FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: Drept

SINTEZE Anul I. Învăţământ la distanţă

Autori: Prof. univ. dr. Gheorghe Uglean

Prof. univ. dr. Tudorel Butoi Prof. univ. dr. Adrian Pricopi Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş

Prof. univ. dr. Costică Voicu Prof. univ. dr. Marin Voicu

Conf. univ. dr. Ioan Griga Conf. univ. dr. Florin Negoiţă Conf. univ. dr. Nicolae Pavel Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă Lector univ. drd. Minodora Condoiu Lector univ. dr. Cristi Pantelimon Lector univ. drd. Cristiana Turianu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Sinteze: Anul I – Învăţământ la distanţă/ coord.: Ioan Condor – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 Bibliogr. 512 p; 20,5 cm

ISBN: 973-725-377-9

Condor, Ioan (coord.) 34(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: Drept

SINTEZE Anul I

Învăţământ la distanţă

Coordonator: Prof. univ. dr. IOAN CONDOR, decanul Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 14.11.2005; Coli tipar: 32

Format: 16 / 61x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83

Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail : contact@edituraromaniademaine.ro

5

CUPRINS Introducere (Prof. univ. dr. Ioan Condor) ……………………………… 13

I. DISCIPLINE OBLIGATORII

INTRODUCERE ÎN DREPT (Prof. univ. dr. Costică Voicu)

SEMESTRUL I

Obiective …………………………………………………………….… 15 I. Noţiuni introductive în teoria generală a dreptului ………………….… 15 II. Conceptul de drept …………………………………………………... 21 III. Dreptul şi statul …………………………………………………….. 25 IV. Dreptul în sistemul normativ social ………………………………… 28 V. Norma juridică ……………………………………………………… 29 VI. Izvoarele dreptului ……………………………………………….… 34 VII. Tehnica elaborării şi sistematizării actelor normative …………….… 36 VIII. Realizarea dreptului …………………………………………….… 39 IX. Interpretarea normelor juridice ……………………………………... 40 X. Raportul juridic ……………………………………………………... 41 XI. Răspunderea juridică ………………………………………………. 43

Bibliografie selectivă …………………………………………………... 43

DREPT CONSTITUŢIONAL 1 (Prof. univ. dr. Gheorghe Uglean, Conf. univ. dr. Nicolae Pavel)

SEMESTRUL I

Obiective …………………………………………………………….… I. Conceptele fundamentale cu care operează dreptul constituţional .. 44 II. Teoria generală clasică şi contemporană a statului ………………. 45

6

III. Teoria generală a puterii organizate statal ………………………… 46 IV. Dreptul constituţional ca ramură de drept ……………………… 46 V. Teoria constituţiei ……………………………………………….. 48 VI. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ………………. 52 VII. Teoria cetăţeniei şi cetăţenia română ………………………….. 54 VIII. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul european din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană şi a ratificării tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa ……………..

56

Bibliografie selectivă …………………………………………………... 57

INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI (Conf.univ.dr. Florin Negoiţă)

Obiective ……………………………………………………………. 58 I. Statul şi dreptul geto-dac ………………………………………. 60

II. Dualismul juridic în Dacia – provincie romană ………………… 60 III. Apariţia şi formarea dreptului românesc ……………………… 61 IV. Formarea statelor româneşti independente. Sistemul normativ

vicinal …………………………………………………………..

62 V. Legea ţării (ius valachicum) ……………………………………. 62 VI. Instituţia domniei ………………………………………………. 64

VII. Infracţiuni şi pedepse în feudalism ……………………………. 66 VIII. Ideile politico-juridice în feudalism …………………………… 67 IX. Regulamentele Organice ………………………………………. 68

X. Dreptul român în etapa 1859-1866 …………………………….. 73 XI. Dreptul român între 1866 şi 1918 ……………………………… 76

XII. Dreptul român între 1918 şi 1938 ……………………………… 78 XIII. Dreptul român în etapa 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 ……. 81 XIV. Dreptul român după 23 august 1944 …………………………… 82 XV. Dreptul român în perioada 1944-1989 ………………………… 84

XVI. Dreptul român după 22 decembrie 1989 ……………………… 86 Bibliografie selectivă ………………………………………………… 87

DREPT CIVIL 1. PARTEA GENERALĂ (Lector univ. drd. Cristiana Turianu)

SEMESTRUL I

Obiective ……………………………………………………………... 88

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

I. Raportul juridic civil ………………………………………………... 88

7

II. Actul juridic civil ………………………………………………….. 99 III. Proba raportului juridic civil concret ………………………………. 125 IV. Prescripţia extinctivă ……………………………………………… 129

Bibliografie selectivă …………………………………………………. 133

METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE (Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)

SEMESTRUL I

Obiective …………………………………………………………….…. 134 I. Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte …………….. 134 II. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice …………………………... 136 III. Structura instituţională a cercetării ştiinţifice juridice ………………... 136 IV. Etapele metodologice şi principalele lor instrumente ……………….. 137 V. Managementul cercetării ştiinţifice …………………………………... 137 VI. Alegerea temei de cercetare …………………………………………. 138 VII. Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a temei 141 VIII. Documentarea bibliografică şi documentarea de teren ……………... 142 IX. Explicarea fenomenului juridic ……………………………………… 146 X. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice ……….. 147 XI. Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice …………….. 152 XII. Forme de comunicare în ştiinţă ……………………………………... 154 XIII. Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice juridice …… 157

Bibliografie selectivă …………………………………………………... 160

DREPTUL FAMILIEI (Prof. univ. dr. Adrian Pricopi)

SEMESTRUL II

Obiective …………………………………………………………….… 161 Căsătoria în dreptul român …………………………………………….. 162 Efectele căsătoriei ……………………………………………………… 167 Încetarea existenţei căsătoriei …………………………………………... 172 Desfacerea căsătoriei ………………………………………………….. 174 Rudenia ………………………………………………………………... 179 Filiaţia ……………………………………………………………….… 181 Adopţia ………………………………………………………………… 187 Situaţia legală a copilului din căsătorie …………………………………. 190

8

Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei …………………………... 191 Obligaţia legală de întreţinere …………………………………………. 191 Ocrotirea minorului …………………………………………………… 195

Bibliografie selectivă ………………………………………………….. 198

DREPT CONSTITUŢIONAL 2. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI (Prof. univ. dr. Gheorghe Uglean, Conf. univ. dr. Nicolae Pavel)

SEMESTRUL II

Obiective …………………………………………………………….… 199 I. Constituţiile române ………………………………………………… 199 II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale consacrate de Constituţia României ………………………………………….

200

III. Partidele politice ……………………………………………….. 201 IV. Caracterele statului român şi organizarea administrativ-teritorială a României …………………………………………………………..

202

V. Sistemul electoral ……………………………………….…………. 205 VI, VII, VIII. Parlamentul ………………………………………….. 206 IX. Puterea executivă ……………………………………………….. 208 X. Autoritatea jurisdicţională ………………………………………. 210 XI. Alte autorităţi constituţionale ………………………………….. 211

Bibliografie selectivă …………………………………………………... 213

INTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN (Prof. univ. dr. Marin Voicu)

SEMESTRUL II Obiective …………………………………………………………….… 214 I. Ordinea juridică europeană. Dreptul european. Noţiune, obiect şi alte delimitări conceptuale ……………………………………...

214

II. Ordinea juridică a Uniunii Europene. Izvoarele dreptului comunitar european ………………………………………………

215

III. Principiile dreptului european …………………………………… 220 IV. Dreptul european al drepturilor omului. Obiect şi domeniu de reglementare. Caractere ………………………………………

223

V. Drepturile omului şi Consiliul Europei. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cadrul general …………………………………………………...

223 VI. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi mecanismele protecţiei comunitare …………………………..

230

9

VII. Cadrul general al Constituţiei Europene. Definirea şi obiectivele Uniunii Europene. Competenţele Uniunii Europene şi viaţa democratică

235

VIII. Politicile şi funcţionarea Uniunii Europene în Constituţia Europeană. Piaţa internă şi cele patru libertăţi fundamentale ……….

238

IX. Politica de concurenţă şi celelalte politici comunitare. Cadrul general 241 X. Sistemul instituţional al Uniunii Europene în tratatele constitutive şi în Constituţia Europeană. Aspecte generale ………

243

XI. Cetăţenia europeană ……………………………………………. 247 XII. Raportul dintre dreptul european şi dreptul naţional al statelor membre CEDO ………………………………………………….

252

XIII. Raportul dintre dreptul european şi dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene ………………………………...

252

Bibliografie selectivă …………………………………………………. 254

DREPT PROCESUAL CIVIL (Lector. univ. drd. Minodora Condoiu)

SEMESTRUL II Obiective ……………………………………………………………... 255

Partea I. TEORIA GENERALĂ

I. Noţiunea şi sistemul procesului civil ale dreptului procesual civil 255 II. Principiile dreptului procesual civil român ……………………… 258 III. Participanţii la procesul civil …………………………………… 258 IV. Competenţa …………………………………………………….. 260 V. Acţiunea în procesul civil ……………………………………….. 263

Partea a II-a. JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE CĂILE DE ATAC. PROCEDURI JUDICIARE SPECIALE.

EXECUTAREA SILITĂ

I. Etapa scrisă ……………………………………………………….. 264 II. Etapa dezbaterilor ………………………………………………... 267 III. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii ……………………….. 272 IV. Căile de atac …………………………………………………….. 273 V. Proceduri judiciare speciale ……………………………………... 274 VI. Executarea silită ………………………………………………… 275

Bibliografie selectivă …………………………………………………... 276

10

DREPT PENAL (PARTEA GENERALĂ)

(Conf. univ. dr. Ioan Griga)

SEMESTRUL II

Obiective ……………………………………………………………... 277 1. Noţiuni introductive ……………………………………………….. 277 2. Principiile şi izvoarele dreptului penal român ………………………. 278 3. Legea penală, normele penale şi interpretarea legii penale ………….. 281 4. Aplicarea legii penale în spaţiu …………………………………….. 283 5. Aplicarea legii penale în timp ………………………………………. 284 6. Infracţiunea ……………………………………………………… 287 7. Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii ……………… 290 8. Conţinutul constitutiv al infracţiunii ……………………………… 293 9. Formele infracţiunii ……………………………………………… 296

10. Unitatea de infracţiune ……………………………………………. 300 11. Pluralitatea de infracţiuni ………………………………………….. 304 12. Recidiva şi pluralitatea intermediară ………………………………. 305 13. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei …………………….. 308 14. Infractorul ………………………………………………………… 312 15. Răspunderea penală ………………………………………………. 315 16. Sancţiunile de drept penal ………………………………………… 321 17. Aplicarea şi executarea pedepsei ………………………………….. 323 18. Mijloace de individualizare a pedepselor ………………………….. 325

19. Cauzele care înlătură executarea pedepsei sau consecinţele condamnării 328 Bibliografie selectivă ………………………………………………….

DREPT CIVIL 2. PERSOANELE

(Lector univ. drd. Cristiana Turianu)

SEMESTRUL II

SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

Obiective ……………………………………………………………... 331 I. Persoana fizică …………………………………………………… 331

II. Persoana juridică …………………………………………………... 351 Bibliografie selectivă ………………………………………………….. 366

11

II. DISCIPLINE OPŢIONALE

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ (Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă)

SEMESTRUL I

Obiective …………………………………………………………….… 367 1. Economia şi ştiinţa economică. …………………………………… 367 2. Caracterizare generală a economiei de piaţă …………………….. 370 3. Piaţa. Cererea şi oferta …………………………………………… 373 4. Factorii de producţie şi combinarea lor ………………………….. 376 5. Consumaţia şi formarea preţurilor ……………………………….. 381 6. Pieţe şi venituri …………………………………………………... 382 7. Creşterea şi dezvoltarea economică ……………………………… 391 8. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile …………………….. 393 9. Fluctuaţiile activităţii economice ………………………………… 395 10. Şomajul şi inflaţia ………………………………………………. 397 11. Probleme actuale ale economiei româneşti ……………………... 400 12. Probleme ale economiei mondiale ……………………………… 401

Bibliografie selectivă ………………………………………………….. 404

SOCIOLOGIE POLITICĂ

(Lector univ. dr. Cristi Pantelimon)

SEMESTRUL I

Obiective………………………………………………………………... 405 I. Introducere………………………………………………………….… 405 II. Politeia (cetatea) platonică………………………………………….… 407 III. Politica lui Aristotel…………………………………………………. 410 IV. Aureliu Augustin (354-430)…………………………………………. 411 V. Toma D’Aquino (1225-1274)………………………………………... 415 VI. Machiavelli şi destinul politicii moderne…………………………….. 421 VII. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”……….… 426 VIII. Thomas Hobbes: Leviathanul (1651)………………………….…… 431 IX. Jean-Jacques Rousseau: Contractul social …………………………. 433 X. Alexis de Tocqueville: Despre democraţie în America ……………... 436 XI. Carl Schmitt: Noţiunea de politic …………………………………... 438

Bibliografie selectivă…………………………………………………… 442

12

RELAŢII INTERNAŢIONALE (Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş)

SEMESTRUL I

Obiective ……………………………………………………………… 4431. Studierea relaţiilor internaţionale ……………………………….. 4432. Relaţiile internaţionale: concepte şi paradigme …………………. 4453. Sistemul internaţional contemporan …………………………….. 4474. Interdependenţa ……………………………………………….… 4495. Procesul politicii externe ……………………………………….. 4516. Securitate naţională / interes naţional …………………………… 4587. Instrumente ale politicii externe. Diplomaţia ……….………….. 4598. Comunicarea internaţională ……………………………………. 4619. Management internaţional şi politici de cooperare internaţională 463

10. Drept internaţional şi organizaţii internaţionale ………………... 46511. Politica economică internaţională şi sistemul internaţional …….. 46912. Câteva elemente pentru proiecţia sistemului internaţional post-„războiul rece” ……………………………………………..

471

Bibliografie selectivă………………………………………………….….. 473

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ (Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)

SEMESTRUL I Obiective ……………………………………………………………. 474 I. Psihologia judiciară pe terenul dreptului …………………………… 475 II. Actul infracţional din perspectivă exploratorie …………………… 477 III. Personalitatea infractorului. Algoritmul infracţional ………………. 479 IV. Psihologia martorului şi mărturiei ……………………………….. 484 V. Interogatoriul judiciar (ancheta) din perspectivă psihologică ………. 500 VI. Psihologia comportamentului simulat – vinovăţia ca trăire psihică şi realitate judiciară ……………………………………………….

505

VII. Judecata ………………………………………………………… 507 VIII. Eroarea judiciară. Mecanisme şi implicaţii psihologice ………… 510 IX. Psihologia privării de libertate …………………………………… 511

Bibliografie selectivă ………………………………………………… 512

13

INTRODUCERE Volumul de faţă cuprinde sintezele de la disciplinele obligatorii şi

opţionale care se predau în anul I la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică.

Disciplinele obligatorii reprezintă acel grup de discipline care fac parte parte din curriculum-ul de bază, fără de care nu este de conceput pregătirea juridică.

În acest volum sunt cuprinse sintezele la următoarele discipline obligatorii: Introducere în drept, Drept constituţional 1, Introducere în istoria dreptului, Drept civil 1. Partea generală, Metodologia cercetării juridice, Dreptul familiei, Drept constituţional 2. Constituţia României, Introducere în dreptul european, Drept procesual civil, Drept penal (partea generală) şi Drept civil 2. Persoanele.

Disciplinele opţionale reprezintă rezultatul alegerii făcute de studenţi din mai multe discipline posibile. Odată aleasă, disciplina respectivă intră în categoria celor obligatorii.

De asemenea, volumul de faţă cuprinde sintezele la următoarele discipline opţionale: Introducere în ştiinţa economică, Sociologie politică, Relaţii internaţionale şi Psihologie judiciară.

Subliniem că sintezele nu pot, în nici un caz, suplini studierea obligatorie, a cursurilor universitare elaborate la disciplina respectivă, ca şi a bibliografiei prezentate de fiecare autor în cadrul Programei analitice a anului I.

Menţionăm, în încheiere, că volumul de Sinteze are în vedere legislaţia în vigoare la 30 iunie 2005. Studenţii au obligaţia de a ţine seama în studiul lor de noile reglementări legale, de modificările intervenite în legislaţie ulterior acestei date, consultând totodată lucrări apărute după aceste modificări şi care tratează problematica aferentă disciplinelor cuprinse în planul de învăţământ.

Prof. univ. dr. Ioan Condor

14

15

I. DISCIPLINE OBLIGATORII

INTRODUCERE ÎN DREPT

Prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

SEMESTRUL I Obiective Disciplina Introducere în drept are drept obiective principale

studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor referitoare la drept, în generalitatea şi esenţialitatea sa, a conceptelor, principiilor şi legităţilor fundamentale ale fenomenului juridic, care au o însemnătate principială pentru dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice. Cunoştinţele de la această disciplină constituie fundamentul pregătirii juridice, facilitând înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA

GENERALĂ A DREPTULUI 1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexi-

tate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.

Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări (latura statică a acestei), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia).

Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.

Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele domenii:

a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora;

b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii umane: ştiinţele istorice;

c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice.

16

2) Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem articulat,

cu reguli caracteristice; din perspectivă istorică, ca un fenomen care îşi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se trans-formă permanent; din perspectivă structurală, ca un fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi care se află la rândul lor în stare de interferenţă.

Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei sale, un constant şi evident proces de specializare.

Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi:

− Ştiinţele juridice predominant teoretice (Teoria generală a dreptului);

− Ştiinţele juridice istorice; − Ştiinţele juridice de ramură; − Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare, participative). 3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în

sistemul ştiinţei dreptului, definiţie, obiect Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă

contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai documentat argument împotriva Filosofiei dreptului şi dreptului natural, care orientează gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.

Denumită, vreme îndelungată, ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze consi-derentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.

În anul 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată Le droit pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului.

În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a Dreptului”. În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros: „fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”; „fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază”; „observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care orice construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles”; „enciclopedia dreptului studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice.

17

În România, prof. univ. dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului; tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic, răspunderea juridică.

4) Definiţia Teoriei generale a dreptului Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul

dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”.

5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului îl constituie

observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică.

Totodată, Teoria generală a Dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat.

Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu: istoria dreptului român), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.).

Istoria Dreptului românesc este ştiinţa juridică ce cercetează instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent, explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora.

Istoria Gândirii politico-juridice este ştiinţa socială care studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului.

18

Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept:

Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.), precum şi relaţiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelec-tuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii părţilor (metoda echivalenţei).

Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul exercitării puterii de stat.

Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul penal.

Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare a executării concrete, practice, a legii, ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei publice.

Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.

În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică, logica juridică etc.

Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil, microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului (amprenta genetică), aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor.

Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale acestuia, domenii noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a infracţiunilor (crima organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.).

Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi tehnicilor specifice.

Logica juridică este definită, în manualul prof. Petre Bieltz (Bucureşti, 1998, pag.13), ca o disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică. În general, mai exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului.

19

5) Metodele cercetării ştiinţifice juridice Noţiunea de metodologie juridică Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care

dezvăluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic. Metodele de cercetare juridică sunt: metoda logică, metoda

comparativă, metoda istorică, metoda sociologică şi metoda cantitativă. Metoda logică de cercetare juridică În cadrul cercetării ştiinţifice juridice, metoda logică desem-

nează suma procedeelor, tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipoteze, de cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific.

Logica deontică (deontos = despre ceea ce este) sau logica aplicată se referă la analiza propoziţiilor care cuprind norme, reguli sau instrucţiuni.

Logica modală studiază, în principal, propoziţiile juridice modale. Metoda comparativă de cercetare juridică Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau

analistul fenomenului juridic urmăreşte să constate, să fixeze, elemente identice sau divergente la două fenomene cercetate.

Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cunoaştere a dreptului naţional; funcţia normativă; funcţia ştiinţifică; funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.

Cele patru reguli ale comparaţiei: Regula nr.1: Se compară numai ceea ce este comparabil. Regula nr.2: Niciodată, comparaţia a două instituţii juridice să

nu se facă izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate.

Regula nr.3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate.

Regula nr.4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei.

Metoda istorică de cercetare juridică Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza

condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu

20

cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.

Metoda sociologică de cercetare juridică Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influen-

ţează dreptul şi suportă, la rândul ei, influenţă din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).

Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică, căreia îi sunt specifice următoarele metode de cercetare:

− observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă) este definită ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti;

− analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv, a documen-telor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurna-listice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenome-nelor sociale şi juridice;

− ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice;

− chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.;

− interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) ca „o tehnică de cooperare verbală între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine informaţii, date, mărturii de la cel intervievat”.

Metoda cantitativă de cercetare juridică Cercetarea ştiinţifică juridică apelează, în ultima perioadă, tot

mai mult la metodele cantitative, care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului. Complexitatea deosebită a fenomenelor determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică.

Într-o epocă a informatizării cvasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale, ştiinţa dreptului nu poate să excludă, din arsenalul metodelor de cercetare, informatica.

21

II. CONCEPTUL DE DREPT

1) Accepţiunile noţiunii de drept Vom prezenta valenţele juridice ale termenului „drept”. a) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului,

adică totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.

b) În accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor.

c) În accepţiunea de „drept subiectiv”, termenul de drept, desemnează prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.

Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.

d) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţi-şează ca fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată. Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care se aplică imediat şi continuu obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.

e) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul român, dreptul italian etc.

f) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea regle-mentează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.

g) Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii Europene şi ale celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.).

h) Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca tota-litatea mijloacelor, procedeelor şi instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât şi cele care le aplică.

i) Dimensiunea morală a dreptului. În monumentala lucrare Psihologia Consonantistă (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor,

22

totalitatea regulilor răului”. Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii. Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism, indiferenţă socială). Acelaşi autor defineşte dreptul ca „morală etatizată, codificată, legiferată”.

2) Originea şi apariţia dreptului Dimensiunea istorică a dreptului; primele legiuiri Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată

să dea răspunsuri, cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprige discuţii.

Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, ei credeau în veşnicia dreptului roman, ca şi în veşnicia societăţii romane.

În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau considerate de origine divină.

Adepţii Şcolii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius era aceea că „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.

Concepţia modernă cu privire la asigurarea dreptului funda-mentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului. Statul este cel care creează dreptul, el impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi.

Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta. Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului,

semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcţio-narea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică şi economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a deter-minat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare. Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-state din Grecia (Atena, Mitilene) să desemneze persoane însărcinate

23

cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon şi Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise, au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării populare.

Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice) Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa

istorică, el are o vârstă absolut responsabilă, a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii.

Prima mare civilizaţie a Antichităţii s-a format în teritoriul roditor mărginit de fluviile Tigru şi Eufrat, din Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii, akkadienii şi asirienii. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.H.), care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa.

În Egiptul antic, primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.H.

Dreptul ebraic din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.

Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale create în spaţiul geografic cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, teritoriu corespunzător Iranului de astăzi.

În India antică, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raportu-rile sociale.

Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.

În Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î.H), Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.H), Legea celor XII Table, la romani (secolul V î.H).

24

3) Dimensiunea socială a dreptului Dreptul este un produs al societăţii. El este instrumentul în

substanţa căruia se întâlnesc, în corelaţia necesară, drepturi şi îndatoriri ale oamenilor.

Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale. Ea are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept).

• Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă că, înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă, această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuito-rului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.

Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.

Omul, privit ca individ, are, aşadar, preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri.

Valoarea unui lucru, a unei situaţii este validată de o comunitate umană. Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivităţii.

• A doua componentă a realităţii juridice o constituie dreptul privit ca sistem de reglementări şi instituţii.

• A treia componentă a realităţii juridice o constituie realităţile juridice, care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc eficienţa dreptului. Această componentă mai este denumită şi ordinea de drept, care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale.

4) Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită

voinţă juridică, exprimată în legi şi apărată de stat. Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor

şi conexiunilor care exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.

25

Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o perioadă anumită de timp.

Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi la aspectul exterior al acestuia.

5) Definiţia dreptului Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau

recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disci-plinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă coercitivă a statului.

6) Factorii de configurare a dreptului Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari

categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman. 7) Tipologia dreptului Metoda tipologică implică luarea în considerare a diferenţelor

individuale nesemnificative. Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale

în raport de trăsăturile comune ale acestora. Prof. Victor Dan Zlătescu face următoarea clasificare a familiilor

de drept: marele sistem (familia) de drept romano-germanic; marele sistem de common-law; sistemele juridice religioase şi tradiţionale.

În prezent, există şi sistemul de drept al Comunităţilor Europene (drept comunitar).

III. DREPTUL ŞI STATUL

1) Principiile dreptului. Noţiune Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale,

diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Delimitare a) Delimitarea de conceptele şi categoriile juridice; b) Delimitarea de normele juridice; c) Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice.

26

Principiile fundamentale ale dreptului: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii); principiul liber-tăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul dreptăţii, al echităţii şi justiţiei.

Principiile ramurilor dreptului: principiile dreptului interna-ţional; principiile dreptului civil român; principiile dreptului penal român; principiile dreptului procesual penal român; principiile dreptului familiei şi principiile dreptului comunitar.

2) Funcţiile dreptului Noţiunea de funcţii ale dreptului Vom defini funcţiile dreptului ca acele activităţi concrete pe care

le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul funda-mental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale.

Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau forma-lizare juridică a organizării social-politice, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de conducere a societăţii, funcţia normativă a dreptului şi funcţia pre-ventivă a dreptului.

Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul

dreptului penal, şi anume acela de a apăra societatea împotriva infrac-ţiunilor;

b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea clară a atribuţiilor acestora; determinarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora etc.;

c) funcţiile dreptului civil se referă la: definirea conţinutului actelor juridice civile, explicarea condiţiilor şi efectelor acestora; stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana juridică; garanţiile care se acordă acestora etc.

3) Conceptul de stat Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care

exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea socie-tăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.

27

Apariţia statului Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii.

Istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane. Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi

puterea de stat. Statul la începutul mileniului III Conceptul de suveranitate, proclamat ca sacrosanct de către toate

guvernele, este astăzi atacat, contestat şi erodat, nu doar ca rezultat al dezvoltării comunităţilor regionale. În condiţiile actuale, statul naţional nu mai poate asigura coerenţa societăţii şi disciplinarea comporta-mentelor indivizilor ce o compun.

Puterea de stat este o componentă esenţială a conţinutului statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. Puterea de stat este suverană.

Funcţiile statului Funcţiile statului sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi

administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă. Forma statului Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii,

structura internă şi externă a acestui conţinut. Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernă-

mânt, structura de stat şi regimul politic. Forma de guvernământ a României. Constituţia României din 1991

consacră faptul că România este republică semi-prezidenţială. Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii

în raport cu teritoriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare (simple) şi state compuse (federale).

Sub aspectul structurii de stat, România este un stat unitar (art.1 din Constituţie).

Corelaţia ideologie, doctrină, politică, stat, drept Corelaţia dintre ideologie, doctrină politică, stat şi drept este

evidentă: ideologie-doctrină nazistă-stat nazist-drept nazist; ideolo-gie-doctrină liberală-stat liberal-drept liberal; ideologie-doctrină socia-listă-stat socialist-drept socialist...

28

IV. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi

comportamentul acestuia faţă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice.

Norma socială este cea care reglementează conduita umană. 1) Sistemul normelor sociale În categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale),

norme obişnuite, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice, norme de convieţuire socială.

Corelaţia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de norme sociale:

• Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale); • Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială; • Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele

obiceiului); • Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice; • Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profe-

sională; • Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor

specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale). 2) Dreptul şi religia Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză

şi cercetare pentru sociologie, etică, filosofie, psihologie. Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.

3) Raportul dintre drept şi morală Morala – fiind definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ansamblul

regulilor care guvernează raporturile dintre oameni (Sollier) – precede dreptul; ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.

Aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două direcţii: concepţia moralistă, potrivit căreia dreptul conţine un minim

29

de morală; concepţia pozitivismului juridic, potrivit căreia dreptul are un singur temei: statului.

În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale există o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.

4) Sistemul dreptului Noţiune. Sistemul dreptului desemnează structura internă a acestuia. Cum este construit sistemul dreptului? Acesta are la bază

următoarele elemente: norma juridică; instituţia juridică; subramura de drept; ramura de drept; diviziuni de drept: drept public, drept privat.

De ce este necesar studiul sistemului dreptului? Pentru că prin aceasta se pot depista rapid domeniile realităţii

sociale care nu sunt reglementate juridic; pentru că astfel se pot iden-tifica normele juridice perimate; pentru că astfel se asigură sistemati-zarea normelor juridice.

„Neliniştea dreptului”. O zonă de puternică nelinişte o consti-tuie cea legată de justeţea luării deciziilor importante în condiţiile manifestărilor vădite de descentralizare şi autonomie locală.

5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării Globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul

fluxurilor de capital decât de controlul populaţiei şi al teritoriului său. Globalizarea este un fenomen prevalent economic şi financiar

care îşi subordonează statele şi sistemele de drept. Statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării.

Sistemul de guvernare globală trebuie să includă trei elemente: instituţii puternice; cooperare interregională şi integrare regională; integrare politică.

V. NORMA JURIDICĂ

1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi

obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

30

Trăsăturile caracteristice normei juridice − Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului. − Norma juridică este elementul primar al dreptului. − Norma juridică este o specie de normă socială. − Norma juridică este o regulă de conduită. − Normele juridice intervin pentru apărarea valorilor sociale ce

se nasc pe baza lor, alcătuind ordinea de drept, care este o componentă a ordinii sociale.

Norma juridică are: un caracter general şi impersonal, un caracter obligatoriu, un caracter tipic; de asemenea, norma juridică implică un raport intersubiectiv.

2) Structura normei juridice Structura normei juridice ni se înfăţişează sub două aspecte:

structura internă şi structura externă. Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar

structura externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei. a) Structura logică a normei juridice. Suntem în prezenţa unei

structuri trihotomice: ipoteză, dispoziţie, sancţiune. Ipoteza este acea parte a normei juridice în care legiuitorul

stabileşte(fixează) condiţiile, împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma, precum şi categoria subiecţilor de drept.

Clasificarea ipotezelor: − ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact condiţiile

de aplicare a dispoziţiei normei juridice; − ipoteze relativ determinate – cele în care condiţiile şi împre-

jurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod detaliat;

− ipoteze simple – cele în care este formulată o singură condiţie sau împrejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice;

− ipoteze complexe – cele în care sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.

Dispoziţia este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate.

Clasificarea dispoziţiilor După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor: − dispoziţii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile

şi obligaţiile subiecţilor vizaţi în formulări de genul: trebuie, are dreptul, este obligat etc.;

31

− dispoziţii relativ determinate – cele care stabilesc variante de conduită sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele.

Sancţiunea precizează urmările consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.

După natura lor, sancţiunile pot fi: sancţiuni civile; sancţiuni penale; sancţiuni administrative.

După gradul lor de determinare, ele pot fi: sancţiuni absolut determinate; sancţiuni relativ determinate; sancţiuni alternative; sancţiuni cumulative.

b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. Normele juridice se cuprind într-un act normativ care are o anumită structură tehnică. Elementul de bază este articolul, iar alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol.

3) Clasificarea normelor juridice a) După criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept

penal, normele juridice de drept civil, normele juridice de drept procesual penal, normele juridice de drept administrativ şi normele juridice de drept constituţional.

b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află norma juridică: norme juridice cuprinse în legi, decrete, Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe Guvernamentale elaborate de puterea executivă şi norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei locale.

c) După criteriul structurii interne: norme juridice complete, incomplete.

d) După criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale, speciale şi de excepţie.

e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei: norme juridice-principii şi norme juridice-mijloace.

f) După criteriul modului de reglementare a conduitei: norme juridice onerative, prohibitive, permisive.

g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organizatorice, punitive şi simulative.

4) Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: timpul,

spaţiul şi persoana.

32

Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat într-un spaţiu limitat la teritoriul statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul civil.

A. Acţiunea în timp a normei juridice cuprinde trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice.

Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data completă la care actul normativ ce conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept.

Principiile acţiunii în timp a normei juridice Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine

activă şi acţionează pentru viitor. Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. Norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.

Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice: a) prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter

interpretativ, care au caracter retroactiv, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente care necesită a fi interpretate de către legiuitor pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora;

b) a doua excepţie se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile infractorului;

c) a treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv.

Principiul neutralităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional.

Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei modalităţi:

a) Abrogarea este definită ca actul prin care se exprimă acţiunii actului normativ. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă.

Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice, prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din vigoare.

33

Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie legală contrară”.

Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face nici o precizare (nici expresă, nici directă în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice).

b) Ajungerea la termen operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).

c) Desuetitudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz. A nu se mai folosi a nu mai fi obişnuit, a se perima”.

B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor Ne aflăm în prezenţa a două principii esenţiale: principiul terito-

rialităţii normelor juridice şi principiul personalităţii normelor juridice. Principiul teritorialităţii normelor juridice consacră faptul că

norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv. Principiul personalităţii normelor juridice consacră faptul că

norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi cetă-ţenilor acelui stat.

Principiul realităţii legii penale consacră faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni străini, ori de apatrizi care nu domiciliază în România, contra statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.

Imunitatea diplomatică. Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică, care reprezintă ansamblul drepturilor şi privile-giilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar.

Privilegiile şi imunităţile consulare. Funcţionarii consulari, personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice.

Regimul juridic al străinilor. Orice persoană fizică aflată pe teri-toriul unui stat străin este supusă regimului instituit în ţara respectivă cu privire la străini, dar, în acelaşi timp, ea menţine legăturile cu statul al cărei cetăţean este.

34

Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri de drept

• Norma juridică de drept civil se aplică, sub cele trei aspecte: timp, spaţiu, persoană, atât timp cât este în vigoare.

• Norma juridică de drept administrativ are o structură trihoto-mică, în care ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată, iar dispoziţia se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă imperativă.

• Normele juridice de drept constituţional privesc imunitatea parlamentară. Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză care înlătură incidenţa legii penale asupra parlamentarilor. Ea operează automat şi fără să fie nevoie de vreo constatare judiciară pentru existenţa ei.

VI. IZVOARELE DREPTULUI

1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului Izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care

dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează. Teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de

izvoare ale dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise; izvoare oficiale şi izvoare neoficiale; izvoare directe şi izvoare indirecte.

2) Izvoarele formale ale dreptului a) Obiceiul juridic (cutuma) – este o normă generală de

conduită exprimată în formă orală, fundamentată pe observarea unifor-mităţilor cazurilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi considerată (ca normă generală) dreaptă;

b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar – desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat.

Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor;

c) Doctrina juridică – desemnează totalitatea analizelor studiilor, investigaţiilor şi interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi formulează concluzii privitoare la fenomenul juridic, sistemul de drept.

35

d) Contractul normativ – este o specie aparte de contract care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil;

e) Actul normativ – reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile publice învestite cu putere de legiferare care cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coer-citivă a statului (Nicolae Popa).

Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordonanţe guvernamentale, regulamente, ordine, decizii şi dispoziţiuni ale ministerelor şi organelor administraţiei locale.

3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie

1989 Etapa I, cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, dată

când au avut loc alegerile generale. Primul act al Revoluţiei a fost Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.

Etapa a II-a, cuprinsă între 20 mai 1990 şi zilele noastre, este cea care debutează cu constituirea Parlamentului bicameral şi a instituţiei Preşedintelui României; a fost format Guvernul, s-au reorganizat ministerele şi organele locale.

4) Izvoarele principalelor ramuri de drept a) Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că

acestea nu pot avea decât forma legii. Izvoarele formale ale dreptului penal român sunt: Codul Penal Român de la 1986, Legile complini-toare, Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziţii de drept penal, Tratatele şi convenţiile internaţionale.

b) Specificul izvoarelor dreptului constituţional este conferit de rolul cutumei juridice, precum şi de rolul dreptului internaţional general şi al normelor internaţionale convenţionale.

c) Specificul izvoarelor dreptului internaţional – în relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze norme de drept şi apoi să le impună statului. Principale izvoare ale dreptului internaţional sunt: cutuma internaţională, tratatul internaţional şi principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

36

d) Izvoarele dreptului civil român sunt: Constituţia României, Codul civil, Codul familiei, Legi speciale şi Hotărâri şi Ordonanţe ale Guvernului privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice etc.

VII. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE

Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor

unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora.

1) Noţiunea de tehnică juridică Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor,

procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare şi adoptare a actelor normative. Ea are două segmente principale: tehnica legislativă, partea de creare a dreptului care cuprinde iniţierea, elaborarea şi adoptarea actului normativ; tehnica realizării dreptului, care vizează aplicarea actelor normative în activităţile practice.

2) Noţiunea de tehnică legislativă Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice

(denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării). Ea asigură sistematizarea, unificarea şi coordo-narea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.

Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile consti-tutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ, fiind obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative.

3) Etapele elaborării actelor normative Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: prima etapă vizează

constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce

37

reclamă elaborarea unor reglementări juridice; a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice a societăţii.

4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de

structură ale acestuia Potrivit art. 37 din Legea nr.24/27.03.2000, actul normativ are

următoarele părţi constitutive: Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului

normativ, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic.

Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deci-ziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.

Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat, în sinteză, scopul reglementării respective.

Partea dispozitivă reprezintă conţinutul propriu-zis al reglemen-tării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia; cuprinde dispoziţii gene-rale, dispoziţii cu privire la fondul reglementării, dispoziţii tranzitorii şi dispoziţii finale.

Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte a acestuia, în care intervin semnarea de reprezentatul legal al emitentului, datarea şi numerotarea actului.

Structura actului normativ. Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă articolul, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Alineatul reprezintă o subdiviziune a articolului şi este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie, sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică articolului.

5) Principiile legiferării sunt următoarele: Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice presupune faptul că legislativul trebuie să justifice ştiinţific actul de legiferare propriu-zis.

Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect de lege trebuie să cuprindă, în esenţă, următoarele etape: descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept; analiza

38

motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv; determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale; evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementărilor respective; stabilirea oportunităţii adoptării actului normativ respectiv.

Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului, denumit şi principiul echilibrului, este cel care obligă dreptul ca, în raporturile pe care le are cu puterea politică, să apere şi să asigure unitatea dintre existenţa socială şi norma juridică. Dreptul are o statică, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate. A doua parte a dreptului este cea dinamică, reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii noi; este vorba de răspunsul pe care îl oferă dreptul presiunilor sociale, solicitărilor justificate ale societăţii.

Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit şi principiul articulării sau al armoniei, presupune faptul că în procesul de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale ce urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja existente.

Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat în ambele lui ipostaze:

− în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor nor-mative, respectiv, articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ, prin respectarea regulii integrării actului normativ în ansamblul legis-laţiei, a regulii unicităţii reglementării în materie şi a regulii evitării paralelismelor;

− în al doilea rând, este vorba de corelare externă, respectiv, armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar şi internaţional.

Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative presupune, pentru legiuitor, respectarea următoarelor reguli:

a) în primul rând, să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe care doreşte să o elaboreze;

b) în al doilea rând, să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă;

c) în al treilea rând, să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.

39

Etapele elaborării actelor normative Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ cuprinde

cinci etape: iniţierea proiectului de lege; dezbaterea proiectului de lege; adoptarea proiectului de lege; promulgarea legii; publicarea legii.

6) Tehnica sistematizării actelor normative Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de

necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate.

Două sunt formele de sistematizare: încorporarea şi codificarea.

VIII. REALIZAREA DREPTULUI 1) Conceptul de realizare a dreptului Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere

în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces, oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii, considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispo-ziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului.

2) Formele realizării dreptului a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi exe-

cutare a legilor, presupune următoarele: − îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse

în normele juridice; − executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele

de stat care au atribuţii de aplicare a legii. b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de

către organele statului. 3) Noţiunea de aplicare a dreptului Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem

de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sanc-ţiunilor cuprinse în normele juridice.

Aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este obligatoriu un organ al statului.

40

Raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice.

Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului. 4) Fazele procesului de aplicare a dreptului Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale

şi obligatorii ale aplicării dreptului. Acestea sunt: stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice, elaborarea actului de aplicare.

Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului, care presupune cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective. Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor şi laturilor problemei cercetate.

Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează, alege norma juridică încălcată, sau norma juridică apli-cabilă cazului concret.

Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a proce-sului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinse în norma juridică aleasă.

Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut, ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.

IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual

de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de către organele de aplicare a dreptului.

41

2) Felurile interpretării normelor juridice Interpretarea oficială, sau obligatorie, este cea realizată de

organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora.

Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată de analişti în domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni ai dreptului, cuprinsă de regulă în opere ştiinţifice ori în reviste de specialitate. Aceasta nu are forţă juridică şi nu este obligatorie.

3) Metodele interpretării normelor juridice Teoria generală a dreptului a stabilit un număr de cinci metode

tehnice de interpretare, aplicabile, practic, tuturor ramurilor de drept. Acestea sunt:

• metoda gramaticală; • metoda sistematică; • metoda istorică; • metoda logică:

A) Raţionamentele logice: excepţia este de strictă interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face; legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.

B) Argumentul logic: interpretarea prin reducerea la absurd; argumentul a majori ad minori; argumentul per a contrario; argumentul de fortiori; argumentul a pari.

• analogia. 4) Rezultatele interpretării normelor juridice. Interpretarea

poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.

X. RAPORTUL JURIDIC

1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi

determinaţi, reglementată de norma juridică susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice.

Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic: a) Raportul juridic este un raport social. b) Raportul juridic este un raport de suprastructură.

42

c) Raportul juridic este un raport voliţional. d) Raportul juridic este un raport valoric. e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică. Premisele raportului juridic − Norma juridică. − Subiectele de drept. − Faptele juridice. 2) Subiectele raportului juridic Conceptul de subiect de drept: în concepţia dreptului modern,

omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic. Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege

a omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice: • subiecte individuale – persoana fizică; • subiecte colective de drept – statul, organele de stat şi persoanele

juridice. 3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor

şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic concret determinat, care sunt prevăzute în norma juridică.

4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita

umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor.

5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau

stare de fapt reală care creează, modifică sau stinge un raport juridic. Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni. Particularităţi ale raporturilor juridice de ramură a) Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de

constrângere. b) Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de

putere. c) Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de

subiecte ale raportului juridic (persoana fizică şi persoana juridică). d) Raportul juridic de drept administrativ –specifice sunt rapor-

turile de subordonare.

43

e) Raportul juridic de drept constituţional – specific este faptul că unul din subiecte este statul.

XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1) Noţiunea de răspundere juridică Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală

între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.

2) Formele răspunderii juridice: politică, civilă, disciplinară. 3) Condiţiile răspunderii juridice Conduita ilicită – acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană

încalcă dispoziţiile legale. Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care comite fapte

ilicite. Apare sub forma intenţiei sau a culpei. Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia. Forme specifice ale răspunderii juridice: răspunderea penală;

răspunderea administrativă; răspunderea civilă; răspunderea membrilor guvernului; răspunderea şefului de stat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

2. N.Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998 3. D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999 4. M.Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995 5. I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997

44

DREPT CONSTITUŢIONAL 1

Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN, Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL

SEMESTRUL I

Obiective Disciplina Drept constituţional are ca obiectiv principal

însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale ale dreptului constituţional, a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, a teoriei generale şi a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor funda-mentale, precum şi a instituţiilor şi structurilor constituţionale româneşti actuale. De asemenea, ea îşi propune să prezinte studenţilor conceptele, noţiunile, instituţiile şi categoriile constituţionale cu care operează disciplina, precum şi principiile constituţionale fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă economică, socială, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti contem-porane. Problematica menţionată este abordată şi din perspectiva aderării României la U.E. şi a ratificării Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.

I. CONCEPTELE FUNDAMENTALE CU CARE OPEREAZĂ

DREPTUL CONSTITUŢIONAL

Se consideră că, pentru ştiinţa dreptului constituţional, conceptele de societate, stat, drept, politică şi morală sunt esenţiale şi studenţii trebuie să înţeleagă şi să reţină conţinutul acestor noţiuni.

În acest sens, reţinem următoarele noţiuni: a) Societatea umană reprezintă un ansamblu unitar, complex,

sistematic de relaţii între oameni, istoric determinate, condiţie şi rezultat ale activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv.

b) Statul. Lato sensu, noţiunea de stat cuprinde ansamblul a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea. Stricto sensu, noţiunea de stat cuprinde forma organizată statal a poporului.

45

c) Dreptul cuprinde totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bună voie şi numai în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului.

d) Morala. Lato sensu, morala este definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile nescrise dintre individ şi colectivitate.

e) Politica reprezintă o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, precum şi a celor dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.

II. TEORIA GENERALĂ CLASICĂ ŞI CONTEMPORANĂ A STATULUI

a) O abordare diacronică a conceptului de stat. Conceptul de stat poate fi abordat din diferite perspective, în funcţie de etapa istorică luată drept reper şi de poziţiile doctrinare de pe care el este analizat. Lato sensu, statul este considerat ca o formă de organizare socială, care garantează, împotriva pericolelor din exterior şi din interior, propria sa siguranţă şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc. Formarea statului a parcurs următoarele etape: statul suveran, statul absolutist, statul de drept şi naţional.

b) Legitimitatea şi funcţiile statului. Stricto sensu, legiti-mitatea statului se reduce la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi. Funcţiile fundamentale ale statului sunt: legislativă, executivă şi jurisdicţională.

c) Elementele constitutive ale statului. Lato sensu, statul este studiat ca suma a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea.

d) Teoria formei de guvernământ. În dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem, în general, modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.

e) Teoria generală a structurii de stat şi a regimurilor politice. Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, pe această bază stabilindu-se dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. Formele structurii de stat sunt: statul unitar, statul federativ, asociaţiile de state şi confederaţia de state. Regimul politic este, într-un anumit stat, rezultanta jocului forţelor politice, în principal a partidelor, într-un

46

anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând seama de determinările istorice, ideologice şi economice. Regimul politic se referă la instituţiile politice stabilite prin Constituţie, precum şi la partidele politice şi alte grupuri de presiune.

III. TEORIA GENERALĂ

A PUTERII ORGANIZATE STATAL În literatura juridică de specialitate, această problematică este

studiată în cadrul teoriei sistemelor constituţionale, teorie în cadrul căreia apare foarte des conceptul de putere, categorie esenţială în organizarea societăţii omeneşti.

Categoria de putere este strâns legată de categoriile popor şi naţiune. Ţinând seama de această legătură în sistemele constituţionale, categoria putere este identificată cu categoria suveranitate, care aparţine poporului sau naţiunii.

În literatura juridică, statul şi puterea de stat sau puterile de stat exprimă organizarea statală a puterii .

În teoria constituţională, la început s-a pus problema unicităţii puterii statale. Celebra teorie a separaţiei puterilor în stat a fost formulată de Montesquieu, care susţinea că în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.

În curs sunt studiate diferite aspecte ale originii şi evoluţiei teoriei privind aceste puteri. De asemenea, sunt analizate funcţionarea principiului separaţiei/ echilibrului/ colaborării puterilor în diferite forme de guver-nământ, precum şi înscrierea în constituţiile statelor a acestui principiu.

IV. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

a) Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice

În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul constituţional, ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia şi a instituţiilor politice.

Se cer a fi definite conceptul de drept constituţional şi conceptul de instituţii politice. Vom reţine aici definiţia potrivit căreia dreptul constituţional reprezintă acea ramură a dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

47

Sintagma instituţii politice cunoaşte mai multe accepţiuni şi sensuri.

Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere.

b) Raporturile şi normele de drept constituţional Raportul juridic de drept constituţional reprezintă o relaţie

socială reglementată de norma de drept constituţional. Raportul juridic de drept constituţional are o structură formată

din obiect, subiect şi conţinut. Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul

relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conţinutul lor specific, sunt raporturi de drept constituţional .

Din acest punct de vedere, în cadrul obiectului dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii sociale.

1) relaţii cu o dublă natură juridică – acele relaţii care, fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţie, devenind astfel raporturi de drept constituţional;

2) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.

Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care apar în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii de stat şi bazele organizării puterii de stat, precum şi relaţiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat. Menţionăm că în curs sunt identificate raporturile de drept constituţional.

Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi subiecte ale raporturilor juridice şi, în consecinţă, şi ale raporturilor de drept constituţional numai oamenii grupaţi fie individual, fie colectiv.

Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional : 1) unităţile administrativ-teritoriale; 2) poporul; 3) statul; 4) autorităţile publice; 5) partidele, coaliţiile politice, alte organizaţii; 6) cetăţenii; 7) străinii şi apatrizii. Referitor la normele de drept constituţional, aşa cum se apreciază şi

în literatura de specialitate, acestea reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii şi sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional.

48

Specific normelor de drept constituţional este faptul că, în general, acestea cuprind numai dispoziţia, enunţând un principiu constituţional.

În curs sunt analizate şi alte considerente teoretice referitoare la normele de drept constituţional.

c) Izvoarele formale ale dreptului constituţional român Folosind o definiţie lato sensu, formulată de profesorul Ioan

Muraru, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normei juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a sa de către stat.

Ţinând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoarelor dreptului constituţional menţionate în curs, rezultă că sunt izvoare ale dreptului constituţional numai următoarele acte normative :

a) Constituţia şi legile de modificare acesteia; b) Legea ca act juridic al Parlamentului; c) Regulamentele Parlamentului; d) Ordonanţele Guvernului ( ordonanţele au forţă juridică egală

cu a legii ); e) Tratatul internaţional; f) Obiceiul. d) Locul dreptului constituţional în sistemul de drept Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de

drept, va trebui să reţinem următoarele trei aspecte : a) normele de drept constituţional reglementează cele mai

importante relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat;

b) relaţiile sociale privind organizarea întregii vieţi economice sociale, politice şi juridice sunt reglementate, în primul rând, prin Constituţie - legea fundamentală a statului;

c) din normele constituţionale se desprind principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.

Rezultă că dreptul constituţional estre ramura principală în sistemul de drept românesc.

V. TEORIA CONSTITUŢIEI

a) Noţiunea de Constituţie Începând cu secolul XVIII-lea, odată cu apariţia primelor

constituţii scrise, s-a impus, alături de alte mari instituţii juridice, şi Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.

49

În curs sunt analizate definiţiile formulate de diferiţi autori, din ţări care au o constituţie scrisă sub forma unui document unic, din ţări care nu au o constituţie scrisă (exemplu, Anglia) şi din ţări care au o constituţie scrisă, dar sub forma unui ansamblu de documente constituţionale (exemplu, Canada).

În stabilirea conceptului de Constituţie, s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii de conţinut şi de formă, dintre care menţionăm: caracterul de lege al Constituţiei; Constituţia ca lege fundamentală a statului; normele constituţionale au forţă juridică supremă; s-a impus forma scrisă a Constituţiei;

Unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia.

Valorificând cele prezentate mai sus, ne însuşim părerea potrivit căreia Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

b) Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei

În ceea ce priveşte apariţia Constituţiei, reţinem cauzele apariţiei acesteia, explicaţii privind constituţia cutumiară şi constituţia scrisă, teoriile şi practicile care au stat la baza elaborării constituţiei scrise.

Referitor la adoptarea Constituţiei, reţinem aspecte privind iniţiativa adoptării constituţiei, precum şi modurile de adoptare a acesteia, respectiv: constituţia acordată, statutul sau constituţia plebiscitară, pactul sau constituţia pact, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară

Modificarea constituţiei are în vedere procedura după care aceasta se modifică, în cazul celor două feluri de constituţii, respectiv constituţia cutumiară şi constituţia scrisă.

Unele constituţii interzic posibilitatea încetării sau suspendării acestora (exemplu, Constituţia română din 1866).

În practica constituţională, constatăm că efectele juridice ale normelor constituţionale au fost suspendate în situaţii de criză politică.

Referitor la abrogarea constituţiei, în practica constituţională, acestea au fost abrogate explicit prin adoptarea unei noi constituţii.

c) Conţinutul normativ al Constituţiei Conţinutul normativ al constituţiei pune în discuţie stabilirea

categoriilor de norme pe care ea trebuie să le cuprindă. Încă de la început se constată că legea fundamentală are un conţinut complex. Tradiţional,

50

conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte pornind de la definiţia acesteia. În final, reţinem că în conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse principiile fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane.

d) Supremaţia Constituţiei In cuprinsul acestui capitol sunt analizate următoarele aspecte:

stabilirea conceptului de supremaţie a Constituţiei, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei şi garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei.

Conceptul de supremaţie a Constituţiei are un conţinut complex şi exprimă poziţia cea mai înaltă a constituţiei în ierarhia sistemului dreptului românesc .

În esenţă, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, „se regăseşte în totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu constituţia în indivizibilitatea lor ”.

Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei privesc adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei, deosebirile de conţinut de formă şi de forţă juridică ce există între Constituţie şi lege şi conformitatea întregului drept cu Constituţia.

În cadrul garanţiilor juridice ale supremaţiei constituţiei sunt analizate următoarele garanţii: a) controlul general al aplicării Constituţiei; b) controlul constituţionalităţii legilor; c) îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.

e) Controlul constituţionalităţii legilor Controlul constituţionalităţii legilor este o garanţie a supremaţiei

Constituţiei. Cercetarea formelor de control şi a autorităţilor competente a

efectua controlul constituţionalităţii legilor impune clarificarea a cel puţin trei probleme prealabile, analizate în curs.

Capitolul respectiv din curs este structurat pe patru paragrafe astfel: noţiunea controlului constituţionalităţii legilor, organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea contro-lului pe acest criteriu, alte forme de control al constituţionalităţii legilor şi controlul constituţionalităţii legilor în România.

Sintetizând, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie a controlului constituţionalităţii legilor: activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia; această activitate cuprinde

51

regulile privind autorităţile competente să efectueze verificarea, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate cu ocazia realizării acestei proceduri.

Abordând clasificarea sistematică a controlului constitu-ţionalităţii legilor pe baza criteriului organului competent care-l realizează, se pot stabili următoarele forme de control: 1) controlul prin opinia publică; 2) controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic; 3) controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional.

Alte forme de control al constituţionalităţii legilor sunt stabilite pe baza următoarelor două criterii :

a) potrivit criteriului înscrierii în Constituţie a formelor de control al constituţionalităţii legilor, acesta poate fi explicit sau implicit;

b) potrivit criteriului timpului în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor, acesta se divide în control anterior şi control posterior.

O parte esenţială a capitolului din curs este consacrată controlului constituţionalităţii legilor în România.

Legea fundamentală a României stabileşte că efectuarea controlului constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale, autoritate publică având în componenţa sa nouă judecători independenţi şi inamovibili pe durata mandatului de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sunt supuse controlului de constituţionalitate următoarele acte : legea ca act juridic al Parlamentului, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, iniţiativele legislative ale cetăţenilor cu drept de vot.

În afara controlului constituţionalităţii actelor normative menţionate mai sus, Curtea mai este învestită şi cu alte atribuţii, stabilite de art.144 din Constituţie.

Acestea sunt : a) atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului; b) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului;

c) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

d) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

52

e) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio-nalitatea unui partid politic;

f) soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

Un ultim aspect al controlului constituţionalităţii legilor în România se referă la procedura în faţa Curţii Constituţionale. Regulile procedurale, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea, deliberarea şi comunicarea actelor Curţii.

Aceste reguli procedurale sunt stabilite detaliat în Legea 47 /1992 cu modificările şi completările ulterioare privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi sunt tratate detaliat în curs.

În continuare, sunt analizate actele Curţii Constituţionale, care sunt: deciziile, hotărârile şi avizele consultative, potrivit atribuţiilor stabilite de art . 144 din Constituţie.

În partea finală a cursului sunt analizate efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale ţinând seama de cele două forme ale controlului – prealabil sau posterior.

f) Teoria generală a constituţionalizării dreptului Problematica în discuţie este de actualitate şi reprezintă

principalul efect al supremaţiei Constituţiei şi al existentei controlului constituţionalităţii legilor realizat de către o autoritate distinctă – Curtea Constituţională.

În esenţă, conţinutul fenomenului constituţionalizării dreptului cuprinde, pe de o parte, acumularea de norme constituţionale prin dezvoltarea jurisprudenţei constituţionale, iar pe de altă parte, difuzarea acestor norme în ordinea juridică.

VI. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE

Tema abordată este structurată pe mai multe secţiuni. Secţiunea I stabileşte noţiunea de drepturi ale omului şi de

drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale. Pentru cursul de faţă trebuie reţinut următorul concept al drepturilor

omului: „Acele drepturi inerente fiinţei umane, căreia îi sunt consacrate şi recunoscute drepturile sale naturale în raporturile cu statul, cu ceilalţi indivizi şi cu colectivitatea din care face parte, drepturi indivizibile şi universale, care într-o abordare axiologic–epistemologică sunt indivizibile şi universale, esenţiale pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii

53

umane, şi care subsumează doua determinări de relativitate, prima determinare de relativitate se referă la abordarea diacronica a drepturilor omului, iar a doua determinare se refera la abordarea contextului econo-mico-social, politic, cultural şi juridic al unei societăţi organizate statal”.

Fiinţa umană, omul, se află întotdeauna în spaţiul de suveranitate al unui stat. În această situaţie, el devine cetăţean şi, datorită raporturilor sale constituţionale de cetăţenie, se bucură de universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi.

Pentru stabilirea conceptului de drepturi fundamentale, procedăm la identificarea trăsăturilor specifice ale acestora, făcând câteva precizări terminologice utilizate în domeniu; în final, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie: drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa demnitatea şi libertatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

Tot în cuprinsul secţiunii I din curs este stabilită noţiunea de îndatoriri fundamentale, care, potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

În cuprinsul secţiunii a II-a este analizată natura juridică a drepturilor fundamentale, avându-se în vedere că, în literatura juridică de specialitate, există opinii diferite privind această natură, opinii care au la bază: teoria drepturilor naturale, teoria drepturilor individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit căreia drepturile fundamentale reprezintă trăsături esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, sau elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor.

În secţiunea a III-a este studiată corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

Pe plan mondial, preocuparea comunităţii internaţionale pentru promovarea şi protejarea drepturilor fiinţei umane, s-a concretizat în elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât la nivel O.N.U., cât şi la nivel regional.

Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel constituţional şi legal, privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Corelaţia dintre aceste două reglementări este analizată detaliat în curs.

54

Secţiunea a IV-a este dedicată examinării sferei drepturilor omului şi cetăţeanului. Pentru stabilirea sferei drepturilor omului şi cetăţeanului se ţine seama de evoluţia instituţiei drepturilor omului atât în planul reglementărilor internaţionale, cât şi în planul reglementărilor constituţionale. Ţinând seama de această evoluţie, sunt identificate patru generaţii de drepturi.

Secţiunea a V-a se referă la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate în cinci categorii: a) inviolabilităţile; b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale; c) drepturile exclusiv politice; d) drepturile şi libertăţile social-politice; e) drepturile garanţii. Trebuie menţionat că această clasificare nu presupune şi o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, toate formează un sistem unitar, având caracter fundamental.

În secţiunea a VI-a, sunt identificate principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români.

Acestea sunt: 1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor funda-

mentale; 2. Neretroactivitatea legii; 3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor; 4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate numai de

persoane care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară; 5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor; 6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de

protecţie juridică; 7. Cetăţenii români nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi din România; 8. Prioritatea reglementărilor internaţionale; 9. Accesul liber la justiţie; 10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor

drepturi sau al unor libertăţi.

VII. TEORIA CETĂŢENIEI ŞI CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Această problematică este structurată pe cinci secţiuni din curs, care acoperă diferite aspecte referitoare la cetăţenie astfel: noţiunea de cetăţenie, natura juridică a cetăţeniei, reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice referitoare la cetăţenie, dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.

55

Cetăţenia interesează în egală măsură atât dreptul constituţional, cât şi dreptul internaţional public şi privat.

Reglementările legale privind cetăţenia sunt cuprinse în Legea nr.21/ 1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr.44 din 6 martie 1991. Legea a fost modificată prin Legea nr.192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr.21/ 1991, Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 61 din 14 decembrie 1999.

Cetăţenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social- economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legile României.

În continuare, cursul prezintă principiile ce rezultă din normele juridice privind cetăţenia şi o scurtă retrospectivă privind evoluţia conceptului de cetăţenie în sistemul dreptului românesc. Se procedează apoi la stabilirea naturii juridice a cetăţeniei. Natura juridică a cetăţeniei presupune stabilirea apartenenţei cetăţeniei la una dintre categoriile juridice. De asemenea, sunt identificate principiile care stau la baza cetăţeniei române, principii care rezultă din normele constituţionale privind cetăţenia şi din legea cetăţeniei române cu modificările şi completările ulterioare.

Ultima secţiune a cursului este consacrată modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române.

Legea cetăţeniei stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române: 1) prin naştere; 2) prin adopţie (înfiere ); 3) la cerere; 4) prin repatriere.

Referitor la modurile de pierdere a cetăţeniei române, legea cetăţeniei române stabileşte următoarele situaţii: a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege.

În continuare, sunt examinate amănunţit următoarele probleme: dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.

În partea finală a capitolului sunt prezentate principalele aspecte din Convenţia europeană privind cetăţenia, în curs de ratificare, de către Parlamentul României.

56

VIII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL EUROPEAN DIN PERSPECTIVA

ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI A RATIFICĂRII TRATATULUI PRIVIND INSTITUIREA

UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA

a ) Raportul dintre dreptul intern şi dreptul european Problematica în discuţie poate fi analizată sub următoarele patru

aspecte: 1) raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional; 2) po-ziţia tratatelor internaţionale privind drepturile omului în sistemul dreptului românesc; 3) poziţia tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, în sistemul dreptului românesc, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană; 4) condiţiile constituţionale ale aderării României la Tratatul Atlanticului de Nord.

b) Constituţia pentru Europa Este pentru prima oară în lume când un sistem regional adoptă o

Constituţie. Acesta este rezultatul a peste 50 de ani de consolidare a structurilor noii Constituţii pentru Europa.

Tratatul constituţional pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la Roma, la data de 29 octombrie 2004, de către şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi de România, Bulgaria şi Turcia, în calitate de ţări candidate la aderarea la Uniunea Europeană.

Tratatul constituţional cuprinde: Constituţia pentru Europa; Protocoale; Anexe. Din analiza conţinutului normativ al Constituţiei europene

rezultă că aceasta este structurată pe patru părţi şi un preambul. Preambulul cuprinde marile principii care au stat la baza elaborării

Constituţiei pentru Europa. Partea I cuprinde: definiţia şi obiectivele Uniunii; drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii; competenţele Uniunii; exercitarea competenţelor Uniunii; viaţa democratică a Uniunii; finanţele Uniunii; Uniunea şi spaţiul apropiat; apartenenţa la Uniune; Partea a II-a cuprinde Carta drepturilor fundamentale a Uniunii; Partea a III-a cuprinde politicile şi funcţionarea Uniunii; Partea a IV-a cuprinde dispoziţii generale şi finale.

57

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 2. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I,

Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, vol I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004 4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea

Constituţiei-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat

elementar, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 6. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena

Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită-comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

58

INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI

Conf. univ. dr. FLORIN NEGOIŢĂ

SEMESTRU I Obiective Disciplina îşi propune: să contribuie la cunoaşterea şi însuşirea

de către studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interdependenţei acestuia cu dreptul contemporan în plan european; la cunoaşterea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

Evoluţia dreptului trebuie studiată pentru că natura non facit saltus şi în dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute . De aceea, viitorul jurist trebuie să studieze şi istoria dreptului, şi nu numai istoria dreptului, dar şi istoria în general. A cunoaşte o instituţie juridică, fără a cunoaşte împrejurările istorice din care a ieşit este un non sens. „Fără istoria dreptului ....nu poţi înţelege instituţiile....A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte în trecut, ...este a ne reduce la un studiu care poate să aibă oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist.” (M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).

Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei Introducere în istoria dreptului este de o importanţă cardinală, ce poate fi ilustrată din mai multe puncte de vedere.

1. Mai întâi, pentru că este vorba de istoria poporului nostru şi, în mod deosebit, de problema fundamentală a istoriei noastre, respectiv etnogeneza poporului român şi, în acest cadru, a dreptului, ca fenomen de suprastructură, împletindu-se organic cu viaţa social-economică şi, mai ales, cu cea politică.

59

2. În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi temeinicia lor aceste instituţii.

3. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului românesc relevă în mare măsură specificul naţional al acestui drept, acea „notă cu precădere”, cum spunea Călinescu în eseul Specificul naţional.

Cercetarea dreptului impune folosirea atât a metodei istorice, cât şi a metodei comparate.

Periodizarea istoriei dreptului românesc

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui Bure-bista şi a lui Decebal, până la cucerirea Daciei de către romani (106).

2. Dualismul juridic în Dacia – provincie a imperiului roman (106-271/274).

3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea aureliană până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de formare a Legii ţării (Ius Valachicum – vechiul drept cutumiar – agrar), şi perioada monarhiei centralizate, de la formarea statelor româneşti până la revoluţia din 1821, în care se săvârşeşte dreptul cutumiar român (Ius Valachicum) şi apar primele legiuri scrise.

4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi 1848 până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l Regula-mentele Organice.

5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989.

După 23 august 1944 s-au parcurs 2 etape : 1) etapa 23 august 1944 - 30 decembrie 1947, în care, prin

măsurile politice adoptate, s-a pregătit terenul pentru trecerea la instaurarea dictaturii comuniste;

2) etapa 30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989 – etapa dictaturii comuniste .

6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989.

60

I. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Etnogeneza poporului român poate fi înţeleasă mai uşor prin analiza elementelor fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice în mod cronologic. Studierea lor este absolut necesară pentru înţelegerea unor particularităţi şi caracteristici speci-fice ale acestora.

Instituţii juridice la geto-daci Deşi documentaţia referitoare la instituţiile juridice la geto-daci

este destul de săracă, totuşi, datorită scriitorilor antici, latini şi greci, şi datelor oferite de arheologie, ne putem forma o idee generală despre problema pusă în discuţie.

Privitor la premisele organizării politice şi juridice în epoca antică menţionăm existenţa şi pe teritoriul patriei noastre a paleoliticului, mezoliticului şi neoliticului. Subliniem doar că, pe parcursul epocii neolitice, procesul trecerii de la matriarhat la patriarhat a cunoscut un traseu cu trei etape importante:

Etapa I, în care tatăl şi soţul (bărbatul) ocupă un loc subordonat în cadrul familiei matriliniare.

Etapa II, în care are loc creşterea treptată a importanţei econo-mice a bărbatului şi a participării sale la viaţa de familie.

Etapa III, în care se instaurează patriarhatul. Nomele de drept consfinţite de opinia publică a tribului aveau o

dublă sarcină: a) prevenirea oricăror încălcări prin mijloace pasive, prin simpla

prezenţă; b) intervenţia activă, când normele erau încălcate, când un

individ sau mai mulţi primejduiau siguranţa tuturor. Aşa cum subliniază Vladimir Hanga, în Istoria dreptului româ-

nesc, Drept cutumiar, „paralel cu apariţia şi consolidarea statului are loc procesul de formare şi dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima şi cea mai importantă formă de manifestare a regulilor de drept”.

II. DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ 1. Sistemele de drept din Dacia romană Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept

aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi aici, peregrinilor din această

61

provincie, precum şi aşa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile dintre cetăţeni şi peregrini.

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii romani rezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai importante izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele guvernatorilor.

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul avea două părţi:

a) dispoziţiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi în provincie;

b) edictul provincial ( norme de drept local). Constituţiile imperiale puteau fi: a) edicte imperiale; b) mandate. Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni; în mare

parte, însă, în acest domeniu, s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va fi condusă provincia; evident, se ţinea seama de constituţiile imperiale, valabile pentru întreg imperiul, şi de mandatele imperiale, în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.

În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutu-ma locală) şi nici nu se putea altfel, întrucât romanii tratau diferenţiat populaţia, în funcţie de cetăţenie şi statut juridic.

Capacitatea juridică a persoanelor Înainte de edictul împăratului Caracalla, locuitorii liberi din Dacia

erau împărţiţi în trei categorii: a) cetăţenii romani; b) latinii; c) peregrinii.

III. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC Influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc În însăşi esenţa dreptului cutumiar românesc trebuie căutate şi

evidenţiate preceptele creştine. În consecinţă, este insuficient a vorbi doar despre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc.

Dreptul cutumiar românesc, care este, în afara oricărei discuţii, o „evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia principalelor instituţii de drept. Menţionăm, în acest sens, următoarele aspecte:

1. Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-ro-mane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii

62

constituie o dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentarea căsătoriei şi familiei.

2. Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelun-gată a primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt strâns legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului.

3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit sunt strict înrâurite de preceptele şi credinţa creştină.

4. De la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate, până la exercitarea preroga-tivelor sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie fundamentală şi centrală a dreptului românesc.

5. În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două insti-tuţii de importanţă vitală pentru poporul român.

IV. FORMAREA STATELOR ROMÂNEŞTI INDEPENDENTE. SISTEMUL NORMATIV VICINAL

Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă, romanizată, în plin proces de formare a poporului şi a limbii române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman provincial (dreptul roman vulgar). În privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti au existat multe controverse în literatura de specialitate, conturându-se diferite teorii cu privire la această problemă: teoria originii trace a dreptului cutumiar românesc, teoria originii latine şi teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc.

V. LEGEA ŢĂRII (IUS VALACHICUM) Conceptul de lege şi dreptate Existenţa obştilor în cadrul Ţărilor Româneşti a determinat şi

menţinerea normelor tradiţionale după care ele funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp norme

63

juridice. Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica preciza că aceste norme au fost denumite de români „lege”, cu înţelesul de norme nescrise, provenind din latinescul „re-ligio”, adică a lega pe dinăuntru, prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era „mos” ( obicei). Această caracteristică a „legii româneşti” s-a format în perioada îndelungată în care normele constitutive în cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită consensului din cadrul colectivităţii.

La romani, lex însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la latinescul legere (a citi). Ea era impusă printr-o constrângere exte-rioară colectivităţii, aceea a aparatului politic.

Legea scrisă a început să fie numită lege, o dată cu apariţia pravilelor-coduri de lege scrise începând cu secolul XVII, când a fost necesar să se deosebească dreptul nescris de cel scris, denumirea primului fiind aceea de obicei.

Un alt sens pe care îl are legea la români este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a influienţat conţinutul moral al conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei. Astfel, când au apărut legile bisericeşti-nomocanoanele, românii le-au denumit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumnezeu”.

Instituţia „ oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la români. „Oamenii buni şi bătrâni” erau aceia care, prin comportamentul lor, dovedeau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece conduita şi faptele semenilor. Astfel, în concepţia românească, dreptatea însemna şi echitate. Conştiinţa juridică a timpului cuprindea, pe lângă moştenirea daco-romană, şi unele principii rezultate din influenţa bizantină şi morala creştină.

Caracteristicile lui ius valachicum (legea ţării) A. Este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun

tuturor românilor. B. Este unitar din punct de vedere social: nu au existat în

trecutul nostru un drept ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist.

C. Este, în principal, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legaţi de pământ, de hotar, de moşie.

Termenul de „hotărâre” provine, de altfel, de la cuvântul „hotar”, ceea ce dovedeşte că cele mai multe procese se rezumau la fixarea hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotărâri (judecătoreşti, politice etc.) iar „moşia”, etimologic, provine de la proprietatea moştenită de la moş.

64

D. Este complet şi complex, reuşind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul societăţii. Dreptul obişnuielnic era format dintr-un sistem de norme de conduită şi convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, privind organizarea societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, privind proprietatea, moştenirea, familia etc. (problemele particulare ale oamenilor).

