.

M.R.B.: Eu chiar cred că, în acest moment, se produce o rearticulare a întregii arte pentru că s-a ajuns ca orice să fie artă şi ca orice expresie să fie valabilă. Această democratizare, aşa cum se întâmplă în fotografie, de exemplu – toată lumea fotografiază, dar totuşi cine mai este artist? Doar cel care stăpâneşte total mediul.

B.G.: Îl stăpâneşte şi lucrează cu mediul, nu îl ia de-a gata, inventează proceduri.

M.R.B.: Ca artist, în acest moment, este foarte greu: trebuie să stăpâneşti toate mediile. Trebuie să stăpâneşti şi expresia conceptuală, să stăpâneşti şi desenul, şi fotografia, şi dimensiunea tridimensională. Este o rearticulare în funcţie de conceptul dominant care îi aparţine artistului. Este o resubiectivare a geniului.

B.G.: Vezi, ideea de ready-made ajunsese la epuizare. Noi nu mai vorbim de ready-made ca obiect, aşa cum l-a iniţiat Duchamp. Ready-made acum sunt procedurile, sunt tehnicile, e în modul de întrebuinţare. Aici e intervenţia artistului, care îşi apropriază mediul negociind ready-made-ul tehnologic.

M.R.B.: ...Mi se pare foarte interesant de remarcat, că, din anii 2000, nu se mai dau titluri mişcărilor artistice. Asta înseamnă că artistul trebuie să fie total.


n „Ce face Ghenie este o reevaluare a istoriei din perspectiva noastră, însă cu acele blur-uri pe care el, ca artist, le poate opera” (Maria Rus Bojan)


n Pavilionul României, mare succes la public


B.G.: Redevine total.

M.R.B.: Ne întoarcem de fapt la paradigma lui Leonardo, Michelangelo, artiştii vizionari care articulau epoca.

B.G.: Desenul e o relansare a unităţii lumii.

M.R.B.: E de asemenea foarte interesant că o mare parte din lucrările din expoziţia centrală de la Bienală erau alb-negru, inclusiv picturi. Mă refer din nou la Marlene Dumas. Ori instalaţia lui Rirkrit Tiravanija...

B.G.: Cu desenele de manifestaţii, care nu mai sunt fotografii, ci desen, în acea sală foarte politică, aflată înainte de Arenă.

M.R.B.: Eu cred că, dacă în Pavilionul României s-ar fi articulat mai bine sfârşitul conceptualismului istoric vizavi de sfârşitul paradigmei duchampiene, ai noştri ar fi dat lovitura la propriu...

B.G.: Şi, în paralel, sfârşitul ideii de revoluţie...

M.R.B.: Da, dar este şi sfârşitul tipului de gândire gen Darwin, care are limite. Într-un moment când noi ştim atât de mult despre univers şi noi înşine, tematizarea lui Darwin nu poate fi făcută decât din perspectiva unui simbol pentru un anumit tip de discurs care este încheiat. Să remarcăm că Adrian Ghenie acum a trecut la culoare, la un soi de senzualitate a culorii.

B.G.: Nu întâmplător şi prin revizitarea lui Van Gogh.

M.R.B.: Dar după părerea mea Ghenie ar trebui să îşi ia acum puţin timp de reflecţie. Pentru că se încheie un ciclu în opera sa.

B.G.: Eu cred că se va reinventa.

M.R.B.: Ion Grigorescu, de exemplu, a avut puterea să se reinventeze permanent, să nu rămână nici în expresia conceptuală nici în cea ortodoxistă...

B.G.: Dar nepărăsind-o. El şi-a ţinut mai multe căi deschise şi poate tocmai naveta asta l-a ţinut viu. M.R.B.: Or asta trebuie să facă şi Adrian Ghenie.

Pentru că presiunea pieţei îl poate distruge. În momentul de faţă, el ar trebui să facă opoziţie la toţi galeriştii care vor să îi sugă sângele.

B.G.: Şi va câştiga. Pentru că asta este dialectica pieţei. M.R.B.: Dacă nu va face opoziţie, se va pierde pe el

însuşi. Pentru că îşi va dilua întreg conţinutul. Aici este zona în care criticii lui intră puternic. Atunci când faci expoziţii numai ca să satisfaci un galerist...Adică expui la o galerie din Los Angeles lucrări noi şi la Veneţia lucrări vechi din 2008? Au fost multe comentarii în acest sens din partea multora care îl apreciază sincer pe Adi.

B.G.: Marea lui performanţă până acum a fost că, făcând astfel de expoziţii, reuşea singur să creeze şi un proiect, era creativ pe piaţă. Deşi e clar că e un echilibru greu de susţinut. M.R.B.: Problema cu piaţa e foarte complicată şi ţine

de un alt tip de dinamică. Însă eu cred că, din fiecare ţară, trebuie să fie cel puţin unul care să aibă acest tip de notorietate pe piaţă. Adrian Ghenie a reuşit, dar să nu uităm că el e şi un personaj media, nu numai pictor.

B.G.: El însuşi lucrând în tablourile lui cele mai celebre cu reprezentări media. M.R.B.: Este până la urmă un artist care îşi serveşte

epoca cu ceea ce epoca doreşte să primească. Adrian Ghenie le serveşte oamenilor avizi de pictură din lumea aceasta o expresie picturală de calitate, în momentul în care restul lumii e goală de conţinut. Ceea ce e formidabil ca gest.

B.G.: Să vorbim şi despre Victor Man. El e până la urmă singurul artist român selectat de curatorul-şef, Okwui Enwezor. M.R.B.: Victor Man e cel mai interesant artist român

contemporan din punctul meu de vedere. El a ajuns la un soi de maturitate artistică şi la un tip de înţelegere superioară a picturii, respectându-şi inclusiv propriile umori. Picturile expuse în Pavilionul Central nu erau numai nişte bijuterii picturale, erau ca o incursiune într-o altă lume. Mi-au plăcut mult.

B.G.: În sala aceea, cu geometria ei diagonală, mai ales după excesele din jur, intrai într-o altă lume, într-adevăr. M.R.B.: În comparaţie cu sala bine controlată de

Victor Man, pavilionul lui Ghenie părea mai puţin articulat. In acea sală mică la Giardini, Victor domina totul, nu lăsa ca percepţia să fie alterată, te direcţiona ca să priveşti lucrările doar aşa cum vroia el. Pentru că Victor Man are un discurs atât de puternic încât nu are nevoie de curator. Fiind cumva înaintea epocii. În timp ce Adrian Ghenie exprimă spiritul de acum, dorinţele de acum, Victor Man are altfel de pulsiuni, profetice de-a dreptul. Or pentru că depăşeşte epoca, cei care îi privesc lucrările nu se simt confortabil şi pentru că nu se simt confortabil nu ştiu cum să le facă faţă. Doar cei care au acelaşi tip de sensibilitate îl înţeleg acum. Peste 20 de

ani va fi şi el istorizat pentru că atunci îl vor înţelege toţi mai bine. Am observat că şi Ghenie are acelaşi aplomb şi aceeaşi determinare, şi un enorm talent, însă ca să convingă total acea parte a lumii artistice care operează în zona de conţinut trebuie să dezvolte mult mai adânc direcţiile deja începute. Ori pentru asta îi trebuie timp mai mult cu el însuşi şi mai puţină presiune din partea galeriştilor. Mai puţină scenografie şi mai multă linişte. Cât e de greu acum să fii artist! Însă mi-e clar că e şi mai greu să fii curator într-o lume de artişti totali, care au din ce în ce mai puţină nevoie de curatori... n

Bogdan Ghiu este poet, eseist (literatură, media, artă, urbanologie, filosofie, traductologie) şi traducător de filosofie şi literatură franceză. Cele mai recente apariţii sunt eseurile „Totul trebuie tradus”. „Noua paradigmă” (un manifest) (2015) şi „Linia de producţie”. Lucrînd cu arta (2014). În 2014 a susţinut conferinţe despre arta contemporană la Berlin (Deutsche Bank KunstHalle), Paris (Palais de Tokyo) şi Bucureşti (Muzeul Naţional de Artă Contemporană) şi a primit mai multe premii pentru traducere.

Maria Rus Bojan este critic de artă şi curator independent. A studiat la Universitatea de Artă Cluj, la Centrul Internaţional pentru Cultură şi Management (ICCM) Salzburg şi la Facultatea de Limba si Literatura Olandeză a Universităţii din Amsterdam. Între 1994-1999 a fost curator al Muzeului de Artă Cluj, iar între 1999-2003 a fost directorul general al Fundaţiei Culturale Sindan Bucureşti, respectiv al Centrului Cultural Sindan Cluj. De activitatea ei din acea perioadă se leagă debutul internaţional al artiştilor Victor Man, Ciprian Mureşan şi Cristian Pogăcean, precum şi prima expoziţie personală a lui Adrian Ghenie. În 2011, a fost curatorul Pavilionului României la Veneţia.

n Pavilionul Braziliei - Antonio Manuel n Pavilionul Britanic - Sarah Lucas

A R T E • I N T E R v I u A R T E • I N T E R v I u


„Interiorul corpului uman este o lume ascunsă, închisă. Gândul de a-l pătrunde face ca mintea să proiecteze imagini

legate de moarte şi de carnaj. E sânge acolo. Nu e de pătruns”. Aceste cuvinte însoţesc imaginile fotografei Cristina Bobe în prima expoziţie care aduce în atenţia publicului un gen

mai puţin cunoscut în România: fotografia medicală.

Amintiri din întuneric: fotografia medicală

Cristina Beligăr


A R T E

Cristina este o tânără care s-a reprofilat de mai multe ori pe parcursul anilor pentru a-şi găsi vocaţia. De când era mică, îi plăcea

jurnalismul, iar în clasa a VI-a, când era încă în oraşul său natal, Braşov, făcuse un ziar pentru copii care a funcţionat câţiva ani. „Toţi apropiaţii mei erau convinşi că voi urma o carieră în presă pentru tot restul vieţii, însă în liceu am avut bucuria de a cunoaşte un profesor de filozofie care avea să-mi influenţeze alegerea. Eram sigură că voi lucra din nou în presă, însă am văzut filozofia ca pe o completare. Astfel, am dat la Filozofie şi în ultimul an de facultate m-am angajat la Hotnews unde am lucrat un an şi jumătate. Iniţial eram pe tura de noapte unde scriam ştiri externe. După şapte luni nu am mai putut tolera programul, aveam şi licenţa şi atunci am trecut pe programul de zi şi am fost repartizată la rubrica de sănătate”, povesteşte Cristina Bobe.

A început să meargă foarte mult prin spitale, să cunoască foarte mulţi medici şi a descoperit, astfel, o nouă lume mai puţin cunoscută. Făcea reportaje, relata poveşti ale pacienţilor, dar scria şi materiale tehnice. Preocuparea pentru medicină

şi pentru fotografie a pornit în paralel când un fotoreporter din redacţia în care lucra a vândut un Nikon model D5100 la jumătate de preţ. În felul acesta şi-a luat primul aparat de fotografiat DSLR. „Lucrând pentru rubrica de sănătate, la Hotnews eram trimisă şi la operaţii de unde uneori transmiteam live. Prima operaţie pentru mine a avut loc la Medlife unde am fost cu un coleg care filma şi unde eu trebuia să fac fotografii şi să realizez un interviu cu medicul. Se întâmpla în 2011. Asistentele au fost foarte atente cu noi, ne spuneau să le facem semn dacă ni se face rău, dar pe măsură ce decurgea operaţia am constatat că eram chiar foarte curioasă cu privire la ceea ce se întâmpla pe masa de operaţii. Era o operaţie laparoscopică la un pacient cu mai multe hernii. Cu timpul îmi făcusem prieteni printre medici care mă luau cu ei în gărzi, în special un prieten de la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. Mă îmbrăca în halat, îmi dădea stetoscop şi spunea că vreau să dau la medicină pentru a avea acces în spital”, povesteşte Cristina.

De la jurnalism la fotografie via Facultatea de Medicină

Între timp renunţase la jobul de la Hotnews şi a început să se pregătească

n Mi se părea că viaţa medicilor are foarte mult sens, pe când a mea era completă, lipsită de sens. Cu toate acestea a fost un punct în care mi-am dat seama că se pot face multe lucruri şi în presă

Pasiunea mea pentru medicină este

un motiv să fiu în sala de operaţii şi pasiunea pentru

jurnalism mă face să îmi doresc să transmit

exact ceea ce văd. Mi se pare într-un fel

suprarealist ceea ce se întâmplă într-o

sală de operaţii: este bucuria de fi părtaş la ceva atât de însemnat

pentru un om”, precizează Cristina

insistând asupra faptului că scopul ei nu a fost niciodată ca

expoziţia GentleViolence să capete o dimensiune educativă

sau informativă

A R T E

cu adevărat pentru admiterea la Medicină. „Mi se părea că viaţa medicilor are foarte mult sens, pe când a mea era complet lipsită de sens. Cu toate acestea a fost un punct în care mi-am dat seama că se pot face multe lucruri şi în presă. Articolele mele aveau 10 mii sau 15 mii de vizualizări, însă niciodată nu am dat foarte mare importanţă acestor evidenţe. În schimb, când am participat la Stadionul Dinamo la un curs de prim-ajutor care intra în Cartea recordurilor ca număr de participanţi şi când, la un moment dat pe scenă s-a spus că erau prezenţi în jur de 7.500 de oameni, abia atunci am reuşit să fac asocierea cu dimensiunea numărului de cititori la un articol”, îşi aminteşte Cristina. Ca urmare, deşi se hotărâse să renunţe la jurnalism, şi-a păstrat totuşi dorinţa de a împărtăşi publicului modul în care vede lumea. „Din păcate nu am intrat la Medicină şi după acea etapă am devenit mai pragmatică şi am început să iau în calcul şi aspectele financiare ale acestei alegeri. Astfel, m-am resemnat cu gândul că nu voi mai încerca. Eram într-un punct în care nu ştiam în ce direcţie să o iau şi am început să fac un bilanţ al lucrurilor care îmi plac şi pentru care aveam înclinaţie. Din mai multe căutări pe

Google am introdus şi cuvintele cheie «medicină» şi «fotografie» şi aşa am descoperit fotografia medicală”, spune Cristina Bobe.

După ce a descoperit virtual acest domeniu, a abordat un medic de la o clinică privată, pe doctorul Rafael Halpern, care i-a permis să asiste la mai multe operaţii şi să fotografieze în timpul procedurilor, chiar dacă nu venea din partea unei instituţii de presă. Foarte curând, Cristina şi-a dat seama că prin operaţiile la care asista avea ocazia să vadă mai multe decât studenţii la Medicină în primii ani de facultate. A început să îşi construiască un portofoliu şi chiar să iniţieze prima platformă online de fotografie medicală. „Pregătindu-mă pentru intrarea la facultatea de medicină, am strâns atlase şi manuale medicale care m-au ajutat să fac documentarea înaintea operaţiilor. Cu toate acestea, în timpul unei proceduri, eu nu caut latura tehnică a acestora, ci caut atmosfera şi tot ce ţine de vizual în sala de operaţii. Am descoperit că am o obsesie cu mâinile chirurgilor pe care le văd foarte rafinate, pe cât de «brutală» este meseria lor. La un moment dat am realizat o fotografie pe care am intitulat-o «Dirijorul» pentru a sublinia tocmai această

calitate a unor medici care trece poate neobservată în ochii pacienţilor sau a publicului”, declară Cristina Bobe.

În iarna lui 2013 tânăra a primit o primă invitaţie din partea unui muzeu pentru ca fotografiile ei să fie expuse în cadrul unei expoziţii. Această invitaţie a venit din partea curatorului Laura Coltofean de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. „Niciodată nu m-am gândit că aceste fotografii pot fi expuse într-un muzeu de artă. Ele erau pentru mine un mod de consolare, un pretext de a mai avea o legătură cu medicină şi le priveam ca pe o sursă de existenţă. Cu ocazia asta am dezvoltat conceptul expoziţiei GentleViolence (împreună cu dr. Horia Mureşian, şeful Secţiei de chirurgie cardiovasculară de la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, anatomist şi expert al fotografiei medicale a cordului şi cu artistul Sebastian Florea) pe care l-am gândit ca pe o serie de expoziţii care să trateze mai multe părţi ale corpului, pe durata mai multor ani. Mi-am dat seama că fiecărui organ în parte ar trebui să îi dedic mai mult decât o simplă expoziţie şi voi încerca în perioada următoare, poate timp de un an sau doi, să mă dedic operaţiilor pe inimă”, afirmă artista. Fotografiile din expoziţia GentleViolence:

n Fotografiile oferă o metaforă vizuală pentru ceea ce chirurgii numesc a fi o operaţie „frumoasă”


The Heart sunt din operaţii pe cord deschis, realizate la Spitalul Universitar din Bucureşti, în compania medicului Horia Mureşian, la Clinica Icco din Braşov, alături de doctorul Narcis Filipescu, la Institutul Clinic Fundeni, alături de doctorul Horaţiu Moldovan sau la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Marie Curie” din Bucureşti.

Fotografia medicală - pionierat în România

Fotografia medicală în România nu este foarte cunoscută şi nu este făcută ca artă. Deocamdată, ceea ce face Cristina Bobe sau ceea ce se vede în expoziţiile sale este fotografie artistică de inspiraţie medicală. Fotografia medicală, spune Cristina, aşa cum se dezvoltă ea în Marea Britanie, spre exemplu, are aspecte mult mai tehnice. „Este un document care însoţeşte fişa pacientulu, în aşa fel încât să fie urmărită evoluţia unei patologii. Spitalele au studiouri de fotografie dotate inclusiv cu videograf şi echipă de grafică. Un vis ar fi să înfiinţez un asemenea departament în cadrul unui spital din România, de preferinţă universitar. Am făcut această vizită de documentare la Londra care mi-a folosit foarte mult şi sper să mă

întorc acolo şi să fac şi un stagiu. La Festivalul Photo Romania, organizat în luna mai la Cluj-Napoca, am ajuns de fapt pentru că îmi doream să particip la workshop-urile de fotografie dentară. Consider că în acest domeniu pe care acum îl descopăr şi pe care încerc să îl cunosc, fără perfecţionare continuă nu ai cum să evoluezi”, precizează artista.

„Incursiunea în propriul corp este gestul de maximă intimitate, cu nivelul cel mai ridicat de intruziune, dar pe care îl încredinţăm unui om necunoscut: chirurgul. Amintirile şi memoria momentului nu se mai înregistrează în conştienţa adormită. Un întreg mister este menţinut în jurul acestor spectacole cu casa închisă: operaţiile. Nu ştim niciodată ce se întâmplă în spatele uşilor albe. Când trecem de ele, pentru noi este deja întuneric. Cu toate acestea, corpul sub lumina lămpilor scialtice este învestit cu o aură divină. În timp ce pacientul îşi petrece orele într-un somn adânc, indus, înăuntrul şi în afara corpului său chirurgii derulează un film fascinant, dominat de culori vii, de sunete şi gesturi elegante. Mâinile medicilor par o extensie a «mâinilor» lui Dumnezeu. Rolul meu este să aduc amintiri din întuneric, din

n Fotografia medicală este un document esenţial al foii de observaţie şi un important instrument în activitatea clinică sau chirurgicală, ce vine în completarea rezultatelor investigaţiilor paraclinice

A R T E

„GentleViolence” este un proiect de pionierat şi îmbină două domenii

diferite (arta şi medicina) printr-un gen fotografic puţin

cunoscut în România, fotografia medicală.