E. Este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale, chiar dacă obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); se nasc instituţii noi care se referă la posibilitatea de ieşire din indiviziune prin respectarea dreptului de protimisis (preferinţa de cumpărare-răscumpărare). Statu-tul juridic al persoanelor se diferenţiază în funcţie de avere; justiţia se oficializează ca urmare a dezvoltării statelor feudale româneşti. Dar „arhaismele juridice” româneşti se regăsesc şi în noile reglementări, născute după apariţia statului.

F. Originalitatea vechiului drept românesc rezultă din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni politice cu caracter prestatal. Originalitatea obştii, a cnezatului, voievo-datului, a ţărilor constituie începutul dreptului public al Ţărilor Române. Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arăta: „...S-ar putea spune că, din trunchi, s-a scurs sevajuridică, astfel cum se scurge răşina dintr-un brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, tocmai de aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări.”

G. Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului sunt asemenea rezistenţei şi trăiniciei celorlalte instituţii politico-juridice româneşti, cnezate, voievodate, scaune.

VI. INSTITUŢIA DOMNIEI Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare

sub aspect politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului înteme-ietor, care a devenit voievod şi a luat titlul de domn.

În limba slavă, voievod înseamnă conducător de oaste, dar pentru că funcţia implica mult mai multe aspecte decât cele reliefate de sintagma de mare voievod, s-a impus conceptul de domn, provenit din limba latină, care însemna stăpân al ţării, în detrimentul celui de voievod, deşi acesta din urmă era puternic împământenit în spiritualitatea noastră. Dovadă

65

este că, în Transilvania, el s-a păstrat încă multă vreme, deşi regii maghiari au încercat să impună pe cel de principe, iar domnii au continuat să-şi spună multă vreme tot voievozi, chiar şi după constituirea Ţărilor Române. Prin complexitatea sa, prin importanţa sa, domnia este instituţia centrală a dreptului cutumiar.

Domnia este o instituţia originală şi autohtonă, atributele sale derivând din procesul natural şi unic de formare a statelor feudale româneşti. Instituţionalizarea puterii politice în Ţările Române, adică formarea statelor feudale româneşti, a fost legată, mai întâi, de unele personalităţi de circumstanţă, care aveau la început doar legitimitate obştească şi nicidecum un aparat care să le supravieţuiască. Aşadar, puterea politică instituţionalizată – nucleul politic statal – nu s-a disociat de persoana guvernanţilor. Statul în sine se confunda la început cu persoana domnitorului. La înscăunare, domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ).

Caracteristicile domniei a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul era

stăpânitor, lipsit de un organ de control; însă, aşa cum afirma A.D. Xenopol, domnia nu a fost despotică, obiceiul pământului relati-vizându-i atributele, mărginindu-i potenţele prin sfatul domnesc şi adunarea stărilor.

b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netrans-misibilă în plenitudinea sa.

c) Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile faţă de puterile mai mari, ele nu au devenit ţări vasale de drept; aşadar, vasalitatea era nominală. Vasalitatea purta asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general. Acte oficiale privind vreun tratat semnat în acest sens nu au existat. Unii istorici consideră data stabilirii regimului de vasalitate anul 1462, când Vlad Ţepeş a fost înlocuit cu Radu cel Frumos, iar pentru Moldova, anul 1456, când Petru Aron şi Adunarea Ţării au acceptat condiţiile im-puse de Mahomed al II-lea Cuceritorul.

În realitate şi strict juridic, păcile negociate s-au concretizat în alianţe inegale, Ţările Române căpătând, potrivit dreptului musulman, regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile duşmane ce urmau să fie atacate în vederea instaurării regimului musulman, adică urmau a fi conduse de emiri musulmani). Aşadar, regimul juridic ahd

66

era un regim intermediar, turcii mulţumindu-se cu plata haraciului ca semn de supunere a locuitorilor respectivi. Se menţinea instituţia principilor locali din familiile domnitoare, care conduceau forţele armate locale, dar aceştia erau obligaţi să colaboreze militar cu turcii. Ei rămâneau însă subiecte de drept internaţional în sensul cel mai exact al sintagmei. Acest regim a fost valabil până la instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţările Române).

Procesul (procedura de judecată) Termenul de „proces" din limba română provine din latinescul

processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.

VII. INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE ÎN FEUDALISM

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi pedeapsă legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială.

În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături: a) urmăreau intimidarea; b) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi

„peste pravilă"; c) cumulul pedepselor era îngăduit; d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în

raport cu poziţia socială a celui vinovat; e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecă-

torului"; f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau; g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme

ale „vendetei" se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi răscumpărarea (compoziţia voluntară).

67

Evoluţia reglementărilor penale, în general, poate fi evidenţiată sub 3 mari aspecte:

1. Identificarea unor anumite categorii de fapte care, prin esenţa lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor.

2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.

3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte. În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni: I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:

Înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; Lesma-jestate; Osluhul; Călpuzenia.

II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „uci-dere"; Patricidul.

III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea hotarelor; Incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”.

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum, şi sluţirile de orice fel.

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială (împo-triva moralei): Răpirea de fată sau de femeie; Seducţia; Sodomia; Curvia sau desfrânarea; Incestul; Defăimarea.

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Vicleşugul sau înşelăciunea; Neascultarea; Jurământul mincinos, „mărturia strâm-bă" sau „limba strâmbă”; Vrăjitoria.

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Apostazia; Ierosilia.

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b) răspun-derea familială.

VIII. IDEILE POLITICO-JURIDICE ÎN FEUDALISM Începuturile ştiinţei dreptului În ceea ce priveşte ştiinţa dreptului, între cele trei facultăţi ale

Universităţii din Cluj, înfiinţate în 1581, se număra, la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi o Facultate de drept; alte institute de învăţă-mânt superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat

68

ulterior la Oradea, Sibiu şi Braşov. În bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase cărţi de drept, între care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite de români şi existenţa unei puternice conştiinţe a unităţii naţionale, promovată de strânsele legături economice şi culturale între cele două versante ale Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii cărturari ai vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul pământului românesc şi să constituie un factor activ în acţiunile comune ce vor duce, o dată cu redeşteptarea naţională, la construirea unui edificiu politico-instituţional unic.

Codificări ale unor norme de drept Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului,

precum şi prefacerile din domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre care şi în domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaţi să le aplice, mai ales când aceştia erau străini, reclamau şi ele noi reglementări pe plan juridic. Menţionăm în acest sens:

1. Capetele de porunci (1714 Muntenia) 2. Codul lui Mihai Fotino (1765 Muntenia) 3. Manualul de legi (Pravilniceasca condică) 4. Pandectele lui Toma Carra (1806 Moldova) 5. Sobornicescul hrisov (Moldova 1785) 6. Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 - Moldova) 7. Codul civil al lui Scarlat Calimach (1717 - Moldova) 8. Legiuirea Caragea (1818 - Muntenia)

IX. REGULAMENTELE ORGANICE Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării

puterilor în stat. Adunarea obştească ordinară. Compunere şi activitate În Valahia (Muntenia) Obişnuita Obştească Adunare se compu-

nea din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În adunări erau membri de drept, datorită funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţi şi episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar

69

corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată art.45 şi art.46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţin de 25 ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele adunării era Mitropolitul ţării. Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă cel puţin de 30 de ani. Adunarea îşi constituia biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştri nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.

Domnul avea iniţiativa legilor, el trimitea Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în Moldova (art.51 lit.a).

Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive (art.49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.a. Regulamentul Organic al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuia să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul Organic al Moldovei).

Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anafo-rale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimeteau spre dezbatere de Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului, deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.

70

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita „ofisul domnesc" de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputa-ţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere.

Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile din interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.

Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare, compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămaraş, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.

Domnia Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în

fiecare principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art.2), iar în Moldova 132 de membri (art.2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştei îmi va fi cel dintâi scop". Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi, mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art.42 Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.

71

Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Nicolae din Iaşi şi jura pe evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi", de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Princi-patului, după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacanilor. Candidaţii la domnie trebuia să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei notabilitate „să se suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile. După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuia să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art.44 Regulamentul Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti (art. 39 Regulamentul Organic al Valahiei), în terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare (art. 40 Regulamentul Organic al Valahiei), care echivala cu sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării spre o nouă chibzuinţă. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an (art. 65 Regulamentul Organic al Valahiei) şi 800.000 lei (art. 74 Regulamentul Organic al Moldovei).

Organele puterii executive Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată

numele de miniştri (art.46, art.147-150 Regulamentul Organic al Valahiei). În sistemul regulamentar, domnul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care da directivele şi impulsurile necesare.

Miniştrii nefăcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de anumiţi miniştri; Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul

72

Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau: Ministrul Trebilor din Lăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul, Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii (art.149 Regulamentul Organic al Valahiei).

Literatura istorico-juridică şi aprecierile asupra Regula- mentelor Organice Jurişti, istorici şi cercetători ştiinţifici s-au aplecat de-a lungul

timpului asupra Regulamentelor Organice şi a contextului intern şi internaţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Opiniile lor au fost diferite în privinţa rolului şi însemnătăţii Regulamentelor Organice, a cauzelor şi consecinţelor adoptării acestor acte de importanţă majoră pentru viaţa politică, economică şi juridică a Principatelor Române. Unii le-au tratat drept „constituţie", alţii drept „lege fundamentală", iar o a treia categorie le-a etichetat drept „cod de legi". În fine, a mai fost şi o a patra categorie, care n-au tras o linie clară şi fermă între constituţie, lege fundamentală şi cod de legi, îmbinând elemente fie din prima şi a doua categorie, fie din a doua şi a treia.

Astfel, ideea de constituţie a Regulamentelor Organice o întâl-nim la istoricii Nicolae Iorga, Constantin C.Giurescu, Dinu Giurescu, N. Bălcescu şi juriştii Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, C. Dissescu, A. Iorgovan.

„Regulamentul Organic înmănunchează atribute de lege juridică fundamentală atunci când se ocupă de problema organizării de stat ...", subliniază Dumitru D.Firoiu. Acest atribut este susţinut de juriştii Ion Deleanu, Tudor Drăganu, Liviu P. Marcu, Cristian Ionescu etc. şi de istoricii Vlad Georgescu, Emil Cernea, Emil Molcuţ.

Atributul de „Cod de legi" este susţinut de istoricii A.D.Xenopol, Gh.I.Brătianu, I.C.Filitti, V.Şotropa, de K.Marx, Septimiu Albani etc.

În fine, o serie de personalităţi care cumulează pregătirea juri-dică cu cea de istoric găsesc trăsături comune fie de constituţie şi lege fundamentală, fie de lege fundamentală şi cod de legi. Remarcăm, în acest cadru, pe Dumitru Firoiu, Antonie Iorgovan, C.Dissescu, Ion Deleanu, Emil Cernea şi Emil Molcuţ.

Regulamentele Organice prefaţează organizarea viitoarelor structuri ale statului român modern. Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, un proces în care aportul elementului

73

autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant. În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea aces-tora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional român modern.

X. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 1859-1866 Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza Reforma agrară Prin art.1 al Legii se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari

pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinde-rea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.

Reforma electorală Noul aşezământ electoral, pe care Adunarea de la vremea

respectivă nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi,

74

ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.

Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani. S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că

unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celei mai moderne legislaţii în materie, introducându-se norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, ea a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontes-tabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în

vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de Codul civil român. Nu este o copie fidelă , ci o adaptare a codului francez, ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile juridice ale ţării noastre. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach, păstrând unele reglementări din acestea cu privire la relaţiile personale şi de familie.

La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articolele sale.

Codul civil din 1865 are următoarea structură: – Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi

spaţiu;

75

– Cartea I despre persoane; – Cartea a II-a despre lucruri; – Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii; – Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului

şi abrogarea altor legiuiri mai vechi. Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un

preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale. Codul penal Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare

până în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

Structura Codului penal din 1865 este următoarea: – Dispoziţii preliminarii; – Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor; – Cartea a II-a – Despre crime şi delicte în special şi despre

pedepsele lor; – Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor. Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după

gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau. Codul de procedură civilă Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare o

dată cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreti-cienii, ca şi practicienii dreptului porneau de la concepţia că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului drept privat.

Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

Materia Codului este împărţită în şapte cărţi: I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă; II. Tribunalele judeţene; III. Curţile de apel; IV. Arbitrii; V. Executarea silită; VI. Forme de procedură; VII. Dispoziţii generale.

76

Codul de procedură penală Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent

cu Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat la 1808).

Codul este compus din două mari părţi: – Dispoziţii preliminare; – Cartea I – Despre poliţia judiciară – reglementa descoperirea,

urmărirea şi instrucţia infracţiunilor; – Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa

instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie.

Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii (descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.

Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care admi-nistra plasa respectivă.

XI. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1866 ŞI 1918 Dreptul constituţional Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte

constituţionale: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art. 7, prevă-zându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Prevederile constituţionale au fost concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare.

Organele centrale ale statului român (structura şi formarea lor) Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la

Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare Principat, aleasă pe şapte ani prin vot bazat pe un cens

77

de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi.

Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict ce reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.

Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea bicamerală a parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal, direct şi secret.

Cele două camere ale Parlamentului au fost: Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de

două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.

Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi (art. 7 şi 8 din Statutul dezvoltător); din cei 64 membri numiţi, 31 erau numiţi de domn din rândul unor persoane suspuse în societate şi în stat, restul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului, în preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).

Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune...”.

Legiuitorul constituţional din 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a parlamentului (art. 32). Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul censitar, al censului de avere, în principal.

Şeful statului. Regimul parlamentar se caracteriza şi prin exis-tenţa unui şef de stat - organ unipersonal, ales sau ereditar - ale cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii.

78

Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.

Convenţia de la Paris a stabilit (art. 3), între organele învestite cu „puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Constituţia din 1866 a instituit monarhia ereditară (art. 82), pe principiul masculinităţii şi primogeniturii din familia Hohenzollen, pe care a declarat-o irevocabilă (puterea pe viaţă - ereditară) şi inviolabilă (iresponsabilitatea monarhului pentru actele făcute în timpul exercitării atribuţiilor, dusă chiar până la iresponsabilitatea pentru actele personale). Constituţia a mai reglementat: locotenenţa dom-nească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla în imposibi-litatea de a domni din motive mai ales de boală.

Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa de care ne ocupăm l-au declarat pe şeful statului iresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin adminis-trativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).

Miniştrii erau titulari ai departamentelor - ministerelor, care nu se înfiinţau decât prin lege.

XII. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1918 ŞI 1938 Dreptul constituţional O primă problemă care s-a impus după primul război mondial a

fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului naţional unitar român.

Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică, precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul relativ la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost

79

elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de la Bucureşti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporară a provinciilor unite cu România, menită să faciliteze integrarea lor în cadrul statului român.

Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, care a stabilit că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia funciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului” (art.3).

Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe proprii: a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu competenţă administrativă.

În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr.282) a fost publicat actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866.

Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că ne-am aflat în faţa ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei României din 1866, numim actul din 23 martie 1923 Constituţia României modifi-cată în 1923; istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I.C.Brătianu, cu referire la această constituţie, spunea următoarele: „Constituţia din 1923 nu a fost şi nu va putea fi concepţia şi în linia politicii sale de continuitate (este vorba de I.I.C. Brătianu – n.n.), o constituţie nouă, cum ar fi vrut unii să o facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul căreia s-a desfăşurat viaţa politică românească de la 1866 încoace, constituţie care trebuia numai adaptată acum la 1923, pe aceleaşi principii fundamentale, la noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite; vom încerca să motivăm opţiunea noastră. Mai întâi, în conţinutul ei, Constituţia modificată în 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi cu adaosuri, în timp ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Trebuie să reţinem faptul că momentul istoric al elaborării Constituţiei modificate în 1923 nu a

80

diferit în esenţă de situaţia existentă anterior în România, sub imperiul Constituţiei din 1866, ci a fost doar o altă treaptă, superioară în dezvoltarea societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în 1923 trebuia să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică faptul că art.1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consacrat că statul român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”.

Organele centrale ale statului Parlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu

s-au adus modificări celor două camere: Adunarea deputaţilor şi Sena-tul. A fost abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, iar Senatul se compunea din senatori aleşi de cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani împliniţi şi din senatori de drept (moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu drept de vot deliberativ numai de la împlinirea vârstei de 25 ani; mitropolitul şi episcopii eparhioţi).

În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în 1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul universal de conţinutul său real. A servit în mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea suscitată, a acelei prime electorale, potrivit căreia partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi primea jumătate din numărul locurilor din Adunarea deputaţilor, iar restul de jumătate se împărţea între toate partidele, inclusiv partidul majoritar, care au obţinut minimum 8% din voturi pe ţară, în raport cu procentul de voturi obţinut; în felul acesta, partidul ce obţinea o majoritate relativă în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin 70% din mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.

Şeful statului. După primul război mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României (deşi acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor). De la început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag

81

veleităţile de dictator, fapt ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună, în auzul celor prezenţi, în ziua depunerii jurământului la Cameră de către noul rege, următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulii regimului parlamentar, după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face parlamentul”, a fost constant aplicată şi în această perioadă.

De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le şi câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului.

XIII. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 6 SEPTEMBRIE 1940 — 23 AUGUST 1944

Dreptul constituţional Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost

aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938, de acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie, şi a fost dizolvat parlamentul; legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a dictatorului.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea statului ro-mân” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţio-nal-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută

82

în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).

Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de executarea legilor, era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.

XIV. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 23 AUGUST 1944 Dreptul constituţional Analiza trebuie să înceapă cu Decretul constituţional nr.1623

din 31 august 1944, cu toate că acest decret nu a fost primul act normativ al guvernului instalat la 23 august 1944, în urma răsturnării dictaturii militaro-antonesciene.

Acest decret constituţional a avut o importanţă capitală pentru regimul constituţional instaurat în România. Prin el a fost repusă în vigoare Constituţia din 1866 a României, cu toate modificările ce i-au fost aduse ulterior, inclusiv Constituţia modificată în 1923.

Dispoziţiile art. I din Decretul constituţional nr.1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – despre drepturile românilor (art.5-10; art.5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II din decretul constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din 1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art.38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art.42-75 din cea modificată în 1923 – referitoare la parlament – şi cele din art.32-34 (respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici

83

condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol statuând că „juriul rămâne desfiinţat”.

Apreciem, de altfel, că şi restul dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României din 1866 şi în Constituţia României modificată în 1923 au fost repuse în vigoare.

În fine, sunt de menţionat, în legătură cu cuprinsul decretului constituţional pe care-l analizăm, dispoziţiile art. V, care au abrogat actele normative din septembrie 1940, prin care preşedintele Consi-liului de Miniştri fusese învestit cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele regale.

Prin art. III al decretului respectiv s-a statuat că: „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională”.

În acelaşi timp, lichidarea inamovibilităţii magistraţilor, aşa cum a stabilit art. IV al acestui decret, a marcat primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlalte organe ale statului. Pe aceeaşi linie s-a situat şi elaborarea Decretului-lege nr.1849/1944 prin care s-a stabilit că: „Legi speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor lor”; acest articol unic al decretului suscitat se adăuga la finele art. IV din Decretul constituţional nr.1626/1944, devenind normă consti-tuţională.

Decretul-lege nr.1849/1944 constituia un act normativ impus României, fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte (în realitate, numai cu Uniunea Sovie-tică), care în art.14 a prevăzut că: „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandant Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război”. Decretându-se că judecarea acestor persoane era „un imperativ internaţional” (concepţie formulată de Aliaţi încă din timpul celui de-al doilea război mondial), s-a stabilit ca judecarea şi condamnarea lor să nu revină instanţelor de drept comun, ci unor tribunale speciale.

Cadrul constituţional instituit prin Decretul constituţional nr.1626/1944 a fost folosit de toate forţele sociale şi politice din ţară (cu excepţia celor de orientare net fascistă).

84

XV. DREPTUL ROMÂN ÎN PERIOADA 1944-1989 Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunc-

tura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi devenită monedă de schimb în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945”, aşa cum se arăta într-un comunicat conform cu punctul de vedere exprimat de Partidul Comunist.

În cadrul Frontului Naţional Democrat, rolul principal îl avea PCR, partid ce număra, în 1944, 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţiona-list-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.

După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea reformei agrare, au fost expropriate 1.468.946 ha, teren aparţinând elementelor fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării; de asemenea, au fost expropriate terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând moşierilor. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din1923 era valabilă şi decreta în art.16 că este inviolabilă şi că „ nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despă-gubire”(Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995).

Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alege-rile din 19 noiembrie 1946 vor schimba raportul de forţe în România. Acordul de colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ, să constituie, la 17 mai 1946 , Blocul Partidelor Democrate (BPD). Schimbările direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, la care au participat 7

85

milioane de cetăţeni români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu , victorie care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide.

Ca rezultat al alegerilor, PCR şi aliaţii săi au obţinut 378 de mandate în parlament din totalul de 414.

După ce, în ianuarie 1946, în PNŢ s-a produs o nouă sciziune, prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu, care a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi în special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus mari eforturi pentru a opri sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale, dar contextul intern şi internaţional, era nefavorabil acestor obiective. După alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a intensificat, culminând cu arestarea unui grup de fruntaşi conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca urmare a capcanei de la Tămădău.

Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi, au părăsit activitatea politică propriu-zisă, sperând zadarnic într-un ajutor extern. În iulie 1947, în speranţa constituirii unui guvern în exil, fără a-şi da seama de cursa ce li s-a întins, un grup de conducători ai PNŢ încearcă să fugă peste graniţă. Ca urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării, PNŢ a fost dizolvat, cei „vinovaţi” fiind judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, ani în care foarte puţini au rezistat anchetelor securităţii. La 29 iulie 1947, Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat, conducătorii săi arestaţi, acestora intentându-li-se un proces politic, încheiat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr. Niculescu-Buzeşti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Vişoianu şi alţi conducători ţărănişti au fost arestaţi şi apoi judecaţi în cadrul unor procese sumare, fiind condamnaţi la 25 de ani de temniţă grea şi chiar la temniţă grea pe viaţă. Principalii lideri politici naţional-ţărănişti şi-au sfârşit viaţa în închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la Râmnicu-Sărat, în 1963.

În acelaşi timp , Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin în rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea. Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din guvern atâta timp cât acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună schimbărilor iniţiate de către PCR, transformându-se într-un centru de raliere a grupărilor burgheze ostile noului regim şi acţionând în direcţia întoarcerii României pe drumul interbelic.

86

În împrejurări interne şi externe profund nefavorabile, la 6 noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi au fost alungaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare radicală în caracterul puterii de stat şi a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie1947. Prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită mo-narhia şi proclamată Republicii Populare Române.

Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art.5).

În privinţa organelor centrale ale statului, Legea a stabilit că activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art.4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române” (art. 6).

Promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri (art. 9). Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai

Prezidiului Republicii Populare Române: C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi.

XVI. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989

Constituţia din 1991 Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi

Preşedinţia României. „Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o expresie a voinţei Adunării Constituante, ci şi ca o consecinţă şi încununare a evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989” (Ioan Muraru, Drept Parlamentar).

Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă în primele 14 articole „ Principiile generale”. Titlul I precizează: „Drep-turile, libertăţile fundamentale şi îndatoririle fundamentale”; art. 40 menţionează „dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”, art. 30, „libertatea de exprimare”, art. 48, „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.

Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aduce pentru prima dată în istoria românilor o instituţie

87

occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională.

În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate: 1. Parla-mentul; 2. Preşedintele; 3. Guvernul.

Privitor la Parlament sunt menţionate modul de organizare şi funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea legilor şi hotărârilor.

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003.

Adapatată condiţiilor începutului de secol XXI, contextului integrării României în structurile europene şi euroatlantice, noua formă, revizuită, a Constituţiei, marchează un pas important pe linia înfăptuirii acestor obiective naţionale fundamentale, a dezvoltării în continuare a democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale, a conso-lidării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de drept, democratic şi social.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005

2. Titu Georgescu, Istoria românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000

3. Dumitru V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004

4. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003

5. Colectiv, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti,1980 6. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context

internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 7. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Ars

Dacondi, Bucureşti, 2003. 8. Mihai Ruja, Horea Oprean, Istoria dreptului românesc, Editura

Servo-Sat, 2002. 9. Vladimir Hanga, Mari legiuitori al lumii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

88

DREPT CIVIL 1. PARTEA GENERALĂ

Lector univ. drd. CRISTIANA TURIANU

SEMESTRUL I

Obiective Disciplina Drept civil, ca totalitate a normelor care reglemen-

tează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane juridice, îşi propune să asigure însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor juridice fundamentale. Studiul acestei discipline are menirea totodată de a familiariza viitorul jurist cu instituţiile disciplinei respective.

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

I. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune, caractere şi structură A. Noţiunea raportului juridic civil „Raportul juridic civil” este o specie de „raport juridic”. Deci, în

definirea raportului juridic civil trebuie pornit de la ceea ce înseamnă raport juridic, în general. Se admite, în doctrină, că raport juridic înseamnă o relaţie socială reglementată de norma de drept.

În consecinţă, raportul juridic civil este o relaţie socială – patrimonială ori nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil.

Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, mai întâi, nu orice relaţie socială, prin ea însăşi, este raport juridic civil; pentru a avea această calitate, este absolut necesar ca ea să îmbrace „haina juridică”, ceea ce se realizează prin reglementarea sa de către norma de drept civil.

89

B. Caracterele raportului juridic civil a) Raportul juridic civil are caracter social. Acest caracter

decurge din aceea că, pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura de a fi relaţie socială şi, pe de altă parte, norma de drept civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Într-adevăr, legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri. Chiar atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor – ei între ei – cu privire la lucruri ori bunuri.

b) Raportul juridic civil are caracter voliţional. O relaţie socială devine raport de drept civil pentru că acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă. Acest prim aspect al caracterului voliţional al raportului juridic civil este comun tuturor raporturilor juridice. Există, însă, şi un al doilea aspect, specific, pentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, şi anume: actul juridic civil înseamnă manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la raporturile juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor (ori autorului) actului juridic civil (deci „dublu caracter voliţional”).

c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci şi exprimă un caracter propriu raportului juridic civil. Conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă. Este vorba, deci, de poziţia unei părţi faţă de cealaltă - care este de nesubordonare - şi nu de „principiul egalităţii în faţa legii civile”, unde e vorba de poziţia subiectelor de drept civil faţă de legea civilă.

C. Structura raportului juridic civil Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: părţile,

conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au

90

părţile. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inac-ţiunile la care sunt îndrituite părţile ori de care acestea sunt ţinute să le respecte. Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile. Fiind consti-tutive, adică esenţiale, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

2. Părţile raportului juridic civil A. Noţiuni elementare „Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul,

privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile. „Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un

colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile .Expresia echiva-lentă este aceea de „persoană morală”. Pentru a avea calitatea de persoană juridică, legea civilă cere ca un colectiv să întrunească, cumulativ, trei condiţii: să aibă o organizare proprie; să aibă un patrimoniu distinct; să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti (art. 26 din Decretul nr. 31/1954 „privind persoanele fizice şi persoanele juridice”).

B. Categoriile subiectelor de drept civil Din cele arătate rezultă că există două mari categorii de subiecte

de drept civil: persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil; persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.

Fiecare din aceste categorii comportă unele subcategorii. Astfel, în categoria persoanelor fizice: minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă; majorii, care sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplină capacitate de exerciţiu. După criteriul cetăţeniei, deosebim: persoane fizice de cetăţenie română şi persoane fizice de cetăţenie străină; aici se includ şi persoanele fizice fără cetăţenie, numite apatrizi, şi cele cu dublă cetăţenie (din care nici una nu este română).

În categoria persoanelor juridice, deosebim: persoane juridice particulare ori private; cooperatiste şi obşteşti; de stat; mixte. După criteriul naţionalităţii, se pot deosebi: persoanele juridice de

91

naţionalitate română (în principiu, cele cu sediul în România); persoanele juridice de altă naţionalitate, străină.

C. Capacitatea civilă Expresia capacitate civilă desemnează capacitatea subiectelor de

drept civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică”, care înseamnă aptitudinea, generală şi abstractă, de a fi titular de drepturi şi obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

a) Capacitatea civilă a persoanei fizice Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea,

generală şi abstractă, a omului, de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 alin. 3 din decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie. Pentru cei care nu au capacitatea de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”. În fine, potrivit art. 8 din acelaşi Decret nr. 31/1954, „capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”.

b) Capacitatea civilă a persoanei juridice • Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea

subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau de la o altă dată (după distincţiile prevăzute în acest articol).

92

Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”; acest text consacră principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

• Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Potrivit art. 35 alin. 1 şi 2, „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi”.

3. Conţinutul raportului juridic civil

Prin conţinutul acestui raport se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile. Cunoaşterea acestor elemente implică o analiză distinctă.

A. Drepturile subiective civile Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea

civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi, în caz de nevoie, să ceară concursul forţei coercitive a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile

sunt absolute şi relative. Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza. Sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale. Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza. Sunt, tipic, relative, drepturile de creanţă.

b) În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în patrimoniale şi nepatrimoniale. Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă. Este

93

nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Sunt nepatri-moniale: drepturile care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei: drepturile care privesc identificarea persoanei (cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domi-ciliu şi reşedinţă, dreptul la o stare civilă, iar pentru persoana juridică, dreptul la denumire, la sediu etc.).

c) După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii. Este principal acel drept subiectiv care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept; de pildă, drepturile reale principale, respectiv dreptul de proprietate, în toate formele sale, şi drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată: dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie şi dreptul de servitute. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de drept principal (de pildă, ca drept real accesoriu, dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile, dreptul de retenţie). Această împărţire a drepturilor subiective civile este importantă pentru că dreptul civil accesoriu depinde de dreptul civil principal (accesorium sequitur principale).

B. Obligaţia civilă Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului

juridic civil de a avea o anumită conduită – corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

Clasificarea obligaţiilor civile a) În funcţie de obiectul lor, deosebim: obligaţia de a da,

obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face ceva; obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă; obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).

• Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (exemplu: obligaţia vânzătorului de a trans-mite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).

• Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru (exemplu: cea a

94

vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; cea de a presta întreţinerea creditorului, în virtutea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere).

• Obligaţia de a nu face ceva, ca obligaţie corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept. Ca obligaţie corelativă unui drept relativ, ea înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere (de exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu se căsători până la absolvirea facultăţii).

Sunt pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face”; este negativă obligaţia de „a nu face ceva”.

Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat (exemplu: cea a vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vân-dut); este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la rezultatul însuşi (cea a medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie).

b) In funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, distingem obligaţia civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă (numită şi naturală).

• Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, de regulă).

• Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei (exemplu: art. 1092 C.civ., care dispune că „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”). Tot astfel, „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei” (art. 20 din Decretul nr. 167/1958).

4. Obiectul raportului juridic civil Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care

este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv.

95

Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor.

În raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea, la lucrurile din lumea exterioară, numite şi bunuri. Acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, dată fiind natura socială a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării, se spune că „obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri”. „Bunul”, deci, este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

A. Definiţia bunului în dreptul civil Prin bun se înţelege o valoare economică utilă pentru

satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial. În practică, în doctrină şi chiar în legislaţie, termenul „bunuri” este folosit fie în sensul definit mai sus – sens în care poate fi folosit şi termenul „lucru” –, fie prin „bun” se desemnează atât lucrul, cât şi dreptul patrimonial care are ca obiect acel lucru.

B. Clasificarea bunurilor Clasificările mai importante ale bunurilor sunt următoarele: a) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile

se împart în mobile şi imobile (numite şi mişcătoare şi nemişcătoare). Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele: - mobile prin natura lor („Sunt mobile prin natura lor, corpurile

care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină” – 473 C.civ.);

- mobile prin determinarea legii („Sunt mobile prin deter-minarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile” – art. 474 C.civ.);

- mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni, ca exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie.

96

Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele: - imobile prin natura lor („Fondurile de pământ şi clădirile sunt

imobile prin natura lor” – art. 463 C.civ.; „Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor” – art. 464 C.civ.; „Recoltele care încă se ţin de rădăcini, şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt asemenea imobile” – art. 465 C.civ.);

- imobile prin obiectul la care se aplică („Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servitutea, acţiunile care tind a revendica un imobil” – art. 471 C.civ.);

- imobile prin destinaţie („Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie” – art. 468 C.civ.). Astfel, sunt imobile prin destinaţie, animalele afectate la cultură; instrumentele arătoare; stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, clădirile etc.

Importanţa juridică a clasificării bunurilor în mobile şi imobile se concretizează în regimul juridic diferit, sub diferite aspecte, dintre care amintim: 1) în ce priveşte efectele posesiei: dacă pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă), pentru mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate (art. 1909 C. civ.); 2) în ce priveşte drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe când gajul (amanetul) priveşte un mobil.

b) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

- Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice (deci, care pot fi înstrăinate ori dobândite prin act juridic). Fac parte din această categorie: bunurile care pot circula liber, neîngrădit şi bunurile care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional, adică în condiţii restrictive, cum sunt: armele şi muniţiile; produsele şi substanţele toxice etc.

- Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil; se spune că asemenea bunuri sunt inalienabile. Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3 din Constituţie). Apoi, potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a fondului funciar, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45: „Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi

97

rămân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite de legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege”.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

c) După modul în care sunt determinate, distingem bunuri individual determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera). Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate în act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc. Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte: momentul transmiterii dreptului real, care are ca obiect: (res certa) – dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul; (res genera) – dreptul real se transmite în momentul individualizării sau predării; suportarea riscului contractului: (res certa) – dacă bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul este liberat de obligaţia predării; (res genera) – debitorul nu este liberat de obligaţia de predare, el trebuie să procure alte bunuri de gen).

d) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii. Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate generic sunt fungibile.

e) După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri necon-sumptibile. Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesare consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. Această clasificare este utilă în materie de uzufruct şi de împrumut: când obiectul uzufructului e un bun neconsumptibil,

98

uzufructuarul trebuie să restituie nudului proprietar chiar acel bun; obiectul împrumutului de folosinţă, numit comodat, îl constituie un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumaţie, numit mutuum, îl formează bunuri consumptibile.

f) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi nefrugifere. Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri ori produse, numite fructe. Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.

Distingem trei categorii de fructe. Potrivit art. 522 C. civ., „Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură”, iar potrivit art. 523, „Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentier; arendele intră în clasa fructelor civile”.

Fructele trebuie deosebite de producte. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale; este product, spre exemplu, piatra dintr-o carieră ori nisipul dintr-o albie. Distincţia între fructe şi producte este importantă, în materie de uzufruct şi posesie imobiliară: uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor (art. 485 C. civ.), nu şi a productelor.

g) După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe, destinaţia lor, bunurile se împart în divizibile şi indivizibile. Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără să nu-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită, fiind bun divizibil, pe când un autoturism este bun indivizibil. Această împărţire a bunurilor prezintă utilitate juridică în materie de partaj şi de obligaţii.

h) După corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în principale şi accesorii. Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Este accesoriu bunul destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun, principal (cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa pentru un autoturism etc.). Această

99

împărţire a bunurilor prezintă utilitate juridică, în executarea obligaţiei civile: când se datorează un bun, debitorul trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară expresă).

i) După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale şi incorporale. Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporal valoarea economică, ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu „ochii minţii” (drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri). Această clasificare este importantă juridic, în ce priveşte, de pildă, dobândirea proprietăţii imobiliare ca efect al posesiei de bună-credinţă, care operează doar pentru mobilele corporale (art. 1909 C. civ.).

j) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, deosebim bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (cum ar fi cele ce nu intră în enumerarea făcută de art. 409 C. civ.). Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (cum este mijlocul fix al unei cooperative meşteşugăreşti, potrivit art. 21 din Decretul-Lege nr. 66/1990).

II. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută

cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret. Rezultă că elementele definitorii ale actului juridic sunt:

a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică ori juridică);

b) manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile; această trăsătură diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil (săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc, însă, în puterea legii);

c) efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret; prin această trăsătură, actul juridic civil se diferenţiază de actele

100

juridice din alte ramuri de drept (precum: actul administrativ, actul de comerţ etc.).

Expresia „act juridic civil”, ori „act juridic” sau, pur şi simplu, termenul „act” se întrebuinţează cu două sensuri: fie ca manifestare de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile (cu semnificaţia, deci, de operaţiune juridică – negotium juris), fie desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă (adică suportul material care consemnează manifestarea de voinţă – instrumentum probationis).

2. Clasificarea actelor juridice civile a) Acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale • Este unilateral acel act juridic care constituie rezultatul voinţei

unei singure părţi (de exemplu: testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă etc.).

• Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi (precum: vânzarea-cumpărarea, donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.).

• Este multilateral actul juridic civil care constituie rodul acordului de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi (este un asemenea act contractul civil de societate).

Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte: aprecierea valabilităţii actului (la cel unilateral se verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată fiecare dintre cele două voinţe juridice); regimul juridic, diferenţiat, al viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).

b) Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul

folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare în care vânzătorul urmăreşte preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în schimbul preţului).

Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial

101

în schimb (exemplu: donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat, legatul).

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în diferenţele de regim juridic între actele juridice cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit, în ce priveşte: capacitatea de a le încheia (legea e mai pretenţioasă atunci când e vorba de actele cu titlu gratuit); aplicarea viciilor de consimţământ (bunăoară, leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).

c) Acte constitutive, translative şi declarative • Este constitutiv acel act juridic care dă naştere la un drept

subiectiv civil care n-a existat anterior. Exemple: ipoteca convenţională (care creează dreptul real accesoriu numit ipotecă), amanetul (gajul) sau instituirea unui uzufruct.

• Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.

• Este declarativ acel act juridic civil care are ca efect conso-lidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent (exemplu: partajul).

Această clasificare prezintă importanţă juridică sub diferite aspecte: actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe când cel declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc); numai actele constitutive şi cele declarative sunt supuse, în principiu, publicităţii imobiliare; just-titlu, pentru uzuca-piunea de 10-20 ani, poate fi doar un act translativ, iar nu şi unul declarativ.

d) Acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie • Este act de conservare acel act juridic care are ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare (exemplu: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia etc.).

• Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemplu: închirierea unui bun, în anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.).

102

• Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală. Exemple: vânzarea-cumpărarea şi donaţia.

Această clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia actele juridice civile, în materie de repre-zentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.

e) Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale • Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut

evaluabil în bani. De regulă, sunt asemenea acte cele ce privesc drepturile reale şi de creanţă (exemplu: contractele de vânzare-cum-părare, de donaţie, de împrumut etc.).

• Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în bani (exemplu: convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei).

Această împărţire a actelor juridice civile îşi vădeşte utilitatea în materia efectelor nulităţii (nu se pune problema „restituirilor” în cazul anulării actului nepatrimonial) şi în cea a ocrotirii incapabilului.

f) Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla

manifestare de voinţă (actul consensual reprezintă regula, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile).

• Solemn este acel act juridic la a cărui încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Forma solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de valabilitate (e forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca acte solemne menţionăm donaţia, ipoteca convenţională şi testamentul.

• Este real actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului (exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual).

Acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi alteori solemn (cum este vânzarea-cumpărarea unui teren); de ase-menea, acelaşi act poate fi, ca regulă, act solemn (de exemplu, donaţia), iar altă dată să fie act real (de exemplu, darul manual).

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ce priveşte aprecierea valabilităţii actelor civile din punctul de vedere al formei de încheiere.

103

g) Acte juridice între vii şi pentru cauză de moarte Actul între vii – inter vivos – este actul juridic civil care-şi

produce efectele necondiţionat de moartea autorului. Majoritatea actelor civile este formată din actele între vii.

Actul pentru cauză de moarte – mortis causa – este actul juridic civil care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului (exemplu: testamentul).

Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte capacitatea de a fi încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot încheia actele respective.

h) Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi • Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o

modalitate: termen, condiţie ori sarcină. Unele acte civile sunt incompatibile cu modalităţile, ca, de pildă, actul de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaştere a filiaţiei.

• Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate (de exemplu, contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, în care este prezent termenul, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină).

i) Acte juridice civile principale şi accesorii • Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine

stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta altui act juridic (majoritatea actelor juridice civile sunt acte principale).

• Este accesoriu acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic, principal (clauza penală, fideju-siunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna etc.).

Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile; raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se aplică adagiul accesorium sequitur principale.

j) Acte juridice numite (tipice) şi acte nenumite (atipice) • Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire

stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor civile este formată din acte numite, tipice (contractele civile şi actele unilaterale).

104

• Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură de denumire şi reglementare proprie (exemplu: contractul de vânzare cu clauză de întreţinere).

Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în determinarea regulilor aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este cârmuit de normele care reglementează actul numit cel mai apropiat, ci se aplică normele generale privind actul juridic civil (exceptio est strictissimae interpretationis).

3. Condiţiile (elementele) actului juridic civil

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act.

Distingem următoarele categorii de condiţii: condiţii de fond (care privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (cele care se referă la exteriorizarea voinţei); condiţii esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (cele întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie valabilitatea actului); condiţii de validitate (a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de eficacitate (a căror nerespectare atrage inopozabilitatea actului juridic civil); condiţii generale (cerute pentru orice act juridic) şi speciale (cerute sau impuse doar pentru anumite categorii de acte juridice civile).

Condiţiile de fond, esenţiale ale actului juridic civil sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

A. Capacitatea de a încheia actul juridic Capacitatea reprezintă o condiţie (cerinţă) de fond, esenţială şi

de validitate, impusă, cu caracter general, pentru orice act. Expresia capacitatea civilă desemnează capacitatea subiectelor de drept civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică”, care înseamnă aptitudinea, generală, de a fi titular de drepturi şi obligaţii.

„Capacitatea de a încheia acte civile” constă în aptitudinea (vocaţia) subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte de drept civil. Principalele reglementări ale capacităţii de a încheia actul juridic civil se găsesc în Codul civil (art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”; art. 950 C. civ.: „Necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii, toţi cei cărora legea le-a prohibit

105

oarecare contracte”; art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege” etc.). Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc în Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 şi în alte izvoare de drept civil.

Principiul ori regula este capacitatea de a face actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Aşadar, excepţia de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de excepţie, după cum se ştie, sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis). Cu caracter general, acest principiu se desprinde din prevederea art. 6 alin. 1 din decretul nr. 31/1954: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.

În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea, generală şi abstractă, a omului de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 din Decretul nr. 31/1954); aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, care recunoaşte persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi. Iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 din Decretul nr. 31/1954).

Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 şi art. 8 din acelaşi act normativ, capacitatea deplină a persoanei fizice de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice (capacitatea de exerciţiu) începe de la data când persoana devine majoră (adică la împlinirea vârstei de 18 ani) sau când minorul se căsătoreşte, dobândind astfel capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie. Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de

106

reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau de la o altă dată (după distincţiile prevăzute în acest articol).

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Mai trebuie reţinut că, pentru persoana juridică, regula capacităţii de a face acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii. În această materie – a capacităţii –, fiind vorba de o condiţie de fond, esenţială şi de validitate a oricărui act juridic civil, sancţiunea nerespectării incapacităţii nu poate fi decât nulitatea actului încheiat cu neobservarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor.

• Pentru persoanele fizice, este de reţinut, în ce priveşte felul nulităţii care intervine, că nulitatea absolută se aplică în caz de nerespectare a unei incapacităţi speciale (de folosinţă), impusă pentru ocrotirea unui interes public. Per a contrario, în celelalte cazuri de incapacităţi de folosinţă (de pildă, nesocotirea dispoziţiilor art. 806, 807 şi 1308 C. civ.), precum şi în ipoteza nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind vorba de ocrotirea unui interes preponderent individual, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă.

• Pentru persoanele juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954) atrag nulitatea absolută a actului civil respectiv.

B. Consimţământul Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi

generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să

107

provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

a) Consimţământul să provină de la o persoană cu discer-nământ. Această condiţie decurge din caracterul conştient al actului juridic civil; pentru a i se recunoaşte efecte juridice – de a naşte, modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete –, subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne conse-cinţele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.

Pentru persoana juridică nu se pun probleme, deoarece reprezen-tantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.

În afară de incapacităţile legale de exerciţiu (adică de cazuri în care legea prezumă o persoană ca lipsită de discernământ) există şi cazuri de incapacităţi naturale în care se găsesc persoane capabile după lege; în aceste cazuri, în drept, persoana este capabilă (are discernământ), dar, în fapt, ea este lipsită temporar de discernământ. În acest sens se citează cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică (ab irato).

Sancţiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă a actului juridic civil.

b) Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret, după caz. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice: când declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie sau pură complezenţă; când s-a făcut sub condiţie pur potestativă „din partea celui care se obligă” (art. 1010 C. civ.), adică „mă oblig dacă vreau”; când manifestarea de voinţă este prea vagă, imprecisă.

108

c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Această condiţie este impusă chiar de definiţia consimţământului: hotărârea de a încheia actul manifestată în exterior, adică exteriorizată.

Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor; altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicită). Pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e cazul actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori tacită de voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).

Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi ori fapte concludente (neechivoce).

Cât priveşte valoarea juridică a tăcerii, a adagiului qui tacit consentire videtur (cine tace pare să consimtă) în dreptul civil, trebuie reţinut că, în principiu, simpla tăcere nu valorează consimţământ. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ: când legea prevede expres aceasta (cazul tacitei relocaţiuni, la care se referă art. 1437 C. civ.); când, prin voinţă expresă a părţilor, se atribuie tăcerii valoare de consimţământ (de pildă, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a convenţiei iniţiale ori de denunţare, în anumite condiţii, a acesteia); când, potrivit obiceiului, tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ.

d) Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consim-ţământ. Această condiţie, negativă, este impusă de caracterul conştient, liber al consimţământului.

Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

Eroarea este „falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil”. În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare…”, art. 954 dispune: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia” (s.n.).

109

În primul alineat se reglementează eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam), iar în al doilea alineat este reglementată eroarea asupra identităţii ori calităţii persoanei contractante (error in personam). Viciul de consimţământ al erorii – atât ca error in substantiam, cât şi ca error in personam – atrage sancţiunea nulităţii relative a actului.

După natura realităţii fals reprezentate, distingem eroarea de fapt şi eroarea de drept: eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (care priveşte obiectul actului, valoarea, cocontractantul); eroarea de drept este falsa repre-zentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept civil.

Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este … surprins prin dol”, art. 960 prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.

Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), constând în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), constând în intenţia de a induce în eroare o persoană în scop de a o face să încheie un anumit act civil.

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndepli-nească, cumulativ, condiţiile:

- să fie determinant pentru încheierea actului juridic (condiţia este expres prevăzută de art. 960 C. civ., care impune ca mijloacele dolosive să fi fost de aşa natură încât, în lipsa acestora, „cealaltă parte n-ar fi contractat”. Caracterul determinant al dolului urmează a se aprecia tot după un criteriu subiectiv, adică in concreto, ţinându-se seama de experienţa de viaţă, gradul de pregătire, natura profesiei sau ocupaţiei etc. celui care se pretinde victimă a unui dol);

- să provină de la cealaltă parte (această condiţie este conţinută, la fel, în formula art. 960: „…mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi”. Textul lasă să se înţeleagă că ar fi aplicabil doar actelor

110

bilaterale, căci numai la acestea se poate vorbi de „cocontractant” ori „de cealaltă parte”. Or, dolul (sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit şi în cazul testamentului, care este un act unilateral.

În fine, o ultimă observaţie: ca şi la eroare, nu se cere ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral; dacă, totuşi, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.

Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi probat prin orice mijloace de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.

Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este…smuls prin violenţă”, art. 956 dispune că „este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”.

Violenţa – viciu de consimţământ – poate fi clasificată după două criterii: natura răului cu care se ameninţă şi caracterul acestei ameninţări.

După natura răului cu care se ameninţă, distingem violenţa fizică (atunci când ameninţarea cu răul se referă la integritatea fizică ori bunurile persoanei) şi violenţa morală (atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei).

După caracterul ameninţării, distingem ameninţarea legitimă (spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte obligaţia) şi ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău (numai aceasta are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri insuflate de o asemenea ameninţare).

Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întru-nească, cumulativ, două condiţii:

- să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic civil (însuşi art. 956 C. civ. pretinde, în aprecierea acestui caracter, ca temerea insuflată să fie „raţionabilă după dânsa”, adică după persoana ameninţată, indiferent dacă răul cu care se ameninţă ar

111

privi fie direct pe aceasta, fie pe alte persoane apropiate de care este legat printr-o temeinică afecţiune, fie, în sfârşit, bunurile acesteia);

- să fie injustă (nelegitimă, ilicită), în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consim-ţământ; această condiţie rezultă şi din art. 958 C. civ., care precizează: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia”).

Ameninţarea cu un rău poate proveni, spre deosebire de dol, nu numai de la cocontractant, ci şi de la un terţ (art. 955 C. civ.).

În fine, în doctrină s-a mai precizat, întemeiat, că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.

Acţiunea în anulare pentru leziune (adică ceea ce Codul civil numeşte „acţiune în resciziune”) se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice care le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este vorba de leziune.

Dreptul nostru civil consacră prin dispoziţiile sale concepţia obiectivă despre leziune; în consecinţă, cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii. Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat pentru cauză imorală.

Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: a) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv (deoarece art. 1158 prevede că nu poate fi exercitată acţiunea în resciziune atunci când leziunea rezultă dintr-un „eveniment cauzal şi neaşteptat”); b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului; c) disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită (considerabilă).

Leziunea ca viciu de consimţământ de sine stătător are un domeniu restrâns de aplicare: ea poate fi invocată drept cauză de anulare numai de minorii între 14 şi 18 ani, adică de minorii cu

112

capacitate de exerciţiu restrânsă; pe de altă parte, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice care, în acelaşi timp, a) sunt acte de administrare; b) au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; c) sunt lezionare pentru minor; d) sunt comutative (iar nu aleatorii).

4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înţelegem însăşi conduita părţilor acelui act, respectiv, acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

Obiectul actului juridic constă în obiectul obligaţiei sau obligaţiile generate de acel act. În acest sens, art. 962 C. civ. prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă” (s.n.); or, la ceea ce se obligă părţile unui act este tocmai obiectul obligaţiei (-iilor), adică o anumită prestaţie. Aşadar, „obiectul obligaţiilor” constă în prestaţia (-iile) datorată(e) de debitor, respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu face”, după caz. Când acţiunea se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi „obiectul prestaţiei”.

De reţinut că atunci când conduita părţilor priveşte „lucrurile” ori „bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil. Astfel, cu acest înţeles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Este condiţia primordială, căci dacă obiectul lipseşte, nu este prevăzut de autorul (ii) actului juridic civil, nu se pune problema celorlalte condiţii de valabilitate ale acelui act. Această condiţie presupune cunoaşterea următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu mai există la data încheierii actului juridic (a pierit sau a fost distrus), condiţia nu este îndeplinită şi, ca atare, actul este nul absolut, cu o singură menţiune: să fi fost vorba de un res certa; în principiu, un bun viitor (produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excepţie: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul unilateral care este renunţarea la succesiune.

113

b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Deşi art. 963 C. civ. vorbeşte de lucruri „ce sunt în comerţ”, se apreciază, unanim, că e vorba de lucruri care se află în circuitul civil. De altfel, această interpretare este confirmată de acte normative noi, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri care „sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind circulaţia juridică a terenurilor) şi bunuri „scoase din circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991).

Prin „bunuri aflate în circuitul civil” înţelegem acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive, adică bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Aceste bunuri (numite şi alienabile) formează regula, iar cele inalie-nabile constituie excepţia. Prin urmare, în lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate a fi „în comerţ” toate bunurile care pot face obiect de apropiere privată.

Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, după modul de circulaţie, în două subcategorii: a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu se dobândesc în condiţii restrictive) şi b) bunuri care pot circula în condiţii restrictive (armele şi muniţiile, materiile explozive, produsele şi substanţele stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase etc.). Nu pot forma, cum am spus, obiect al actului juridic civil bunurile scoase din circuitul civil (inalienabile), cum sunt bunurile din domeniul public şi terenurile vizate de art. 32 din Legea nr. 18/1991, şi nici statutul civil al persoanei fizice şi juridice, precum şi celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.

c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil. Când obiectul (derivat) constă într-un res certa, condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul (derivat) constă în res genera, condiţia este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii sau, cel puţin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de determinare pe baza cărora să se facă ulterior individualizarea.

d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Dacă imposibilitatea este relativă –

114

adică numai pentru un anumit debitor, nu şi pentru alte persoane –, atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabilă din partea debitorului îi angajează răspunderea civilă.

e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit; adică acţiunea sau inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea.

f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Obiectul actului este moral atunci când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, cu morala (sau „bunele moravuri”, cum spune art. 968 C. civ.).

g) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie autorizat. În anumite acte juridice care au ca obiect anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dacă nu se obţine autorizaţia administrativă (de exemplu; dispoziţiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, după care „împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le deţină, cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea”) prevăzută de lege.

5. Cauza (scopul) actului juridic civil Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care

constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă

nici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui asemenea act, fiind deci un element independent, de sine stătător.

Cauza ori scopul este elementul care răspunde la întrebarea: „Pentru ce” sau „În ce scop” s-a încheiat actul juridic civil ?

Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se referă la „o cauză licită” – în Codul civil mai sunt consacrate cauzei încă trei articole, cu caracter de principiu: art. 966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”; art. 967: „Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

În literatura de specialitate se admite, în general, că există două elemente ce intră în structura cauzei actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat.

115

a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este acela care se stabileşte pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea, adică prefigurarea mentală a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei); în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului.

b) Scopul mediat – causa remota, numită şi scopul actului juridic, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil (acest motiv se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane).

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală. Aceste condiţii de valabilitate a cauzei sunt consacrate, expres, de art. 966 C. civ., în formularea: „Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect” (s.n.).

Importanţa practică a cauzei rezidă, mai întâi, în faptul că ea este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al autorilor unui act juridic civil, iar apoi, în faptul că ea reprezintă un instrument juridic eficace de asigurare a concordanţei actelor juridice civile cu ordinea publică.

6. Forma actului juridic civil

Prin „forma actului juridic civil” se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcute cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Privită în înţelesul său restrâns, obişnuit, forma actului juridic civil este cârmuită de principiul consensualismului, care înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil; în alţi termeni, potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem; nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic); forma

116

cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă; forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil; nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopoza-bilitatea, terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca şi când n-ar exista din punct de vedere juridic.

a) Forma cerută ad validitatem. Forma cerută pentru valabili-tatea actului juridic civil, adică ad validitatem, desemnează acea condiţie de validitate care constă în cerinţa îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul n-ar putea lua naştere în mod valabil.

Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin aceea că: este un element constitutiv, esenţial al actului juridic; în consecinţă, nerespectarea sa atrage nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă; altfel spus, această formă presupune manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, ceea ce înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, cea autentică (excepţie face testamentul).

Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma solemnă (mai ales autentică) sunt următoarele: donaţia; legatul; revocarea expresă a unui legat; acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar; renunţarea expresă la succesiune; subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor; ipoteca convenţională; actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor situate în intravilan şi extravilan; contractele de arendare scrise; actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial; contractul de societate comercială.

b)Forma cerută ad probationem. Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil, adică forma ad probationem, se înţelege acea cerinţă impusă de lege sau părţi care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat.

Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt următoarele: este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de

117

probă; reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă (actul juridic) trebuie îmbrăcată în forma scrisă.

Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmplă în cazul nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă (ceea ce înseamnă decăderea celui interesat din dreptul de a proba).

c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic se înţeleg acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul juridic să fie opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor. Această cerinţă de formă se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.

Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături juridice: este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului; constituie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece actul civil trebuie făcut cunoscut terţilor prin îndeplinirea unor măsuri specifice numite „de publicitate”.

În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul invocat de părţi contra sa. În consecinţă, actul civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de cel de-al treilea, ceea ce practic înseamnă că părţile nu se pot prevala de drepturile izvorâte din acel act faţă de terţi.

7. Modalităţile actului juridic civil

Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.

A. Termenul Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare,

până la care este amânată începerea ori stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor corelative. Obişnuit, termenul se indică printr-o dată calendaristică.

118

Clasificarea termenului a) După natura efectelor juridice, termenul este de două feluri:

termenul suspensiv este acela care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului); termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie retrocedat lucrul închiriat).

b) După titularul beneficiului său, distingem trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula, după cum rezultă din art. 1024 C. civ.); termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul depozitului, în care termenul e în favoarea deponentului, ca regulă); termen stabilit în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului (cum e cazul, de pildă, al termenului dintr-un contract de prestări de servicii).

c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri: termen voluntar sau convenţional, adică acela stabilit prin act civil unilateral ori bilateral; termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de drept, din actul juridic civil (exemplu, termenul de 5 ani de prorogare a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 şi 112/1995); termen judiciar (jurisdicţional), acordat de instanţă.

d) După criteriul cunoaşterii ori nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii actului juridic civil, distingem: termenul cert –termenul a cărui împlinire este cunoscută (de exemplu, a împrumuta pe B, cu 200.000 lei, până la 20 aug. 1999); termenul incert – termenul a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică (de exemplu, al datei morţii creditorului într-un contract de rentă viageră ori întreţinere).

Efecte Principiul dominant din art. 1022 C. civ. este următorul:

termenul afectează doar executarea actului, iar nu şi existenţa sa. Sub aspectul efectelor termenului, urmează a distinge între termenul suspensiv şi termenul extinctiv.

Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi îndeplinirii, executării obligaţiei corelative.

119

De aici, următoarele consecinţe: dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului (art. 1023 C. civ.); în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate (res certa), termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-ar fi prevăzut, expres, contrariul; până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 C. civ.); prescripţia extinctivă nu curge (art. 7 din Decretul 167/58).

Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative (de exemplu, moartea credirentierului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi a obligaţiei de a o plăti).

B. Condiţia Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment,

viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Deci, ca şi termenul, condiţia este un eveniment viitor. Dar, spre deosebire de termen, evenimentul este nesigur ca realizare.

Clasificare a) După natura efectelor produse, condiţia este de două feluri: - condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde

naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (sau, cum arată art. 1017 C. civ., de care depinde perfectarea actului). De exemplu, cazul unui contract de închiriere care s-ar perfecta numai „dacă închirietorul se va muta cu serviciul şi domiciliul temporar în altă localitate, până la începutul lunii viitoare”;

- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea actului juridic civil (art. 1119 C. civ.). De exemplu, avem o astfel de condiţie în cazul în care s-ar stipula că „Prezentul contract de vânzare-cumpărare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil în doi ani de la încheierea contractului”.

b) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, condiţia este de trei feluri:

- condiţia cauzală este aceea a cărei realizare depinde de ha-zard, de întâmplare, fiind, deci, independentă de voinţa părţilor

120

(art. 1005 C. civ.). De exemplu, „Prezentul contract de împrumut se va perfecta dacă voi câştiga la LOTO cel puţin 150.000 lei”;

- condiţia mixtă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de cea a unei alte persoane determinate (art. 1007 C. civ.). De exemplu: „Îţi donez apartamentul dacă te vei căsători cu X”;

- condiţia potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi (pur potestativă, dar poate fi şi potestativă simplă, aceea care depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate).

Efecte Două principii guvernează efectele condiţiei, şi anume: - condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile

şi a obligaţiilor corelative (de pildă, până la împlinirea condiţiei suspensive, actul nu-şi produce efectele, acestea fiind sub semnul întrebării; creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, debitorul nu datorează nimic; prescripţia extinctivă nu curge etc.; dacă se îndeplineşte condiţia suspensivă, se consideră, retroactiv, că actul a fost pur şi simplu: plata făcută de debitor devine valabilă, transmisiunile de drepturi se consolidează etc.);

- condiţia îşi produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, se consideră că actul nu s-a născut şi că părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat niciodată un asemenea act; de aici, consecinţele: prestaţiile executate trebuie restituite, transmisiunile de drepturi se desfiinţează etc.).

C. Sarcina Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obligaţie

de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalităţi). Astfel, art. 829 C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se revocă, pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naşterea de copii în urma donaţiunii”. În lipsa unor criterii legale, în doctrină se face, totuşi, clasificarea acestei modalităţi în funcţie de persoana beneficiarului (sarcină în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau în favoarea unei terţe persoane) şi în funcţie de valabilitatea ei (sarcini posibile, licite, morale faţă de cele imposibile, ilicite, imorale).

121

Efecte Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de

neexecutarea ei, ci numai eficacitatea actului (mai exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sancţiune tipică în această materie).

8. Efectele actului juridic civil Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective

şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. În esenţă, efectele actului juridic reprezintă tocmai conţinutul lui.

Viaţa juridică demonstrează că sunt şi situaţii în care, deşi existenţa actului este neîndoielnică, efectele sale nu apar cu claritate, existând îndoieli cu privire la conţinutul juridic al actului. Într-o asemenea ipoteză apare necesară determinarea (stabilirea) efectelor actului juridic civil, ceea ce înseamnă, practic, a-i cunoaşte conţinutul, adică a-i şti clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate ori stinse, după caz, ceea ce se face prin interpretarea clauzelor actului.

a) Interpretarea actului poate avea unul, altul sau ambele următoare obiective: calificarea juridică a actului; stabilirea înţele-sului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii civile. Ca urmare a calificării, se poate ajunge la una din următoarele concluzii: în esenţă, este vorba despre un act numit (tipic), caz în care i se aplică regulile dictate special pentru un asemenea tip de act; este vorba de un act nenumit (atipic), lui urmând a i se aplica regulile generale privitoare la contracte ori convenţii, iar nu regulile de la actul numit cel mai apropiat.

b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizează prin: obligativitate, irevocabilitate şi relativitate. Aceste principii – principiul forţei obligatorii; principiul irevocabilităţii; principiul relativităţii – sunt consacrate în două articole: potrivit art. 969, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit art. 973, „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.

• Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda. Pornind de la prevederea art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de lege

122

între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii ca fiind acea regulă potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus, actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.

• Principiul irevocabilităţii actului juridic civil. Irevocabi-litatea convenţiilor este prevăzută de art. 969 C. civ.: „Convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia din părţi, ci numai prin acordul părţilor”. Aşadar, irevocabilitatea este o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.

• Principiul relativităţii efectelor actului juridic. Este consacrat legal în art. 973 C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”. Altfel spus, actul produce efecte numai faţă de autorul sau autorii actului, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.

9. Nulitatea actului juridic civil Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancţiune, de drept civil,

care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice dictate pentru încheierea sa valabilă. În esenţă, deci, nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul când nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de validitate.

Categoriile de nulităţi a) În funcţie de natura interesului ocrotit, nulitatea este de două

feluri: absolută şi relativă. • Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea,

la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc (sub aspect terminologic, este desemnată prin formulele: actul este „nul de drept” sau „nul” ori „nul de plin drept” sau „actul va fi nul”. Atrag nulitatea absolută a actului juridic următoarele cauze: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor; lipsa totală a consimţământului, când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală; încălcarea ordinii publice; frauda legii; lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative). Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli: 1) Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, procurorul, instanţa din oficiu); 2) acţiunea în nulitate absolută este impres-criptibilă (adică, ea poate fi invocată oricând, indiferent de timpul

123

scurs de la data încheierii actului); 3) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă ori tacită.

• Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori personal (este indicată prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”). Atrag nulitatea relativă a actului juridic următoarele cauze: viciile de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea); lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic; nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei (act încheiat cu persoana lipsită de capacitate de exerciţiu; act încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal); nerespectarea unei incapacităţi instituite pentru protecţia unui interes individual, personal – interdicţia vânzării-cumpărării între soţi). Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli: 1) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului; 2) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă (ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă); 3) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.

b) În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este de două feluri: parţială şi totală.

• Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil (celelalte efecte ale actului continuând să producă, întrucât nu contravin legii).

• Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime (de exemplu, pentru nerespectarea formei cerute ad validitatem).

c) După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă şi nulitatea virtuală.

• Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare, într-o dispoziţie legală (cazurile de nulitate expresă sunt prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil).

• Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil

124

(de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”. Textul nu prevede, însă, consecinţa juridică a nerespectării formei înscrisului autentic care este tocmai nulitatea. Suntem în prezenţa unei nulităţi implicite, virtuale).

Principiile efectelor nulităţii A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului. Acest

principiu exprimă regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc –, ci şi pentru trecut – ex tunc – adică aceste efecte se suie până în momentul încheierii actului juridic civil. Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil şi acela al anulării efective a actului. Principiul retroactivităţii efectului nulităţii decurge din principiul legalităţii: restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act astfel încheiat.

B. Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum. Acest principiu este o consecinţă a primului principiu, al efectelor nulităţii – retroactivitatea. Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Restitutio in integrum, ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului juridic inter partes (între părţile raportului juridic), iar nu faţă de terţi.

C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi. El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară –, cât şi a unui alt mare principiu de drept, potrivit căruia dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult. Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului iniţial, primar atrage şi anularea actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

125

III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1. Noţiuni generale A. Definiţia probei Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei

unui act sau fapt juridic şi ,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative. Cuvântul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.

Sub aspect terminologic, termenul „probă” este folosit în trei sensuri: a) mijloc juridic de stabilire a existenţei drepturilor subiective şi obligaţiilor civile; b) operaţiunea de prezentare în justiţie a mijloa-celor de probă: înscrisuri, mărturii, mărturisiri, probe materiale, expertize; c) rezultatul obţinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă („reclamantul a probat dreptul său prin…”).

B. Sediul materiei Se găseşte în Codul civil, în Codul de procedură civilă şi în

Codul comercial. Codul civil reglementează admisibilitatea şi forţa probantă pentru patru mijloace de dovadă: înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile, precum şi sarcina probei. Codul de procedură civilă reglementează trei mijloace de dovadă: expertiza, probele materiale şi cercetarea la faţa locului.

C. Obiectul probei sau sarcina probei • Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a

demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Formează obiect al probei toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.

Precizări: a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei, deoarece judecătorul e prezumat a cunoaşte legea; b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilă dovedirea lor, ca atare; c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietăţii (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea notorietăţii).

• Sarcina probei este reglementată de art. 1169 C. civ., astfel: „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Cum primul care se adresează justiţiei este reclamantul, înseamnă că lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus

126

probandi incumbit actori). După ce reclamantul s-a conformat acestei exigenţe juridice, este rândul pârâtului ca, în apărare, să dovedească faptele pe care-şi sprijină cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în acest înţeles se spune că, în apărare, pârâtul devine reclamant (in excipiendo reus fit actor).

La aceste două reguli privind sarcina probei se adaugă cea de a treia: judecătorul trebuie să aibă rol activ în stabilirea completă a adevărului, putând să ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).

D. Condiţiile de admisibilitate a probei Pentru a fi încuviinţată de instanţă, proba trebuie să îndepli-

nească, cumulativ, următoarele condiţii: a) să nu fie oprită de lege (exemplu: art. 612 C. proc. civ. prevede că: „Interogatoriul şi jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despărţenie”); b) să fie verosimilă (să tindă la dovedirea unor fapte credibile); c) să fie utilă (proba e inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile); d) să fie pertinentă (adică să aibă legătură cu pricina); e) să fie concludentă (adică de natură să conducă la rezolvarea cauzei).

2. Mijloace de probă A. Înscrisurile Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte

juridice pe un anumit suport material (hârtie, sticlă, carton, scândură, peliculă ori bandă magnetică).

a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale; hotărârile organelor jurisdicţionale (şi, în primul rând, hotărârile judecătoreşti); actele de stare civilă.

În ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului autentic, urmează a distinge: menţiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator, făcute cu propriile simţuri, fac dovadă deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în

127

fals (procedură dificilă şi riscantă); menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor, făcute în faţa agentului instrumentator, dar a căror veridi-citate nu poate fi verificată de acesta, fac dovada până la proba contrară; menţiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de probă scrisă.

b) Înscrisul sub semnătură privată. Se numeşte „înscris sub semnătură privată” acel înscris semnat de cel ori de cei de la care provine. Există deci o singură condiţie cerută pentru valabilitatea unui astfel de înscris: semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului (semnătură, în sensul de aici, este numai cea executată de mâna autorului înscrisului, şi nu cea dactilografiată, executată prin parafă ori prin punere de deget).

Condiţii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:

• Condiţia pluralităţii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu sunt făcute în atâtea exemplare originale câte părţi sunt cu interes contrar”);

• Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul sub semnătură privată, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele «bun şi aprobat», arătând totodată în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”;

• Condiţia cerută pentru testamentul olograf: „Testamentul olograf nu este valabil decât dacă este scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).

B. Mărturia (proba cu martori ori testimonială) Mărturia este relatarea, orală, făcută de o persoană, în faţa

instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personal.

Regula generală este că faptele juridice pot fi dovedite, neîngrădit, cu martori; în ce priveşte, însă, actele juridice există două excepţii, două reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit

128

voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului”. Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”.

Codul civil nu precizează forţa probantă a mărturiei, ceea ce înseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judecătorului, bazată pe intima sa convingere.

C. Mărturisirea (recunoaşterea) Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act

sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra autorului ei.

Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, şi un mijloc de probă, din punct de vedere al dreptului procesual civil. Ca act juridic, mărturisirea este irevocabilă. Ea nu poate fi revocată de autorul ei „afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).

Codul civil distinge între mărturisirea judiciară şi cea extra-judiciară. „Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a face mărturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea (mărturisirea) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibilă. Dacă în trecut era socotită „regina probaţiunii”, în prezent ea se află în rândul celorlalte probe, adică lăsându-se forţa probantă la aprecierea judecătorului.

Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numeşte interogator şi este reglementat de art. 218-225 C. proc. civ.

D. Prezumţiile „Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage

dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător. Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex, datorită tocmai legăturii ce există între cele două fapte.

129

Clasificarea prezumţiilor După autorul lor: a) Prezumţiile legale; b) Prezumţiile simple. După forţa lor probantă: a) Prezumţiile absolute ; b) Prezumţiile relative.

IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Definiţie şi reglementare Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind stingerea drep-

tului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”).

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă este „legea generală” ori „dreptul comun” în această materie. El reglementează atât prescripţia dreptului la acţiune (instituţia de drept civil, substanţial), cât şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită (instituţia de drept procesual civil). Norme ale prescripţiei extinctive găsim şi în: Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60), Codul comercial (art. 945 şi urm.), Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 31, 37), precum şi alte acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene speciale de prescripţie. Aşadar, prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept.

2. Delimitarea prescripţiei extinctive Prescripţia extinctivă se aseamănă, dar nu se confundă, cu alte

instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.

a) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de prescripţia achizitivă - Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi cea achizitivă

(numită şi uzucapiune): pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi, ambele se înfăţişează ca sancţiuni de drept civil; ambele presupun termene.

- Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai multe (3 ani, 2 ani, 1 an,

130

6 luni), pe când cele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal: dacă prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), prescripţia achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal.

b) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere Ca sancţiune de drept civil, decăderea este stingerea dreptului

subiectiv civil neexercitat în termenul de decădere. - Asemănările dintre prescripţie extinctivă şi decădere: ambele

presupun termene; ambele au efect extinctiv. - Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescripţia

extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (în sens material), decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv; prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen.

c) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv - Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:

ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt concepte de drept civil. - Deosebirile dintre ele sunt, în esenţă, următoarele: pe când

termenele de prescripţie sunt numai legale, termenul extinctiv este, după caz: convenţional, legal ori jurisdicţional; dacă prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă.

3. Domeniile de aplicare a prescripţiei extinctive a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

patrimoniale îl formează: Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”); Drepturile reale principale, urmând însă a distinge acţiuni reale prescriptibile şi acţiuni reale imprescriptibile.

b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale. În acest domeniu, principiul imprescrip-tibilităţii constituie regula, potrivit căreia protecţia acestor drepturi, prin acţiunea în justiţie, nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând.

131

Legea stabileşte, expres, excepţiile de la acest principiu: acţiunea în anulabilitate; acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei; acţiunea în tăgada paternităţii; acţiunea în stabilirea paternităţii.

4. Termenele de prescripţie extinctivă Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de

timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuia exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.

a) Categorii de termene În raport de criteriul vocaţiei ori sferei de aplicare, distingem:

termenele generale şi termenele speciale, după cum sunt instituite de norma generală (legea) ori de norma specială.

În funcţie de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general; termene egale cu termenul general; termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.

b) Prescripţia termenelor Este general acel termen de prescripţie care-şi găseşte aplicaţie

practică ori de câte ori nu-şi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie.

• Termenul general de prescripţie, de 3 ani, este aplicabil raporturilor civile obligaţionale (cele care au în conţinutul lor drepturi de creanţă şi îndatoririle corelative). În principiu, acest termen de prescripţie este aplicabil şi pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune ce este sau nu prescriptibilă extinctiv (de exemplu, acţiunea în nulitate, acţiunea în reducţiune etc.).

• Termenul general de prescripţie, de 30 ani, este aplicabil acţiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile şi cărora nu li se aplică un termen special de prescripţie extinctivă). Practic, termenul de 30 de ani se aplică: acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată; acţiunii confesorii.

• Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatri-moniale. Aceste termene sunt prevăzute în Codul familiei (de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei pentru viciu de consim-ţământ; de 6 luni, aplicabil acţiunii în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, şi de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei).

132

• Termene speciale prevăzute de Decretul nr. 167/1958 sunt: termenul de 2 ani, aplicabil acţiunii în răspunderea pentru viciile ascunse fără viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în depozit”; termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 24 (dreptul la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă loc spectacolul).

• Termene speciale prevăzute de Codul civil: termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală; termenul de 1 an, pentru acţiunea vânzătorului de complinire a preţului şi a cumpărătorului pentru scăderea preţului etc.

5. Data de la care începe să curgă prescripţia

Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, sau dreptul de a cere executarea silită.

Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă, sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia, sau a expirat termenul (art. 7).

Prescripţia dreptului la acţiune, în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8).

Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când acestea a încetat.

În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal, sau persoana chemată de lege să-I încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9).

Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis, sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare. Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor de garanţie sau convenţionale.

133

6. Suspendarea prescripţiei

Conform art. 13, prescripţia se suspendă: a) pe perioada cât acela împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; b) în perioada când creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război.

Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.

7. Întreruperea prescripţiei

Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută în folosul celui căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare; c) printr-un act începător de executare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generală, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 11-106 2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Juridică,

All Beck, Bucureşti, 2001, p.1-306 3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura

Universitară, Bucureşti, 2001, p.1-309

134

METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

Prof. univ. dr. TUDOREL BUTOI

SEMESTRUL I

Obiective Disciplina Metodologia cercetării juridice are drept obiectiv princi-

pal cunoaşterea de către studenţi a problemelor fundamentale ale metodo-logiei de cercetare ştiinţifică, cu instrumentele de cercetare moderne, pen-tru a stabili cauzele fenomenelor juridice şi a fundamenta soluţiile juridice la scară naţională şi internaţională. Aceasta este de natură să contribuie la formarea capacităţii de investigare şi la creşterea performanţelor şi prestigiului viitorilor jurişti, la sporirea eficienţei activităţii lor.

I. METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE:

DEFINIŢII ŞI CONCEPTE

Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos, care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere li-beră „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării me-todei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.

Metodologia cercetării ştiinţifice (ca, de altfel, şi a altor ştiinţe) este alcătuită din trei niveluri de metode: metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor; metode proprii unui grup de ştiinţe; metode specifice fiecărei ştiinţe.

135

Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care o serveşte în totalitatea laturilor acesteia.

Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privită din diferite puncte de vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care este definită prin cele mai diferite formule. Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.

Ştiinţele juridice se împart în: a) Ştiinţe juridico-istorice – studiază dreptul în evoluţia sa istorică,

concretă, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, isto-ria dreptului românesc.

Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctri-nelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.

b) Ştiinţe juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme speci-fice, determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglemen-tează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.

În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Orice ştiinţă are zestrea sa – un nucleu paradigmatic şi o structură alcătuită din patru componente: a) materialul faptic acumulat istoric; b) ipoteze confirmate şi neconfirmate; c) rezultatele observărilor şi expe-rimentărilor concretizate sub forma abstracţiilor şi generalizărilor ştiin-ţifice: limbaj, concepte şi noţiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practică; d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cer-cetare a realităţii practice. Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă ştiinţei superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este superficială, rod al învăţării prin

136

ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură teoretică, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine, are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).

Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie să se subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar acea-sta nu înseamnă că metodologia este un produs secundar al ştiinţei; meto-dologia este calea ştiinţei, ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaş-terii ştiinţifice.

II. TIPURILE (FORMELE) CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, me-nită să sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.

Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii: a. Cercetarea ştiinţifică fundamentală. Aceasta este o activitate

teoretică sau experimentală fundamentală care are ca scop principal acu-mularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenome-nelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică. În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii prac-tice de viitor.

b. Cercetarea ştiinţifică aplicativă. Reprezintă o activitate de in-vestigare originală în scopul acumulării de noi cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.

III. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ

A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE JURIDICE

a) Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul Academiei Române, instituţia supremă care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile ei mari. Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi de Sociologie există: Institutul Naţional de Cercetări Economice; Institutul Naţional de Cercetări Juridice; Institutul de Criminologie şi Criminalistică; Institutul Naţional de Expertize Judiciare; Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”; Institutul Naţional de Administraţie; Agenţia Naţională Antidrog.

b) Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Cercetarea ştiinţifică juridică

137

românească s-a extins şi s-a concentrat mult, începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o dată cu crearea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Ea se desfăşoară în universităţi publice şi private, în marile centre universitare cu învăţământ juridic (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii în care învăţământul juridic, după anul 1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat. De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de tip funda-mental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile învăţământului, ale perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ, cât şi nevoile ştiinţei în general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă, în învăţământul superior, o pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de extindere, o deţine şi cercetarea ştiinţifică aplicativă.

c) Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă acade-mică, aparţinând altor ministere. Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universităţi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi de unele edituri şi reviste în care se publică toate principalele realizări ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini, aspecte din activitatea depusă în fiecare an.

IV. ETAPELE METODOLOGICE

ŞI PRINCIPALELE LOR INSTRUMENTE

Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În general, specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul de etape se situează între 3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodo-logia de cercetare în patru etape: Problematizarea sau percepţia proble-mei; Incubarea (documentarea – învăţarea); Iluminarea (explicarea, mo-mentul creativ); Verificarea ipotezelor şi concluziilor.

În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape, însă într-o terminologie diferită, şi anume: a) alegerea temei de cercetare; b) documentarea – învăţarea; c) explicarea fenomenului juri-dic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două subetape importante: formula-rea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice (momentul critic – valorizator); d) redactarea şi susţinerea publică a lucrării.

V. MANAGEMENTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Etapele cercetării ştiinţifice juridice sunt şi trebuie privite nu numai drept părţi ale metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale managementului activităţii de cercetare ştiinţifică.

138

Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cer-cetare implică un management al celor care realizează o muncă de creaţie, dar şi pentru că aceasta se poate realiza individual sau în echipă. Se înţelege că atunci când o lucrare se desfăşoară doar individual este impor-tant ca fiecare dintre noi să ştie să-şi conducă lucrarea la bun sfârşit. Fiecare dintre noi trebuie să ştie că este necesar să-şi asigure nu numai succesiunea etapelor (cu metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de elaborare a lucrării) şi în celelalte resurse materiale, umane şi financiare.

Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din patru subsisteme: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al metodelor şi tehnicilor specifice de gestiune.

VI. ALEGEREA TEMEI DE CERCETARE

Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricărei investigaţii ştiin-ţifice, neavând nimic formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă.

Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau, de regulă, la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.

Principii generale de alegere a temei de cercetare: temele mai com-plexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai mari; temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor echipe mai mici sau unor persoane individuale; cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca aspiraţie, pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile; cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze; riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activităţi; alegerea temei poate majora sau micşora acest risc.

Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii, dintre care reţinem:

• cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o temă poate să implice un mare volum de documentare – învăţare, iar termenul de realizare a temei nu-i îngăduie să aprofundeze cunoştinţele necesare;

• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în vederea alegerii temei;

• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai înalt, cu cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare;

• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretică şi practică a temei de cercetare;

139

• necesitatea încheierii la termenul stabilit; • diminuarea riscului în cercetare în general şi în alegerea temei în

special reclamă ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subesti-marea posibilităţilor cercetătorului de documentare – informare, de analiză şi de verificare a concluziilor.

Teme de cercetare juridică Drept procesual penal:

1. Participanţii în procesul penal 2. Probele şi mijloacele de probă 3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal 4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penală

Drept administrativ: 1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale 2. Instituţia primarului 3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective 4. Statutul juridic al funcţionarului public

Drept constituţional: 1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România 2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială 3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecem-

bristă Dreptul Uniunii Europene:

1. Procedura integrării în Uniunea Europeană 2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările

dreptului Uniunii Europene 3. Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil – Contractele civile speciale: 1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vân-

zare-cumpărare 2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale 3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică 4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moştenitori

legali în contextul jurisprudenţei actuale Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile:

1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la structurile Uniunii Europene

2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia revendicării imobiliare – consideraţii teoretice şi practice

3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale 4. Răspunderea pentru fapta proprie

140

Drept penal special: 1. Uciderea din culpă 2. Violarea de domiciliu 3. Traficul de droguri

Drept civil – partea generală, persoanele: 1. Nulitatea actului juridic civil 2. Cursul prescripţiei extinctive 3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Dreptul familiei: 1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei 2. Violenţa în familie. Soluţii socio-juridice 3. Tutela minorului

Drept comercial: 1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a

societăţii comerciale 2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale

încheiate pe suport electronic Dreptul penal:

1. Extrădarea în dreptul penal român 2. Concursul de infracţiuni 3. Prescripţia în dreptul penal

Teoria generală a dreptului: 1. Jurisprudenţa ca izvor de drept 2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice

Drept funciar: 1. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune 2. Regimul juridic al fondului funciar

Dreptul mediului: 1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător 2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridică a apei

Criminologie: 1. Comparaţie şi criminalitatea „gulerelor albe” 2. Natura şi cauzele criminalităţii

Penologie: 1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii 2. Reforma sistemului penitenciar român

141

VII. ELABORAREA ŞI ADMINISTRAREA PROGRAMULUI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI

Elaborarea şi administrarea acestui program constituie o activitate de management complexă care are în vedere: stabilirea subetapelor şi a termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor cu terme-nele parţiale şi cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea valori-ficării potenţialului de creaţie al cercetătorului; o bună gestionare a tuturor resurselor disponibile; o bună organizare, astfel încât să se evite orice sursă de majorare a riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.

Administrarea programului de cercetare a temei, care este o opera-ţiune complexă de definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei componente:

a) Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schiţa proiectului de cercetare cuprinde: terme-nul de predare la beneficiar; principalele operaţiuni de documentare – învăţare; sursele de informare – documentare importante, greutăţi de obţinere, locul unde se află şi cum pot fi consultate; timpul necesar celor-lalte etape ale cercetării.

b) Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după ter-minarea documentării bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul temei include: etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică; documentarea directă (practică): date, fapte, infor-maţii, factorii – cauze care determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale; modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare; termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a con-cluziilor ştiinţifice; termenul la redactare a lucrării şi termenul de sus-ţinere publică; operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele nece-sare; cheltuielile necesare fiecărei etape; consumul de timp necesar con-sultării specialiştilor în diferite etape de realizare a lucrării.

c) Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii; principalele ipoteze confir-mate şi neconfirmate; modele de analiză; argumentaţia teoretică şi practi-că; argumentaţia juridică şi social – politică necesară fundamentării con-cluziilor ştiinţifice; sursele de informare şi modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii lucrării: părţi, secţiuni, capi-tole, paragrafe.

142

Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului preliminar. Însă planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă – redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.

VIII. DOCUMENTAREA BIBLIOGRAFICĂ

ŞI DOCUMENTAREA DE TEREN

Documentara ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare ştiinţifică. Ea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt: noţiu-nile şi conceptele, în genere limbajul ştiinţific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate şi neconfirmate; datele şi informaţiile necesare asupra fenomenului din practica juridică; metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei, formulării şi verificării ipotezelor.

Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei ştiinţifice: a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi cone-xiuni; a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte interconexiuni.

Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei ştiinţifice; bine realizată, documentarea – învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de creaţie (iluminare). Ea începe prin consultarea câtorva surse care oferă informaţii despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea siste-matică, desfăşurată pe întregul front al problematicii menţionate, are loc însă după alegerea temei de cercetare.

Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite:

- informaţia ştiinţifică, produs specific al cercetării ştiinţifice, este o marfă sub forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Bateson arăta că informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creează diferenţă”, adică este o idee care, utilizată cores-punzător, creează o altă idee; pe baza informaţiei ştiinţifice se înnobilează continuu producţia de bunuri şi de servicii;

- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice necesare învăţării – documentării.

Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte dificil, deoarece volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi alţi purtători) a crescut enorm, având de-a face cu o adevărată explozie; cresc disparităţile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se publică

143

parţial; informaţia ştiinţifică este perisabilă datorită creşterii cercetărilor ştiinţifice şi perfecţionării calităţii informaţiei ştiinţifice; accesul la infor-maţie este dificil.

Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informaţia ştiinţifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcţii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare. Cu toate acestea, şi benefi-ciarii sectorului de informare trebuie să-şi însuşească un minim de cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul reţelelor de informare – documentare; să cunoască reţeaua de informare, locul unde se află şi serviciile pe care le asigură.

Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire activă a tuturor informaţiilor procurate despre tema aleasă.

Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanţa prin cele patru etape pe care le cuprinde:

− informarea asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare, locul depozitării);

− culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor, notarea şi fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;

− studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, eva-luarea utilităţii ideilor şi fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sur-sele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor în general şi în raport cu tema cercetată în special;

− utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucră-rii sub forma confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumentă.

În concluzie, documentarea – învăţarea reprezintă o etapă impor-tantă a cercetării ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordonează cercetării ştiinţifice a temei alese; etapele documentării – învăţării nu sunt rigide, ele se adaptează şi se diferenţiază în funcţie de domeniu, de temă, de experienţa şi vocaţia cercetătorului. Oricât ar fi de importantă, documentarea – învăţarea este cel mult un proces de „incu-bare”, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate aceste privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiinţifică în ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.

144

Formele documentării – învăţării: Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit de

complex şi prin cele trei forme de bază pe care le cuprinde: • documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure infor-

marea şi cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a ceea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării;

• documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaş-terea fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură per-spective de a contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;

• documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.

A. Documentarea bibliografică – livrescă Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă

a documentării bibliografice. Surse documentare bibliografice Există patru feluri de surse documentare bibliografice: documente

primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice sau nepe-riodice (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă); docu-mente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze docu-mentare; ghiduri bibliografice; documente terţiare, periodice şi, mai ales, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare, sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate; microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet.

Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare – documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.

Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul unor instrumente specifice, astfel: etapa de informare se reali-zează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii, existente în toate bibliotecile; etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autoru-lui, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii, anul apariţiei şi numărul de pagini; etapa studierii surselor se realizează prin: explora-rea globală, rapidă a fiecărei surse, ceea ce presupune trecerea în revis-

145

tă a cuprinsului, a prefaţei şi postfaţei, a bibliografiei, a activităţii auto-rului, a editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesa-jului şi contribuţiei personale a autorului faţă de alte surse; a grupării după criterii de importanţă a tuturor surselor; elaborarea de referate documen-tare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteză (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte, adnotări şi fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficienţa cercetării pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe o singură faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a extras ideea.

Etapa utilizării surselor nu include nici o particularizare specială faţă de recomandările generale făcute anterior pentru toate formele de documentare.

B. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cu-noaşterea fenomenului juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.

Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative, monografii, studii de caz.

O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, dina-mice şi statice, de structură, a indicatorilor cantitativi şi calitativi, a varia-bilei dependente şi a variabilelor – factori independenţi. Datele pot fi sta-tistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al cerce-tătorului (anchete, chestionare).

Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţific: ele trebuie să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; pregătirea datelor să se realizeze în raport cu scopul lucrării; datele să aibă com-pletitudine.

Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună obser-vare a datelor; calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenome-nului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativă şi calitativă a fenomenului economic.

Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică, dacă susţin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze vechea teorie şi să asigure noi enunţuri teoretice, noi concluzii ştiinţifice.

C. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor

146

teoretice, conceptuale, metodelor de analiză şi calcul, asupra interpretării datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care efectuează studii şi cercetări, care dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică, inclusiv prin Internet.

IX. EXPLICAREA FENOMENULUI JURIDIC

Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai comple-xă etapă a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente importante: formularea ipotezei sau momentul constructiv crea-tiv; verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.

Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul ipotezei. Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe operaţiuni importante.

A. Ipoteza. Definiţii şi funcţii Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să

se explice problema juridică, diferenţa constatată între teoria juridică exis-tentă şi practică juridică; cauza (ele) şi factorul (ii) care determină evolu-ţia unui fenomen juridic.

Ipoteza poate fi comparată cu un cap de pod plasat între cunoscut şi necunoscut, între ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar vrem să ştim.

Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în proporţii diferite, în funcţie de poziţia pe care i-o dăm în formulare, între cunoscut şi necunoscut.

Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul documentării bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a tuturor datelor, calculelor şi informa-ţiilor studiate.

Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomeno-logice, întemeiate mai mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de supra-faţă (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar), şi reprezentaţionale – acelea formulate prin considerarea elementelor re-zultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale cercetării.

Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot să rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enunţuri) concrete, care urmează să fie testate şi verificate.

147

Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic; să satisfacă exigenţa de noncontradicţie; să aibă un mare conţinut informaţional; să genereze cât mai multe consecinţe testabile; să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.

Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi calcule de evaluare a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre teorie şi practică). O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic – valorizator, acela de verificare a ipotezei.

B. Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia

cauzală este cea mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic. „A şti cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitare” (Ex causa data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).

Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracte-risticile sistemului (fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este o legătură obiectivă între două fenomene, două procese sau două ele-mente care se succed, unul, în calitate de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.

Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme: relaţia de condiţionare: această nu este determinată în raport cu efectul, dar este indispensabilă pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte, o stimulează sau o frânează; relaţia de interdependenţă – un fenomen în calitate de cauză determină un alt fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este valabilă; cauza îşi schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauză. Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.

X. VERIFICAREA IPOTEZELOR ŞI FUNDAMENTAREA

CONCLUZIILOR ŞTIINŢIFICE

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice con-stituie al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul cri-tic valorizator).

Schema modelului (Gheorghe Răboacă, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, p. 157).

148

Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) (A) în confruntare cu Faptele empirice (P) constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi concluziei ştiinţifice.

Dacă faptele empirice (P) arată compatibilitate cu teoria rezultată din ipoteze, conchidem: că ipoteza nu e infirmată; că ea este acceptată provizoriu.

Dacă apar dezacorduri între P şi A ipoteza fie se respinge; fie se modifică până când teoria (A) concordă cu P.

Deci, procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a conclu-ziilor ştiinţifice este un complex de operaţii, implicând: evidenţierea re-zultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele); confruntarea rezultatelor ipotezei (A) cu observaţiile empirice (P); testarea trăiniciei relaţiilor dintre A şi P.

A. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a con-cluziilor ştiinţifice

Experimentul reprezintă principalul procedeu; posibil şi datorită tehnicii de calcul.

Forme de experiment: naturale – din sistemele micro, mezo, macro; artificiale – create de cercetător = modele; de teren – care, în ra-port cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active; de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de pildă: teste econometrice; simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje.

Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă con-trolată, în condiţii reale sau create de cercetător, prin care se măsoară in-fluenţa variabilelor independente, asupra variabilei dependente, toţi cei-lalţi factori independenţi fiind ţinuţi sub control, constanţi.

Experimentul cere: alegerea unităţilor de observare, de experi-mentare; alegerea unităţilor de control al experimentului – compa- rarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile indepen-dente.

Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente înainte şi după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer izolate, dar nu se pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se poate recurge la un control static prin selec-ţionarea aleatorie a unităţilor de observare. În final, se face estimarea ero-rii aleatorii. Există două posibilităţi: se compară două unităţi asemănă-toare, dar caracteristica urmărită este prezentă doar într-o unitate; se com-pară două unităţi diferite, dar cu o singură caracteristică în comun.

149

Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru teoria şi practica juridică. Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real (procese simulate).

Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenome-nului studiat; modului său de funcţionare; comportării fenomenului; inter-dependenţei dintre componente şi paliere; aspectelor analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat. Simula-rea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice: clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legă-turilor; verificarea ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică; stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate; comportamentul mo-delului în raport cu variaţia factorilor.

Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice; S-a extins datorită dezvoltării tehnicii de calcul. Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice.

Calitatea scenariului este în funcţie de: realismul premiselor; factorii de comportament (ipotezele considerate); rigoarea legăturilor cauzale.

Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv, se cer studiate şi verificate succesiv toate consecinţele derivate din ipoteze.

B. Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cer-cetarea oricărui fenomen. Aceste metode concrete sunt următoarele:

1. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.

2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţele juridice.

Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt

150

orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice, cum sunt: definiţii legale, metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice.

Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la negli-jarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.

3. Metoda experimentală. Dreptul, acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul. Multă vreme, ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă, considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o obser-vaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din con-textul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.

4. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiin-ţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte, la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu

151

toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o dimensionare, reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.

Urmărind certificarea fenomenelor juridice sunt necesare o tradu-cere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.

Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiată de intensitatea măsurată.

O aplicare a datelor matematice întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii spe-cificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.

Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibili-tăţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţie de stat. Cunos-când activităţile individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi deci-ziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite elec-trice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu aju-torul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini.

5. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în do-meniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gra-dul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presu-pune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării,

152

cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

C. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru funda-

mentarea concluziilor ştiinţifice: evidenţierea consecinţelor şi impli-caţiilor ipotezelor care urmează să devină principii, legi, teorii şi soluţii practice; confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice; stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia lor) constituie o expresie a realităţii practice.

Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discor-danţa dintre ipoteze şi practică şi se pot formula următoarele situaţii: o ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele prac-ticii; dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este infirmată: fie se abandonează, fie se reformulează; verificarea ipote-zei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe unităţi şi cu serii lungi de date, de calitate; ipotezele parţial infirmate se reiau; când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna sau aban-dona; ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de verificare; orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte; o ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie practică.

Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoa-rele exigenţe: de logică; de interes practic; de eficienţă juridică; coerenţă cu teoria juridică; formularea de observaţii şi critici asupra teoriei şi practicii juridice; să indice direcţii de urmat şi teme de cercetare.

XI. REDACTAREA ŞI SUSŢINEREA PUBLICĂ

A UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Este vorba, de fapt, de două etape pe care le abordăm împreună, ambele au trăsături comune – forma de comunicare (una scrisă, alta orală), forme de limbaj. Prezintă importanţă conţinutul ştiinţific, dar şi formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrării şi prezentării; ele nu sunt doar probleme de stil, ci şi mari ansambluri de reguli, generale şi specifice.

A. Redactarea lucrării ştiinţifice Redactarea se realizează în trei etape: a) Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o con-

tinuare a proiectului şi planului preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi multe intenţii, care până la sfârşit nu se realizează integral. Pla-

153

nul final cuprinde doar rezultatele cercetării; el verifică gradul de inclu-dere a tuturor rezultatelor; o bună succesiune şi coerenţă. Planul asigură: sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor; structura lucrării (părţi, secţiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrării şi gradul atingerii lor; distribuirea rezultatelor pe toată structura lucrării; o prefaţă cu rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente; formularea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a argumentelor, a metodelor de investigare; identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule; efectuarea de propuneri de eliminare a acestor neajunsuri.

b) Redactarea propriu-zisă – proces de scriere: fie o redactare iniţială, rapidă, „o primă mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la una convenabilă.

c) Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor proprii, ca şi a observaţiilor criticilor, ale beneficiarului. Redactarea lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: succesiune logică; dimensiuni adecvate; înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi rezultatului; formularea şi argumentarea ideilor; detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei; corectitudinea datelor, calculelor şi trimiterilor bibliografice; acurateţea stilistică (limbajul); eliminarea repetărilor de idei, cifre, citate.

Reguli a) Reguli generale: redactare riguroasă (fidelă); originalitate; co-

rectitudine (deontologia); eficacitatea redactării – pentru cititor, benefi-ciar; stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil; acu-rateţea gramaticală şi literară.

b) Reguli specifice: natura cercetării; obiectivele lucrării; comple-xitatea; dimensiunea; structura lucrării (foarte importantă) se realizează pe bază de criterii; introducerea (cuvântul înainte); titluri şi subtitluri; ordinea scrierii autorilor; fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu; să se asigure buna succesiune a subdiviziunilor; instrumente de investigaţie utilizate; să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe; ideile de bază ale lucrării; ilustrări grafice; tabele cu date (reguli); citate; anexe; trimiteri bibliografice (la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capi-tol; în subsolul paginii; în text); indexul de termeni; indexul de nume; re-zumatul lucrării.

c) Reguli practice de prezentare grafică: aşezarea în text; eviden-ţierea pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea erorilor şi omisiunilor.

154

B. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice Funcţiile susţinerii publice: mai buna cunoaştere a unor idei, teze,

direcţii, soluţii; afirmarea tinerilor; intensificarea vieţii ştiinţifice: noi creaţii; corecţii asupra celor vechi; abandonarea celor vechi; cunoaşterea unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară).

Părţile principale ale susţinerii publice (discursului): introduce-rea (exordiul) – ce temă, ce obiectiv, trebuie să trezească interesul; con-ţinutul (tratarea) – expunerea ideilor; concluzia (peroraţia) – recapitu-larea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei ideilor.

Algoritmul de bază şi calitatea susţinerii publice: deşteptarea interesului auditoriului prin: raţionamente logice; argumente practice; cu-noştinţe de retorică: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în propoziţii şi în frază); cadenţa şi armonia; sugestivitatea stilului; debitul verbal; căl-dura cuvântului, mesajului; gesticulaţia adecvată; atitudine, ţinută.

Reguli de bază ale susţinerii publice a) Pregătirea expunerii: • elaborarea planului prezentării: să

meargă pe ideile textului scris; idei principale, argumente; contribuţii personale; cunoaşterea auditoriului (structura profesională): nivel de pregătire; nivel de interes; • pregătirea personală a vorbitorului: să-şi controleze atitudinea, mimica, gesturile; să evite întreruperi prelungite; să evite excesul de sentimentalisme; • pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare: benzi, ţiplane, scheme, planşe, grafice; încadrarea în timp; evitarea monotoniei; • pregătirea auditoriului: să vină persoane interesate; afişarea; titlul ştiinţific al vorbitorului; lucrări ştiinţifice ale vorbitorului.

b) Expunerea în public: să urmeze textul pregătit; să ajusteze textul la timpul disponibil.

c) Recomandări practice: să expună în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles; schimbări de ritm şi de ton; dialog cu persoane din auditoriu; să insiste asupra problemelor necunoscute şi interesante; să evite improvizaţii; să se încadreze în timpul prevăzut; să rezerve 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori; să ştie să prevină sau să elimine tensiunile din rândul asistenţei.

XII. FORME DE COMUNICARE ÎN ŞTIINŢĂ

Asimilarea şi încorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea (ştiinţifică) a forţei de muncă şi în producţia de bunuri şi alte servicii se realizează prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice în principal prin intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de specialitate.

155

Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce ur-mează, reţinem ca fiind mai importante următoarele:

A. Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare • Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care

abordează o problemă, o formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinată publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute până la câteva mii de pagini.

• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine câteva volume şi mai multe mii de pagini.

• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate formării profesionale a specialiştilor.

• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi completării se numesc Note de curs.

• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare, pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.

• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini este variabil.

B. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare

• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi ten-dinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent, în bro-şuri sau în cadrul unor culegeri; altele, mai târziu, în funcţie de confiden-ţialitate şi alte interese.

• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publi-

156

cării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.

• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent economic (firmă, stat), în special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice.

• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care concluziile ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri ştiinţifice interne şi internaţionale.

• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute.

• Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă (conferinţă, simpozion), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii, ţării şi la scară internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz, de regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în funcţie de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de importanţa acestuia, apreciată de moderator. În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în zona respectivă se trece direct la dezbatere.

• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor de comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în formă scrisă, ea cuprinde ână la 6 pagini. p

C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice • Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale

autorului într-o problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cât mai accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin aceasta se urmăresc formarea şi cucerirea opiniei publice pentru o problemă de atitudine economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se adresează în mod firesc

157

unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi.

• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, de convieţuire şi acceptare a unor produse, servicii sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa socială, în plan naţional sau global.

• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine lucrarea ştiinţifică.

• Teza de doctorate şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare.

Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura econo-mică de specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documen-tele primare indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specia-liştilor şi inovării producţiei de bunuri şi de servicii în societatea modernă.

XIII. GHIDUL METODOLOGIC AL ELABORĂRII

UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE JURIDICE

1. Alegerea temei de cercetare • se face din rândul problemelor juridice • problema juridică rezultă în urma confruntării teoriei, ipotezei,

curentelor cu fapte practice, empirice; dacă acestea se află în dezacord (contradicţie) înseamnă că avem de-a face cu o problemă juridică; această problemă juridică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică;

• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii. Mijloace: informare; documentare sumară cu caracter exploratoriu,

de identificare a temei potrivite; consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din practică.

2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului) Acesta poate fi, de regulă, unul din obiectivele următoare: analize

ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe, concluzii, direcţii de acţiune; studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi formulării unor cauze şi factori şi deci a unor ipoteze noi; realizarea unui bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi curentelor de gândire; formu-

158

larea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii; perfecţio-narea sau crearea unei metodologii de analiză.

Mijloace: informare; studiu documentar; exigenţele beneficiarilor; consultarea unor specialişti.

3. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare: termenul de pre-dare a lucrării; volumul surselor de documentare bibliografică. Întocmirea unei bibliografii minimale (în continuă extindere); timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice; surse bibliografice puţin acce-sibile şi problemele care se ridică; o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetării: documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi susţinere publică.

Mijloace: eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată; stăpâ-nirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cunoştinţe de matematică, limbi străine; sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al firmei, al institutului de cercetare, al centrului de informare-documentare.

4. Studiul surselor bibliografice Este direcţionat spre: cunoaşterea particularităţilor fenomenului ju-

ridic din trecut, din prezent în alte zone geografice şi studii realizate de către cercetătorii români; explicarea fenomenului juridic; stabilirea cau-zelor şi factorilor lui; efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de specialitate; întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite); precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele amânate şi cauzele acestora; inventarierea argumen-telor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere; metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora; precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele acestora date.

Mijloace: surse terţiare (referate documentare de sinteză); surse secundare (sinteze documentare); surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţionare; cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse; consultarea unor specialişti.

5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică Are drept obiect: precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice

şi metodologice, analize concrete); evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului juridic.

În acest demers trebuie să aibă în vedere: definirea şi delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetării; evidenţierea trăsăturilor şi particularităţilor fenomenului juridic; principalele erori pe care le săvârşesc jurişti în sfera temei cercetate (domeniului).

Observarea fenomenului juridic: − o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul

cercetării bibliografice;

159

− cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează prin documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii privind geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;

− pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoaştere a fenomenului juridic.

− precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea concluziilor şi soluţiilor;

− relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină fenomenul juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasificaţi din cele mai diferite puncte de vedere (criterii).

Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor) este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate următoarele abordări: conceptul de sistem al fenomenului juridic şi identificarea variabilelor; stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente şi independente.

Mijloace şi procedee: alegerea modalităţilor logice (inductive şi mai ales deductive), precum şi a metodelor statistico-matematice de identificare şi testare a variabilelor-factori. Această alegere se face în raport cu: calitatea fenomenului şi rezultatele analizei cauzale; datele necesare şi datele disponibile; opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale specialiştilor din domeniu; consultarea specialiştilor cu privire la: modelul ales; la rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor); rezervarea timpului necesar celorlalte etape; evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific realizat; căile de eliminare a acestor neajunsuri.

6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a

concluziilor ştiinţifice, prin: • verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simpli-

ficată); • utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei, cum

sunt: o formă de experiment; stimularea; scenariul; prognoză; • analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în

vederea fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei); • precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu men-

ţionarea cauzelor corespunzătoare; • observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juri-

dice; • relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a va-

riatelor neajunsuri;

160

• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procurării şi asigurării unor date calitativ superioare;

• timpul necesar celorlalte etape. 7. Redactarea lucrării Se realizează prin: • definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin consul-

tarea unor specialişti); distribuirea pe întreaga structură a lucrării a rezul-tatelor cercetării (bibliografice), ca şi a rezultatelor formulării şi verificării ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice) privind fenomenul economic practic, studiat;

• pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul lucrării şi ale secţiunilor, capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele, introducerea şi rezumatul lucrării, graficele, tabelele, anexele, indexul de nume şi de termeni, bibliografia);

• redactarea propriu-zisă; alegerea modelului de redactare conve-nabil fiecăruia;

• definitivarea redactării lucrării pe baza: observaţiilor şi suges-tiilor beneficiarului şi ale altor specialişti; propriilor remarci, observaţii şi aspiraţii ale autorului;

• alegerea modelului de procesare. 8. Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării Presupune: un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a

concluziilor lucrării; precizarea algoritmului de succes al expunerii; satisfacerea altor exigenţe şi reguli.

9. Refacerea lucrării se realizează pe baza: observaţiile rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice; timpului rămas disponibil pentru refacere.

10. Predarea la beneficiar se face: la data iniţial stabilită prin contract; către editură, şef ierarhic, firmă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Răboacă, Gh., D., Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004

2. Chelcea, S, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2001

3. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

4. Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

161

DREPTUL FAMILIEI

Prof. univ. dr. ADRIAN PRICOPI

SEMESTRUL II Obiective Cursul Dreptul familiei urmăreşte însuşirea de către studenţi a

normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei; cunoaşterea unor instituţii de importanţă fundamentală în societate, cum ar fi instituţia căsătoriei şi a rudeniei izvorâte din căsătorie, filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată, situaţia legală a copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei, adopţia, obligaţia legală de întreţinere între soţi şi cea dintre părinţi şi copii.

Noţiunea de familie poate fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât şi juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specială de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese sau întrajutorare, relaţiile de familie având caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie, familia fiind o realitate juridică prin reglementarea de către lege.

Ocrotirea familiei şi căsătoriei se realizează nu numai cu ajutorul normelor Dreptului familiei, ci şi cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le conferă statutul de instituţie. Codul reglementează condiţiile încheierii căsătoriei, drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor şi desfacerea acesteia prin divorţ. Ocrotirea căsătoriei se realizează totodată prin egalitatea dintre soţi şi raporturile lor cu copiii şi prin obligaţia de întreţinere pe care soţii o au unul faţă de celălalt.

Conceptul de căsătorie Termenul de căsătorie este utilizat, în accepţiunea Codului familiei,

în două înţelesuri: în sens de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se

162

căsătorească în condiţiile şi formele prevăzute de lege (art. 3-18, privind încheierea căsătoriei), şi în înţelesul de situaţie juridică, adică de statut legal al soţilor (art. 26-36, referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi).

În sistemul dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de căsătorie, necesar pentru dobândirea situaţiei legale de persoană căsătorită.

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN Consideraţii generale Condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii sunt de mai

multe feluri: a) condiţii de fond şi impedimente; într-un sens restrâns, sunt

denumite condiţii de fond acele cerinţe legale care, pentru a se putea încheia căsătoria, trebuie să existe, ca, de pildă, împlinirea vârstei patrimoniale, iar impedimente, cele care trebuie să nu existe, cum ar fi legătura de rudenie în gradul interzis de lege între viitorii soţi;

b) condiţii de fond pozitive şi negative; în sens larg, atât condiţiile de fond, cât şi impedimentele sunt denumite condiţii de fond la căsătorie, numai că pe când primele sunt formulate pozitiv, celelalte sunt formulate negativ;

c) impedimente; tot în înţeles larg, atât impedimentele, cât şi condiţiile de fond pot fi denumite deopotrivă impedimente la căsătorie, deoarece nu numai impedimentele, ci şi condiţiile de fond este posibil să fie formulate negativ.

Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei a) Diferenţa de sex. După modul de reglementare a relaţiilor de

familie (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.), o căsătorie se poate încheia numai între persoane de sex diferit. Determinarea sexului fiecăruia dintre cei doi viitori soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere, prezentat în faţa autorităţii.

b) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială). Conform legii, vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi de 16 ani împliniţi pentru femeie; sunt însă şi situaţii când femeia care nu a împlinit 16 ani poate obţine dispensa în vederea căsătoriei. Această dispensă se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: femeia a

163

împlinit 15 ani; sunt motive temeinice care justifică dispensa (boala, graviditatea); există un aviz prealabil dat de un medic având calitate oficială.

c) Consimţământul la căsătorie. Conform legii, căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi. În vederea asigurării liberei manifestări a consimţământului viitorilor soţi, legea dispune că aceasta se dă în forme bine determinate, ceea ce imprimă un caracter solemn căsătoriei. Faptul că încheierea căsătoriei se face în prezenţa delegatului de stare civilă, consimţămintele viitorilor soţi exprimându-se în faţa acestuia, face să se întâlnească rar cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie. În ceea ce priveşte viciile de consimţământ la căsătorie, acestea sunt: eroarea, dolul şi violenţa; în materia căsătoriei nu-şi poate găsi aplicare leziunea.

Impedimente la căsătorie Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente, adică

împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea acesteia.

Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după două fundamente ale diviziunii: a) sancţiunea încălcării impedimentului; b) persoanele între care există impedimentul.

Conform primului punct de vedere, impedimentele pot fi dirimante şi prohibitive. După cel de-al doilea punct de vedere, impedimentele pot fi absolute şi relative.

Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Următoarele impedimente sunt dirimante: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; rudenia în gradul prevăzut de lege; adopţia; alienaţia şi debilitatea mintală.

Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei. Acestea sunt următoarele: adopţia, în celelalte cazuri decât când este impediment dirimant; tutela.

Impedimentele absolute sunt cele care interzic încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană, şi anume: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; alienaţia şi debilitatea mintală.

Impedimentele relative sunt acelea care interzic încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană, ele fiind: rudenia, adopţia, tutela.

Condiţiile de formă ale căsătoriei Conform legii, încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiţii de

formă în următoarele finalităţi: ca mijloc de probă pentru a asigura

164

îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie; ca formă a recunoaşterii publice a căsătoriei şi pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.

Formalităţi premergătoare căsătoriei Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi

premergătoare căsătoriei şi formalităţi privind încheierea căsătoriei. Reglementarea formalităţilor anterioare căsătoriei are mai multe

finalităţi: asigurarea consimţământului liber al celor ce vor să se căsătorească, aceştia trebuind să-şi exprime voinţa de a se căsători în faţa autorităţii de stat competente; informarea delegatului stării civile, asupra statutului civil al viitorilor soţi, care, pe baza acestor informaţii, va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie; aducerea la cunoştinţa terţilor a încheierii căsătoriei proiectate şi punerea în mişcare, dacă este cazul, a opoziţiilor la căsătorie.

Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declaraţia de căsătorie, care trebuie să cuprindă următoarele elemente: a) voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători; b) declaraţia acestora că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor; c) declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 4-10 C. fam.; d) declaraţia celor în cauză cu privire la numele pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul căsătoriei, declaraţie ce se poate face şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, în scris, anexându-se la cererea de căsătorie făcută.

Opoziţia la căsătorie. Prin opoziţia la căsătorie se înţelege actul prin

care o persoană aduce la cunoştinţa delegatului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei. Opoziţia la căsătorie trebuie făcută, conform art. 14 C. fam., în formă scrisă, arătându-se împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria şi dovezile care stau la baza unei astfel de cereri. Opoziţia la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi ţinută să arate existenţa unui interes. Ea poate fi făcută şi de către delegatul de stare civilă, când constată personal că există cauze ce duc la interzicerea căsătoriei.

Competenţa în materie de încheiere a căsătoriei. Conform art. 11

C. fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa, iar alegerea aparţine viitorilor soţi. În această localitate, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc, şi anume la sediul serviciului de stare civilă respectiv. În situaţii excepţionale, căsătoria se poate încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă, cu

165

respectarea tuturor celorlalte dispoziţii legale privitoare la încheierea căsătoriei.

În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă, se pot deosebi mai multe aspecte, şi anume: a) competenţa materială (ratione materiae) este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează şi de atribuţiile ce i-au fost delegate; căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă şi numai o astfel de căsătorie se bucură de protecţia legii; b) competenţa personală (ratione personae) este stabilită de domiciliul sau de reşedinţa viitorilor soţi. Delegatul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puţin unul din viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa în cuprinsul localităţii în care el îşi exercită atribuţiile; c) competenţa teritorială (ratione loci) este în funcţie de limitele teritoriale în care funcţionează delegatul de stare civilă. În situaţia în care delegatul de stare civilă a operat în afara acestor limite, el şi-a depăşit atribuţiile din punct de vedere al competenţei teritoriale.

Procedura încheierii căsătoriei. Încheierea căsătoriei are loc în ziua

fixată, delegatul de stare civilă procedând în felul următor: a) identifică viitorii soţi şi pe cei doi martori; b) constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că nu există impedimente la încheierea căsătoriei; c) constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie; d) citeşte viitorilor soţi art. 1 şi 2 din C. fam.; e) ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei; f) declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi, însoţiţi de doi martori; g) întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv, care este semnat de delegatul de stare civilă şi de soţi; h) face menţiune pe buletinul de identitate al soţului de schimbare a numelui intervenită prin căsătorie; i) eliberează soţilor certificatul de căsătorie. Căsătoria are deci un caracter solemn. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.

Nulitatea căsătoriei. Ca şi în dreptul comun, nulitatea căsătoriei

poate fi absolută şi relativă, cu unele deosebiri. Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. De asemenea, în cazul căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de bună-credinţă.

• Nulitatea absolută Sancţiunea nulităţii absolute operează în următoarele cazuri:

a) căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind vârsta

166

matrimonială. Totuşi, această nulitate poate fi acoperită în următoarele situaţii: soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între timp, adică până la constatarea nulităţii; soţia a dat naştere, până la constatarea nulităţii, unui copil; soţia a rămas însărcinată în aceeaşi perioadă de timp; b) căsătoria încheiată de o persoană care este deja căsătorită; c) căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege; d) căsătoria încheiată între cel care adoptă şi ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte; e) căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal; f) căsătoria încheiată fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam.; g) incompetenţa delegatului de stare civilă; h) căsătoria fictivă; i) căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Acţiunea în declararea nulităţii absolute poate fi introdusă de orice persoană interesată; acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei nu se poate prescrie.

• Nulităţi relative. Acest fel de nulitate intervine în cazul viciilor de consimţământ, şi anume eroarea, dar numai asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dolul şi violenţa.

Efectele nulităţii căsătoriei a) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre

soţi. Din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi şi, ca urmare, nu au obligaţii rezultând din situaţia de căsătoriţi; ei îşi dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei dacă acesta se schimbase prin căsătorie.

b) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu. În situaţia în care desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi să fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu poate beneficia de art. 8 alin. 3 din decretul nr. 3/1954 şi, prin urmare, nu are capacitatea de exerciţiu, căci se consideră că el nu a fost căsătorit şi nu a avut această capacitate nici în trecut.

c) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi. În acest caz, regimul comunităţii de bunuri nu a putut avea loc între soţi, deoarece nulitatea căsătoriei operează retroactiv, obligaţia de întreţinere nu a putut exista între soţi, iar dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor nu poate opera, deoarece calitatea de soţ se consideră că nu a existat niciodată.

d) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii. În conformitate cu art. 23 alin. 2 C. fam., desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsă-torie. Tot astfel, drepturile succesorale între părinţi şi copii rămân nestinse.

167

Căsătoria putativă a) Caracteristici generale. Căsătoria putativă este aceea care, deşi

nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei. Buna-credinţă se exprimă prin faptul de a nu fi cunoscut cauza nulităţii căsătoriei, adică eroarea în care au fost soţii sau numai unul dintre ei cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.

b) Efectele căsătoriei putative. Deşi căsătoria este nulă sau anulată, soţul de bună-credinţă păstrează, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. În cazul în care ambii soţi sunt de bună-credinţă, hotărârea prin care se declară nulitatea căsătoriei produce efecte privitoare la relaţiile dintre ei numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Între soţi există obligaţia de sprijin moral reciproc; încălcarea obligaţiei de fidelitate în această perioadă de către oricare dintre soţi, constituie adulter; soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate menţine, recăpătându-şi numele anterior; între soţi a operat suspendarea prescripţiei. În ceea ce priveşte efectele cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi, ele sunt supuse, prin asemănare, regulilor de la divorţ.

E FECTELE CĂSĂTORIEI Obligaţiile personale reciproce dintre soţi: a) obligaţia de sprijin

moral reciproc; b) obligaţia de fidelitate; c) obligaţia de a locui împreună; d) îndatoririle conjugale; e) numele soţilor.

Potrivit principiului deplinei egalităţi a sexelor, art. 27 din C. fam. acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi: să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie; să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele unuia dintre ei; să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.

Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu În sistemul dreptului nostru, femeia se poate căsători, cum am arătat,

de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite condiţii, şi de la împlinirea vârstei de 15 ani; minorul care se căsătoreşte, respectiv femeia, în condiţiile arătate, dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale Obligativitatea comunităţii de bunuri Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei în

cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri comune ale soţilor acele

168

bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în art. 31 se face precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soţi. Regimul bunurilor proprii ale fiecărui soţ are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei stipulează că „soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.

Bunurile comune ale soţilor Un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile

următoare: este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei; nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, iar bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.

C lasificarea bunurilor comune şi administrarea lor 1) Venituri din activităţi productive: a) salariul celor încadraţi în muncă în temeiul contractului de muncă.

În ce priveşte alte venituri asimilate salariului, s-a decis că sunt bunuri comune: sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse la Casa de Ajutor Reciproc; sumele de bani primite de unul dintre soţi, cu titlu de pensie, în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfăşurată în trecut; bursa primită de unul dintre soţi în străinătate, pe baza unei convenţii ştiinţifice;

b) remuneraţia autorilor; c ) sumele economisite şi depuse la C.E.C. 2) Bunuri imobiliare: a) construcţii efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei; b) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi; c) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a unei terţe

persoane; d) construcţia efectuată de către soţi pe un teren atribuit de stat în

folosinţă; e) locuinţe construite ori cumpărate de către soţi cu credite acordate

de stat; f) terenuri primite în folosinţă ori concesiune pentru construirea de

locuinţe; g) dreptul de folosinţă asupra locuinţei rezultat dintr-un contract de

închiriere; h) situaţii speciale.

169

3) Alte bunuri mobiliare: a) bunurile cumpărate cu plata în rate; b) fructele şi productele; c) câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe libret C.E.C. şi la

diferite sisteme de loterie. Din punct de vedere juridic, aceste câştiguri sunt producte.

Dreptul soţilor de a administra, folosi şi dispune împreună de bunurile comune

În conformitate cu art. 35 C. fam., soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Ca atare, oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.

Prezumţia legală de mandat tacit reciproc. Legea instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia fiecare dintre soţi se presupune că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soţilor asupra bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în numele propriu, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ. Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în parte.

Bunuri proprii ale soţilor: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau

donaţie, numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii

unuia dintre soţi; d) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, cuprinse în

articolul 31 lit. c C. fam.; e) premiile, recompensele şi bunurile în care s-au încorporat creaţii

intelectuale; f) indemnizaţiile de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele

pricinuite persoanei; g) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunuri în

care a trecut această valoare, bunuri dobândite în temeiul subrogaţiei reale. Dovada bunurilor comune şi proprii Art. 30 alin. 3 C. fam. introduce prezumţia relativă de comunitate:

„Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. În baza acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră

170

comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv, că se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. fam.

Calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi poate fi făcută prin orice mijloc de probă, exceptând cazul actelor juridice solemne.

Dreptul soţilor asupra bunurilor proprii Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soţi păstrează în

exclusivitate dreptul de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor lor proprii. În principiu, între soţi pot interveni orice convenţii privitoare la bunurile lor proprii, ca, de pildă, cele de lărgire a comunităţii matrimoniale prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre soţi. Ori de câte ori soţii exercită împreună drepturile unuia sau altuia dintre ei, ca şi atunci când unul dintre ei le exercită în locul celuilalt, temeiul juridic este convenţional.

N atura juridică a comunităţii de bunuri 1. Proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe

cote părţi Doctrina consideră că proprietatea soţilor asupra bunurilor comune

este o proprietate comună în devălmăşie. O formă de proprietate comună este însă şi proprietatea comună pe

cote părţi, cunoscută în dreptul comun. Între cele două feluri de proprietate există însă şi deosebiri:

a) în prima situaţie, partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se cunoaşte, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecărui soţ este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracţiuni matematice;

b) soţii nu pot dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul lor asupra bunurilor comune, căci acesta nu este determinat, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de dreptul său (cota sa parte) asupra bunurilor respective fără a avea nevoie pentru aceasta de consimţământul celorlalţi proprietari;

c) fiecare soţ poate face singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune numai în măsura în care nu aduce atingere la folosinţe concomitente ale celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective, ceea ce înseamnă că, în fapt, actele de folosinţă nu pot fi făcute decât cu consimţământul tuturor proprietarilor comuni;

171

d) fiecare dintre soţi poate dispune, cu unele excepţii, de bunurile comune, fiind socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face numai cu consimţământul tuturor proprietarilor comuni;

e) izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătoria, pe când proprietatea comună pe cote părţi poate proveni din cauze diferite;

f) împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soţ stabilindu-se cu prilejul împărţirii, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, împărţirea bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite, a căror întindere este cunoscută.

2. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei În dreptul nostru, împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

este posibilă ca o situaţie de excepţie şi poate fi făcută în următoarele situaţii: la cererea oricăruia dintre soţi, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi şi în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.

Împărţirea bunurilor comune la cererea soţilor este posibilă numai pe cale judecătorească, şi nu pe cale convenţională; dacă au loc asemenea convenţii, ele sunt lovite de nulitate absolută. Împărţirea bunurilor comune existente în momentul în care se face împărţirea poate fi totală sau parţială, bunurile care nu s-au împărţit rămânând tot bunuri comune. În situaţia în care se realizează partajul bunurilor comune ale soţilor, se va avea în vedere valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acţiunea de împărţire, şi nu valoarea lor de la data la care a luat naştere starea de devălmăşie.

3. Datoriile comune ale soţilor a) Categoria datoriilor comune Codul familiei precizează în art. 32 că soţii răspund cu bunurile

comune pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; obligaţiile pe care le-au contractat împreună; obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei; repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.

b) Cheltuielile comune făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune

În categoria acestor cheltuieli se pot menţiona cele făcute pentru întreţinerea şi conservarea bunurilor comune, pentru plata taxelor şi impozitelor, plata primelor asigurărilor obligatorii etc. Aceste cheltuieli pot

172

fi făcute de oricare dintre soţi şi, potrivit mandatului tacit, ele obligă pe ambii soţi, afară de cazul când celălalt soţ s-a opus la efectuarea lor şi creditorul respectiv a cunoscut această opoziţie.

c) Obligaţiile contractate de soţi împreună O astfel de obligaţie trebuie contractată numai în timpul căsătoriei, în

mod concomitent sau succesiv, de către soţi. Datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

obligaţia să fie asumată de către soţi: obligaţia să fie asumată împreună de soţi; soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheie-rea actului juridic, fie participând prin reprezentare, cel care reprezintă pu-tând fi chiar celălalt soţ; cauza obligaţiei este indiferentă; obligaţia este comună chiar dacă nu ar avea legătură cu nevoile căsătoriei; obligaţia asumată de soţi împreună este comună, fără a deosebi după cum este indivizibilă prin natura ei sau prin voinţa părţilor, solidară sau conjunctă.

d) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei

Se impun a fi îndeplinite următoarele cerinţe de către o obligaţie: să izvorască dintr-un act juridic; să fie asumată de către un singur soţ; să fie asumată pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei.

e) Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor

Cerinţe: să se fi produs un prejudiciu de natură patrimonială; prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun proprietate publică; faptul însuşirii să fie săvârşit de către unul dintre soţi; bunurile comune să fi înregistrat o sporire; existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune şi însuşirea săvârşită de către unul dintre soţi.

f) Urmărirea datoriilor comune ale soţilor În condiţiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească

bunurile comune ale soţilor. În situaţia în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanţa, atunci creditorii comuni pot urmări şi bunurile personale ale soţilor.

ÎNCETAREA EXISTENŢEI CĂSĂTORIEI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI 1. Încetarea, desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei Se face distincţia între încetarea şi desfacerea căsătoriei. Căsătoria încetează prin: moartea unuia dintre soţi; declararea

judecătorească a morţii unuia dintre soţi; recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.

173

Încetarea căsătoriei are loc de drept. Căsătoria se poate desface prin divorţ, ca o măsură cu caracter

excepţional, prin hotărâre judecătorească. Încetarea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru

trecut şi tot astfel şi desfacerea căsătoriei. Spre deosebire de acestea, desfiinţarea căsătoriei îşi produce efectele, exceptând pe cele faţă de copii şi căsătoria putativă, din chiar momentul încheierii ei, şi pentru trecut, căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.

2. Cazurile de încetare a căsătoriei A. Moartea unuia dintre soţi Deşi căsătoria încetează pentru viitor, unele efecte ale acesteia se

menţin şi după această dată, şi anume: soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ îl păstrează şi după încetarea căsătoriei şi aceasta chiar dacă se recăsătoreşte; soţul supravieţuitor care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie, ca un drept câştigat.

În privinţa efectelor cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi se pot ivi următoarele situaţii: încetează comunitatea de bunuri a soţilor; soţul supravieţuitor, de regulă, are un drept de proprietate asupra unei părţi din bunurile care au fost comune în timpul căsătoriei, iar cealaltă parte, care aparţinuse soţului decedat, trece la moştenitorii săi, între care se află şi soţul supravieţuitor; obligaţia de întreţinere între soţi devine inoperantă; ia naş-tere dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor la moartea celuilalt soţ.

B. Declararea judecătorească a decesului unuia dintre soţi Aceasta produce aceleaşi efecte ca în cazul morţii fizice constatate

oficial, data morţii fiind cea stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă a decesului.

C. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort În cazul în care soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea

declarativă de deces, pot apărea două situaţii: a) soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că

cel declarat mort trăieşte. În această situaţie, se dă preferinţă celei de a doua căsătorii, care există în fapt, iar prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de a doua, care rămâne singura valabilă;

b) în cazul când soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, ştiind că cel declarat decedat se află în viaţă, se consideră că noua căsătorie este încheiată prin fraudarea art. 5 C. fam., care interzice căsătoria unei persoane căsătorite şi, în consecinţă, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută.

174

DESFACEREA CĂSĂTORIEI 1. Temeiurile juridice ale divorţului Divorţul este un mijloc de încetare a căsătoriei pe cale judecătorească

atunci când, datorită unor motive temeinice, convieţuirea şi raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil afectate.

Divorţul se poate pronunţa şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (art. 38 C. fam.): până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, în caz contrar acţiunea putând fi respinsă; să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie, nu însă şi din altă căsătorie.

Divorţul mai poate fi cerut, conform noilor reglementări, de oricare dintre soţi, dacă starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.

2. Motivele de divorţ În lipsa unei reglementări exprese, practica judiciară consideră ca

motive temeinice situaţii de felul acesta: părăsirea nejustificată a domi-ciliului conjugal; refuzul nejustificat al unuia din soţi de a locui împreună cu celălalt; infidelitatea sub forma adulterului; neîndeplinirea îndatoririlor conjugale ca urmare a unor nepotriviri de ordin fiziologic; rele purtări concretizate în fapte evidente de destrămare a vieţii de familie; existenţa unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soţi şi necunoscută de celălalt soţ decât după încheierea căsătoriei, datorită acestui motiv o convie uire devenind imposibilă. ţ

3. Procedura divorţului Conform legii, acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi de

aceea nu poate fi introdusă decât de către soţi. Acţiunea în justiţie a) Instanţa competentă. Acţiunea de divorţ este de competenţa

instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu al soţilor; nu are relevanţă dacă soţii au avut făcută mutaţia în acea localitate, ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Este de reţinut faptul că normele care determină competenţa în materie de divorţ sunt imperative.

b) Cererea de divorţ. În ce priveşte redactarea acţiunii judiciare, pe lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă şi numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau ale celor care au aceeaşi situaţie legală. Ca atare, la cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe certificatele de naştere ale copiilor minori. Prin cererea de divorţ, soţul reclamant mai poate solicita să i se încredinţeze copii minori şi să se fixeze

175

contribuţia celuilalt soţ pentru încredinţarea acestora, să poarte şi după divorţ numele pe care l-a purtat în căsătorie, să se împartă bunurile comune etc. Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare vor fi prezentate personal de către reclamant preşedintelui instanţei competente.

c) Cererea reconvenţională. Soţul pârât poate face cerere reconvenţională cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Când s-a introdus cerere reconvenţională, aceasta se judecă împreună cu cea a reclamantului, operând prorogarea de competenţă în favoarea instanţei învestite cu judecarea ultimei dintre aceste două cereri.

4. Desfăşurarea procesului a) Împăcarea părţilor. După ce primeşte cererea de divorţ,

preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare, procedându-se în acest fel şi în cazul cererii de divorţ bazate pe acordul părţilor. La divorţul întemeiat pe acordul părţilor se fixează un termen de două luni în şedinţă publică, având ca scop verificarea de către soţi a menţinerii acordului lor de divorţ.

b) Prezenţa personală a părţilor. În cazul proceselor de divorţ, părţile sunt obligate să se înfăţişeze în persoană în faţa instanţelor de fond, afară de următoarele cazuri: când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă; când unul dintre soţi este pus sub interdicţie; când unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.

Pentru divorţul pe baza acordului soţilor, la termenul de judecată, în prima instanţă se cere prezenţa ambilor soţi, pentru a se verifica stăruinţa lor în desfacerea căsătoriei după procedura amintită.

c) Alţi participanţi la procesul de divorţ. În situaţia în care soţii au copii minori, instanţa va dispune şi citarea şi ascultarea autorităţii tutelare. Ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în procesele de divorţ în vederea încredinţării lor.

d) Şedinţa de judecată. Conform legii, cererile de divorţ se judecă în şedinţă publică. Ca regulă generală, acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea părţilor în orice fază a procesului. În ce priveşte administrarea probelor, legea prevede posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi a finilor până la gradul III inclusiv, în afară de descendenţi. În mod cu totul special, ca probe se poate admite şi înregistrarea convorbirilor telefonice. Interogatoriul poate fi folosit doar pentru combaterea motivelor de divorţ, nu şi pentru dovedirea acestora.

e) Hotărârea de divorţ. În situaţia în care sunt îndeplinite cerinţele art. 38 C. fam., instanţa pronunţă desfacerea căsătoriei făcând distincţiile necesare.

176

Hotărârea de divorţ poate cuprinde şi unele menţiuni facultative, cum ar fi cele privind: numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, stabilirea pensiei de întreţinere între soţi, împărţirea bunurilor comune, părintele care va administra bunurile minorului îl va reprezenta, îi va încuviinţa actele în viitor. Data când hotărârea rămâne definitivă se consideră a fi cea a desfacerii căsătoriei.

Executarea hotărârii de divorţ. După rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, instanţa o va comunica din oficiu Serviciului de stare civilă, pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie, pentru o mai bună conservare a situaţiei cu caracter publicitar. Efectuarea menţiunii despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie constituie o măsură publi-citară, ce are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea căsătoriei.

5. Efectele divorţului • Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi şi capacitatea

de exerciţiu Divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.

Aceste efecte pot fi cu privire la relaţiile personale, la capacitatea de exerciţiu şi la cele patrimoniale.

Calitatea de soţ încetează pentru viitor, iar fiecare soţ se poate recăsători. Încetând această calitate, ia sfârşit şi obligaţia de sprijin moral şi de fidelitate. În urma divorţului, fiecare dintre foştii soţi redobândeşte numele avut înainte de încheierea căsătoriei, însă legea prevede şi posibilitatea menţinerii numelui purtat anterior, în timpul căsătoriei. În cazul în care divorţul are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către unul dintre soţi, nu se pierde capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei de către persoana în cauză. Asupra cetăţeniei, divorţul nu are nici o influenţă.

• Efecte cu privire la bunurile comune A) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor Prin învoiala soţilor, împărţirea poate avea loc în următoarele situaţii:

concomitent cu hotărârea de divorţ; în cursul procesului de divorţ, indiferent dacă învoiala se face în faţa instanţei sau printr-un act întocmit în faţa notarului autorizat; în perioada imediat următoare de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ; după înregistrarea hotărârii de divorţ, făcută pe marginea actului de căsătorie.

B) Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească În cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor

comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soţi, urmează a decide instanţa de judecată.

177

În aceste situaţii, împărţirea bunurilor comune se face după cum urmează: în cazul în care există o învoială între soţi cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre ei în bunurile comune, atunci împărţirea se face conform acestor cote; în situaţia contrară, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ din bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească, corespunzător acestor cote.

Dreptul la acţiune având ca obiect împărţirea bunurilor comune nu se prescrie. În situaţia în care până la împărţirea bunurilor comune există pericolul ca unul dintre soţi să înstrăineze o parte din bunuri în detrimentul celuilalt soţ sau să le deterioreze, ori un soţ nu poate folosi bunurile comune, instanţa poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul dintre soţi.

• Efecte cu privire la locuinţa comună a soţilor a) Situaţia soţilor chiriaşi. Fără a se ţine seama pe numele căruia

dintre soţi este încheiat contractul de închiriere şi dacă încheierea acestuia s-a făcut la o dată anterioară ori ulterioară căsătoriei, se procedează după cum urmează: locuinţa comună se împarte între soţi, dacă acest lucru este posibil; dacă locuinţa nu se poate împărţi, locuinţa se atribuie conform înţelegerii soţilor, iar în lipsa acesteia, se atribuie soţului căruia i s-au încredinţat copii spre îngrijire, iar în cazul în care nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul.

Dacă copiii sunt încredinţaţi unei terţe persoane sau unei instituţii pentru ocrotire, atunci criteriul nu se mai aplică. Dacă soţii au mai mulţi copii şi fiecăruia dintre ei i se încredinţează copii, instanţa va trebui să aplice celelalte dispoziţii, chiar dacă cuantumul acestor atribuiri este inegal. Copiii dintr-o căsătorie anterioară au aceleaşi drepturi ca şi copiii rezultaţi din căsătoria care se desface. Copiii din afara căsătoriei au aceleaşi drepturi ca şi copiii din căsătorie. În lipsa de învoială a soţilor şi când nu există copii, locuinţa se atribuie soţului care a obţinut divorţul, evacuarea celuilalt soţ făcându-se necondiţionat, fără atribuirea altei locuinţe.

b) Situaţia soţului proprietar sau titular al altui drept. Soţul proprietar nu poate fi evacuat, chiar dacă el este vinovat de divorţ sau dacă au fost încredinţaţi copii minori celuilalt soţ. Apartamentul proprietate personală a unuia dintre foştii soţi nu poate fi atribuit nici în întregime şi nici parţial soţului neproprietar. Totuşi, instanţa, apreciind împrejurările cauzei, poate să oblige pe soţul proprietar, la cerere, să asigure celuilalt soţ, precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi, o suprafaţă locativă corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă.

c) Situaţia soţilor coproprietari ori proprietari în devălmăşie. În situaţia în care locuinţa aparţine soţilor în coproprietate ori în devălmăşie,

178

iar în cadrul acţiunii de divorţ nu s-a cerut împărţirea bunurilor comune, instanţa, la cerere, poate dispune pe calea unor măsuri provizorii împărţirea sau atribuirea locuinţei după aceleaşi criterii, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul acţiunii separate de partaj.

d) Efecte cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre soţi. Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi cea de sprijin material încetează o dată cu încetarea calităţii de soţi. În ceea ce priveşte dreptul la moştenire, fostul soţ supravieţuitor nu are drept la moştenire asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ de care a divorţat.

• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi şi copiii minori

În cazul desfacerii căsătoriei, când există copii minori, se pune problema încredinţării acestora. Instanţa judecătorească este obligată, chiar dacă nu există o cerere expresă a soţilor în acest sens, să se pronunţe, prin hotărârea pe care o dă, şi asupra încredinţării acestora, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acţiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lăsaţi fără îngrijire şi întreţinere nici un moment.

Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului În situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, acesta

exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului; celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea lui personală. În situaţia în care copilul a fost încredinţat unei alte persoane ori unei instituţii de ocrotire, aceştia vor avea faţă de copil numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.

• Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copiii minori

a) Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului. Această contribuţie se stabileşte prin hotărâre de divorţ chiar dacă părţile nu au făcut cerere în acest sens.

b) Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului. În situaţia în care copilul este încredinţat unuia dintre părinţi, drepturile şi îndatoririle părinteşti menţionate se exercită de către acesta.

c) Beneficiul contractului cu privire la locuinţă. Faptul încredinţării copiilor unuia dintre părinţi are influenţă asupra atribuirii beneficiului con-tractului de închiriere, acesta folosind soţului căruia i s-au încredinţat copii.

d) Primirea alocaţiei de stat pentru copii.

179

RUDENIA

1. Noţiune. Din punct de vedere juridic, Codul familiei, în art. 95 al.1 defineşte rudenia ca fiind „legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”.

2. Clasificare: a) după izvorul ei, distingem între rudenia firească, care se

întemeiază pe faptul naşterii şi se bazează pe legătura de sânge, şi rudenia civilă, creată prin adopţie. Aceasta din urmă se substituie rudeniei fireşti, adoptatul şi descendenţii săi devenind rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia;

b) după linia de rudenie (adică şirul de persoane între care există rudenie), distingem între rudenia în linie dreaptă (sau directă) şi rudenia în linie colaterală.

Rudenia în linie dreaptă se subclasifică, în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor, în: rudenie ascendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară (de la copil, părinţi, bunici, străbunici etc.); rudenie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta (de la părinţi, copil, nepoţi, strănepoţi etc.);

c) după natura relaţiei dintre părinţi, rudenia firească poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Dreptul român acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie, cât şi celei din afara căsătoriei.

Între filiaţia din căsătorie şi cea din afara căsătoriei există unele deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte modul stabilirii filiaţiei şi a numelui copilului din afara căsătoriei.

Stabilirea gradului de rudenie se face diferit, după felul liniei de rudenie. Astfel, la rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane, iar la rudenia în linie colaterală, gradul se socoteşte după numărul naşterilor, pornind de la una din rude în linie ascendentă până la autorul comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. În linie colaterală nu există rude de gradul întâi.

3. Durata rudeniei diferă după cum este vorba de rudenia firească, care este permanentă, şi rudenia civilă, care durează numai cât timp fiinţează adopţia. Numai într-un singur caz, rudenia firească încetează, şi anume în cazul încuviinţării adopţiei, menţinându-se însă impedimentul la căsătorie.

180

4. Dovada rudeniei se face în mod diferit după efectele care se urmăresc: a) dacă se urmăresc efecte de stare civilă dovada se face, în prin-cipiu, cu acte de stare civilă; excepţie: orice mijloace de probă; b) dacă se urmăresc alte efecte, de regulă, patrimoniale, dovada se poate face cu alte mijloace de probă decât actele de stare civilă, de exemplu, prin martori – în cadrul procedurii succesorale; c) în cadrul procesului penal, proba filiaţiei poate fi făcută şi cu mijloacele procesuale penale prevăzute de Codul de procedură penală.

În cazul adopţiei, legătura de rudenie există între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte (art. 1 pct. l din OUG nr. 25/1997).

5. Rudenia prin adopţie se substituie rudeniei fireşti, care nu mai persistă decât pentru a constitui un impediment la căsătorie (art. 6 C. fam.). Rudenia rezultată din adopţie încetează numai pentru viitor, în cazul desfacerii adopţiei, iar în cazul declarării nulităţii adopţiei, legătura de rudenie se desfiinţează, cu caracter retroactiv. Gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească, iar dovada de rudenie se face prin proba adopţiei însăşi.

6. Afinitatea sau alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu: între ginere şi socri, între cumnaţi). Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (între cuscri), iar între soţi nu există nici rudenie şi nici afinitate. Afinitatea îşi are izvorul în căsătorie; ea nu apare în cazul concubinajului. Afinitatea există şi în cazul în care rudenia rezultă din adopţie, precum şi atunci când rezultă din afara căsătoriei.

Gradul de afinitate se determină ca şi gradul de rudenie, soţul fiind afinul rudelor soţiei în acelaşi grad în care soţia este rudă cu persoanele în cauză. Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea ar trebui să dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei, ori până ce rudenia prin adopţie ia sfârşit. Unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine, în condiţiile legii, chiar dacă afinitatea încetează.

Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.

Efectele afinităţii se produc numai când legea prevede aceasta, de exemplu: în cazul obligaţiei de întreţinere dintre un soţ şi copilul celuilalt soţ, în materie de nedemnitate succesorală, în cazul recuzării judecătorilor, în materie de strămutare a proceselor, în materia martorilor etc.

181

FILIAŢIA

Filiaţia este o legătură de sânge, biologică, ce rezultă din procreare şi naştere. În sens larg, desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei, iar în sens restrâns, este raportul de descendenţă a unei persoane din părinţii săi.

În raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în filiaţie faţă de mamă şi filiaţie faţă de tată.

După natura relaţiei dintre părinţi la data naşterii sau a concepţiei filiaţia poate fi din căsătorie şi din afara căsătoriei, iar în cazul în care este realizată doar pe cale juridică, prin înfiere, este vorba despre filiaţie din adopţie.

Filiaţia faţă de mamă

1. Noţiuni introductive. Filiaţia faţă de mamă se mai numeşte şi maternitate şi poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ea cunoaşte aceeaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara căsătoriei.

Conform art. 47 al. 1 C. fam., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii.

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă presupune dovedirea a două elemente, respectiv: a) faptul naşterii copilului; b) identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba, iar în cazul filiaţiei din căsătorie, trebuie făcută şi dovada căsătoriei. Dovada acestor elemente ale filiaţiei ar urma să se facă prin orice mijloc de probă.

2. Dovada filiaţiei faţă de mamă. Ca regulă, stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul constatator al naşterii, eliberat după înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă. Forţa probantă a certificatului este consolidată prin folosirea stării civile conforme acestui certificat.

Folosirea stării civile (posesia de stat) este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei şi această stare de fapt dovedeşte atât faptul naşterii, cât şi faptul identităţii, deoarece existenţa concordantă a certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează prezumţia absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde realităţii.

Sunt considerate elemente ale folosinţei stării civile, care trebuie să prezinte caracter de continuitate şi să existe în mod concordant, următoarele:

a) purtarea de către copil a numelui mamei (nomen);

182

b) faptul tratării copilului de către mamă şi familia acesteia ca fiind copilul născut de respectiva femeie (tractatus);

c) împrejurarea că acest copil este considerat şi de către terţi ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează (fama).

În cazul adopţiei, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. Noul act nu face dovada naşterii faţă de mama firească a adoptatorului, dovada naşterii făcându-se, la nevoie, cu vechiul act de naştere pe care se face menţiune privind întocmirea noului act.

3. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă este actul prin care o femeie declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său. Recunoaşterea are o natură juridică complexă, de mijloc de probă (mărturisirea) şi de act juridic unilateral ce are ca efect stabilirea posesiei de stat a acelui copil.