Imaginile descriu cronologic şi tematic

etapele importante ale intervenţiilor pe cord deschis şi prezintă aspecte delicate, gesturi

elegante, cromatica sălii de operaţie şi a elementelor care o compun, într-o

abordare documentară, dar şi estetică.

corpurile închise ale oamenilor, din sălile de operaţie sterile, fără ferestre, fără alte porţi către lume, în afară de fotografii...”, spune astăzi, despre atmosfera din sala de operaţii, artista care, dintr-un jurnalist plictisit în faţa calculatorului a devenit una dintre cele mai pasionate artiste din România în domeniul fotografiei medicale. Cu referire la prima operaţie pe cord deschis la care a asistat, artista îşi aminteşte: „În cazul manevrei care presupune tăierea sternului chiar nu ştiam cum voi reacţiona şi m-am aşteptat la orice din partea mea. Surprinzător pentru cei care mă cunosc şi care mă cred o persoană sensibilă, am făcut faţă”. În paralel cu operaţiile pe cord, în săptămânile care urmează, Cristina va asista şi la operaţii de chirurgie plastică.

Într-o sală de operaţii, protocoalele şi regulile care trebuie respectate sunt foarte stricte. În primul rând sunt reguli legate de igiena aparatului de fotografiat înainte de a intra în sala de operaţie, precum şi interdicţia de a atinge orice obiect sau suprafaţă din zona sterilă. De regulă, fotograful are libertate de mişcare în sală, dar de cele mai multe ori aşteaptă invitaţia medicilor de a se apropia de pacient atunci când aceştia consideră că

momentul este unul care merită imortalizat. „Pentru mulţi medici sunt foarte interesant de fotografiat aspectele tehnice ale operaţiei. Pe mine mă interesează însă şi partea de pregătire a pacientului şi atunci stau chiar şi cinci-şase ore în sală pentru a surprinde toate etapele. Mi-am dat seama că motivul pentru care îmi place să fiu acolo, în sala de operaţii este pentru că sunt o persoană destul de retrasă şi timidă şi mi-e greu să stabilesc o relaţie cu oamenii pe care îi fotografiez. Acolo însă toată lumea e concentrată pe ceea ce are de făcut şi nimeni nu mă observă. Atmosfera nu este una ca în filme, nimic nu e precipitat, nimic nu este regizat. Eu doar trebuie să surprind momentele rare şi cadrele aerisite. Tensiunea există, dar este mult mai discretă”, dezvăluie Cristina.

În această toamnă Cristina Bobe va porni o serie de expoziţii terapeutice şi ateliere foto pentru copii în spitale prin care să fie utilă pacienţilor care suferă de diferite afecţiuni, după ce în 2013, împreună cu Alianţa Pacienţilor Cronici din România (APCR) şi cu fotograful Radu Oprea, a lansat o expoziţie foto inedită pentru publicul larg, cu fotografii ale pacienţilor care suferă de boli cronice. n

A R T E

n „GentleViolence” prevede o serie anuală de expoziţii şi a început în 2014 cu o expoziţie dedicată inimii

Incursiunea în propriul corp este

gestul de maximă intimitate, cu nivelul

cel mai ridicat de intruziune, dar pe care îl încredinţăm unui om necunoscut: chirurgul. Amintirile şi memoria

momentului nu se mai înregistrează în conştienţa adormită. Un întreg mister este

menţinut în jurul acestor spectacole cu

casa închisă: operaţiile. Nu ştim

niciodată ce se întâmplă în spatele

uşilor albe. Când trecem de ele, pentru

noi este deja întuneric.


GentleViolence permite accesul într-o lume puţin

cunoscută şi adesea temută care, asociată fiind cu durerea,

este privită cu reţinere, în pofida actului salvator pe

care îl implică. Fotografiile Cristinei Bobe ne dezvăluie, însă, lumea fascinantă a sălii

de operaţie, a intervenţiei chirurgicale propriu-zise în formă brută, necosmetizată,

surprinzând artisticul, eleganţa şi delicateţea

gesturilor chirurgicale, emoţia, diversitatea trăirilor şi bogăţia

cromatică în ştiinţificul aparent rigid”,

curator expoziţie GentleViolence, Laura Coltofean

A R T E • F I L M

Însăşi naşterea filmului românesc, înţeleasă prin prisma eforturilor coagulate în jurul unei producţii ambiţioase, conţine un filon manipulator

în ceea ce reprezintă transpunerea pe marele ecran a Războiului Ruso-turc dintre anii 1877-1878, în urma căruia Regatul României a fost recunoscut ca stat independent. În contextul pulsiunilor naţionaliste europene ale începutului de secol XX, miza proiectului a fost una dublă. După cum consemnează Manuela Gheorghiu într-un studiu dedicat cinematografului ca „un aliat al istoriei”, cronicarii vremii au descris proiectul ca fiind o „cinematografiere menită să întreacă în realitate (...) cele mai frumoase şi mai lungi filme din lume”, dar şi faptul că „am văzut ceea ce e mai rar la noi: sala întreagă în delir aplaudând când filmul arată eroismul sodaţilor noştri (...). De obicei, publicul nostru este rece şi nepăsător. Ei bine, l-am văzut vibrând de entuziasm”.

Scandalul diplomatic de culise din jurul unei a doua producţii cu acelaşi subiect, realizată aproape simultan, limitele scenariului, regiei şi interpretării ale versiunii oficiale sau mobilizarea armatei nu doar pe

platoul de filmare, ci şi în sălile de proiecţie, au fost tratate ca detalii estompate în umbra glorificării pe peliculă a vitejiei poporului român. Ulterior, înfiinţarea, în 1916, a Serviciului Foto-Cinematografic

al Armatei, încadrarea, în 1941, a Oficiului Naţional Cinematografic în Secţia Propagandă a Marelui Stat Major sau semnarea, în 1948, a Decretului 303 privind naţionalizarea industriei cinematografice sub comunism demonstrează o constanţă a eforturilor oficiale de direcţionare a filmului românesc înspre propagandă. Dar chiar exceptând exemple celebre,

discursul manipulator poate fi decelat în producţii cinematografice suprinzătoare.

De la manipularea incidentală...Nu întotdeauna miza

manipulatorie a unui produs cultural este deliberată, dar acest aspect nu exclude tentaţia de a fi exploatată, după cum o dovedeşte cazul filmului maghiar „Mânzul şarg”. Acesta se leagă tot de o naştere a unei industrii cinematografice, cea din Transilvania, dar aduce în discuţie o practică a marilor distribuitori de film, pe cât de frecventă, pe atât de controversată în epocă.

Realizat în 1913 de către regizorul de teatru Jenő Janovics, în Cluj-Napoca, pe atunci Kolozsvár în Imperiul Austro-Ungar, primul film mut transilvănean s-a bucurat de sprijinul artistic şi tehnic al companiei franceze Pathé care a pus la dispoziţie operatori ai camerei de filmat şi echipament tehnic, rezervându-şi totodată drepturile de distribuţie. Sarcina a fost asumată cu deosebit succes, dacă luăm în considerare totalul de 137 de copii, distribuite în aproape 40 de ţări. Printre acestea s-a numărat şi Regatul României.

Delia Enyedi

Priveşte şi nu cerceta!

Asemenea lui Lenin, Goebbels sau Roosevelt, este binecunoscut faptul că şi liderii politici români au împărtăşit entuziasmul faţă de film ca

vehicul pentru discursul propagandistic. În subtextul lui, manipularea şi-a asumat adesea prezenţa, uneori sub forme atipice, precum cea

incidentală sau cea pozitivă.

Un român ardelean nevinovat

condamnat la cincisprezece ani.

Mişcător!!! Zguduitor!!!

Tragic!!!”


A R T E • F I L M

Promovat sub titlul internaţional de „Secretul orbului” sau mult mai explicitul „Tragedie maghiară”, subiectul filmului a satisfăcut apetenţa recunoscută a publicurilor de film mut pentru nuanţe locale cât mai exotice. Astfel, atmosfera pregnant maghiară imprimată dramei populare despre un ţăran acuzat pe nedrept de crimă s-a încadrat perfect în cataloagele de distribuţie internaţionale între un film despre papuaşi şi un western. În ciuda acestui aspect, premiera bucureşteană, programată pentru luna martie a anului 1914, îl promova sub titlul „Românul”, completând afişul cu textul:

„Un român ardelean nevinovat condamnat la cincisprezece ani.Mişcător!!! Zguduitor!!! Tragic!!!”Conştient de controversele

naţionaliste pe care le poate alimenta, Janovics şi-a exprimat indignarea în faţa distribuitorului şi a solicitat retragerea filmului de pe piaţa românească. A primit justificarea, cel puţin absurdă în cazul dat, a autohtonizării forţate a subiectului filmului prin interesul de a servi şi acele publicuri de film care ar

prefera poveşti cu caracter local. Însă agresivitatea cu care ziarele româneşti au speculat mesajul distorsionat al „Mânzului şarg”, filmul devenind o aparentă deconspirare a tratamentului injust la care ar fi fost supuşi românii din Transilvania de către autorităţile maghiare, l-a determinat pe Janovics să-şi manifeste protestul în singurul mod rămas posibil, sistarea colaborării cu Pathé în favoarea companiei rivale Gaumont.

... la manipularea pozitivăExistă abordări teoretice care

propun asocierea unor valenţe pozitive conceptului de manipulare, în acele condiţii în care aceasta s-ar manifesta în interesul persoanei vizate de mesajul ei. Dacă domeniul publicităţii a îmbrăţişat această găselniţă conceptuală până în extrema recunoaşterii aşa-numitei manipulări dublu-pozitive, care ar funcţiona în beneficiul ambelor părţi implicate, producţii audiovizuale recente reaşează în prim-plan etica influenţării publicului.

Aspecte precum apartenenţa la genul documentar, difuzarea prin intermediul televiziunii şi echipa de producţie mixtă româno-britanică din jurul unui subiect controversat, cum

este cel al imigranţilor români din Marea Britanie au transformat seria „Vin românii” („The Romanians Are Coming”), produsă în 2015 pentru Channel 4, într-un studiu de caz mai mult decât elocvent în acest sens. Într-o tentativă neasumată de asociere la conceptul de discriminare pozitivă, ce are ca scop facilitarea şanselor unui grup minoritar vulnerabil, jurnalistul britanic James Bluemel şi romul român Alex Fechete Petru au ales să spună povestea celor 20.000 de români care au ajuns în Marea Britanie doar în decursul anului trecut.

Pe fondul intoleranţei în creştere a britanicilor faţă de imigranţii provenind din estul Europei şi în special din România, cei doi au preferat abordarea din perspectiva beneficiului pe care imigranţii români l-ar aduce economiei Regatului Unit. Astfel, portrete precum cele ale unui tată care îşi lasă în urmă familia numeroasă în ghetoul băimărean sau tineri care dorm în parcări londoneze, depozitându-şi puţinele bunuri în panourile electrice, construiesc o imagine trunchiată a unui popor român format din oameni cinstiţi, harnici, admirabili prin determinarea cu care îşi iau, la nevoie, soarta

n „Lupeni 29”, 1962

A R T E • F I L M

potrivnică în propriile mâini.Este evident cui i se adresează

un astfel de mesaj impregnat cu umanitatea unei categorii sociale asociată în ochii publicului larg britanic infracţiunilor de tot felul. Dar funcţionează un astfel de mesaj distorsionat? Cu siguranţă nu pentru publicul-ţintă, format cel puţin din acei britanici telespectatori ai postului amintit, care nu s-a lăsat copleşit de empatie. Dacă jurnaliştii de la The Guardian au apreciat „umorul, nuanţat de tragedie” al documentarului, cei de la The Telegraph au lăsat eleganţa la o parte şi l-au catalogat ca fiind pur şi simplu „neconvingător”. Ironia face ca acest mesaj să nu fi percutat nici măcar în rândul diasporei româneşti, care a reacţionat prin proteste în faţa sediului Channel 4, dar a eşuat în a găsi o justificare pentru acest gest.

Anulându-şi miza prin premisa falsă pe care este construit, eticheta de manipulare pozitivă se desprinde de documentarul „Vin românii” pentru a lăsa loc unei note de subsol privind libertatea pe care realizatorii săi şi-au rezervat-o în interpretarea definiţiei dată de John Grierson genului, pe care îl vedea ca fiind o tratare creativă a actualităţii.

Şi manipularea ideologică dintre ele

În cazul românesc, între aceste două extreme conceptuale şi temporale se derulează o istorie lungă a propagandei şi manipulării ideologice în film, cuibărită cu precădere la sânul cald al regimului comunist. Dar înainte ca „Răsună valea”, film realizat în 1950, să stabilească trăsăturile dominante ale „omului nou”, prin intermediul clişeului confruntării dintre simpatizanţi comunişti cu duşmani de clasă, acelaşi regizor Paul Călinescu realizase cu aproape un deceniu mai devreme, în 1941, „România în lupta contra bolşevismului”.

Treptat, derapajele propagandistice s-au acutizat odată cu consolidarea regimului ceauşist, stimulate prin Tezele din iulie 1971 şi, mai apoi, prin Consfătuirea de lucru de la Mangalia din 1983, în cadrul căreia dictatorul a formulat viziunea sa asupra artei cinematografice:

„Avem nevoie de filme care să reflecte modelul uman al comunismului. Chiar dacă câteodată trebuie să înfrumuseţăm un erou, e bine ca el să devină model, ca tineretul să ştie, să aleagă că aşa trebuie să fie!”

Se explică în acest fel nu

doar iniţiativele de rescriere cinematografică a istoriei naţionale sub comunism, ci şi succesul de public al unor filme precum „Dacii” (1967) sau „Mihai Viteazul” (1971), de Sergiu Nicolaescu, veritabile guri de aer proaspăt prin distilarea mesajului manipulator în contrast cu titluri precum „Lupeni 29” (1962) sau „Puterea şi adevărul” (1971), dominate de figuri ale partidului comunist prin distribuirea fiicei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lica, în rol principal în filmului lui Mircea Drăgan sau prin ficţionalizarea unui tânăr Ceauşescu progresist în cel al lui Manole Marius.

Revanşa în faţa deformării ideologice a filmului românesc rămâne paşaportul în alb oferit de autorităţile române regizorului Lucian Pintilie, autoexilat la Paris încă din 1972. Garantarea, sub presiunea prestigiului de care se bucura la nivel internaţional, a unei libertăţi artistice în afara graniţelor ţării, s-a concretizat în criticarea regimului comunist şi a poporului obedient prin capodopere cinematografice, devenite mai târziu repere estetice pentru reprezentanţii Noului Cinema Românesc. n

Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele Spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

n „Puterea şi adevărul”, 1971


De la pactul cu diavolul, la teoria conspiraţiei

Ioan Es. Pop

Cine crede că o carte începe musai acolo unde începe se înşală. Tot aşa cum se înşală şi atunci când crede că la sfârşit e chiar sfârşitul.

Mai ales în cazuri precum acesta, când autorul te-a purtat prin labirinturile din „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault”. În „Numărul zero”*, însă, violentul Ev Mediu din urmă cu câteva secole

e înlocuit de sălbaticul Ev Mediu contemporan.

Momentul unu. Primele enunţuri memorabile din această carte exprimă concluziile pline de semnificaţii ale personajului principal în materie de ratare: „Rataţii, ca şi autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă învingi, trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie.” Aflăm asta din rememorarea datată 6 iunie 1992 a unui fost student cunoscător de limba germană care nu şi-a luat licenţa tocmai din această cauză şi care, tot din această cauză, după repetate eşecuri în carieră şi căsnicie, alunecă acum, la 50 de ani, într-o fundătură aproape fatală.

Momentul doi. În 6 aprilie 1992, după mulţi ani dedicaţi citirii unor manuscrise proaste, pe care editorii i le dau cu solicitarea de a-i distruge, prin evaluări

negative, pe autorii care au îndrăznit să spere la publicarea lor, fostul student ratat, astăzi domnul Colonna, cu nimic mai împlinit ca pe vremuri, are o întâlnire

care numai obişnuită nu se poate numi. Interlocutorul este un anumit domn Simei, care îi propune o afacere surprinzătoare şi aparent fără temei: să scrie memoriile unui ziarist care lucrează vreme de un la lansarea unui cotidian din Milano sortit să nu apară vreodată. Numai că Mâine: ieri, cartea pe care va trebui să o scrie Colonna, nu va purta numele lui ci pe al Simei, viitor director al ziarului „Mâine”. Această publicaţie nu va exista, dar va fi simulată lunar vreme de un an, urmând să poarte douăsprezece numere zero (de aici titlul cărţii lui Eco). Prin urmare, în continuarea condiţiei sale de ratat, Colonna nu va fi un autor în adevăratul înţeles al cuvântului, ci un negru. Totul, însă, contra unei sume care îi va albi cumva existenţa cenuşie.

A R T E

S E M N D E C A R T E


Momentul trei. După scurte tatonări, Colonna acceptă rolul. Va sta alături de oamenii ce vor lucra la viitorul ziar, al cărui patron va fi comandorul Vimercate, care „controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, (...) o serie de afaceri despre care se şoptesc multe, câteva televiziuni locale” şi multe altele. „Comandorul vrea să intre în lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare. Instrumentul este promisiunea unui nou cotidian, dispus să spună adevărul în toate privinţele. Douăsprezece numere zero, să zicem 0/1, 0/2 şi aşa mai departe, tipărite în extrem de puţine exemplare confidenţiale, pe care Comandorul le va evalua şi apoi va face în aşa fel încât să fie văzute de cine vrea el. Odată ce Comandorul va fi demonstrat că poate să pună în dificultate ceea ce se cheamă lumea bună a finanţelor şi a politicii, e posibil ca lumea aceea bună să-l roage să abandoneze ideea respectivă, el renunţă la Mâine şi obţine un permis de intrare în lumea bună.” Aşadar, sub pretextul adevărului gol-goluţ, avem şantajul în stare pură. Simei: „Această carte a mea nu va trebui să povestească ce anume vom fi hotărât în şedinţele noastre de redacţie, pentru asta n-aş avea nevoie de dumneata, mi-ar ajunge un reportofon. Cartea (Mâine: ieri, n.n.) va trebui să dea ideea unui alt fel de ziar, să arate cum timp de un an eu m-am străduit să realizez un model de jurnalism independent de orice presiune, lăsând să se-nţeleagă că aventura s-a sfârşit prost, pentru că nu se putea da viaţă unei voci libere. Pentru asta am nevoie ca dumneata să inventezi, să idealizezi, să scrii o epopee, nu ştiu dacă mă fac bine înţeles...” Colonna: „Cartea va spune contrariul a ceea ce s-a petrecut. Splendid. Dar afirmaţiile dumneavoastră or să fie dezminţite.” Simei: „De cine? De Comandor, care va trebui să spună că nu, că proiectul avea în vedere doar o extorcare? Mai degrabă o să lase să se creadă că a trebuit să renunţe deoarece a fost şi el supus unor presiuni, a preferat să omoare ziarul tocmai ca să nu devină o voce, cum se spune, influenţată din exterior. Şi or să ne dezmintă redactorii noştri, pe care cartea îi va fi prezentat ca ziarişti integri?” Un plan cu adevărat diabolic!

Momentul patru. În redacţia ziarului Mâine se construiesc ipoteze tot mai riscante, iar prin destăinuirile personajelor fulgeră din vreme în vreme tot felul de scenarii conspiraţioniste. Pregnant este cel pe care i-l dezvăluie lui Colonna colegul său de redacţie Braggadocio – pe cât de uimitor, pe atât de plauzibil, de vreme ce Braggadocio este ucis, iar proiectul Mâine se suspendă. Simei: „Colonna, dumneata ai înţeles foarte bine că Bragadoccio a fost înjunghiat, pentru că se pregătea să dezvăluie nişte lucruri. Nici acum nu ştiu care erau adevărate şi pe care le inventase el, dar e sigur că, dacă ancheta lui urmărea o sută de lucruri, în ce priveşte cel puţin unul nimerise bine şi fusese redus la tăcere. Însă, cum ieri mi-a spus şi mie povestea lui, ştiu şi eu lucrul ăla, chiar dacă nu ştiu care dintre ele este. Şi, fiindcă mi-a spus că ţi se destăinuise dumitale, ştii şi dumneata. Deci suntem amândoi în pericol. Şi, ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, acum două ore comandorul Vimercate a primit un telefon. Nu mi-a spus de la cine, nici ce anume i-au comunicat; însă Vimercate a stabilit că întreaga afacere cu Mâine a devenit periculoasă şi pentru el şi a hotărât să lichideze treaba.”