Art. 48 C. fam. prevede, limitativ, două cazuri în care poate avea loc recunoaşterea:

a) dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, pentru că: 1) nu a existat registru de stare civilă; 2) s-a omis înregistrarea din vina delegatului de stare civilă; 3) mama nu a declarat naşterea;

b) când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi.

Deşi art. 48 C. fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul născut din părinţi necunoscuţi, se admite şi recunoaşterea copilului a cărui paternitate a fost stabilită mai întâi, deoarece art. 64 C. fam. prevede că un copil îşi poate stabili mai întâi filiaţia faţă de oricare dintre părinţi.

Copiii care pot fi recunoscuţi sunt: a) atât copilul minor, cât şi copilul major, deoarece legea nu distinge; b) nu numai copilul născut, ci şi copilul doar conceput, sub condiţia

să se nască viu şi la naştere să se afle într-una din cele două situaţii la care se referă art. 48 C. fam.;

c) copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi, făcându-se aplicarea prin analogie a art. 57 al. l C. fam., care prevede posibilitatea recunoaşterii de paternitate într-o astfel de situaţie.

Recunoaşterea de maternitate poate fi făcută în următoarele forme: a) declaraţie la serviciul de stare civilă; b) înscris autentic (notarial sau declaraţie în faţa instanţelor judecătoreşti); c) testament, în oricare din formele sale (autentic, olograf, mistic sau privilegiat).

Caracterele juridice ale recunoaşterii: act juridic cu caracter strict personal, unilateral, pur şi simplu, declarativ de filiaţie, produce efecte erga

183

omnes, irevocabil, chiar dacă s-a făcut prin testament, solemn, care trebuie să îmbrace formele limitativ prevăzute de lege.

Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată, inclusiv de către mama care a făcut recunoaşterea, şi poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, sau nulitatea relativă, după caz.

4. Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este o acţiune în reclamaţie de stare civilă şi poate fi introdusă în două cazuri prevăzute de art. 50 C. fam.:

a) în situaţia în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii;

b) în situaţia în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.

Aspecte procesuale privind exercitarea acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă:

a) titularul acţiunii este copilul – conform art. 52 al. 1 C. fam.; b) acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea

acesteia, împotriva moştenitorilor acesteia; c) acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului; d) hotărârea pronunţată are caracter declarativ şi este opozabilă

erga omnes. Filiaţia faţă de tată

Noţiuni generale. Filiaţia faţă de tată (paternitate) reprezintă legătura juridică dintre un copil şi tatăl său.

Paternitatea poate fi: din căsătorie; din afara căsătoriei. În mod corespunzător, există copilul din căsătorie şi cel din afara

căsătoriei. Potrivit art. 55 şi 57 C. fam., copii din căsătorie sunt: cei născuţi în

timpul căsătoriei, adică între data încheierii căsătoriei şi data desfacerii ori încetării acesteia; cei concepuţi în timpul căsătoriei şi născuţi după desfacerea, încetarea ori declararea nulităţii căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Potrivit art. 57 şi 59 C. fam., este copil din afara căsătoriei copilul conceput şi născut în afara căsătoriei, adică: înainte de încheierea căsătoriei; după desfacerea, încetarea sau declararea nulităţii căsătoriei, chiar dacă părinţii lui sunt căsătoriţi; precum şi copilul conceput şi născut din părinţi care nu sunt căsătoriţi între ei.

Moduri de stabilire a paternităţii: - din căsătorie – prin prezumţia de paternitate;

184

- din afara căsătoriei – fie prin recunoaşterea voluntară din partea pretinsului tată, fie prin acţiune în justiţie pentru stabilirea paternităţii.

Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie

A. Prezumţia de paternitate. Art. 53 C. fam. se aplică în situaţia copilului născut în timpul căsătoriei şi a copilului conceput în timpul căsătoriei şi născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea acesteia.

Pentru dovedirea filiaţiei faţă de tată, este suficient să se stabilească filiaţia faţă de mamă şi căsătoria acesteia la data naşterii ori concepţiei copilului.

Beneficiază de prezumţia de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl său nu a fost trecut în actul de naştere şi nu a introdus acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

B. Timpul legal al concepţiunii copilului: noţiune, calcul, caracter: timpul cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului (art. 61 C. fam.); se calculează pe zile, şi nu pe ore; ziua naşterii, care este ziua de plecare a termenului, nu se socoteşte, dar se socoteşte ziua de împlinire; durata lui este de 121 zile; dispoziţiile art. 61 C. fam. creează o prezumţie cu caracter absolut în ce priveşte determinarea timpului legal al concepţiunii.

C. Tăgăduirea paternităţii din căsătorie – acţiunea care are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate.

Cazuri de introducere a acţiunii – paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului (motive: a) imposibilitatea fizică de a procrea; b) imposibilitatea materială de coabitare; c) imposibilitatea morală de coabitare).

Dreptul la acţiune – aceasta poate fi introdusă numai de soţul mamei sau de tutorele soţului pus sub interdicţie, cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Moştenitorii soţului pot doar continua acţiunea pornită de el.

Termenul acţiunii – 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului, de la data când a luat cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei faţă de mamă etc. (art. 55 C. fam.).

Proba – prin orice mijloc de probă; instanţa competentă –instanţa locului unde domiciliază reprezentantul legal al copilului.

Efectele admiterii acţiunii – copilul este considerat ca fiind din afara căsătoriei, cu excepţia situaţiilor de conflicte de paternitate din căsătorie: cu privire la nume; cu privire la ocrotirea copilului prin părinţi; cu privire la domiciliul copilului; cu privire la pensia de întreţinere.

185

D. Conflict de paternitate. Dubla paternitate. În situaţia în care se tăgăduieşte paternitatea unui copil din căsătorie, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a fost conceput.

Conflictul de paternitate desemnează situaţia în care unui copil i se atribuie două paternităţi, datorită faptului că este conceput în timpul primei căsătorii şi născut în timpul celei de-a doua.

Potrivit art. 53 al. 2 C. fam., conflictul se rezolvă în favoarea soţului din cea de-a doua căsătorie.

Între paternitatea din căsătorie şi paternitatea din afara căsătoriei nu poate exista conflict de paternitate.

E. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie. Este acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea greşitei aplicări a prezumţiei de paternitate; titularul acţiunii – orice persoană interesată, chiar şi copilul; este introdusă împotriva bărbatului faţă de care s-a stabilit eronat paternitatea; este imprescriptibilă; este admis orice mijloc de probă; efect: copilul devine din afara căsătoriei.

Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei A. Recunoaşterea de paternitate Noţiune: actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al

său. Copiii care pot fi recunoscuţi: numai copilul din afara căsătoriei

(inclusiv copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit paternitatea); numai copilul născut; copilul conceput, care, la naştere, să aibă situaţia juridică de copil din afara căsătoriei; copilul din afara căsătoriei după ce a decedat, numai dacă a lăsat descendenţi fireşti; atât copilul minor, cât şi cel major; copilul deja recunoscut – poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face recunoaşterea nu are cunoştinţă de prima recunoaştere, dar ofiţerul de stare civilă este îndreptăţit să refuze înregistrarea ei, câtă vreme prima recunoaştere înregistrată nu este înlăturată pe calea contestaţiei.

Caracterele recunoaşterii: act personal, declarativ de filiaţie (produce efecte retroactiv), act unilateral, irevocabil, solemn, opozabil erga omnes, facultativ.

Formele recunoaşterii: a) declaraţia la serviciul stării civile, fie o dată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; b) înscris autentic: în faţa notarului; în faţa primarului în localităţile unde nu funcţionează notariate; în faţa instanţei judecătoreşti; c) testament – olograf, autentic sau mistic.

186

Efectele recunoaşterii de paternitate – stabilirea paternităţii copilului faţă de acel bărbat, de la naştere, chiar de la concepţie.

Contestarea recunoaşterii de paternitate Noţiune: acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea filiaţiei stabilite

prin recunoaştere care nu corespunde adevărului. • Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un

interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, moştenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut recunoaşterea, moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.

• Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, moştenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut recunoaşterea, moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.

• Acţiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoaşterii şi a copilului recunoscut.

• Acţiunea este imprescriptibilă. Proba: este admisibil orice mijloc de probă, sarcina incumbă

reclamantului (regula); dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, sarcina probei este răsturnată – dovada paternităţii revine autorului recunoaşterii sau moştenitorilor săi.

Efecte: admiterea acţiunii înlătură paternitatea stabilită prin acea recunoaştere cu efect retroactiv. Efecte cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere, succesiunea etc.

Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate

Recunoaşterea de paternitate care nu este făcută cu respectarea prevederilor art. 57 C. fam. este lovită de nulitate absolută. Recunoaşterea lovită de nulitate absolută sau relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având aceeaşi situaţie juridică pe care a avut-o înainte de data recunoaşterii, adică fără paternitate stabilită.

B. Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei Noţiune: acţiunea care are ca obiect determinarea, pe calea justiţiei, a

legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei şi tatăl său. Acţiunea se poate introduce în toate situaţiile în care este vorba de un copil din afara căsătoriei.

Introducerea acţiunii Titularul acţiunii este copilul din afara căsătoriei – minor sau major.

Moştenitorii copilului pot continua acţiunea pornită de acesta.

187

Situaţii: copilul nu are capacitate de exerciţiu – acţiunea se introduce, în numele copilului, de către mama lui, chiar dacă aceasta este minoră; în lipsa acesteia, de către reprezentantul său legal; copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă – poate introduce acţiunea singur, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare; copilul are capacitate de exerciţiu deplină – introduce singur acţiunea; copilul adoptat poate introduce acţiunea.

Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a decedat, împotriva moştenitorilor săi. Mama sau reprezentantul legal al copilului nu pot renunţa la acţiune.

Termen: 1 an de la naşterea copilului (regula – art. 60 C. fam.); excepţii – art. 60 al. 2 şi 3 C. fam.

Hotărârea judecătorească prin care s-sa stabilit paternitatea din afara căsătoriei produce efecte şi retroactiv, până la concepţia copilului, astfel că în toată această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui.

ADOPŢIA

Definiţie. Adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia între copil şi rudele adoptatorului.

Caracterele generale ale adopţiei 1) Adopţia se face în interesul adoptatului. 2) Adopţia este un act solemn – consimţământul necesar în vederea

adopţiei se poate da numai în forma autentică prevăzută de lege; adopţia se încuviinţează numai de către instituţia judecătorească competentă.

Cerinţele încheierii adopţiei: - condiţiile de fond; - lipsa impedimentelor la adopţie; - condiţiile de formă. A ) Condiţiile de fond ale adopţiei 1. Consimţământul la adopţie: a) consimţământul celui care

adoptă; b) consimţământul soţului celui care adoptă; c) consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat; d) consimţământul cerut în cazul copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească; e) consimţământul celui ce urmează a fi adoptat.

2. Cel care adoptă trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. 3. Diferenţa de vârstă între cel care adoptă şi cel ce urmează a fi

adoptat să fie de cel puţin 18 ani. 4. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor (să nu fi dobândit

capacitate deplină de exerciţiu).

188

5. Adopţia să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat.

6. Atestatul comisiei pentru protecţia copilului. 7. Avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului. 8. Încredinţarea copilului în vederea adopţiei persoanei sau

familiei care doreşte să-l adopte. 9. Pot fi adoptaţi doar copii care se află în evidenţa Comitetului

Român pentru Adopţii.10. Confirmarea cererii de adopţie de către Comitetul Român pentru

Adopţ . ii B) Lipsa impedimentelor la adopţie – împrejurări care opresc

încheierea adopţiei: 1. Impedimentul rezultând din rudenia firească în linie dreaptă de

gradul întâi şi cea în linie colaterală de gradul al doilea. 2. Impedimentul rezultând din calitatea de soţ. 3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară. 4. Impedimentul adoptării soţilor de către aceeaşi persoană sau

familie. C) Condiţiile de formă – se referă la forma actelor juridice ale

părţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi la procedura adopţiei. Actele părţilor sunt: 1. Declaraţia de adopţie – consimţământ în formă autentică, exprimat

personal sau prin mandat cu procură specială, separat de către fiecare persoană interesată.

2. Acte necesare adopţiei: acte de stare civilă, vize, certificate de cazier, certificate medicale etc.

3. Judecătoria competentă – art. 15 al. 1 din OUG nr. 25/1997: tribunalul în raza căruia domiciliază copilul ce urmează a fi adoptat, care verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă şi lipsa impedimentelor la căsătorie.

Efectele adopţiei 1. Naşterea legăturilor de rudenie – stabilirea filiaţiei între cel care

adoptă şi adoptat, precum şi naşterea rudeniei civile între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.

Filiaţia şi rudenia din adopţie sunt asimilate cu filiaţia şi rudenia firească.

În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali încetează. Se menţine totuşi impedimentul la căsătorie ce rezultă din rudenia firească.

189

2. Trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti la adoptator – atât cele privitoare la persoana copilului, cât şi cele privitoare la bunurile acestuia.

3. Numele de familie al adoptatului – prin adopţie, copilul dobândeşte numele adoptatorului, numele unuia dintre adoptatori stabilit de comun acord sau prin hotărâre judecătorească etc.

4. Domiciliul şi locuinţa adoptatului: adoptatul major – acolo unde, prin voinţa sa, în condiţiile legii, şi-a stabilit locuinţa statornică şi principală; adoptatul minor – la părinţii adoptatori.

5. Cetăţenia adoptatului – adoptatul dobândeşte cetăţenia română prin adopţia sa de către cetăţeni români; pierde cetăţenia română prin adopţia sa de către persoane fără cetăţenie română; prin schimbarea cetăţeniei adoptatorului, dobândeşte cetăţenia acestuia.

Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei A. Desfiinţarea adopţiei. Nulitatea adopţiei este sancţiunea care

intervine în situaţia nerespectării cerinţelor impuse de lege pentru încheierea adopţiei.

Nulitatea adopţiei poate fi absolută sau relativă, în raport de natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată.

Nulitatea produce efecte retroactive, cu privire la: filiaţie şi rudenie, drepturi şi îndatoriri părinteşti, numele fostului adoptat, domiciliul şi locuinţa acestuia, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator, cetăţenie, suprimarea impedimentelor la căsătorie.

Indiferent de felul nulităţii invocate, competenţa de soluţionare a acţiunii revine în prima instanţă tribunalelor.

B. Desfacerea adopţiei. Este sancţiunea aplicabilă în cazul în care adopţia nu mai este în interesul superior al adoptatului minor, apreciat atât în sens moral, cât şi material. Competenţa aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială se găseşte domiciliul copilului. Efectele desfacerii adopţiei se produc doar pentru viitor. Desfacerea adopţiei nu produce efecte asupra cetăţeniei adoptatului major.

Situaţia legală a copilului Definiţie: ansamblul normelor juridice care guvernează drepturile

personale şi patrimoniale de care se bucură copilul a cărui filiaţie a fost stabilită.

Codul familiei reglementează situaţia legală a copilului în art. 62-65. Drepturile şi îndatoririle părinteşti – art. 101 şi 102 C. fam. – cu

privire la persoana copilului şi la bunurile acestuia. A) Cu privire la persoana copilului minor: 1) Dreptul şi îndatoririle părinţilor de a creşte copilul.

190

2) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului.

3) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de educarea copilului. 4) Dreptul şi obligaţia de a îngriji de învăţătura şi pregătirea

profesională a copilului. 5) Paza şi supravegherea copilului - au ca obiect apărarea copilului de

orice primejdie care l-ar putea ameninţa în existenţa sau sănătatea lui. 6) Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil – de convingere sau

disciplinare. 7) Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l

ţine fără drept. 8) Dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea

adopţiei – părinţii fireşti. 9) Dreptul de a avea legături personale cu copilul. 10) Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi

pregătirea profesională a copilului. 11) Dreptul de a stabili locuinţa copilului. B) Cu privire la bunurile copilului minor: 1) Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului. 2) Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori

de a-i încuviinţa aceste acte. S ITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE 1. Numele - dacă părinţii au nume comune, copilul ia, la naştere, numele de

familie comun al părinţilor săi; - dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul dobândeşte

numele de familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite, după cum se învoiesc părinţii. Numele astfel stabilit se declară la serviciul de stare civilă, o dată cu naşterea copilului. În lipsa învoielii, hotărăşte autoritatea tutelară.

2. Cetăţenia A. Dobândirea cetăţeniei Cetăţenia română se dobândeşte: prin naştere: când ambii părinţi

sunt cetăţeni români, indiferent unde s-a născut copilul; unul dintre părinţi este cetăţean român, indiferent unde s-a născut copilul; copilul născut din părinţi necunoscuţi, găsit pe teritoriul român; prin repatriere – copilul minor al repatriatului dobândeşte cetăţenia română pe data redobândirii acesteia de către părintele său repatriat, în afară de cazul când domiciliază cu celălalt părinte în străinătate; c) prin adopţie – copilul minor, dacă cel

191

puţin unul din soţii care adoptă este cetăţean român; d) prin acordare la cerere – copilul minor, născut din cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română dacă domiciliază pe teritoriul statului român cu cel puţin unul din părinţi, iar acesta dobândeşte cetăţenia română.

B. Pierderea cetăţeniei Dacă părinţii fireşti pierd cetăţenia română: prin retragere – nici un

efect asupra cetăţeniei copilului minor; prin renunţare – nici un efect asupra cetăţeniei copilului minor; copilul găsit pe teritoriul statului român pierde cetăţenia română dacă, mai înainte de a împlini 18 ani, şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi cetăţeni străini; copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română în condiţiile legii.

În cazul copilului cetăţean străin sau fără cetăţenie care a dobândit cetăţenia română prin adopţie, se fac următoarele distincţii: în cazul nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă nu domiciliază în ţară; în cazul desfacerii adopţiei – pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă nu domiciliază în ţară.

SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

1. Numele. Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât fără de părinţi, cât şi faţă de rudele acestora – asimilare a copilului din afara căsătoriei cu copilul din căsătorie.

Întâlnim anumite aspecte particulare în ceea ce priveşte numele (art. 64 C. fam.): a) copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte – dobândeşte numele de familie al acestuia; b) copilul îşi stabileşte filiaţia în mod succesiv faţă de ambii părinţi – numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia; încuviinţarea de către instanţă să poarte numele celui de-al doilea părinte – acţiune imprescriptibilă.

2. Cetăţenia: idem ca şi pentru copilul din căsătorie. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

1. Noţiune şi fundament Obligaţia de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane

de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum şi, în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori, mijloacele pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.

192

Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe sentimentele de solidaritate şi întrajutorare, pe prietenia şi afecţiunea care caracterizează relaţiile de familie şi regulile de convieţuire socială.

2. Caractere juridice - legal – este prevăzută imperativ de lege; - personal – este reglementată numai între anumite categorii de per-

soane; este inaccesibilă, netransmisibilă, insesizabilă, exceptată de la regula compensaţiei legale, nu poate face obiectul acţiunii oblice;

- reciproc – între: 1) soţ şi soţie; 2) părinţi şi copii; 3) bunici şi nepoţi; 4) străbunici şi strănepoţi; 5) fraţi şi surori; 6) adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi rudele acestuia, pe de altă parte;

- succesiv – se execută prin prestaţii succesive; - divizibil – atât activ, cât şi pasiv. 3. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere A. Categorii de persoane – art. 86 C. fam.: 1) între soţ şi soţie;

2) între părinţi şi copii – din căsătorie sau din afara căsătoriei; 3) între adoptator şi adoptaţi; 4) între bunici şi nepoţi; 5) între străbunici şi strănepoţi; 6) între fraţi şi surori.

B. Alte persoane prevăzute de lege: 1) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ; 2) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţată, dar la a cărei

încheiere cel puţin unul dintre ei a fost de bună-credinţă; are dreptul la întreţinere numai soţul de bună-credinţă;

3) cel care a luat spre creştere un copil, fără a întocmi formele cerute pentru adopţie, are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;

4) soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;

5) copilul astfel întreţinut timp de 10 ani are obligaţia de a-l întreţine pe părintele vitreg;

6) moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat acestuia întreţinere, faţă de acel minor.

4. Ordinea în care se datorează întreţinerea A) Conform art. 89 C. fam., obligaţia de întreţinere operează în

următoarea ordine: 1) Soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi. 2) Descendentul este obligat la întreţinerea înaintea ascendentului;

dacă sunt mai mulţi descendenţi şi mai mulţi ascendenţi, cel în grad de rudenie mai apropiată datorează întreţinerea înaintea celui mai îndepărtat.

3) Adoptatorul datorează întreţinerea înaintea părinţilor fireşti.

193

4) Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinerea după părinţi, însă înaintea bunicilor.

B) Ordinea în care se datorează întreţinere de către celelalte persoane anume prevăzute de lege: în condiţiile art. 24 al. l, 84, 87, 88, 96 C. fam.

C) Situaţia în care o persoană poate cere prestarea întreţinerii concomitent şi în aceeaşi ordine de la mai multe persoane: în condiţiile art. 90 şi 96 C. fam.

D) Situaţia în care o persoană este obligată să presteze întreţinere, în acelaşi timp, mai multor persoane: în condiţiile art. 92, 89 şi 91 C. fam.

5. Condiţiile în care există obligaţia de întreţinere A) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere: • starea de nevoie, adică situaţia în care se găseşte o persoană care nu

îşi poate procura cele necesare traiului; • incapacitatea de a munci; • comportare corespunzătoare regulilor de convieţuire socială; • condiţii speciale pentru unele categorii de obligaţii de întreţinere. B. Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere: 1) Existenţa mijloacelor materiale; 2) Inexistenţa unei alte persoane obligate la întreţinere înaintea sa,

potrivit ordinii stabilite de lege. 6. Obligaţia de întreţinere între soţi – art. 41 alin. 1 C. fam. şi art. 86 alin. l teza întâi C. fam. Constituie o aplicare a principiului potrivit căruia membrii familiei

sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material, până la desfacerea căsătoriei.

Situaţii: soţii au locuinţă comună; soţii sunt despărţiţi în fapt; soţii sunt în timpul procesului de divorţ; căsătoria putativă.

7. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi - Natura – este o obligaţie nouă, distinctă de cea existentă între soţi în

timpul căsătoriei. - Condiţiile de existenţă – stare de nevoie din cauza incapacităţii de a

munci, survenită înainte sau în timpul căsătoriei etc. - Data acordării întreţinerii – în caz de divorţ, de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii; în celelalte cazuri – de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

- Durata acordării – durată nedeterminată pentru soţul ce câştigă procesul; un an de la desfacerea căsătoriei pentru soţul vinovat.

- Cuantumul întreţinerii – potrivit art. 41 al. 3 C. fam., până la 1/3 din venitul net în muncă al celui obligat la plata ei.

- Ordinea acordării – în aceeaşi ordine ca şi soţii, adică în primul rând.

194

8. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii - Reglementare şi forme – art. 86 al. 1 şi art. 107 al. 1 C. fam.; două

forme: a) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori; b) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori.

- Debitorul obligaţiei legale de întreţinere – părinţii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptatori.

- Creditorul obligaţiei de întreţinere – copilul minor, din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie.

Particularităţile obligaţiei legale de întreţinere 1) Obiectul obligaţiei legale de întreţinere – complex, cuprinde

mijloace necesare traiului şi mijloace necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.

2) Caracter – reciproc sau unilateral (în privinţa cheltuielilor pentru educare etc.).

3) Condiţii: starea de nevoie; irelevanţa pricinii nevoii în care se află minorul.

4) Data de la care se datorează obligaţia de întreţinere –de la data cererii, care marchează starea de nevoie a solicitantului.

5) Cuantum – plafon maxim stabilit de art. 94 al. 3 C. fam.: până la 1/4 din câştigul din muncă pentru un copil; 1/3 pentru doi copii; 1/2 pentru trei sau mai mulţi copii.

6) Compensarea creanţei de întreţinere – exceptată de la regula compensaţiei legale.

7) Înţelegerile ce pot interveni între părinţi cu privire la întreţinere: în timpul căsătoriei produc efecte fără a fi necesară intervenţia vreunui organ al statului; în caz de divorţ – cu încuviinţarea instanţei.

8) Caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori.

9) Copilul care-şi continuă studiile ori desăvârşirea profesională după împlinirea vârstei majoratului – până la terminarea studiilor şi cel mai târziu până la vârsta de 25 de ani.

9. Alte obligaţii de întreţinere 1) Obligaţia soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt

soţ, faţă de acel copil – art. 87 C. fam. 2) Obligaţia faţă de copilul luat spre creştere, fără îndeplinirea for-

melor cerute pentru adopţie – art. 88 C. fam. 3) Obligaţia moştenitorului persoanei care a fost obligată la între-

ţinerea unui minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat întreţinere – art. 96 C. fam.

195

4) Obligaţia de întreţinere a copilului întreţinut de către soţul pă-rintelui său, faţă de cel care l-a întreţinut – art. 72 al. 2 C. fam.

10. Executarea întreţinerii 1) Obiectul obligaţiei de întreţinere – tot ceea ce este necesar traiului:

alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, elemente de ordin spiritual etc.; mai complex în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori.

2) Cuantumul întreţinerii – potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti (art. 94 al. 1 C. fam.); reguli de plafonare prevăzute de art. 94 al. 3 şi art. 41 al. 3 C. fam.

3) Modalităţi de executare – se decid de către instanţa judecătorească: fie în natură, fie în bani, sau parte în natură şi parte în bani; succesiv, prin prestaţii periodice (excepţie: plata unei sume globale, dacă este în interesul creditorului).

4) Încetarea obligaţiei de întreţinere – în cazurile în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale prevăzute de lege pentru existenţa ei, sau prin moartea creditorului sau debitorului obligaţiei de întreţinere.

În condiţiile în care încetează starea de nevoie a creditorului obligaţiei, încetează şi obligaţia, deoarece prestarea ei nu-şi mai găseşte justificare.

Încetarea incapacităţii de a munci a creditorului obligaţiei, cu excepţia cazului în care întreţinerea este acordată descendentului minor pentru care nu se cere condiţia incapacităţii de a munci, conduce la încetarea obligaţiei de întreţinere.

Obligaţia încetează când mijlocele debitorului obligaţiei de întreţinere nu-i mai permit acordarea ei. Încetarea obligaţiei de întreţinere se decide în toate situaţiile prin hotărâre judecătorească, la cererea celui interesat.

OCROTIREA MINORULUI

Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţi, fie prin tutore. Minorii care să găsesc în situaţii speciale sunt ocrotiţi în cadrul măsurilor prevăzute de lege (OUG nr. 26/1997), în cadrul adopţiei ,curatelei minorilor şi al instanţei juridice privind minorul interzis.

A. Ocrotirea părintească 1) Noţiune – ansamblul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor

faţă de copiii lor minori, cu privire la persoana minorului şi cu privire la bunurile minorului.

a) faţă de persoana minorului: dreptul şi îndatorirea de a creşte minorul; dreptul de a lua anumite măsuri faţă de minor; dreptul de a cere

196

înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fără drept; dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei;

b) faţă de bunurile minorului: dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului; dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i încuviinţa aceste acte.

2) Durata – pe tot timpul minorităţii, chiar dacă minorul este pus sub interdicţie; încetează în privinţa minorului care se căsătoreşte, deoarece acesta dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

3) Principiile ocrotirii minorului prin părinţi: exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti numai în interesul minorului; sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al Autorităţii Tutelare; principiul independenţei patrimoniale a minorului şi a părinţilor săi; asimilarea condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu cea a copilului din căsătorie; principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.

4) Copiii cu privire la care există ocrotirea părintească – din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptaţi.

5) Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte Situaţii: moartea unuia dintre părinţi; decăderea unui părinte din

drepturile părinteşti; punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi; unul dintre părinţi este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-şi manifesta voinţa: dispariţia unui părinte; contrarietatea de interese între minor şi unul dintre părinţi; împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în inte-resul minorului; condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.

6) Cazurile în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal sau numai în parte, părinţilor:

a) Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi în următoarele situaţii: desfacerea căsătoriei prin divorţ; desfiinţarea căsătoriei; încredinţarea copilului din afara căsătoriei.

b) Ocrotirea părintească revine numai în parte părinţilor: desfacerea căsătoriei prin divorţ; desfiinţarea căsătoriei; încredinţarea copilului din afara căsătoriei; încredinţarea copilului din căsătorie.

7. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în cazul divor-ţului

- Copilul a fost încredinţat la divorţ unuia dintre părinţi – părintele căruia i-a fost încredinţat exercită aceste drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana şi bunurile copilului.

- Copilul a fost încredinţat la divorţ unei a treia persoane sau unei instituţii de ocrotire – părinţii păstrează dreptul de a avea legături personale

197

cu copilul, dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, dreptul de administrare a bunurilor acestuia etc.

8. Soluţionarea neînţelegerilor privitoare la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti:

- de către Autoritatea tutelară; - de către instanţa judecătorească: cu privire la întinderea obligaţiei de

întreţinere, la contribuţia fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare etc., încredinţarea minorului, locuinţa copilului minor etc.

9. Autoritatea tutelară şi ocrotirea părintească – atribuţii: organ de control şi îndrumare; organ de decizie; organ de sesizare; participarea în procesele civile privind încredinţarea minorului în cazul divorţului, al căsătoriei putative, stabilirea locuinţei minorului, stabilirea obligaţiei de întreţinere etc.

10. Atribuţiile instanţei judecătoreşti şi cele ale procurorului privind ocrotirea părintească:

a) instanţa, la cerere sau din oficiu, decide cu privire la: încredinţarea minorului; stabilirea obligaţiei de întreţinere; încuviinţarea cu privire la numele şi domiciliul minorului; decăderea din drepturile părinteşti, redarea exerciţiului drepturilor părinteşti etc.;

b) procurorul poate interveni în orice fază a procesului, pentru ocrotirea interesului superior al copilului.

11. Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti Sancţiunile ce se pot aplica părinţilor în cazul în care nu îşi

îndeplinesc obligaţiile se clasifică, fie după gravitatea lor, în sancţiuni de natură penală, administrativă ori civilă sau de dreptul familiei, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului, ori cu privire la bunurile acestuia.

B . Tutela şi curatela minorului a. Tutela minorului 1. Noţiune – reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care se

înfăptuieşte ocrotirea minorului când acesta este lipsit de ocrotire părintească.

2. Caractere generale – conform art. 114 şi 123 C. fam., tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului; este o sarcină socială obligatorie, personală şi gratuită.

3. Deschiderea tutelei – cazuri: ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie; numire tutori – de către Autoritatea Tutelară, chiar atunci când

198

instituirea tutelei se decide de către instanţa judecătorească; - excluderi şi refuzul sarcinii de a fi tutore – art. 117 şi 118 C. fam.

4. Drepturile şi îndatoririle tutorelui – cu privire la persoana minorului (acelaşi conţinut ca şi cele părinteşti) şi cu privire la bunurile minorului (reprezentare în acte juridice pentru minorul în vârstă de până la 14 ani, încuviinţare acte dacă are vârstă de 14-18 ani).

5. Încetarea tutelei – cazuri de încetare a tutelei: prin ajungerea minorului la majorat; prin încetarea motivelor care au determinat instituirea acesteia; obligaţia tutorelui la încetarea tutelei – efectuarea socotelilor şi a predării bunurilor minorului

6. Atribuţiile autorităţii tutelare în legătură cu tutela: deschidere tutelă, numire tutore etc.

b. Curatela minorului 1. Noţiune – instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane

care poate fi capabilă, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ori lipsită de capacitate de exerciţiu.

2. Curatorul se numeşte în următoarele situaţii: contrarietate de interese între părinte, ori tutore, şi minor; când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează; când, până la numirea tutorelui unui minor neinterzis, este nevoie de timp şi se impune luarea unor măsuri provizorii; până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească.

3. Drepturile şi îndatoririle tutorelui, încetarea tutelei, atribuţiile autorităţii tutelare – la fel ca şi în cazul tutelei.

c. Minorul interzis Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din

cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii ( art. 142 C. fam.). Potrivit art. 150 C. fam., minorul care, la data punerii sub interdicţie, se află sub ocrotirea părinţilor va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore; în cazul în care minorul se găseşte sub tutelă la data punerii sub interdicţie, autoritatea tutelară poate decide menţinerea acelui tutore.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 2. Adrian Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2000 3. Adrian Pricopi, Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2000 4. Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, Bucureşti, 1996 5. * * Codul familiei 6. * * Codul de procedură civilă

199

DREPT CONSTITUŢIONAL 2. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN,

Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL

SEMESTRUL II Obiective Disciplina Drept constituţional are ca obiectiv principal

însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale ale dreptului constituţional, a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, a teoriei generale şi a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, precum şi a instituţiilor şi structurilor constituţionale româneşti actuale. De asemenea, ea îşi propune să prezinte studenţilor conceptele, noţiunile, instituţiile şi categoriile constituţionale cu care operează disciplina, precum şi principiile constituţionale fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă economică, socială, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane. Problematica menţionată este abordată şi din perspectiva aderării României la U.E. şi a ratificării Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.

I. CONSTITUŢIILE ROMÂNE

Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările Europei de Vest.

Înainte de adoptarea constituţilor scrise, în România au fost elaborate în timp documente cu caracter constituţional (cuprinzând norme privind puterea statală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor), dintre care menţionăm:

-Supplex Libellus Valachorum (1791) – primul program politic al României de pe ambii versanţi ai Carpaţilor;

- Convenţia de la Akkerman (1817 );

200

-Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului ruso-turc;

-Regulamentul Organic; -Proclamaţiile de la Iaşi şi Izlaz, premergătoare Revoluţiei de la

1848 în Ţările Române. După unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi apoi cu Transilvania, putem vorbi despre apariţia primei Constituţii scrise în România, formată din :

a) Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul1858 (Statutul lui Cuza);

b) Legea electorală prin care se înfiinţau cele două Adunări Legiuitoare, respectiv, Adunarea electivă şi Adunarea ponderatoare.

Fără a intra în detalii, menţionăm în ordine cronologică Constituţiile Române:

- Constituţia României din anul 1866. - Constituţia României din anul 1923. - Constituţia României din anul 1938. - Constituţia României din anul 1948. - Constituţia României din anul1952. - Constituţia Românei din anul 1965. - Constituţia României din anul 1991, revizuită în anul 2 003.

II. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE CONSACRATE DE CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Potrivit clasificării menţionate mai sus, în secţiunile VII-XII din curs sunt prezentate cele cinci categorii de drepturi şi libertăţi, grupate pe criteriul conţinutului acestora.

În cuprinsul secţiunii a VII-a sunt examinate involabilităţile. Aici includem: a) dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică,

dreptul la integritate psihică; b) libertatea individuală; c) dreptul la apărare; d) dreptul la libera circulaţie; e)dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; f) inviolabilitatea domiciliului.

În cuprinsul secţiunii a VIII-a, sunt analizate drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.

Aici includem: a) dreptul la învăţătură; b) dreptul la ocrotirea sănătăţii; c) dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii; d) dreptul la grevă; e) dreptul de proprietate privată; f) dreptul la moştenire; g) dreptul la un nivel de trai decent; h) dreptul la căsătorie; i) dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; j) dreptul persoanelor handicapate la protecţie specială; k) accesul la culturăa; l) dreptul la mediu sănătos; m) libertatea economică.

201

În cuprinsul secţiunii a IX-a sunt examinate drepturile exclusiv politice .

Aici includem: a) dreptul de vot; b) dreptul de a alege şi de a fi ales. În cuprinsul secţiunii a X-a sunt supuse analizei drepturile şi

libertăţile social-politice. În această categorie includem: a) libertatea conştiinţei; b) libertatea de exprimare; c) dreptul la informaţie; d) liber-tatea întrunirilor; e) dreptul la asociere; f) secretul corespondenţei,

În cuprinsul secţiunii a XI-a sunt supuse analizei drepturile garanţii.

În această categorie includem: a) dreptul de petiţionare; b) drep-tul persoanei vătămate de către o autoritate publică.

Ultima secţiune este dedicată studiului îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

Aceste îndatoriri includ: a) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; b) Îndatorirea de apărare a patriei; c)Îndatorirea de a contribui la chel-tuielile publice; d)Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Toate drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din cele şase categorii prezentate mai sus sunt tratate detaliat în curs, ţinând seama de următoarele aspecte: a) conţinutul normativ al dreptului, libertăţii sau îndatoririi fundamentale stabilit de legea fundamentală; b) conţinutul normativ al acestora în documentele internaţionale din domeniul drepturilor omului; c) studiul comparativ.

III. PARTIDELE POLITICE

Capitolul respectiv din curs este structurat pe cinci paragrafe. Primul paragraf debutează cu stabilirea conceptului de partid

politic. În continuare sunt enumerate considerentele care au stat la baza

definirii conceptului de partid politic. În finalul paragrafului este reţinută definiţia formulată de profesorul Ioan Muraru, potrivit căreia „partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte pe baza unei platforme-program definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării”.

Paragraful al doilea este consacrat analizei scopului asocierii cetăţenilor în partide politice şi funcţiilor acestora. În curs, această problemă este reţinută ţinându-se seama de opiniile diferiţilor autori români şi străini.

202

În paragraful al treilea sunt supuse analizei categoriile şi variantele de partide politice. Se menţionează încă de la început imposibilitatea de a clasifica din punct de vedere teoretic partidele politice, cel puţin din următoarele motive: diversitatea fenomenului politic, precum şi evoluţia partidelor politice, în general, şi în mod concret.

Totuşi, pentru uz didactic se admite o clasificare a partidelor politice în cinci categorii:

1. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide etnice;

2. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide social – democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta;

3. Partide de cadre şi partide de masă; 4. Partide suple şi partide rigide; 5. Partide unice, partide unificate şi partide dominante. Paragraful al patrulea este dedicat analizei partidelor politice

în România după Revoluţia din decembrie 1989. În acest paragraf se menţionează că România, după Revoluţia din decembrie 1989, se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de partide. Totodată, se arată că fenomenul partide politice la noi este încă în curs de cristalizare. În continuare este făcută o analiză succintă a participării la guvernare a partidelor politice.

Paragraful cinci, şi ultimul, menţionează şi explică principalele exigenţe juridice cuprinse în Legea română a partidelor politice, nr.14/2003.

IV. CARACTERELE STATULUI ROMÂN ŞI ORGANIZAREA

ADMINISTRATIV-TERITORIALA A ROMÂNIEI

a) Consacrarea separaţiei puterilor în stat şi Constituţia României

Principiul separaţiei puterilor în stat a fost ilustrat şi în textul constituţional român adoptat la 8 decembrie 1991, astfel:

• cele trei puteri clasice se regăseau exprimate în Constituţie; • ordinea reglementării în Constituţie a puterilor era ordinea

clasică, şi anume puterea legiuitoare, apoi puterea executivă şi, în final, puterea judecătorească;

• raporturile constituţionale dintre autorităţile publice cunoşteau implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibrul prin colaborare şi control.

203

În procesul revizuirii Constituţiei României, în anul 2003, s-a simţit nevoia proclamării explicite a principiului în cuprinsul art.1 alin. 4 din legea fundamentală.

b) România, stat naţional Caracteristicile statului român sunt stabilite de art.1 din

Constituţie astfel: „România este stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social”.

Caracterul naţional al statului român exprimă unul dintre elementele constitutive ale acestuia şi este explicat în mod detaliat în curs.

Formarea şi menţinerea statului român ca stat naţional unitar au fost rezultatul unui proces istoric îndelungat pentru păstrarea identităţii românilor în cadrul marii familii a naţiunilor lumii.

Caracterul unitar şi indivizibil al statului român priveşte teritoriul, populaţia şi organizarea statală a puterii.

c) România, stat suveran şi independent Suveranitatea şi independenţa reprezintă trăsături generale ale

puterii organizate statal şi, respectiv, ale statului român. Noţiunea de suveranitate impune clarificarea a cel puţin trei

probleme: 1) evoluţia istorică a conceptului de suveranitate; 2) existenţa a trei noţiuni distincte de suveranitate; 3) problema titularului suveranităţii. Dreptul constituţional are obiect de cercetare suveranitatea de

stat ca una din trăsăturile generale ale puterii statale sau ale statului. În literatura de specialitate, suveranitatea de stat este definită ca

trăsătură generală a statului reprezentând supremaţia şi independenţa puterii statale în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă generală, obligatorie pentru întreaga societate.

Supremaţia puterii de stat evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raport cu populaţia cuprinsă în limitele frontierei statului.

Independenţa puterii de stat vizează acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată în realizarea scopurilor sale de nici o altă putere de stat străină.

Din istoria constituţională a României trebuie să reţinem că independenţa şi suveranitatea statului român au fost consacrate la nivel constituţional începând cu Constituţia României din anul 1948.

204

În condiţiile aderării României la structurile euroatlantice, cu ocazia revizuirii din anul 2003, în Constituţia României a fost înscrisă aşa-numita „clauză comunitară” privind suveranitatea.

d) România, stat unitar şi indivizibil Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce

vizează unul din elementele sale constitutive, şi anume teritoriul. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală.

Cât priveşte caracterul indivizibil al statului, el priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului în ansamblu: teritoriul, populaţia şi suveranitatea, nici unul dintre ele neputând fi împărţit, în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

e) România, stat de drept, democratic şi social Statul de drept a apărut ca ripostă dată statului despotic afirmat

în Franţa sub forma de „L’état c’est moi”. Doctrina germană a enunţat pentru prima oară conceptul de stat

de drept sub forma „recht staat”. În literatura juridică engleză, americană şi canadiană, statul de drept este redat prin sintagma „Rule of law”, iar în cea franceză sub forma de „L’état de droit”.

Conceptul de stat de drept are un conţinut complex şi putem reţine cel puţin următoarele principii care guvernează statul de drept:

1. Supremaţia Constituţiei; 2. Supremaţia legii; 3. Garantarea pluralismului politic; 4. Accesul liber la justiţie; 5. Garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale; 6. Separarea / echilibrul puterilor în stat. Caracteristica de stat democratic se fundamentează pe conceptul de

democraţie, cu întreg conţinutul complex al acesteia. De asemenea, democraţia presupune respectarea statului de drept, ceea ce duce la concluzia că statul de drept presupune caracterul democratic al acestuia.

Referitor la caracteristica de stat social, putem sublinia că aceasta desemnează obligaţia guvernanţilor de a asigura binele comun al guvernaţilor. Statul social trebuie să protejeze pe cel aflat la nevoie, să sprijine acţiunile economice, politice şi culturale necesare pentru a asigura cetăţenilor săi un trai decent şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în condiţii de şanse egale.

205

f) Organizarea administrativă a teritoriului şi unităţile administrativ-teritoriale din România

În cuprinsul capitolului respectiv din curs sunt analizate noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului, precum şi organizarea administrativă actuală a teritoriului României. Unităţile administrativ – teritoriale din România sunt stabilite potrivit dispoziţiilor art.3 alin.3 din Constituţie, care precizează că teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. Textul constituţional mai stabileşte că, în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

V. SISTEMUL ELECTORAL

Problematica abordată este structurată pe cinci secţiuni. Secţiunea I debutează cu consideraţii generale în care se stabileşte

că acest capitol are ca obiect de studiu relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi autorităţilor locale, relaţii reglementate de normele constituţionale care, prin conţinutul lor, apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale.

Din acest punct de vedere, normele constituţionale sunt cercetate fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub denumirea de drept electoral.

Secţiunea a II-a are ca obiect de studiu drepturile electorale ale cetăţenilor români. În esenţă, sunt avute în vedere unele consideraţii generale privind drepturile exclusiv politice, condiţiile de exercitare a drepturilor de vot şi dreptul de a fi ales.

În secţiunea a II-a este abordată o temă mai complexă, privind scrutinul. În cadrul secţiunii este stabilit conceptul de scrutin. Tot în cuprinsul secţiunii sunt analizate cele două mari tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a mandatelor, respectiv, sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale. Sunt abordate în continuare sistemele electorale mixte, precum şi categoriile de scrutin, fiind supuse cercetării scrutinul uninominal şi scrutinul de listă cu toate variantele lui preferenţiale existente astăzi. În partea finală a secţiunii sunt supuse analizei avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă şi ale scrutinului uninominal.

În cadrul secţiunii a VI-a sunt abordate organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

În cuprinsul secţiunii este abordată o problematică vastă privind următoarele aspecte :stabilirea datei alegerilor, stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale, listele

206

electorale şi cărţile de alegător, precum şi birourile electorale pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

În acest sens, sunt identificate biroul electoral central, biroul electoral de circumscripţie şi biroul electoral al secţiei de votare, menţionându-se atribuţiile acestora în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

Având în vedere vastitatea problematicii de studiu sunt supuse cercetării, în continuare, rolul secţiilor de votare în derularea alegerilor şi propunerea candidaţilor în procesul de organizare a alegerilor.

Sunt analizate în continuare dispoziţiile legale de ordin tehnic privind buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale.

O atenţie deosebită este acordată aspectelor privind desfăşurarea campaniei electorale şi desfăşurarea votării la secţiile de votare, aspecte amănunţit reglementate de legea electorală.

Ultima secţiune are ca obiect de studiu stabilirea rezultatelor votării şi atribuirea mandatelor. În ceea ce priveşte stabilirea rezultatelor votării, se au în vedere cele două mari etape ale stabilirii rezultatelor votării, respectiv, la secţia de votare, faza primară a acestora, urmate de stabilirea rezultatelor votării la birourile electorale de circumscripţie ca rezultat intermediar şi, în final, stabilirea rezultatelor votării de către Biroul Electoral Central ca fază finală.

În ultima parte a secţiunii este analizată atribuirea mandatelor, ţinând seama de metodele practicate, respectiv, reprezentarea proporţională apropiată şi reprezentarea proporţională integrată.

Sunt prezentate în continuare sistemul Hond şi pragurile electorale. Printre alte reguli electorale, sunt menţionate alegerile parlamentare parţiale şi posibilitatea legală de anulare a alegerilor.

În final trebuie reţinut că în perioada dintre scrutinurile parlamentare şi prezidenţiale un rol important revine Autorităţii Electorale Permanente.

VI, VII, VIII. PARLAMENTUL

Studiul activităţii parlamentare se derulează pe parcursul a douăsprezece paragrafe .

Primul paragraful se referă la o scurtă caracterizare a Parlamentului, menţionându-se că în istoria constituţională a lumii s-a impus, ca o realitate teoretică şi practică, Parlamentul, în care reprezentanţii poporului exprimă voinţa juridică a acestuia.

207

Paragraful doi abordează prezentarea generală a funcţiilor Parlamentului şi clasificarea acestor funcţii. Principalele funcţii ale Parlamentului sunt: funcţia legislativă şi funcţia de control.

Referitor la funcţia legislativă, trebuie să menţionăm că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a României. În practică, însă, Parlamentul partajează această activitate cu executivul şi cu comisiile proprii.

În ceea ce priveşte controlul parlamentar, în literatura de specialitate sunt menţionate următoarele forme de control: a) controlul exercitat prin mesaje, rapoarte şi programe; b) controlul exercitat de către comisiile parlamentare potrivit competenţelor stabilite de către regulamentele Camerelor; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări adresate executivului; d) dreptul regulamentar al deputaţilor şi senatorilor de a cere şi a primi informaţiile pe care le consideră necesare; e) controlul exercitat prin soluţionarea petiţiilor cetăţenilor adresate Parlamentului în baza dreptului de petiţionare; f) controlul exercitat prin Avocatul Poporului şi prin rapoartele prezentate Parlamentului.

În afara celor două funcţii principale ale Parlamentului, pot fi menţionate şi următoarele: a) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; b) alegerea, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; c) atribuţii în domeniul relaţiilor externe; d) autonomia privind organizarea internă şi funcţionarea sa.

Paragraful trei este dedicat structurii Parlamentului. În esenţă, reţinem că structura Parlamentului în sistemele constituţionale este fie monocamerală, fie bicamerală. Cea de-a doua Cameră se poate prezenta în următoarele trei variante: a) Camera aristocrată; b) Camera federală; c) Camera democratică.

Paragraful patru are ca obiect de studiu organizarea internă a Parlamentului.

Organizarea internă are în vedere următoarele aspecte: 1) gru-purile parlamentare; 2) opoziţia parlamentară; 3) birourile şi comi-tetele parlamentare; 4) comisiile parlamentare care pot fi: a) per-manente; b) temporare; c) speciale; d) comune; e) de anchetă.

În cuprinsul paragrafului cinci este analizată funcţionarea Parlamentului sub următoarele aspecte: a) mandatul şi legislatura; b) sesiunea; c) convocarea sesiunilor parlamentare şi durata lor; d) şedinţele Camerelor; e) sistemul de vot în Parlament.

208

Paragraful şase vizează membrii Parlamentului în calitatea lor de deputaţi şi senatori având : a) drepturi şi obligaţii; b) imunităţi şi incompatibilităţi; c) răspunderi şi sancţiuni.

Paragraful şapte este dedicat analizei actelor Parlamentului. În cuprinsul paragrafului sunt prezentate următoarele aspecte: a) nominalizarea actelor Parlamentului; b) natura juridică a aces-tora; c) clasificarea actelor Parlamentului.

Paragraful opt este consacrat legii, ca act juridic al Parlamentului. În cuprinsul acestuia sunt tratate: conceptul de lege, clasificarea acestora, conceptul de supremaţie a legii şi fundamentarea ştiinţifică a acestei supremaţii. O parte importantă a paragrafului se referă la etapele elaborării legii, care în esenţă sunt următoarele: a) iniţiativa legislativă; b) sesizarea Camerei competente; c) examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare; d) includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei Camerei parlamentare; e) dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor Parlamentului; f) votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative; g) medierea şi concilierea; h) semnarea proiectelor de lege de către preşedinţii Camerelor; i) promulgarea şi publicarea legilor; j) aprobarea legii prin referendum; k) alte reguli constituţionale privind elaborarea legii.

Precizăm că procedura parlamentară a fost modificată prin modificarea regulamentelor celor două Camere.

Paragraful nouă se referă la Regulamentele celor două Camere, adoptate potrivit principiului autonomiei regulamentare a Parlamentului. Acestea stabilesc, în esenţă, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere parlamentare.

Paragraful zece se referă la cel de-al doilea act juridic al Camerelor Parlamentului, respectiv hotărârile acestora, iar paragraful unsprezece are ca obiect de cercetare moţiunile, care reprezintă hotărâri ale Parlamentului prin care se exprimă poziţia acestuia asupra unei probleme discutate. Ultimul paragraf are ca obiect de studiu actele celorlalte structuri parlamentare din compunerea Camerelor Parlamentului.

IX. PUTEREA EXECUTIVĂ

Problematica abordată este structurată pe trei paragrafe. Paragraful unu este destinat unor prezentări terminologice, în

cuprinsul cărora se stabileşte că în cadrul puterilor statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă. O componentă a puterii executive o reprezintă autorităţile administrative, care au ca principală atribuţie organizarea executării şi executarea în concret a legilor.

209

Paragraful doi are ca obiect de studiu structura executivului. Dreptul constituţional este interesat în identificarea marilor structuri executive şi a raporturilor constituţionale cu celelalte autorităţi.

Trebuie menţionat că studiul aparatului administrativ interesează dreptul constituţional mai mult în relaţia administraţie – cetăţean.

În ceea ce priveşte structurile executive, dreptul constituţional le studiază pe cele mai importante, respectiv: şeful de stat, Guvernul, ministerele şi organele administraţiei locale.

Cuprinsul paragrafului vizează raporturile executiv-legislativ. În ceea ce priveşte structura şi funcţionarea executivului, acestea fac obiectul de studiu al dreptului administrativ.

O primă problemă de studiu o formează rolul legislativului în formarea executivului, sub următoarele aspecte: a) desemnarea şefului executivului; b) desemnarea şefului cabinetului şi a membrilor acestuia.

O a doua problemă de studiu o formează raporturile dintre legislativ şi executiv în legătură cu activităţile acestora. În activitatea de guvernare, executivul şi legislativul au un rol primordial.

În baza principiului colaborării puterilor în stat sunt analizate atât intervenţia legislativului în activitatea executivului, cât şi intervenţia executivului în activitatea legislativului.

O a treia problemă de studiu o formează compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive. Putem constata că, în România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al Guvernului este compatibilă cu funcţia de membru al Parlamentului.

Ultima parte a capitolului este consacrată analizei creşterii rolului executivului, examinându-se consecinţele şi cauzele creşterii acestui rol.

Tot în cadrul executivului este analizată instituţia şefului de stat. Această tematică este structurată pe opt paragrafe de studiu.

Paragraful unu debutează cu prezentarea unor considerente generale referitoare la instituţia şefului de stat .

În cuprinsului paragrafului doi este cercetată problematica evoluţiei instituţiei şefului de stat în România. Sub regimul constituţiilor române, această evoluţie a fost următoarea: domn, rege, şef de stat sub forma unui organ colegial şi preşedinte.

Paragraful trei se referă la atribuţiile şefului de stat. În partea de debut a acestuia sunt prezentate rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state, printre care Franţa, SUA, Suedia, Canada, Marea Britanie.

În continuare sunt analizate rolul şi atribuţiile Preşedintelui României. Pentru stabilirea rolului Preşedintelui României, se porneşte de la dispoziţiile constituţionale .

210

Potrivit acestora, Preşedintele României: a) reprezintă statul român; b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării; c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

Grupate pe criteriul obiectului de reglementare, atribuţiile Preşedintelui României, aşa cum sunt stabilite în literatura de specialitate, sunt următoarele: a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi ordinei publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii.

Paragraful patru are ca temă desemnarea şefului de stat. Din conţinutul său rezultă că în sistemele constituţionale contemporane s-au conturat patru mari moduri de desemnare a şefului de stat, şi anume: a) pe cale ereditară; b) alegerea de către Parlament; c) alege-rea de către un colegiu elector; d) alegerea prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.

Paragraful cinci al capitolului este intitulat „Durata mandatului şefului de stat”.

În paragraf sunt analizate trei probleme: a) durata propriu-zisă a mandatului în diferite sisteme constituţionale; b) numărul mandatelor admis de diferite constituţii; c) durata mandatului şefului de stat în România.

Paragraful şase se referă la proceduri, solemnităţi şi protocol privind învestirea unei persoane în calitatea de şef de stat, validarea alegerii şefului de stat şi jurământul depus în calitate de şef de stat.

Paragraful şapte vizează răspunderea şefului de stat. Iniţial, ideea care a dominat sistemele constituţionale a fost ca şeful de stat să nu răspundă pentru actele efectuate în această calitate. Referitor la această problemă, în literatura de specialitate sunt analizate următoarele aspecte: a) imunitatea de care se bucură şeful statului; b) răspunderea politică a şefului de stat; c) răspunderea penală a şefului de stat.

Ultimul paragraf se referă la actele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale. Aceste acte sunt denumite, potrivit prevederilor constituţionale, decrete, care pot fi de două feluri: a) cu caracter normativ; b) cu caracter individual.

X. AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ

Capitolul din curs consacrat acestei problematici este structurat pe trei paragrafe.

211

Primul paragraf stabileşte noţiunile şi precizările terminologice în domeniul de studiu. În acest sens, este precizat conceptul de justiţie şi se motivează de ce este necesar să se utilizeze terminologia de autoritate jurisdicţională în locul terminologiei clasice de autoritate judecătorească.

În cuprinsul paragrafului este accentuată ideea specificului activităţii jurisdicţionale. În literatura de specialitate juridică se menţio-nează că fiecare ramură de drept are atât principii care îi sunt proprii, cât şi principii comune tuturor ramurilor de drept.

Principiile comune sunt principii fundamentale rezultând din dispoziţiile constituţionale potrivit cărora se realizează justiţia.

Aceste principii sunt următoarele: a) principiul legalităţii; b) justi-ţia este unică şi egală pentru toţi; c) folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie; d) dreptul la apărare; e) prezumţia de nevinovăţie; f) independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii.

Se menţionează, de asemenea, faptul că justiţia este înfăptuită de către instanţele judecătoreşti. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege organică.

XI. ALTE AUTORITĂŢI CONSTITUŢIONALE

1) Curtea Constituţională în România Controlul constituţionalităţii în România îşi găseşte

reglementarea în art. 142 – 147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei autorităţi publice, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului. In activitatea lor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili.

2) Actele supuse controlului de constituţionalitate * Legile – supuse controlului prealabil şi posterior; * Tratatele sau alte acorduri internaţionale; * Iniţiativele de revizuire a Constituţiei; * Regulamentele Parlamentului; * Ordonanţele Guvernului; * Iniţiativele legislative populare.

212

3) Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale: − Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatului sufragiului; − Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul

în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului;

− Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

− Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia;

− Rezolvarea contestaţiilor care au obiect constituţionalitatea unui partid politic;

− Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;

− Alte atribuţii. 4) Procedura în faţa Curţii Constituţionale Controlul constituţionalităţii actelor normative prezentate mai

sus şi exercitarea celorlalte atribuţii se realizează potrivit unor proceduri stabilite de Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare.

5) Actele Curţii Constituţionale şi efectele juridice ale acestora − Deciziile; − Hotărârile; − Avizele consultative. Avocatul Poporului

1) Avocatul Poporului în România Pentru prima dată, Ombudsman-ul a fost înfiinţat în Suedia, în

anul 1809. Acesta avea datoria de a supraveghea respectarea legilor şi ordonanţelor de către judecători, funcţionarii civili şi ofiţeri militari. Această instituţie s-a extins şi a dobândit diferite denumiri în diferite ţări, iar în România a fost denumită Avocatul Poporului.

Pentru prima dată în istoria constituţională a României, Constituţia din anul 1991 a prevăzut instituţia Avocatului Poporului.

213

2) Numirea şi încetarea funcţiei Avocatului Poporului şi a adjuncţilor acestuia

Avocatul Poporului este numit, potrivit Constituţiei României, revizuită, pentru o perioadă de 5 ani, de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, cu votul majorităţii parlamentarilor. Mandatul Avoca-tului Poporului încetează înainte de termen prin: demisie, revocarea din funcţie, incompatibilitatea de a-şi îndeplini mandatul mai mult de 90 de zile, ori în caz de deces. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt numiţi pe durata mandatului de către Birourile reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

3) Atribuţiile Avocatului Poporului Potrivit art. 59 din Constituţie, Avocatul Poporului îşi exercită

atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.

4) Structura instituţiei Avocatului Poporului Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, instituţia

Avocatului Poporului este alcătuită din departamente de specialitate şi secretariatul general. În structura instituţiei sunt incluse: consilierii Avocatului Poporului, Departamentele de specialitate, Direcţia pentru relaţiile cu instituţiile statului, cu societatea civilă şi relaţii externe, precum şi Biroul de presă şi protocol.

5) Actele Avocatului Poporului

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005

2. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004

3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

6. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită-comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

214

INTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN

Prof. univ. dr. MARIN VOICU

SEMESTRUL II Obiective − Cunoaşterea de către studenţi a ordinii juridice europene, a

izvoarelor dreptului european şi ale dreptului comunitar, precum şi a principiilor dreptului comunitar;

− Cunoaşterea principalelor coordonate ale sistemului instituţii-lor comunitare, precum şi ale organizaţiilor europene şi euroatlantice;

− Înţelegerea raporturilor juridice dintre dreptul european şi dreptul intern al statelor membre ale Consiliului Europei şi al statelor membre ale Uniunii Europene

I. ORDINEA JURIDICĂ EUROPEANĂ. DREPTUL EUROPEAN.

NOTIUNE, OBIECT ŞI ALTE DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Ordinea juridică europeană reprezintă un concept complex interdisciplinar, care se prezintă ca un ansamblu de norme juridice de o mare diversitate, elaborate de statele europene (dreptul intern), de organizaţiile europene (continentale) sau regionale (dreptul public european), de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană (dreptul comunitar european), acordurile şi tratatele bilaterale şi altele asemenea.

Dreptul european apare ca un sistem global de norme juridice statale şi suprastatale, pe care doctrina îl evoca teoretic şi îl structu-rează în subsisteme: dreptul european al drepturilor omului; dreptul comunitar european; dreptul european comparat; dreptul naţional al statelor europene; dreptul european public şi privat şi altele.

Fiecare subsistem este privit integrat şi unitar, dar este în acelaşi timp structurat pe ramuri de drept, materii şi instituţii juridice, cu autonomia şi particularităţile proprii fiecăreia, dar şi cu elemente comune care asigură interdependenţa lor.

Ordinea juridică comunitară europeană şi ordinea juridică europeană a drepturilor omului reprezintă ordini juridice supranaţionale.

215

II. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN

Ordinea juridică a Uniunii Europene Autonomia ordinii juridice a Uniunii Europene Ordinea juridică europeană reprezintă un ansamblu de norme şi

reglementări cuprinse în tratatele constitutive, tratatele modificatoare şi actele normative adoptate de instituţiile Uniunii Europene.

Uniunea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este „expresia unei conştiinţe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”.

Autonomia constă în faptul că dreptul comunitar decurge din propriile surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea crescândă a noţiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele sale fundamentale de drept internaţional, cât şi de ancorarea sa istorică în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă din principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităţii nemijlocite şi ale priorităţii dreptului comunitar.

Crearea Comunităţilor Europene La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul

stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care, împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante. În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru.

Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor Europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi al structurii economice au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea Europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg.

În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb.

216

Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei pieţe interne, această piaţă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător. Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni politice.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor şi de a urmări atingerea unor obiective cum ar fi: „promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică; afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi în lume; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor; menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (l’acquis communautaire) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.

Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit, în principal, de Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie.

Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor Europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam,

217

urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino.

Principalele dispoziţii, din Tratatul de la Maastricht, referitoare la obiectivele Uniunii Europene, în cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam, sunt:

− în art. A (1), par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni;

− art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca obiective:

„1. Promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu prevederile Tratatului; afirmarea identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17); întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin institui-rea unei cetăţenii a Uniunii; menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la controalele la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea crimi-nalităţii; menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina măsura în care politicile instituite de Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanis-melor şi instituţiilor comunitare”.

După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte 12 state, au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Malta, Cipru, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.

Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere.

Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele care instituie Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora. S-au mai adoptat 4 protocoale, şi anume: Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE

218

şi care priveşte extinderea Uniunii Europene; Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele CE şi Euratom şi care priveşte Statutul Curţii de Justiţie; Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinţele financiare ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oţelul; Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraţii, luându-se notă de alte 3 declaraţii.

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa După cinci valuri de extindere, Uniunea Europeană are în

prezent 25 de state membre şi se pregăteşte pentru a şasea rundă de aderare a unor noi state. În acest context, Uniunea Europeană trebuia eficientizată pentru a face faţă noilor realităţi. Pentru aceasta s-a decis elaborarea unui nou tratat, care, înlocuindu-le pe cele vechi cu un text unitar, să stabilească în mod simplu şi clar pentru cetăţenii europeni bazele, obiectivele, structura şi modul de funcţionare al Uniunii Europene extinse. Denumirea finală a acestui tratat este Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa.

Proiectul de Tratat Constituţional a fost elaborat şi negociat de reprezentanţi din 28 de state membre şi candidate, membri ai parlamentelor naţionale, europarlamentari şi diverse grupuri politice. Negocierea s-a realizat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale (CIG), statele membre UE întrunindu-se pentru a agrea modificările ce urmează a fi aduse Tratatelor. Statele membre au convenit asupra formei finale a Constituţiei, la Bruxelles, în iunie 2004, iar la Roma în 29 octombrie 2004 s-a semnat textul final, care urmează să fie ratificat de fiecare dintre statele membre, conform propriilor proceduri naţionale de ratificare. Dacă Tratatul Constituţional va fi ratificat în aceste condiţii, el va intra în vigoare de la data de 1 noiembrie 2006, înlocuind toate tratatele anterioare.

Izvoarele dreptului comunitar În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale

dreptului comunitar: izvoare primare şi izvoare secundare. a. Izvoarele originare (primare) În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fun-

damentale ale dreptului comunitar constituite de: Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi Europene; cele două tratate bugetare; deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor; Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967; decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul European (1976); deciziile şi tratatele de aderare; Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);

219

Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la Amsterdam; Tratatul de la Nisa.

Aceste acte comunitare constituie un adevărat „corpus” constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.

Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenţii între ele privind: „protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi; elimina-rea dublei impuneri în cadrul Comunităţii; recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48, păs-trarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări; simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”.

Astfel, au fost adoptate mai multe asemenea convenţii: Convenţia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele Europene, respectiv comunitare, Convenţia din 1990 privind elimina-rea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate.

Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au pregătit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului. În asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul, acţionând unanim, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare.

b. Izvoarele secundare (derivate) Cea de-a doua categorie de izvoare – izvoarele secundare –

cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări, care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.

220

Termenul „act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative ale Comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii.

O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare, incluzând acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar secundar.

III. PRINCIPIILE DREPTULUI EUROPEAN

Principiile generale ale dreptului Principiile generale ale dreptului european, ca izvoare juridice,

se impun, în mod deosebit, datorită caracterului de noutate al dreptului european, care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat, care cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.

S-ar putea distinge trei categorii de principii: principii juridice obligatorii, care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit; reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii Europene); reguli generale inerente ordinii juridice comuni-tare, care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de Justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii generale.

221

Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele Europene şi trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică naţională a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept european. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi ordinare, în practica jurisdicţională etc.

Protecţia drepturilor fundamentale ale omului Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea Europeană

se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principii-lor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie specială în acest sens.

La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

Prin tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Carta a dobân-dit for juridică obligatorie, fiind integrată în textul Constituţiei. ţă

Principiul respectării dreptului la apărare Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul

aplicării dreptului european este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal. Principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa organelor comunitare de justiţie.

222

Principiul autorităţii de lucru judecat Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat –

înseamnă că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis în idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregim scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat. e

Principiul certitudinii juridice Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental,

potrivit căruia aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată.

Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile competente constituie – a arătat Curtea de Justiţie – un factor esenţial care contribuie la certitudinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituţii.

Principiul egalităţii Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului

european presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. El este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naţionalitate. Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului. Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele.

Principiul loialităţii (solidarităţii) Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea,

de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, denumit şi principiul solidarităţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele

223

membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii şi că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.

În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre: două pozitive şi una negativă. Prima obligaţie pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiilor Comunităţii. Cea de-a doua obligaţie pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare. Cea de-a treia obligaţie – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2, statele membre trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comu-nitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar acest articol conţine şi mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităţile implicate în acest proces, menţionate la art. 3 şi 4.

Principiile fundamentale ale Dreptului Comunitar European: Principiul priorităţii; Principiul proporţionalităţii; Principiul subsidia-ritaţii; Principiul Efectului direct.

IV. DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI.

OBIECT ŞI DOMENIU DE REGLEMENTARE. CARACTERE

Obiect şi domeniu de reglementare Dreptul European al Drepturilor Omului este format dintr-un

ansamblu de reglementări Europene destinate protejării drepturilor fundamentale ale individului uman. Drepturile Omului în Europa s-au afirmat în mod treptat, progrese remarcabile realizându-se în urma celor două războaie mondiale

Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului rezidă

într-o lungă tradiţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, este urmarea unor traumatisme legate de surmontarea regimurilor totalitariste din secolul XX.

224

Originalitatea constă în drepturile garantate şi mecanismele de control, în special prin „jurisdicţionalizarea” lor, care reprezintă o caracteristică majoră. Este de asemenea important de remarcat extin-derea Dreptului European al Drepturilor Omului în cadrul tuturor ramurilor de drept, inclusiv în cele mai puţin accesibile.

Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului (DREDE) este dată de caracterele sistemului european de protecţie: Caracterul obiectiv – drepturile omului sunt ataşate simplei calităţi umane a persoanei, nefiind atribuite indivizilor ca urmare a unui statut juridic specific şi particular care ar putea fi revocat; Caracterul neexclusiv – protecţia europeană a drepturilor omului îmbracă forme multiple, fiind consacrată de o largă diversitate de acte normative emanând atât de la Consiliul Europei, cât şi de la Uniunea Europeană; Caracterul evolutiv – DREDE ţine cont de şi urmează dinamica politică, socială şi culturală, evoluând pentru a se plia în mod permanent pe noile realităţi sociale.

Extinderea sistemului european de protecţie Dreptul convenţional şi dreptul comunitar european al drepturi-

lor omului au cunoscut o evoluţie progresivă, care a condus la întări-ea dreptului european al drepturilor omului, atât pe plan cantitativ, cât şi calitativ. Astfel, pe lângă drepturile fundamentale naturale ale omului, vorbim astăzi de drepturile procedurale; drepturile substanţiale; drepturile dintr-un domeniu nou, al dreptului afacerilor.

V. DREPTURILE OMULUI ŞI CONSILIUL EUROPEI. CONVENŢIA

EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. CADRUL GENERAL

Dreptul European al Drepturilor Omului este format dintr-o mare diversitate de reglementari Europene, dintre care locul cel mai important în domeniul protecţiei efective este deţinut de Convenţiile şi Acordurile încheiate sub egida Consiliului Europei.

Crearea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Europei Consiliul Europei a luat fiinţă ca organizaţie interguvernamen-

tală europeană, ca urmare a semnării la Londra în data de 5 mai 1949 a Statutului Consiliului Europei, axat pe drepturile omului. Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg.

Constituit iniţial la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia), urmate de Grecia şi Turcia în august 1949, Consiliul Europei are astăzi 45 de state membre.

225

Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană. Cele două organizaţii sunt distincte. Oricum, statele membre ale Uniunii Europene sunt, toate, membre ale Consiliului Europei.

Conform Statutului Consiliului Europei, orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu singura condiţie de a accepta principiul supremaţiei dreptului şi garantarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa.

Obiectivele Consiliului Europei sunt Protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului; Favorizarea conştien-tizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei; Căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană (discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea umană, SIDA, drogurile, terorismul, crima organizată etc.); Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa, prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale.

Organele Consiliul Europei sunt, conform art 10 din Statut: Comitetul Miniştrilor - organism decizional compus din miniştrii afacerilor externe ai tuturor ţărilor membre, sau reprezentanţii lor permanenţi; Adunarea Parlamentară - organul deliberativ al Consiliului Europei, format din membri desemnaţi de Parlamentele naţionale. Secretariatul General.

În vederea reprezentării puterilor locale, pentru întărirea demo-craţiei locale a fost constituit un organ consultativ, care reprezintă autorităţile locale şi regionale şi care din anul 1994 se numeşte Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa. Guvernele, parlamentele naţionale şi autorităţile locale şi regionale sunt, astfel, reprezentate separat.

Pentru consolidarea stabilităţii Consiliului Europei, în special după dispariţia regimurilor comuniste, impulsuri noi au fost dat la cel mai înalt nivel, prin intermediul summit-urilor şefilor de stat şi de guvern. În plus, Consiliul Europei organizează periodic conferinţe ale miniştrilor specializaţi: ai justiţiei, educaţiei, familiei, sănătăţii, mediului, autorităţilor locale, migraţiei, egalităţii între femei şi bărbaţi, muncii, mass-media, culturii, sportului etc. Aceste conferinţe analizea-ză problemele sectoriale majore şi facilitează contactele permanente între ministerele de profil din statele membre. Aceştia elaborează proiecte de cooperare şi propun activităţi pentru programul de lucru al Consiliului Europei.

Activitatea Consiliului Europei conduce la elaborarea conven-ţiilor şi acordurilor Europene, care constituie apoi baza modificărilor şi armonizării legislative în cadrul diferitelor state membre.

226

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, fiind deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 şi intrând în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul a fost de a demara implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite. În afară de consacrarea unei serii de drepturi şi libertăţi civile şi politice, Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaţiilor asumate de statele contractante. Pentru aceasta au fost create trei organisme: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în 1959) şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

Conform textului iniţial al Convenţiei, puteau fi introduse plângeri împotriva statelor contractante de către alte state contractante sau de către reclamanţi individuali (persoane fizice, grupuri de persoane sau organizaţii neguvernamentale). Recunoaşterea dreptului de recurs individual era totuşi facultativă şi acest drept nu putea fi invocat decât împotriva statelor care îl recunoscuseră (recunoaşterea acestui drept a devenit ulterior obligatorie în virtutea Protocolului nr. 11 la Convenţie).

De la intrarea în vigoare a Convenţiei au fost adoptate treispre-zece Protocoale. Numărul în creştere de cazuri a dus la dezbateri asupra necesităţii reformării mecanismului de control creat de Convenţie, care au condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la Convenţie. Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, acest protocol a înlocuit Curtea şi Comisia, care funcţionau discontinu, cu o Curte unică şi permanentă. Comisia a continuat, pentru o perioadă tranzitorie de un an (până la 31 octombrie 1999), să instrumenteze cererile pe care le declarase admisibile până la data respectivă.

Drepturile Omului la care face referire CEDO, în forma

modificată prin Protocoalele ulterioare

DREPTURI CIVILE ŞI POLITICE

I. DREPTURI GENERALE 1. Drepturi primare: A. Dreptul la viaţă - Articolul 2 al Convenţiei Europene din 1950; B. Interdicţii majore: Interzicerea torturii şi a relelor tratamente -

Articolul 3; Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate - Articolul 4.

227

2. Drepturi condiţionale A. Libertăţile esenţiale – exigenţe majore: Libertatea de

exprimare (libertatea de exprimare clasică, libertatea de opinie şi libertatea de informare) - Articolul 10; Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie - Articolul 9; Libertatea de circulaţie - Articolul 2 din Protocolul 4.

B. Protecţiile fundamentale a. Protecţia intimităţii: Protecţia vieţii private şi de familie:

Articolul 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie; Articolul 12 - Dreptul la căsătorie; Dreptul la desfacerea căsătoriei; Protecţia domiciliului şi a corespondenţei.

b. Protecţia activităţii sociale şi politice: Libertatea de întrunire şi de asociere – Articolul 11; Dreptul la alegeri libere – clauză politică a Convenţiei.

II. DREPTURI PARTICULARE

1. Drepturile justiţiabililor: − Dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5). Limitările privării

de libertate. Cazurile de admisibilitate a privării de libertate. Interzicerea privării de libertate pentru datorii (Protocolul 4 – art. 1). Garanţiile persoanelor private de libertate.

− Dreptul la o justiţie dreaptă şi la un proces echitabil (art. 6). Nici o pedeapsă fără lege (art. 7) - Principiul legalităţii. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13). Accesul la justiţie. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară.

2. Drepturile străinilor: − Interzicerea expulzării colective de străini – Protocolul 4, art. 4; − Garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor - Protocolul 7,

Articolul 1; − Protecţia indirectă.

DREPTURI ECONOMICE ŞI SOCIALE

I. DREPTURILE SOCIALE 1. Drepturi de dimensiune socială – drepturile sindicale (art. 11),

libertatea sindicală; 2. Drepturi cu conotaţie socială: interzicerea muncii forţate şi

obligatorii – caracterul relativ al interdicţiei; dreptul la instruire – art. 2 al Protocolului 11.

228

II. DREPTURILE ECONOMICE Drepturile economice sunt consacrate oarecum marginal în

Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale. Cu toate acestea, dreptul la respectarea bunurilor şi, în general, dreptul de proprietate este afirmat puternic în Convenţie şi, mai ales, în jurisprudenţa CEDO.

Dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 garantează în substanţă dreptul de proprietate, bunurile încorporale fiind incluse în această protecţie, iar noţiunea de bunuri este larg înţeleasă şi desemnează toate bunurile cu valoare patrimonială. „Orice interes economic care are o valoare patrimonială poate fi considerat ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 … altfel spus, noţiunea dreptului de proprietate vizează patrimoniul”, căci, în realitate, proprietatea este fundamentală, ea asigurând temelia relaţiilor sociale şi a activităţilor economice. Totuşi, consacrarea acestui drept de natură economică, în Convenţie, ca un drept fundamental al omului, a suscitat şi controverse, ceea ce explică de ce el nu a fost inclus în textul originar. Jurisprudenţa comunitară, însă, a dat o interpretare extensivă textului art. 1 din Protocolul 1, considerând că acesta constituie „un standard european comun”, garantând dreptul de proprietate, ceea ce relevă importanţa acestei dispoziţii care interesează direct ordinea publică comunitară.

Această protecţie a dreptului de proprietate are un efect, de regulă, vertical, întrucât a fost înţeleasă, mai ales, în raportul dintre particulari şi stat şi, în mai mică măsură, un efect orizontal, adică între particulari, căci problema esenţială care se pune este aceea a garantării proprietăţii contra ingerinţelor şi, deci, a limitărilor sau restricţiilor exerciţiului acestui drept de către stat.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Organizarea Curţii Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită prin Convenţie

în forma ei amendată de Protocolul nr. 11, este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante, aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de şase ani. Mandatul a jumătate dintre judecătorii aleşi la primele alegeri expiră după trei ani, astfel încât trebuie să se asigure reînnoirea mandatului unei jumătăţi dintre judecători la fiecare trei ani. Nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naţionalitate. Judecătorii îşi exercită funcţiile la Curte în nume propriu şi nu reprezintă nici un stat.

Curtea îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune pentru o perioadă de trei ani. Curtea este împărţită în patru

229

secţiuni, a căror componenţă, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi al reprezentării sexelor, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de diferitele sisteme de drept ale statelor contractante. Două secţiuni sunt prezidate de vicepreşedinţii Curţii, iar celelalte două secţiuni sunt prezidate de preşedinţii de secţiune. Preşedinţii de secţiuni sunt asistaţi şi, atunci când este necesar, sunt înlocuiţi de vicepreşedinţii de secţiune, aceştia din urmă fiind aleşi de către secţiuni. În fiecare secţiune sunt constituite Camere, în componenţa cărora intră şapte membri după principiul rotaţiei, preşedintele secţiunii şi judecătorul ales din statul în cauză fiind prezenţi de drept. Dacă acesta din urmă nu este membru al secţiunii, judecă în calitate de membru de drept al Camerei. Membrii secţiunii care nu sunt membri titulari ai Camerelor, judecă în calitate de membri supleanţi. Marea Cameră este alcătuită din şaptesprezece judecători. Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţiuni sunt membri de drept ai Marii Camere.

Procedura în faţa Curţii a. Aspecte generale. Orice stat contractant (cerere statală) sau

persoană care pretinde a fi victima unei încălcări a Convenţiei (cerere individuală) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Convenţie. O notă informativă pentru reclamanţi şi formulare de cereri pot fi obţinute de la Grefă. Procedura este de regulă contradictorie şi publică. Reclamanţii individuali îşi pot prezenta ei înşişi cazul în faţa Curţii, dar o reprezentare prin avocat este recomandată. Consiliul Europei a pus în practică un sistem de asistenţă juridică pentru reclamanţii care nu dispun de suficiente mijloace materiale pentru a fi reprezentaţi în faţa Curţii de către un avocat. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în una din limbile oficiale ale statelor contractante.

b. Procedura referitoare la admisibilitate. Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni, al cărei preşedinte numeşte un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă aceasta trebuie examinată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o Cameră. Un comitet poate, în unanimitate, să declare o cerere inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curţii când o astfel de decizie poate fi luată fără vreo altă examinare. În afară de cererile care le sunt atribuite în mod direct de către raportori, Camerele judecă şi cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un comitet alcătuit din trei membri, precum şi cererile statale. Camerele se pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cauzelor, în general prin decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice

230

privind mai multe cauze. Camerele pot în orice moment să-şi decline competenţa în favoarea Marii Camere atunci când cauza ridică o problemă importantă relativă la interpretarea Convenţiei sau când soluţionarea unei chestiuni ar putea fi în contradicţie cu o hotărâre luată anterior de către Curte, cu excepţia cazurilor când una dintre părţi se opune într-un interval de o lună, începând de la notificarea intenţiei Camerei de declinare a competenţei. Hotărârile Camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate de voturi, trebuie să fie motivate şi făcute publice.

c. Procedura referitoare la fond. Dacă s-a decis să se admită cererea, părţile sunt invitate să prezinte probe suplimentare şi să depună observaţii scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacţie echitabilă din partea reclamantului. În timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate în vederea asigurării unei reglementări amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile sunt confidenţiale.

d. Hotărârile. Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărâre fie opinia sa separată concordantă sau disidentă, fie o simplă declaraţie de disociere. Într-un termen de trei luni de la adoptarea hotărârii de către Cameră, oricare dintre părţi poate cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, dacă prin aceasta se ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei, ori a protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Hotărârea unei Camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau mai devreme dacă părţile declară că nu au intenţia de a cere retrimiterea cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul de cinci judecători a respins cererea de retrimitere în faţa Marii Camere. Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea executării hotărârilor.

VI. CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII

EUROPENE ŞI MECANISMELE PROTECŢIEI COMUNITARE

Uniunea Europeană şi statele membre Toate statele membre UE – nu însă şi Comunităţile Euroene/Uniunea

Europeană ca atare – sunt părţi contractante ale Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliu-lui Europei, care este concepută ca o veritabilă convenţie între state. În afară de aceasta, o aderare a CE/UE la CEDO ar fi exclusă – cel puţin în actuala conjunctură juridică – din motive de drept comunitar.

231

Făcând abstracţie de câteva sporadice reglementări din tratate – care se referă la drepturi fundamentale (de exemplu, interzicerea discriminării pe considerente de cetăţenie; principiul salarizării indepen-dente de sex; principiul proporţionalităţii şi interzicerea discriminării în domeniul Pieţei Agrare Comune) – tratatele comunitare erau „oarbe la drepturile fundamentale”. Ca urmare, în general, evoluţia apărării drepturilor fundamentale în CE/UE şi în special cristalizarea domeniului de apărare şi a limitelor fiecăruia dintre drepturile fundamentale se sprijină pe dreptul judiciar; ele sunt opera elaborării dreptului de către CJCE, care – conform propriei sale metodici cazuistice – a dezvoltat, cu intensitate crescândă, o doctrină coerentă a drepturilor fundamentale. Fundamentul Comunităţilor Europene, esenţial economic la origine, explică, evident, absenţa unei asemenea declaraţii din tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957); ea s-a acoperit prin Tratatul de la Maastricht (1992), care a introdus „cetăţenia europeană”.

Toate Constituţiile statelor membre ale Uniunii, la fel ca şi cele ale statelor candidate, conţin, sub o formă sau alta, o declaraţie a drepturilor fundamentale. Este chiar şi cazul Marii Britanii, în care, în lipsa unei Constituţii scrise, Bill of Rights, din 1689, îndeplineşte tocmai acest rol.

Mecanismele de protecţie După cum s-a arătat, cerinţa existenţei unui eficient sistem

comunitar de apărare a drepturilor fundamentale este, totodată, o chestiune a teoriei dreptului constituţional naţional, care leagă transferul – către deţinători internaţionali de suveranitate – al drepturilor de suveranitate naţionale de condiţia unui nivel funcţional echivalent de apărare a drepturilor fundamentale.

Protecţia drepturilor fundamentale în CE/UE s-a realizat în special prin Curtea de Justiţie a CEC/UE. În jurisprudenţa ei, între timp puternic consolidată, Curtea sprijină drepturile fundamentale ca pe o parte componentă a principiilor de drept generale. În această privinţă, ea se lasă condusă, în primul rând, de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluţiei legale, dar ea antrenează – ca mijloace de orientare ajutătoare – şi tratatele internaţionale referitoare la apărarea drepturilor fundamen-tale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO. În ceea ce priveşte CEDO, tendinţa jurisprudenţei CJCE este de a considera prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comuni-tar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în ordinea de drept comunitară.

232

Curtea de Justiţie stabileşte conţinutul fiecărui drept fundamen-tal pe calea comparării evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentuează faptul că garantarea acestor drepturi trebuie să fie inclusă în structura şi ţelurile Uniunii.

Atenţia principală a jurisprudenţei iniţiale a CJCE a fost la sursele juridice şi la introducerea drepturilor fundamentale în structura generală a dreptului comunitar. Ulterior, pe primul plan a trecut conotaţia socială a drepturilor fundamentale. Curtea de Justiţie scoate în evidenţă faptul că drepturile fundamentale – recunoscute de către ea – trebuie privite în legătură cu funcţia lor socială. Intervenţii în poziţiile relevante pentru drepturile fundamentale sunt admisibile numai în următoarele trei condiţii: justificarea intervenţiei prin ţelurile Comunităţii/Uniunii, care servesc binelui general; proporţionalitatea intervenţiei, ţinând seama de scopul urmărit; garantarea esenţei dreptului apărat.

În privinţa întinderii apărării, trebuie menţionat faptul că drepturile fundamentale prevăzute de CE/UE îi protejează – în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar – nu numai pe cetăţenii Uniunii, adică pe cetăţenii statelor membre UE, ci şi pe toate persoanele fizice şi juridice, deci şi subiecţi din terţe ţări, dacă aceste drepturi fundamentale sunt – conform calităţii respectivei norme – adecvate în acest scop (îndreptăţirea la drepturi fundamentale). Pe de altă parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajează nu numai organele comunitare – în special pe acela având funcţia de organ legislativ al Comunităţii –, ci şi statele membre, dacă acestea implementează dreptul comunitar, mai ales dacă ele îl pun în executare pe plan administrativ (obligarea faţă de drepturile fundamentale). Din acest punct de vedere, pentru instituţiile naţionale, aceasta înseamnă că ele sunt supuse unei duble obligări în privinţa drepturilor fundamentale, şi anume, decurgând din dreptul statului respectiv şi din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc – legat de acest aspect – al ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan intern, a drepturilor fundamentale în acele state membre, al căror grad de apărare autonomă este încă inferior dreptului comunitar.

Carta Drepturilor Fundamentale La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000,

Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

După cum este cunoscut, UE nu dispunea – în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate şi a celor din

233

partea Parlamentului European – de nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă - ca mărime şi forţă de exprimare – părţii, din constituţiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale. Respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o stabilire a ţelului, fiind formulată ca o clauză generală, luată în jurisprudenţa CJCE: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre”.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a creat drepturi cu adevărat noi, dar fixează, într-un cadru solemn, o întreagă serie de principii pe care doar juriştii experimentaţi le-ar fi putut repera în cadrul tratatelor, directivelor şi regulamentelor comunitare şi mai ales în cadrul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE. Carta a obţinut o largă semnificaţie simbolică şi un amplu efect politic, dar consecinţele ei juridice nu ţin pasul cu acestea, fiind vorba, în realitate, despre o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică.

Preambulul Cartei face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate şi solidaritate, bazându-se pe principiile democraţiei şi statului de drept. În 54 de articole (conţinute în 7 capitole) se jură credinţă demnităţii omului, drepturilor la libertate, egalităţii, solidarităţii, drepturilor cetăţeneşti şi drepturilor în faţa justiţiei.

Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi „clasice” – precum respectarea vieţii private şi a vieţii de familie, dreptul la încheierea căsătoriei şi la întemeierea familiei, libertatea religioasă, dreptul la exprimarea liberă a opiniei şi la informare –, dar şi drepturi „moderne”, precum dreptul la azil, dreptul la educaţie, libertatea antreprenorială, drepturile copilului, precum şi ale oamenilor vârstnici şi handicapaţi, protecţia datelor referitoare la persoană, protecţia mediului înconjurător şi a consumatorilor sau interzicerea clonării oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative între cei 62 de membri ai Adunării, care au elaborat Carta, au fost deosebit de controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a lucrătorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea socială şi ajutorul social.

234

Domeniul de aplicare a Cartei Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organele şi instituţiile

Uniunii Europene, la statele membre, care implementează dreptul comunitar (art. 51). Îngrădirile exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie prevăzute legal şi să respecte esenţa acestor drepturi şi libertăţi (art. 52).

a. Persoanele vizate de Cartă. Din punct de vedere comparativ, Carta are o concepţie largă care deschide, în principiu, oricărei persoane şi, deci, chiar resortisanţilor ţărilor terţe, accesul la toate drepturile fundamentale, cu excepţia drepturilor de cetăţenie evocate în capitolul V. Numai dreptul la libertatea de circulaţie şi la libertatea de şedere este rezervat prin art. 45 cetăţenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetăţeneşti sunt, fără excepţii, recunoscute ca drepturi individuale, şi nu ca drepturi colective, inclusiv din cele referitoare la minorităţi (art. 22).

b. Din punct de vedere material. Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii în respectul principiului subsidiarităţii, ca şi statelor membre, numai atunci când „pun în aplicare dreptul Uniunii”. Contrar CEDO (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), care conţine – ca şi numeroase alte constituţii Europene –, pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice care pot fi aduse limitării exerciţiului său, Carta a optat pentru o clauză limitativă generală sau orizontală. Prima limită priveşte garantarea substanţei dreptului fundamental, iar cea de-a doua, a principiului proporţionalităţii, relativ la limita interesului general şi la necesitatea protec repturilor şi libertăţilor altuia (ale celuilalt). ţiei d

Carta şi Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a reuşit acolo

unde Conferinţa Interguvernamentală din 2000 a eşuat şi dă valoare obligatorie Cartei drepturilor fundamentale în partea a doua a Constituţiei. Astfel, la data intrării în vigoare a Constituţiei, toate instituţiile Uniunii vor fi obligate să respecte Carta, la fel ca şi toate guvernele, parlamentele şi administraţiile statelor membre, de fiecare dată când aplică dreptul UE. Comisia Europeană nu va putea să propună texte, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri nu vor putea să le aprobe sau să le amendeze decât în limitele drepturilor prevăzute de Constituţie. Dacă persoane particulare, fie că sunt cetăţeni europeni sau nu, societăţi sau asociaţii consideră că aceste drepturi nu sunt respectate de legislaţia europeană sau de către legislaţiile naţionale care o aplică, vor putea să se adreseze tribunalelor pentru a cere să li se respecte drepturile. La fel se va

235

întâmpla şi dacă aceştia vor considera că deciziile luate de Comisia Europeană sau de autorităţile statelor membre în aplicarea dreptului comunitar încalcă unul din aceste drepturi.

VII. CADRUL GENERAL AL CONSTITUŢIEI EUROPENE.

DEFINIREA ŞI OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE. COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE ŞI VIAŢA DEMOCRATICĂ

Cadrul general al Constituţiei a. Adoptarea şi semnarea Constituţiei. După doi ani de

tratative şi două zile de negocieri intense, liderii Uniunii Europene au ajuns în ziua de 18 iunie 2004, la Bruxelles, la un acord istoric privind prima Constituţie Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, la Roma, au semnat-o în numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.

b. Primul obstacol în calea adoptării noii Constituţii Europene îl reprezenta disputa privind ponderea ce revine fiecărei ţări în Consiliul de Miniştri al UE. Cealaltă dispută, care a încins spiritele la Bruxelles, se referea la numărul de comisari europeni ce revin fiecărei ţări. Printre noutăţile aduse de Constituţie figurează instituirea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, care, în ciuda importanţei titlului său, va avea, totuşi, puteri limitate, crearea acestui post având rolul de a întări unitatea europeană prin alegerea unei persoane care să vorbească în numele întregii Europe. În acelaşi scop s-a hotărât numirea unui ministru de externe european, dar şi puterile sale vor fi limitate, acesta fiind abilitat să-şi exprime poziţia doar în privinţa unor chestiuni asupra cărora membrii au puteri concordante.

c. Un text unitar. Constituţia uneşte într-un singur text funda-mental prevederile tratatelor comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de referinţă în noua ordine mondială.

Textul cuprinde patru părţi: partea I – Definirea valorilor euro-pene şi a obiectivelor Uniunii Europene; partea a II-a – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; partea a III-a – Politicile comunitare şi funcţionarea Uniunii Europene; partea a IV-a – Dispoziţii generale şi finale.

Constituţia prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetăţeni-lor şi a statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europe-ne care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze. Conferirea atributului de constituţional determină un puternic impact,

236

asigurând asocierea cu o lege fundamentală pentru o ordine juridică bine conturată.

Definirea Uniunii Europene. Valorile şi obiectivele Uniunii Europene

Instituirea şi definirea Uniunii. Art. I –1: „Inspirată de dorinţa cetăţenelor şi cetăţenilor, şi a statelor Europei de a construi un viitor comun, prezenta Constituţie instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi exercită, prin metoda comunitară, competenţele ce i-au fost transferate de către acestea.Uniunea este deschisă tuturor statelor Europene care respectă valorile Uniunii şi care se angajează să le promoveze în comun.”

Valorile Uniunii Europene. Constituţia consacră valorile pe care Uniunea se bazează: respectarea demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.

Obiectivele Uniunii. Art. I-3. Scopul Uniunii este de a promo-va pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetăţenelor şi cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedistorsionată.

Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinţific şi tehnic, combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi interesele sale, contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la

237

respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.

Competenţa Uniunii Europene şi viaţa democratică Obiectivele Uniunii Europene sunt aduse la îndeplinire prin

mijloace adecvate, în funcţie de competenţele conferite Uniunii prin Constituţie. Constituţia prevede o mai bună diviziune a competenţelor între statele membre şi Uniune şi atribuie personalitate juridică Uniunii Europene. Totodată, ea stabileşte o simplificare a instrumen-telor de acţiune ale Uniunii şi adoptă măsuri pentru dezvoltarea democraţiei, transparenţei şi eficienţei Uniunii Europene prin dezvol-tarea contribuţiei parlamentelor naţionale, prin creşterea legitimităţii construcţiei Europene, prin simplificarea procesului de decizie şi prin funcţionarea instituţiilor într-un mod transparent; de asemenea, stabi-leşte măsurile necesare pentru a îmbunătăţi structura şi rolul fiecărei instituţii Europene, în condiţiile noi ale lărgirii Uniunii Europene.

Supranaţionalitatea stă la baza Constituţiei Uniunii Europene, iar internaţionalitatea, la baza Tratatului constituţional dintre statele membre. Există, aşadar, în interiorul Uniunii Europene două etaje – structurile supranaţionale şi relaţiile internaţionale directe între statele membre.

Separarea puterilor şi cadrul instituţional al Uniunii Constituţia pentru Europa introduce două tipuri de schimbări,

dar clarifică oarecum separaţia puterilor în Uniune. a. Se introduc Legea europeană, Regulamentul european şi

Consiliul. Separaţia puterilor are drept consecinţă, în democraţiile pluraliste, o distincţie între lege, act al parlamentului (bill în SUA, Act of Parliament în Marea Britanie) şi regulament, act al guvernului (executive order în SUA, order în Council în Marea Britanie).

Astfel, actul legislativ este adoptat de instituţii specifice care au această funcţie principală, Parlamentul European şi Consiliul, în timp ce actele nelegislative pot fi adoptate de instituţii exercitând funcţia executivă. Pe de altă parte, actul legislativ are prioritate asupra actului nelegislativ, în acest sens primul fiindu-i superior (art. I – 33, alin. 2).

Adoptarea conceptului de lege europeană este însoţită de o întărire destul de considerabilă a Parlamentului European, care devine un veritabil colegislator în majoritatea domeniilor. Astfel, se realizează evoluţia, care l-a trecut de la statutul de simplu organ consultativ, ceea ce fusese până la Actul European Unic din 1986, la acela de codecident posesor al unui drept de veto într-un număr determinat de cazuri, obţinut prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi

238

extins progresiv de Tratatul de la Amsterdam, din 1997 şi de cel de la Nisa, din 2000.

b. Funcţia legislativă aparţine în comun Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European, care adoptă legi şi legi-cadru Europene (art. 33 Actele legislative şi III-302 Procedura legislativă ordinară). Această funcţie este exercitată în cadrul unei formaţiuni specifice, „Consiliul legislativ şi de afaceri generale” (art. 23). Consiliul de Miniştri poate, în acest caz, să fie compus din trei miniştri per stat membru şi activitatea sa este publică (art. 49).

c. Preşedintele Consiliului European şi Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii. Crearea unei funcţii de preşedinte permanent al Consiliului European (art. I – 22) şi de Ministru de Afaceri Externe (art.I – 28) sunt inovaţii ale Constituţiei în materie instituţională care au suscitat cele mai multe discuţii şi şi-au atras şi cea mai diversă gamă de judecăţi. Pe de-o parte, Consiliul European devine o instituţie în întregime a Uniunii, cu atât mai mult cu cât Constituţia determină mai buna precizare a puterilor sale decât era posibil înainte. Faptul că puterile Consiliului European sunt delimitate clar şi că el are un preşedinte deplin ale cărui funcţii sunt incompatibile cu un mandat naţional contribuie fără putere de tăgadă la o determinare a separaţiei puterilor atât la nivelul Uniunii, cât şi între Uniune şi statele sale membre. Pe de altă parte, dubla afiliere a Ministrului Afacerilor Externe arată cum funcţia de elaborare şi implementare a PESC este împărţită între mai multe instituţii: Consiliul European, Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri.

VIII. POLITICILE ŞI FUNCŢIONAREA UNIUNII EUROPENE ÎN

CONSTITUŢIA EUROPEANĂ. PIAŢA INTERNĂ ŞI CELE PATRU LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

Politicile Uniunii. Clauze cu aplicare generală Titlul I al Părţii a III-a reglementează clauzele cu aplicare

generală în art. III 1-6, consacrând, în realitate, principiile fundamen-tale ale politicilor comune.

– Uniunea veghează la consecvenţa diferitelor politici şi acţiuni, prevăzute în această parte, ţinând cont de ansamblul obiectivelor Uniunii şi în conformitate cu principiul de atribuire a competenţelor.

– Uniunea va acţiona pentru eliminarea inegalităţilor, în definirea şi realizarea politicilor şi acţiunilor şi pentru combaterea discriminării de orice fel.

239

– Cerinţele de protecţie a mediului vor fi integrate în definirea şi aplicarea politicilor comune şi a acţiunilor Uniunii, în special în vederea dezvoltării durabile.

– Având în vedere importanţa serviciilor de interes economic general şi rolul lor în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale, Uniunea şi statele membre veghează ca aceste servicii să funcţioneze pe baza principiilor şi condiţiilor definite de legea europeană.

Piaţa internă a Uniunii „Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în

care libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată, conform Constituţiei ” (art. III – 14). La propunerea Comisiei, prin regulamente sau decizii Europene, Consiliul de Miniştri defineşte orientările şi condiţiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în toate sectoarele interesate.

Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor (art. III -18-35). Principii

a. Lucrătorii Lucrătorii au dreptul de a circula liber în cadrul Uniunii, fără

nici o discriminare. Ei au dreptul: la oferte efective de angajare; să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; de şedere pentru a exercita o activitate ocupaţională; de a se stabili pe teritoriul unui stat membru după obţinerea unui loc de muncă, cu excepţia „angajaţilor din administraţia publică” (art. III – 18). Statele membre încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program comun.

b. Libertatea de stabilire: interdicţia tuturor restricţiilor impuse libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru şi garantarea dreptului de acces al acestora pe teritoriul statelor membre, la activităţi independente şi la exercitarea lor, precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în condiţiile stabilite prin legile-cadru europene; asigurarea posibilităţii de achiziţionare şi exploatare a proprietăţilor funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru. Prin legile-cadru europene se va asigura recunoaşterea reciprocă a diplo-melor, certificatelor şi a altor titluri. Societăţile constituite, conform legislaţiei unui stat membru, având sediul social, administraţia centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii, sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăţi se înţeleg „societăţile de drept civil sau comercial, inclusiv societăţile

240

cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia societăţilor care nu au un scop lucrativ” (art. III – 27).

c. Libertatea de prestare a serviciilor Constituţia defineşte astfel noţiunea de servicii: „În sensul

Constituţiei, sunt considerate servicii, prestările furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor” (art. III – 30).

Serviciile cuprind în special: activităţi cu caracter industrial; activităţi cu caracter comercial; activităţi artizanale; activităţi prestate în cadrul profesiilor liberale; activităţi în domeniul transporturilor, bancar şi de asigurări sociale.

Dispoziţiile din art. III – 32 prevăd imperativ că: „Măsurile pentru realizarea liberalizării unui serviciu determinat se stabilesc printr-o lege-cadru europeană, numai după consultarea Comitetului Economic şi Social”.

Libera circulaţie a mărfurilor. Principii (art. III – 36 -44) Constituţia reglementează distinct cadrul general privind

Uniunea vamală (III – 31 – 40), cooperarea vamală (III – 41) şi interzicerea restricţiilor cantitative (III – 42 – 44).

Potrivit art. III – 36.1, „Uniunea cuprinde o uniune vamală care reglementează toate schimburile de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu statele terţe”. Ea se aplică atât produselor originare din statele membre, cât şi produselor care provin din ţări terţe, care se află în liberă circulaţie în statele membre şi pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import, fiind percepute în statul membru, respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile.

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi export, taxele cu efect echivalent şi taxele vamale cu caracter fiscal.

Prin regulamente sau decizii Europene Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei, stabileşte taxele vamale din Tariful Vamal Comun (T.V.C.). Comisia exercită aceste misiuni ţinând seama de: necesitatea facilitării schimburilor comerciale între statele membre şi ţările terţe; evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii; necesităţile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse semifinite; necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a statelor membre, de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.

241

Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor (III 45 – 49) Dispoziţiile constituţionale prevăd că „sunt interzise restricţiile

atât în ce priveşte mişcările de capital, cât şi de plăţi” între statele membre şi între acestea şi ţări terţe. Legile sau legile-cadru european vor stabili, însă, măsurile cu privire la mişcările de capital către sau provenind din ţări terţe, când acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare, stabilire, prestare de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital. Atunci când este necesar şi numai în realizarea obiectivelor expres prevăzute în art. III – 158 relative la prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, a terorismului şi a traficului de persoane, legile Europene pot defini un cadru de măsuri cu privire la mişcările de capital şi la plăţi, cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparţin sau sunt deţinute de persoane fizice şi juridice, de grupuri sau entităţi nestatale.

IX. POLITICA DE CONCURENŢĂ ŞI CELELATE POLITICI

COMUNITARE. CADRUL GENERAL

Politica de concurenţă. Precizări generale Dreptul comunitar al concurenţei, simbolizat, de la început,

prin art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma – devenite art. 81-82 prin Tratatul de la Amsterdam, constituie ansamblul de reguli comunitare ale concurenţei şi influenţează, substanţial, întreg spaţiul european economic.

Conlucrarea şi cooperarea internaţională în domeniul concurenţei sunt realizate atât prin organizaţiile mondiale implicate (OCDE, OMC ş.a.), cât şi prin acorduri multilaterale sau bilaterale, de mare importanţă, cum ar fi cele cu SUA, Canada, Japonia ş.a..

Specificitatea dreptului comunitar al concurenţei şi a politicii de concurenţă în UE este dată de originalitatea, conţinutul şi obiectivele reglementărilor, de relaţiile cu dreptul naţional al fiecărui stat membru, cât şi de faptul că ea se integrează în perspectiva de ansamblu a construcţiei Europene .

Dreptul şi politica comunitarå a concurenţei nu se substituie celor ale statelor membre, ci ele trebuie examinate, integrat, în lumina principiului primatului dreptului comunitar şi a celui al subsidiarităţii.

Caracterele dreptului comunitar al concurenţei a. Dreptul comunitar al concurenţei este relativ autonom şi

specific, fiind „încadrat în jurul a două axe principale”: regulile care

242

se adresează întreprinderilor; regulile care vizează comportamentul statelor membre sau al autorităţilor publice.

b. Dreptul comunitar al concurenţei se fondează pe cele trei tratate constitutive, care au ghidat şi construcţia europeană, cu toate diferenţele dintre ele.

c. Regulile care se adresează întreprinderilor se pot grupa în trei categorii: prohibiţia înţelegerilor prevăzută în art. 81 (ex. 85), al CE; cele privind „abuzul“ de poziţie dominantă, conţinute în art. 82 (86); controlul prealabil al operaţiunilor de concentrare finală, care este prevăzut în Regulamentul 4064-89 din 21.XII.1989, adoptat de Consiliu.

Celelalte politici Politica Externă şi de Securitate a Uniunii Europene (PESC). Comunităţile Europene nu au fost constituite ca entităţi închise.

Pentru a-şi realiza obiectivele, a trebuit ca ele să se integreze în sfera largă a raporturilor internaţionale prin promovarea unor relaţii de cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a relaţiilor externe. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă. Acţiunile comune angajează statele membre în poziţia pe care ele o adoptă şi în conducerea activităţii lor.

Politica Comună de Securitate şi Apărare – componentă a PESC. Politica externă şi de securitate comună include, pe lângă ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii Europene, şi definirea unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă, la momentul oportun, la o apărare comună, în cazul în care Consiliul European decide în acest sens, în această ipoteză el recomandând statelor membre adoptarea unei decizii în această privinţă conform cerinţ lor lor constituţionale respective. e

Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie Politicile comune ale Uniunii în asigurarea spaţiului de libertate,

securitate şi justiţie includ: Politica în domeniul controlului frontiere-lor; Politica comună în domeniul azilului şi protecţiei temporare; Politica comună de imigraţie.

Politica Economică şi Monetară Procesul de unificare a politicilor economice şi monetare a

cunoscut trei faze: Şarpele monetar european; Sistemul monetar european (SME); Uniunea Economică şi Monetară (UEM), care constituie stadiul cel mai avansat al integrării economice şi presupune politici monetare comune. Politica monetară este definită şi pusă în aplicare de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care are obiectivul de a menţine stabilitatea preţurilor, iar în acest scop

243

sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii, conform principiului economiei de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă iar resursele alocate eficient. ,

Politica comercială comună. Pieţele comune necesită politici comerciale comune, arăta un principiu consacrat şi în Tratatul C.E. de la Roma (1957). Obiectivul central al politicii comerciale comune l-a constituit înfiinţarea unei uniuni vamale şi a unui tarif vamal comun, ceea ce a impus acordarea competenţelor exclusive UE în domeniul acestei politici comerciale.

Uniunea Europeană are, deci, obiective majore în domeniul politicii comerciale: eliminarea totală a taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi normative intre statele membre; aplicarea unui tarif extern comun; existenţa unei libertăţi totale în circulaţia mărfurilor, pe teritoriul Uniunii, oricare ar fi provenienţa lor.

Politica agricolă comună (PAC). Agricultura şi Pescuitul. Scopul declarat al PAC a fost menţinerea unui sector economic instituţional şi social, distinct, multifuncţional şi orientat către fermele de familie, cu reglementări stufoase pentru întreaga Uniune. PAC este o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii Europene .

Politici comune în domenii specifice: Politica forţei de muncă; Politica socială; Politica de mediu; Protecţia consumatorului; Politica în transporturi; Politica în domeniul energiei.

X. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

ÎN TRATATELE CONSTITUTIVE ŞI ÎN CONSTITUŢIA EUROPEANĂ. ASPECTE GENERALE

În conformitate cu art. 7 din Tratatul CE, sarcinile încredinţate Comunităţii sunt realizate de: un Parlament European; un Consiliu; o Comisie; o Curte de Justiţie; o Curte de conturi.

Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratat.

Iniţial, prin tratatele de instituire a Comunităţilor Europene, s-au creat organe paralele cu atribuţii asemănătoare. Ele au fost unificate prin Tratatul de fuziune, astfel că, începând cu 1 iulie 1967, cele trei Comunităţi au dispus de instituţii comune: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de iniţiativă legislativă), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul

244

folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme.

Parlamentul European a. Compunere şi funcţionare. Parlamentul European este

compus din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre desemnaţi prin vot universal, direct şi secret. De vreme ce membrii Parlamen-tului reprezintă popoarele, ei nu pot să fie mandataţi de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie ţinuţi de vreo obligaţie de consultare. Membrii Parlamentului reprezin-tă nu numai propriile lor popoare, ci şi alte popoare ale Uniunii.

Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară, care este prevăzută să înceapă în a doua zi de marţi a lunii martie, dar el se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei majorităţi a membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinţa preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor birourilor permanente şi temporare, Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare (chestorii au funcţii consultative).

Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime din membrii săi. Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, afară dacă Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate.

b. Atribuţii: atribuţii decizionale legislative - participă la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare; are un drept decizional individual numai în materie bugetară; atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului; atribuţii de supraveghere şi control exercitate în special cu privire la Comisie; atribuţii consultative - în general, este utilizată expresia ,,...după consultarea Parlamentului European”.

Consiliul European a. Constituire şi componenţă. Consiliul este format din câte un

reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit să angajeze guvernul acestui stat membru. Prin urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanţi ai statelor, în domeniul decizional, la nivel politic şi juridic, exprimând interesele naţionale şi nu vor acţiona cu titlu independent. Preşedinţia Consiliului este exercitată, pe rând, de către fiecare stat membru pentru o durată de 6 luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 203 alin. 2, introdus prin Tratatul de la Maastricht).

Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), care are sarcina de a

245

pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt încredinţate de acesta.

b. Atribuţii. Tratatele comunitare încredinţează, în principal, Consiliului atribuţiile necesare realizării obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile Tratatului, asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre; are puterea de a lua decizii; conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea regulilor pe care le stabileşte, putând să impună unele condiţii în exercitarea acestor puteri.

În luarea deciziilor sale, Consiliul acţionează, în mod obişnuit, pe baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei şi, după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii ori organisme.

Consiliul încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie, în virtutea art. 300 CE; adoptă bugetul, cu contribuţia legislativă a Parlamentului (art. 203 CE).

Comisia Europeană a. Componenţă şi decizii. Comisia este organul executiv

comunitar cu atribuţii foarte importante, pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi caracterul său supranaţional. Comisia se compune din membri, resortisanţi ai statelor membre, aleşi potrivit art. 213 par. 1 CE, avându-se în vedere competenţa lor generală şi oferirea tuturor garanţiilor de independenţă. Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (care poate să fie reînnoit). Consiliul, întrunit în compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este aprobată de Parlament.

Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membri-lor având naţionalitatea unui aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor unui stat.

b. Atribuţii Principalele atribuţii ale Comisiei, care îi definesc competenţa,

au finalitatea „asigurării şi funcţionării pieţei comune”, în conformi-tate cu art. 211 din Tratat. Concret, Comisia „va asigura că prevede-rile Tratatului şi măsurile luate de instituţii potrivit acestuia sunt aplicate; va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, dacă el astfel prevede ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru; va avea puterea proprie de decizie şi va participa la conturarea măsurilor luat de Consiliu şi

246

Parlament în modul prevăzut în Tratat; exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta”.

În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel, Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare şi a actelor adoptate în aplicarea lor, adică legislaţia primară şi subsidiară.

În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament prin care se formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.

Comisia are atribuţii de control şi de impunere a respectării legislaţiei comunitare de către statele membre şi de către resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinţă rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară.În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recomandări.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a. Compunere. Curtea de Justiţie este compusă în prezent din

15 judecători, aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor respective ori care sunt jurişti de o competenţă recunoscută. Judecătorii sunt asistaţi de 9 avocaţi-generali.

b. Tribunalul (Curtea) de primă instanţă (TPI) TPI nu este o instituţie comunitară distinctă, ci este ataşat Curţii

de Justiţie. Tribunalul (Curtea de primă instanţă), potrivit art. 48 din Statutul Curţii de justiţie, este compus din 15 judecători. El este competent să soluţioneze în primă instanţă acţiunile avute în vedere în: art. 230 (acţiunea în anulare); art. 232 (acţiunea privind abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona); art. 235 (acţiunea în răspundere contractuală şi necontractuală); art. 236 (acţiunile introduse de funcţionarii publici comunitari); art. 238 (clauza de arbitraj). Este competent să soluţioneze trimiterile pentru darea unei hotărâri preliminare conform art. 234, în domeniile specifice determinate prin Statut. Are şi competenţa de a soluţiona acţiunile care sunt introduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale care sunt constituite în aplicarea art. 225 A.

c. Atribuţii. Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiinţare a CE (TCE), Curţii de Justiţie a CE (CJCE) – ca putere judecătorească

247

tipică – îi revine funcţia „de a asigura respectarea normelor de drept la interpretarea şi aplicarea acestui tratat”. CJCE controlea-ză atât actele juridice, cât şi modul de administrare ale Comunităţii – deci verifică atât legislativul, cât şi executivul – şi aplanează litigiile dintre fiecare organ al Comunităţii şi statele membre. În plus, ei îi sunt încredinţate – în mod general – interpretarea şi alcătuirea juridică a dreptului comunitar.

În raportul dintre organele CE, CJCE joacă rolul unei Curţi Constituţionale. În privinţa plângerilor funcţionarilor, acestui rol i se adaugă funcţia unei instanţe pentru litigii de serviciu, respectiv a unei instanţe pentru litigii de muncă.

Calitatea de Curte Constituţională este valabilă şi în raportul dintre organele CE şi statele membre, şi anume în privinţa obligaţiilor reciproce specifice dreptului comunitar.

În raportul dintre organele CE şi persoane particulare sau state terţe, CJCE devine activă în mod asemănător unui tribunal adminis-trativ, respectiv unui tribunal internaţional.

În raportul dintre statele membre şi proprii cetăţeni, sau dintre acestea şi cetăţeni străini, instanţele naţionale sunt preponderent chemate să garanteze protecţia juridică, pentru respectarea normelor de drept comunitar. Aici, sarcina CJCE este numai de a asigura o aplicare unitară a dreptului comunitar de către instanţele tuturor statelor membre; deci, ea este o „instanţă de asigurare a unităţii juridice”, la care instanţele naţionale pot face apel pe calea cererii de luare a deciziei preliminare. Această situaţie poate avea consecinţe în toate domeniile justiţiei. Acelaşi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare.

Curtea de conturi Curtea de conturi a dobândit, prin Tratatul de la Maastricht, un

statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituţii comuni-tare principale.

Ea asigură controlul conturilor (art. 246). Curtea este competentă să verifice conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare (art. 248).

XI. CETĂŢENIA EUROPEANĂ

Aspecte generale Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte originea în dreptul intern şi

desemnează calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind

248

supusă, în schimb, anumitor obligaţii, cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar.

Noţiunea de cetăţenie europeană implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă.

In Tratatul constituţional un rol important a fost reprezentat de obiectivul apropierii Uniunii Europene de cetăţeni. Acelaşi obiectiv a fost vizat şi de Tratatul de la Maastricht, care a introdus cetăţenia europeană în scopul întăririi relaţiei existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, precizând: „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru” şi că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat”.

Cetăţenia europeană este distinctă de cea naţională, pe care, conform Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocu-ieşte”. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază astfel de o dublă cetăţenie. Cetăţenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii, în care-şi găseşte izvoarele; cetăţenia naţională aparţine doar dreptului naţional. Cetăţenia europeană nu suprimă drepturile inerente cetăţeniei naţionale. Pur şi simplu, ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de exemplu, votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul statelor membre (de exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile locale). Dar anumite elemente ale cetăţeniei Europene pot fi uneori de natură a slăbi cetăţenia naţională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetăţenilor.

Statutul cetăţeanului european Statutul cetăţeanului european este format din totalitatea dreptu-

rilor şi obligaţiilor conferite persoanelor fizice care deţin calitatea de cetăţean al Uniunii Europene. Deşi tratatele proclamă în mod logic că cetăţenii Uniunii nu au numai drepturi, ci sunt supuşi în aceeaşi măsură şi unor obligaţii, ele se limitează în ceea ce priveşte obligaţiile să trimită „la îndatoririle prevăzute de prezentul tratat”, fără să le precizeze conţinutul.

a. Dreptul de participare la alegerile pentru Parlamentul European. Această participare este de natură să amelioreze calitatea reprezentării cetăţenilor europeni de către instituţiile Comunităţii, deci contribuie la reducerea „deficitului democratic” de care suferă acestea. Principiul este că orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în statul în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii

249

ca şi cetăţenii acelui stat. El poate, deci, exercita acest drept dacă îndeplineşte condiţiile impuse de legislaţia statului membru de reşedinţa pentru exercitarea dreptului de a alege şi de a fi ales pentru proprii cetăţeni, în special condiţia de reşedinţă.

b. Dreptul de participare la alegerile locale În general, se acordă o mare importanţă acestei participări,

considerându-se că ea accelerează integrarea cetăţenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru. Alegerile locale se deosebesc de alegerile pentru Parlamentul European: alegerile pentru Parlamentul European privesc o instituţie care aparţine ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce alegerile locale aparţin unei instituţii care constituie un element al puterii statale. Acest drept oferă cetăţenilor europeni posibilitatea de a vota la alegerile locale în statul membru de reşedinţă dacă îşi manifestă voinţa în acest sens, precum şi posibilitatea de a candida la alegerile locale în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii. Spre deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot în statul membru de reşedinţă nu antrenează pierderea dreptului de vot şi de a fi ales în statul membru de origine decât dacă acesta din urma a decis în acest sens.

c. Tratatul constituţional Conform tratatului constituţional, „cetăţenele şi cetăţenii Uniunii

se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute în prezenta Con-stituţie. Ei au: dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre; dreptul de a vota şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi în cadrul alegerilor locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat; dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat; dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European sau de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Uniunii şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.”

Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi în limitele definite de Constituţie şi în dispoziţiile de aplicare a acesteia.

Protecţiile cetăţeniei europene Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalităţi de

protejare a cetăţeniei europene. Trei erau prevăzute în Tratatul de la Maastricht: protecţia acordată de către autorităţile diplomatice şi consulare ale statelor membre, dreptul de petiţionare şi dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adăugat dreptul de

250

comunicare cu instituţiile şi anumite organe ale Comunităţilor (TCE art. 21, noul alin. 3). Aceste protecţii sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă în aplicare de către statele membre faţă de statele terţe sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acţiune a instituţiilor şi organelor Uniunii.

a. Protecţia asigurată de autorităţile diplomatice şi consulare ale statelor membre. Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede că „orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui Stat membru, pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru căruia îi aparţine ca membru nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”. Aceste dispoziţii au o largă aplicabilitate, ţinând cont de faptul că totalitatea statelor membre nu este reprezentată decât în 5 ţări (China, Statele Unite, Japonia, Rusia şi Elveţia) şi de numărul mare de cetăţeni comunitari care se deplasează în afara Uniunii.

Protecţia prevăzută de tratat nu poate fi exercitată decât de autorităţile unui stat membru. Statele membre au decis că orice cetăţean al Uniunii va putea beneficia de protecţie consulară, adică de asistenţă în caz de deces, accident sau boală gravă, arestare, detenţie sau violenţă, sau de ajutor şi de repatriere în caz de dificultate. În schimb, beneficiarul se angajează să ramburseze propriului său stat cheltuielile pe care acesta trebuie să le achite la rândul său statului care a prestat asistenţa.

b. Dreptul de petiţionare. Petiţia este o cerere prezentată unei instituţii politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîn-tâmpinării unei presupuse injustiţii sau a unei situaţii nesatisfăcătoare sau pentru a obţine încetarea unei astfel de situaţii. Tratatul asupra Uniunii Europene acordă o bază „constituţională” acestei practici: Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) şi 138 D (noul art. 194). El întăreşte poziţia Parlamentului European, autorizat să ceară concursul, atât celorlalte instituţii comunitare, cât şi statelor membre. Dar dreptul de petiţionare păstrează caracteristicile conferite anterior de Parlament, iar baza reglementării este determinată de regulamentul Adunării. Comisia de petiţii a Parlamentului, creată la 21 ianuarie 1987, joacă un rol major, atât în ce priveşte examinarea admisibilităţii, cât şi examinarea în fond a petiţiei, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii de admisibilitate: condiţii de formă şi de procedură care nu sunt foarte riguroase; condiţii cu privire la calitatea titularului. Cercul petiţionarilor nu se limitează la cetăţenii Uniunii Europene. Dreptul de petiţionare nu este, deci, un atribut al cetăţeniei Europene. Această soluţie este preferabilă, totuşi, restricţiei care a existat pentru o vreme, anterior Tratatului de la Maastricht. Parlamentul European şi-a rezervat posibilitatea

251

de a examina petiţiile adresate de persoane străine Uniunii Europene şi care nu-şi au reşedinţa într-un stat membru, atunci când consideră oportun; de exemplu atunci când se referă la libera circulaţie a persoanelor sau la protecţia drepturilor străinilor.

c. „Plângerea” către mediator. Mediatorul european este numit de Parlamentul European. Totuşi, „mediatorul îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor şi al cetăţenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism” (Statutul mediatorului, art. 9.1).

In lupta sa contra „administrării defectuoase”, mediatorul dispune de puterea de a acţiona din proprie iniţiativă. El a folosit această putere, de exemplu, pentru a începe o anchetă, urmată de proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele deţinute de instituţiile şi organele comunitare sau asupra atitudinii Comisiei faţă de plângerile privind încălcarea dreptului comunitar. Esenţa atribuţiilor mediatorului rămâne, totuşi, examinarea plângerilor care îi sunt adresate.

În cazul în care consideră plângerea admisibilă, mediatorul începe studiul problemei. El dispune de o putere de anchetă pe lângă instituţiile şi organele comunitare.. Statele membre sunt obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate cu privire la administrarea defectuoasă a instituţiilor sau organelor comunitare.

Când constată o administrare defectuoasă, mediatorul are mai întâi scopul de a căuta o soluţie amiabilă care să elimine administrarea defectuoasă şi să dea satisfacţie autorului plângerii. În caz contrar, el sesizează instituţia sau organul în cauză, formulând un proiect de recomandare pentru soluţionarea problemei. Instituţia sau organul trebuie să răspundă în următoarele 3 luni printr-un „aviz circumstan-ţiat”. După ce mediatorul îşi stabileşte raportul, cu eventualele reco-mandări, îl transmite instituţiei vizate, cât şi Parlamentului European. Acestuia din urmă îi revine obligaţia de a întreprinde, în caz de eşec, orice acţiune pe care o consideră oportună pentru a stopa persistenţa administraţiei defectuoase.

d. Dreptul de a comunica cu instituţiile şi organele comunitare Conform Tratatului de la Amsterdam, art. 21, alin. 3 nou TCE,

orice cetăţean al Uniunii poate scrie oricărui organ sau instituţii vizate de acest articol sau de articolul 7 „într-una din cele 2 limbi oficiale ale Comunităţii” şi să primească un răspuns „redactat în aceeaşi limbă”. Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care, de altfel, nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitată, ci de un drept la răspuns, aşadar de un drept la comunicare cu instituţiile comunitare.

252

XII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL EUROPEAN ŞI DREPTUL NAŢIONAL AL STATELOR MEMBRE CEDO

Principiile protecţiei: Aplicabilitatea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în statele membre. Efectul direct al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este consacrat expres de art. 1 al Convenţiei, care prevede că părţile recunosc oricărei persoane supuse jurisdicţiei lor drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie; Principiul priorităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asupra prevederilor legislaţiei naţionale, indiferent de natura actului normativ intern sau de organul care l-a adoptat; Principiul subsidiarităţii se află la baza repartizării competenţelor între nivelul internaţional şi cel naţional pentru ceea ce ţine de protecţia drepturilor omului; Principiul securităţii juridice – prevederile legale ale statelor membre trebuie să fie clare şi precise, să se asigure supremaţia dreptului şi legalitatea, precum şi principiul autorităţii lucrului judecat.

Principiile consacrate de textul CEDO: Principiul realismului – drepturile omului sunt reglementate pornind de la realism, şi nu de la idealism. Se afirmă principiul supremaţiei dreptului; Principiul universalismului – expresia „orice persoană” utilizată de Convenţie subliniază natura universală a drepturilor şi libertăţilor; Principiul efectului util al Convenţiei – protecţia nu trebuie să fie teoretică şi iluzorie; Principiul autonomiei conceptelor Convenţiei.

XIII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL EUROPEAN ŞI DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Principiul priorităţii dreptului comunitar. În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional, în dreptul comunitar, principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca – în legătură cu principiul efectului direct – toate autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat dreptul naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele.

Principiul priorităţii se exprimă pe mai multe coordonate. a. În domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu

încheierea acordurilor comerciale şi a acordurilor de asociere cu terţe state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale (cum este politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul că el nu mai este autorizat

253

pentru decretarea unilaterală a dreptului naţional. Aceasta are valabilitate chiar dacă, în privinţa conţinutului său, dreptul naţional în discuţie este armonizat cu dreptul comunitar european.

b. În măsura în care statele membre sunt încă autorizate să acţioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept al cărei conţinut să fie contrar dreptului european.

c. Instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice dreptul naţional ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacităţii lui de reglementare, dreptului comunitar (lit. b). Este adevărat că acest concept nu ajunge atât de departe încât respectivul drept naţional incompatibil să-şi piardă ipso iure valabilitatea sa (prioritatea validităţii), totuşi el exprimă faptul că un astfel de drept nu trebuie luat în considerare, în măsura în care aceasta este în contradicţie cu dreptul european (prioritate la aplicare). Astfel, de pildă, o normă de drept a unui stat membru – referitoare la imigrare, dar care încalcă reglementările comunitare privind libera circulaţie – este inaplicabilă cetăţenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicată, în continuare, cetăţenilor din terţe state.

d. Implicaţiile principiului priorităţii sunt îngrădite, fireşte, pe baza principiului competenţei individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE – ca organizaţie supranaţională – dispune, ratione materiae, numai de acele competenţe, care i-au fost atribuite prin respectivul Tratat de constituire.

Diferite state membre ale UE au introdus – în constituţiile lor – prevederi explicite, care, fie declară, în general, prioritatea dreptului internaţional ori cel puţin a dreptului tratatelor internaţionale faţă de legislaţia naţională, fie declară, chiar în mod special, întâietatea dreptului comunitar.

Efectul direct al dreptului comunitar. Conform art. 2 şi 3 ale

TCE, referitor la obiectivele Comunităţii, întemeierea unei pieţe comune şi realizarea politicilor comune presupun că un anumit număr de domenii – care, până acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului statal intern – sunt supuse, de acum înainte, unui drept comun, integrat în ordinea statală internă şi aplicabil unitar pe teritoriul supus suveranităţii proprii al fiecăruia dintre statele membre.

Efectul direct, ca element de bază al ordinii comunitare, exprimă faptul că toate dispoziţiile comunitare – suficient de precise şi necondiţionate – sunt ,,apte de penetrare”, în sensul că ele creează relaţii juridice directe între autoritatea de stat şi cetăţenii comunitari (indivizi sau unităţi economice), ba chiar, în anumite circumstanţe, şi în raportul stabilit între cetăţenii comunitari. Efectul direct ia naştere

254

pe baza condiţiei de validitate a dreptului comunitar însuşi, fără ca el să necesite preluarea prealabilă în dreptul naţional – printr-un act de tranzacţie sau ordin de executare – a normei în discuţie.

Dreptul comunitar are caracter de drept obiectiv; el nu numai că trebuie luat integral în seamă de către statele membre, în calitatea lor de părţi contractante, ci are şi legătură normativă directă cu fiecare individ afectat.

Principiul proporţionalităţii. Acest principiu presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acţiune, care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituţiei competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată. Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor.

Principiul subsidiarităţii Conform acestui principiu, Uniunii îi este permis să devină

activă – chiar şi în privinţa profunzimii şi intensităţii de reglementare – numai dacă obiectivele urmărite pe plan naţional de statele membre nu pot fi atinse într-o măsură suficientă. În plus, măsurile comunitare trebuie să corespundă principiului necesităţii (interzicerea excesului, art. 3 b alin. 3 TCE).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Marin Voicu, Jurisprudenţa comunitară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

2. Marin Voicu, Protecţia europeană a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

3. I. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar, Editura Actami, Bucureşti, 2001

4. G. Fereal, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001

255

DREPT PROCESUAL CIVIL

Lector univ. drd. MINODORA CONDOIU

SEMESTRUL II

Partea I. TEORIA GENERALĂ Obiective Disciplina Drept procesual civil îşi propune să-i pregătească pe

studenţi în domeniul aplicării şi realizării dreptului. Conţinutul acestei discipline constituie bagajul procedural la care fac trimitere şi apelează majoritatea disciplinelor sistemului nostru de drept.

I. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PROCESULUI CIVIL

ŞI ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL Consideraţii generale – definiţii, sisteme, obiect, scop. Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţa de

judecată, părţi, organe de executare silită şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile depuse judecăţii şi executării silite atât a hotărârilor judecătoreşti, cât şi a altor titluri executorii.

Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţională, Bucureşti, p.158).

Procesul civil constituie o activitate dinamică şi complexă care implică îndeplinirea într-o ordine succesivă a mai multor acte proce-durale. Acestea, împreună cu raporturile pe care le generează, alcătuiesc fazele procesului civil care, privite în succesiunea lor, formează sistemul procesului civil. Spre deosebire de sistemul procesului civil, sistemul dreptului procesual civil, ca disciplină juridică, este alcătuit din trei părţi: partea generală, partea specială şi executarea silită.

256

Obiectul dreptului procesual civil este alcătuit din raporturile juridice ce se stabilesc între participanţii procesului civil în cadrul activităţii de soluţionare a pricinilor. În cadrul acestei activităţi, rapor-turile procesual civile generează drepturi în favoarea părţilor partici-pante, dar le impune şi obligaţii corespunzătoare în scopul de a asigura disciplina în cadrul procesului civil.

Fazele şi etapele procesului civil Procesul civil parcurge două faze, şi anume: faza judecăţii şi faza

executării silite. Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în judecată,

care învesteşte instanţa competentă şi sfârşeşte prin rămânerea irevo-cabilă a hotărârii pronunţate.

Etapele fazei judecăţii sunt: − etapa scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştinţează reciproc

asupra pretenţiilor şi apărărilor prin intermediul cererii de chemare în judecată, întâmpinării sau cererii reconvenţionale;

− etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată se desfăşoară de regulă la mai multe termene de judecată şi dă posibilitatea părţilor să-şi susţină contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probele încuviinţate, să pună concluzii;

− etapa deliberării judecătorilor şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile

de a fi puse în executare prin intermediul forţei coercitive a statului şi a titlurilor executorii în cazul în care debitorul nu îşi execută de bună voie obligaţiile.

Legătura dintre dreptul procesual civil şi celelalte ramuri de drept.

Dreptul procesual civil este o ramură distinctă a sistemului de drept, care garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material care consacră drepturi subiective atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice.

Dreptul procesual civil are legături cu diferitele ramuri de drept, respectiv cu dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul administrative şi dreptul financiar.

Izvoarele dreptului procesual civil român Prin izvor de drept, în general, sunt desemnate formule de

exprimare a normelor juridice (V.M. Ciobanu, Op. cit., p. 169). Principalele izvoare ale dreptului procesual civil sunt: legile

organice sau ordinare, ordonanţele sau hotărârile guvernului care cuprind norme de procedură civilă.

257

Legile de procedură civilă, clasificarea lor. Acţiunea în timp şi spaţiu

Normele (legile) de procedură civilă se clasifică după mai multe criterii, acestea fiind obiectul reglementării, întinderea câmpului de aplicare, caracterul conduitei pe care o prescriu.

a) după obiectul de reglementare a legilor (normelor) de procedură, acestea se clasifică în legi de organizare judecătorească, de competenţă, legi de procedură propriu-zisă.

Normele de organizare judecătorească cuprind dispoziţii care reglementează structura, alcătuirea instanţelor judecătoreşti şi statutul magistraţilor. Normele de competenţă reglementează atribuţiile instan-ţelor judecătoreşti în raport cu alte organe cu activitate jurisdicţională precum şi repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor între instanţe de grad diferit. Normele de procedură propriu-zisă reglemen-tează modul de desfăşurare a activităţii de soluţionare a pricinilor civile şi executare a titlurilor executorii;

b) după întinderea câmpului de aplicare, legile de procedură se clasifică în legi generale, care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, şi legi speciale, care se aplică numai într-o anumită materie;

c) după caracterul conduitei pe care o prescriu, normele (legile) de procedură se clasifică în norme (legi) imperative şi norme (legi) dispozitive. Normele imperative impun părţilor o anumită conduită şi nu îngăduie acestora să deroge de la ele. Normele dispozitive îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul de dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind.

Potrivit art.15 alin. 2 din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Din dispoziţia legală menţionată reiese că legea procedurală, ca şi orice act normativ, nu are putere retroactivă. Actele şi faptele ce prezintă relevanţă sub aspect procedural se pot prelungi şi după abrogarea unei legi. În astfel de situaţii, conflictul legilor în timp se soluţionează conform principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi; ultimul act normativ va guverna atât procesele în curs de judecată, cât şi procesele născute din fapte anterioare legii noi, însă promovate după apariţia acesteia. În ceea ce priveşte acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu, trebuie reţinut că ea este guvernată de principiul teritorialităţii, care este un principiu universal ce decurge din suveranitatea şi independenţa statelor.

258

II. PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL ROMÂN Procesul civil fiind forma în care se desfăşoară activitatea

instanţelor judecătoreşti în materie civilă, este evident că principiile care guvernează această activitate urmăresc apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor (Ilie Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977).

Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară (I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lex, Bucureşti, 1998, p. 55). Este de reţinut că principiile care guvernează procesul civil, respectiv principiul contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul legalităţii, principiul adevărului, principiul nemijlocirii, principiul comunităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii, nu trebuie confundate cu principiile organizării şi funcţio-nării serviciului public al justiţiei. Principiile care guvernează organi-zarea şi funcţionarea serviciului public al justiţiei sunt: justiţia constituie monopol de stat, egalitatea în faţa justiţiei, jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare, organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de juris-dicţie, colegialitatea, unitatea funcţiei jurisdicţionale, gratuitatea justiţiei.

III. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

La activitatea de judecată a pricinilor civile şi de executare a

hotărârilor judecătoreşti pronunţate participă instanţa, părţile, organele de executare, alte persoane şi organe.

• Instanţa de judecată este organul ce aparţine puterii judecă-toreşti prin intermediul căruia se înfăptuieşte justiţia. Instanţele de judecată sunt: judecătoria, tribunalul, Curtea de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţele de judecată sunt reglementate de art.16 – 58 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară astfel: prevederile referitoare la instanţa supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt cuprinse în art.16-32, iar prevederile referitoare la curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii sunt cuprinse în art.33-58.

Potrivit art.55 alin.2 din Legea nr.304/2004, completul de judecată este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, de

259

judecătorul inspector ori, după caz, de preşedintele de secţie atunci când aceştia participă la judecată.

Potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din 3 judecători. Potrivit art. 30 din acelaşi act normativ, completul de 9 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele ori vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Trebuie reţinut că normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească, aşa încât ar fi greşit să se vorbească de necompetenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într-o compunere nelegală. În ceea ce priveşte constituirea instanţei se are în vedere participarea alături de judecătorul unic, sau după caz, de completul de judecată, a grefierului, iar în cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a magistratului asistent, precum şi a procurorului.

• Părţile poartă o denumire specifică în funcţie de mijlocul procesual de care uzează: reclamant şi pârât, în cererea de chemare în judecată apelant şi intimat la apel, recurent şi intimat la recurs, contestator şi intimat în contestaţia în anulare, revizuent şi intimat în cererea de revizuire, creditor şi debitor în faza executării silite.

Rolul părţilor în procesul civil este esenţial, deoarece întreaga activitate de înfăptuire a justiţiei gravitează în jurul lor. De regulă, în proces există două părţi reclamant – pârât, apelant – intimat, recurent – intimat, contestator – intimat, revizuent – intimant, creditor- debitor, însă legea procesuală permite ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul cauzei este un drept sau o obli-gaţie comună sau dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi pricină.

Această situaţie poartă denumirea de coparticipare procesuală. Coparticiparea procesuală este clasificată după cum urmează: coparti-cipare subiectivă şi coparticipare obiectivă. Coparticiparea procesuală subiectivă este situaţia juridică în care procesul civil se desfăşoară cu participarea mai multor reclamanţi sau pârâţi. Coparticiparea obiectivă este situaţia juridică ce rezultă din contopirea mai multor acţiuni într-un singur proces civil.

Pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil, indiferent de forma procesuală folosită, trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiţiile de exerciţiu ale acţiunii, adică să pretindă un drept, să justifice un interes,, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.

260

• Terţii în procesul civil În cursul procesului există uneori interesul ca hotărârea judecă-

torească să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între care s-a legat iniţial raportul procesual. Astfel, părţile au posibilitatea, conform dispoziţiilor legale, să cheme în cadrul procesului început şi alte persoane sub forma chemării în garanţie, arătării titularului dreptului.

Forma sub care terţul este chemat în proces de către una din părţi poartă denumirea de intervenţie forţată. Există uneori interesul ca o persoană să intervină în procesul început. Forma sub care terţul solicită instanţei cererea lui în proces este cunoscută sub denumirea de inter-venţie voluntară.

Reprezentarea juridică în procesul civil Reprezentarea în procesul civil este acea situaţie în care o persoană

numită reprezentant îndeplineşte acte de procedură în numele şi în interesul altei persoane, care este parte în proces. Legislaţia procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării juridice: reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară. Reprezentarea legală intervine în cazurile anumite determinate de lege. De exemplu, în cazul persoanei lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu, în cazul persoanelor juridice. Reprezentarea judiciară conven-ţională are izvorul în art.67 alin.1 C.pr.civ., care prevede că părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.

• Procurorul Potrivit dispoziţiilor constituţionale, art.131 alin.1, în activitatea

judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Art. 45 din Codul de procedură civilă prevede formele concrete de participare a procurorului în procesul civil, şi anume: pornirea procesului, participarea la judecata procesului civil prin punerea de concluzii, exercitarea căilor de atac, cererea de a se pune în executare anumite hotărâri.

IV. COMPETENŢA

Definiţie, clasificare Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege

unei instanţe judecătoreşti sau unui alt organ cu activitate jurisdic-ţională de a judeca un anumit litigiu. Când vorbim de competenţă, ne raportăm la instanţa judecătorească sau la un organ cu activitate

261

jurisdicţională, şi nu la judecătorii care sunt încadraţi la unitatea respectivă. Normele de competenţă se clasifică, după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem, în norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională.

În cadrul competenţei jurisdicţionale, distingem competenţa materială şi competenţa teritorială în funcţie de instanţe judecătoreşti de grad diferit sau instanţe de acelaşi grad.

Competenţa materială prezintă, la rândul ei, două forme – compe-tenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe, şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în funcţie de obiectul, valoarea sau natura litigiului. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, trebuie să facem distincţie între competenţa teritorială de drept comun, compe-tenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă.

În funcţie de natura normelor de competenţă, aceasta se clasifică în competenţă absolută şi competenţă relativă.

Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este acea instituţie a dreptului procesual civil prin intermediul căreia se delimitează atri-buţiile instanţelor judecătoreşti de activitatea altor organe cu activitate jurisdicţională.

Dispoziţiile art. 125 al. 1 din Constituţie prevăd că justiţia se realizează textul se referă numai la instanţele judecătoreşti, aceasta nu înseamnă că ele vor rezolva în exclusivitate pricinile civile, deci că nu ar mai exista şi alte organe care potrivit legii, să desfăşoare şi o activitate jurisdicţională.

Existenţa unor litigii specializate cu un pronunţat caracter tehnic, precum şi necesitatea de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze foarte simple impun existenţa unor organe cu atribuţii jurisdic-ţionale din afara sistemului instanţelor judecătoreşti ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcţiei de a judeca, unele cauze fiind încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.

Competenţa materială Competenţa materială presupune o delimitare între instanţe de

grad diferit. Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei

Competenţa teritorială Prin competenţa teritorială se înţelege acea formă a competenţei

jurisdicţionale care prevede reguli de determinare a instanţelor

262

judecătoreşti de acelaşi grad. Competenţa teritorială poate fi de drept comun, alternativă şi exclusivă, în funcţie de introducerea cererii de chemare în judecată la instanţele de drept comun din punct de vedere teritorial, posibilitatea reclamantului de a alege între două instanţe deopotrivă competente sau obligativitatea introducerii cererii la o anumită instanţă.

Prorogarea competenţei. Prin prorogarea de competenţă se înţelege situaţia în care instanţa competentă să soluţioneze cererea cu care a fost învestită de către reclamant devine competentă să soluţioneze şi alte cereri care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa. Prorogarea competenţei este de trei feluri: prorogarea legală (intervine în cazurile expres prevăzute de lege), prorogarea judecătorească (intervine în temeiul hotărârii judecătoreşti), prorogarea convenţională sau voluntară (intervine în temeiul unei înţelegeri a părţilor în cazul în care legea permite acestora să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte).

Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată: 1. Delegarea instanţei. Dispoziţiile art.23 din Codul de procedură

civilă prevăd că partea interesată poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă atunci când aceasta din urmă este împiedicată să funcţioneze un timp mai îndelungat datorită unor împrejurări excepţionale.

2. Strămutarea pricinilor. Potrivit art.37 din Codul de proce-dură civilă, pricina se poate strămuta de la o instanţă la alta pe motiv de rudenie, de afinitate, bănuială legitimă şi de siguranţă publică.

3. Excepţia de necompetenţă. Există posibilitatea ca instanţa care a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac să nu fie competentă. Mijlocul procesual prin care se invocă necom-petenţa instanţei de a soluţiona este excepţia. Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit în funcţie de norme de competenţă imperativă sau dispozitivă ce se pretinde a fi fost încălcată. Astfel, excepţia de necompetenţă este absolută când se încalcă competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă şi poate fi invocată de orice parte, de procuror sau de instanţa din oficiu în tot timpul procesului. Excepţia de necompetenţă relativă intervine când se încalcă competenţa teritorială (afară de competenţa teritorială exclusivă) şi poate fi invocată numai de către pârât.

4. Conflictele de competenţă. Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia în care două sau mai multe instanţe judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră deopotrivă

263

competente să soluţioneze o pricină sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa. Conflictele de competenţă se soluţionează pe calea regulatorului de competenţă de către instanţa superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.

V. ACŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

Noţiuni generale Acţiunea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor

procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor subiective şi a situaţiilor juridice ocrotite de lege.

Pentru exercitarea acţiunii civile şi pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil, trebuie îndeplinite urmă-toarele condiţii: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în judecată). Acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt clasificate după

mai multe criterii, şi anume: 1) în funcţie de calea procedurală aleasă de parte, cererile de

chemare în judecată se împart în cereri principale (declanşează proce-dura judiciară), cereri accesorii (rezolvarea lor depinde de soluţia din cererile principale), cereri incidentale (au o existenţă de sine stătătoare însă sunt formulate într-un proces deja început);

2) în funcţie de scopul material urmărit, se disting: cereri de realizarea dreptului (reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului sau, dacă nu mai este posibil acest lucru, la despăgubiri), cereri în constatare (reclamantul solicită instanţei numai să constate un drept subiectiv al său ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa), cereri în constituire de drepturi (reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi);

3) în funcţie de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se valorifică, cereri nepatrimoniale şi cereri patrimoniale. Cererile patrimoniale se împart în cereri personale (prin care se încearcă valorificarea unui drept de creanţă), cereri reale( prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun), cereri mixte (prin care se urmăreşte valorificarea în acelaşi

264

timp a unui drept real şi a unui drept de creanţă, dacă acestea sunt efectul aceleiaşi cauze sau se găsesc într-un raport de conexitate).

Actele de procedură şi termenele Actul de procedură poate fi definit ca fiind orice act făcut pentru

declanşarea procesului civil în cursul şi în cadrul procesului de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.

Regulile generale de îndeplinire a actelor de procedură sunt: să îmbrace forma scrisă, să realizeze în chiar conţinutul său faptul că au fost îndeplinite cerinţele legii, să fie realizat în limba română;

Prin termen de procedură înţelegem intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.

Dispoziţiile legale care prevăd condiţiile de îndeplinire a actelor de procedură şi a termenelor în care trebuie efectuate ar fi ineficiente dacă nu s-ar prevedea şi sancţiunile care intervin atunci când nu sunt respectate.

Sancţiunile diferă în funcţie de însemnătatea formei procedurale pe care o protejează şi după interesul care impune respectul acelei forme. Astfel, se disting următoarele sancţiuni: nulitatea actului de procedură, decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului, perimarea cererii prin care a fost investită instanţa, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, sancţiunile pecuniare, sancţiunile disciplinare, obligaţia de a completa sau reface actul îndeplinit fără respectarea dispoziţiilor legale, obligaţia de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor procedurale.