Momentul cinci. Simei: „Nu te încrede în nimeni, Colonna, închide-te în casă, cel puţin în noaptea asta, apoi gândeşte-te cum să te topeşti.”

Frescă a unei Italii care astăzi pare a se replica peste tot şi excelent „manual” de (non)jurnalism, Numărul zero este un roman de nota zece. n

* Umberto Eco, Numărul zero, Editura Polirom, 2015, traducere din limba italiană şi note de Ştefania Mincu

A R T E • S E M N D E C A R T E

Şi uite-aşa până în seara asta, când am dat drumul la TV şi aproape din întâmplare am

nimerit pe un program al lui Corrado Augias, care prezenta

o producţie englezească transmisă de BBC chiar în ziua

din ajun, Operation Gladio. (...) Părea un film realizat de

Braggadocio, era acolo tot ce Braggadocio născocise şi ceva

pe deasupra (...). Se pornea de la daunele provocate de

către stay-behind-ul belgian, se descoperea că existenţa Gladio

era dezvăluită, desigur, prim-miniştrilor, dar numai acelora

în care CIA avea încredere. (...) Pe toată durata documen-

tarului apărea Vinciguerra care dezvăluia totul, până şi

faptul că, încă înainte de război, serviciile aliate îi făcuseră să

semneze pe Borghese şi pe oamenii din Decima Mas un

angajament că vor colabora în viitor ca să se opună unei in-

vazii sovietice şi diferiţi martori afirmau cu candoare că era

firesc ca pentru o operaţiune ca Gladio să nu se poată înrola

decât foşti fascişti – iar pe de altă parte se vedea cum în

Germania serviciile americane garantaseră impunitatea până

şi unui călău precum Klaus Barbie.”

EDITURA

ȘCOALA ARDELEANĂ

www.scoalaardeleanacluj.ro


PATRIM NIu

România nu stă rău din punct de vedere al numărului de monumente culturale înscrise pe lista Patrimoniului Mondial, cu

31 de obiective. Această listă, iniţiată, supervizată

şi gestionată de UNESCO conţine monumentele culturale sau naturale care reprezintă o „valoare universală remarcabilă” pentru umanitate. În ţările avansate, zonele care fac parte din Patrimoniul Mondial beneficiază de o mare notorietate şi o promovare pe măsură, fiind privite ca destinaţii premium de turism. În România, monumentele UNESCO sunt mai puţin cunoscute. De aceea, revista SINTEZA începe din acest număr un proiect editorial în care va prezenta, pe rând, fiecare dintre monumentele culturale românești aflate pe prestigioasa listă.

Partea noastră de tezaur

Satele cu biserici fortificate din TransilvaniaSunt incluse bisericile fortificate din Biertan (Sibiu), Valea Viilor (Sibiu), Câlnic (Alba), Saschiz (Mureş), Viscri (Braşov), Prejmer (Braşov) şi Dârjiu (Harghita). Monumentele au fost incluse pe listă în 1999, ca extindere a bisericii fortificate din Biertan, obiectiv care era pe listă încă din 1993. Ele sunt înscrise sub criteriul al IV-lea – „exemple remarcable ale unui tip de clădire, ansamblu arhitectural sau tehnologic sau peisaj, care ilustrează etape importante din istoria omenirii”

Cetăţile dacice din Munţii OrăştieiEste vorba de fortăreţele de la Grădiştea de Munte (Sarmizegetusa Regia), Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa şi Căpâlna. Cu excepţia celei din urmă, care se află în judeţul Alba, restul sunt situate în judeţul Hunedoara. Au fost înscrise pe listă în 1999, sub criteriile II – „expun un schimb important de valori umane, de-a lungul unei perioade de timp sau în cadrul unei arii culturale a lumii, cu privire la evoluţii în arhitectură sau tehnologie, artă monumentală, sistematizare urbană sau design peisagistic”, III – „sunt o mărturie unică, sau cel puţin excepţională a unei tradiţii culturale care trăieşte sau a dispărut” şi IV (vezi mai sus).

Bisericile de lemn din MaramureşSunt cuprinse aici bisericile din Şurdeşti, Plopiş, Budeşti, Deseşti, Bârsana, Poienile Izei, Ieud-Deal şi Rogoz. Au fost incluse pe listă în 1999, sub criteriul al IV-lea.

Bisericile cu picturi exterioare din MoldovaDin acest ansamblu fac parte bisericile de la Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Arbore, Pătrăuţi, Suceava – Sf. Gheorghe, Probota şi Suceviţa. Primele şapte au fost înscrise în 1993, sub criteriile I – „reprezintă o capodoperă a geniului creator uman” şi IV. Suceviţa a fost adăugată pe listă în 2010.

Mănăstirea HureziA fost înscrisă în 1993, în conformitate cu criteriul II.

La toate acestea se adaugă Delta Dunării, dar ca sit natural, nu cultural.

Centrul istoric al SighişoareiA fost inclus în 1999, sub criteriile III şi IV.


Cetatea dacică de la Piatra Roșie nu se vizitează, se cucerește. Ca să ajungi la ea, trebuie să gâfâi și să transpiri,

suind pieptiș o potecă abruptă, printr-o pădure de fagi seculari. Autocarele sunt excluse, mașinile fără tracţiune integrală, la fel. Dar, pentru cei dispuși să o cucerească la pas, cetatea are o recompensă pe măsură: un fior de-a lungul coloanei vertebrale, atunci când ruinele se deslușesc prima dată, ascunse în pădure, înnegrite de timp și înverzite de mușchi. Dacă ai ajuns aici, nu ești un simplu vizitator, ești un explorator.

Baza de pornire către cetate este comuna hunedoreană Boșorod.

Drumul spre cetate este semnalizat și asfaltat până în satul Luncani Vale, după care urmează o porţiune de nouă kilometri fără asfalt. În drept cu un podeţ de beton, o săgeată indică traseul spre cetate. De aici încolo nu se mai poate urca decât cu o mașină 4×4 sau pe jos.

Urmează un drum prin pădure ușor de parcurs, în cea mai mare parte. După câteva curbe, se vede, impozant, versantul de piatră roșie care a dat numele loculul. După încă alte câteva curbe, drumul se bifurcă. La stânga se află o proprietate privată, lucru semnalat de un panou rutier. Continuând pe partea dreaptă, în câteva minute se ajunge la un panou ruginit care semnalează și explică sumar cetatea.

De aici, poteca se îngustează și devine abruptă. Piatra Roșie pare o cetate pierdută în pădurea neumblată. Primul semn al existenţei ei e un zid din piatră brută, ale cărui ruine joase, la nivelul solului, marchează intrarea în prima incintă a cetăţii. Arheologii cred că era un zid ridicat în pripă, menit să creeze o incintă suplimentară, ca prim obstacol înainte de a ajunge la cetatea propriu-zisă, care se află în cel mai înalt punct al dealului.

După primul zid, urmează un drum de acces în pantă, care a fost pavat în perioada antică și care se termina cu o scară monumentală. Dalele de piatră încă se ţin înfipte în sol, dar sunt înclinate spre dreapta, unde se află, gata să le înghită, un „crater”, umplut

IstoricCetatea de la Piatra Roşie a funcţionat între secolul I a. Chr. şi secolul I p. Chr. Platoul fortificat iniţial este situat la o altitudine de 832 de metri şi este înconjurat din trei părţi de prăpăstii, accesul fiind posibil doar dinspre Est. Rolul cetăţii era de a bloca accesul spre Sarmizegetusa Regia dinspre Valea Streiului. Cetatea iniţială a fost extinsă în preajma războaielor daco-romane cu o nouă incintă, de patru ori mai mare, dar ridicată la repezeală, cu un zid de pământ şi piatră, care include şi două turnuri avansate, construite odată cu prima fortificaţie. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război daco-roman. Printre cele mai cunoscute piese descoperite la Piatra Roşie se numără bustul de bronz al unei divinităţi, considerată zeiţa Bendis, adorată de daci ca zeiţă a pădurilor.

LocalizareCetatea de la Piatra Roşie se afla pe raza comunei Boşorod din judeţul Hunedoara. Coordonatele exact sunt: latitudine 45.602625 N, longitudine 23.147228 E.

P A T R I M o N I uP A T R I M o N I u

Cetatea ascunsă de la Piatra Roşie

cu zeci de bucăţi de zid dacic, deja prăvălite.

Continuând urcușul pe drumul pavat, se ajunge la a doua incintă a cetăţii. Se ajunge la ea trecând printr-un turn de piatră, peste care pădurea se înstăpânește din nou, încet, dar sigur. Platoul din vârful dealului este acum o poiană, unde ierburile au crescut până mai sus de genunchi. În câteva locuri, ziduri prăbușite lasă de înţeles că înainte vreme aici s-au purtat lupte teribile și că toată cetatea zăngănea de război. Acum însă, e pace. Așa de liniște și pace, încât ești sigur că în noaptea de Sânziene, ielele dansează aici netulburate de suflet de om. n

Bogdan Stanciu


VERDE

Filosofia respiraţiei în mintea unui biolog

Alexandru N. Stermin

FOTO © Gregory Colbert

Sunt lucruri pe care le facem atât de des, încât devin insesizabile sau banale şi mai tragic, tratate cu ignoranţă. Simţim însă vitalitatea şi esenţialitatea lor în momentul în care ceva ne opreşte să le mai facem. Aşa e şi cu respiraţia, inspirăm şi

expirăm continuu, dar conştientizăm asta fie atunci când ceva ne opreşte fizic să o mai facem, fie atunci când parte din ştiinţa lumii se devălmăşeşte în mintea noastră şi ne invită la un exerciţiu de

conştiinţă şi conştientizare a ei, a respiraţiei.


Chimia şi biochimia ne învaţă că suntem formaţi din catene de carboni de care se leagă alte câteva elemente chimice

şi formează acele molecule mari, cum sunt aminoacizii, ce formează proteinele care în mare parte formează muşchii, lipidele ce stau la baza ţesutului gras şi hidraţii de carbon sau glucidele - zaharurile. De la fiziologie ştim că, atunci când avem nevoie de energie, ca să ne mişcăm, să muncim, să gândim sau să iubim, rupem un carbon dintr-unul din lanţurile de mai sus – substanţe organice. Mai întâi rupem carboni din glucide, apoi din lipide şi apoi, când nu mai avem multe din aceste două tipuri, începem să rupem carboni din protenie. Atunci când rupem un carbon, se eliberează o cantitate de energie, înmagazinată în legătura chimică dintre atomi, aceea este energia pe care o consumăm noi în viaţa noastră de zi cu zi.

Odată rupt, carbonul nu se agită singur în celulele noastre, ci se leagă de oxigen, oxigen care ajunge în noi prin inspiraţie, legat astfel de oxigen, formează dioxidul de carbon – o substanţă anorganică, care este eliminată din organismul nostru prin expiraţie. Pluteşte în aer, până când ajunge într-o plantă, care folosind energia luminii, prin fotosinteză, rupe carbonul din molecula de dioxid de carbon, eliberează oxigenul, iar carbonul îl fixează într-un alt lanţ

v E R D E

de carboni – substanţă organică (aminoacid, lipid sau zahar). Lanţul respectiv fie hrăneşte planta care l-a produs, fie ajunge hrană unui animal sau oamenilor, iar oxigenul ajunge în aer, unde poate să fie iar inspirat de animale sau plante.

Asta este povestea unui singur atom, dar într-o singură respiraţie noi eliminăm milioane de astfel de molecule şi în medie expirăm de 14 ori pe minut, de peste 20.000 de ori pe zi, eliminând astfel o cantitate imensă de atomi de carbon, atomi care ne construiau, făceau parte din corpul nostru, din moleculele noastre. Se crede că, în trei ani, aproape fiecare atom din corpul nostru este înlocuit de unul nou. Pe scurt, atomii noi ajung în corpul nostru prin hrană, iar cei vechi pleacă din noi prin respiraţie, astfel, odată la trei ani, avem un corp complet nou. Dar unde este cel vechi? În mare parte l-am pierdut prin expiraţie şi a ajuns în plantele, animalele şi oamenii din jurul nostru. În consecinţă, respiraţia este cea care ne leagă cu lumea din jurul nostru, la propriu. Materia circulă prin noi, într-un ciclu neîntrerupt.

Dar, de unde vin atomii care formează lumea, de unde vine carbonul, de unde vin calciul, zincul şi toate celelalte elemente care ne construiesc pe noi şi lumea din care facem parte? Din stele – ne spune fizica! În centrul unei stele, şi o stea este şi Soarele, hidrogenul, elementul primordial, se transformă prin fuziune în heliu. Când steaua arde

Pixelul verde

Televiziunea agriculturii


Într-o singură respiraţie noi expirăm de 14 ori pe minut, de peste 20.000 de ori pe zi.

În trei ani, aproape fiecare atom din corpul nostru este înlocuit de unul nou”

Fiecare dintre noi are în el acel instinct

ancestral prin care ştie, din interiorul lui cum să interacţioneze cu Natura şi că, în fapt,

misiunea noastră nu e să-l învăţăm ce să facă şi ce să nu facă, ci să încercăm să-l trezim,

să-l facem să realizeze că este parte din

Natură”

tot hidrogenul din miezul său, heliul începe să fuzioneze şi formează astfel carbonul, steaua se stinge încet şi se răceşte, iar spre marginea ei din fuziunea elementelor se formează alte elemente, ca magneziul şi calciul. În consecinţă, deloc metaforic, noi şi lumea din care facem parte sunt formate din cenuşă de stele.

Ca o concluzie, prin originea noastră suntem legaţi cu întreg Universul, iar prin dinamica materiei ce ne formează suntem în comuniune neîntreruptă cu Natura, cu tot ceea ce există în jurul nostru. E uşor de înţeles acum de ce noi, oamenii, suntem Natură, parte a Naturii şi nu ceva exterior ei. Şi cum în ştiinţă, o descoperire sau un răspuns aduce după sine zeci de întrebări, mă întreb acum: Oare „talentul etic”?.. Oare Cioran?

Oare, „Talentul etic”?Părinţii din specia noastră, din

specia unui animal sociabil, se străduiesc ca în cei şapte ani de-acasă, să ne înveţe să fim mai buni, cu noi şi cu ceilalţi, apoi urmează şcoala cu orele ei de cultură civică, iar, când ajungem mari, se osteneşte religia să ne ţină „treji” şi legea să ne pedepsească pentru a deveni mai buni.

Mai nou, proiectele finanţate din fonduri europene ne trimit pe noi, biologii şi ecologii de profesie, să conştientizăm oamenii de importanţa Naturii, să îi învăţăm ce să facă şi ce să nu facă cu Natura. Astfel, în ultimii patru ani, în şcoli, birturi, săli de şedinţă şi primării, le-am spus oamenilor cum să protejeze Natura.

v E R D E v E R D E

Oare, Cioran?Într-o vreme în care îl citeam pe

Cioran, am descoperit la el modul în care se raporta la Dumnezeu şi la inexistenţa Lui, când nota la 25 de ani că „Aparţia lui Dumnezeu coincide cu întâiul freamăt de singurătate. Nu crede nimeni în Dumnezeu decât pentru a evita monologul chinuitor al singurătăţii” iar într-o scrisoare trimisă în 28 martie 1938 lui Jenny Acterianspune „Defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El[Dumnezeu], dar nu destulă naivitate pentru a crede.”

Tot în acea vreme, pentru disertaţia mea de masterat, căutam în pădurile de lângă Mănăstirea Nicula cuiburi de răpitoare. Dimineaţa

plecam prin pădure, iar seara dormeam la mănăstire, într-o chilie. Mă opream adeseori la liziera pădurii şi încălzindu-mă la Soare, îl citeam pe Cioran, m-am întâlnit atunci cu un fragment celebru din Caiete (1969 - 1972) în care, confruntându-se cu ideea inexistenţei lui Dumnezeu, notează „Misiunea mea e să-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna, ştiind totodată că astfel comit o crimă şi că ar fi de o mie de ori mai bine să-i las să doarmă mai departe, de vreme ce oricum, când se trezesc, nu am nimic să le propun”.

Învăluit de greutatea citatului, îmi iau binoclul şi trag cu ochiul la

momentul unei dimineţi din curtea mănăstirii. Călugării păşeau încet prin curte, nu se grăbeau, mergeau parcă prin eternitate, şi era firesc, ei ştiu că nu mor niciodată, religia ne face eterni. Vedeam, de departe, prin binoclu că aveau o seninătate pe faţă şi retraşi fiind de lume, recunoşteam la ei acea stare de comuniune cu Dumnezeu şi prin El cu ceilalţi, şi am înţeles că aşa este, religia te pune într-o relaţie continuă cu Demiurgul şi cu semenul. Din perspectiva unui biolog şi sociolog, înţelegem că e firesc să vrem să fim cu celălalt şi e în natura noastră să năzuim la relaţii, atâta vreme cât am evoluat ca specie sociabilă.

În acel moment am conştientizat ce mult înseamnă Dumnezeu pentru om şi câte goluri umple în fiinţa şi gândul său „credinţa existenţei Lui” încât, chiar ai impresia că daca cineva ţi-L suspendă, are loc o crimă, crima cioraniană, căci rămânem în voia şi cu frica morţii şi în afara comuniunii cu El şi celălalt - semenul.

Având conştiinţa materiei din care suntem structuraţi, a materiei care circulă şi se transformă în cicluri nesfârşite, lipsite de moarte, a atomilor care ne leagă de toate, şi la rândul lor pe toate de noi, mă întreb acum, există oare, ceva mai frumos, mai nuanţat de veşnicie şi mai plin de sensul comuniunii decât povestea fiecărui atom din noi?

Filosofând cu ştiinţa pe seama respiraţiei, am îndrăznit să merg aşa departe cu gândul, nu ca să confisc adevărul, ci din cauză că, pe lângă atomi şi molecule, noi mai schimbăm ceva între noi, schimbăm idei, iar schimbul de idei este un drept al nostru, o nuanţă a ceea ce numim „viaţă” sau „privilegiul de a trăi aventura existenţei noastre într-un punct al unui Univers nemărginit din care venim, ne inspirăm şi respirăm”. n

Alexandru N. Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând un masterat în Filozofie. Este ornitolog pasionat.

După o vreme mi-am dat seama că asta nu dă rezultat, nimeni nu e dispus să înveţe un calup de reguli din seria „Asta nu!” şi încă unul din seria „Asta da!”.

Am început să cred că fiecare dintre noi are în el acel instinct ancestral prin care ştie din interiorul lui cum să interacţioneze cu Natura şi că, în fapt, misiunea noastră nu e să-l învăţăm ce să facă şi ce să nu facă, ci să încercăm să-l trezim, să-l facem să realizeze că este parte din Natură şi că vibraţia acestui gând va trezi în el o voce care-i va spune, ca un glas al conştiinţei, că nu e bine să dai foc la stuf sau nu e sănătos să arunci pesticidele în râu… fără ca cineva să-l fi învăţat asta înainte, pentru că în esenţă el este o parte din stuf şi stuful este o parte din el.