PARTEA A II-A. JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE.

CĂILE DE ATAC. PROCEDURI JUDICIARE SPECIALE. EXECUTAREA SILITĂ

I. ETAPA SCRISĂ

Cererea de chemare în judecată Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură

prin care partea interesată se adresează instanţei de judecată pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, manifestarea de voinţă a celui interesat de a-şi afirma o pretenţie şi de a-şi exercita dreptul de a reclama punerea în mişcare a acţiunii civile.

265

Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, potrivit art. 112 Codul de procedură civilă, următoarele elemente:

− numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori pentru persoanele juridice denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează a i se face toate comunicările;

− numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

− obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este posibilă;

− arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

− arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; − semnătura. Ca formă a acţiunii civile, cererea de chemare în judecată

declanşează procesul civil şi, implicit, produce anumite efecte. Astfel, cererea de chemare în judecată:

− învesteşte instanţa cu soluţionarea litigiului; − constituie baza raportului procesual civil ce se formează între

reclamant şi pârât, fixează cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la părţi şi la obiectul litigiului;

− exprimă opţiunea reclamantului, în cazul competenţei teritoriale alternativ, de a alege instanţa competentă, opţiune asupra căreia nu poate reveni;

− operează punerea în întârziere a pârâtului; − face să întrerupă prescripţia dreptului la acţiune, însă pentru a

produce efectul imperativ de prescripţie trebuie ca cererea să fie introdusă înăuntrul termenului şi să nu fie respinsă, anulată, perimată sau reclamantul să nu fi renunţat la ea.

Întâmpinarea Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde

la cererea de chemare în judecată şi urmăreşte să se apere faţă de pretenţiile reclamantului.

Întâmpinarea cuprinde, potrivit art.115 Codul de procedură civilă: excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului; răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii; dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de

266

cerere – când va cere dovada cu martori, pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor; semnătura.

Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede altfel. Nedepunerea, în termenul prevăzut de lege, a întâmpinării, atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a mai invoca excepţii în afara celor de ordine publică.

Cererea reconvenţională Cererea reconvenţională este mijlocul procedural prin care

pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant. Potrivit art.119, alin.2, C.pr.civ., cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Ea se judecă odată cu cererea principală, însă, când aceasta este în stare de a fi judecată, instanţa va putea judeca deosebit.

Măsurile asiguratorii Măsurile asiguratorii reprezintă în general toate mijloacele prin

care cel care ridică o pretenţie în justiţie îşi asigură din timp execu-tarea hotărârii favorabile pe care să o obţină împotriva adversarului său. Este de reţinut că măsurile asiguratorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile şi care au ca scop doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite dacă va obţine titlul executoriu.

În Codul de procedură civilă sunt reglementate trei măsuri asigu-ratorii, şi anume: sechestrul asigurator (se aplică în cazul în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debi-torului-pârât); poprirea asiguratorie (se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente în condiţiile stabilite de art.591 C.pr.civ); sechestrul judiciar (se aplică în cazul bunurilor ce formează obiectul procesului şi constă în încre-dinţarea de către instanţă a pazei şi administrării acestor bunuri unei anumite persoane până la finalizarea procesului printr-o hotărâre executorie).

267

Citarea şi comunicarea actelor de procedură Potrivit art.85 din Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate

hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Art.88 din Codul de procedură civilă prevede că citaţia va cuprinde numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului; arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; arătarea instanţei şi sediului ei; numele, domiciliul şi calitatea celui citat; numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii; alte noţiuni prevăzute de lege; parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului. Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată, iar în pricinile urgente, termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei.

II. ETAPA DEZBATERILOR

Desfăşurarea procesului în faţa instanţei de judecată dă posibi-

litate judecătorului să-şi execute rolul activ în vederea aflării adevărului, să asigure respectarea principiului contradictorialităţii, a principiului dreptului de apărare şi a principiului legalităţii.

Şedinţele de judecată Grefierul de şedinţă, conform art. 46 din Regulament, preia

dosarele din arhivă sub semnătură în registrul de termene, cu cel puţin 48 ore înaintea termenului de judecată, îndeplinind următoarele activităţi: întocmeşte lista cauzelor, pe care o afişează cu 24 de ore înaintea termenului de judecată; completează condica de şedinţă, separat pe complete; verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare sau de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale; informează pe preşedintele completului de judecată asupra eventualelor deficienţe înainte de a preda dosarele completului.

Judecarea cauzelor civile se face, în mod obişnuit, de un complet care este, de regulă, prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei atunci când acesta participă la judecată. În celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat de către judecătorul desemnat de preşedintele instanţei sau secţiei.

Potrivit art.130 alin.1 C.pr.civ., judecătorii sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct.

Şedinţele de judecată sunt publice; accesul publicului în sală nu poate fi limitat decât în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.

268

Principalele momente în desfăşurarea judecăţii sunt: − apelul, care se face de către grefierul de şedinţă. În funcţie de

situaţia concretă, preşedintele completului va proceda la amânarea procesului (când există motive întemeiate) sau la soluţionarea cauzei (când nu s-a impus amânarea);

− în cazul în care s-a trecut la soluţionarea cauzei, instanţa se va pronunţa mai întâi dacă au fost invocate, asupra excepţiilor de procedură şi a celor care fac inutilă cercetarea fondului;

− la judecătorie, preşedintele completului de judecată înainte de a intra în dezbateri va încerca împăcarea părţilor;

− după soluţionarea aspectelor menţionate se intră în dezbateri; − când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele completului

va declara dezbaterile închise, instanţa retrăgându-se pentru deliberare. În cazul în care instanţa găseşte necesare noi lămuriri, cauza poate fi repusă pe rol.

Soluţionarea unui proces, de regulă, nu se poate efectua la un singur termen de judecată, ci la mai multe termene, dintre care o importanţă deosebită are prima zi de înfăţişare.

Prima zi de înfăţişare este acel termen la care părţile legal citate pot pune concluzii.

Prima zi de înfăţişare poate fi primul termen de judecată, însă dacă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile menţionate (părţile să fie legal citate şi să poată pune concluzii) prima zi de înfăţişare se prorogă până la termenul când se va realiza acest aspect.

Excepţiile procesuale Excepţiile procesuale sunt mijloacele prin care, în cadrul procesului

civil, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind amânarea sau împiedicarea judecăţii în fond. Excepţiile procesuale se clasifică după trei criterii, şi anume: obiectul lor (excepţii de procedură şi excepţii de fond), actul pe care tind să-l realizeze (excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii), caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate (excepţii absolute şi excepţii relative).

Dispoziţiile articolului 137 alin.1 din Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi

269

asupra excepţiilor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Al doilea alineat al articolului 137 din Codul de procedură civilă prevede că excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea pe fond a pricinii. Din dispoziţiile legale menţionate reiese că excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului pretenţiei deduse judecăţii. Dacă excepţia este invocată în cursul judecării fondului, instanţa va soluţiona în primul rând excepţia procesuală. În cazul în care excepţia invocată este întemeiată instanţa o va admite pronunţând fie o încheiere dacă dispune amânarea judecăţii, fie o hotărâre dacă respinge sau anulează cererea sau îşi declină competenţa. În cazul în care excepţia este neîntemeiată instanţa, o va respinge printr-o încheiere interlocutorie continuându-se judecata.

Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins excepţia procesuală poate fi atacată numai odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu dispune alt fel.

Hotărârea prin care a fost admisă excepţia este supusă aceluiaşi regim juridic ca şi hotărârea ce urma să se pronunţe pe fond.

Probele în procesul civil În procesul civil, probele au o importanţă deosebită, deoarece,

pentru a putea pronunţa hotărârea judecătorească, judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice dintre părţi, faptele care au dat naştere conflictului de interese dedus judecăţii şi în funcţie de aceste fapte să aplice norma de drept corespunzătoare. Procesele sunt reglementate în Codul civil şi Codul de procedură civilă.

În cadrul procesului civil sunt folosite următoarele mijloace de probe: proba prin înscrisuri, proba prin declaraţiile martorilor, proba prin rapoartele de expertiză, cercetarea la faţa locului, mărturisirea, prezumţiile.

Proba prin înscrisuri Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte

juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material. Cele mai importante înscrisuri sunt înscrisurile autentice (se fac cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar de stat care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat) şi înscrisurile sub semnătură privată (sunt întocmite şi semnate de părţile de la care emană). În Codul civil, în afară de înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, sunt prevăzute şi dispoziţii care se referă la registrele comercianţilor

270

(art.1183-1184), registrele, cărţile sau hârtiile casnice (art.1185), menţi-nerea creditorului pe titlu de creanţă (art.1186), răboaje (art.1187).

Codul comercial se referă la facturi acceptate corespondenţă, telegrame şi registrele părţilor.

Proba prin declaraţiile martorilor Prin mărturie se înţelege relatarea orală făcută de o persoană în

faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase care au fost săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă personal.

Potrivit art.189 C. pr. Civ., nu pot fi ascultate ca martori: rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv; soţul chiar despărţiţi, interzişii judecătoreşti şi cei declaraţi prin lege incapabili de a mărturisi, cei condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă.

Mărturisirea (recunoaşterea) Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act

sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra coautorului ei.

Reiese că mărturisirea provine numai de la una din părţi şi ea nu trebuie confundată cu mărturia, care aparţine, aşa cum am arătat, martorului.

Mărturisirea poate fi de două feluri: mărturisirea extrajudiciară (este făcută în afara judecăţii procesului) şi mărturisirea judiciară (este făcută în timpul procesului înaintea instanţei de judecată).

În cazul în care nu este făcută spontan, mărturisirea se obţine prin procedura interogatoriului (art.218 – 225 C.pr. civ.).

Proba prin rapoartele de expertiză Potrivit art.201 C.pr.civ., când pentru lămurirea unor împrejurări

de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, ea va numi la cererea părţilor ori din oficiu unul sau trei experţi stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să se efectueze expertiza.

Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instanţă să aibă loc cu cel puţin cinci zile înainte.

Cercetarea la faţa locului În cazul când va socoti de trebuinţă, instanţa va putea hotărî ca

în întregul ei sau unul din magistraţi să meargă la faţa locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere (art.215 C. pr. civ.). Cercetarea la faţa locului se solicită de părţi sau se dispune din oficiu de instanţă.

271

Prezumţiile Prezumţiile sunt definite de art.1199 C. Cv. Potrivit dispoziţiei

legale menţionate, prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

În esenţă, prezumţia este o presupunere pe care o face legiuitorul (prezumţia legală), sau judecătorul (prezumţia simplă).

Incidente procedurale care pot apărea în cursul judecăţii Suspendarea judecăţii Suspendarea judecăţii intervine datorită unor împrejurări voite

de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea cauzei, sau independente de voinţa lor, când sunt în imposibilitatea de a se prezenta la judecată. Cauzele principale de suspendare sunt grupate în art. 242-244 C.pr.civ. Suspendarea este de două feluri: suspendarea voluntară (intervine datorită manifestării voinţei părţilor, şi este, la rândul ei, expresă sau tacită ) şi suspendarea legală (intervine de drept sau rămâne la aprecierea instanţei).

Suspendarea judecăţii se dispune de către instanţă printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat (art.244 C.pr.civ).

Perimarea Perimarea este sancţiunea procedurală ce determină stingerea

procesului în faza care se găseşte ca urmare a rămânerii lui în nelucrare un anumit timp, prevăzut de lege, din culpa părţii.

Potrivit art.248 C.pr.civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimează de drept chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte a fi de vină când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

Alineatul 2 prevede că termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea nu a ajuns la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.

Spre deosebire de termenul de perimare care, în materie civilă, este de un an, în materie comercială este de 6 luni. Perimarea se constată din oficiu de către instanţă sau la cererea părţii interesate. Hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului în termen de cinci zile de la pronunţare (art.253 al.2 C.pr.civ).

Actele de dispoziţie ale părţilor Renunţarea reclamantului Renunţarea reclamantului se manifestă sub două forme: renunţarea

reclamantului la judecată şi renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv dedus judecăţii.

272

Potrivit art.246 C.pr.civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată fie verbal în şedinţă, fie prin cererea scrisă. Instanţa ia act de cererea de renunţare la judecată printr-o încheiere dată fără drept de apel.

De asemenea, renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii poate avea loc oricând, deşi art.247 alin.2 se referă numai la renunţarea în faţa primei instanţe şi apel.

În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa se va pronunţa prin hotărâre, prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor. Hotărârea este supusă recursului.

Achiesarea Achiesarea se manifestă sub două aspecte: achiesarea pârâtului

(acesta recunoaşte pretenţiile reclamantului fie spontan fie prin intermediul reclamantului) şi achiesarea părţii care a pierdut procesul (partea care a pierdut procesul renunţă la dreptul de a ataca hotărârea).

Tranzacţia Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces

început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios ori îndoielnic.

Dispoziţiile art. 271 Cod de procedură civilă prevăd că părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii chiar fără să fi fost citate pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor.

Învoiala părţilor va fi înfăţişată în scris şi va alcătui dispozitivul hotărârii.

Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă numai recursului.

III. ETAPA DELIBERĂRII ŞI PRONUNŢĂRII HOTĂRÂRII După închiderea dezbaterilor, judecătorii deliberează în secret

asupra soluţiei ce urmează să dea fiecărei cauze. Rezultatul deliberării are loc printr-o minută scrisă de către un membru al completului de judecată şi care a participat la judecata cauzei. Soluţia se consemnează în condica de şedinţă, iar după aceasta, întotdeauna, se pronunţă în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor.

Hotărârea judecătorească Hotărârea desemnează actul de dispoziţie prin care instanţa,

realizând o adevărată activitate de judecată, tranşează un litigiu,

273

rostind dreptul şi stabilind măsuri pentru recunoaşterea, ocrotirea sau valorificarea lui.

Din punct de vedere al redactării, hotărârea judecătorească cuprinde trei părţi: practicaua (se întocmeşte de către grefierul de şedinţă şi trebuie prevăzute menţiunile din art. 261, pct. 1-4), considerentele (motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în vederea pronunţării), dispozitivul ( cuprinde soluţia dată de completul de judecată, concretizată în minută).

Hotărârea este redactată de către judecătorul desemnat de către preşedintele completului de judecată atunci când completul este alcătuit din mai mulţi judecători.

IV. CĂILE DE ATAC

Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite.

Apelul Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia partea

care o exercită solicită instanţei superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Apelul este reglementat de dispoziţiile art. 282 – 298 Cod de procedură civilă, fiind caracterizat ca o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

Recursul Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau

Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.

Recursul este reglementat de art. 299-316 din Codul de procedură civilă şi este calificat, datorită modificărilor O.U.G nr. 138/2000, ca o cale extraordinară de atac.

Contestaţia în anulare Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de

retractare comună şi nesuspensivă de executare. Este reglementată de art. 317 – 321din Codul de procedură civilă.

Art. 319 1 C.pr.civ. prevede că instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere sub condiţia dării unei cauţiuni. Alin 2 al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile art. 403 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.

274

Contestaţia în anulare este de două feluri: contestaţia în anulare obişnuită (art 317 C.pr.civ) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 C.pr.civ). Sunt supuse contestaţiei în anulare hotărârile irevocabile.

Revizuirea Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, comună

şi nesuspensivă de executare. Revizuirea este reglementată de art. 322-328 C.pr.civ. Art. 322

C.pr.civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când se evocă fondul.

O.U.G. 138/2000 a adus modificări şi în cazul revizuirii în ceea ce priveşte posibilitatea suspendării executării hotărârii a cărei revi-zuire se cere.

Astfel, art.325 alin.1 C.pr.civ. prevede că instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere sub condiţia dării unei cauţiuni. De asemenea, se menţionează în alin. 2 că dispoziţiile art.403 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.

Recursul în interesul legii Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac prin

intermediul căreia se urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării.

Recursul în interesul legii este reglementat de art. 329 C.pr.civ.

V. PROCEDURI JUDICIARE SPECIALE

Codul de procedură civilă reglementează şi anumite proceduri speciale care derogă sub unele aspecte de la dispoziţiile ce guvernează judecata în faţa primei instanţe şi soluţionarea căilor de atac.

Ordonanţa preşedinţială. Potrivit art.581 alin.1 C.pr.civ., instanţa va putea să ordone măsuri vremelince în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Din dispoziţia legală menţionată reiese că instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice dacă sunt îndeplinite două condiţii: urgenţa şi caracterul vremelnic, din care rezultă a treia, respectiv, măsura luată să nu prejudece fondul. Ordonanţa preşedinţială este reglementată de art. 581-582 C.pr.civ.

275

Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute este reglementată de art. 583 – 585 C.pr.civ. şi se aplică dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, a dosarelor sau înscrisurilor care privesc pricina în care s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă ce a fost atacată cu apel, precum şi a dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în care s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă.

VI. EXECUTAREA SILITĂ

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre jude-cătorească sau printr-un titlu executoriu, constrânge – cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire în mod silit. Executarea silită, ca parte a procesului civil, implică o activitate concurentă a mai multor subiecţi procesuali, participanţi la efectuarea de acte de procedură pe baza cărora iau naştere, se modifică şi se sting raporturile procedurale execuţionale. Participanţii la executare silită sunt: părţile (creditorul – debitorul), organele de executare, instanţa judecătorească, Ministerul Public. Potrivit art. 379 alin. 1 C.pr.civ., nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă, exigibilă. Din textul de lege menţionat rezultă că pentru a porni executarea nu este suficientă existenţa unui titlu executoriu, ci creditorul trebuie să justifice urmărirea silită prin existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Executorul judecătoresc este obligat, înainte de a trece la executarea silită a bunurilor, să-l înştiinţeze pe debitor despre pornirea executării. Această înştiinţare poartă denumirea de somaţie, care este un act de procedură şi se face în formă scrisă.

Potrivit art. 399 alin.1 C.pr.civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Alin. 2 al aceluiaşi articol. prevede că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţio-narea anulării actului nelegal.

Aşadar, contestaţia la executare este mijlocul procedural specific producerii de executare silită prin care se obţine anularea sau îndepăr-

276

tarea unor acte de executare sau chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu. Este de reţinut că pe calea contestaţiei la executare nu se poate solicita anularea însăşi a titlului executor sau să se schimbe fondul soluţiei în titlul executoriu.

Competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare diferă în funcţie de obiectul acesteia. Astfel, contestaţia propriu-zisă se introduce la instanţa de executare, iar contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Când contestaţia vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.

Potrivit art. 404 C.pr.civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Potrivit aceluiaşi text, bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui interesat, iar în cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizate din rata inflaţiei cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicare art. 449 C.pr.civ.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti, 2005

2. V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

3. I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lex, Bucureşti, 1998

4. I. Deleanu, Tratat de drept procesual civil, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995

5. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, 2001

277

DREPT PENAL (PARTEA GENERALĂ)

Conf. univ. dr. IOAN GRIGA

SEMESTRUL II

Obiective Disciplina Drept penal (partea generală) îşi propune însuşirea de

către studenţi a dispoziţiilor Părţii generale a dreptului penal în vederea asigurării bazei teoretice necesare studierii, ulterior, a Părţii speciale a dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe penale prevăzute în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică.

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Generalităţi privind dreptul penal Dreptul penal, ca ramură de drept. Termenul de drept penal

cunoaşte două accepţiuni: ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare cele 3 instituţii fundamentale: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunile de drept penal; ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor despre instituţiile fundamentale de drept penal.

Definiţia dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

Caracterele dreptului penal • dreptul penal este o ramură de drept distinctă alături de alte ramuri

de drept; • dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; • dreptul penal are o structură unitară; • dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu

aceeaşi reglementare;

278

• normele dreptului penal stabilesc expres infracţiunile, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile;

• dreptul penal are un scop specific – apărarea valorilor sociale fundamentale (arătate în art. 1 din C. pen.);

• instituţiile acestei ramuri de drept sunt: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunile de drept penal (pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă);

• dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul.

Obiectul dreptului penal îl constituie apărarea relaţiilor sociale în complexitatea lor. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a nu vătăma sau pune în pericol prin faptele lor valorile sociale fundamentale.

Relaţiile sociale au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie sub forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.

Dreptul penal are ca obiect relaţiile de conflict ce apar între stat, ca titular al ordinii de drept (reprezentant al societăţii pentru apărarea acestor valori), şi infractori.

Scopul dreptului penal este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit căruia „legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale.

2. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI

PENAL ROMÂN Principiile dreptului penal român Definiţie. Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi

regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor.

Caracterizare Principiile dreptului penal român se împart în trei categorii:

fundamentale; generale; instituţionale. Ele îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile).

279

Principiul legalităţii (Nullum crimen sine lege; Nulla poena sine lege) – este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este

completat şi de art. 11C.P.; - îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel:

nullum crimen sine lege (nici o infracţiune în afara legii); nulla poena sine lege (nici o sancţiune în afara legii); nullum judicium sine lege (nici un proces în afara legii);

- respectându-se acest principiu, nu va fi trasă la răspundere penală persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi, totodată, nu va fi trasă la răspundere penală o persoană care a săvârşit o faptă ce nu era prevăzută la acea vreme ca infracţiune în lege.

Principiul egalităţii în faţa legii penale - este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un

principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României; - subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale,

indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică etc.; - nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din

întreaga legislaţie penală. Principiul umanismului - este un principiu prevăzut în Constituţia României, dar şi în

numeroase articole din Codul penal; astfel, art. 22 din Constituţie prevede: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică sunt garantate”; „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”; „Pedeapsa cu moartea este interzisă”;

- conform acestui principiu, constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman.

Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală - reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. pen.; - presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure

prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială);

- prevenirea constă în: incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea celor care nu respectă legile;

- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei (art. 52 C. penal).

280

Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale - este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art.

17 alin. 2 C. penal; - funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără

săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală; - conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa-zisa

răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege (să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de lege).

Principiul personalităţii răspunderii penale - nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile

privind răspunderea penală; - este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare

trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane sau răspunderea colectivă (în proiectul viitorului Cod penal este prevăzută răspunderea penală a persoanelor juridice).

Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal - este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal, fiind un principiu

specific acestei ramuri de drept; - presupune aplicarea sancţiunilor proporţional cu gravitatea faptei

săvârşite; cu periculozitatea infractorului; cu condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea;

- această individualizare este de trei feluri: legală (faza elaborării legii penale); judiciară, realizată în concret după săvârşirea infracţiunii (faza aplicării pedepsei); administrativă, realizată în faza executării pedepsei.

Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social

- este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 alin. 1 din C. penal;

- constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi abateri;

- se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de pericol social cel mai ridicat.

281

Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori

- este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în cadrul Titlului V al Codului penal.

Izvoarele dreptului penal român Definiţie. Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc

faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal.

Izvoarele dreptului penal român pot fi: materiale şi formale; interne şi externe; directe şi indirecte.

Cadrul izvoarelor: Constituţia României; Codul penal; Legile penale speciale; Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale; Legile gene-rale care conţin dispoziţii penale; Tratatele şi convenţiile internaţionale.

Legislaţia penală română cuprinde totalitatea reglemen-tărilor penale.

Raportul juridic de drept penal român reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale.

Feluri: de conformare; de conflict.

3. LEGEA PENALĂ, NORMELE PENALE ŞI INTERPRETAREA LEGII PENALE

Legea penală Definiţie. Conform art. 74 din Constituţie, prin lege penală se

înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine norme de drept penal.

Potrivit art. 141 din Codul penal, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

Categorii de legi penale - după rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare

socială: • legi penale generale – au o aplicare generală, cuprinzând principii

fundamentale şi norme prin care sunt încriminate imensa majoritate a faptelor ce constituie infracţiuni (Codul penal);

282

• legi penale speciale – prin care sunt încriminate fapte dintr-un anumit domeniu specific şi au o aplicare mai restrânsă (asupra unui anumit domeniu – Legea nr. 296/ 2001, privind extrădarea etc.).

În caz de concurs între cele două categorii de legi, se va aplica legea specială, conform adagiului specialia generalibus derogant;

- după durata în timp: • permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal); • temporare (cu durată determinată – legile excepţionale); - după natura necesităţii care a impus adoptarea lor: • ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal); • extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori so-

ciale în situaţii excepţionale – război, calamităţi etc.). Acestea sunt, de regulă, temporare.

Normele penale Definiţie. Normele juridice penale reprezintă o specie de norme

juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi pedepse sau alte sancţiuni specifice în cazul încălcării acestora.

Structura normei penale. În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale; astfel, unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică, formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune; alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică, formată numai din dispoziţie şi sancţiune. Prima opinie ni se pare corectă, întrucât norma penală are o ipoteză, care deşi nu este explicită, ea se subînţelege, regăsindu-se implicit în conţinutul textului.

Interpretarea legii penale Definiţie. Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-

raţională de lămurire a conţinutului şi scopului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.

Necesitatea interpretării este impusă de: neclaritatea unor texte de lege; existenţa unor termeni neînţeleşi care au nevoie de explicaţii; particularizarea unor situaţii abstracte.

Formele interpretării După organul sau persoana care face interpretarea: 1) oficială, efectuată de organe oficiale: • autentică (organul care a emis legea): contextuală (făcută de

legiuitor în momentul adoptării legii); posterioară (făcută ulterior printr-un act separat);

283

• judiciară (organul judiciar); 2) neoficială (doctrinară), efectuată de către oamenii de ştiinţă în

tratate, cursuri şi monografii. Metodele de interpretare: - literală sau gramaticală – constă în aflarea înţelesului legii cu

ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale; - raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor logice şi

raţionale pentru aflarea înţelesului, şi anume: a fortiori (a minori ad majus, a majori ad minus, qui potest plus, potest minus); per a contrario (qui dicit de una, negat de altera); reductio ad absurdum; a pari (ubi eadem ratio, ubi idem jus);

- istorică – presupune analiza istoricului legii interpretate din punct de vedere al condiţiilor sociale, economice, politice şi juridice existente în momentul adoptării ei şi aflarea înţelesului şi sensului legii prin intermediul acestor considerente de ordin istoric;

- sistematică – constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept;

- prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia, care prevede un caz asemănător. (A nu se confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă).

Rezultatul interpretării constă în concluzia la care se ajunge în urma acesteia. Astfel, există: interpretarea extensivă – când textul de lege trebuie extins; interpretarea restrictivă – când textul de lege trebuie restrâns; interpretarea declarativă – când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit acesta să spună prin lege există o concordanţă perfectă.

Limitele interpretării: Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se

creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.

4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul

României a. Principiul teritorialităţii (art. 3 C. pen.). „Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. - aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată; - el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării; - legea penală română se aplică, aşadar, tuturor cetăţenilor şi pe tot

teritoriul ţării.

284

b. Noţiunea de „teritoriu” (art. 142 şi 143 C. pen.). c. Excepţii de la principiul teritorialităţii: - imunitatea de jurisdicţie(art.8 Cod penal), de care beneficiază

numai membrii corpului diplomatic; - infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine; - infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine

aflate temporar pe teritoriul nostru. Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara

teritoriului României Aceasta se face în raport cu următoarele principii:

a) Principiul personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.) b) Principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.) c) Principiul universalităţii legii penale (art. 6 C. pen.)

Conform art. 7 C. pen., principiul realităţii şi principiul universalităţii îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională; acestea au deci prioritate.

Extrădarea Definiţie. Extrădarea este un act bilateral între două state în baza

căruia un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.

Extrădarea implică întotdeauna două state: statul solicitat – pe teritoriul căruia se găseşte infractorul (extrădare pasivă); statul solicitant – care poate fi (extrădare activă): statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea; statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea; statul al cărui cetăţean este infractorul.

5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Principiul activităţii legii penale (art. 10 C. pen.) Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se

află în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării. Determinarea legii penale active se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii.

Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta: • momentul publicării legii în „Monitorul Oficial”; • o altă dată ulterioară menţionată în textul legii. Momentul ieşirii din vigoare poate fi marcat prin:

285

• intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementează aceleaşi relaţii sociale;

• abrogarea expresă sau tacită (totală sau parţială); • ajungerea la termen a legii penale temporare; • încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii

excepţionale; • autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau

excepţionale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen a legilor menţionate.

Concursul de legi penale reprezintă situaţia în care la un moment dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o lege excepţională. În acest caz, se aplică legea specială (când există legea generală şi specială) conform adagiului specialia generalibus derogant şi legea excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi excepţională).

Aplicarea legii penale. Conform principiului activităţii, legea penală nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor (art. 11 C. pen. – neretroactivitatea legii penale).

Principiul retroactivităţii legii penale (art. 12 C. pen.) Este regula de drept conform căreia legea penală se aplică şi

faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare (este opusul principiului neretroactivităţii).

Principiul ultraactivităţii legii penale (art.16 C. pen.) Este regula de drept conform căreia legea penală continuă să se

aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare.

Cazurile în care legea penală ultraactivează: - legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape

imposibil ca, până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins şi judecat;

- în cazul legii penale mai favorabile infractorului. Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii Situaţiile tranzitorii se creează prin succesiunea unor legi penale în timp,

legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite. În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema: Ce lege penală se

aplică? • legea penală veche (teoria ultraactivităţii);

286

• legea penală nouă (teoria retroactivităţii); • legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.). Dintre aceste trei posibilităţi se aplică cea de a treia, în funcţie de

criteriile mai sus menţionate. Aplicarea legii penale mai favorabile Este întâlnită în câteva situaţii şi reglementată ca atare, după cum

urmează: • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

nedefinitiv judecate Definiţie şi caracterizare. Este situaţia întâlnită atunci când de la

săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei privitor la aceasta infracţiune au intervenit una sau mai multe legi penale.

Efecte juridice. Se va aplica întotdeauna legea penală mai favorabilă indiferent dacă aceasta este legea veche sau cea nouă (art.13 din actualul cod penal şi art.6 din noul cod penal).

Potrivit acestui principiu, dacă fapta este incriminată în ambele sau mai multe legi penale intervenite în această perioadă, legea penală mai favorabilă se determină în raport de: condiţiile de incriminare; condiţiile de tragere la răspundere; condiţiile de aplicare a sancţiunilor; după termenul de prescripţie etc.

• Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14 şi art. 15 C. pen.)

Definiţie şi caracterizare. Aplicarea legii noi mai favorabile are ca efect în aceste situaţii reducerea pedepsei aplicate.

Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate realiza în mod obligatoriu (art. 14 C. pen.), dar şi facultativ (art. 15 C. pen.).

Condiţiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile: să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la amendă; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei să intervină o lege nouă; legea penală nouă să fie mai favorabilă; pedeapsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă.

Efecte: reducerea pedepsei închisorii sau amenzii; înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda.

Condiţiile de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.): existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar numai la pedeapsa închisorii); dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce

287

prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei; aplicarea este facultativă când sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă.

Efecte: nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă; instanţa sesizată poate dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa; reducerea facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza teritorială în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi execută pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie, care operează de jure, conform art. 14 C. pen.

6. INFRACŢIUNEA Definiţia infracţiunii. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol

social, săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală (art. 17 C. pen.). Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale

infracţiunii: pericolul social; vinovăţia; prevederea în legea penală. A. Pericolul social Definiţie. Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de

a leza ori pune în pericol valorile sociale fundamentale (art. 18 C. pen.). Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni

(art. 18 din actualul cod penal şi art. 19 din noul cod penal) Concept. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Condiţii: fapta să fie deci lipsită de importanţă; atingerea valorii sociale să fie foarte mică; fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală.

Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 181 alin. 2 C. pen.): modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit; împrejurările în care fapta a fost comisă; urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce; persoana şi conduita făptuitorului.

Sancţiunea şi efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii Când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul

social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal; persoana în cauză nu e trasă la răspundere penală şi, deci, nu i se aplică o sancţiune penală; în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare cu avertisment; amendă de la 100.000 la 10.000.000 de lei; dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ.

288

B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.) Definiţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care,

săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

Factorii vinovăţiei: - voinţa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de conducere

conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii;

- conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia; dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită.

Formele vinovăţiei: intenţia; culpa; praeterintenţia. I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.) Definiţie. Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în

Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea rezultatului sau acceptarea acestui rezultat.

Forme principale: - Intenţia directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi

urmărirea producerii rezultatului: caracteristicile ei sunt prevederea şi urmărirea rezultatului (de exemplu, fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei).

- Intenţia indirectă – constă în prevederea rezultatului faptei care nu este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt prevederea şi acceptarea rezultatului (de exemplu, fapta inculpatului de a aplica victimei mai multe lovituri la întâmplare în zone ale corpului, inclusiv în cele vitale, care relevă şi arată că, deşi nu urmăreşte în mod direct uciderea victimei, a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat prin loviturile aplicate şi în zonele vitale).

Alte forme: intenţia simplă şi calificată; intenţia iniţială şi supravenită; intenţi spontană şi premeditată; intenţia unică şi complexă. a

II. Culpa Definiţie. Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede

rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

Forme principale: - culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,

dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de exemplu,

289

cazul accidentelor de circulaţie). Observaţie: diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în primul caz, el prevede şi acceptă rezultatul, iar în al doilea, el urmăreşte, dar nu acceptă rezultatul;

- culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de exemplu, fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere). Observaţie: diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere a rezultatului: în primul caz, rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz, acesta era imposibil de prevăzut.

Alte forme: imprudenţă sau nesocotinţă; nebăgare de seamă (neatenţie); neglijenţă; nepricepere; nedibăcie.

III. Praeterintenţia (intenţia depăşită) Definiţie. Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia şi

culpa. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci este o creaţie a doctrinei.

Caractere: - făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al

unei infracţiuni (cu intenţie); - se produce însă un rezultat mai grav, pe care făptuitorul nu l-a

urmărit sau acceptat (din culpă); de exemplu, infracţiunea prevăzută de art. 183 Cod penal: „lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte”.

Exemplu: o persoană loveşte uşor sau îmbrânceşte o altă persoană care se dezechilibrează, cade, se loveşte de bordura din beton şi moare.

C. Prevederea faptei în legea penală ( art.17 şi art.141 C.Pen) Definiţie. Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor peri-

culoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal. Caractere: contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune (ilicit

penal) şi celelalte forme de ilicit; este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii.

Toate trăsăturile esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia.

7. CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTE

ALE INFRACŢIUNII

290

I. Conţinutul infracţiunii Definiţie. Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor

prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare.

Importanţă. Pe baza conţinutului infracţiunii au loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează.

Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune; un conţinut concret – cel al unei fapte determinate.

Structura conţinutului. Prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferitele elemente care îl alcătuiesc. Structura conţinutului ne dă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative.

II. Condiţiile preexistente ale infracţiunii (Termenii infracţiunii) A. Obiectul Definiţie. Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi

relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt vătămate ori periclitate prin fapta prevăzută de legea penală.

Categorii: - obiectul juridic general – reprezintă totalitatea valorilor sociale pe

care normele penale le ocrotesc; - obiectul juridic generic (de grup) – este format din fascicolul sau

mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a Codului penal pe titluri şi capitole;

- obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune; acesta serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup;

- obiectul material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol (calomnie, insultă);

- obiectul complex – este specific infracţiunilor complexe (infracţiunea de tâlhărie – art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un obiect principal şi dintr-unul secundar.

Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii: obiectul infrac-ţiunii este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni; inexistenţa

291

acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii; la unele infracţiuni, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii: să conste într-un bun mobil (bani); să fie de o anumită natură (document); să se afle într-un anumit loc (de exemplu, în posesia făptuitorului – art. 213 C. pen., abuzul de încredere) .

B. Subiecţii Definiţie. Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate în

săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.

Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă, incluzând subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii.

Feluri: subiect activ; subiect pasiv. Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a

participat la săvârşirea infracţiunii. Acesta poate fi deci: autor; instigator; complice.

Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de făptuitor.

Condiţii generale ale subiectului activ: - să fie o persoană fizică; - vârsta – art. 99 C. pen.: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani

nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”;

- responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde, aşadar, factorii intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.);

- libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau psihice, fapta nu mai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen.

Condiţii speciale ale subiectului activ Unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care

săvârşeşte fapta, şi anume: cetăţean român (infracţiunea de trădare); militar (pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei); lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării juridice a acesteia.

292

Categorii de subiecţi activi: după vârstă: minori (până în 18 ani); majori (după 18 ani); tineri infractori (de la 18 la 21 de ani); după număr: unici – infracţiuni care pot avea un singur autor; plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori; după calitate: simpli (necircumstanţiaţi); calificaţi (circumstanţiaţi) – militar.

Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii.

Condiţii generale: - trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal; - este şi persoana păgubită prin infracţiune, dar persoana păgubită

poate să fie şi alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu, în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al infracţiunii care a suferit un prejudiciu prin faptă – a suportat cheltuielile de înmormântare).

Condiţii speciale. Ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate a subiectului pasiv, şi anume – nou-născut (la infracţiunea de pruncucidere art. 177 C. pen.).

Categorii de subiecţi pasivi: subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale); subiect pasiv special- persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate; subiect pasiv principal; subiect pasiv secundar; subiect pasiv simplu (necalificat); subiect pasiv calificat.

Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă spaţiul, perimetrul în care se realizează activitatea infracţională.

Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă prezintă importanţă în ce priveşte următoarele aspecte: contribuie la stabilirea competenţei teritoriale; poate influenţa gradul de pericol social al faptei şi chiar încadrarea juridică (în loc public etc.).

Unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit loc (art. 206 C. pen.), lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii. Locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e C. pen.). Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit art. 143 C. pen.

Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă momentul sau perioada de timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele aspecte: ajută la determinarea legii penale aplicabile; ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul comiterii infracţiunii; marchează începutul curgerii prescripţiei penale; prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă; contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei; unele infracţiuni sunt

293

condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, război), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de o anumită perioadă.

8. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII Definiţie. Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea

condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.

Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic.

Laturile conţinutului constitutiv: obiectivă (fizică) – constă într-o manifestare exterioară; subiectivă (psihică) – constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei.

LATURA OBIECTIVĂ Definiţie. Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de

norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.

Structură: elementul material; urmarea imediată; legătura de cauzalitate.

I. Elementul material Definiţie. Desemnează actul de conduită interzis prin norma de

incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie

ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa-numitul verbum regens. Acţiunea desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva,

ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza: prin acte materiale (lovire, luare); prin cuvinte (insultă, calomnie); prin scris (denunţare calomnioasă).

Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.) etc.

Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii: într-o unică variantă – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de exemplu, infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un

294

funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).

Distincţia între elementul material, varianta unică şi variantele alternative, este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de exemplu, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, tâlhăria – art. 211 C. pen.- care implică furt şi violenţă).

Cerinţe esenţiale Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată

o dată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune. Cerinţele esenţiale se pot referi la: locul săvârşirii faptei (în public,

pentru infracţiunea de calomnie – art. 206 C. pen.; pe drumul public, pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice); timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere (art. 177 C. pen.); modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C. pen.).

II. Urmarea imediată Definiţie. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului

infracţiunii se produc o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală ori starea de pericol creată pentru această valoare.

Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta: - fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia – când

obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om); - fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute

în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru aceste valori), când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta, calomnia, ultrajul etc.).

Caracterizare: urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit); urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.

295

În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune. Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, asemenea infracţiuni se numesc infracţiuni „de pericol”, „de atitudine”, „infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol, rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.

III. Legătura de cauzalitate Definiţie. Legătura de cauzalitate este liantul între elementul

material (cauză) şi urmarea imediată (efect) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate. În concret trebuie să se dovedească o legătură de la cauză la efect, între acţiune-inacţiune şi urmarea imediată.

Caracterizare: este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni; fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea; stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formate, când urmarea imediată sub forma stării de pericol rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate: - identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane

care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei sine qua non.Teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) a fost formulată în 1860 de penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii, sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi, dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată;

- stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-au stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic;

- delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei sine qua non.

296

LATURA SUBIECTIVĂ Definiţie. Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la

atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia.

Structură: elementul subiectiv (vinovăţia; mobilul (motivul); scopul. I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.) Definiţie. Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a

săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.

Trebuie să facem deosebirea între vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţie ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz, vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu, în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie.

II. Mobilul Definiţie. Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a

condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte. Este, în concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor să săvârşească fapta.

III. Scopul Definiţie. Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către

făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta.

9. FORMELE INFRACŢIUNII Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în

drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge două perioade:

• internă: conceperea ideii de a săvârşi infracţiunea; momentul deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit adagiului nuda cogitatio – „gândul criminal nu se pedepseşte”;

• externă: faza actelor preparatorii (pregătesc săvârşirea infracţiunii); faza acţiunii de executare (se trece la săvârşirea efectivă a faptei); faza

297

urmărilor (producerea rezultatului). Acestea capătă relevanţă penală spre deosebire de primele.

Formele infracţiunii, după fazele de desfăşurare, sunt: actele preparatorii; tentativa; faptul consumat; faptul epuizat.

A. Actele preparatorii Definiţie. Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni. Regimul de sancţionare În dreptul penal român se optează pentru teza neincriminării (aceste

acte nu se sancţionează). Sunt şi excepţii, printre care: când actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) – privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra statului; când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.); când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativa la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară.

B. Tentativa (art. 20 Cod penal) Definiţie. Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin

punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.

Caractere: este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21); aparţine fazei executării; este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin neproducerea rezultatului; este posibilă numai la infracţiunea intenţionată.

Felurile tentativei: imperfectă (întreruptă); perfectă (terminată); proprie; improprie.

Tentativa perfectă şi cea imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii. I. Tentativa imperfectă (întreruptă) – art. 20 alin. 1 C. pen. Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce; se situează, în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană sau neumană; poate fi atât proprie, cât şi improprie.

II. Tentativa perfectă (terminată) – art. 20 alin. 2 C. pen. Constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,

executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce; poate fi atât proprie, cât şi improprie; este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (exemplu, omor).

298

III. Tentativa improprie – art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen. Tentativa improprie se împarte în două categorii: tentativa relativ

improprie (art.20 alin.2 Cod penal) – se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului (de exemplu, încercarea de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă); tentativa absolut improprie (absurdă – art. 20 alin. 3 C. pen.) – se caracterizează prin modul greşit de concepere a săvârşirii infracţiunii (de exemplu, uciderea unei persoane, utilizând vrăji sau farmece).

Deosebirea dintre cele două categorii de tentative constă în faptul că prima prezintă un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a doua nu prezintă pericol social, pentru că este inaptă să producă rezultatul şi poate pune în discuţie discernământul făptuitorului.

IV. Tentativa proprie – art. 20 alin. 2 C. pen Constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşirea

infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care s-au folosit mijloacele. (Exemplu: fapta celui ce descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor).

Incriminarea şi sancţionarea tentativei Justificarea incriminării. Reprezentând un început de executare,

tentativa este periculoasă, fiind incriminată în legislaţia penală; tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime; latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executare a hotărârii infracţionale.

Întinderea incriminării tentativei. Conform art. 21 alin. 2 C. pen., „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei”; dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă: infracţiunile din culpă; infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune; infracţiunile cu execuţie promptă (insultă); infracţiunile de obicei (cerşetorie).

P REVEDERI ALE NOULUI COD PENAL Sediul materiei este conform art. 34 din noul Cod penal, care prevede

că tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Se observă, cu uşurinţă că, spre deosebire de actualul Cod penal, care defineşte tentativa ca fiind punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

299

infracţiunea, noul Cod penal o defineşte ca fiind punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Raţiunea acestei modificări este de a înlătura controversa care a existat în doctrină în legătură cu forma de vinovăţie cu care se poate săvârşi tentativa; în doctrină s-a exprimat teza că tentativa nu se poate comite decât cu intenţie directă .În practica judiciară s-a decis că tentativa se poate comite cu ambele forme ale intenţiei, directă şi indirectă. Pentru a pune capăt controversei s-a recurs la această nouă definiţie.

C. Infracţiunea consumată Definiţie. Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea

realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit. Caracterizare: reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat

grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa; atrage întotdeauna răspunderea penală; majoritatea infracţiunilor cunosc această formă; înglobează şi tentativa acelei infracţiuni; rezultatul acesteia se produce o dată cu executarea în întregime a rezultatului material; în funcţie de rezultatul ei, poate produce o vătămare sau o stare de pericol; stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului; de aceea, după acest moment, eventuala reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului.

Cunoaşterea momentului consumării prezintă importanţă pentru următoarele aspecte: determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu; incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescripţie.

D. Infracţiunea – fapt epuizat Definiţie. Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează

prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale.

Caractere: susceptibilă de prelungire în timp; este o formă atipică a infracţiunii, mai gravă decât infracţiunea consumată; antrenează o răspun-dere penală mai gravă; nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.

Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat: - infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a

acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (exemplu, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori);

- infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (exemplu, furturile mărunte din autoturisme);

- infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi urmări după ce s-a consumat infracţiunea (exemplu, infracţiuni de loviri cauzatoare de moarte);

300

- infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte obişnuinţa făptuitorului (exemplu, cerşetoria).

Importanţa momentului epuizării. La infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescripţie se fac în raport cu acest moment, şi nu cu momentul consumării; soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de momentul epuizării.

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă, conform art. 22 C. pen., cauze generale de nepedepsire datorită renunţării făptuitorului la activitatea infracţională sau înlăturării rezultatului produs.

Desistarea constă în renunţarea făptuitorului la continuarea executării începute, de a o duce până la capăt. Exemplu, o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află dosarul, dar, după ce îl găseşte, abandonează de bunăvoie hotărârea luată.

Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de către făptuitor, a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt. Exemplu, autorul, după ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate, cu intenţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.

Efecte (art. 22 alin. 1 C. pen.): nepedepsirea făptuitorului; conform art. 22 alin. 2 C. pen., „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.

10. UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Definiţie. Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.

Feluri: Unitatea naturală – este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiu-

nii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei forme: infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infracţiunea deviată.

Unitatea legală – nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte, în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste acţiuni. Ea are următoarele forme: infracţiunea continuată; infracţiunea complexă; infracţiunea progresivă; infracţiunea de obicei.

301

I. Unitatea naturală de infracţiune Infracţiunea simplă Definiţie. Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se

caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie.

Infracţiunea continuă Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se

caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare (exemple: furtul de energie electrică, evadarea).

Aceste infracţiuni cunosc două momente: momentul consumării – momentul săvârşirii elementului material; momentul epuizării – momentul încetării activităţii infracţionale.

Infracţiunea deviată Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi

desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect.

Modalităţi: - aberratio ictus – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect

sau spre o altă persoană din greşeala făptuitorului (exemplu, făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit corpul contondent, este lovită o altă persoană);

- error în persona – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului (exemplu, infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe care o ucide).

II. Unitatea legală de infracţiune Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.) Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune

caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Efectele juridice: - de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a

răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.); - tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act

de clemenţă (amnistie, graţiere);

302

- aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării;

- dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);

- tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.

Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat: infracţiuni din

culpă; infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul); infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei – cerşetoria).

Infracţiunea complexă Definiţie. Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde, în

conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (exemplu, tâlhăria -art. 211 C. pen.).

Caracteristici: este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141; reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material; se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale; rezultatul constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite; de regulă, sunt infracţiuni intenţionate.

Forme: Infracţiunea complexă forma TIP Se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o

acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni

distincte şi crearea unei a treia, deosebită de cele înglobate (exemplu, tâlhăria, formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă).

Infracţiunea complexă ca variantă agravantă Cuprinde în conţinutul său, ca element agravant, o acţiune sau inacţiu-

ne ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni (exemplu, violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei – art. 197 alin. 3 C. pen.).

Observaţie: nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe; furtul săvârşit în loc public este calificat, fără a fi şi o infracţiune complexă.

303

Structură: - în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile

ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei);

- obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic adiacent;

- forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă, unde forma de vinovăţie este praeterintenţia.

Efectele juridice: infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia; infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite; nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă); infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale; este o infracţiune momentană.

Infracţiunea progresivă Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune,

caracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave.

Exemplu, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen. Efecte juridice: încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în

raport cu momentul epuizării; în funcţie de acest moment se vor calcula: termenul de prescripţie pentru răspunderea penală; legea penală incidentă; incidenţa unor legi de clemenţă.

Infracţiunea de obicei Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se

caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Exemple: prostituţia, cerşetoria.

Efecte juridice: infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat; în funcţie de momentul epuizării se vor calcula: legea penală aplicabilă; incidenţa unei legi de clemenţă; după acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru răspunderea penală.

304

Observaţie: infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la infracţiunea de obicei.

11. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Aspecte generale Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoană

săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi de situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Această pluralitate este prevăzută expres în Codul penal în art. 32 – 40.

Formele acesteia sunt: concursul de infracţiuni; recidiva; pluralitatea intermediară.

Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, creând o stare intermediară.

I. Concursul de infracţiuni (art. 33 C. pen.) Definiţie. Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma

pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

Formele concursului de infracţiuni • Concursul real (concurs material) – art. 33 lit. a C. pen. • Concursul ideal (concurs formal) – art. 33 lit. b C. pen. 1. Concursul real Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în

săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte. Exemplu, o persoană săvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt , iar în altă zi o infracţiune de tâlhărie.

2. Concursul ideal Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în

săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Exemplu, prin acelaşi foc de armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită.

Tratamentul penal al concursului de infracţiuni Sisteme de sancţionare: Sistemul cumulului aritmetic presupune

stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, adunarea acestora

305

şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că este rigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească îndreptarea lui; Sistemul absorbţiei presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută pedeapsa cea mai gravă, celelalte rămânând astfel nepedepsite; Sistemul cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeapsă care poate fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor. Acesta este sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal.

Sancţionarea concursului de infracţiuni • Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.) Sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape: stabilirea pedepsei

pentru fiecare infracţiune; aplicarea pedepsei care poate fi sporită. • Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 C. pen.) • Aplicarea măsurilor de siguranţă (art. 35 alin. 4 C. pen.) •

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C. pen.)

12. RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ Recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în

săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Caracteristici: esenţa acestei instituţii o constituie existenţa unei hotărâri definitive de condamnare; ea reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului; raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare.

Structură - Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă. - Al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Modalităţi A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni: - Recidiva post-condamnatorie presupune săvârşirea unei noi

infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune.

- Recidiva post-executorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară.

306

B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva: - Recidiva generală, când este formată din infracţiuni ce au natură

diferită. - Recidiva specială, când este formată din infracţiuni care au aceeaşi

natură. C. După gravitatea condamnării: Recidiva mare post-condamnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) există

atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.

Recidiva mare post –executorie (art. 37 lit. b C. pen.) există atunci când, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Recidiva mică (art. 37 lit. c C. pen.) există atunci când, după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Modalităţi: recidiva mică post-condamnatorie; recidiva mică post-executorie.

Tratamentul penal al recidivei. În Codul penal român au fost înscrise dispoziţii privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se desprinde caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prevăzut în Codul penal.

Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii Aplicarea pedepsei principale. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen.

s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie făcută o distincţie după momentul săvârşirii din nou a infracţiunii:

- când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe executarea pedepsei, se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou care se contopeşte cu pedeapsa ce formează primul

307

termen al recidivei; sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C. pen.);

- când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C. pen.).

Dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce se vor contopi vor fi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare şi pedeapsa constituită din restul rămas neexecutat, din pedeapsa ce se execută, până la data evadării, la care se adaugă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.).

Aplicarea pedepselor complementare. Se vor aplica toate când sunt de natură diferită ori de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit; se va aplica cea mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut.

Aplicarea măsurilor de siguranţă. Aplicarea acestora este determinată de scopul şi funcţiile pe care le au de îndeplinit, astfel că se vor adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit.

Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii Aplicarea pedepsei principale. Pedeapsa pentru infracţiunea comisă

în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de această stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, putând fi chiar maximul special; dacă acest maxim este neîndestulător, se poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C. pen.); când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se stabilesc după cum am arătat; sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda; dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată

Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă. Acestea se vor aplica şi executa toate; dacă sunt distincte, se va aplica regula prevăzută şi în cazul recidivei mari post-condamnatorii.

Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici Aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru

recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost exe-cutate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C. pen.; dacă, în starea de recidivă mică post-condamnatorie, s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită, apoi se aplică dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni.

308

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă Într-o astfel de situaţie se impune recalcularea pedepsei pentru starea de

recidivă; recalcularea pedepsei este condiţionată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; reţinerea stării de recidivă a celui condamnat la detenţiune pe viaţă nu prezintă foarte mare relevanţă, căci această pedeapsă, prin natura ei, nu mai poate fi agravată.

P REVEDERI ALE NOULUI COD PENAL Sediul recidivei în noul Cod penal este art.50, care reglementează

altfel această formă a pluralităţii de infracţiuni, aducând următoarele modificări: recidiva simplă, al cărei prim termen este o pedeapsă privativă de libertate între 1 an şi 5 ani; recidiva calificată, la care primul termen este o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. Noul Cod penal a renunţat la reglementarea micii recidive.

13. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

PENAL AL FAPTEI Definiţie. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele

împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.

Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinţă imposibilitatea angajării răspunderii penale.

Legitima apărare Definiţie (art. 44 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută

de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împo-triva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drep-turile celui atacat sau interesul obştesc (legitima apărare propriu-zisă).

Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea (legitima apărare prezumată). Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

309

Forme ale legitimei apărări. Conform textului de lege (art.44 C. pen.), legitima apărare cunoaşte trei forme de manifestare: legitima apărare propriu-zisă; legitima apărare prezumată; excesul justificat (datorat tulburării sau temerii).

Starea de necesitate Definiţie (art.45 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută

de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva –

de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel – viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său, ori al altuia sau interes obştesc.

Deosebirea dintre legitima apărare şi starea de necesitate vizează riposta faţă de starea de pericol creată, persoana aflată în legitimă apărare alegând calea ripostei active (încercând să anihileze pericolul prin exercitarea atacului legitim împotriva persoanei agresorului însuşi), iar persoana aflată în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de pericol pe care nu o poate anihila, acţiunea de salvare realizându-se prin sacrificarea unor valori sau bunuri aparţinând altor persoane.

Condiţiile stării de necesitate Condiţii privind pericolul: - întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei

cauze fortuite (cutremure, inundaţii etc.), dar poate proveni şi din fapte săvârşite de oameni sau poate consta în apariţia neaşteptată a unor fiinţe periculoase (nebuni, animale);

- să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie să fi ajuns pe punctul de a trece de la simpla ameninţare cu răul la producerea efectivă a acestuia. Pericolul trebuie să fie real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul incertitudinii şi, în orice caz, să producă făptuitorului o serioasă temere că el se va realiza;

- pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc;

- pericolul trebuie să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că el nu poate fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Aprecierea trebuie să aparţină celui care a acţionat, acesta trebuind să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care însă el nu le-a prevăzut. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost

310

silită să acţioneze, de particularităţile psiho-fizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului.

Condiţii privind acţiunea de salvare: acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menţionate de lege, adică să fie singura cale de salvare în situaţia dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului; prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat; fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

Depăşirea limitelor stării de necesitate(art.45 alin.3 C. pen.) Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a

săvârşit fapta prevăzută de legea penală, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Într-o asemenea situaţie nu este îndeplinită condiţia privitoare la acţiunea de salvare ce vizează urmările vădit mai grave cauzate prin săvârşirea acestei acţiuni. Depăşirea limitelor stării de necesitate constituie circumstanţă atenuantă (art.73 lit. a C. pen.).

Constrângerea fizică şi constrângerea morală Constrângerea fizică (forţa majoră) Definiţie (art.46 alin.1 C. pen.). Constrângerea fizică este situaţia în

care o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, datorită unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.

Constrângerea morală (Ameninţarea) Definiţie (art.46 alin.2 C. pen.). Există constrângere morală atunci

când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol care nu poate fi înlăturat în alt mod.

Cazul fortuit Definiţie (art.47 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală care este consecinţa unei împrejurări ce nu poate fi prevăzută. Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, social-utile,

a unei împrejurări sau întâmplări imprevizibile care deviază direcţia şi rezultatul faptei iniţiale, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală.

Iresponsabilitatea Definiţie (art.48 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută

de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din

311

cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.

Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facultăţilor psihice ale persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv), ceea ce înseamnă, în esenţă, lipsa vinovăţiei. Starea de iresponsabilitate poate fi determinată de: starea de subdezvoltare psihică, consecinţă a diferitelor anomalii, idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.; boli neuro-psihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.); tulburări psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, alimente alterate etc.); fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin).

Starea de incapacitate fizică poate fi: permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), înnăscută (congenitală) sau supravenită.

Beţia Definiţie. Beţia este o stare psiho-fizică în care se găseşte o

persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice, consumate de acea persoană ori introduse în corpul său.

Beţia – cauză care înlătură caracterul penal al faptei Definiţie (art.49 alin.1 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe. Ca atare, dintre formele de beţie menţionate, constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei numai beţia fortuită (accidentală) completă.

Minoritatea făptuitorului Definiţie (art.50 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută

de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul nu răspunde penal, dacă, datorită stării de dezvoltare organică şi psihică, este lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa potrivit legii penale, neavând discernământ.

Eroarea de fapt Definiţie (art.51. C. pen.). Eroarea de fapt constă în necunoaşterea

sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta. Eroarea de fapt reprezintă în esenţă o reprezentare greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori

312

cunoaşterea ei greşită. Într-o atare situaţie, făptuitorul, deşi are capacitate psihică, în momentul săvârşirii faptei are o reprezentare greşită a realităţii, necunoscând anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv, ori cunoscându-le greşit sau deformat, existând o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea proiectată asupra realităţii de acea persoană. Dispoziţiile art.51 îşi găsesc aplicare în cazul faptelor săvârşite cu intenţie, aplicându-se însă şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea le pedepseşte, dar numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului, datorându-se unor împrejurări necunoscute ori condiţiilor concrete în care a acţionat, făptuitorul neavând posibilitatea să evite eroarea în care s-a aflat.

Eroarea de drept Potrivit art.51 alin. ultim C. pen., necunoaşterea sau cunoaşterea

greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, indiferent dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale este consecinţa conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită se referă la o lege extrapenală, respectiva eroare de drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilată erorii de fapt.

P REVEDEI ALE NOULUI COD PENAL Noul cod penal introduce împărţirea cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei în două categorii: cauze justificative; cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Cauze justificative sunt acele împrejurări în prezenţa cărora fapta devine legal justificată. În această categorie, noul Cod include: legitima apărare, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul victimei, starea de necesitate.

14. INFRACTORUL Pluralitatea de infractori O faptă periculoasă poate fi săvârşită de către un singur făptuitor sau

de către mai mulţi făptuitori care acţionează împreună, în acest din urmă caz existând o pluralitate de făptuitori.

Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitatea naturală (necesară); pluralitatea constituită (legală); pluralitatea ocazională (participaţia penală).

Pluralitatea naturală constituie o formă a pluralităţii de infractori care nu este reglementată prin norme cu caracter general, fiecare participant la săvârşirea faptei fiind autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi

313

răspunzând de rezultatul produs. Menţionăm dintre infracţiunile specifice acestei categorii de pluralităţi de infractori: incestul (art.203 C. pen.), bigamia (art.303 C. pen.) şi adulterul (art.304 C. pen.).

Pluralitatea constituită rezidă în alcătuirea, formarea unei grupări de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, grupare incriminată de legea penală.

În cazul pluralităţii constituite este necesară îndeplinirea unor condiţii: înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreună; rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acestor infracţiuni; caracterul programatic al infracţiunilor pe care gruparea şi-a propus să le săvârşească şi al duratei asocierii. Asocierea trebuie să dureze un anumit timp şi să aibă o pronunţată coeziune între participanţi, determinată de un obiectiv comun, de o concepţie unică şi de o disciplină statornică între membrii grupării.

Aparţin acestei categorii infracţiunile: complotul (art.167 alin.1 C. pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C. pen.) şi înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid (art.357 alin. final C. pen.).

Pluralitatea ocazională există ori de câte ori o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil în raport de natura ei. Pluralitatea ocazională este denumită şi participaţie penală proprie. Participaţia penală proprie apare sub următoarele forme: coautoratul, instigarea şi complicitatea.

Autoratul (coautoratul) Definiţie (art.24 C. pen.). Este autor persoana care săvârşeşte în mod

nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Coautoratul este acea formă a participaţiei în care fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane.

Condiţiile autoratului şi coautoratului Infracţiuni la care coautoratul nu poate fi posibil. Există unele

infracţiuni care, deşi pot exista celelalte forme ale participaţiei penale, nu pot fi săvârşite sub forma coautoratului. Avem astfel: infracţiunile cu autor unic, ce se caracterizează prin faptul că nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (exemplu, mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituţia); infracţiunile omisive, al căror element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de afaceri, impusă cu caracter personal (exemplu, infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art.170 C. pen.).

Instigarea Definiţie (art.25 C. pen.). Constă în fapta unei persoane, care, cu

intenţie, determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o

314

faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul mai este denumit şi autorul moral al infracţiunii.

Instigarea se poate realiza prin orice mijloace (sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau chiar constrângeri sau corupere); activitatea instigatorului trebuie să fie consecinţa determinării instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală pe care o şi execută ulterior. Este necesar deci ca instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi şi să treacă la executarea ei, chiar dacă executarea a rămas în faza tentativei; activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie.

Formele instigării: - instigarea urmată de executare. Se caracterizează prin concordanţa

între activitatea desfăşurată de instigator şi cea desfăşurată de instigat, instigatorul executând infracţiunea la care a fost determinat;

- instigarea neurmată de executare. Există această formă de instigare atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, iar instigatul a acceptat, pentru ca ulterior să se desisteze ori să împiedice voluntar producerea rezultatului, sau chiar să nu treacă la executare. În cazul instigării neurmate de executare nu există participaţie, deoarece, nesăvârşindu-se de către autor o faptă prevăzută de legea penală, acesta nu poate răspunde penal, însă instigatorul va răspunde penal.

În cazul instigării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, autorul va răspunde sau nu în condiţiile art.22 C. pen. Pedepsirea instigatorului va interveni în ambele situaţii, numai dacă, pentru fapta la care a instigat, sancţiunea prevăzută de lege este pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, pedeapsa aplicabilă acestuia fiind cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimum special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care a instigat. În situaţia când actele de executare îndeplinite de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie prin ele însele o infracţiune, autorul urmează să suporte pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, iar instigatorul trebuie să răspundă ca şi autorul;

- instigarea neizbutită (aparentă). Există atunci când instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, însă persoana asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă săvârşirea faptei. Deoarece instigatorul nu a reuşit să lămurească pe cel instigat să săvârşească fapta, această formă de instigare este cunoscută şi sub denumirea de îndemn. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru fapta la care a instigat cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege când instigatorul va răspunde penal (exemplu, în cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă – art.261 C. pen.).

315

Complicitatea Definiţie. Constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte

sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţiile art.27 C. pen., complicele se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

Participaţia improprie (imperfectă) Definiţie. Este acea formă de participaţie penală la care persoanele

care săvârşesc prin voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeaşi atitudine psihică, neacţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau chiar fără vinovăţie.

Modalităţile participaţiei improprii • Modalitatea intenţie şi culpă (art.31 alin.1 C. pen.) constă în

determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală; caracteristic acestei modalităţi este faptul că autorul săvârşeşte fapta din culpă, pe câtă vreme instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, autorul nedându-şi seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei, fiind indus ori lăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. În cazul în care fapta săvârşită nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie, autorul nu va răspunde penal, pe câtă vreme instigatorul sau complicele va răspunde penal.

• Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie (art.31 alin.2 C. pen.) constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. În acest caz, determinată sau ajutată cu intenţie ea săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei fortuite complete etc. Autorul care a acţionat fără vinovăţie nu va răspunde penal, în timp ce participanţii vor răspunde în calitatea lor pentru infracţiunea intenţionată.

15. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Definiţie. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice ce are ca temei săvârşirea unei infracţiuni şi care este însuşi raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui

316

conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge s-o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.

Principiile răspunderii penale 1. Principiul legalităţii răspunderii penale. Presupune că apariţia,

desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal au loc în baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.

2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni.

3. Principiul umanismului. Răspunderea penală utilizează instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, au caracter uman, neducând la umilirea şi degradarea fiinţei umane.

4. Principiul răspunderii penale personale. Răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectivă.

5. Principiul unicităţii răspunderii penale. O persoană care a săvârşit o faptă penală nu poate fi trasă la răspundere decât o singură dată.

6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, ca o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni.

7. Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiei generale şi speciale.

8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, după trecerea termenului prevăzut de lege, răspunderea penală urmând a fi înlăturată prin prescripţie.

Înlocuirea răspunderii penale Definiţie. Este o instituţie juridică în baza căreia instanţa de judecată

dispune, în condiţiile legii, înlocuirea răspunderii penale pentru infrac-ţiunea săvârşită cu o altă formă de răspundere extrapenală, care atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Este reglementată de Codul penal prin dispoziţiile art.90, 91 şi 98.

Condiţiile înlocuirii răspunderii penale Condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită: pedeapsa

prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau amenda; în cazul unor infracţiuni anume prevăzute de lege, cum ar fi infracţiunea de furt

317

(art.208 C. pen.), instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale dacă valoarea pagubei cauzate nu depăşeşte 100.000 lei; în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu (art.249 C. pen.), valoarea pagubei nu trebuie să depăşească 500.000 lei; paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii; gradul de pericol social redus al faptei.

Condiţii privitoare la persoana făptuitorului: conduita acestuia anterioară săvârşirii faptei; art.90 alin. ultim C. pen. prevede că instituţia nu se aplică recidiviştilor şi persoanelor cărora li s-au mai aplicat de 2 ori sancţiuni cu caracter administrativ; conduita făptuitorului după săvârşirea infracţiunii – prin atitudinea sa, după săvârşirea infracţiunii, infractorul trebuie să regrete fapta; existenţa unor date suficiente potrivit cărora făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale Potrivit art.91 C. pen., în cazul înlocuirii răspunderii penale se aplică

făptuitorului una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustra-rea, mustrarea cu avertisment şi amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei.

Potrivit art.98 C. pen., înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi în caz de participaţie, dar numai faţă de acei participanţi ce îndeplinesc condiţiile înlocuirii. Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în cazul concursului de infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea să fie posibilă pentru fiecare din infracţiuni.

Cauzele care înlătură răspunderea penală Definiţie. Sunt acele instituţii de drept penal care au drept scop

înlăturarea răspunderii penale în cazul în care anumite stări, situaţii sau considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea socială a tragerii la răspundere penală să se diminueze până la dispariţie.

Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală. Prevăzute de art.119-139 C. pen., cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală. Incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecinţă faptul că devine imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi păstrează caracterul penal.

Amnistia Definiţie. Este un act de clemenţă al puterii legiuitoare –

Parlamentul României – care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni anume prevăzute de legiuitor.

318

Obiectul şi caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau anumite infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie, având un caracter obiectiv (real) şi operând în rem. Legiuitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii personale, caz în care amnistia operează şi în personam (pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legii).

Efectele amnistiei (art. 119 C. pen.). Efectul principal constă în înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta săvârşită. Amnistia antecondamnatorie constituie şi o cauză de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal, iar dacă urmărirea penală nu a fost începută, se va dispune neînceperea urmăririi penale. Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect înlăturarea pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Ea înlătură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost executată, sau restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amnistia înlătură şi executarea pedepselor complementare, tot în aceeaşi măsură, iar în ce priveşte pedepsele accesorii, acestea încetează o dată cu încetarea executării pedepsei principale. Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în privinţa celorlalte consecinţe care decurg din condamnare, făcând să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în legile speciale, penale sau extrapenale. Amnistia înlătură şi starea de recidivă.

Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate prin hotărârea de condamnare, precum şi asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor judiciare stabilite.

Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate. Amnistia are caracter obligatoriu, însă atunci când ea este antecondam-natorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constată nevinovăţia, se va pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, iar în caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

Prescripţia răspunderii penale Definiţie. Prescripţia răspunderii penale este acea cauză de stingere

a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege.

Efecte. Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă producerea automată a efectului prescripţiei, şi anume înlăturarea posibilităţii aplicării sancţiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, sau încetarea

319

procesului penal în raport de stadiul procesual în care a intervenit prescripţia. Şi în acest caz, făptuitorul poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Prescripţia reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale, cu o singură excepţie: infrac-ţiunile contra păcii şi omenirii, în privinţa cărora prescripţia nu operează.

Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Potrivit art.128 alin.1 C. pen., cursul termenului de prescripţie este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Din definiţia dată rezultă că cursul prescripţiei poate fi suspendat datorită unei dispoziţii legale, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa autorizaţiei prealabile a procurorului general în cazul săvârşirii contra statului, în străinătate, de către străini, a unei infracţiuni. Cursul prescripţiei poate fi suspendat şi datorită intervenţiei unor cazuri de forţă majoră, cum ar fi starea de război. Suspendarea cursului prescripţiei are drept efect o amânare a curgerii termenului de prescripţie, acesta prelungindu-se cu durata cât a operat suspendarea. Suspendarea produce efecte in personam.

Lipsa plângerii prealabile Definiţie. Plângerea prealabilă este încunoştinţarea organelor

judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiţie pentru tragerea la răspundere penală în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin infracţiune, cu excepţia cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, considerându-se că lipsa acesteia reprezintă voinţa victimei ca făptuitorul să nu fie tras la răspundere penală.

Efectele şi caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă, ca şi lipsa sau retragerea ei, produce efecte în rem cu privire la fapta săvârşită; de aceea, dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul din făptuitori, vor răspunde toţi (indivizibilitatea pasivă), iar dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, este suficientă numai plângerea făcută de către una dintre acestea (indivizibilitatea activă). Pe lângă caracterul indivizibil, plângerea prealabilă are şi caracter personal, neputând fi formulată decât de victimă.

Consecinţele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C. pen., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

320

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penală şi retragerea plângerii prealabile, ce echivalează şi produce aceleaşi efecte ca şi lipsa acesteia – înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii prealabile reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuată cu respectarea dispo-ziţiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana vătămată nemaiputând reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată, ci totală şi necondiţionată.

Împăcarea părţilor Definiţie. Împăcarea constituie un act bilateral, o înţelegere

intervenită între partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea pro-cesului penal şi înlăturarea răspunderii penale. Este posibilă numai în ca-zurile anume prevăzute de lege, de regulă, împăcarea intervenind în cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Există însă infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împăcării părţilor (de exemplu, infracţiunea de seducţie, art.129 C. pen.). În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face prin reprezentanţii legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de către acestea cu încuviinţarea reprezentanţilor legali.

Condiţiile împăcării se realizează numai în cazul infracţiunilor pentru care legea penală prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii penale; împăcarea reprezintă un act bilateral, intervenind între victimă şi infractor; împăcarea este personală, operând numai între părţile participante la încheierea actului bilateral; nu operează decât dacă a intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; trebuie să fie totală şi necondiţionată; trebuie să fie definitivă.

Efectele împăcării. Împăcarea înlătură răspunderea penală numai faţă de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; de aceea, împăcarea operează in personam. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat. Împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o situaţie de fapt.

321

16. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL Definiţie. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea

penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală fiind totodată şi instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de drept. Sancţiunile de drept penal constituie una din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal alături de infracţiune şi de răspunderea penală.

Sancţiunile de drept penal sunt: pedepsele; măsurile educative; măsurile de siguranţă.

Pedepsele Definiţie (art.52 C. pen.). Pedeapsa este o măsură de constrângere

şi, în acelaşi timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare).