Am găsit nuanţa acestei idei, când am citit Minima Moralia a lui Andrei Pleşu, acolo el vorbeşte despre un „talent etic” şi spune că pentru cei care nu îl au, şi care sunt majoritari, s-au făcut regulile, normele, iar pentru ceştilalţi, care îl au, nu mai e nevoie de reguli, căci acţionează etic, firesc, mânaţi de aşa numitul „talent etic” care, ca orice talent este înnăscut.

Întrebarea care se naşte în mintea mea, după exerciţiul numit „filosofia respiraţiei” este: Oare „talentul etic” despre care vorbeşte Pleşu şi conştiinţa Naturii, la care m-am gândit eu, nu pot să prindă rădăcini în fiecare dintre noi atunci când conştientizăm povestea atomilor de carbon din noi? Oare nu începem să fim mai buni cu celălalt, când conştientizăm că el este o parte din noi şi noi o parte din el?


SPoRT LIFE

După Martina Hingis şi Roger Federer, un alt jucător din frumoasa Ţară a Cantoanelor îşi face loc în istorie.

Se numeşte Stan Wawrinka şi tocmai a câştigat al doilea titlu de Mare Şlem al carierei, Roland Garros 2015.

Talentul elveţianLuminiţa Paul

CV Stan WawrinkaNăscut pe 28 martie 1985, la LausanneAre 1,83 m şi 81 kgDreptaci, rever cu o mânăAre 10 titluri în carieră, dintre care două de Mare Şlem, Australian Open 2014 şi Roland Garros 2015, şi alte nouă finale jucateA câştigat aproape 18 milioane de dolari din tenis


Stan duce mereu degetul arătător la tâmplă. După câte un punct important câştigat. Nu ca pe un pistol. Nu ca atunci când mimezi

nebunia. Pur şi simplu, el marchează în acest fel momentul în care şi-a folosit mintea pe teren, nu doar forţa şi talentul din lovituri. E ca o funcţie care trebuie reactivată des, ca să nu pierzi ţinta. Scopul. Esenţa. Eşti bun, ai toate loviturile din tenis, serveşti exact, ai un rever extraordinar, adevărat pumnal, o dreaptă care devastează terenul advers, stăpâneşti chestiunile de tehnică, de fineţe, scurte, voleuri, dar uneori parcă uiţi de toate astea. Te pierzi, te refugiezi într-o contemplare bolnăvicioasă a greşelilor, clatini neputincios din cap, privind spre loja staffului tău, nu mai eşti tu.

De aceea, parcă trebuie să-ţi aminteşti mereu. Că poţi, că eşti acolo, că ştii. Duci mereu degetul la tâmplă şi câştigi Roland Garros-ul, preiei sceptrul din mâinile omului care a cucerit titlul în 9 din ultimii 10 ani, Rafael Nadal, eşti noul campion. Singurul care se mai strecurase în dominaţia de un deceniu a spaniolului fusese compatriotul şi mentorul tău, Roger Federer, în 2009. Şi acum tu. Stan Wawrinka. Deja învingător de Mare Şlem, la Australian Open 2014.

Acum dublu învingător, nu doar un „One Slam Wonder”.

Aşa s-a întâmplat la începutul lunii iunie, la Paris. Părea că va fi anul în care, în fine, liderul mondial, Novak Djokovici, se va încorona la Roland Garros. Totul vota în favoarea lui: maturitatea atinsă, rezultatele consistente până la aproape de impecabil din acest sezon – avea doar două meciuri pierdute - , neputinţa adversarilor de a-i pune probleme, forma incertă a lui Nadal, regele zgurii din 2005 încoace. Şi totuşi, nu a ieşit aşa. Pentru că s-a opus Wawrinka, omul care de doi-trei ani îl stoarce pe Djokovici de energie şi de idei în meciurile lor din turneele majore.

În 2014, Stan a cucerit trofeul la Australian Open tocmai când l-a bătut pe sârb în sferturi de finală. Cu un an înainte, avuseseră o înfruntare apărută cam devreme, în „optimi”, care a fost considerată bătălia turneului şi unul dintre cele mai bune meciuri ale sezonului. Izbânda de la Melbourne l-a pus însă pe Wawrinka într-o postură nouă, inedită. Mereu notat pe lista speranţelor gata să se coacă, el a avut nevoie de un timp până să facă saltul cel mare. A început însă tot la Roland Garros. La juniori, în 2003, când mergea până la capăt şi cucerea titlul - trecând, în turul al 3-lea, de Florin Mergea, de Dudi Sela în „sferturi”,

de Nicolas Almagro în semifinale şi de americanul Brian Baker în finală. Tocmai de aceea spunea Federer că se aştepta din partea lui să triumfe pe zgura pariziană înainte de a o face pe hardul australian.

În timp, crescând în umbra, dar şi sub protecţia lui Roger, Stan a oscilat. A amestecat perioadele sau momentele bune cu cele de frustrare, exigenţă inutilă, lipsă de încredere. Ceva s-a schimbat însă când s-a despărţit de antrenorul Dimitri Zavialoff, cu care lucrase din 2002 şi până în 2010. Atunci a reuşit primul sfert de finală major, la US Open 2010. A început colaborarea cu Peter Lundgren, omul care l-a dus pe Federer spre primul titlu mare, Wimbledon 2003. Cei doi ani împreună cu suedezul au fost mai degrabă şterşi, ornaţi doar cu un „sfert” la Melbourne, în 2011. Adevărata revoluţie s-a produs alături de Magnus Norman, finalistul de la Roland Garros 2000. Nu doar un fost jucător valoros, inteligent, ci o persoană capabilă să transmită mesajul corect celui pe care îl pregăteşte. A reuşit asta cu compatrioţii Thomas Johansson şi Robin Soderling, urma s-o facă şi cu Stan Wawrinka.

Norman e cel care spunea în New York Times despre elveţian că e o

S P o R T L I F E

n Mereu notat pe lista speranţelor gata, Wawrinka a avut nevoie de ceva timp până să se coacă


specie diferită de jucător. Pentru că a avut o copilărie neobişnuită, crescând la o fermă din apropiere de Lausanne, acolo unde părinţii lui se ocupau de copii cu dizabilităţi şi probleme psihice. Are un frate mai mare, Jonathan, şi două surori mai mici, Djanaée şi Naëlla. Face sky-diving de plăcere, nu pentru a demonstra ceva. Iar citatul ales pentru a fi tatuat pe antebraţul drept spune, de asemenea, ceva despre el. „Ever tried. Ever failed. No matter. Try again. Fail again. Fail better” – Samuel Beckett. „Când eşti sportiv profesionist, trăieşti într-un glob. Stan are însă capacitatea să iasă de acolo şi să discute lucrurile într-un mod foarte clar”, spune Magnus Norman. Acesta apreciază sprijinul lui Federer. „Roger l-a împins mereu, l-a ridicat. De aceea, cred că, aflându-se în umbra lui, nu l-a afectat în mod negativ pe Stan. Dimpotrivă, a fost ceva pozitiv”. Anul trecut, înainte de finala de la Monte Carlo, pe care urmau s-o dispute unul contra celuilalt, Stan şi Roger au luat prânzul împreună. S-au antrenat. Pe teren, a învins jucătorul mai tânăr, dar deja campion de Mare Şlem.

Înapoi la Norman şi la impulsul său pozitiv. În 2013, pe când şi-au început colaborarea, se uitau pe calendar ca să stabilească la ce concursuri îl poate însoţi suedezul. Acesta a menţionat

Turneul Campionilor, deşi, la acel moment, Wawrinka nu era nici măcar între primii 15 jucători ai lumii. „Ce? Voi fi acolo?”, a spus Stan. Ajungând la US Open în prima sa semifinală mare, cu alte rezultate alături, da, a ajuns. E rândul elveţianului să vorbească acum despre Norman. „Unii antrenori încearcă să-ţi dea încredere, să te împingă mereu, spunându-ţi că eşti grozav, că e un meci de box în care îţi vei lovi dur adversarul. El îmi spune doar lucruri mărunte care fac marea diferenţă”, a explicat Stan în conferinţa de presă de după victoria de la Paris.

Împreună, au lucrat la lovitura de dreapta, anumite aspecte legate de ea. Reverul nu avea nevoie de nimic, e o lovitură naturală, puternică şi fină, în acelaşi timp, arma sa de paradă. Aşa a venit triumful de la Melbourne, urmat însă de eliminarea în primul tur la Roland Garros. „După aceea, am mers la McDonald’s şi am mâncat un hamburger”, şi-a amintit Norman într-un text AP. „A fost un moment în care parcă s-a dezumflat, dar e ceva normal, uman. Avea 28 de ani, muncise atât de mult să ajungă acolo, reuşise şi venise momentul să se întrebe: OK, ce urmează acum?”.

Şi iată ce a urmat. Al doilea titlu de Mare Şlem. Cucerit acolo unde începuse să strălucească în anii

junioratului. Elveţianul a străbătut rundele de la Roland Garros crescând de la un meci la altul. A pierdut un set în turul secund, la sârbul Dusan Lajovici, l-a învins clar pe Roger Federer în sferturile de finală, a mai cedat un act la Jo-Wilfried Tsonga în semifinale şi încă unul în finală. Deasupra acestor mici pierderi s-a ridicat însă tot timpul senzaţia că Wawrinka poate. O senzaţie pe care probabil lumea nu ar fi avut-o înainte de Melbourne 2014. După însă, da. Era legitimat şi legitim în şansa sa la trofeu. Era acolo, concentrat, jucând agresiv şi încântător, totul legat, sudat, imposibil de distrus. Cu arătătorul la tâmplă, amintindu-şi mereu cine e şi ce poate să facă. Dacă are mintea limpede, nervii stăpâniţi. Poate de aceea a şi încheiat cu un superb rever în lung de linie. Parafa proprie peste un succes unic. Al lui Stan Wawrinka, dublu campion de Mare Şlem la 30 de ani. Niciodată nu e târziu pentru cei buni. n

Luminiţa Paul este jurnalist la Gazeta Sporturilor şi comentator Eurosport

S P o R T L I F E

De ce o cursă de maraton nu ar trebui să te doară?

Emilian Blaj

n Elveţianul a străbătut rundele de la Roland Garros crescând de la un meci la altul


În România, în fiecare an, tot mai mulţi oameni decid să-şi schimbe stilul de viaţă. Renunţarea la sedentarism înseamnă alergare pentru mulţi dintre ei.

E un sport care nu necesită un echipament sofisticat, deşi, chiar şi în această activitate simplă, creşterea calităţii efortului presupune folosirea unui echipament de calitate, monitor de puls şi obișnuinţa de a analiza cifrele obţinute la antrenamente sau în concursuri.

Pentru alergători, maratonul reprezintă un obiectiv încărcat cu simboluri. E o distanţă legendară de 42,195 kilometri care aprinde imaginaţia oricărui jogger din parc.

Dar de ce sunt din ce în ce mai mulţi oameni care aleargă? De ce sunt tot mai multe competiţii?

Pentru că mişcarea are un efect senzaţional asupra organismului. Efectiv, te simţi bine. E adevărat că, după o cursă de maraton, senzaţia fizică nu e tocmai încântătoare, dar cea psihică e de nepreţuit.

În ultimii opt ani am trecut linia de sosire în 15 curse de maraton. După prima, am ajuns în cortul de prim-ajutor. M-am deshidratat rău şi am avut nevoie de ajutor medical ca să mă pun pe picioare. Astăzi, ştiu unde am greşit, dar în urmă cu opt ani, erau puţini alergători de

S P o R T L I F E

maraton în România şi mai puţini fiind cei care-şi împărtăşeau experienţele şi modul de antrenament. Aşa că am fost obligat să învăţ din greşeli. Astăzi pot să antrenez orice persoană sănătoasă fizic să termine un maraton fără chinuri sau dureri. Nu e nevoie decât de hotărârea celui care vrea să intre într-o astfel de provocare.

Maratonul este o cursă de anduranţă, iar cea mai mare problemă a timpurilor noastre e că nu mai avem rezistenţă fizică. Cei care trăiesc în mediul urban, chiar dacă nu sunt persoane sedentare, au probleme mari de anduranţă. Forma fizică s-a degradat mult în ultimii 50 de ani. Orice evoluţie tehnologică în modul în care ne deplasăm, în modul în care muncim vine cu o pierdere în ce priveşte capacitatea de efort. Ce locuitor al oraşului se poate compara astăzi cu un lucrător agricol de acum 100 de ani? Şi nu mă refer la starea de sănătate, ci la forţa fizică şi la rezistenţa la efort. Chiar dacă facem sport zi de zi timp de 30 de minute, cele recomandate la sfârşitul

reclamelor TV, iar apoi ne urcăm în automobil, mâncăm alimente procesate, stăm pe scaun în faţa calculatorului cel puţin opt ore, iar seara ne uităm la filme, anduranţa individuală e afectată masiv.

Pe lângă obezitate, sănătatea se degradează și pentru că nu mai facem efortul fizic pentru care am fost programaţi. Şi astfel apare o tensiune între noi şi mediul în care trăim, tensiune ce nu poate fi compensată de medicamente şi tratamente miraculoase. Din fericire, trăim mai mult. Din păcate, suntem o perioadă lungă de timp bolnavi.

Maratonul, ca probă de anduranţă, poate fi soluţia salvatoare pentru mulţi dintre noi. În opinia mea, acum suntem în epoca entuziasmului. Foarte mulţi alergători reuşesc să se antreneze pentru a parcurge o cursă de 42 de kilometri, dar foarte puţini se întorc următorul sezon pentru a doua. Efortul li se pare atât de mare, încât e destul de dificil să se decidă să treacă prin aceleaşi și a doua oară.

Puţini sunt cei care cred că poţi să faci o cursă de maraton fără să te chinui pe parcursul ei şi fără să te chinui la antrenamente. E o cultură a durerii care s-a creat în jurul acestei probe ce face mai mult rău decât bine. Dar vă asigur că se poate. Durerea poate fi limitată, iar plăcerea de a-ţi întări organismul, de a avea resurse de energie nebănuite e greu de egalat.

Sunt un susţinător al ideii că forţa cerebrală umană se datorează anduranţei fizice. Faptul că triburile de vânători din neolitic străbăteau peste 50 de kilometri zilnic, bărbaţi, bătrâni, femei şi copii spune ceva despre pregătirea fizică a speciei noastre. Faptul că o legiune romană parcurgea 40 de kilometri în cinci ore, spune şi mai multe. Aici e vorba de disciplină fizică şi tactică. Aşa a cucerit Roma întreaga lume, prin mersul pe jos.

Dacă nu credeţi că această cursă legendară vă poate schimba viaţa, încercaţi, iar dacă reuşiţi să vă antrenaţi şi s-o duceţi la capăt, acolo, după linia de sosire, vă veţi întâlni cu un alt om. n

S P o R T L I F E


T R A V E L

Madeira, fericirea cu chip de insulă

Eduard Ţone

Care e primul lucru care-ţi vine în minte atunci când auzi de Madeira? Probabil vinul. După ce îţi trec însă amintirile de cultură generală de

esenţă bahică, e posibil ca numele cu sclipiri exotice să-ţi amintească de o insulă din Atlantic, ce aparţine de Portugalia. Și, totodată, de un tărâm

misterios, pe care ţi-ai dori să-l explorezi. Am scotocit insula Madeira vreme de patru zile, descoperind o lume fantastică, care îmbină eleganţa

colorată cu exotismul deloc exaltat, farmecul naturii cu căldura oamenilor, gustul permanent al fructului pasiunii cu pasiunea pentru viaţă.

GooD LIFE


G o o D L I F E • T R A v E LG o o D L I F E • T R A v E L

Totul a început cu o... aterizare. Mai bine zis, cu șansa de a sta pentru un sfert de oră în cockpit-ul piloţilor companiei aeriene

TAP Portugal (cea cu care ajungi lesne în Madeira, via Lisabona). Mărturisesc că nu mai fusesem în cabina piloţilor, iar dacă ar fi să aleg de-acum, la check-in, între locul la culoar, cel la geam sau cel din spatele piloţilor, l-aș alege fără să stau pe gânduri pe ultimul. Orson Welles spunea cândva că în avion există doar două tipuri de emoţie: plictiseala și teroarea. Greșit, până la cer și înapoi de greșit: probabil că marele actor nu a fost niciodată în cabina piloţilor. Fiindcă ar fi adăugat cu siguranţă fascinaţia pe această listă nu tocmai apetisantă. Nu există ceva mai fascinant decât să străpungi în aer plafonul gros de nori, care cu câteva secunde se întindea sub tine ca o pătură pufoasă, luminată de răsăritul liniștit și să descoperi, dintr-o dată, lumea de dedesubt, cu o insulă aruncată în mijlocul oceanului acum mii de ani de către un vulcan nervos, ce pare plină de viaţă și armonie.

Cu atât mai mult, atunci crește nerăbdarea aterizării și urmărind cu atenţie pricepuţii piloţi realizezi că,

într-adevăr, dacă motorul e inima avionului, piloţii sunt sufletul lui. Pista din Madeira se ivește ca un covor de beton poziţionat periculos, la marginea oceanului. Abia atunci îţi amintești dintr-o dată că aeroportul din Madeira e inclus de către piloţi în top 10 cele mai periculoase aeroporturi pentru aterizare, ba chiar în prima lui parte. Pista a avut o lungime de numai 1,4 km, până în 2003, când a fost dublată, fiind flancată într-o parte de ocean și în cealaltă de munte. Dar piloţii TAP Portugal știu foarte bine ce au de făcut. Avionul se poziţionează perfect în faţa pistei și e așezat fără probleme de-a lungul acesteia. E mai „ușor” ca atunci când stai pe locul unui pasager obișnuit. Și de o mie de ori mai frumos. Piloţii se felicită din priviri, înainte de a încheia procedurile de aterizare. Mă regăsesc în mijlocul sutelor de butoane, leduri și displayuri, aplaudând în minte, ca un căpșunar isteric, neștiind cu ce aparat să mai fotografiez, să filmez, să nu ratez niciun moment din această experienţă – pentru mine unică, pentru cei doi piloţi, de rutină: parte a jobului de zi cu zi.

Suntem la începutul lui martie, dar în Madeira e cald. Undeva la 17 grade, temperatură care se menţine relativ constantă pe parcursul iernii, pentru

a crește vara, până la nu mai mult de 25-26 de grade. Un climat subtropical, care face ca insula să fie o destinaţie perfectă pentru orice anotimp, în ciuda unei umidităţi relativ ridicate (70%). Ceva mai târziu, discutând cu simpaticul șofer Miguel despre zăpezile din Madeira, am aflat că acestea există, totuși. De 3-4 ori pe an și doar la altitudini de 1.800 de metri, momente în care cei de la poale se grăbesc de-a valma către piscuri ca să ia contact cu „fenomenul”. Și, eventual, să se dea cu sania.

În microbuzul care ne transportă către hotelul Porto Bay, aflat în zona turistică de lângă capitala Funchal, Miguel face glume. Miguel e un portughez mic de statură, îmbrăcat casual, cu blugi și sacou, care știe cum să fie simpatic atunci când e momentul să fie simpatic. Uneori face glume, la care râde cu zgomot, după care se oprește brusc, mai ales la cele la care lumea nu râde decât de râsul lui. Dar Miguel e mai mult decât un șofer experimentat („dacă știi să conduci în Madeira, știi să conduci oriunde” – avea să spună zilele următoare când mergeam printr-o ceaţă infamă, coborând de la Pico dss Barcelos pe unul dintre îngustele și șerpuitele drumuri montane ale insulei). E

un mini-ghid care-și cunoaște la perfecţie casa și care se simte obligat să „dea din ea”. Se completează bine cu Sandra, ghida noastră oficială, de la Secretaria Regional da Cultura, Turismo e Transportes, care a devenit rapid „parte da familia”, pentru deschiderea, umorul și nebunia ei pozitivă.

Cei aproape 20 km până la hotel dezvăluie din plin frumuseţea Madeirei, scăldată de spectacolul solar. Case, mii de case cu acoperișuri portocalii, așezate pe dealuri și înconjurate de vegetaţie: păduri, livezi, tufe, arbuști, flori. O simfonie a culorilor, oricât de clișeistică ar fi această descriere. Pe marginea drumului, banani cu ciorchinele de banane verzi, mango, portocali, mandarini, tufe de fructul pasiunii și alte asemenea „exotisme”, pe care localnicii le consideră, evident, obișnuite, iar vizitatorul care vine din livada lui carpatică de mere, le percepe ca fiind în grădina Raiului.

Cu ce ai putea începe mai bine o poveste din Madeira decât cu povestea vinului? Care se scrie la Madeira Wine Company, mai exact laBlandy’s Wine Lodge. În centrul capitalei Funchal, acest loc oferă vizitatorului experienţa completă legată de

producerea vinului de Madeira, împreună cu istoriile familiei britanice Blandy. Aici vizitezi pivniţele în care erau produse, depozitate, vândute și exportate vinurile locale, afli despre diversele soiuri de vin de pe insulă (patru, principale – Sercial, Verdelho, Bual, Malmsey), savurezi muzeul în care se află diverse obiecte ce au parcurs istoria (registre, cataloage, o presă de vin ce datează din secolul al XVII-lea, ustensile etc). De asemenea, în crame poţi admira sticlele de vin frumos rânduite în funcţie de vechime, cu praful aferent mângâindu-le dopurile. La finalul turului, te așezi pe un scăunel în încăperea destinată degustării vinurilor și le iei la rând (în caz că-ţi fac cu… buchetul), după care deschizi portofelul și cumperi. Sau nu.

Vinul de Madeira nu e un vin care să placă tuturor. Nu e un vin de masă. E genul licoros, dar mai subţire, cu acel pronunţat gust de coniac, precum vinurile vechi. Gama e variată, de la dulce la sec, dar predomină vinurile dulci și semidulci. De asemenea, predomină, în proporţie covârșitoare, vinurile albe și, chiar dacă unele dintre ele au o culoare mai închisă, de cele mai multe ori spre maroniu, aceasta nu se datorează soiului de struguri, ci caramelului de la zahărul vinului.

În limba portugheză, madeira înseamnă lemn. În anul 1418,

navigatorii portughezi Joao Goncalves Zarco

Şi Tristao Vaz Teixeira, aflaţi în slujba prinţului

Henric Navigatorul, au naufragiat, în urma

unei puternice furtuni, pe o mică insulă

necunoscută, pe care au botezat-o Porto Santo, ca recunoştinţă că le-a ieşit

în cale şi i-a salvat de la pieire. Un an mai târziu,

sub comanda celor doi, o expediţie organizată

avea să descopere, în apropiere de Porto

Santo, o altă insulă, mai mare, extrem de bine

împădurită, căreia i-au dat numele Madeira.

n Cele patru soiuri principale de vin de pe insulă sunt: Sercial, Verdelho, Bual, Malmseyn Temperatura constantă iarna în Madeira este de 17 grade Celsius


Unicitatea vinului de Madeira nu e dată însă de faptul că e licoros. În același timp, acesta este și oxidat și „preparat”. Există chiar un termen specific, „maderizare”, care se referă la procesul de oxidare și încălzire a vinului. Culoarea tipică a vinului de Madeira e cea a chihlimbarului cu caramel, iar o conversaţie de calitate se poate lesne savura în compania unui pahar de vin vechi de 5, 10 sau 15 ani. Lucru care avea să și urmeze vizitei la Madeira Wine Company: o cină delicioasă, nu înainte de o plimbare lejeră prin Funchal.

Insula formată cu milioane de ani în urmă prin erupţia unui vulcan avea un climat excepţional, peisaje de vis, o floră și o faună neîntâlnite în alte părţi din Europa, pe scurt – condiţii ideale pentru a o coloniza și a o transforma într-un diamant portughez, lucru comandat de către regele Joao I în jurul anului 1425. Porto Santo (cea pe care astăzi se află o superbă plajă de nisip, lungă de 9 km, curată și nepoluată) a fost și ea anexată arhipelagului, împreună cu alte două insuliţe – Selvagens și Desertas. Toate astea, la 500 km de coasta Africii și la 1000 km de cea a Europei. Joao I i-a trimis în Madeira, ca primi coloniști, pe trei dintre exploratorii săi (Zarco,

Teixera și Perestrelo), împreună cu familiile lor, laolaltă cu un mic grup de nobili dar, cu câţiva oameni din pătura săracă și cu un grup de pușcăriași. Primul lucru pe care aceștia au fost nevoiţi să-l facă pentru a supravieţui, a fost să despădurească un pic insula și să sape un un labirint de canale (denumite levadas), prin care să aducă apă de la izvoarele din nordul insulei în Sud, acolo unde se stabiliseră (și unde climatul era mai bun). Levadas reprezintă azi una dintre atracţiile turistice ale Madeirei și ne vom întâlni cu ele ceva mai târziu.

Stând în mijlocul parcului aflat vizavi de Muzeul Vinului din capitala Funchal, nu știu spre ce parte să îndrept mai întâi aparatul foto pentru a surprinde bogăţia florală ce mă înconjoară. Verific dacă nu cumva am nimerit, din greșeală, în mijlocul unei grădini botanice. Suntem la începutul lunii martie, însă asta nu pare să „deranjeze” cu nimic explozia naturii. Nu degeaba, aveam să aflu, în Funchal se organizează anual, imediat după Paște, Festivalul Florilor, care sărbătorește primăvara și pune în lumină „creaţiile” climatului subtropical. Festivalul durează un weekend, începe sâmbăta cu Parada Copiilor (care se adună în centrul

orașului pentru a construi un zid de flori) și continuă, a doua zi, cu Marea Paradă a Florilor.

O plimbare lejeră prin Funchal (a cărei istorie începe pe 21 august 1508) dezvăluie un oraș încărcat de energii pozitive, curat, verde, divers, care degajă acea atmosferă specifică orașelor-port. Arhitectura Madeirei e încântătoare și nu epatează decât prin bunul gust subtil. Trotuarele cu pavaje frumos aranjate, mărginite întotdeauna de spaţii verzi sau de flori participă din plin la imaginea unei urbe în care istoria respiră prin clădirile vechi, prin pieţele restaurate, prin monumentele aflate la tot pasul, prin muzeele și galeriile de artă.

Ajung în zona portului. În spate, dealurile și munţii Madeirei se pogoară lin peste faleză, împânzite de casele cu acoperișuri portocalii. Cred că asta e imaginea care-mi va rămâne cel mai bine întipărită în memorie despre Madeira. Sandra, ghida noastră, spune că Oficiul de Turism al Madeirei încă e în căutarea unei imagini-simbol a insulei, care să fie pusă pe pliantele turistice. Îi spun despre telefericul care urcă spre Monte, printre acoperișurile portocalii și pare să fie de acord.

Acostat la ţărm, giganticul feribot Aida dramatizează peisajul

n Plaja din Madeira

G o o D L I F E • T R A v E L


portuar, îmbiind turiștii să viseze la vacanţe de croazieră. Plimbarea de-a lungul falezei, către hotelul care se află la o distanţă de circa 2 km, în zona „turistică”, relevă un lucru interesant: tinerii din Madeira sunt morţi după sport. Mai exact, după alergat. Solitari sau în grupuri de câte doi, alergători tenaci trec pe lângă noi în diverse ritmuri și ţinute. Fete și băieţi. Locuitorii Madeirei au o înclinaţie deosebită către sport, avea să ne spună și Miguel, șoferul. Nu doar pentru că CR7 Ronaldo s-a născut aici și este, momentan, cel mai celebru personaj cu care se laudă, ci și pentru că au sportul în sânge. „Care e cel mai popular sport, Miguel?”. Fotbalul, desigur. Maritimo și Nacional sunt cele două cluburi din Madeira care stau în prima ligă portugheză de ani buni. Fără succese deosebite, dar sunt acolo. Îmi amintesc că între 1999 și 2001, Marius Șumudică, actualul antrenor al Chiajnei, a jucat la Maritimo. Caut în statistici. 50 de meciuri, 7 goluri. Recent, la TV, Șumi a spus că a plecat din Madeira fiindcă îi era teamă de aterizările pe aeroportul aflat chiar pe marginea oceanului. Ce-i drept, abia în 2002, lungimea pistei de aterizare a acestuia avea să fie dublată... Dar nu doar fotbalul atrage populaţia din Madeira. Sporturile cu motor, golful (The Santo da Serra Golf Club și Palheiro Golf), sporturile extreme sau handbalul (însăși Sandra l-a practicat vreo şapte ani) fac parte din meniul sportiv al locuitorilor din Madeira. De asemenea, sporturile acvatice au o mare priză. Madeira este un bun loc inclusiv pentru pasionaţii de scuba diving (în special în Porto Santo), snorkeling, surfing – pe durata întregului an, deoarece curenţii marini sunt calzi, menţinând temperatura apei constant la 19-24 de grade. Surferii au parte de valurile perfecte în locuri precum Jardim do Mar, Faja da Areia sau de-a lungul frumoasei plaje de pe insula Porto Santo.

În plimbarea prin Funchal, pe bulevardul paralel cu faleza, o clădire aparte atrage atenţia: e vorba despre Belmond Reid’s Palace, un hotel încărcat de istorie. William Reid, fiul unui artizat scoţian, ajuns în Madeira în 1836, a închiriat câteva clădiri pentru a trata invalizii și persoanele cu probleme medicale. La un moment dat, dorinţa lui a fost să-I mute pe aceștia într-un hotel a cărui construcţie avea

mandarină și așa mai departe. Toate sunt delicioase. Preţul, din păcate, pe măsură. Iar aici apare un paradox pe care nu l-am putut lămuri. În piaţă, kilogramul de maracuja costă 15 euro. Enorm. Bizar este, însă, că în Madeira regăsești fructul pasiunii aproape în orice. De la tradiţionala băutură poncha la aproape orice desert (în special în cheesecake). Uneori, fructul pasiunii e folosit inclusiv în combinaţie cu preparatele din carne. O insulă a pasiunii, care folosește aproape oriunde fructul pasiunii. Pe care, însă, îl vinde extrem de scump.

Noroc că, pe lângă fructul pasiunii, piaţa e plină de alte fructe exotice. Găsești anona (un fel de măr ciudat, cu seminţe negre și pulpă zemoasă), guava (mic, galben, rotund și cu seminţe), filodendron (da-da, fructul cunoscutei plante, care arată ca o banană combinată cu ananas), mango, loquat (un fruct oval, cu pieliţă fină), papaya, physalis (se găsește și la noi – mic, portocaliu și acru), tabaibo (smochina indiană) și altele al căror nume nu-l reţin. Alături de căpșuni, banane, ananași, avocado, cartofi dulci, fenel (o plantă erbacee de la care se trage și numele capitalei Funchal) și o mulţime de condimente pe care n-am

stat să le caut la frunze, prea fascinat fiind de fructele care mi se arătau în cale ca niște ispite virgine, gata să fie devorate.

La cel mai de jos nivel al pieţei se află zona cărnii, și în special a peștelui. Aici, vânzătorii își etalează „catch of the day-ul”, de la peștele-spadă (foarte popular în Madeira) la caracatiţă, fructe de mare și, în special, ton. Bucăţile mari de ton sunt hăcuite de măcelari cu instrumente periculos de ascuţite, într-un spectacol aproape ostentativ.

Mercado dos Lavradores nu e o piaţă la fel de spectaculoasă și opulentă precum barceloneza La Boqueria, de pildă. Nu găsești tarabe la care să poţi gusta preparate locale stradale, nu vezi munţi de produse, care mai de care mai interesante. Cu toate astea, are un farmec aparte, care o transformă instant într-un obiectiv turistic de neratat. În care cel mai probabil vei reveni pentru a cumpăra măcar câteva fructe exotice pe care să le transporţi în bagaj până acasă. Cu atât mai mult cu cât vânzătorii îţi garantează că rezistă câteva zile bune fără să se strice.

Am lăsat în urmă piaţa pentru a vizita o clădire din apropiere, numită

Armazem do Mercado, un excelent exemplu asupra a ceea ce se poate face cu o construcţie veche și interesantă, amplasată într-un loc cu trafic intens. Armazem do Mercado este un spaţiu complet renovat, transformat într-un complex de mici zone comerciale, în care artiști din Madeira își găsesc cel mai fericit loc în a-și expune ideile care mai de care mai creative. Un spaţiu cultural, totodată, în incinta căruia se găsește un surprinzător Muzeu al Jucăriilor (Museu do Brinquedo). E vorba de o colecţie imensă de jucării vechi (circa 20.000 piese), grupate pe decade (începând cu secolul al XIX-lea) și adunate de-a lungul timpului, doar prin contribuţii și donaţii, de către Jose Manuel Borgos Pereira. Sunt șapte camere în care regăsești copilul din tine privind cu uimire la mașinuţele, soldăţeii de plumb sau supereroii frumos aranjaţi pe rafturi. O frumoasă și inocentă incursiune în trecut, înainte de a traversa centrul vechi al orașului și a urca pe Monte, cu graţiosul teleferic din Funchal. (va urma)

Arta porţilor deschiseMă îndrept către telefericul care

urmează să mă ducă pe Monte.


n Funchal - „oraşul nou”n Funchal - „oraşul vechi”

s-o înceapă, dar pe care nu a mai apucat să o vadă finalizată, fiindcă s-a stins din viaţă. New Hotel a fost inaugurat în noiembrie 1891, devenind mai târziu New Palace Hotel, apoi Reid’s Palace. De-a lungul vremii, multe personalităţi s-au cazat aici, de la Winston Churchill (care obișnuia să-și petreacă vacanţele în Madeira) la Roger Moore, Gregory Peck, Rainer Maria Rilke și George Bernard Show. Una dintre tradiţiile păstrate peste timp la Reid’s este servirea ceaiului, după-amiaza, pe terasa care oferă peisaje încântătoare ale oceanului.

Mercado dos Lavradores şi Armazem do mercado

Vrei să iei cel mai bine pulsul unui loc? Mergi în piaţă! Inaugurată în 1940, Mercado dos Lavradores, plasată în centrul orașului Funchal, mai exact în imediată apropiere a orașului vechi (în zona istorică numită Santa Maria), e un loc în care găsești la un loc chintesenţele de gusturi, mirosuri și culori ale Madeirei. Construită pe două nivele, piaţa te întâmpină cu o intrare flancată de doi pereţi decoraţi cu mozaicuri de faianţă reprezentând imagini cu florărese. La început sunt florile. Apoi fructele. Apoi condimentele. Apoi obiectele

tradiţionale. E greu să descrii în cuvinte simfonia culorilor din această piaţă, de aceea vă las să admiraţi imaginile. O să vorbesc însă un pic despre fructele din Mercado, pe care le-am descoperit cu uimire, realizând că Madeira – cel puţin din punctul de vedere al fructelor – e o insulă de-a dreptul exotică.

În primul rând, fructul pasiunii. Sau maracuja. Chestia aia rotundă, cu coaja tare, cu interiorul plin de seminţe crocante, zemos-gelatinos, mai puţin dulce și mai mult acrișor, cu un gust specific pe care ori îl adori ori nu-l suporţi. Crește într-un copac peren și viguros, e originar din Brazilia și „vine” în două forme de bază: cea roșcată și cea galbenă (varianta braziliană). Iar de aici încolo începe nebunia. Nu spun doar că există peste 500 de specii de Passiflora, familia din care face parte maracuja. Ci completez cu faptul că locuitorii din Madeira au încrucișat fructul pasiunii cu aproape orice alt fruct exotic care le crește pe insulă. Motiv pentru care au rezultat combinaţii de senzaţie, din care ești îmbiat să guști de către vânzătorii din piaţă: passion fruit-banana, passion fruit-lime, passion fruit-ananas, passion fruit-grapefruit, passion fruit-


Sunt pe Rua de Santa Maria, cea mai veche stradă a capitalei Funchal, aflată, evident, în zona care se cheamă „orașul vechi”. E dimineaţă și zona nu e foarte animată, dar un lucru îmi atrage atenţia în mod special, în timp ce marșez cu pas destul de larg: strada e cam... colorată. Și asta nu doar pentru că bătrânele clădiri cu faţade refăcute respiră istorie de prin 1430, ci fiindcă aproape fiecare poartă și ușă pe lângă care trec este... pictată. Și nu oricum.

Sunt circa 200 de porţi pictate pe Rua de Santa Maria. Porţi de hoteluri, de restaurante, de magazine, de locuinţe particulare – faţade pictate de către artiști locali într-un proiect cultural major, intitulat Arte de Portas Abertas (Arta Porţilor Deschise). Pentru a înveseli atmosfera și a da o nouă dimensiune turistică locului, artiștilor li s-a cerut să facă din această stradă un loc aparte. Iar aceștia și-au pus imediat imaginaţia la contribuţie, rezultând o stradă ca o veșnică invitaţie. Mai multă culoare și energie. Nu treci acum prin orașul vechi doar ca să mănânci. Vizitatorul e uimit de ceea ce vede. Se oprește, fotografiază, comentează. Și, acolo unde imaginile sunt mai mult decât culoare, pășește înauntru pentru a descoperi noi lumi.

E unul dintre cele mai frumoase proiecte stradale pe care le-am văzut și unicul regret e că nu am avut mai mult timp să-l savurez.

Se poate spune că Teleferico do Funchal, al cărui punct de start e în Parque Almirante Reis, e una dintre principalele atracţii ale insulei. Practic, desfășurarea măreţelor peisaje din Madeira începe de la telefericul care urcă în 15 minute dealul de 560 m până la Monte, o suburbie a Funchalului în care se află atât Jardin Botanico (o grădină botanică exotică în care se lăfăie circa 2.500 de plante de pe toate continentele (ore de vizitare 9 – 18.00, 5,5 euro intrarea / adult) cât și o mică și simpatică parohie, Nossa Senhora de Monte.

La început, acest drum se urca pe jos. După care a fost introdus un trenuleţ, care a funcţionat între 1893 și 1943, când traseul lui a fost distrus din cauza războiului. Construcţia telefericului a început în 1999, fiind inaugurat în noiembrie 2000. Are o lungime de 3.200 m și o viteză de 5 m / sec. Cozile sunt destul de mari, dar treaba merge repede. În momentul în care te urci în cabina de opt locuri, ești fotografiat. Peste 15 minute, la sosire, vei fi îmbiat să cumperi, pentru 10 euro, fotografia cu tine în teleferic,

asortată unui dvd. O practică des întâlnită în Madeira, la multe obiective turistice, remarcabilă fiind viteza cu care cei ce operează acest sistem scot poza la finalul unui tur (am întâlnit-o și la toboganul de pe Monte, și la Centrul de Vulcanism...) Ce-i drept, ca să scoţi banii din buzunarul turistului trebuie să te miști perfect.

Precum spuneam, priveliștile din teleferic sunt sublime. Treci pe deasupra caselor cu acoperișuri portocalii, având în spate peisajul mirific al oceanului, eventual cu un mastodont de feribot acostat în port. Nu te poţi abţine să faci zeci de fotografii, mai ales că ferestrele superioare ale cabinei se pot deschide. Sau nu. Mai bine stai pe locul tău și admiri, retina fiind cel mai bun (și cel mai egoist) aparat foto, atâta vreme cât memoria îţi rămâne întreagă peste ani.