Scopul şi funcţiile pedepsei. Art. 52 alin.1 teza a 2-a C. pen. prevede că scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ceea ce include atât prevenţia specială (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat), cât şi prevenţia generală (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane predispuse să săvârşească fapte penale).

Categorii de pedepse Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate după

modul de aplicare, şi anume: pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 ani şi amenda de la 1.000.000 la 500.000.000 lei; pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

Pedepsele principale Definiţie. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru

faptele penale săvârşite. Categorii de pedepse principale (art.53 C. pen.): • Pedeapsa detenţiunii pe viaţă.. • Pedeapsa închisorii. • Amenda penală. Pedepsele complementare Definiţie. Sunt acele pedepse alăturate pedepsei principale ce nu au

un caracter de sine stătător, completând întotdeauna pedeapsa principală. Pedepsele complementare funcţionează numai atunci când au fost

pronunţate de instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea

322

prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse).

Pedepsele complementare prevăzute de Codul penal • Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art. 64 C. pen.).

Executarea începe după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea sau prescripţia pedepsei închisorii. Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixată prin hotărârea de condamnare.

• Degradarea militară. Este o pedeapsă complementară ce se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvârşirii unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă. Aplicarea ei este facultativă, când pedeapsa închisorii stabilite a fost de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Degradarea militară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, fiind o pedeapsă perpetuă.

Pedepsele accesorii Definiţie (art.71 C. pen.). Constă în interzicerea tuturor drepturilor

prevăzute în art.64 C. pen. Aceste pedepse produc efecte de drept, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, neavând limite proprii, împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator este lăsată la latitudinea instanţei.

Măsurile educative Sistemul sancţionator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri

educative sau pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului combaterii criminalităţii juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate, fără ca minimul să poată depăşi 5 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamnările pronunţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu atrag starea de recidivă, incapacităţi ori decăderi.

Măsurile educative aplicabile minorilor • Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C. pen. şi constă în dojenirea

minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea

323

minorului asupra modului de comportament. Măsura se ia în cazul faptelor extrem de uşoare şi se execută de îndată cu ocazia pronunţării hotărârii.

• Libertatea supravegheată. Este prevăzută în art.103 C. pen. şi constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere deosebită.

Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C. pen.) este o măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au săvârşit fapte penale de o anumită gravitate, putându-se lua şi ca măsură înlocuitoare în cazul libertăţii supravegheate.

Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C. pen.) este o măsură cu caracter mixt, medical şi educativ, ce se ia faţă de minorul care răspunde penal, dar care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim de instruire şi educare a stării sale.

17. APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI

Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizarea pedepsei, instituţie prevăzută în art.72 – 89 din Codul penal.

Există trei forme de individualizare a pedepselor: - legală – se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale

de către legiuitor şi se concretizează în stabilirea cadrului general al pedepselor, a felului şi limitelor generale ale fiecărui gen de pedepse, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi în stabilirea cadrului şi mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciară şi administrativă;

- judiciară – se realizează în faza de aplicare a pedepsei şi a celorlalte sancţiuni de drept penal de către instanţa judecătorească şi intervine după săvârşirea infracţiunii;

- administrativă –se realizează în faza de executare de către organele administrative de executare.

Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează de judecători în funcţie de anumite criterii prevăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale (ce trebuie avute în vedere fără excepţie la individualizarea oricărei pedepse) şi speciale (incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege).

Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin.1 C. pen.) sunt: dispoziţii ale părţii generale a Codului penal (exemplu, reglementările privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeapsă fixate în partea specială; gradul de pericol social al faptei săvârşite; persoana infractorului; împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

324

Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală Definiţie. Prin împrejurări care atenuează sau agravează

răspunderea penală se înţeleg diferite stări, situaţii, calităţi sau alte date ale realităţii care, deşi nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii, au totuşi legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului şi determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivă, agravarea pedepsei, cu posibilitatea depăşirii maximului special.

Clasificarea circumstanţelor: circumstanţe legale, prevăzute expres de lege şi, odată constatată existenţa lor, necesar a fi reţinute de judecători, şi circumstanţe judiciare (nedeterminate de lege, ci de instanţe, care le recunosc şi le aplică facultativ); circumstanţe reale (care privesc fapta săvârşită) şi personale (care privesc persoana făptuitorului), cele din urmă nerăsfrângându-se asupra participanţilor, spre deosebire de primele, care, dacă au fost cunoscute sau prevăzute, se răsfrâng asupra acestora; circumstanţe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prevăzute de infractor) şi necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prevăzute de infractor).

Circumstanţele atenuante pot fi atât legale, cât şi judiciare. Circumstanţele atenuante legale: depăşirea limitelor legitimei apărări

(excesul scuzabil) – prevăzută de art.73 lit. a teza I C. pen.; depăşirea limitelor stării de necesitate – art. 73 lit. a teza II C. pen.; provocarea – prevăzută de art.73. lit. b C. pen. – ce există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate.

Circumstanţele atenuante judiciare reprezintă realităţi obiective pe care instanţa le poate constata, fără a fi totuşi obligată să reţină caracterul atenuant. Art.74 C. pen. enumeră cu titlu exemplificativ (nu limitativ) mai multe împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei, stăruinţa depusă de acesta pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită şi atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezenţa sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor.

Circumstanţele agravante se clasifică tot în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agravante judiciare.

Circumstanţele agravante legale sunt prevăzute limitativ în art.75C. pen. Circumstanţele agravante judiciare. Legea nu le exemplifică (ca în

cazul celor atenuante), art.75 alin.2 C. pen. precizând doar că pot fi reţinute ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, cum ar fi, de exemplu, premeditarea săvârşirii infracţiunii. Consecinţele evidenţierii circumstanţelor agravante sunt prevăzute de art.78 C. pen. şi constă în faptul că infractorului i se poate aplica o pedeapsă până la

325

maximul special sau chiar adăuga un spor până la 5 ani care nu poate depăşi 1/3 din acest maxim (iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special).

18. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Definiţie. Constă în dispoziţia dată de instanţă prin hotărârea de con-

damnare de a se suspenda pe o anumită perioadă – denumită termen de încer-care – executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei

Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; sunt exceptate de la aplicarea instituţiei infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mari de 15 ani, precum şi infracţiunile prevăzute la art.182 C. pen.(vătămarea corporală gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin.1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortura); când prin infracţiune s-a produs o pagubă, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii a fost garantată de o societate de asigurare (art 81 alin.4 C. pen.).

Condiţii privitoare la persoana infractorului: infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C. pen.; se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, adică cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar fără executarea pedepsei.

Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune pe o anumită durată, care, potrivit art.82 C. pen., constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de încercare diferă: în cazul închisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii penale, termenul de încercare este de 1 an.

Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar când pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.

Termenul de încercare se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii, prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării

326

pedepsei, şi se socoteşte împlinit (fiind de drept substanţial) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.

Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine în următoarele cazuri: • cel în cauză a săvârşit o nouă infracţiune (art.83 C. pen.). Măsura este obligatorie dacă infracţiunea ulterioară este o infracţiune intenţionată şi a fost descoperită înainte de expirarea termenului de încercare şi nu se dispune când infracţiunea a fost săvârşită din culpă ori fapta a fost descoperită după expirarea termenului de încercare; • dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C. pen.); în acest caz, revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi dispusă dacă neîndeplinirea obligaţiilor civile nu este consecinţa relei credinţei a condamnatului.

Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendată condiţionat.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Definiţie. Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei,

constând în suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

Condiţii de aplicare Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: - pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani, iar

în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani; - nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.209 alin.3 C. pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani;

- în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă, măsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.

Condiţii cu privire la infractor: infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit art.38 C. pen., nu atrage starea de recidivă; cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei.

Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.

327

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pe durata termenului de încercare sunt cele prevăzute de art. 86 3Cod penal.

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei(art. 864 Cod penal).

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării. Cazurile sunt prevăzute de art. 865 Cod penal.

Executarea pedepsei la locul de muncă Definiţie. Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei

închisorii, constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi.

Condiţiile de aplicare sunt prevăzute de art. 867Cod penal. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie:

când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.

Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă.

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii; condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.

Liberarea condiţionată Definiţie. Este o instituţie complementară regimului de executare a

pedepsei şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închi-sorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege.

Condiţii de acordare: - să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie obli-

gatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de

328

vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea condiţionată, fie amânarea acesteia termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an;

- acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Efectele liberării condiţionate Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului.

Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate.

Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv executată şi care este de 20 ani.

19. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Codul penal reglementează două cauze care înlătură executarea pedepsei – graţierea şi prescripţia executării pedepsei – şi o cauză care înlătură consecinţele condamnării – reabilitarea.

Graţierea Definiţie. Este un act de clemenţă sau de renunţare din partea

statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind iertat de executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se comută într-una mai uşoară. Instituţia graţierii are o dublă natură, fiind atât o instituţie de drept constituţional, cât şi o instituţie de drept penal. Graţierea se acordă de către Preşedintele României, la cererea condam-natului, şi de către Parlament, atunci când se acordă din oficiu, prin lege.

Felurile graţierii: în raport de caracterul pe care îl are, avem graţiere individuală (care produce efecte in personam şi care se acordă unor persoane determinate în mod nominal) şi graţiere colectivă (care are caracter mixt, operând nu numai in personam, dar şi în rem, în raport de natura infracţiunii comise sau de natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei aplicate); în raport de condiţiile de acordare, poate fi necondiţionată (sau

329

pură şi simplă) – când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei condiţii) sau condiţionată – când sunt impuse condamnatului anumite obligaţii; în raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală (când înlătură în întregime executarea pedepsei), parţială (când înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată) şi comutarea (când se schimbă însuşi genul pedepsei aplicate de instanţa de judecată).

Obiectul graţierii îl constituie pedepsele principale aplicate de instanţele judecătoreşti a căror executare este înlăturată în total sau în parte.

Efectele graţierii Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezintă

înlăturarea totală sau parţială a executării pedepsei principale sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară. De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată (când este totală sau când priveşte restul de executat al pedepsei). De la data graţierii curge termenul de reabilitare. În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră executată numai după expirarea termenului fixat în actul de clemenţă.

Asupra pedepselor accesorii şi complementare. Graţierea produce efecte asupra pedepselor accesorii, acestea însoţind pedeapsa principală şi executându-se o dată cu aceasta. În ce priveşte pedepsele complementare, graţierea nu are efecte asupra acestora, cu excepţia cazului când actul de graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complementare.

Prescripţia executării pedepsei Definiţie. Este o cauză care înlătură executarea pedepsei prin

trecerea termenului prevăzut de lege, ce curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute de art.126 C. pen.

Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei. Cazurile sunt prevăzute în art. 127 Cod penal.

Reabilitarea Definiţie. Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecinţele

penale şi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în faţa legii.

Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare: reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condiţii prevăzute de lege, după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtutea legii; reabilitarea judecătorească (judiciară), care se obţine la cererea

330

fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată

Efectele reabilitării. Potrivit art.133 C. pen., reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale. Poate produce şi alte efecte juridice.

Trăsăturile reabilitării: produce efecte in personam (numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru reabilitare); este indivizibilă (neputând fi obţinută numai pentru o parte dintre condamnările suferite de o persoană); poate fi obţinută pentru orice condamnare şi de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale; produce efecte numai pentru viitor.

Reabilitarea de drept (art.134 Cod penal) Definiţie. Este o formă de reabilitare care operează în virtutea legii,

în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, şi intervine în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, dacă, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.

Reabilitarea judecătorească (art.135 Cod penal) Definiţie. Este o formă a reabilitării care se acordă la cererea con-

damnatului de către instanţa judecătorească în condiţiile arătate de lege. Condiţiile rezultă din art.135 Cod penal.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1997

2. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997

3. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Editura Europa Nova, 1997

331

DREPT CIVIL 2. PERSOANELE

Lector univ. drd. CRISTIANA TURIANU

SEMESTRUL II

Obiective Disciplina Drept civil, ca totalitate a normelor care reglementează

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane juridice, îşi propune să asigure însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor juridice fundamentale. Studiul acestei discipline are menirea totodată de a familiariza viitorul jurist cu instituţiile disciplinei respective.

SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

I. PERSOANA FIZICĂ A. Definiţia persoanei fizice Se admite în mod unanim principiul potrivit căruia orice fiinţă

umană este persoană fizică – subiect de drept; numai oamenii au calitatea de persoane fizice, adică de subiecte de drept.

Într-adevăr, dreptul se adresează oamenilor, fiind chemat a reglementa raporturile dintre ei. Orice om are calitatea de subiect de drept – de persoană fizică. Acest principiu, indiscutabil astăzi, este rodul unei lupte istorice ce a străbătut veacurile. Pe baza acestor precizări se poate formula definiţia persoanei fizice.

În consecinţă, pentru dreptul civil, „persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.

Termenul de „persoană fizică” nu este, poate, cel mai potrivit. Ştiinţa dreptului nu studiază omul în integritatea lui. Ea nu studiază omul din punct de vedere fizic şi nici în întregime, omul sub aspect filosofic. Ştiinţa dreptului priveşte oamenii ca participanţi la relaţiile sociale, şi anume ca participanţi la acele raporturi sociale care formează obiect de reglementare pentru norma juridică.

Însuşi cuvântul „persoană”, provenit din cuvântul latinesc persona, denumea masca pe care o purta, pe scenă, actorul antic. Preluându-se în

332

drept acest cuvânt, s-a voit să se exprime tocmai ideea participării omului ca actor la viaţa social-juridică.

Deşi, aşa cum arătam, desemnarea omului, ca subiect de drept, prin cuvintele „persoană fizică” nu este poate cea mai fericită, cu toate acestea, dat fiind faptul că expresia este adânc încetăţenită în ştiinţa dreptului şi în legislaţia noastră, socotim şi noi că nu sunt motive să se renunţe la ea.

B. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice 1. Noţiune şi caractere juridice a) Definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Aşa cum rezultă din cele menţionate, fiecare persoană fizică are

capacitate civilă, în mod egal şi fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea să aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul nr. 31/1954).

O parte componentă a capacităţii civile este capacitatea de folosinţă. În definirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, urmează a ţine seama şi de prevederile art. 5 alin. (d) din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii” (s.n.).

Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile (Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 249).

În această formulare sintetică se exprimă, în ultimă analiză, calitatea de subiect de drept a individului, a oricărui individ fără nici un fel de deosebire. În cele din urmă, capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică.

Capacitatea de folosinţă nu se confundă cu dreptul subiectiv sau cu o sumă de astfel de drepturi. Ea exprimă numai potenţial aceste drepturi, ca aptitudine generală, abstractă, ce aparţine fiecărei persoane fizice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Calitatea de subiect de drept, privită în general, îngăduie persoanelor să participe la viaţa juridică, intrând în diferite raporturi juridice care ţin de multiplele ramuri ce alcătuiesc sistemul dreptului.

Atunci când în cadrul cursului de drept civil ne ocupăm de capacitatea de folosinţă, ca expresie a calităţii de subiect de drept civil, avem în vedere nu calitatea de subiect de drept în general, ci calitatea de subiect de drept civil.

333

b) Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice înfăţişează următoarele

caractere juridice: • Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest

caracter constă în însuşirea acestei capacităţi de a nu putea fi regle-mentată decât prin lege, sub toate aspectele sale: instituire, început, conţinut, încetare.

Recunoaşterea sau instituirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este realizată, în principal, de către: art. 4 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”; art. 5 alin. (1) din acelaşi decret: „Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu”. De asemenea, în art.15 din Constituţie se prevede: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

• Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest caracter constă în faptul că, prin capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, se exprimă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. După cum s-a precizat în literatura de specialitate, „capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste drepturi şi exprimă numai aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi” (C. Stătescu, Drept civil, 1970, p.14). Acest caracter rezultă din definiţia legală a capacităţii de folosinţă dată de alin. (2) al art. 5 din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.

• Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin acest caracter se înţelege însuşirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare. Legislativ, acest caracter este con-sacrat de art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă (…)”. Vor fi, aşadar, lovite de nulitate absolută, acele acte juridice prin care un subiect de drept renunţă, parţial sau total, temporar sau definitiv, la capacitatea sa de folosinţă.

• Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin acest caracter se înţelege caracteristica acesteia de a nu i se putea aduce limitări, îngrădiri decât prin texte exprese de lege. Consacrând acest caracter, art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Nimeni nu

334

poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă (…) decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”. Respectarea acestei însuşiri a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este asigurată atât prin mijloace de drept civil, cât şi de drept penal. Potrivit art. 247 Cod penal, „Îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

• Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor oamenilor. Astfel, Decretul nr. 31/1954 dispune, în art. 5 alin. (1): „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1), că „Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă”. Deci, dacă persoanei fizice i se pot atribui anumite limite sau îngrădiri ale capacităţii de folosinţă, prin dispoziţii legale exprese, ea nu poate fi lipsită total de această capacitate, care exprimă, în esenţă, calitatea de subiect de drept civil.

2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice a) Regula dobândirii de la data naşterii Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – ca regulă – este

stabilit de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei (…)” (s.n.). Prin urmare, ca regulă, data naşterii este data începutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Această dată se dovedeşte, în cele mai multe cazuri, cu actul de stare civilă, care este „certificatul de naştere”, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an, lună, zi), indiferent că înregistrarea naşterii este „în termen” ori „tardivă”. Naşterea copilului trebuie declarată în 15 zile, de către cei obligaţi de lege la aceasta. Peste acest termen, dar până la un an de la naştere, înregistrarea naşterii se aprobă de primar. Peste un an de la naştere, înregistrarea naşterii se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă.

b) Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la data concepţiunii

Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (s.n.).

Cu privire la capacitatea succesorală a persoanei fizice, art. 654 C. civ. prevede: „Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede

335

să existe la momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se consideră că există. Copilul născut mort este considerat că nu există”.

Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C. fam., care reglementează „timpul legal al concepţiunii” astfel: „Timpul cuprins între a trei suta şi a o sută opt zecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii” (s.n.).

După cum rezultă din cele de mai sus, excepţia dobândirii cu anticipaţie a capacităţii de folosinţă indică drept dată a acestei dobândiri data concepţiunii. Cum această dată nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit acestuia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului.

c) Condiţiile aplicării excepţiei Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune era

cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale).

Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie întrunite, cumulativ, două condiţii, şi anume: să fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligaţii pentru acesta); copilul să se nască viu; legea noastră nu pretinde ca respectivul copil să fie şi viabil.

Din prima condiţie a aplicării excepţiei rezultă că, dacă regula priveşte aptitudinea de a avea atât drepturi, cât şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă anticipată are un conţinut mai restrâns, el referindu-se doar la drepturi civile. În legătură cu a doua condiţie – copilul să se nască viu – este de reţinut că legea română nu cere, ca alte legislaţii, şi condiţiile viabilităţii. Pentru a fi considerat născut viu este necesar şi suficient ca acel copil să fi respirat măcar o dată. Chiar atunci când a murit imediat după naştere, co-pilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces.

3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice a) Noţiunea de conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă

tocmai în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. După cum se poate observa, acest conţinut se obţine din reunirea a două laturi: latura activă – aptitudinea omului de a avea

336

drepturi subiective civile – şi latura pasivă – aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile. Acest conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile, cu excepţia capacităţii de folosinţă anticipată, caz în care este cuprinsă doar aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.

b) Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă rezultă consecinţa

juridică următoare: nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege.

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de drept civil. Aceste îngrădiri se pot încadra în două categorii: îngrădiri cu caracter de sancţiune; îngrădiri prevăzute de lege în scopul ocrotirii unor interese, fie ale însăşi persoanei a cărei capacitate de folosinţă este îngrădită, fie ale unei alte persoane.

Îngrădiri – sancţiune Această primă categorie de incapacităţi civile este formată din două

subdiviziuni: 1) îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală şi 2) îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă. Ca note caracteristice generale ale îngrădirilor cu caracter de sancţiune, reţinem faptul că instituirea lor se face, în principiu, pe timp mărginit, şi se pronunţă numai prin hotărâre judecătorească.

1. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a

interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi. Potrivit art. 64 C. pen., „Pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi: – dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în

funcţii elective de stat sau obşteşti; – dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura

aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; – drepturile părinteşti; – dreptul de a fi tutore sau curator” (s.n.). Dintre pedepsele prevăzute de art. 64, pentru dreptul civil prezintă

relevanţă doar ultimele două îngrădiri. Potrivit art. 71 C. pen., „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea

tuturor drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage, de drept, interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de

337

pedeapsă, ori, până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei”.

2. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă În această subcategorie intră: decăderea din drepturile părinteşti, în

condiţiile art. 109 din Codul familiei; pedepsele civile stabilite în materie succesorală de Codul civil.

Potrivit art. 109 C. fam., „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţarea sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti”.

Potrivit art. 655 C. civ., „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:

– condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;

– acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală declarată de judecată calomnioasă;

– moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei”.

Art. 703 C. civ. dispune: „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse”.

Îngrădiri cu caracter de protecţie În această a doua categorie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice intră acele incapacităţi pe care legiuitorul le-a instituit, din considerente de ocrotire sau de protecţie a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situaţia lor specială în care se află. Aceste îngrădiri se înfăţişează sub forma unor incapacităţi speciale de a încheia anumite acte juridice sau de a dobândi anumite drepturi.

1. Incapacităţi prevăzute în Codul civil Acestea sunt următoarele: cea prevăzută de art. 806: „Minorul mai

mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel (…) prin donaţie sau testament, de bunurile sale”; cea prevăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”; cea prevăzută de art. 809: „Minorul de şaisprezece ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui său.

338

Minorul, ajuns la majoritate, nu poate dispune nici prin donaţiune între vii, nici prin testament, în favoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost prealabil date şi primite”; cea din art. 810: „Doctorii în medicină sau în chirurgie, ofiţeri de sănătate şi spiţerii (adică medicii şi farmaciştii – n.n.) care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa au făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli (…). Aceleaşi reguli sunt aplicabile în privinţa preoţilor”.

2. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei Acestea sunt următoarele: Potrivit art. 128 C. fam., „Este oprit să se

încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta”. Iar potrivit art. 133 alin. (3) C. fam., „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”. E vorba de minorul care a împlinit 14 ani.

Stricta determinare prin lege a cazurilor de îngrădire şi a condiţiilor în care poate fi îngrădită capacitatea de folosinţă a persoanei demonstrează, în ultimă analiză, existenţa principiului intangibilităţii capacităţii de folosinţă şi caracterul cu totul excepţional al îngrădirii acestei capacităţi.

4. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice a) Moartea persoanei – sfârşit al capacităţii de folosinţă Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu

încetarea însăşi a existenţei acestei persoane. Într-adevăr, calitatea de subiect de drept, calitate inerentă fiinţei umane, nu poate supravieţui suportului său uman. De aceea, în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 se precizează, în timp, durata capacităţii de folosinţă, care „începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia” (s.n.).

De obicei, moartea poate fi constatată fizic, direct (prin examinarea cadavrului), constatare care se materializează în întocmirea certificatului de deces. Cu acest prilej, în certificat se consemnează data la care a avut loc decesul şi, drept urmare, se determină cu certitudine momentul în care a avut loc încetarea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice. Sunt, însă, situaţii în care nu este cu putinţă să se stabilească prin constatări directe decesul unei anumite persoane. Este cazul persoanelor dispărute de la domiciliul lor, despre care nu există nici un fel de ştire şi cu privire la care există o totală incertitudine. Înlăturarea acestei incertitudini se realizează prin declararea judecătorească a morţii persoanei dispărute, care are drept consecinţă încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei, întemeiată pe o prezumţie foarte puternică de moarte a acesteia.

339

Ipoteza morţii, fizic constatată, nu ridică probleme deosebite; completarea datei morţii se face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a fost întocmit de medic), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la starea civilă, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un „certificat constatator al morţii” de către medic).

Ipoteza declarării judecătoreşti a morţii, prin condiţiile de fond care se cer a fi întrunite, prin procedura ce trebuie urmată şi prin efectele hotărârii judecătoreşti ce se pronunţă, ridică însă unele probleme de drept al căror studiu impune o cercetare separată. În ipoteza morţii declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de stare civilă – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.

5. Declararea judecătorească a morţii persoanei fizice Există anumite situaţii în care moartea unei anumite persoane nu se

poate stabili în mod direct şi, deci, nu se poate întocmi actul de stare civilă care este „actul de deces”, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează „certificatul de deces”. Şi aceasta, deşi din împrejurări rezultă aproape cu certitudine că persoana dispărută nu mai este în viaţă. Astfel, dispariţia unei anumite persoane în condiţii de război, într-o catastrofă naturală, într-un accident, absenţa îndelungată a unei persoane fără nici o ştire etc. sunt tot atâtea împrejurări care creează o puternică prezumţie că persoana dispărută nu mai este în viaţă. Cu toate acestea, întrucât moartea persoanei nu a putut fi constatată în mod direct, calitatea de subiect de drept, oricât de incertă ar fi sub aspectul circumstanţelor de fapt, din punct de vedere juridic continuă a exista.

a) Justificarea instituţiei declarării judecătoreşti a morţii Sunt suficiente motivele care au determinat adoptarea, sub aspect

legislativ, a unei soluţii care să pună capăt acestei stări de incertitudine. • Sub aspectul raporturilor de ordin personal-nepatrimonial, menţio-

năm, în primul rând, situaţia soţului celui dispărut. Atâta timp cât cel dispărut este considerat a fi în viaţă – oricât timp ar fi trecut de la dispariţie, soţul rămas nu are dreptul să se recăsătorească, deoarece, dacă ar face-o, ar fi considerat bigam.

• Sub aspectul raporturilor dintre părintele dispărut şi copiii săi minori este, de asemenea, important să se determine modul în care se vor exercita drepturile părinteşti şi, eventual, să se deschidă tutela.

340

• Sub aspectul raporturilor patrimoniale ale soţului dispărut există importante interese care pretind o clarificare a situaţiei sale. Creditorii dispărutului au interesul să ştie pe cine pot să urmărească pentru satisfa-cerea creanţelor sale. Moştenitorii prezumtivi ai dispărutului sunt şi ei interesaţi în clarificarea situaţiei lor juridice faţă de bunurile acestuia.

• În sfârşit, însuşi statul este interesat să existe o situaţie limpede a subiectelor de drept, fie şi numai din punct de vedere al cunoaşterii dinamicii populaţiei, deşi interesele statului nu se mărginesc numai la acest aspect.

Declararea judecătorească a morţii produce, din punct de vedere al existenţei subiectului de drept, aceleaşi efecte pe care le produce moartea constatată în mod direct.

b) Sediul materiei Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea

dispariţiei – este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 –, cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.

c) Feluri În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de

la prevederile art. 16 din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut, poate fi declarat mort, de asemenea, prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndrep-tăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia” (s.n.).

Din conţinutul acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine declararea judecătorească a morţii:

– declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă;

– declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei; aceasta este situaţia-excepţie.

341

Înainte de a analiza problemele comune celor două feluri de declarare judecătorească a morţii este necesar să examinăm „declararea judecăto-rească a dispariţiei”.

6. Declararea judecătorească a dispariţiei Una dintre condiţiile necesare pentru a se ajunge la declararea

judecătorească a morţii este aceea ca, mai înainte, persoana să fi fost declarată judecătoreşte dispărută. Măsura declarării dispariţiei reprezintă o măsură de prudenţă, pentru a nu se ajunge dintr-o dată la actul declarării morţii, act grav din punct de vedere al însăşi calităţii de subiect de drept.

Faza declarării dispariţiei, prin condiţiile pe care le implică şi prin măsurile procedurale şi de publicitate care îi sunt proprii, permite să se efectueze ample cercetări cu privire la existenţa persoanei în cauză, pentru ca, atunci când se va trece la faza declarării morţii, să existe suficiente elemente care să justifice hotărârea judecătorească ce se va pronunţa.

a) Condiţia de fond, necesară pentru declararea dispariţiei – de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an. În înţelegerea acestei condiţii este necesar de subliniat că nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei, prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci este necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu, sub un dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de un an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudinea asupra existenţei în viaţă a persoanei.

Data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă şi lipsa de la domiciliu reprezintă chestiuni de fapt ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Aşa cum se prevede în art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. (1) şi (2) se vor socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic” (s.n.).

b) Procedura declarării dispariţiei. Această procedură presupune: formularea cererii de declarare a dispariţiei; faza prealabilă judecăţii; faza judecăţii propriu-zise; faza ulterioară judecăţii.

Conţinutul acestor etape este stabilit în art. 36-39 din Decretul nr. 31/1954, astfel: Potrivit art. 36, „Cererea de declarare a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu”. Potrivit art. 37, „Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele primăriei şi prin

342

organele poliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată. Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, afişarea cererii, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei. Preşedintele instanţei va putea sesiza autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi declarată, spre a se face, dacă e cazul, aplicaţia art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului”. Art. 38 prevede că: „După trecerea a 45 zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. (2) din prezentul decret, preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu, în cazul când a avut un mandatar general, va fi citată şi la acesta”. În fine, art. 39 dispune: „Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, se va afişa, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut”.

c) Efectul hotărârii de declarare a dispariţiei Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă,

are un singur efect: constată îndeplinirea unei condiţii de fond, necesară declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Rezultă că hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă” (s.n.). În orice caz, trebuie reţinut că, pentru a se putea trece la procedura declarării judecătoreşti a morţii în cazurile „obişnuite” (deci, nu în cazurile excepţionale, la care se referă alin. (1) al art. 16 din Decretul nr. 31/1954), este necesar să fie îndeplinită cerinţa prealabilă a declarării dispariţiei persoanei fizice.

7. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei Din chiar cuprinsul art. 16 alin. (2) citat, rezultă că trebuie îndeplinite,

cumulativ, trei condiţii pentru a se putea declara moartea, şi anume: a) să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă definitivă, care să fi fost afişată timp de 30 zile (art. 39 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954); b) de la data ultimelor ştiri, din care rezultă că persoana era în viaţă, să fi trecut cel puţin 4 ani; c) de la data afişării extrasului de pe hotărârea declarativă a dispariţiei să fi trecut cel puţin 6 luni.

Dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite, se poate declanşa procedura declarării judecătoreşti a morţii.

343

8. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei La această varietate a declarării morţii se referă alin. (3) al art. 16 din

Decretul nr. 31/1954: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”.

Din conţinutul textului rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, şi anume: a) persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndrep-tăţeşte a se presupune decesul”, precum: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu şi altele asemănătoare (accident aviatic, cutremur, inun-daţie, revoluţie etc.); b) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin un an. Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

9. Procedura declarării judecătoreşti a morţii La această procedură se referă art. 40-41 din Decretul nr. 31/1954.

Potrivit art. 40, „Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător”. Deci, procedura de declarare a dispariţiei este aplicabilă şi declarării morţii. Art. 41 dispune: „Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată registrului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă” (s.n.).

a) Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte Regulile de stabilire a datei morţii, în hotărâre, sunt stabilite în alin.

(2)-(3) ale art. 18 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii” (s.n.).

Deci, instanţa judecătorească va stabili data morţii în felul următor: când, pe baza probelor administrate, rezultă, ca probabilă, o anumită zi, „data morţii” va fi acea zi; când, din probele administrate, nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a morţii, obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz: 1) ultima zi a termenului de 4 ani, în ipoteza declarării morţii precedată de declararea dispariţiei; 2) ultima zi a termenului de un an, în ipoteza declarării morţii neprecedată de declaraţia dispariţiei.

344

b) Efectele hotărârii declarative de moarte Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, în

principiu, ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Cu referire la acest aspect, art. 18 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii” (s.n.).

Este de observat că, deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retrospectiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind data morţii.

c) Anularea hotărârii declarative de moarte Reglementând acest aspect, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 dispune:

„Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.

Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată de orice persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând, de cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte.

Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât şi în alte ramuri de drept. (Bunăoară, art. 22 din Codul familiei prevede: „În cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”). Aici ne interesează efectul hotărârii în dreptul civil.

Aspectul esenţial – nepatrimonial – este acela că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată.

Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. (2) al art. 20: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobân-ditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face do-vada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă” (s.n.).

10. Comorienţii Potrivit art. 21, „În cazul în care mai multe persoane au murit în

aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată” (s.n.).

Ceea ce reglementează art. 21 este denumit în doctrină comorienţi (comuritori sau persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se

345

putea stabili că una a supravieţuit alteia). Situaţia juridică numită comorienţi prezintă utilitate practică, îndeosebi în materie succesorală, deoarece, potrivit art. 654 C. civ., „Pentru a succede, trebuie neapărat ca perioada ce succede să existe (adică să fie în viaţă – n.a.) în momentul deschiderii succesiunii”.

Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Există şi cazuri în care o asemenea probă nu poate fi făcută, cum e cazul comorienţilor. Pentru această ipoteză, legiuitorul instituie prezumţia simultaneităţii ori a concomitenţei momentului morţii.

În doctrină, s-a mai precizat că situaţia comorienţilor presupune persoane între care există vocaţie succesorală reciprocă.

C. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice 1. Noţiune şi caractere juridice a) Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice Aşa cum a rezultat din expunerea anterioară, în structura capacităţii

civile a omului intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

O parte componentă a capacităţii civile este capacitatea de exerciţiu. În definirea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, urmează a se ţine seama şi de prevederile art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice” (s.n.).

Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile (Gh. Beleiu, op.cit., p. 277).

b) Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înfăţişează urmă-

toarele caractere juridice: – Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice înseamnă că

instituirea, stabilirea conţinutului, precum şi încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul voinţei individuale.

– Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite prin lege.

346

Gradul de generalitate diferă, după cum e vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori capacitatea de exerciţiu restrânsă.

– Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată expres, în art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Nimeni nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte (…) la capacitatea de exerciţiu”.

– Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită în acelaşi art. 6 alin. 1 (ca şi intangibilitatea capacităţii de folosinţă) în termenii următori: „Nimeni nu poate fi (…) lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” (s.n.).

– Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită, în comun, cu egalitatea capacităţii de folosinţă – „indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie, opinie politică sau altă împrejurare – de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

2. Premisele şi felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice a) Premise Două sunt aceste premise, şi anume: existenţa capacităţii de folosinţă

a persoanei fizice; existenţa discernământului, adică a puterii omului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă.

Prima premisă nu ridică probleme, deoarece, după cum am precizat, un caracter juridic al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este universalitatea sa: aparţine tuturor oamenilor.

A doua premisă se înfăţişează diferit, în principal, de vârsta omului: într-o primă perioadă, de frăgezime a vârstei, nu există discernământul vieţii juridice civile; apoi, discernământul începe să se formeze, să se dezvolte, să se consolideze; în fine, de la o anumită vârstă, omul trebuie prezumat că a dobândit experienţa necesară vieţii juridice civile proprii.

În afară de vârstă, discernământul este în funcţie şi de sănătatea minţii. b) Feluri Ţinând seama de existenţa şi de calitatea discernământului

omului, având în vedere înaintarea lui în vârstă, capacitatea de exerciţiu are trei ipostaze: lipsa capacităţii de exerciţiu; capacitatea de exerciţiu restrânsă; capacitatea de exerciţiu deplină. Aceste ipostaze ori feluri ale capacităţii de exerciţiu necesită anumite caracterizări, pe care le vom face în continuare.

3. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice a) Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu Potrivit art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Nu au capacitatea

de exerciţiu:

347

– minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani; – persoana pusă sub interdicţie” (s.n.). De reţinut că această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu

există, potrivit dreptului civil român, şi alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.

b) Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu

Potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali” (s.n.).

Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (1) C. fam.: „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data la care el împlineşte vârsta de paisprezece ani” (s.n.); art. 124 alin. (1) C. fam.: „Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani” (s.n.); art. 147 C. fam.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel” (s.n.). Deci, interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore.

În anumite cazuri, reprezentarea legală este realizată de curatorul celui lipsit de capacitate de exerciţiu.

c) Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exerciţiu

Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacităţii de exerciţiu datorată lipsei de discernământ nu trebuie să funcţioneze împotriva acestei finalităţi, ci numai atât cât e necesar.

De aceea, cu toate că legea civilă nu prevede expres asemenea acte, totuşi, doctrina şi jurisprudenţa admit, constant, soluţia valabilităţii actelor încheiate de o asemenea persoană, dacă e vorba despre: acte de conservare, care, prin definiţie, nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le face (majorul, minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: somaţia, întreruperea unei prescripţii prin cererea de chemare în judecată etc.; acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului (cumpărare de rechizite şcolare, dulciuri etc.).

d) Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin

împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă), fie prin moarte.

348

Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte.

4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a) Definiţia capacităţii de exerciţiu restrânse Capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18

ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Textul, de principiu, care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1954: „Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui” (s.n.).

Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (2) C. fam.: „După împlinirea vârstei de paisprezece ani, minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea”; art. 133 alin. (2) C. fam.: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 şi art. 152 lin. c), cu încuviinţarea prealabilă a curatorului”.

b) Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse Din conţinutul dispoziţiilor legale sus-menţionate, care se referă,

in terminis, la minorul „care a împlinit paisprezece ani”, rezultă că începutul capacităţii de exerciţiu restrânsă este marcat de data împlinirii vârstei de 14 ani. Trebuie precizat că, pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu fi fost pus sub interdicţie judecătorească.

c) Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse Pentru determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse

apare ca utilă clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani, după cum urmează:

– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur, fără vreo încuviinţare prealabilă. Din această categorie fac parte: actele pe care le putea încheia până la împlinirea vârstei de 14 ani (actele de conservare şi actele mărunte); actele de administrare, dacă nu sunt lezionare (art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954); dacă a împlinit 16 ani, poate dispune, prin testament, de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C. civ.).

349

– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, personal, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. Din această categorie fac parte actele de administrare, atât cele privitoare la un bun (ut singuli), cât şi cele care privesc patrimoniul minorului. Sunt asemenea acte: închirierea unui bun, contractul de antre-priză pentru repararea unui bun etc.

– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia, personal, dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare). Din această categorie fac parte actele de dispoziţie, precum înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă), renunţarea la un drept sau tranzacţia.

– Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului). Aceste acte sunt cele prevăzute de art. 133 alin. (3) şi art. 12 din Codul familiei. Potrivit art. 133 alin. (3), „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia” (s.n.). Iar potrivit art. 128: „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minor, de alta”.

d) Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri: la

împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu; dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani (de la 16 ani, iar în anumite condiţii, chiar de la 15 ani), când, de asemenea, ea dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu; dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească (ceea ce îl face să devină lipsit de capacitate de exerciţiu, total); prin moarte (când încetează şi capacitatea de folosinţă).

5. Capacitatea de exerciţiu deplină a) Definiţia capacităţii de exerciţiu depline Deplina capacitate de exerciţiu a persoanei fizice poate fi definită ca

aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea – personal şi singur – a tuturor actelor juridice civile.

Din definiţie rezultă că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină rezidă în trei caracteristici: 1) actele juridice civile se încheie personal (iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu); desigur, chiar în cazul în care omul cu deplină capacitate de exerciţiu încheie actul juridic civil prin reprezentare, aceasta este o reprezentare convenţională, izvorâtă din contractul de mandat, pe care-l încheie personal; 2) actele juridice civile le încheie singur (fără vreo

350

încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânsă; 3) persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia toate actele juridice civile; desigur, atributul „toate” nu exclude unele acte interzise, oprite chiar şi pentru cel cu capacitate de exerciţiu deplină; spunând aceasta avem în vedere faptul că îngrădirile capacităţii de folosinţă reprezintă, în acelaşi timp, şi îngrădiri ale capacităţii de exerciţiu.

b) Începutul capacităţii de exerciţiu depline Data la care se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu este stabi-

lită de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 în termenii următori: „Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Per-soana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu” (s.n.).

Din aceste prevederi rezultă că există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu: dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de 18 ani; dobândirea prin încheierea căsătoriei, de către femeie înainte de a împlini vârsta de 18 ani; aceasta rezultă din coroborarea art.8 alin. (3) (susmenţionat) cu art.4 din Codul familiei, potrivit căruia „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Primăria Capitalei României sau de prefectura judeţului în raza căruia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial” (s.n.).

c) Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline Definiţia capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice exprimă,

sintetic, tocmai conţinutul ei: aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act juridic civil, prin care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie civilă.

Cum nu se poate face o prezentare exhaustivă a drepturilor şi a obligaţiilor civile, este evident că nu poate fi prezentat conţinutul capacităţii de exerciţiu depline decât generic, iar nu şi printr-o enumerare a actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină. Este, însă, necesar a sublinia că nu intră în acest conţinut acele acte care sunt oprite de lege, printr-o limită a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

d) Încetarea capacităţii de exerciţiu depline Aceste cazuri sunt următoarele: o dată cu încetarea capacităţii de

folosinţă (adică prin moarte); prin punerea sub interdicţie judecătorească; prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.

351

6. Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei

fizice se poate solda cu: consecinţe penale, dacă nu s-au respectat intangibilitatea ori egalitatea capacităţii de exerciţiu (potrivit art.247 C. pen.); nulitatea relativă a actului juridic; aceasta este sancţiunea specifică în materia capacităţii de exerciţiu.

II. PERSOANA JURIDICĂ

1. Noţiunea, clasificarea şi elementele constitutive ale persoanei juridice A. Noţiunea persoanei juridice a) Definiţia persoanei juridice După cum am arătat, pentru dreptul civil, „persoana juridică” este

subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Expresia echivalentă este aceea de persoană morală (pentru a o deosebi de persoana fizică, adică omul, privit individual).

b) Fundamentul persoanei juridice Ideea potrivit căreia numai oamenii au calitatea de subiecte de drept

urmează a fi dusă mai departe în examinarea persoanelor juridice. În drept, oamenii pot să apară, ca subiecte, nu numai priviţi individual, ca persoane fizice. Necesităţi sociale, ştiinţific explicate, au determinat organizarea unor formaţiuni colective de oameni, care să participe la viaţa juridică, în calitate de subiecte de sine stătătoare, independente de calitatea individuală de subiect de drept a fiecărui membru al colectivului alcătuitor. Au apărut astfel persoanele juridice.

Legislaţia noastră, pornind de la ideea că persoana juridică reprezintă o realitate socială, în spatele căreia întotdeauna există un colectiv organizat de oameni, stabileşte, în mod limpede, acele elemente esenţiale ce trebuie să fie reunite pentru ca acest colectiv să capete personalitate juridică.

B. Clasificarea persoanelor juridice a) Enumerarea persoanelor juridice – În anumite cazuri, cu totul excepţionale, la raporturile juridice civile

poate participa în mod direct însuşi statul. În art. 25 din Decretul nr. 31/1954 se arată că „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El

352

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anumite alte organe în acest scop” (s.n.).

– Calitatea statului de subiect de drept civil (adică „persoană juri-dică”, cum îl califică art. 25) nu se confundă cu calitatea de persoane juridice, care aparţine organelor statului din cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.

Organele puterii legislative, cu calitate de persoană juridică, sunt cele două Camere ale Parlamentului României: Camera Deputaţilor şi Senatul.

Dintre organele puterii executive, având calitatea de persoană juridică, fac parte: Preşedinţia Republicii, Guvernul României, ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, consiliile locale şi prefecturile.

Organele puterii judecătoreşti cuprind, în prezent, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele parchetului.

– Alte categorii de persoane juridice: unităţile administrativ-teri-toriale (judeţul, municipiul, sectorul municipiului Bucureşti, oraşul şi comuna); agenţii economici de stat (regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat); cooperative şi uniunile acestora; partidele politice şi organizaţiile obşteşti (sindicate, ligi ş.a.); societăţile comerciale şi societăţile agricole; asociaţii şi fundaţii; cultele religioase.

b) Criterii de clasificare şi categoriile corespunzătoare de persoane juridice

• După forma dreptului de proprietate, care este sursa formării patrimoniului, distingem următoarele categorii de persoane juridice:

– persoane juridice de stat; din această categorie fac parte: statul, organele de stat, ale celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecă-torească), instituţiile de stat, unităţile administrativ-teritoriale, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat;

– persoane juridice private sau particulare; din această categorie fac parte toate persoanele juridice, cu excepţia celor de stat, cooperatiste şi mixte (precum: societăţile comerciale, cele agricole, cultele religioase, asociaţiile de locatari);

– persoane juridice cooperatiste ori obşteşti; din această categorie fac parte: cooperativele, organizaţiile obşteşti (partidele politice, uniuni, asociaţiile, ligi, sindicate);

– persoane juridice mixte; aici se încadrează societăţile mixte, adică cele înfiinţate prin participarea de asociaţi români şi străini.

• După naţionalitatea lor, persoanele juridice se împart în două categorii: persoane juridice române; persoane juridice străine.

• După sediul lor, distingem două categorii de persoane juridice: cele cu sediul în România; cele cu sediul în străinătate.

353

• După natura scopului lor, persoanele juridice se împart în: persoane juridice cu scop patrimonial; persoane juridice cu scop nepatrimonial.

C. Elementele constitutive ale persoanei juridice a) Prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 Reamintim că, potrivit textului, este persoană juridică „orice

organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obştesc” (s.n.). Din această dispoziţie, de principiu, rezultă că trei sunt elementele constitutive ale calităţii de persoană juridică: o organizare de sine stătătoare, adică proprie; un patrimoniu propriu, adică distinct; un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.

b) Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice • Organizarea de sine stătătoare (organizarea proprie) Prin organizarea de sine stătătoare ori organizarea proprie se înţelege

acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar.

„Organizarea proprie” presupune precizarea a două aspecte esenţiale: compartimentarea colectivului pe activităţi de desfăşurat şi precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terţii. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 15/1990, „Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, servicii, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de activitate”; în art. 15 din aceeaşi lege se prevede: „Activitatea curentă a regiei autonome este condusă de un director federal sau un director, numit de consiliul de administraţie, cu avizul ministrului de resort”.

• Patrimoniul propriu Patrimoniul propriu, distinct, este acel element constitutiv care constă

în totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridică. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este distinct atât faţă de patrimoniile altor persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane (fizice ori juridice) care intră în „colectivul” său. Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din două laturi; cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de creanţă), şi cea pasivă, cuprinzând obligaţiile patrimoniale (contractuale ori extracontractuale).

• Scopul propriu (obiectul de activitate propriu) Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu este

obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil, el indicând însăşi raţiunea de a fi a persoanei juridice.

354

Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie determinat; să fie în concordanţă cu interesul obştesc, general.

Scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, în conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).

2. Înfiinţarea persoanei juridice A. Aspecte generale a) Noţiunea înfiinţării persoanei juridice Prin înfiinţarea persoanei juridice înţelegem crearea unui subiect

colectiv de drept civil, în condiţiile legii. b) Reglementarea înfiinţării persoanelor juridice Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice se găsesc

cuprinse în art. 28 din Decretul nr. 31/1954. Modurile de înfiinţare prevăzute de acest articol pot fi denumite

astfel: înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut; înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat; înfiinţarea prin alt mod reglementat de lege.

Normele speciale privind înfiinţarea diferitelor categorii de persoane juridice se găsesc în actele normative aplicabile acestora. Desigur, enumerarea acestor categorii trebuie să înceapă cu Constituţia României, unde se găseşte reglementarea fundamentală privind înfiinţarea organelor statului, din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii judecătoreşti.

B. Conţinutul modurilor de înfiinţare a) Conţinutul înfiinţării „prin actul de dispoziţie al organului de

stat competent” În concepţia legii generale a persoanelor juridice – Decretul

nr. 31/1954 – modul de înfiinţare enunţat de art. 28 lit. a) a fost rezervat creării persoanelor juridice de stat.

Prin „act de dispoziţie al organului de stat competent”, care are ca efect crearea persoanei juridice, trebuie să se înţeleagă: lege adoptată de Parlamentul României; hotărâre a Guvernului României; hotărâre a consiliului judeţean ori a consiliului local.

b) Conţinutul înfiinţării „prin actul de înfiinţare recunoscut” Acest mod de înfiinţare, enunţat de art. 28 lit. b), a fost rezervat

pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe.

355

Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, prin modul enunţat, presupune adoptarea următoarelor acte: actul de constituire, adoptat de adunarea generală, conferinţă ori congres, după caz; statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte, generic, „actul de înfiinţare”; actul recunoaşterii actului de înfiinţare, prin care se verifică doar legalitatea (iar nu şi oportunitatea) actului de înfiinţare.

Este de reţinut că înfiinţarea completă a persoanei juridice mai presupune o operaţiune juridică, şi anume înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal).

c) Conţinutul înfiinţării „prin actul de înfiinţare autorizat” Acest mod de înfiinţare, enunţat de art. 28 lit. c), este rezervat

persoanelor juridice menţionate în art. 31: „Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea, sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către organele şi condiţiile prevăzute de lege” (s.n.).

„Autorizarea înfiinţării” persoanelor juridice este reglementată de către mai multe acte normative, de pildă: pentru partidele politice şi organizaţiile obşteşti, „autorizarea” înfiinţării se dă de către Tribunalul municipiului Bucureşti, potrivit Legii partidelor politice; pentru societăţile comerciale cu participare străină este necesară „autorizarea” instanţei judecătoreşti după obţinerea, prealabilă, a „autorizării” Agenţiei Naţionale de Dezvoltare, potrivit Legii nr. 35/1991.

Înfiinţarea persoanei juridice „prin actul de înfiinţare autorizat” cuprinde următoarele acte juridice: actul de constituire, care, de regulă, este „contract de societate” ori „contract de asociere”, încheiat în formă autentică notarială; statutul societăţii, al asociaţiei etc. (de regulă, tot în formă autentică) – împreună, aceste două acte alcătuiesc „actul de înfiinţare”; autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz.

Pentru completa înfiinţare a persoanei juridice se mai cere, uneori, încă o operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această formalitate condiţionează, de regulă, dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către persoana juridică).

d) Conţinutul înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege” Sunt supuse înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege”

următoarele categorii de persoane juridice: statul român – acesta este declarat, direct, de către lege ca având calitatea de persoană juridică (art. 25 din Decretul nr. 31/1954); misiunile diplomatice şi oficiile consulare –

356

potrivit „articolului unic” al Legii nr. 37/1991, înfiinţarea şi desfiinţarea acestora se fac prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Guvernului; asociaţiile de proprietari, care iau fiinţă prin întrunirea condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 85/2001, aprobată prin Legea nr. 234/2002.

3. Capacitatea civilă a persoanei juridice A. Aspecte generale a) Capacitatea civilă a persoanei juridice Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în

dreptul civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică” sau „capacitate de drept”, care înseamnă aptitudinea – generală – de a fi titular de drepturi şi de obligaţii.

Prin capacitatea civilă a persoanei juridice înţelegem aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile – capacitatea de folosinţă – şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere – capacitatea de exerciţiu.

b) Structura capacităţii civile a persoanei juridice Şi în cazul subiectului colectiv de drept civil – persoana juridică –,

capacitatea civilă este alcătuită, ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei fizice, din două elemente: capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile; capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de conducere.

B. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice a) Definiţie şi caractere juridice • Definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei juridice Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a

capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile.

• Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin

următoarele trăsături: Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice înseamnă

însuşirea acesteia de a fi instituită numai de către lege, de a i se stabili începutul, conţinutul şi încetarea doar prin norme legale.

357

Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu putea fi înstrăinată ori cedată şi de a nu se putea renunţa la ea, nici în tot şi nici în parte.

Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care constă în însuşirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.

Caracterul juridic distinct al capacităţii de folosinţă a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei şi constă în însuşirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a nu avea acele drepturi şi obligaţii civile care se circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înfiinţată.

b) Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice Potrivit art. 32 din Decretul nr. 31/1954, „persoanele juridice sunt

supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere”.

Potrivit art. 33 din acelaşi act normativ, „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzută de lege. Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (s.n.).

Din art. 33 este de reţinut distincţia între: începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice (pe care alin. (1) şi (2) ale art. 33 o numesc „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”); şi începutul capacităţii de folosinţă restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care alin. (3) al art. 33 o denumeşte, pur şi simplu, „capacitate”).

Din conţinutul art. 33 alin. (1)-(2) rezultă că începutul capacităţii de folosinţă (deplină) a persoanei juridice este marcat de unul din următoarele momente: data înregistrării, pentru persoanele juridice supuse acesteia; data actului de dispoziţie care înfiinţează persoana juridică (nesu-pusă înregistrării); data recunoaşterii actului de înfiinţare (la fel, dacă persoana

358

juridică nu este supusă înregistrării); data îndeplinirii altei cerinţe prevăzute de lege (tot astfel, dacă persoana juridică nu este supusă înregistrării).

c) Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice Conţinutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice este

exprimat chiar în definiţia acestuia: aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, în general.

Analitic, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice poate fi exprimat dacă apelăm la două criterii: cel al naturii drepturilor şi al obligaţiilor civile şi cel al izvorului acestora.

După primul criteriu, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se exprimă în aptitudinea de a avea: totalitatea drepturilor patrimoniale şi personale-nepatrimoniale civile – care formează latura activă a conţinutului – şi totalitatea obligaţiilor patrimoniale şi nepatri-moniale civile – care formează latura pasivă a conţinutului.

După al doilea criteriu, se pot distinge drepturile şi obligaţiile civile care au ca izvor, după caz: legea, actul juridic ori faptul juridic. În altă exprimare, în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice intră drepturile şi obligaţiile civile contractuale şi cele extracontractuale.

d) Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice În această privinţă, de lege lata, lipseşte un text care să prevadă

momentul sfârşitului acestei capacităţi. În această situaţie, trebuie să admitem – în lumina principiilor în materie – că, o dată cu încetarea fiinţei persoanei, se sfârşeşte şi capacitatea sa de folosinţă.

C. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice a) Definiţie şi specific • Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a

capacităţii civile care constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a dovedi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.

• Specific Spre deosebire de persoana fizică – omul privit individual, care este

dotat de la natură, cu discernământ –, persoana juridică, adică un colectiv de oameni, nu poate avea o voinţă proprie, a sa, distinctă de voinţa celor care compun colectivul. Totuşi, şi persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil (şi) prin încheierea de acte juridice civile, acte de a căror esenţă este voinţa, bazată pe discernământ. Faţă de aceste împrejurări,

359

legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei sau a unor persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa subiectului colectiv de drept civil. Acest procedeu juridic conţine, organic, reprezentarea legală a persoanei juridice, de către organele sale de conducere.

b) Reglementarea legală a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Potrivit art. 35, „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de orga-nele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite, săvârşite de orga-nele sale, obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea” (s.n.).

Potrivit art. 36, „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut astfel prin lege, prin actul de fiinţare ori de statut”.

c) Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data

înfiinţării sale; această capacitate de exerciţiu, astfel dobândită, poate fi pusă în valoare numai de la data desemnării organelor de conducere ale persoanei juridice.

Într-adevăr, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice – care înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturile sale civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile – nu trebuie confundată cu organele de conducere ale persoanei juridice; dacă recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este opera legii, desemnarea organelor de conducere este efectul unor acte juridice individuale.

Prin urmare, dacă începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de data înfiinţării ei, realizarea ei efectivă în practică este condiţionată de desemnarea persoanelor învestite cu atribuţii de organe de conducere.

d) Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice Generic, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este

exprimat în chiar definiţia sa: aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea actelor juridice civile de către organele sale de conducere.

360

Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă, şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este alcătuit din două laturi: cea activă, constând în dobândirea şi exercitarea drepturilor subiective civile prin încheierea de acte juridice, şi cea pasivă, constând în asumarea şi îndeplinirea obligaţiilor civile prin încheierea de acte juridice civile.

e) Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de

momentul încetării capacităţii de folosinţă, care, după cum se ştie, este acela al încetării fiinţei persoanei juridice însăşi.

Se impune a preciza că nu trebuie confundată încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice cu încetarea calităţii unei persoane fizice de a fi organ de conducere al persoanei juridice; unei „vacanţe” a postului de organ de conducere al persoanei juridice nu-i va corespunde, juridic, o vacanţă a capacităţii de exerciţiu, care va aparţine, în continuare, persoanei juridice însăşi.

4. Încetarea persoanei juridice Prin încetarea persoanei juridice înţelegem sfârşitul calităţii de

subiect colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare” (s.n.).

A. Comasarea Noţiunea de comasare este o denumire generică, menită să

desemneze cele două forme ale sale: absorbţia şi fuziunea. a) Absorbţia Dacă art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin

formularea „absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică”, art. 46 alin. (2) prevede efectul absorbţiei astfel: „În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”. Pe baza acestor dispoziţii, putem defini absorbţia ca fiind acea formă a comasării care constă în absorbirea unei persoane juridice, care-şi încetează existenţa, de o altă persoană juridică, care-şi sporeşte, astfel, fiinţa, activitatea.

b) Fuziunea Art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin formu-

larea „fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”, iar art. 46 alin. (1) prevede efectul fuziunii astfel: „În cazul

361

fuziunii, drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate”. Pe baza acestor dispoziţii, putem defini fuziunea ca fiind acea formă a comasării care constă în unirea, în contopirea a două sau mai multe persoane juridice, care îşi încetează astfel existenţa, şi înfiinţarea, astfel, a altei persoane juridice.

B. Divizarea Noţiunea de divizare este o denumire generică, menită să desemneze

cele două forme ale sale: divizarea totală şi divizarea parţială. a) Divizarea totală este acea formă a divizării ce constă în împăr-

ţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, către două sau mai multe persoane juridice existente ori care iau, astfel, naştere. Precizăm aici că fiinţa persoanei juridice încetează numai prin divizare totală, nu şi prin divizare parţială.

b) Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel. Aşa cum am arătat, divizarea parţială nu produce, niciodată, încetarea persoanei juridice.

C. Dizolvarea persoanei juridice Prin dizolvarea persoanei juridice înţelegem acel mod de încetare a

persoanei juridice, aplicabil în cazurile prevăzute de lege şi presupunând lichidarea.

a) Cauzele de dizolvare • Cauzele (cazurile) de dizolvare prevăzute de Decretul nr. 31/1954

(legea generală a persoanelor juridice). Potrivit art. 45, „Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti

se dizolvă dacă: – termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit; – scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru

realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat;

– numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.

În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d), dizolvarea se produce de plin drept; în cazul prevăzut la lit. c), ea se face prin actul organului competent.

362

Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare”∗ (s.n.).

• Cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale prevăzute de Legea nr. 31/1990

Potrivit art. 169, „Au ca efect dizolvarea societăţii şi dau dreptul fiecărui asociat să ceară lichidarea acesteia:

– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; – imposibilitatea realizării obiectivului societăţii sau realizarea

acestuia; – hotărârea adunării generale; – falimentul; – reducerea capitalului social, în cazul arătat la art. 110**x), sau

micşorarea capitalului social sub minimul legal, dacă asociaţii nu decid completarea lui;

– societăţile pe acţiuni se dizolvă şi când numărul acţionarilor s-a redus sub cinci, dacă a trecut mai mult de şase luni de la reducerea lui şi n-a fost completat” (s.n.).

Potrivit art. 170, „Societăţile în nume colectiv şi cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau moartea unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză de continuare cu moştenitorii, cu excepţia art. 210 şi 211”*** xx)(s.n.).

b) Efectele dizolvării. Lichidarea Efectul esenţial al dizolvării – intrarea persoanei juridice în

lichidare – este prevăzut de art. 51 astfel: „Prin efectul dizolvării,

∗ Art. 44 se referă la dizolvarea prin hotărârea adunării generale. **) Art. 110 prevede, „Dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi

din capitalul social, sunt obligaţi să convoace adunarea generală pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii. Prin contractul de societate şi prin statut se poate stabili ca adunarea extraordinară să fie convocată şi la o pierdere mai mică. În cazul când nici la a doua convocare nu s-a întrunit cvorumul, administratorii vor cere instanţei numirea unui expert, care va verifica pierderea din capitalul social. Instanţa, pe baza expertizei, constatând pier-derea prevăzută la alin. (1) sau (2), va da o încheiere, autorizând administratorii să convoace adunarea generală, care va putea să hotărască limitarea capitalului la suma rămasă sau dizolvarea societăţii, cu orice număr de acţionari prezenţi”.

*** Art. 210 şi 211 au în vedere societatea cu răspundere limitată cu unic fondator (sau, în expresia improprie a legii, „cu asociat unic”).

363

persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului şi a plăţii pasivului” (s.n.).

Soarta bunurilor rămase după lichidare este stabilită în art. 52 şi 53 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 52, „Bunurile organizaţiei coope-ratiste sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate, rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin hotărârea luată cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o decide. În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau în statut, ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii ori regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător” (s.n.). Potrivit art. 53, „În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare trec la stat”.

c) Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu înseamnă încetarea, auto-

mată, a capacităţii sale civile. Dimpotrivă, persoana juridică îşi păstrează fiinţa juridică, adică şi capacitatea civilă, pe toată durata lichidării.

În ce priveşte capacitatea de folosinţă, este de reţinut că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, aplicabil şi pe durata lichidării, suferă o reducere a limitelor sale, la ceea ce înseamnă realizarea activului şi plata pasivului; în alţi termeni, pe durata lichidării, persoana juridică este titulara aptitudinii de a avea drepturile şi obligaţiile civile necesare realizării activului şi plăţii pasivului.

Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, pe durata li-chidării, este de menţionat că ea se realizează prin lichidatori, indiferent de cine sunt numiţi aceştia: adunarea generală, justiţie, alt organ prevăzut de lege.

Se înţelege că şi conţinutul capacităţii de exerciţiu, pe această perioadă, nu poate depăşi conţinutul capacităţii de folosinţă la care ne-am referit mai sus.

5. Identificarea persoanei juridice A. Generalităţi a) Noţiune şi importanţă Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea

persoanei juridice” înţelegem individualizarea subiectului colectiv de drept civil, în raporturile civile la care participă ca subiect distinct.

364

Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din necesitatea individualizării subiectului colectiv de drept civil. Această necesitate este atât de ordin general – pentru societate şi ceilalţi participanţi la circuitul civil –, cât şi de ordin individual, în sensul că fiecare persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile civile la care participă.

b) Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a

persoanei juridice sunt drepturi subiective personale nepatrimoniale. Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective,

se bucură de protecţia nu numai a dreptului civil, ci şi a altor ramuri, precum administrativ, penal, comercial etc.

Pe cale civilă, atributele de identificare a persoanei juridice sunt ocrotite în condiţiile prevăzute de art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954. Reamintim că, potrivit art. 54, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (…) la denumire (…) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.

c) Enumerarea mijloacelor de identificare a persoanei juridice Aşadar, pot fi enumerate, ca atribute de identificare a persoanei

juridice, următoarele: 1) denumirea; 2) sediul; 3) naţionalitatea; 4) firma; 5) contul bancar; 6) capitalul social; 7) telefon, telex, fax; 8) marca.

B. Denumirea şi sediul persoanei juridice a) Denumirea persoanei juridice Prin „denumirea persoanei juridice” înţelegem acel mijloc de

identificare a subiectului colectiv de drept civil care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii.

• Conţinutul dreptului la denumire. Ca drept subiectiv nepatrimonial, denumirea conţine următoarele prerogative pentru persoana juridică titulară: 1) să folosească acea denumire, prin care se individualizează în raporturile juridice civile concrete la care participă; 2) să ceară altora să o individualizeze prin denumirea sa; 3) să ceară, în justiţie, restabilirea dreptului la denumire atunci când i s-a adus vreo atingere.

• Stabilire şi schimbare. Potrivit art. 38 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o

365

sau prin statut. O dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va trece în registru şi denumirea ei” (s.n.).

b) Sediul persoanei juridice Prin „sediul persoanei juridice” înţelegem acel mijloc de identificare prin

indicarea unui anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie. • Conţinutul dreptului la sediu. Dreptul subiectiv la sediu conferă

titularului său aceleaşi trei prerogative pe care le conferă persoanei juridice titulare şi dreptul la denumire.

• Stabilire şi schimbare. Textul, de principiu, care priveşte stabilirea ori determinarea sediului este art. 39 din Decretul nr. 31/1954, „Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului” (s.n.)

• Clasificare. Adoptând anumite criterii, putem face câteva clasificări ale sediului. Astfel, după ponderea sa în volumul activităţii persoanei juridice, distingem: 1) sediul principal (care priveşte întreaga activitate ori activitatea de ansamblu) şi 2) sediul secundar (care priveşte o parte a activităţii). După teritoriul ţării, pe care se găseşte, deosebim: 1) sediul în ţară (în România) şi 2) sediul în străinătate. După caracterul său, deosebim: 1) sediul de drept comun, care este obligatoriu; şi 2) sediul convenţional (ori ales), care este facultativ.

C. Celelalte atribute de identificare a) Naţionalitatea şi contul bancar • Naţionalitatea persoanei juridice. Ceea ce este cetăţenia pentru

persoana fizică este naţionalitatea pentru persoana juridică, adică aparte-nenţa la un anumit stat şi, prin aceasta, la un sistem de drept naţional.

Pentru unele persoane juridice – cum sunt societăţile comerciale – precizarea naţionalităţii este de mare importanţă. Aşa se explică de ce, în chiar art. 1, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 prevede: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române” (s.n.), subînţelegându-se că este vorba doar de societăţile comerciale supuse regimului juridic prescrise prin această lege).

• Contul bancar al persoanei juridice. Este un mijloc de identificare a persoanei juridice, de maximă importanţă practică. Pe baza contractului de cont bancar, persoana juridică se individualizează prin indicarea unui simbol cifric şi, sucursalei băncii unde este deschis contul.

b) Firma şi marca • Firma. Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt

comercianţi, se identifică prin firma lor. La unele persoane juridice, „firma” se integrează în „denumire”.

366

• Marca de calitate este o instituţie juridică complexă. Aici reţinem doar funcţia mărcii de a servi la individualizarea, mai ales în anumite raporturi juridice, a producătorilor de bunuri, a executanţilor de lucrări ori a prestatorilor de servicii.

c) Telefon, telex, fax În condiţiile tehnicii actuale, telefonul, telexul şi faxul sunt mijloace

curente şi rapide de identificare, îndeosebi a persoanelor juridice. În esenţă, acestea constau în simboluri cifrice. Din punct de vedere juridic, însă, suntem în prezenţa unor drepturi subiective, cu regim propriu.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 109-188

2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 309-408

3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2001, p. 201-330

367

II. DISCIPLINE OPŢIONALE

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Conf. univ. dr. NEDELEA PĂRĂLUŢĂ

SEMESTRUL I

Obiective Disciplina Introducere în ştiinţa economică îşi propune să ofere

studenţilor cunoştinţele teoretice cele mai generale (conceptele, principiile şi legile) care guvernează fenomenele economice la nivel de firmă, naţional sau mondoeconomic.

Însuşirea acestor cunoştinţe generale constituie o condiţie esenţială, pentru viitorii absolvenţi, a înţelegerii şi perfecţionării cadrului legislativ şi a instituţiilor corespunzătoare. Viitorul specialist în drept trebuie să posede cunoştinţe economice solide pentru practicarea profesiei de jurist.

1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Nevoile umane sunt concretizate în cerinţe materiale şi spirituale, bunuri şi servicii, mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Ele constituie impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane. În funcţie de diferite criterii de clasificare, nevoile umane pot fi grupate în: nevoi naturale, sociale şi raţionale; nevoi primare şi superioare; nevoi individuale, de grup şi generale ale societăţii etc. Însă, indiferent de tipul lor, nevoile au câteva caracteristici: a) caracterul dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum; b) sunt reproductibile sau regenerabile, în sensul că satisfacerea unei nevoi sau a alteia durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou; c) caracterul complementar, în sensul că satisfacerea unei nevoi generează o alta; d) sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng, având loc şi substituirea unora cu altele.

Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri materiale şi servicii. Pentru producerea acestor bunuri şi servicii este necesară utilizarea resurselor economice, umane şi materiale. Problema

368

fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor, care sunt limitate şi insuficiente pentru a produce toate bunurile mate-riale şi serviciile pe care oamenii ar dori să le consume. De aceea, apare necesitatea alegerii celei mai bune variante de alocare a resurselor.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă cea mai bună alternativă sacrificată, atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile. De asemenea, în studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta reflectă toate combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat. Mişcarea de la un punct la altul pe această frontieră arată o modificare în cantităţile de bunuri produse care necesită o realocare a resurselor.

Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procesele de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor. Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente fundamentale: a) producţia, în cadrul căreia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale şi servicii; b) circulaţia, ce asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator; c) distribuţia, ce asigură repartiţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie); d) consumul, folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.

Structura activităţii economice poate fi analizată şi din alte unghiuri de vedere: structura tehnologică, de ramură, pe sectoare, teritorială. Importantă este şi structura verticală a activităţii econoice, în cadrul căreia putem evidenţia: a) microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice; b) mezoeconomia – activita-tea la nivel de ramură economică şi zonă economică; c) macro-economia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; d) mondoeconomia – ansamblul economiilor naţionale în interdepen-denţa lor.

Ţinând cont de cele prezentate mai sus, se poate spune că economia politică cercetează modul cum decid oamenii să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în vederea creării de mărfuri sau servicii variate, spre a le repartiza pentru scopuri de consum între

369

diferiţi membri ai societăţii. Există însă şi alte definiţii date economiei politice. Ca o sinteză a acestora, putem spune că obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferitele trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Economia politică, ştiinţă economică fundamentală, oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor.

Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă obiectul său propriu de studiu, şi o metodă, adică un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii.

Procedeele ce caracterizează metoda în ştiinţele economice sunt următoarele: abstractizarea, inducţia, deducţia, îmbinarea metodei istorice cu cea logică, analiza (cantitativă şi calitativă; pozitivă şi normativă; statică şi dinamică), sinteza şi experimentul economic.

Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o perioadă îndelungată a evoluţiei societăţii omeneşti. Idei şi chiar teorii economice au apărut încă din Antichitate, în special în Grecia antică (Xenofon, Platon, Aristotel), apoi, o lungă perioadă de timp, inclusiv în Evul Mediu, a avut loc o evoluţie lentă a gândirii economice.

O dată cu Epoca modernă apar noi curente de gândire economică: mercantilismul (Antoine de Montchrètien) şi fiziocra-tismul (Fr. Quesney, Turgot ş.a.).

Un moment deosebit în evoluţia ştiinţei economice îl reprezintă Şcoala clasică engleză, în frunte cu Adam Smith, părintele microeconomiei, a cărui carte Avuţia naţiunilor (1776) pune bazele economiei politice ca ştiinţă. Alţi reprezentanţi sunt: David Ricardo, Malthus, John Stuart Mill.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din rândul economiştilor se afirmă Karl Marx, un discipol al lui David Ricardo, cel mai influent critic al economiei capitaliste. Tot atunci au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena (von

370

Wieser), Şcoala de la Lausanne (Walras, Pareto) şi şcoala de la Cambridge (Alfred Marshall).

O dată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, are loc trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de analiză.

În perioada postbelică, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit sub-stanţial conţinutul. În numeroase lucrări se abordează problematica macrodeciziei economice, a creşterii economice, echilibrului macro-economic şi optimului economic, a pieţei, fluctuaţiilor, ocupării şi şomajului, inflaţiei, rolului statului în economie etc.

În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări ale economiştilor români. Începutul realizat de către Dimitrie Cantemir prin lucrarea sa Descriptio Moldaviae a fost continuat, în secolul al XIX-lea, de către Nicolae Bălcescu, I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian şi, în prima jumătate a secolului al XX-lea, de economişti precum Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Mladenatz, Ion Răducanu, N.I. Angelescu, Mihail Manoilescu. În perioada postbelică au fost cercetate numeroase probleme ale economiei româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii, inclusiv în anii de tranziţie la economia de piaţă.

2. CARACTERIZARE GENERALĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul bunurilor şi serviciilor. În consecinţă, fiecare societate umană trebuie să-şi organizeze activitatea economică astfel încât să răspundă la câteva întrebări fundamentale şi interdependente: Ce, cât, cum şi pentru cine produce? Ce bunuri şi în ce cantităţi trebuie produse? Cum vor fi folosite diferitele feluri de resurse pentru realizarea acestor produse? Pentru cine sunt produse bunurile respective?