Toboganele de pe monteCei care urcă pe Monte își iau, de

regulă, bilet doar dus. Și asta pentru că e păcat să nu faci, la întoarcere, o tură pe celebrele Carreiros de Monte, toboganele Madeirei, probabil cel mai cunoscut ride al insulei. E vorba de niște sănii de lemn, manevrate de doi carreiros, ce poartă uniforme albe

și pălării de paie, și care manevrează vehiculul ajutaţi de două frânghii dar și de încălţările speciale, cu care frânează.

Sunt 2 kilometri de parcurs în sanie, între Monte și Livramento. 10 minute pline de adrenalină, chiote și hohote de râs, în special când ai impresia că băieţii au scăpat hăţurile și urmează să te lovești de zidurile caselor ce mărginesc strada îngustă și patinată de acest „sport” ce se practică în Madeira încă din secolul al XIX-lea. Ce-i drept, săniile, cu care faci cunoștinţă de la debarcarea din teleferic nu inspiră prea mare încredere: sunt făcute din nuiele de răchită și din lemn și par a scârţâi din toate încheieturile.

La „poalele” bisericii Nossa Senhora de Monte, care se înalţă semeaţă în capătul câtorva zeci de scări, atmosfera e animată de turiștii care abia așteaptă să se îmbarce în sănii și se amestecă printre conducătorii de carreiros ce își așteaptă liniștiţi clienţii, vorbind între ei sau jucând tabinet. E o atmosferă „de duminică”. Înainte de a o lua la vale în sania nebunilor, poţi vizita Grădina Botanică de care vorbeam mai sus, te poţi ruga în micuţa biserică sau te poţi plimba prin jurul acesteia.


n Carreiros de Monte - toboganele Madeirei

n Funchal, „oraşul vechi”


Vei descoperi locul în care este îngropat Charles I al Austriei, ultimul împărat al Imperiului Austro-Ungar, care a murit în exil (ca urmare a unei pneumonii), pe 1 aprilie 1922. Ultima reședinţă a acestuia a fost Quinta do Monte, aflată în apropierea bisericii Nossa Senhora.

Am vizitat și această Quinta do Monte și am aflat cum stă treaba cu aceste quinte din Madeira. Quintele sunt conace vechi ce au aparţinut unor nobili din Madeira, care au fost renovate și transformate într-o colecţie de hoteluri de cinci stele, de tip boutique, care recompun atmosfera anilor de glorie ai insulei. Prin urmare, dacă mergi în Madeira și vrei să stai într-un hotel special, poţi alege o quinta: Quinta do Monte, Quinta das Vistas, Quinta do Estreito, etc. La Quinta do Monte am descoperit, pe lângă camerele mari, cu panorame frumoase asupra insulei, cu restaurantul gourmet, un mini-muzeu aflat la recepţie, care cuprinde câteva piese de excepţie legate de transportul persoanelor în Monte în urmă cu câteva zeci de an: jilţuri și jiletci. De remarcat că preţul unei camere la Quinta do Monte nu este atât de mare precum ai crede la prima vedere: în plin sezon de vară, acesta pornește de la circa 120 de euro.

Socotelile cu Monte le-am încheiat odată cu distracţia de pe derdelușul de asfalt (25 de euro/persoană, 30 de euro pentru două persoane, 45 de euro – trei persoane). A fost distractiv. Nu atât de „periculos” pe cum mă așteptam, dar suficient de haios. Unii spun că, de-a lungul timpului, s-au înregistrat și accidente, viteza de 45 km/h (și sper că nu starea de ebrietate a conducătorilor săniilor) ducând la răsturnări spectaculoase, în special la curbe. De reţinut că punctul final al turului cu sania este în Livramento, și nu în Funchal, așa că, pentru a ajunge în oraș, va trebui să luaţi taxiul.

Madeira e o insulă binecuvântată cu un relief divin: practic, oriunde te duci, ai parte de un peisaj spectaculos. Fie că ţii drumul de-a lungul ţărmului sau că te cocoţi pe șoselele care străbat dealurile și munţii, ochii îţi vor fugi non-stop către spectacolul oferit de natură. Sandra, ghida noastră, ne spune că unul dintre principalele atuuri ale insulei îl reprezintă pădurile de Laurissilva. Căutăm prin memorie cam cum am „traduce” acest gen de copac și primul care ne vine în minte e dafinul. Doar că dafinul știam că e un arbust, nu un copac, prin urmare tot google salvează situaţia: pădurile de lauri silva sunt specifice zonelor

subtropicale, cu climat temperat, aflate în locuri umede, în care plouă mult. Practic, sunt tot dafini, doar că-s copaci și cu asta închei lecţia de biologie, fiindcă nu e tocmai punctul meu forte. Cert e că aceste păduri fac parte din patrimoniul natural al Madeirei, fiind declarate drept una dintre cele şapte minuni naturale ale Portugaliei. Ele datează din era Terţiară și au supravieţuit ultimelor glaciaţiuni. Prin urmare nu vorbim despre niște păduri oarecare, ci despre unele unice în Europa, cu atât mai mult cu cât ele se întind pe o suprafaţă de 22.000 de hectare. O să întrebi dacă și pe ele le defrișează cineva cu sălbăticie, așa cum se întâmplă prin alte locuri ceva mai cunoscute? Nu mai întreba!

Pico de arieiroS-ar putea vorbi foarte mult despre

bogăţia naturală a Madeirei, dspre flora și fauna insulei, despre cum Madeira e o destinaţie perfectă pentru eco-turism, despre cum insulele Desertas reprezintă ultimul refugiu atlantic pentru focile-călugăr sau despre rezervaţia marină Garajau (unica din Portugalia – perfectă pentru amatorii de scuba-diving). Dar deocamdată, Miguel, șoferul nostru,

parchează van-ul în faţa unei clădiri relativ austere, aflată în nori.

Am ajuns la Pico de Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei, cu cei 1.818 metri ai săi. Suntem undeva deasupra norilor, iar peisajul seamănă cu o vată de zahăr uriașă, străpunsă pe alocuri de stânci ascuţite. Se spune că, atunci când e senin, poţi vedea de aici insula Porto Santo, aflată la 30 de mile marine spre nord. Pico de Arieiro este un bun punct de plecare către celelalte vârfuri importante ale insulei. Unul dintre traseele perfecte pentru iubitorii de munte este cel către Pico Ruivo, cel mai înalt – 1.862 m. Drumul are vreo 7 km și e străbătut zilnic de sute de drumeţi. Nu mă încumet decât să fotografiez peisajul și să remarc staţia radar de apărare antiaeriană construită lângă clădirea care adăpostește un restaurant și un magazin de suveniruri. Locul e superb și aduce un pic cu Machu Picchu, doar că lipsesc lamele, vestigiile incașe și peruvienii coloraţi.

Un asemenea peisaj cere mii de fotografii. Dar cum pentru toate există o limită, ne reunim cu Miguel și o luăm înapoi pe drumul șerpuit care îţi poate provoca senzaţii tari, în caz că ai rău de mișcare. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, ceaţa e atât de deasă

încât însuși bravul Miguel renunţă să mai spună deja celebrele lui glume și se concentrează pe traseul sinuos. După câţiva kilometri oprim la John’s Poncha, o bodegă de pe marginea drumului, unde John urmează să ne prepare câte un păhărel din băutura tradiţională a Madeirei: poncha.

Trei poncha = 1 viagraPoncha – pe care o întâlnești

pe toate drumurile și în toate magazinele de suveniruri – e un fel de limoncello local. Reţeta originală conţine Aguardente de cana (alcool distilat făcut din sirop de trestie de zahăr), miere, zahăr și coajă de lămâie. Variaţiunile sunt nenumărate și adaugă acestor ingrediente diverse arome naturale de fructe, precum mandarine, maracuja, grapefruit etc. Partea simpatică este modul în care se prepară poncha, iar John o demonstrează ca un maestru adevărat. Ingredientele se mixează folosindu-se un mexelote (mai cunoscut sub numele de Caralhinho – cocoșelul) – un băţ de lemn care are un capăt crestat (cel care e folosit la mixat), celălalt capăt fiind deseori sub formă de... falus. De altfel magazinele de suveniruri abundă de asemenea caralhinos concupiscente iar motivele

pentru care e folosit falusul ca simbol nu are o poveste în spate – e doar o chestiune de marketing, care derivă de la numele uneltei în sine.

Interesant este că poncha e o băutură originară, de fapt, din India, ea fiind adusă în Madeira de către britanici și adaptată de către localnici. Numele original era pănch, iar compoziţia includea orez sau alcool rafinat din nucă de cocos, ceai și alte condimente. Versiunea adaptată s-a răspândit rapid în Madeira în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când poncha a devenit o băutură iubită atât de nobili cât și de clasele mai sărace. Ce-i drept, licoarea e foarte bună, mai ales că John știe cum s-o facă să fie extrem de savuroasă. Miguel, care din postura de șofer nu ne poate acompania în „călătoria” alcoolică, nu rezistă să-și reia glumiţele: „Se spune că trei păhărele de poncha fac mai multă treabă ca o viagra!”. Parol, Miguel? Ia să devenim importatori…

Levadele şi farmecul ruralÎl lăsăm pe John în urmă și,

energizaţi de minunata poncha, mai parcurgem câţiva kilometri pentru a ne opri apoi lângă o levada. De-a lungul căreia ar trebui să facem o plimbare, dar vremea nu se arată


n Poncha e un fel de limonadă localăn Pico de Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei - 1818 metri


neapărat prietenoasă pentru așa ceva. Ce sunt însă levadele...

După colonizarea insulei, locuitorii ei, stabiliţi în partea de Sud-Est (care are clima mai caldă) și-au dat seama că, de fapt, izvoarele de apă se află pe munţii ce populează insula în partea de Vest si Nord-Vest. Așa că au început o uriașă muncă de construcţie a unui sistem labirintic de canale, care să transporte apa din Nord în Sud și a veni în sprijinul dezvoltării agricole, în special al plantaţiilor de trestie de zahăr care, la acea vreme, făceau din Madeira principalul producător european de zahăr. Construcţia acestor canale a continuat de-a lungul secolelor. Cele mai multe au fost construite în anii 40 și, în timp, ele au devenit nu doar sursă de apă, ci și producătoare de energie hidraulică. În prezent există mai mult de 2.170 km de levadas, iar acestea au, pe lângă importanţa practică, o deosebită importanţă turistică.

Extrem de mulţi turiști care vizitează Madeira o fac pentru drumeţie. Cu siguranţă, Madeira nu e o destinaţie de plajă, dar este o destinaţie pentru drumeţie și pentru petrecut timp în natură. Iar cele mai multe drumeţii se fac de-a lungul acestor levadas. Localnicii spun,

de fapt, că așa ajungi să cunoști adevărata valoare a insulei lor. Traseele de-a lungul levadelor se împart pe categorii: ușoare, medii și grele, pe variante ce au lungimi care pornesc de la câţiva kilometri până la distanţe foarte lungi. Unul dintre cele mai populare trasee este Levada do Caldeirao Verde, care se continuă cu Levada Caldeirao do Inferno, 37 km care traversează munţi, tunele și alte minunăţii. Oricum, există liste de trasee care trebuie consultate dinainte (sunt 28 de trasee recomandate, două dintre ele aflându-se pe insula Porto Santo), fiind necesară verificarea condiţiilor meteo înainte de a porni la drum.

Așa cum spuneam mai sus, n-am mers decât câteva minute de-a lungul unei levade, gustând foarte puţin din farmecul acestei activităţi. Cu siguranţă însă că, dacă mă voi întoarce cândva în Madeira, voi parcurge unul dintre cele 28 de trasee pentru a avea o experienţă rurală (și naturală) mai puternică.

CR7, cel mai bun produs de export

Dacă te macină vreodată curiozitatea să afli ce mari personalităţi s-au născut în Madeira,

nu te strădui să cauţi. Gândește-te la Cristiano Ronaldo și gata! Sigur, ar mai putea fi vorba de monarhul Charles I al Austriei, de navigatorul Antonio de Abreu sau de poetul Herberto Helder. Dar cui îi pasă? Ronaldo s-a născut ca să ducă faima Madeirei mai departe și, de fapt, ar trebui să-și adauge Madeira în nume, după cum insula ar trebui să-și adauge CR7 pe pista aeroportului, pe taxiuri și pe cel mai înalt vârf muntos, în stil Hollywood, vizibil din America, din Africa și din Australia (dacă e vremea bună).

Cristiano e pur și simplu divinizat în Madeira. Nu vorbi de Messi în prezenţa locuitorilor din Madeira dacă ești beat sau dacă nu ești sigur că aţi copilărit împreună și aţi fost buni prieteni timp de 30 de ani. Cristiano e cel mai bun și punct. De aceea, începând cu 2014, el are o statuie, pe faleza din Funchal. Una de care s-a făcut multă vâlvă, din cel puţin două motive: figura nu seamănă aproape deloc cu cel impersonat, iar șortul atacantului portughez e atât de… erect încât provoacă roșu în obrajii fetelor mai timide. Sandra ne spune însă că s-a luat în calcul un lifting facial, deoarece, la dezvelirea statuii,

Cristiano nu ar fi fost foarte încântat de faptul că aceasta nu-l reprezintă decât prin poziţia războinică. Ce-i drept, la partea de jos nu a făcut nicio referire, însă dincolo de tabloidizarea acestui aspect, e absolut remarcabil că locuitorii insulei îl cinstesc într-un asemenea mod pe cel mai bun produs de export al lor.

M-am declarat întotdeauna un fan al lui Ronaldo, încă de când a făcut istorie la Manchester United, așa că nu aveam cum să ratez probabil cel mai important muzeu al Madeirei: Muzeul CR7. Aflat în apropierea statuii, muzeul recent deschis prezintă viaţa triplului deţinător al Balonului de Aur, ca pe o carte deschisă. Poţi admira toate medaliile și trofeele câștigate de Cristiano, încă de când activa la juniorii lui C. D. Nacional, culminând cu cele trei Baloane aurite, așezate la loc de cinste. Poţi face o fotografie virtuală cu el, pe care să o regăsești apoi pe pagina de Facebook a muzeului și, ca român, poţi descoperi o poză cu Ronaldo și Ladislau Boloni, antrenorul care l-a promovat, la 18 ani, la echipa de seniori a lui Sporting Lisabona. Intrarea la muzeu costă 5 euro (practic, e cel mai scump muzeu de pe insulă) dar cu siguranţă


n La muzeul CR7

n Levada do Caldeirao Verde


acesta e un obiectiv pe care nu ar trebui să-l ratezi. Asta dacă treci peste eventuala antipatie personală vizavi de Cristiano și admiţi că e cel mai bun fotbalist din lume.

Santa maria Am început ziua cu Ronaldo, am

continuat-o cu un prânz delicios pe malul oceanului, la restaurantul Beerhouse, savurând un pește-spadă cu banane (prilej cu care am aflat că acest pește e atât de urât, deoarece preferă să stea pe fundul oceanului, iar când ajunge, pescuit, la suprafaţă, i se bulbucă ochii din cauza diferenţei de presiune), apoi am plecat pe mare, cu corabia lui Cristofor Columb.

OK, n-a fost chiar corabia lui Columb, ci o replică de-a Santa Mariei, cea mai mare dintre corăbiile marelui navigator, construită între iulie 1997 și iulie 1998, în sătucul de pescari Camara de Lobos, de către olandezul Robert Wijntje, ajutat de opt meșteșugari locali. Corabia a reprezentat apoi Madeira la Wine Expo 98, ce a avut loc în Lisabona, fiind vizitată de nu mai puţin de 97.016 oameni, pe parcursul a 25 de zile. De atunci, alte câteva mii au urcat la bordul ei, trăind experienţa autentică a unei croaziere cu o barcă

de navigator. Sau de pirat, depinde cum privești lcururile. De altfel, Santa Maria a devenit cea mai fotografiată barcă din Madeira, apărând inclusiv în documentare de televiziune, locale sau internaţionale. Am urcat pe ea în portul din Funchal, luând primul contact cu papagalul colorat care nu poate lipsi de la bordul oricărei corăbii ce se respectă. Croaziera a durat trei ore, timp în care am mers de-a lungul coastei, admirând insula din perspectivă marină. În mod normal, vara, corabia oprește în dreptul stâncii Cabo Girao, unde cei care doresc pot face baie în ocean, snorkeling, etc. Dacă ai noroc, poţi vedea delfini care înoată împreună cu corabia, iar dacă tragi lozul cel mare, poţi vedea chiar balene. Noi nu am avut, așa că ne-am mulţumit cu ziua însorită de martie și peisajele oferite de insulă. La care s-au adăugat decorurile navei, pirate style total, cu tot cu echipaj – oameni extrem de amabili și, totuși, cu toţi ochii la locurile lor.

Dacă optezi pentru o croazieră cu Santa Maria, recomand o pilulă împotriva răului de mare, asta ca să nu transformi cele trei ore într-un coșmar. Și nu te gândi că nu ai avut niciodată rău de mare: nu e o garanţie!

Camara de lobos – unde sunt lupii?

Există un termen des întâlnit în călătoriile prin locurile scăldate de apele mărilor și oceanelor: sătuc de pescari. Vezi sătucuri de pescari peste tot prin lume, unele super-simpatice, altele de-a dreptul jegoase, iar altele ajunse deja vedete internaţionale (precum Portofino). Madeira are și ea (ca insulă) propriul sătuc de pescari care face furori printre vizitatori: Camara de Lobos. În traducere liberă: camera lupilor. N-am văzut niciun lup în această localitate de 35.000 de suflete (motiv pentru care numai sătuc nu se mai poate numi – practic, e al doilea oraș al Madeirei, după Funchal) dar am apucat să-i testez farmecul. De altfel, Camara de Lobos este, se pare, locul în care a pus pentru prima oară piciorul navigatorul portughez Joao Goncalves Zarco, descoperitorul insulei. Iar lobos nu se referă la lupi, ci e un termen din limba portugheză care definește o specie de lei de mare, animale care l-au întâmpinat pe Zarco (probabil aplaudându-l furtunos). Secole mai târziu, după ce, între timp, leii de mare s-au restrâns pe insulele Desertas, din apropiere, localitatea l-a inspirat inclusiv pe Winston

Churchill, cel care obișnuia să-și petreacă vacanţele în Madeira și care a reprodus pe pânză micuţul golf plin de bărcuţe colorate.

Da, bărcuţele colorate fac toţi banii în acest loc. Cu pești puși la uscat pe sfori, cu pescari arși de soare bombănind printre ele, cu bărbaţi strânși la o tablă sau la o bârfă în faţa magazinașelor aflate în imediata apropiere, cu brinquinhos agăţate pe pereţi – tradiţionalul instrument muzical al Madeirei. Camara de Lobos este, totodată, locul în care s-a făcut pentru prima oară poncha, băutura din rom de trestie de zahăr, lămâie și miere, despre care povesteam în episodul anterior și, fiind înconjurat de vii, un oraș care dă unele dintre cele mai bune vinuri de Madeira. Și tot Camara de Lobos e punctul de plecare către Cabo Girao și Ribeira Brava, două dintre locurile pe care le-am numit, simplu, „mamele panoramelor din Madeira”.

Cabo Girao e o stâncă marină. Înaltă. Foarte înaltă. Portughezii spun că e cea mai înaltă stâncă din Europa, și a doua din lume, cu cei 589 de metri. În realitate, lucrurile par să stea altfel, și Cabo Girao să ocupe abia locul 6 pe bătrânul continent, însă asta are mai puţină importanţă, la urma urmei.

Legenda contează! Și dacă există o legendă, atunci îi dăm credit și mergem la cea mai înaltă stâncă din Europa, aflată la doar doi kilometri de Camara de Lobos. Stânca a făcut parte pe vremuri din trupul unui vulcan, iar prăbușirea bruscă a rocilor în mare a creat acest perete vertical pe care se văd urmele săpate de lava scursă în ocean.

Portughezii au știut să facă din Cabo Girao o atracţie turistică, amenajând recent locul într-un mod spectaculos. Turiștii sunt scoși ușor în exteriorul stâncii, plimbându-se pe o terasa de sticlă, în josul căreia se cască hăul. Ușor angoasant pentru cei cu rău de înălţime, de-a dreptul fascinant pentru ceilalţi. Un lucru e cert: odată ajuns acolo, nu știi din ce unghi să fotografiezi mai bine și mai mult oceanul, stâncile, terasele de dedesubt sau sătucul Camara de Lobos care se întinde la poale. Am înţeles că vara locul e destul de aglomerat, valurile de turiști făcând, ca oriunde în aceste cazuri, experienţa ceva mai puţin plăcută.

De la Cabo Girao, următorul popas este, în mod logic, Ribeira Brava, un orășel de pe coasta de sud-vest a insulei, care-și trage numele de la un râu ce se presupune a fi foarte


sălbatic. La vremea vizitei mele, era doar secat. Ribeira Brava a fost una dintre primele localităţi ale insulei iar în prezent se remarcă prin faptul că e unul dintre popasurile turistice ale insulei: străduţe cu restaurante și magazine, dar mai ales un loc „pentru poze” panoramele care se deschid cu largheţe obiectivului foto fiind, din nou, extrem de spectaculoase, în orice parte ai privi: către ocean sau către interiorul insulei.

Între cele mai „vizuale” lucruri care definesc Madeira în ochii vizitatorilor ei, casele tradiţionale ocupă un loc fruntaș. Dacă vezi o casă „triunghiulară”, colorată alb, roșu și albastru, cu acoperiș des de stuf, vei ști de îndată că ai în faţa ochilor o palheiro, o casă tradiţională din Madeira. Locuitorii insulei le construiau încă din secolul al XV-lea, din piatră sau lemn, ele servindu-le drept locuinţă sau, în multe cazuri, drept grajduri și hambare. În prezent, ele nu se mai fac (nu se mai cultivă cereale în zonă, iar stuful care trebuie schimbat odată la cinci ani e foarte greu de găsit și foarte scump), dar le întâlnești în unele locuri din Madeira, și în special în Santana, un sat de pe coasta de Nord a insulei, pe care l-am savurat vreme de câteva minute,

n Cabo Giraon Camara de Lobos


încercând să-mi imaginez cum trăiau oamenii pe vremuri într-o căsuţă în care soarele pătrunde cu greu dar care, pe dinafară, e încântătoare ca miss fata de la ţară care stă la pozat, conștientă că e frumoasă de pică. Nu l-am vizitat, dar am aflat că în Santana se află și un parc tematic, în care afli mai multe despre istoria timpurie a insulei și despre cultura acesteia.

Am spus-o și la începutul călătoriei noastre: Madeira e o insulă vulcanică, născută dintr-o erupţie ce a avut loc acum 400 de mii de ani. Ce s-a întâmplat atunci depășește și imaginaţia unui regizor de filme cu catastrofe naturale, așa că, dacă ești pasionat de vulcani, erupţii și alte lucruri fierbinţi de acest gen, e musai să nu ocolești Centrul de Vulcanism din Sao Vicente, o mică localitate aflată tot pe coasta de Nord a insulei, chiar în capătul văii de unde a început formarea Madeirei.

La Centro do Vulcanismo o să descoperi, printre multe alte lucruri așezate în forme cât mai „audio-vizuale”, că Madeira este, de fapt, doar vârful unui vulcan de tip iceberg, al cărui corp se află scufundat la o adâncime de 4.000 de metri sub nivelul mării. Iar dacă vulcanii te lasă rece, în aparenţă, mai dă-le o șansă

și vizitează și peștera vulcanică din cadrul aceluiași centru. De fapt, e vorba de o serie de peșteri rezultate în urma erupţiei petrecute pe vremea când dinozaurii erau șefii planetei. 1.000 de metri sub pământ (700 dintre aceștia sunt accesibili vizitatorului) și o plimbare de o jumătate de oră în decor cavernal printre acumulări de lavă, lacuri subterane, mici stalactite vulcanice și alte fenomene lăsate în urmă de istorie.

Nordul Madeirei e diferit de Sudul care e mai însorit și, parcă, mai vesel. Într-un fel, ca orice zonă de Nord, a oricărui loc. Mi s-a părut ceva mai sălbatic, oricum mai puţin locuit, dar de o frumuseţe naturală ce împletește exotismul cu un farmec special, pe care nu l-am regăsit în nicio altă parte din Europa. În Madeira de Nord e câte ceva din fiecare ţară europeană, un mix cu straie portugheze neconvenţionale. Nu știu dacă pădurile de lauri și de eucalipţi, dacă stâncile care par a se prăbuși dramatic în valurile oceanului sau dacă peisajele variate și pline de savoare se fac „vinovate” de sentimentul că acest loc a fost binecuvântat de Dumnezeu. Ne-am oprit, pe drumul spre piscinele naturale din Porto Moniz, să mâncăm un păstrăv, la un restaurant de pe

marginea drumului ce trece printr-o pădure de lauri, in Chao da Ribeira. La Casa de Pasto Justiniano nu găsești luxul culinar pe care îl ai în alte restaurante cu ștaif. Dar păstrăvul e delicios și nu vei avea nevoie decât de o bolo do caco alături (pâinea tradiţională din Madeira) și o bere Coral pentru a fi fericit. Și atunci îţi amintești că, legat de Encumeada, locul din mijlocul insulei, prin care ai trecut mai devreme și te-ai oprit pentru a admira de la înălţime ambele laturi ale Madeirei – cea nordică și cea sudică – legenda spune că oamenii care trăiesc acolo nu au văzut niciodată marea, fiindcă bogăţia și frumuseţea munţilor din Madeira sunt suficiente pentru a-i face fericiţi.

Ziceam de piscinele naturale din Porto Moniz, ultimul popas în periplul prin Madeira, un loc parcă desenat de un pictor nebun, care a „aruncat” haotic mai multe stânci vulcanice, umplând spaţiul dintre ele cu apa oceanului pentru a oferi vizitatorului două tipuri de imagini, în funcţie de capriciile vremii: nebunia furtunii și serenitatea zilelor însorite. Desigur, pe timpul verii, te poţi îmbăia liniștit în acest cadru spectaculos, facilităţile staţiunii în care se află, fiind pe măsura unei localităţi primitoare și ofertante,

de la malul oceanului. Nu am avut această plăcere în luna martie, vântul puternic dramatizând atmosfera în mod considerabil, dar mi-am imaginat peisajul într-un iulie călduţ, în care oamenii se joacă de-a v-aţi ascunselea printre stâncile nărăvașe din apă.

Nu pot încheia fără a recomanda Madeira drept o destinaţie care va merge oricui la suflet. Nu e o destinaţie de plajă (deși cele câteva plaje artificiale îi conferă și această latură, dar e un loc atât de bogat în tot ceea ce natura are de oferit și atât de pozitiv în ceea ce oamenii au de comunicat, încât e imposibil să te întorci de aici și să spui că nu ţi-a plăcut. De asemenea, nu pot încheia fără a arunca o privire asupra experienţelor culinare, în mod surprinzător, pe alocuri asemănătoare cu cele pe care le întâlnești prin România.

Madeira culinarăOamenilor din Madeira le place

să mănânce bine. Sandra, ghida noastră, ne-a confirmat acest lucru, spunându-ne inclusiv faptul că, de Crăciun, în familie se gătesc multe feluri de mâncare, cu care te poţi îmbuiba la maxim. Gastronomia Madeirei e bogată, iar varietatea

preparatelor e mare, de la pește și fructe de mare până la porc și prăjituri delicioase.

Ar fi de menţionat în primul rând pâinea, acea bolo do caco de formă circulară, gătită cu usturoi și unt și servită în caco, o strachină de bazalt. Ai putea mânca bolo do caco de dimineaţă până seara, fără să te saturi, asortând-o unor antreuri ușoare.

Vorbind despre carne, e musai să încerci Espetada, un fel de frigărui de vită servite în mod spectaculos pe niște ţăruși lungi (care pot fi, în unele locuri, beţe de dafin) ce atârnă de un cârlig și-ţi sunt aduși la masă și lăsaţi în mijloc, pentru a se servi la comun. Vita marinată în sos de dafin e trecută prin usturoi și sare, iar ca variante se folosește carne de porc, cârnaţi sau chiar caracatiţă.

Calitatea de insulă aduce Madeirei posibilităţi nesfârșite atunci când vine vorba de preparate din pește. Pește proaspăt. Am amintit deja despre deliciosul pește-spadă cu banane, servit la Beerhouse, din Funchal. Dar pe meniurile restaurantelor găsești ton, cod, fructe de mare, păstrăv (în zonele de munte), lipitori și alte nebunii gătite cât se poate de bine.

Deserturile sunt la fel de bune și, evident, vei vedea că multe dintre


ele au ca ingredient fructul pasiunii, nelipsit atunci când e vorba de dulciuri. Totuși prăjitura tradiţională este bolo de mel, prăjitura cu miere, un fel de turtă dulce făcută din zahăr de trestie de zahăr. Gătită cu melasă, bolo de mel poate fi păstrată până la cinci ani, fără a-și modifica gustul sau a se altera, de aceea peste tot în magazinele de suveniruri poţi cumpăra acest gen de turtă dulce devenită extrem de populară în anii 60 când gastronomul Renato José dos Santos a fost cel care a produs-o prima oară în cantităţi industriale. Prăjitura se poate face cu migdale sau alune, iar tradiţia spune că nu trebuie tăiată cu cuţitul ci ruptă în bucăţi.

Am vorbit mai devreme despre poncha, băutura tradiţională a Madeirei, făcută din rom de trestie de zahăr, miere și lămâie, cu variante ce includ portocalele, mandarinele sau fructul pasiunii. Tot pe „modelul” poncha, poţi încerca ginja (vișinată curată) și nikita, o băutură revigorantă, din ananas și vanilie. Vinul de Madeira e obligatoriu, iar iubitorii de bere vor descoperi în unicul brand local, Coral, o bere foarte bună.

Porto mare hotelÎn fine, câteva cuvinte despre Porto

Mare Hotel, cel care ne-a găzduit pe perioada șederii în Madeira. Parte a lanţului hotelier Porto Bay, Porto Mare e un excelent hotel de patru stele care oferă aproape tot ce-și poate dori un turist. În primul rând, cele cinci piscine, aflate în mijlocul unei adevărate grădini botanice, în care vei descoperi inclusiv o cușcă plină cu păsări exotice. Mai mult de 500 de specii și subspecii de plante, multe dintre ele originare din Australia, Noua Zeelandă sau de pe continentul african. Copaci diverși, de la bananieri la avocado, plante aromatice și medicinale etc.

Camerele sunt spaţioase și dotate cu toate utilităţile necesare, balcoanele oferă priveliști superbe către ocean, spa-ul are nu mai puţin de șase încăperi în care poţi încerca diverse tratamente și masaje, iar activităţile hoteliere variază de la distracţiile pentru copii la serile tematice. Porto Mare Hotel e situat la 2 km de centrul capitalei Funchal, într-o zonă turistică, plină de hoteluri și restaurante. Un shopping mall se află la scurtă distanţă de hotel. n

n Gastronomia Madeirei e bogată, iar varietatea preparatelor e mare, de la peşte şi fructe de mare până la porc şi prăjituri delicioase

n Centrul de Vulcanism din Sao Vicente


D I N E & W I N E

Cele mai atrăgătoare hoteluri din lumeAdrian Pop

Peste 4.400 de hoteluri de lux de patru şi cinci stele, din lume, oferă servicii de excepţie. Dintre acestea, s-a

alcătuit un top al celor mai căutate hoteluri, bazat pe notele acordate chiar de vizitatori.


Oamenii de bussines caută hoteluri care să le ofere săli de conferinţe şi recepţii bine dotate, camere cu laptopuri şi iPad-uri, dar şi spaţii pentru discuţii private. Centre de fitness, spa, zone de servit masa, intime sau pentru grupuri, servicii de traducere, transport, parking, cât şi servicii personale non-stop. Unul dintre cele mai căutate hoteluri, care oferă aproape tot ce-şi doreşte un om de bussines este Museum Hotel, deschis în 2013. Aflat în orăşelul american Bentonville, statul Arkansas, 21c Museum Hotel Bentonville (21c vine de la secolul al XXI-lea) este un hotel de tip boutique cu 104 camere. În interior există un spaţiu de peste 1000 m² dedicat unui muzeu de artă contemporană, deschis 24/7/365 - conform site-ului propriu. Intrarea este liberă, atât pentru clienţii hotelului, dar şi publicului larg. În perioada ianuarie - februarie 2015, aici au fost expuse adevărate capodopere de artă semnate de: Vincent van Gogh, Pablo Picasso, Georgia O'Keeffe, Salvador Dalí, Frida Kahlo, Andy Warhol şi Mark Rothko. Ideea strălucită de a îmbina mediul de afaceri cu arta secolului XXI a reuşit să aducă până în prezent cele mai multe note de 10 din partea oamenilor de bussines.

Orașul Bentonville a fost înfiinţat în anul 1837 și avea o populaţie de 30 de locuitori. În prezent, orășelul american este locuit de 41.725 de persoane. În Bentonville se află sediul companiei Walmart, care are office-uri în 15 clădiri situate de-a lungul bulevardului principal.

Cine nu-şi doreşte să-şi petreacă vacanţa într-un loc unde să se relaxeze şi să facă tratamente exotice? Ei bine, Anantara Golden Triangle reuşeşte să traducă frumuseţea naturală a Thailandei într-o experienţă unică. În acest loc eşti răsfăţat la maxim. Tratamentele de sănătate şi frumuseţe sunt concepute pentru a aborda din plin mintea şi vindecarea sufletului. Apartamentele superbe decorate cu mozaic şi lemn de tec sunt ca nişte sanctuare idilice de unde încep toate ritualurile. Aici se folosesc cele mai vechi masaje terapeutice din lume „Thai”, cu ingrediente naturale din jungla thailandeză şi birmaneză. Spre exemplu, „Cultura de Anantara” este o terapie care durează 160 minute. „Călătoria” începe cu un masaj de relaxare şi aromaterapie din patru uleiuri speciale. Tratamentul continuă prin hidratarea pielii cu un amestec de miere sălbatică, banane coapte şi dovleac proaspăt. Relaxarea finală se încheie printr-o baie cu arome senzuale unice. Aceste ritualuri emană linişte pentru minte şi spirit.

O altă zi se poate petrece vizitând câmpurile de orez sau luxurianta pădure de bambus din Thailanda, Myanmar sau Laos. Diverse sucuri naturale exotice sunt oferite de gazde, dintre care amintim de „Pure Green” făcut din spanac, măr verde, castraveţi, lime şi miere. Thailandezii susţin că acest suc face minuni pentru circulaţia sângelui, a creierului şi ajută la scăderea tensiunii arteriale.

Azul Beach Hotel se află pe o plajă superbă, aflată la graniţa Golfului Mexic cu Marea Caraibilor, la 20 de minute de Aeroportul Internaţional Cancun, în staţiunea Puerto Morelos din Mexic. La circa 200 de kilometri pe malul opus se află Cuba, iar la 400 kilometri în larg, Insulele Cayman. Hotelul are marele avantaj că se află la doar câţiva paşi de plajă, iar toate cele 148 de camere sunt renovate recent. Pe plajă se găsesc paturi baldachin şi câte un majordom care stă permanent la dispoziţia turiştilor. Hotelul dispune de conceptul „Gourmet Inclusive”. Pentru cei romantici, cina se oferă pe plajă sub cerul înstelat la lumina lumânărilor. Mai există un meniu all-homar, room service 24 din 24 de ore şi peste 30 de tipuri de băuturi tequila. Cinci restaurante, cinci baruri şi cinci piscine plus un jacuzzi în aer liber întregesc oferta hotelului. Familiile cu copii beneficiază de avantaje importante: alimente şi sucuri speciale pentru cei mici, disponibile la toate restaurantele, inclusiv room service 24 de ore. Jucării la alegere în cameră, club pentru copii (4-12 ani), şi personal specializat care are grijă de micii turişti, oferind un ajutor important familiilor care îşi petrec concediul aici. Se mai oferă lecţii de spaniolă, yoga, aqua aerobic, dans, lecţii de gătit, degustări de tequila, fitness şi sporturi acvatice nemotorizate.

G o o D L I F E • D I N E & W I N E G o o D L I F E • D I N E & W I N E

Hotelul pentru tratamente exotice: Anantara Golden Triangle Resort and Spa, Thailanda

Hotelul oamenilor de afaceri: Century 21 Museum Hotel, Statele Unite

Hotelul pentru familişti: Azul Beach Hotel, Mexic

Anantara Golden Triangle Resort & Spa din Thailanda este un refugiu de lux, aproape de frontierele cu Laos şi Myanmar. Aici se află o rezervaţie de elefanţi cu care se pot face plimbări exotice. Interesant de vizitat este şi Muzeului Opiumului, aflat în apropiere.

În tot hotelul, întâlneşti pinguini verzi (mascota hotelului 21c Museum Hotel). Aceştia „migrează” peste tot şi poţi avea surpriza să-i întâlneşti în hol, la recepţie, în faţa uşii de la cameră, la bar, la masă în restaurant şi chiar în baia ta.

Ce-l face pe Azul Beach Hotel atât de popular? În primul rând nu este un hotel foarte scump şi are servicii all-inclusive. În al doilea rând plaja mare şi frumoasă se află în fata hotelului. În al treilea rând, e vorba de copii care au un club unde se pot juca, supravegheaţi.

Clipele romantice, pe care îndrăgostiţii le savurează cu adevărat, sunt de cele mai multe ori în luna de miere sau în vacanţele petrecute împreună. O evadare unde iubirea îşi dă frâu liber, iar iubitei i se îndeplineşte orice dorinţă, este castelul - hotel Ashford situat în pitorescul sat irlandez Cong. Castelul victorian Ashford datează din anul 1228 şi este situat pe malul lacului Lough Corrib, al doilea că mărime din Irlanda (176 km²). De-a lungul secolelor, Ashford a avut mai mulţi proprietari. Din anul 1852, Ashford a intrat în proprietatea lui Sir Benjamin Lee Guinness (producător al celebrei beri Guinness), care era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Irlanda. El a extins proprietatea cu peste 10.000 de hectare. În 1985, un grup de investitori irlandezi şi americani a decis să cumpere proprietatea Ashford, transformând castelul într-unul dintre cele mai frumoase hoteluri din lume. Castelul Ashford are o reputaţie de neegalat pentru cele mai bune servicii de cazare. Cele 82 de camere păstrează şi azi arhitectura originală. Paturile din camere sunt identice cu cele în care dormeau prinţii şi prinţesele, iar mobilierul îţi dă senzaţia că te afli în secolul al XIV-lea. Peisajul înconjurător a cucerit toate inimile, inclusiv ale celor care nu au fost cucerite până atunci. Este motivul pentru care a fost votat drept cel mai romantic hotel din lume.

Hotelul îndrăgostiţilor: Ashford Castle, Irlanda

Printre celebrităţile care au admirat castelul Ashford se numărau Ronald Reagan, Oscar Wilde, John Lennon, George Harrison, Brad Pitt şi Pierce Brosnan (a cărui nuntă a avut loc aici).


G o o D L I F E • D I N E & W I N E

Cristallo Palace Hotel se află în renumita staţiune pentru sporturi de iarnă Cortina d'Ampezzo, aflată în sudul Alpilor lângă Munţii Dolomiţi, la 1.224 metri altitudine. Staţiunea a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă din 1956. „Zăpada înseamnă distracţie pură” este sloganul care te întâmpină la intrarea în Cortina d'Ampezzo. Aici găsim 70 de pârtii cu un total de 115 km din care 50% uşoare, 35% de dificultate medie şi 15% dificile. Toate pârtiile din staţiunile vecine Plan de Corones, Marmolada, Monte Elmo, Monte Civetta sunt legate şi împreună oferă mii de kilometri de pârtii, încadrate de Dolomiţi, acum patrimoniu mondial UNESCO. Cel mai înalt vârf este Tofana (3.244m) de unde porneşte o pârtie de mare dificultate. Istoria hotelului a fost strâns legată de cea a localităţii Cortina. Deschis în anul 1901 hotelul de lux, este dotat cu un centru spa şi wellness, o saună, un jacuzzi, un centru de fitness şi o piscină de interior. Copiii sunt consideraţi foarte importanţi (VIKS), motiv pentru care serviciile hoteliere sunt excepţionale. Au meniuri şi mese rezervate cu feluri de mâncare specială, tacâmuri şi pahare colorate, camere de jocuri şi multe, multe jucării. Clubul pentru copii este deschis toată ziua şi are personal calificat care se ocupă permanent de micii turişti. Oaspeţii hotelului beneficiază de acces la Golf Club în timpul verii şi World Class schi în timpul iernii. Camerele clasice au o suprafaţă medie de 20 m². Camerele suite au 66 m², family 85 m² iar presidential suite 103 m². Tina Turner, Frank Sinatra, Peter Sellers sunt doar câteva dintre numele unor celebrităţi care au trecut pragul hotelului, fiind cuceriţi de frumuseţea Dolomiţilor.

Hotelul sporturilor de iarnă şi al copiilor: Cristallo Palace Hotel & Spa, Italia

Surse de documentare: www.fivestaralliance.com, www.tripadvisor.com, www.booking.com, www.expedia.com

Inaugurat în 1901, Cristallo Palace din Cortina d'Ampezzo aparţine unei categorii de elită a hotelurilor, care a găzduit cele mai faimoase personalităţi ale secolului XX. Iubit de practicanţii sporturilor de iarnă, are marele avantaj al unei privelişti de neuitat.

Piscină cu apă cristalină în mijlocul deşertului! Şi nu una comună ci fiecare apartament are propria sa piscina de 48 m2. Numai un hotel din Emiratele Arabe Unite putea să ofere aşa ceva, iar acest hotel de lux se numeşte Al Maha Desert Resort & Spa.

La 50 de kilometri de Dubai, într-o oază împânzită de palmieri, dune magice de nisip şi deşert cât vezi cu ochii, se află Al Maha Desert Resort & Spa. Zona este declarată rezervaţie naturală pe o rază de 25 km². Hotelul oferă 42 de apartamente de lux cu piscine private. Fiecare apartament are două camere mobilate cu colecţii unice, de artă regională şi antichităţi. Salonul spaţios include o zonă de luat masa, iar dormitorul are un pat „king-size”. Fiecare apartament „emirate suites” are ieşirea spre o curte privată în aer liber, cu loc pentru servirea mesei şi o zonă de relaxare. În curte găsim o piscină care are 12 x 4 metri, apa fiind controlată termic automat. Oferta nu se opreşte aici. Pentru cei mai pretenţioşi clienţi există „presidentials suites” şi „royal suites” apartamente de superlux. Cu o construcţie asemănătoare unei „vechi tabere de beduini”, resortul este considerat un refugiu ideal pentru cei care doresc intimitate şi linişte absolută alături de cunoscuta ospitalitate arabă. Copiii sub 10 ani nu au acces în resort.

Hotelul cel mai liniştit din lume: Al Maha Desert Resort & Spa, Dubai, Emiratele Arabe Unite Burj Khalifa din Dubai este în prezent

cea mai înaltă clădire din lume, cu o înălţime de 828 de metri, 160 de etaje şi 57 de lifturi de mare viteză, care ating viteza de 64 km/oră. Clădirea a fost inaugurată la data de 4 ianuarie 2010, iar costurile finale au ajuns la 1,4 miliarde de dolari. La etajele 1-8, 38 şi 39 se află celebrul hotel Armani. Hotelul are lifturi de acces separate. Cele mai mici camere din totalul de 160 au o suprafaţă de 45m², iar cele mai mari 150 m². La etajul 38 se află trei camere „Armani Signature Suite” (design original semnat de maestrul eleganţei Giorgio Armani) cu o suprafaţă de 235 m² pentru maxim 3+1 persoane. La etajul 39 găsim un apartament „Armani Dubai Suite” (design Giorgio Armani) cu o suprafaţă de 390 m² pentru maxim 5+1 persoane. Aici este locul unde creaţia originală „Armani” s-a combinat cu luxul şi ospitalitatea arabă. Pentru lucrările de amenajări interioare au fost folosite numai materiale ecologice. Pardoseala este din marmură eramosa, pereţii din panouri din lemn exotic african, iar tapiseria este executată manual. Nu se acceptă cazarea cu copii sub 12 ani. Tot aici găsim opt restaurante, un club exclusivist, o cafenea marca Armani, o sală de evenimente pentru 450 de persoane, o bibliotecă, un centru de afaceri, o piscină şi un centru spa de 3.700 m². n

Hotelul cu cel mai elegant interior: Armani Hotel, Burj Khalifa, Dubai


A u T o

ZOE cea bărbatăTelegrafic, cea mai importantă ştire auto din ultima lună ar suna

cam aşa: „S-a lansat Renault ZOE în România. Punct. Este cel mai ieftin autoturism electric. Punct. Cresc şansele să scăpam

de aerul poluat. Punct”. Scurt şi la obiect. La polul opus, varianta lungă a aceleiaşi ştiri are nevoie de mult mai multă cerneală,

pentru că sunt necesare explicaţii suplimentare.

Florin Popa


Pentru început, cine este ZOE? Are vreo legătură cu Madam Trahanache? Nu. Singurul numitor comun cu dama lui Caragiale este acela că stârneşte agitaţie. ZOE de la Renault tulbură apele la fel de

mult că distinsa doamnă, doar că o face la nivel global, fiind primul autoturism electric 100% care nu costă cât tezaurul Băncii Naţionale. Mai concret, preţul de listă indică sumă de 20.900 de euro, cu TVA inclus. Din acest preţ se scad subvenţiile guvernamentale acordate în vederea sprijinirii iniţiativelor ecologice, subvenţii care coboară factura de achiziţie până la atractiva combinaţie de cifre 14.300.

În acest mod, preţul devine al naibii de convingător, fiind capabil să convertească la ecologism mulţi din adepţii petrolismului. Doar că, pentru a ajunge la el, trebuiesc îndeplinite mai multe condiţii: să prinzi unul din cele 100 de tichete acordate în 2015 automobilelor electrice noi (20.000 de lei), să duci la casat o rablă ruginită (6.500 de lei), să dovedeşti că noua achiziţie emite sub 100 g CO2/km - ZOE o face - (750 de lei) şi că ai cumpărat o maşină hibrid reîncărcabilă - ZOE se califică la capitolul reîncărcabil - (încă 2.500 de lei). Să fugim repede să ne punem la coadă, să prindem şi noi măcar două? Nu, Bibicule, că nu este atât de simplu. Maşina este ieftină pentru că nu are inclusă în preţ şi bateria. Poftim? Stop joc! Cum adică nu are inclusă bateria? Şi cu ce merge? Cu bune intenţii?!

Nu, nu cu bune intenţii, ci cu bateria din dotare, doar că bateria nu este inclusă în preţ. Pentru a putea oferi un preţ competitiv şi pentru a sparge gheaţa electrificării automobilului,

Renault a gândit o strategie unică, despre care numai viitorul ne va spune dacă a funcţionat sau nu. Concret, pentru cei 14.300 de euro primeşti un autoturism echipat cu tot ce trebuie, de la ESP şi ABS până la aer condiţionat, motor, volan şi pedale, în perfectă stare de funcţionare. Doar că pentru baterie trebuie să plăteşti o chirie lunară, care variază în funcţie de perioada pe care se încheie contractul „de închiriere”, precum şi de numărul de kilometri efectuaţi. Cea mai mică chirie este de 79 de euro/lună (minim 36 de luni şi maxim 12.500 km rulaj anual) iar cea mai mare ajunge la 162 de euro/lună (12 luni şi 30.000 km rulaj anual). La chestia asta se mai adaugă încă o surpriză: ZOE nu poate fi cumpărată cash, ci doar printr-un program de leasing. Şi încă una şi gata: leasingul poate fi efectuat exclusiv prin compania Renault de finanţare, adică RCI Finanţare România. După atâtea frâne şi condiţii, mai este cineva interesat de ZOE? De o maşină care nu este tocmai gratuită, care te forţează la dobânzi şi dosare de aprobare, la asigurări obligatorii şi comisioane de care nu ai chef? Plus că trebuie să plăteşti şi curentul dacă vrei să mergi cu ea, nu? Sună a caz pierdut, dar s-ar putea să nu fie chiar aşa.

Da, pentru domnul X, persoană fizică, un concubinaj cu ZOE nu înseamnă decât dureri de cap şi probabil bani prăpădiţi aiurea. Trebuie să fii preşedintele Greenpeace şi moştenitor al familiei Rockefeller ca să faci pasul ăsta şi să şi dormi liniştit, fără regrete şi coşmaruri cu investiţii proaste. La urma urmei, cu exact aceiaşi bani te poţi descurca mult mai bine cumpărând o maşină cu motor termic, cu autonomie mai mare şi care nu îţi provoacă

G o o D L I F E • A u T o G o o D L I F E • A u T o

n Neoficial: culorile deschise sunt mai potrivite pentru automobilele electrice, pentru că nu se încălzesc foarte de tare în soarele verii... n ... şi asta înseamnă mai puţină energie investită în răcirea habitaclului



Rad

iogr

afia

unu

i aut

omob

il el

ectr

ic

Încărcarea se poate face de la staţii speciale sau de la prize casnice Acumulatorii sunt plasaţi sub podea, raportul maselor este excelent Motorul electric este un angrenaj mai simplu şi mai uşor de întreţinut decât cel termic


arsuri la stomac sau vertigo când vine vorba de căutatul unei staţii de reîncărcare.

Însă pentru corporaţia multinaţională Y Ltd, ZOE sună foarte apetisant, cu planul ei financiar precis, clar şi transparent, exact ce trebuie pentru bugetarea pe cincinal. Plus că, în acest stil de chirie, Renault garantează, pe durata întregii vieţi a automobilului, faptul că performanţele acumulatorului nu vor scădea sub 80% - în caz contrar, acesta fiind schimbat în regim de garanţie. Şi, neapărat de menţionat, faptul că tot Renault se obligă să rezolve reciclarea bateriei, atunci când aceasta îşi dă obştescul sfârşit. În consecinţă, decizia CFO-ului nu se bazează pe scadentarul de rate şi pe reciclarea litiului, ci pe aportul de imagine pe care o flotă de automobile electrice o aduce unei companii, fie ea eco sau nu. Dacă traseele şoferilor sunt cât de cât normate, dacă firma are o parcare în care poate instala prize de încărcare, şi dacă ajută la propagandă să te lauzi cu 0 emisii de CO2 în exploatare, normal că ZOE este dama care trebuie curtată. Iar dacă la toate astea se adaugă şi folosirea unei energii electrice obţinute din surse regenerabile, atunci, da, jos pălăria, societatea civilă are pentru ce să mulţumească companiei Y Ltd.

Nici şoferii care le vor conduce nu vor avea motive să fie nefericiţi, pentru că ZOE este o maşină în toată regula, oferind pasagerilor confort şi performanţe, plus o linie de design interior şi exterior inspirată din viitor. Autonomia declarată în ciclu NEDC este de 210 km, însă în realitate poţi conta doar pe 100-150 km, în funcţie de stilul de condus şi de condiţiile meteo. Încărcarea rapidă completă, de la o bornă trifazată de 32 A, durează doar 30 de minute, în timp ce încărcarea standard,

de la prizele casnice, presupune o aşteptare de şase până la nouă ore.

La condus, cuplul motor maxim, prezent chiar de la primul impuls dat acceleraţiei, imprimă o dinamică bună maşinii, rulajul desfăşurându-se într-o linişte tipică, deranjul acustic venind doar de la anvelope şi de la vânt. Pentru a fi un model electric 100%, proiectul a fost dezvoltat de la zero, compartimentarea şi distribuţia maselor maşinii sunt impecabile, stabilitatea bună a caroseriei datorându-se în mare parte şi poziţionării acumulatorului în podea, central. Echipamentele standard sunt bogate şi deloc austere, siguranţa este asigurată de toate sistemele disponibile în portofoliul Renault, pe lângă clasicele ABS şi ESP, ZOE laudându-se şi cu: EBD (repartiţie electronică a frânării), HSA (asistenţă la pornirea în rampă), un set de patru airbaguri şi monitorizarea presiunii în pneuri. Sistemul de climatizare este automat, farurile de zi sunt LED, iar anvelopele Michelin Energy E-V au fost proiectate special pentru ZOE.

Trăgând linie sub toate atuurile şi cifrele aferente achiziţiei unui Renault ZOE, rezultă că omenirea a mai făcut un pas înspre electrificarea ultimului bastion rămas sclav petrolului: automobilul.

Astăzi avem o maşină competentă, dar cu o schemă anevoioasă de achiziţie. Mâine o să ne-o permitem, dar nu va exista reţeaua de încărcare. Însă poimâine, o să le avem pe toate. Şi o dată cu ele, şi un aer mai curat şi străzi mai liniştite. Pentru că aceasta este singura cale. n

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şapte ani în jurnalismul auto


n Climatizarea poate fi programată, dar numai când ZOE este la încărcat

n Transmisia este automată, cu reductor şi un singur raport

n Instrumentar nou: baterie în loc de pompă n Spaţiul este suficient pentru patru pasageri

n Autonomia este afişată în permanenţă n Portbagajul nu a fost ocupat de baterii

n Numele nu este întâmplător: ZerO Emisii n Designul este studiat pentru o aerodinamică foarte bună


În anii 90, când cablurile începuseră să împânzească „cerul” ţării, oferind poporului din ce în ce mai multe canale de televiziune

occidentale, românii căscau ochii cu mirare, nu doar la filmele cu bătăi (pe care le vedeau des pe casete video și înainte de ’89), ci în special la cele erotice. Posturile nemţești - între timp dispărute din oferta cabliștilor, precum SAT1 sau RTL - erau campioane la filme cu nuduri. Au apărut apoi, la liber, canalele deocheate, ba chiar posturile românești începuseră să difuzeze, la liber, filme de nișă la ore târzii ale nopţii. Nudul la TV a fost, în primii 10-15 ani după Revoluţie, un animal scăpat din lesă, îmblânzit mai întâi prin izolare și buline, apoi, încet-încet, adus în pragul extincţiei.

În același timp cu dispariţia nudităţii de pe TV, au explodat violenţele știrilor de la ora la care englezii servesc ceaiul. Să ne amintim cât de liniștiţi erau anii 90 în această privinţă și cât de agitaţi au devenit cei de după 2010! În loc de nuduri artistice, interzise cu graţie de CNA, românii au primit accidente, sinucideri, omucideri, violenţe verbale, scandaluri, manele - un borhot subcultural pe care nimeni n-a fost dispus să-l pună cu adevărat la zid și să-l blameze prin lege. Pe cât de rapid a fost exterminat sexul, pe atât de lejer și-a făcut imperiu violenţa, sub orice formă a ei.

Întrebarea pe care (mi-)o pun este ce atârnă mai greu în această balanţă a expunerii la TV: sexul sau violenţa? Ce e mai „dăunător”, în contextul unei societăţi nu tocmai sănătoase, fizic și mental: să vezi o scenă erotică sau una în care sângele ţâșnește prin toate găurile cauzate de rafale de gloanţe? Să admiri o pereche de sâni goi sau să stai cu gura căscată la relatarea pe larg, măruţistic, a unei crime odioase din cine știe ce sat devenit, brusc, celebru? Unde e gradul mai mare de ipocrizie: la interzicerea sexului pe care-l practică dintotdeauna omenirea sau la promovarea

violenţei pe care aceeași omenire o pedepsește prin legi aspre? Ce-i va dăuna mai tare unui adolescent: să vadă o scenă de sex după 12 noaptea sau să vadă cum unii se ucid în draci la ore de maximă audienţă? Pe care din acestea două le va practica? În mod sigur, pe prima. În mod incert, dar foarte posibil, pe a doua. Și-atunci?

Prima scenă nud la TV a fost difuzată în 1973, în filmul „Steambath”, pe canalul american PBS, una în care actriţa Valerie Perrine apărea dezbrăcată în timp ce făcea duș. Până la acel moment, americanii traversaseră zeci de ani de violenţe urmărite în filme de cinema sau televiziune. „Steambath” a fost momentul unei revelaţii. Venit exact pe valul succesului revistei lui Hugh Hefner, care avea să trateze cu sâni și literatură problemele globale ale omenirii. Habar n-am când a fost difuzată prima scenă nud pe un post TV din România. Cu siguranţă însă, ea nu a rănit pe nimeni. Doar ipocrizia secolului XXI continuă să facă victime și să transforme erotismul normal în cel mai murdar și dureros lucru posibil, interzis la maxim în numele unei false pudibonderii, dar placată invariabil cu gloanţele de aur ale violenţei. În anii '60, generaţia hippie a lansat unul dintre cele mai frumoase sloganuri din istorie. „Make love not war” era un îndemn la dragoste, în detrimentul violenţei. Păcat că omenirea l-a reinventat și îl practică, din ce în ce mai mult, pe dos. n

G o o D L I F E • H I P E & v I B E

Make love, not war!

Eduard Ţone

A fi sau a nu fi: nud la TV după ora 12.00 sau violenţă maximă în prime time?

Aceasta-i întrebarea.

Reţeaua de distribuţie

Carrefour

OMV

Petrom

Gazprom / NIS

ALBA IULIAALEXANDRIAARADBACĂUBAIA MAREBISTRIŢABOTOŞANIBRĂILABRAŞOVBUCUREŞTIBUŞTENI

BUZĂUCAREICĂLĂRAŞICĂLIMĂNEŞTICÂMPULUNG MUSCELCÂMPINACLUJCONSTANŢACOMĂNEŞTICRAIOVACURTEA DE ARGEŞ

DROBETA TURNU SEVERINDEVA FOCŞANIGALAŢIGIURGIUHUNEDOARAIAŞIMEDGIDIAMEDIAŞMIERCUREA CIUC

MIERCUREA SIBIULUIMIOVENINĂDLACONEŞTIORADEAORDORHEIU SECUIESCPIATRA NEAMŢPITEŞTIPLOIEŞTIPREDEALRÂMNICU SĂRAT

RÂMNICU VÂLCEARESIŢAREGHINROMANSATU MARESFÂNTU GHEORGHESIGHETU MARMAŢIEISIBIUSIGHIŞOARASLATINASLOBOZIA

SUCEAVA

TÂRGU MUREŞ

TÂRGOVIŞTE

TIMIŞOARA

TÂRGU JIU

TURDA

TULCEA

VASLUI

ZALĂU

Redacţia SINTEZA tel: 0733.333.800; [email protected]

Reţeaua INMEDIO

Reţeaua Librarium

Reţeaua Cărtureşti

Reţeaua distribuitorilor de presă locali

www.manpres.ro tel: 021 312 48 01 / 021 314 63 39 [email protected]

ABONAMENTE 12 LUNI = 178.99 lei = 150 lei 6 LUNI = 89.94 lei = 80 lei


Documents

SINTEZA _ 17 - INTERIOR TIPAR.pdf