Acestor întrebări societatea le-a răspuns în diferite moduri. Dacă, iniţial, producţia socială a luat forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu al producătorului, treptat aceasta şi-a restrâns sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc preponderent pentru piaţă.

371

Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice, ea are unele caracteristici generale, dintre care cele mai semnificative sunt: a) Specializarea, întemeiată pe un avantaj absolut sau relativ, ce a permis perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne; b) Autonomia, independenţa agenţilor economici, ce presupun ca agenţii economici să dispună de libertate de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Chiar dacă cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private, aceasta nu implică dispariţia proprietăţii publice; c) Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Economia de schimb creează bunuri prioritar pentru vânzare. Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă, schimbul este realizat prin intermediul banilor.

De-a lungul timpului, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, monedă de aur şi argint, bani de hârtie, bani electronici. Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic, banii îndeplinesc următoarele funcţii: a) mijloc de măsurare a activităţii economice. În această funcţie banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitate economică trecută şi prezentă, precum şi cele avute în vedere în perioada ce urmează; b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării lor; c) mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credit; d) mijloc de rezervă de valoare.

Funcţiile banilor au valabilitate şi pentru banii naţionali, care deservesc piaţa internă, şi pentru banii universali, care deservesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri, turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate etc.

Pornind de la modul concret în care sunt folosite şi adoptate deciziile, în economia contemporană întâlnim două sisteme de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă.

Economia de piaţă modernă are următoarele elemente specifice: a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora predomină proprietatea privată; b) piaţa îndeplineşte un rol important în reglarea

372

activităţii economice; c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului; d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului; e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, preţurile se formează liber; f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne care asigură o eficienţă economică înaltă; g) statul democratic se manifestă, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de altă parte, acţionează în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.

Spre deosebire de economia de piaţă, în economia centralizată de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de aparatul de stat, pe baza acceptării, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.

Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie este o economie mixtă în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din ambele sisteme. Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea a trei modele principale de economie „reuşită”: economia socială de piaţă (Germania, ţările nordice), economia de piaţă „direcţionată de consum” (S.U.A) şi economia de piaţă „ghidată administrativ” (Japonia).

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi economice profitabile şi specializate pe domenii distincte. Agenţii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi, care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor econo-mici includem: întreprinderile, gospodăriile familiilor sau menajele, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea.

Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt interdependente. Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:

373

a) fluxurile reale (de bunuri), care pornesc de la producător şi ajung la consumator; b) fluxurile monetare, care au sens opus.

În economie au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaţii.

Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în

cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice, natural-convenţionale şi valorice. În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri), finale (valoarea adăugată) şi nete (profitul brut şi net).

3. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni, dintre agenţii economici, relaţii care se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul căruia se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare – cumpărare, în condiţii de concurenţă. Regulatorul principal al pieţei este concurenţa, fiecare urmărindu-şi propriul interes, satisfacerea cât mai bună a nevoilor de producţie sau de consum personal. Deosebit de importante sunt autonomia de decizie a agenţilor economici, libertatea lor economică, pentru că numai astfel se poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele pieţei.

În general, se consideră că există următoarele tipuri de piaţă: a) din punctul de vedere al obiectului tranzacţiei economice: piaţa bunurilor de consum final, piaţa factorilor de producţie (care, la rândul ei, include piaţa resurselor naturale, piaţa muncii şi piaţa capitalului), piaţa monetară, piaţa financiară (inclusiv bursa); b) din punctul de vedere al extinderii teritoriale: piaţa locală, piaţa regională, piaţa naţională şi piaţa mondială; c) din punctul de vedere al desfăşurării concurenţei: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură şi piaţa cu concurenţă imperfectă (formată, la rândul ei, din piaţa cu concurenţă monopolistică, de tip oligopol, monopol, monopson, oligopson etc.). Aceste diferite tipuri de piaţă formează un tot unitar, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc, schimbările care au loc

374

în cadrul unei pieţe reflectându-se, direct sau indirect, în evoluţia altor pieţe sau în ansamblul relaţiilor de piaţă.

Cererea şi oferta sunt componentele fundamentale ale pieţei, iar raportul dintre ele constituie o formă de exprimare a relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; ea exprimă canti-tatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Cererea poate fi: a) individuală (din partea unui singur cumpărător la un bun economic); b) totală (din partea tuturor cumpărătorilor la un bun economic); c) agregată sau globală (din partea tuturor cumpărătorilor la toate bunurile existente). Ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, cererea are caracter dinamic. Principalii factori de care depinde cererea sunt nevoile oamenilor, venitul şi preţul.

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micşorează; invers, când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie descres-cătoare faţă de preţ.

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ (calculat ca raport între variaţia cantităţii cerute şi variaţia preţului), în principiu, este negativ, deoarece atunci când preţul creşte, cererea scade, iar raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. În funcţie de elasticitatea cererii în raport de preţ, se disting: a) cerere inelastică (variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului); b) cerere perfect inelastică (total insensibilă la variaţia preţului); c) cerere elastică (variaţia cererii este mai mare decât variaţia preţului); d) cerere perfect elastică (cererea creşte continuu la un nivel dat al preţului); e) cerere cu elasticitate unitară (variaţia cererii este egală cu variaţia preţului). În cazul bunurilor substituibile (de exemplu untul şi margarina), are loc şi fenomenul elasticităţii încrucişate a cererii, care măsoară sensibilitatea cererii la bunul A, când preţul bunului B se modifică.

375

În practică, există şi situaţii de cerere atipică, adică excepţii de la legea generală a cererii: dacă preţul creşte, creşte şi cererea, dacă preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe cazuri: efectul Giffen, efectul de anticipare din partea consumatorilor, efectul de venit nul în cazul bunurilor de lux foarte scumpe, efectul de ostentaţie şi snobism din partea unor consumatori, efectul de informare imperfectă, dar şi cazul bunurilor importante fără înlocuitori, când mărimea preţului, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producător); b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producătorii o oferă spre vânzare); c) agregată sau globală (toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei, exprimate în bani). Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii; b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea şi randamentul economic al acestora; c) costul de producţie (de fapt, costul marginal); d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.

Oferta este o funcţie crescătoare de preţ; ea se află în raport direct proporţional faţă de preţ, adică oferta creşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. În practică există şi excepţii de la legea generală a ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la produse perisabile – legume – fructe, sau situaţia în care unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere, pentru a-şi plăti impozitele sau pentru a rambursa creditele).

Elasticitatea ofertei în raport de preţ reprezintă reacţia ofertei la modificările preţului. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei, calculat prin raportarea modificării cantităţilor oferite la modificarea preţului de vânzare. În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting: a) oferta elastică (variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului); b) ofertă cu elasticitate unitară (variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului); c) ofertă perfect elastică (la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită creşte continuu); d) oferta inelastică (modificarea ofertei este mai mică

376

decât modificarea preţului); e) oferta perfect inelastică (la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică).

Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul pieţei. Se poate deci spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, vorbim despre un echilibru parţial, iar când sunt luate în calcul toate pieţele, ţinând seama de interdependenţa lor, vorbim despre echilibru general.

4. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI COMBINAREA LOR

Întreprinzătorii, pentru a produce bunuri destinate consumului, îşi procură factori de producţie. Aceştia reprezintă resursele econo-mice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri. În general, se consideră că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Acestor factori clasici li se pot adăuga şi: întreprinderea (antreprenoriatul), progresul tehnic, inovaţia şi resursele informaţionale.

• Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-tată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele care îl definesc pe om, consu-mul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii. În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia factorului muncă: tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi zone geografice; sporirea ponderii populaţiei ocupate în sectorul terţiar şi în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere; sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură în general.

• Natura, ca factor de producţie, cuprinde pământul, resursele de apă şi resursele minerale. Un loc important îi revine pământului, care este decisiv nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. Pentru viaţa economică actuală prezintă interes şi

377

dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. „Explozia demografică” a secolului XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor.

• Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de noi bunuri materiale şi servicii destinate vânzării – cumpărării pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifa-bricate. Capitalul tehnic folosit în activitatea economică este constituit din: a) capitalul fix – acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant – acea parte a capitalului care se consumă integral într-un singur ciclu de producţie şi trebuie înlocuit după fiecare ciclu de producţie. Procesul consumării capitalului fix se manifestă prin fenomenul uzurii, care prezintă două forme: a) uzura fizică – deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali; b) uzura morală – determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje cu noi performanţe, superioare celor aflate în funcţiune, sau reducerea preţului la care poate fi cumpărat un echipament echivalent. Recuperarea pierderilor prove-nite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare a acestuia.

Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – de a obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai eficientă.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi structural – calitativ; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic. În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la premisele: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării; b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie. Combinarea este posibilă datorită următoarelor proprietăţi ale

378

factorilor de producţie: a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împărţi în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea lui); b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor cu mai multe unităţi din alt factor); c) complementaritatea (la o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor se asociază doar cu o cantitate determinată de ceilalţi factori); d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinată din alt factor, menţinând acelaşi nivel al producţiei).

Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci şi substituirea lor. Analiza combinării şi substituirii factorilor în acest caz conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci şi a randamentelor de scară, care pot fi: a) constante (dacă factorii de producţie se dublează, producţia se va dubla; dacă factorii se triplează, producţia se va tripla etc.); b) crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); c) descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie. Se evidenţiază: a) productivitatea fizică – măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor, fiind exprimată în unităţi fizice; b) productivitatea valorică – măsoară eficienţa în termeni financiari – monetari. O altă tipologie are în vedere noţiunile: a) productivitatea brută (producţia este privită ca sumă a valorilor adăugate brute de diferitele activităţi); b) productivitatea netă (se elimină din producţia finală brută valoarea achiziţiilor exterioare şi amortizarea); c) productivitatea aparentă (provenienţa valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect). În literatura de specialitate, productivitatea este abordată pe două tipuri consacrate: a) productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând eficienţa de ansamblu a acestora; b) productivitatea parţială a fiecărui factor, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor consumat. Acestea pot fi măsurate prin: productivitatea medie, calculată ca raport între mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv, şi productivitatea marginală, care reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un factor, ceilalţi factori rămânând constanţi. Aceste două tipuri de productivităţi pot fi calculate, pentru toţi cei trei factori de producţie:

379

muncă, natură şi capital. Creşterea productivităţii poate fi rezultatul progresului ştiinţific şi tehnic, creşterii calificării forţei de muncă, dar şi al revoluţiei manageriale, prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc.

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. Se pot delimita următoarele concepte: a) costul contabil, care reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de întreprindere, rezultate din evidenţa contabilă; b) costul economic cuprinde, pe lângă costul contabil, şi consumul de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli; c) costul explicit indică cheltu-ielile efectuate de întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (este însuşi costul contabil); d) costul implicit reflectă acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în costul efectiv plătit; e) costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate în procesul de alegere a variantei optime. În practică, se determină următoarele tipuri de costuri:

A. Costul global, care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. Poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil, şi b) pe ansamblu, adică drept cost total global, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere. Costul fix reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe termen scurt sunt relativ constante, independent de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ etc. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei, iar costul total reprezintă suma costurilor – fix şi variabil.

B. Costul mediu (unitar) exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare globală, se disting: costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs), costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs) şi costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).

C. Costul marginal (suplimentar) exprimă sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul

380

marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul.

Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior; b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim. De asemenea, pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia.

Costul mediu nu este o mărime constantă, evoluţia sa depinzând de următorii factori: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs; b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile pe unitatea de produs, acţionând în principal asupra acestor trei factori.

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală creşte.

Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută. În cazul în care însă nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime. În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, trebuie să se ţină cont de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului producţiei care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri

381

de la care producătorul începe să obţină profit. În acest „punct mort”, încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.

Principalele căi de reducere a costului sunt următoarele: a) alegerea procesului de producţie cel mai eficient din punct de vedere tehnic, economic şi ecologic; b) cumpărarea factorilor de producţie la preţurile cele mai mici (fără a neglija calitatea); c) creşterea randamen-tului utilizării factorilor de producţie; d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii; e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând cont de resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente şi de restricţiile economice; f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi.

5. CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Concurenţa – confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii.

Rolul concurenţei: a) stimulează inovaţia; b) realizează o selecţie a producătorilor, eliminându-i pe cei slabi; c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta; d) asigură libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al trebuinţelor.

Concurenţa are şi efecte secundare nedorite prin încercarea unor întreprinzători de a reduce costurile pe seama scăderii salariilor, a unor cheltuieli necesare protejării naturii, prin promovarea unor produse de calitate îndoielnică sau chiar nocive etc.

Forme ale concurenţei: perfectă; imperfectă – forme: monopolis-tică, oligopolistă, monopol, monopson.

Preţul – expresie bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic. Nivelul preţului este influenţat de o serie de factori cum sunt: a) costul de producţie; b) raportul cerere-ofertă; c) calitatea; d) prezentarea-ambalarea etc.

Preţul de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă. Preţul de echilibru este o

382

categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. Sunt condiţii când preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Modificarea preţului nu este un rezultat numai al mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură), ci şi al schimbărilor intervenite în costurile de producţie.

Funcţiile preţului: a) informare, realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan; b) de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor; c) principal instrument prin care se recuperează cheltuielile şi se obţine un profit. Preţul îl determină pe producător să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi.

Intervenţia statului în domeniul preţurilor: a) fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, care vizează mărfuri ce se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei; b) garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.

6. PIEŢE ŞI VENITURI

Piaţa muncii – spaţiu economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială. Particularităţi şi funcţii ale pieţei muncii.

Cererea de muncă şi nevoia de muncă – relaţie de la parte la întreg. Nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări. Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Se exprimă prin locurile de muncă.

Factori care influenţează cererea de muncă: a) nivelul salariului; b) costul marginal al muncii; c) fluxul investiţional; d) substituirea factorului muncă; e) faza ciclului economic; f) conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional.

Oferta de muncă şi disponibilităţile de forţă de muncă – relaţie de la parte la întreg. Disponibilităţile de muncă reprezintă populaţia aptă de muncă prezentă într-o ţară pe perioadă dată de timp. Oferta de muncă corespunde populaţiei disponibile active.

Delimitări privind structura populaţiei: a) populaţie totală, b) populaţie inactivă, c) populaţie disponibilă activă.

Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări = = 100

totalăPopulaţieocupată activă Populaţie

⋅

Gradul de ocupare = 100activă ădisponibil Populaţie

ocupată Populaţie⋅

Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: demografic – raportul natalitate – mortalitate; reglementări juridice; durata săptămânii de lucru; structura pe sexe.

Oferta de muncă individuală – numărul de ore de muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze; factori care o influenţează.

Oferta de muncă totală – ofertele individuale totale ale segmen-telor pieţei muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Dinamica salariului şi influenţa sa asupra ofertei de muncă. Starea de echilibru este ocuparea deplină a forţei de muncă.

Starea de dezechilibru: a) când oferta este mai mică decât cererea de muncă; b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă.

Caracterul dual al pieţei muncii: funcţionează pe baza principiilor pieţei, dar şi al reglementărilor din partea statului şi organismelor inter-naţionale.

Piaţa muncii în România: a) proces de formare şi consolidare a instituţiilor ce o reglementează; b) stare de dezechilibru.

Salariul, accepţiuni diferite privind definirea: a) sumă de bani cu care este remunerat factorul muncă participant la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice; b) preţ pentru care oamenii îşi închiriază forţa de muncă; c) preţ al forţei de muncă – marfă.

Salariu cost – cheltuială pentru agentul economic; venit pentru salariaţi. Abordări conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.).

383

Salariul de echilibru – când cererea este egală cu oferta de muncă.

Factori care influenţează mărimea salariului: a) raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; b) cheltuielile necesare refacerii şi dezvoltării forţei de muncă; c) nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum; d) cheltuieli pentru odihnă şi viaţa spirituală; e) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; f) mărirea chiriei; g) rapor-tul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal; h) gradul de organizare a sindicatelor.

Efectul de substituţie – reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari.

Efectul de venit – situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea corespunzătoare a timpului liber.

Forme ale salariului: salariu nominal şi real; relaţia dintre salariul nominal, preţ şi salariul real:

PSNSR = ; P = nivelul preţurilor (în procente) ⎜⎜

⎝

⎛==

nominalsalariu SNrealsalariu SR

În dinamică:

⎜⎜⎝

⎛==

⋅=anterioară perioadaîn realsalariu SRcurentă perioadaîn realsalariu SR

100SRSRISR

0

1

0

1

⎜⎜⎝

⎛==

⋅=preţurilor indiceleIP

nominal salariului indiceleISN 100

IPISNISR

Alte forme ale salariului: direct, indirect, minim garantat,

colectiv, social. Forme de salarizare: în regie, acord, remiză.

Piaţa monetară. Dobânda Scurt istoric cu privire la apariţia monedei: prima etapă – secolul

al VI-lea î.e.n. până în secolul al XVII-lea: s-au emis şi au dominat

384

385

monedele metalice; a 2-a etapă: secolul al XVIII-lea – secolul al XIX-lea: moneda de hârtie capătă o tot mai mare răspândire, devenind ulterior neconvertibilă în aur. S-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapă – în prezent, când se introduc mijloace electronice de plată. Numerarul, monedele şi bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să circule, dar un număr tot mai mare de operaţii se efectuează prin „bani electronici”.

Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Nici un flux economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei.

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi de plată de care dispune economia unei ţări, la un moment dat, sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).

Componente ale masei monetare: a) disponibilităţile monetare propriu-zise (biletele Băncii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturală, cecurile la purtător etc.); b) disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comerţ negociabile etc.).

Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părţi autonome prin funcţiile lor specifice, prin agenţi bancari şi financiari care le emit şi le gestionează. Primul agregat monetar (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând rezidenţilor nonfinanciari.

Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul M1 şi, în plus: conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale unor organisme naţionale de credit, conturile de economii pentru locuinţe deschise la bănci.

Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus: diferite averi în devize, plasamente pe termen nelimitat.

Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi, în plus: economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negocia-bile, cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari.

Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă, confruntarea cererii şi ofertei.

Cererea de monedă depinde: a) de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă; b) de viteza de rotaţie a banilor. Masa monetară (M) este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţio-nării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a banilor; c) de amploarea creditului de consum; d) de plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă, în perioada corespunzătoare; e) de cererea de monedă în scopuri speculative – funcţie de nivelul dobânzii.

Oferta de monedă – cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Tipuri de bănci: de emisiune, de depozit, specializate. Funcţii active ale băncilor şi ale celorlalte instituţii de credit

sunt: a) acordarea de împrumuturi solicitanţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate; b) păstrarea elasticităţii mijloacelor de plată.

Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul clienţilor.

Dobânda – suma de bani plătibilă pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate.

Mărimea dobânzii se exprimă prin; a) masa dobânzii (D), care reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite la suma totală

împrumutată (C); ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅′

=100

CdD (d’ = rata dobânzii); b) mărimea

relativă se exprimă prin rata dobânzii anuale (d’), care este raportul procentual între masa dobânzii (D) şi capitalul împrumutat (C)

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅=′ 100

CDd .

Calculul dobânzii compuse se face după următoarea formulă:

Dn = C(1 +d’)n – C C = credit d’ = rata dobânzii n = durata în ani

386

Echilibrul pieţei monetare se realizează atunci când cererea de monedă este egală cu oferta de monedă.

Politici monetare şi instrumente de intervenţie: a) taxa rescontului; b) variaţiile cotelor obligatorii de rezervă; c) multiplica-

torul creditului, al banilor (M) ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ =

r1M (r = rezerva obligatorie).

Profitul şi renta. Profit – partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Formele profitului: a) profitul brut este partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie; b) profitul net este partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recom-pensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit; c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine; d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurări deosebite care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului. Este obţinut de acei întreprinzători care au o poziţie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor. Se realizează pe baza unor preţuri de vânzare mai ridicate.

Mărimea profitului: a) masa profitului – suma absolută ca diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C) (Pr = V – C); b) mărimea relativă (în procente) ca rată:

Rata financiară = 100capitalprofit

⋅ Rata rentabilităţii = 100cost

profit ⋅

Rata comercială = 100afaceridecifră

profit ⋅

Dinamica profitului: pe termen scurt, pentru firmele care produc

şi vând în regim de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care le permite să egalizeze costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare (Cma = P). Această egalitate marchează echilibrul firmei

387

388

(întreprinzătorului). Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura echilibrul şi maximizarea profitului depind de capacitatea sa de a realiza producţia cu costuri inferioare preţului pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.

Renta – venitul stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc); renta economică este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia. Concepţii doctrinare cu privire la rentă: şcoala clasică, marginalistă, economişti contemporani.

Mecanismul formării rentei presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de vânzare peste nivelul considerat normal; legea randamentelor neproporţionale constă în aceea că atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă, mărirea producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab, iar în final, producţia chiar să scadă.

Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obţinerii rentei. Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în situaţii când se folosesc factori cu randamente medii, normale şi mai uşor de procurat.

Forme ale rentei: funciară, minieră, în construcţii, de monopol, de abilitate, consumatorului, producătorului, conjuncturală, de marcă.

Preţul pământului – suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.

Factori care influenţează preţul pământului: cerere-ofertă; mărimea şi evoluţia rentei; nivelul rentei dobânzii; folosinţe alternative ale pământului; ameliorarea poziţiei terenurilor.

Piaţa capitalului – totalitatea tranzacţiilor al cărei obiect îl constituie titlurile de valoare. Ea se scindează în: a) piaţa primară – cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise; b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.

Titlurile de valoare – înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. Componente ale titlurilor de valoare: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur.

Randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata dobânzii pentru obligaţiuni) se compară cu rata dobânzii bancare.

Randamentul titlurilor de valoare pentru obligaţiuni: ;100PCR 0 ⋅=

în care: R0 = randamentul obligaţiunii sau rata dobânzii obligaţiunii; C = cuponul sau dobânda totală; P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea;

Pentru acţiuni: 100PWRa ⋅= în care:

Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului; W = dividendul total, estimat a se încasa anual; P = preţul cu care se cumpără acţiunea; Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează: pentru

obligaţiuni rambursabile la scadenţă: Vn = Vo + n(Vo • d)' în care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri; Vo = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii; n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii; d' = rata dobânzii obligaţiunii.

Cursul obligaţiunii = dobânzii) (rata d

(dobândă)venit ′

Cursul acţiunii = d

Dividend′

389

Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă ( )0

010 P

PPVR −+=

în care: V = dividendul ori dobânda încasată; P1 = preţul de vânzare pe piaţa secundară; P0 = preţul de cumpărare al titlului. Bursele şi operaţiunile pe această piaţă: a) la vedere; b) la termen. Piaţa valutară – reprezintă acte de vânzare-cumpărare al căror

obiect îl constituie valutele. Preţul, cursul valutar, este raportul cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta.

Factorii care influenţează cursul valutar: a) cererea şi oferta de valută; b) puterea de cumpărare a valutelor care se schimbă între ele; c) evoluţia inflaţiei; d) rata dobânzii; e) factorii psihologici.

Categorii de operaţiuni care servesc publicul bancar, având ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont): a) operaţiuni la vedere – în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului; b) operaţiuni la termen – în care valuta se transferă efectiv într-un interval de timp ce depăşeşte 48 ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract. De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial; c) operaţiuni tip Hedging (Hedging înseamnă a se pune la adăpost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii importatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.

Băncile efectuează: a) operaţiuni de arbitraj valutar; b) operaţiuni Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale.

390

391

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual.

Datoria externă subsumează datoria externă privată şi publică. Ea se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. Atunci când o ţară este, concomitent, creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile internaţionale, se calculează, diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile: a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate); b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate); c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate. Rambursarea datoriei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie. Serviciul datoriei externe reprezintă tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală.

7. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin următorii indicatori:

– produsul global brut (PGB) exprimă (în formă monetară) producţia de bunuri şi servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o perioadă de timp, incluzând şi consumul intermediar (CI);

– produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, de regulă, într-un an.

PIB=PGB-CI – produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate

nete a bunurilor economice finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix (amortizarea-Am); PIN=PIB-Am

392

– produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea de piaţă a producţiei finale brute obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;

– produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii autohtoni, care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în exterior, exprimată în preţurile pieţei.

PNN=PNB-Am Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit

venit naţional (VN). Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a dimen-

siunii rezultatelor economice, de determinate de condiţiile combinării raţionale a factorilor de producţie, care se concretizează în creşterea PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor.

Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg.

Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie etc.

Factorii de creştere economică sunt: a) Factorii cu acţiune directă: factorul uman, material, progresul

tehnic sau tehnologic etc. b) Factorii cu acţiune indirectă: rata investiţiilor, cheltuielile de

cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară etc. Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contri-

buţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului naţional brut (PNB).

Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, mărimii eficienţei utilizării lor.

Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei care să fie compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinţelor de viaţă ale oamenilor, în condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale generaţiilor viitoare.

393

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces de funcţionare dinamic.

Dezvoltarea ecologică, sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.

Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi resurselor.

Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cerere şi ofertă, agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc.

Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adap-tare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.

Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, în inflaţie etc.

Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.

8. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile factorilor de producţie, creată în decurs de 1 an de către agenţii economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate.

Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate; b) creşterea eficienţei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a economiei etc.

Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin: venitul naţional pe locuitor sau prin PNB/locuitor. În funcţie de nivelul diferit al acestui indicator se măsoară decalajele privind puterea economică.

Consumul şi economiile Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează

pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.

Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acope-rirea nevoilor de consum.

Înclinaţia medie spre consum (c) scoate în evidenţă dependenţa

consumului de venit: VCc =

Înclinaţia medie spre economii (e) reprezintă raportul dintre

economie şi venitul total: VEe = e + c = 1 e = 1 – c

Înclinaţia marginală spre consum (c’) este relaţia dintre sporul consumului şi sporul venitului.

Ea exprimă sporul consumului pe unitatea suplimentară de venit.

VC'c

∆∆

=

Înclinaţia marginală spre economii este raportul dintre sporul de economii şi sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit.

VE'e

∆∆

= c’+e’=1

Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital. Investiţia brută reprezintă investiţia netă plus amortizarea şi generează formarea brută a capitalului.

Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K). Aceasta exprimă sporul de venit obţinut pe unitatea suplimentară de investiţii.

IVK∆∆

= sau 'e

1K = k > 1

Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului investiţiilor: a) dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import de bunuri; b) gradul de utilizare a

394

capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de consum; c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea bunurilor – capital.

Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunc-tura economică.

Acceleratorul investiţiilor scoate în evidenţă influenţa consumu-lui şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului economiei.

CIa

∆∆

=

Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economi-că, iar sporirea investiţiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.

9. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Acestea se pot clasifica astfel: – Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori naturali şi

sociali, în funcţie de sezon. – Fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt deter-

minate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă etc.). – Fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţio-

nare a economiei şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp. Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii

economice, în cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar declin economic.

Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa – fenomenele de creştere economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic este dependent de evoluţia unor factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul economic se supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanţa în cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui proces cumulativ în care anumite funcţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea se caracterizează prin autoreglare.

Factorii ciclicităţii economice se împart în: I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care

condiţionează procesul economic sub aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se referă la structura

395

396

activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenţia statului în econo-mie, prin pârghii şi mecanisme economice; d) factori de anticipare – se referă la orientarea comportamentului agenţilor economici.

II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi naturale); b) perturbaţii sociale; c) perturbaţii electorale; d) perturbaţii intraciclice – când se suprapun anumite ciclicităţi economice.

Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de recesiune: faza de scădere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic.

Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea economică; b) punctul de contracţie este punctul în care factorii ce concură la frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanţa asupra factorilor ce încurajează creşterea economică.

Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin: creşterea cererii agregate, creşterea preţurilor; măreşte marja de profit, ceea ce încurajează creşterea producţiei, a investiţiilor, a consumului etc.

Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la creşterea economisirii, deci, la redu-cerea consumului, adică a cererii agregate.

Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific ciclicităţii economice.

Tipuri de cicluri economice: a) cicluri economice pe termen scurt (oscilaţii ce se desfăşoară

pe o perioadă de max. 1 an); b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic:

cicluri Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni şi se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel; cicluri Juglar, care au o durată de circa 10 ani şi se mai numesc şi cicluri decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluţiile marilor procese industriale; cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată

397

de circa 50 de ani, constituindu-se într-o alternanţă a ciclurilor economice cu o durată mai mică.

Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.

Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii econo-mice, stimulând investiţiile, consumul etc.

Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiu-nile din sistemul economic (inflaţie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca statul să înceteze politica de îndato-rare şi de finanţare a deficitului.

10. ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA

Şomajul reprezintă un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căruia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă.

Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe productivitatea ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o ocupare deplină a forţei de muncă; progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; criza economică; modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea forţei de muncă; conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.

Dacă are loc un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de presiune în direcţia creşterii salariilor şi apar condiţii pentru inflaţie.

Principalele forme ale şomajului sunt: şomajul ciclic – generat de evoluţia ciclului economic; şomajul conjunctural reprezintă efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice; şomajul structural derivă din reconversia unor activităţi economice, din restructurări impuse de progresul tehnic; şomajul tehnologic reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii; şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic; şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

şomajul deghizat cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca şomeri dar care prestează anumite activităţi fără contractul de muncă; şomajul voluntar este reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale.

Nivelul şomajului se poate măsura prin: a) Numărul de şomeri (indicator absolut); b) Rata şomajului (indicator relativ) RS = 100

activă populaţiaşomeri deNumăr

×

Indicatorii de ordin structural se referă la componenţa structurală a şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.

Consecinţele şomajului sunt următoarele: a) pe plan naţional: şomajul influenţează diminuarea mărimi PIB; societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa unui şomaj de lungă durată poate genera acte de violenţă, infracţiuni etc; b) la nivel de individ-familie – şomajul se repercutează negativ asupra venitului, indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul; erodarea economiilor, dacă au existat; deteriorarea calităţii forţei de muncă în cazul unui şomaj de lungă durată.

Dintre politicile de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de cursuri de (re)calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare corespunzătoare; stimularea agenţilor economici în extinderea activităţii economice; încurajarea investiţiilor; acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică; dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale.

Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau ajutor de şomaj, se acordă pe o perioadă determinată de timp şi reprezintă un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă.

Inflaţia. Acest concept exprimă acea stare de dezechilibru econo-mic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Deflaţia este opusul inflaţiei, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor.

398

Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii; excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaţie prin cerere); creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie prin costuri) ş.a.

Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor până la max. 3%; b) inflaţia moderată, căreia îi corespunde o creştere a preţurilor până la 6%; c) inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaţia.

Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit, fiind stimulată înclinaţia spre consum şi descurajată înclinaţia spre economisire.

Măsuri antiinflaţioniste: a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată: politică

monetară riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica bugetară a statului;

b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţei; stimularea extinderii potenţialului de producţie; o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii.

Măsurarea inflaţiei. Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri.

Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă, ca raport între excedentul de monedă şi oferta reală de bunuri în economie, apelându-se la indici:

a) indicele general al preţurilor (IGP)

100PIBPIB

IGP0

1 ×= unde:

PIB1 = PIB în perioada curentă PIB0 = PIB în perioada anterioară

399

b) indicele preţurilor de consum (IPC):

∑∑=

01

11

PqPq

IPC

q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază.

c) indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)

IPIMIPCB =

IM = indice masă monetară IP = indice preţuri Consecinţele inflaţiei: – scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; – redistribuirea veniturilor şi avuţiei; – este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată

înclinaţia spre economisire; – inflaţia avantajează debitorii; – rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei. Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-

economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.

11. PROBLEME ACTUALE ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Economia românească în 1989 se baza pe proprietatea colectivă şi conducerea prin planificare; creşterea economică era în principal extensivă. Industria avea un aport esenţial la crearea PIB. Pe parcursul intensificării industrializării, au apărut o serie de dezechilibre. Agricultura a cunoscut şi ea o creştere, deşi, din punct de vedere al înzestrării, cunoştea o anumită rămânere în urmă faţă de ţările dezvoltate. Sfera serviciilor a fost subapreciată.

400

Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu, bazat pe cunoaşterea realităţilor şi stadiului de dezvoltare din zona noastră. Totodată, este important de studiat experienţa şi modelele de economie de piaţă, prezente în ţările dezvoltate, în vederea preluării acelor elemente care se pot aplica cu eficienţă ridicată. Crearea mecanismului de funcţionare a unei reale economii de piaţă necesită

401

crearea cadrului instituţional şi juridic adecvat, măsuri care să permită liberalizarea vieţii economice, privatizarea, stabilizarea macroeconomică – toate acestea pot constitui premise care să contribuie la dezvoltarea economică.

În realitate, perioada de după 1989 a fost o perioadă de criză de lungă durată. Începând cu 2000 se conturează o creştere care dă speranţa recuperării pierderilor de PIB. După atingerea nivelului valoric al PIB din 1989 se poate sconta o creştere reală durabilă cu condiţia unei inflaţii de o cifră.

12. PROBLEME ALE ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială s-a constituit în urma unui proces evolutiv îndelungat, pe măsura maturizării premiselor date: marile descoperiri geografice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care au făcut evidente unicitatea lumii terestre şi intercondiţionarea dintre bunăsta-rea individuală şi colaborarea popoarelor; formarea economiilor naţionale bazate pe pieţe integrate; revoluţia industrială maşinistă care a generat producţia de mărfuri mai ieftine, de masă; formarea şi dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime, terestre şi aeriene; desăvârşirea constituirii unei diviziuni mondiale a muncii.

Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii economice – economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale şi transcontinentale, companii private şi publice, rezidente în diferite ţări ale lumii, între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiare, monetare etc. pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structu-rilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

Înţelegerea fizionomiei economiei mondiale presupune cunoaş-terea aprofundată a structurilor sale de bază.

Economiile naţionale reprezintă un sistem (agregat) de ramuri, subramuri ale activităţii umane, de agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale reproducţiei, legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul teritoriului dat al unei naţiuni, al unui stat. Creşterea numărului statelor naţionale (care a

402

ajuns în prezent la aproape 200), accentuarea diversităţii lor tipologice şi adâncirea legăturilor lor reciproce reprezintă o trăsătură esenţială, durabilă a economiei mondiale. Analiza caracteristicilor economiilor naţionale se realizează prin utilizarea mai multor criterii: nivelul dezvoltării economice, structurile economiilor naţionale, potenţialul economic, situaţia financiară, participarea la relaţiile economice internaţionale. Aplicând aceste criterii la realităţile lumii de azi, putem înţelege care sunt deosebirile dintre o mare putere economică şi o ţară de dimensiuni mici ori mijlocii, dintre o economie dezvoltată şi alta subdezvoltată, dintre o ţară debitoare şi alta creditoare, în relaţiile economice contemporane. Pe baza acestor criterii pot fi definite şi decalajele economice, tehnologice, cele din domeniul calităţii vieţii etc., care caracterizează lumea de azi.

Interdependenţele economice mondiale constituie o altă struc-tură esenţială a economiei mondiale, semnificând o vastă reţea de legături economice internaţionale: pe orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici, naţionali şi transnaţionali; pe verticală – între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoare adăugată. În viaţa economică reală, interdependenţele se concretizează în diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial, în constituirea pieţii mondiale şi dezvoltarea comerţului mondial, a fluxului mondial al capitalurilor şi investiţiilor externe, a celui valutar mondial şi a migraţiei internaţionale a forţei de muncă, a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice mondiale.

Cadrul normativ şi instituţional, fără de care funcţionarea econo-miei mondiale nu este posibilă, cunoscut şi sub denumirea de Ordine Economică Mondială, include normele juridico-legislative şi sistemul instituţional bilateral care reglementează raporturile fiecărui stat cu alt stat suveran, precum şi dreptul internaţional şi instituţiile subregionale, regionale şi mondiale care normează şi monitorizează dezvoltarea relaţiilor economice mondiale. Impactul Ordinii Economice Mondiale asupra relaţiilor economice mondiale este considerabil, chiar decisiv în anumite împrejurări, ceea ce explică preocupările de perfecţionare a funcţionării sale.

Afirmată ca entitate de sine stătătoare încă din deceniile şase-opt, ale veacului al XIX-lea, economia mondială a înregistrat o evoluţie continuă, ascendentă. Etapa sa actuală de dezvoltare este o perioadă de

403

tranziţie spre un nou stadiu, calitativ superior, ale cărui structuri se vor cristaliza pe deplin în noul secol, al XXI-lea. În această etapă, economia mondială este tot mai pregnant o economie deschisă, caracterizată prin două trăsături esenţiale: capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice pentru om şi societate, progresele ştiinţei şi tehnologiei şi procesul de reînnoire permanentă, de înlăturare a barierelor structurale, organizaţionale şi teritoriale care obstrucţionează manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi eficienţei activităţii economice.

Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre economiile naţionale, concretizat în crearea unor entităţi economice comune. Obiectivele integrării constă în mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, în vederea reali-zării unei uniuni economice şi politice.

Fiind un proces complex de remodelare a fizionomiei economiei mondiale, ţelul final al integrării – uniunea economică şi politică – poate fi atins treptat prin parcurgerea graduală a mai multor etape.

Cauzele principale ale integrării sunt: 1) apariţia şi adâncirea contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă de absorbţie a pieţelor naţionale; 2) necesitatea valorificării optime a potenţialului de care dispune capitalul prin asigurarea unui spaţiu adecvat de plasament; 3) interesele agenţilor economici dintr-o regiune dată de a se apăra cu forţe comune de ameninţările concurenţilor internaţionali mai puternici; 4) constituirea companiilor transnaţionale, le determină să facă eforturi de optimizare la nivel superior „a dimensiunilor de scară”.

Exemplul clasic de concepere şi realizare în practică a integrării economice îl constituie, în prezent, Uniunea Europeană. Parcurgerea unor forme regionale de cooperare a creat premisele pentru formarea Comunităţii Economice Europene, cunoscută sub denumirea de Piaţa Comună. Consemnarea s-a făcut prin Tratatul de la Roma, în martie 1957, care prevedea o serie de obiective privind politica vamală, industrială, agricolă, monetară, socială.

404

Comunitatea s-a preocupat de extinderea sa prin primirea a noi membri. Astfel că, în raport cu cei 6 semnatari ai Tratatului de la Roma, din 2004, Uniunea Europeană are 25 membri, iar din 2007, va avea 27.

Analiza structurilor actuale ale economiei mondiale reprezintă premisa înţelegerii locului ocupat de România în relaţiile economice mondiale şi a fundamentării căilor de ameliorare a eficienţei relaţiilor economice externe ale ţării noastre.

În prezent, România este despărţită de ţările dezvoltate prin considerabile decalaje absolute şi relative. Măsurarea dimensiunilor acestora şi, mai ales, a dinamicii lor din ultimele decenii este realizată prin indicatori ai nivelului dezvoltării economice, ai structurii de ramură a economiei naţionale, ai gradului „deschiderii spre exterior” a economiei naţionale, ai calităţii dezvoltării umane. Analiza datelor statistice fundamentează concluzia locului îngust ocupat de România în economia mondială, evidenţiind totodată procesul de cădere liberă spre subgrupa ţărilor celor mai sărace ale lumii, care a caracterizat evoluţia economiei româneşti în ultimele trei decenii.

Stoparea decăderii şi marasmului vieţii economice necesită imprimarea unui curs şi a unor tente noi procesului dezvoltării. Catalizatorul noului curs al dezvoltării îl constituie pregătirea economiei pentru a participa pe deplin la procesul de integrare europeană. Pe acest drum s-au obţinut unele rezultate pozitive ca urmare a derulării în decursul anilor ’90 a acordului de asociere a României la Uniunea Europeană şi a desfăşurării procedurilor de aderare la această organizaţie. În orice formă s-ar derula, relaţiile economice externe trebuie să fie eficiente, rentabile, să contribuie la sporirea avuţiei naţionale, a calităţii vieţii cetăţenilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politică, vol. 1 şi 2, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005

2. Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999

3. J.K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1998

4. Joseph Stiglitz, Globalizarea. Marea deziluzie, Editura Economică, Bucureşti, 2003

405

SOCIOLOGIE POLITICĂ

Lector univ. dr. CRISTI PANTELIMON

SEMESTRUL I Obiective

Disciplina Sociologie politică îşi propune, ca obiective, cunoaşterea de către studenţi a câtorva dintre operele fundamentale ale gândirii politice, începând din antichitate şi până în epoca modernă; identificarea unor probleme-cheie ale gândirii politice, probleme studiate atât în contextul epocii în care au fost isvodite, cât şi prin raportare la maniera actuală de a le judeca. În acest sens, cursul se vrea a fi şi o instanţă sau un cadru de dezvoltare a abilităţilor critice ale studenţilor faţă de problemele complexe ale vieţii politice actuale. Cursul nu este cantonat într-o problematică strict „politică”, ci încearcă să dea o viziune generală, de ansamblu, a ideilor politice în relaţia lor cu întregul social.

I. INTRODUCERE

Foarte mulţi savanţi sunt de părere astăzi că gândirea politică este într-o criză adâncă. O mare autoritate în domeniu, Leo Strauss, consideră că aceasta nu se mai ridică nici pe departe la nivelul gândirii politice antice. Mai mult, transformarea acesteia din urmă a ajuns atât de departe, ca degradare, încât singurul lucru care a rămas în prezent este ideologia: „În ceea ce priveşte filosofia politică modernă, ea a fost înlocuită de ideologie; ceea ce odinioară fusese filosofie politică s-a transformat într-o ideologie. Aş putea spune că acest fapt constituie esenţa crizei contemporane a Occidentului.”1 (subl. red.).

Cele mai multe istorii ale ideilor politice încep cu prezentarea lui Platon, care e văzut adesea într-un soi de lumină condescendentă, ca un filosof rătăcit în lumea reală, despre care nu a ştiut prea multe, de vreme ce

1 Leo Strauss, The City and Man, trad. rom. Cetatea şi omul, Polirom,

Iaşi, 2000, p. 10.

406

a emis asupra ei o serie întreagă de judecăţi „imposibil de aplicat” sau imposibil de „pus în practică”2. Această filieră de gândire are un reprezentant de marcă în epoca noastră, Karl Popper, care, la rândul lui, a devenit un cap de serie pentru o pleiadă întreagă de „gânditori” politici ce-i neagă lui Platon dreptul de a vorbi despre politică, pe considerentul că ar fi un simplu creator de utopie. Popper a scris o carte care a devenit celebră, tocmai pentru că a avut „curajul” de a ataca o serie de mari gânditori, pe care i-a trecut la capitolul „duşmanilor societăţii deschise”.3 Adevărul în acest proces public intentat platonismului este însă cu totul altul, iar cei care, pe urmele lui Popper, îl acuză pe autorul Politeii de utopism, dau dovadă de o gravă ignoranţă în materie de filosofie politică. Eroarea lor este aceea de a crede că filosoful are datoria să spună despre cetate lucruri „reale”, adică lucruri care să se regăsească aici, lângă noi, în viaţa de toate zilele, sau să emită legi şi judecăţi care să poată fi aplicate hic et nunc, fără a deranja câtuşi de puţin lumea prezentă, lumea în care trăim noi înşine, lumea cotidiană.

Pentru a avea şi un argument de autoritate, relevăm cele ce spune despre natura utopică a Politeii platonice un mare filosof al vremurilor noastre, Martin Heidegger, care pare să fie cel mai aproape de înţelegerea gândirii vechilor greci dintre filosofii moderni.

„S-a descoperit că πολιτεία platonică nu a existat, „în realitate”, nicăieri şi că de aceea ea trebuie numită o „utopie”, cu alte cuvinte, „ceva care nu are un loc”. Această descoperire este „corectă”, dar cei care au făcut-o nu şi-au dat de fapt seama ce anume au descoperit. Este vorba despre faptul că fiinţa fiinţării nu poate fi găsită „în realitate” nicăieri în sânul fiinţării, bunăoară ca o parte a acesteia. Prin urmare, însăşi fiinţa ar trebui să fie o „utopie”. Dar, de fapt, tocmai fiinţa şi doar ea este τόπος-ul oricărei fiinţări, iar Politeia lui Platon nu este o „utopie”, ci exact contrariul ei, anume τόπος-ul esenţei lui πόλις, aşa cum a fost el determinat în chip

2 Utopismul lui Platon este relativ. Deşi opinia chiar şi a specialiştilor

este că Platon a fost mai puţin realist decât cel mai mare elev al său, Aristotel, această idee nu se susţine decât dintr-o logică anume. Din alte puncte de vedere, dimpotrivă, Platon se poate spune că a fost mai realist decât Aristotel.

3 Cartea se cheamă chiar Societatea deschisă şi duşmanii săi (The Open Society and Its Enemies), şi a apărut în limba română la Editura Humanitas în 1993.

407

metafizic. Politeia lui Platon este o amintire ce se adânceşte în ceea ce este esenţial şi nu un plan ce vizează lumea factuală.”4

Perspectiva este, aşa cum se poate lesne observa, răsturnată. Dacă majoritatea comentatorilor grăbiţi sau pur şi simplu răuvoitori au văzut Republica o scriere absurdă, de vreme ce este imposibil de atins în realitate (deci, o utopie), Heidegger crede că, dimpotrivă, lumea concretă este utopică, deoarece nu-şi află nicăieri Fiinţa întreagă. Lumea concretă este numai oglindirea acelei Fiinţe, la care niciodată nu avem deplin acces. Dacă Fiinţa întemeiază (aşa cum e normal) Fiinţarea, adică lumea concretă, atunci raportul utopie-realitate este inversat: abia realitatea este utopică, deci „fără loc”, căci locul său nu este în sine, ci în Fiinţă. Fiinţa estetopos-ul (locul) Fiinţării şi nu invers. Prin urmare, Fiinţa nu va fi niciodată utopică, căci ea nu are nevoie de alt loc pentru a fi.

II. POLITEIA (CETATEA) PLATONICĂ

1. Geneza şi dezvoltarea statului Problema genezei cetăţii ocupă un rol esenţial în cadrul gândirii

platonice. De modul cum înţelegem problema naşterii cetăţii, a felului în care apare ea şi a motivelor esenţiale pentru care apare, va depinde construcţia ei ulterioară şi evoluţia ei în timp.

Iată textul platonic: „O cetate se naşte – am zis eu – după câte cred, deoarece fiecare

dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe. Ori crezi că există altă pricină pentru întemeierea unei cetăţi?

Deloc alta – zise el. Astfel, fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al

treilea şi având nevoie de al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate, nu?

Întocmai. Fiecare dă ceva altuia, dacă aşa stau lucrurile, sau ia ceva, socotind că

este mai bine pentru sine? Desigur. Haide deci – am spus eu – să întemeiem cu mintea, de la început, o

cetate. Pe cât se pare, nevoia noastră o va întemeia. Cum de nu?”

4 Martin Heidegger, Parmenide, Humanitas, 2001, p. 180-181.

408

Majoritatea comentatorilor se grăbesc să tragă din aceste formulări concluzia că cetatea este „o asociaţie de persoane care se bazează pe nevoie. Oamenii nu-şi sunt suficienţi lor înşile şi au nevoi variate.”5

Dacă vom vedea însă textul grec al primului pasaj, vom observa anumite nuanţe lingvistice care vor schimba perspectiva interpretativă. Căci, trebuie să spunem că, traducând textul original, interpreţii moderni sunt la un pas de ideea că cetatea apare din motive economice, de acoperire a nevoilor „variate” ale oamenilor. Această perspectivă aduce discuţia într-un plan eminamente economic, ba chiar individualist, care nu corespunde adevărului.

Sensul termenului αύτάρκεια, pe care-l foloseşte Platon, nu se reduce în nici un caz la elementele de natură economică. Dacă desfacem cuvântul în părţile sale componente, găsim termenii autos şi arkeo, acesta din urmă însemnând „îmi ajung mie însumi”. „Sensul prim al lui arkeo este „a rezista, a ţine piept”. Acelaşi radical se regăseşte, de pildă, în cuvântul latin arx, arcis, care denumeşte „fortăreaţa”, „locul din interiorul căruia se rezistă la o agresiune”. Prin urmare, autarkeia nu trebuie în nici un caz confundată cu „autarhia” şi înţeleasă ca „autoconducere”.6

Autarhia este mai degrabă un principiu spiritual decât unul economic. Ca dovadă, cetatea luxului de care vorbeşte filosoful este o cetate din ce în ce mai complicată şi mai numeroasă, în care oamenii nu se mai mulţumesc cu traiul obişnuit, la limita necesarului, ci încep să-şi dorească lucruri artificiale. Este cetatea în care apar imitatorii, actorii, meşteşugarii de lux etc. Cetatea luxului conţine în sine principiul antagonismului, al conflictului, al dizarmoniei, al propriei dispariţii. De aceea, Platon spune despre ea că este o cetate nesănătoasă şi o preferă pe cealaltă, cetatea nevoilor de bază.

2. Formele corupte ale statului ideal: timocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania

Există patru forme corupte ale statului ideal. Acestea corespund la patru tipuri de dispoziţii sufleteşti ale omului. Cu alte cuvinte, există tot atâtea tipuri umane câte tipuri de constituţii există, căci, afirmă Platon, acele constituţii nu pot să ia naştere decât din oamenii corespunzători. În total,

5 Julia Annas, op. cit., p. 95. 6 Cristian Bădiliţă, Platonopolis sau împăcarea cu filosofia, Polirom,

Iaşi, 1999, p. 84-85.

409

vom avea cinci tipuri umane diferite şi cinci constituţii diferite, incluzând-o pe cea a cetăţii ideale.

Timocraţia sau constituţia „amatoare de onoruri” este, în viziunea filosofului, caracteristică regimului politic spartan. Evident, omul timocratic nu poate fi decât unul dornic de victorii şi onoruri. Τιµή înseamnă „preţ”, „valoare”, „stimă”, „consideraţie”, „respect”. Cetăţenii sunt apreciaţi cu atât mai mult cu cât se bucură de mai multe onoruri.

Oligarhia este cetatea „unde magistraturile ţin de venit, în care cei bogaţi cârmuiesc, iar săracul nu participă la putere.”

Trecerea de la timarhie la oligarhie se face datorită accentuării poftei de venituri şi diminuării virtuţii, ca o consecinţă.

În cetatea oligarhică nu este eliminată o virtute anume, evidentă, ci însăşi posibilitatea apariţiei calităţilor bune, ca dimensiune sufletească. Printre defectele acestei cetăţi, putem enumera la început chiar principiul ei de existenţă, căci e clar că nu averea trebuie să decidă treburile într-o cetate.

Cetatea oligarhică este, de asemenea, lipsită de unitate. Platon spune că sunt, de fapt, două cetăţi: „(…) obligatoriu, cetatea nu este una, ci sunt două: una a săracilor, cealaltă a bogaţilor, deşi şi unii şi alţii locuiesc în acelaşi loc. Ei uneltesc mereu unii împotriva altora.”

Democraţia apare din oligarhie, şi anume prin continuarea dincolo de limită a principiului de bază al oligarhiei, care este nevoia unei cât mai mari bogăţii. Îmbogăţirea unora este însoţită, aşa cum am văzut, de sărăcirea altora. Însă unii dintre cei ce sărăcesc sunt oameni de valoare, care încep să-i urască pe cei bogaţi şi sunt dornici de schimbări politice. Democraţia este, deci, un regim pestriţ şi de aceea are toate şansele să fie considerată cea mai bună de către femei şi copii, căci acestora le plac lucrurile pestriţe. Aparent, libertatea foarte mare de care se bucură oamenii este un mare avantaj în cadrul acestui tip de regim politic. Toleranţa faţă de cei judecaţi intră, de asemenea, într-o primă fază, la capitolul elementelor pozitive. Din păcate, adevărata educaţie a omului de stat nu este posibilă cu rigoarea pe care o cere o astfel de responsabilitate, căci cei mai mulţi conducători nu fac decât să se conformeze opiniilor mulţimii, ori, lucrul acesta nu este normal şi nu poate dura prea mult.

Tirania şi tiranul Tirania se naşte din democraţie. La fel ca în celelalte cazuri,

elementul care determină profilul unui regim ducea, în cazul în care era urmărit în exces, la forma inferioară de organizare politică. În cazul

410

democraţiei, acel bun care îi dă sens, dar care o şi transformă în tiranie, este libertatea. Ultimele stadii ale democraţiei debordând de libertate sunt acelea în care dascălii se tem de elevi şi îi linguşesc pe aceştia, bătrânii sunt îngăduitori cu tinerii şi-i imită pe aceştia, „ca să nu pară că sunt neplăcuţi, nici despotici.” (563 a b) Excesul de libertate duce, aşa cum putem deja intui, la excesul de robie:

„Or, libertatea excesivă pare că nu se preschimbă în nimic altceva decât într-o robie excesivă, atât în cazul individului, cât şi al cetăţii”.

III. POLITICA LUI ARISTOTEL

Politica lui Aristotel se deschide cu descrierea cetăţii, a polis-ului grec. Ce este acest polis? El este un gen de comunitate sau asociaţie (κοινωνία). Cum orice comunitate este constituită în vederea unui anumit bine şi cum cetatea este comunitatea care le înglobează pe toate celelalte, rezultă că binele în vederea căruia se naşte ea este Binele Suprem (acest Bine Suprem se exprimă în limba greacă prin termenul τό άριστον), superior celor care stau la baza ei. La baza cetăţii stau familia şi satul, care şi ele sunt comunităţi ce se structurează în vederea realizării unui gen aparte de bine, dar aceste comunităţi sunt înglobate în comunitatea perfectă care este cetatea.

Pentru a determina cât mai exact natura cetăţii, Aristotel decide să studieze părţile componente ale acesteia, părţile simple din care rezultă agregatul social mai complexe: Primul tip de legătură între oameni este cel care apare între două fiinţe ce nu pot trăi una fără cealaltă; este vorba (spre exemplu) despre o femeie şi un bărbat, care se unesc în vederea unui scop natural, acela de a aduce pe lume, prin procreaţie, o fiinţă asemănătoare lor. Această uniune conjugală este, prin urmare, una naturală. La fel este şi cazul legăturilor care apar între oamenii ce sunt făcuţi să comande, căci au calităţi speciale în acest sens, şi cei care trebuie să execute, căci nu sunt dotaţi cu calităţi de conducători. Este cazul stăpânului de sclavi şi a sclavilor săi. Şi această legătură este naturală în viziunea lui Aristotel, căci interesul sclavului se confundă cu cel al stăpânului, deci formează împreună o uniune cu un scop natural, acela al conservării amândurora.

Primele forme de comunitate, alcătuite din doi termeni (femeie-bărbat sau stăpân-sclav) se constituie, deci, fie pentru perpetuarea speciei prin procreaţie, fie pentru conservarea reciprocă a celor două părţi – în cazul al doilea. Aceste două comunităţi formează familia, în primul său

411

stadiu. Mai departe, ne spune Aristotel, comunitatea formată din mai multe familii, în vederea satisfacerii unor nevoi care nu sunt pur şi simplu cotidiene, este satul. În fine, comunitatea formată din mai multe sate este cetatea, în sensul deplin al cuvântului. Ea beneficiază de ceea ce se numeşte independenţă economică.

Diferitele tipuri de constituţii. Constituţiile corecte şi deviaţiile lor Autoritatea într-un stat poate fi exercitată fie de un singur om, fie de

un număr mic de oameni, fie de masa cetăţenilor. Când guvernarea se face în vederea interesului comun, toate aceste forme de guvernare sunt corecte, în timp ce guvernările care se desfăşoară în vederea interesului particular, fie al unuia singur, fie al unui număr mic, fie al masei cetăţenilor, sunt constituţii incorecte, adică deviaţii ale tipurilor corecte precedente.

Guvernarea unuia singur se numeşte regalitate, când se desfăşoară în interesul comun; guvernarea unui mic număr de oameni, de asemenea în interes comun, se numeşte aristocraţie, iar guvernarea masei de cetăţeni ce priveşte tot interesul comun nu are un nume aparte, spune Aristotel, ci este denumită cu numele constituţiilor în general, adică o republică propriu-zisă (de fapt, termenul lui Aristotel este cel de πολιτεία).

Aceste forme presupun, aşa cum am amintit, forme deviate. Astfel, forma deviată a regalităţii este tirania (aceasta din urmă are în vedere exclusiv interesul monarhului), oligarhia (care are în vedere numai interesul celor bogaţi) este deviaţia aristocraţiei, iar democraţia (care se preocupă de interesele celor săraci, al nevoiaşilor, de fapt) este deviaţia republicii propriu-zise. (Politica, III, 7)

IV. AURELIU AUGUSTIN (354-430)

Sfântul Augustin este unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Evului Mediu şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii. Această dublă postură vorbeşte deja despre cele două dimensiuni importante ale operei sale, căci el este poate cel mai important autor medieval în opera căruia se îmbină, fuzionează sau sunt conciliate două surse diferite, două tradiţii diferite de cultură, gândirea antică, „păgână” şi Biblia.7

7 L. Strauss, J. Cropsey, Histoire de la philosophie politique, Puf,

1994, p. 191.

412

1. Problema virtuţii creştine şi a virtuţii păgâne Doctrina politică a lui Augustin este centrată pe ideea de virtute.

Omul este un animal social, înzestrat cu limbaj, deci cu posibilitatea de a comunica cu semenii săi. Această posibilitate duce la sociabilitate, căci omul este capabil să aibă diferite relaţii cu aceiaşi semeni. Omul nu-şi atinge perfecţiunea decât asociindu-se cu ei, pentru a forma o comunitate politică. Această comunitate politică nu mai este însă forma pe care o cunoaştem de la Platon şi Aristotel (polis-ul, politeia). Noua formă politică pe care o va aduce istoria şi, în cele din urmă, pe care oamenii trebuie s-o respecte şi s-o înnobileze este Republica, res publica. Republica îi trans-formă pe cei ce trăiesc în cadrul ei în cetăţeni. Republica sau societatea civilă nu se poate afirma în afara unei virtuţi adecvate, care este justiţia. Republica este definită pornind de la Cicero, ca „o adunare de oameni asociaţi printr-o recunoaştere comună a dreptului şi printr-o comunitate de interese.”

La Augustin apare ideea păcatului originar, care este una strict teologică şi nu apare ca atare la filosofia păgână. Păcatul lui Adam, care s-a transmis prin mijloace necunoscute tuturor urmaşilor săi, a făcut ca omenirea să decadă din starea de armonie iniţială, iar oamenii să devină agenţi ai răului. Ei sunt dotaţi cu liber arbitru (liberum arbitrium), dar nu sunt liberi, căci este evident că folosesc liberul arbitru într-un mod nepermis, încălcând preceptele legii divine. Adevărata libertate (libertas) nu este dată decât de folosirea cum trebuie a liberului arbitru. Deci, libertatea nu trebuie înţeleasă ca o lipsă a tuturor constrângerilor, ci dimpotrivă, ca o constrângere de natură divină, ca o supunere la legea lui Dumnezeu. Libertatea, aşa cum este practicată de omul decăzut, este o revoltă împotriva legii divine, o revoltă care se trage din revolta iniţială a lui Adam. Această revoltă se traduce prin fapte care nu sunt conforme preceptelor legii imuabile. Tocmai de aceea, omul cel mai liber este totodată omul cel mai supus lui Hristos (libertas vera est Christo servire). Economia, spre exemplu, este una dintre activităţile concrete în care se vădeşte caracterul nedrept al comportamentului uman din această lume. Sunt cultivate dorinţele şi apetenţele inferioare, în dauna celor superioare, este exacerbat egoismul şi individualismul în dauna intereselor superioare ale comunităţii. Toate instituţiile create de om pe pământ sunt forme nedesăvârşite ale încercării acestuia de a mai tempera răul istoric, fiind în acelaşi timp dovada caracterului decăzut al omului. Sclavia, instituţiile

413

politice ale guvernării, proprietatea privată, toate sunt numai încercări aproximative, nereuşite, de a mai diminua răul în care omul a căzut, din starea paradisiacă în care s-a aflat. Proprietatea privată, bunăoară, este bună ca element de împiedicare a manifestării rapacităţii omului în toată plenitudinea sa, dar nu este suficientă pentru a elimina rădăcina răului din sufletul uman.

O altă modalitate de a critica justiţia umană vine din dihotomia pe care Augustin o stabileşte între legea eternă şi legea temporală. Legea eternă este totuna cu voinţa divină sau înţelepciunea lui Dumnezeu, care face ca toate lucrurile să devină ceea ce trebuie, conform cu scopul lor propriu. Legea eternă este, evident, imuabilă, pe când legea umană sau temporală este schimbătoare în funcţie de circumstanţele deosebite de timp şi spaţiu în care se aplică. Legea temporală nu este nedreaptă, dar în mod cert este imperfectă, spre deosebire de cea divină, care este perfectă.

2. Cele două cetăţi Augustin este unul dintre criticii cei mai acerbi ai Romei antice, mai

ales al perioadei imperiale a acesteia. Astfel, din punctul lui de vedere, Roma n-a fost niciodată o republică veritabilă, pentru că dreptatea, justiţia nu au domnit niciodată în sânul ei aşa.

Umanitatea trăieşte, din punct de vedere istoric, concret, împărţită în cetăţi diferite, naţiuni diferite etc. Din punctul de vedere al Sfintei Scripturi, nu există decât două cetăţi, cetatea terestră şi cetatea lui Dumnezeu. Nici cetatea terestră, nici cetatea lui Dumnezeu nu pot fi identificate concret (astfel, cetatea lui Dumnezeu nu este echivalentă cu cetăţile teocratice, adică cele în care principiile religioase sunt strictamente aplicate). Ele sunt, cu o sintagmă modernă, nişte ideal-tipuri. Singura modalitate prin care putem deosebi cetăţenii celor două tipuri de cetăţi este existenţa sau absenţa virtuţii adevărate în sufletul lor, ceea ce este echivalent, la Augustin, cu virtutea creştină. În cele din urmă, cetatea lui Dumnezeu este cetatea celor care cred cu putere în Hristos şi urmează învăţăturile acestuia. Numai în această cetate poate fi regăsită adevărata virtute. Dimpotrivă, oricât ar fi de bine condusă, cetatea terestră nu poate fi garanta cultivării virtuţii. Diferenţa între cele două cetăţi este diferenţa între virtute şi viciu. Cetatea lui Dumnezeu este în stare perfectă în cer, în viaţa de după moarte. Modelul său este, deci, celest. Dar, în măsura în care aplică preceptele religiei creştine şi devin virtuoşi, credincioşii adevăraţi aparţin deja cetăţii divine,

414

deşi trăiesc în cetatea terestră. Astfel, cetatea ideală a lui Augustin este mai „prezentă” şi mai concretă decât cetatea ideală a lui Platon, dar cu aceasta nu am afirmat nimic în ce priveşte „valoarea” celor două ideal-tipuri.

Deşi Augustin identifică uneori cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, cele două nu trebuie confundate. Mai întâi, nu toţi membrii aceleia din urmă pot intra în cadrele cetăţii celeste. Invers, deşi unii oameni nu recunosc că aparţin sufleteşte credinţei creştine, de fapt, fără să ştie, ei fac parte din cetatea lui Dumnezeu. Cetatea lui Dumnezeu nu caută să elimine societatea civilă concretă, ci s-o îmbunătăţească.

Cele două cetăţi sunt formate mai degrabă pornind de la realitatea sufletească a oamenilor care le compun. De aceea, Augustin poate vorbi despre două specii de oameni diferiţi, care, deşi se întâlnesc pe pământ în acelaşi timp, aparţin de fapt unor cetăţi diferite, unii ţinând de cetatea terestră, ceilalţi, de cetatea celestă. Este vorba, aşadar, de o diferenţă antropologică:

„Cred, totuşi, că deja am lămurit problemele mari şi dificile ale începutului şi sfârşitului lumii, ale creaţiei sufletului şi a celei a întregului gen uman, care a fost împărţit în două tipuri, unul compus din cei care trăiesc după natura umană, iar celălalt din cei care trăiesc după natura divină. Vom da deci acestor două tipuri numele mistic de cetăţi, prin care trebuie să înţelegem două societăţi de oameni, din care una este predestinată să trăiască etern cu Dumnezeu, iar cealaltă, să sufere un supliciu etern cu diavolul.”8

Primul om aparţine cetăţii oamenilor. Este un principiu pe care Augustin îl preia de la Apostolul Pavel unde se spune: „Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc… Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer.”9), ce spune că primul element ce apare este cel material, animal, apoi vine cel spiritual. Primul om al cetăţii oamenilor este Cain, iar primul om al cetăţii lui Dumnezeu este Abel. Omul este întâi animal, apoi renaşte spiritual prin credinţă:

„Cain, care aparţine cetăţii oamenilor, s-a născut primul între cei doi autori ai genului uman; vine apoi Abel, care aparţine cetăţii lui Dumnezeu.

8 Ibid., XV, 1. 9 Citatele din Biblie sunt din ediţia din 1993 a Bibliei, tipărită cu

binecuvântarea Patriarhului Teoctist.

415

Aşa cum pentru fiecare om vedem că e adevărată spusa Apostolului (Pavel – n.n.), cum că nu ceea ce este spiritual a apărut mai întâi, ci ceea ce este animalic, de unde rezultă că ne naştem mai întâi răi şi carnali, ca şi cum am ieşi dintr-o rădăcină coruptă, şi nu devenim buni şi spirituali decât renăscând în Iisus Hristos, la fel este cu întregul gen uman.”10

V. TOMA D’AQUINO (1225-1274)

Toma d’Aquino este unul dintre cei mai importanţi teologi şi gânditori ai Evului Mediu. Opera sa a fost marcată profund de procesul de traducere şi asimilare a gândirii lui Aristotel în perimetrul Occidentului creştin. De altfel, textul integral al Politicii şi cel al Eticii aristoteliene au fost traduse chiar în timpul vieţii sfântului.

1. Natura regimului politic Filosofia politică a lui Toma d’Aquino se sprijină în cea mai mare

parte pe ideea lui Aristotel de natură. Omul este o fiinţă socială şi politică, societatea civilă fiind naturală în sensul în care acesta este înclinat „prin natură” să trăiască în cadrele ei şi, prin intermediul ei, să-şi perfecţioneze firea raţională.

Explicaţiile lui Étienne Gilson relativ la problema sociabilităţii umane sunt foarte potrivite în acest punct:

„Când îl definim pe om drept ‘un animal sociabil’, uneori se socoteşte doar că omul este determinat să caute societatea semenilor săi dintr-un fel de instinct, care e sociabilitatea. Este vorba efectiv despre altceva. Natura omului este astfel, încât îi este practic imposibil să subziste dacă nu trăieşte în grup. Cea mai mare parte a celorlalte animale se pot descurca singure: au dinţi, gheare şi vigoare fizică pentru a ataca, viteză pentru a se pune în siguranţă, blană care le acoperă. Omul nu are nimic din toate acestea, dar are raţiune pentru a inventa unelte şi mâini pentru a se sluji de acestea. Este greu ca un individ izolat să-şi pregătească singur tot ce are nevoie, pentru el şi pentru familia lui. Viaţa în comun facilitează soluţionarea acestei probleme prin diviziunea muncii care se stabileşte aici. Această colaborare, care necesită

10 Cetatea lui Dumnezeu, XV, 1.

416

existenţa grupurilor sociale, se întemeiază, aşadar, înainte de cea a braţelor şi a mâinilor, pe cea a minţilor (subl.ns.).”11

Prima societate de care omul are nevoie este, din acest punct de vedere, familia. Ştiinţa care se ocupă de buna gospodărire a treburilor familiale se numeşte economie, ca şi în cazul lui Aristotel, pe care Toma îl urmează îndeaproape în acest punct. Familia are însă anumite limite în ce priveşte asigurarea celor necesare traiului, ca şi în ce priveşte capacitatea de a-i conduce pe toţi membrii săi la virtutea deplină. Asociaţia politică cea mai potrivită desăvârşirii virtuţii umane, ca şi satisfacerii tuturor nevoilor acestuia este cetatea şi nu familia. Scopul cetăţii, care este mai important decât cel al familiei, finalitatea ultimă a ei, este binele uman suprem.

Cetatea este mai mult decât suma părţilor sale componente şi, ca şi în viziunea lui Aristotel, binele cetăţii, adică binele comun, este mai important decât binele individual.

Scopul guvernării politice este armonia între părţile care constituie cetatea. Nu este vorba însă de o simplă supravieţuire a acesteia, ci de ceva mult mai înalt, anume despre cultivarea şi dezvoltarea virtuţii la cetăţeni şi a vieţii bune. Regimul unei cetăţi devine, de aceea, de o importanţă extremă, căci el dă sensul vieţii politice. Toma d’Aquino este de părere că forma cea mai bună de guvernare este monarhia. Acest lucru se întâmplă deoarece monarhia este guvernarea unui singur individ, deci se apropie cel mai mult de ideea de unitate, esenţială pentru orice corp social, ca şi pentru oricare alt lucru.12 E adevărat că monarhia poate degenera în tiranie, dar oricare regim politic este supus acestei primejdii, iar dintre toate tiraniile, cea mai suportabilă este, totuşi, tirania unuia singur. Această tiranie are anumite „avantaje” faţă de celelalte: ea menţine, în general, ordinea şi pacea, nu este îndreptată de cele mai multe ori împotriva tuturor membrilor corpului social, ci numai împotriva câtorva. În fine, guvernările colective, aşa cum demonstrează istoria, duc mai repede la tiranie decât guvernările monarhice. În cele din urmă, forma de conducere cea mai bună în practică este aşa-numitul regim mixt, care combină armonios caracterele tuturor formelor de guvernământ (monarhie, aristocraţie, democraţie). „Est etiam aliquod regimen exemplu: istis commixtum, quod est optimum” („Există

11 Étienne Gilson, Tomismul. Introducere în filosofia sfântului Toma

D’Aquino, Humanitas, 2002, p. 467. 12 Ibidem, p. 470.

417

chiar şi un regim politic rezultat din amestecul acestora şi el este cel mai bun”13), spune Toma.

Toma d’Aquino aminteşte faptul că într-o guvernare bună, a unei cetăţi sau a unei naţiuni, trebuie respectate două condiţii. Prima se referă la faptul ca toţi să participe mai mult sau mai puţin la guvernare (aceasta fiind, după Aristotel, pe care autorul creştin îl citează, o garanţie a păcii civile) şi toţi să îndrăgească şi să susţină o atare stare de lucruri.

Celălalt punct priveşte forma regimului politic sau organizarea puterilor. Se ştie că sunt mai multe forme politice, aşa cum le distinge Aristotel, dar cele mai remarcabile sunt monarhia (regalitatea), sau dominaţia unuia singur în conformitate cu virtutea şi aristocraţia, adică guvernarea celor mai buni, sau dominaţia unui număr mic, de asemenea în conformitatea cu virtutea.

„Iată deci, spune Toma, organizarea cea mai bună a guvernării unei cetăţi sau unui regat: în frunte este plasat, ca urmare a virtuţii sale, un şef unic având autoritate asupra tuturor, apoi vin un număr oarecare de şefi subalterni, aleşi şi ei după virtute. Cu toate acestea, mulţimea nu este străină puterii astfel definite, toţi având posibilitatea de a fi aleşi şi toţi fiind, pe de altă parte, electori. Acesta este regimul perfect, un melanj fericit de monarhie, prin preeminenţa unuia singur, de aristocraţie, prin mulţimea de şefi aleşi prin virtute şi în fine de democraţie sau de putere populară, prin faptul că simplii cetăţeni pot fi aleşi ca şefi şi că alegerea şefilor aparţine poporului.” (Summa theologiae, I, II, Q. 105, art. 1)

Deşi stabileşte acest gen de regim politic mixt ca fiind cel mai bun, un regim care e condus de un monarh, dar nu este o monarhie în adevăratul înţeles al cuvântului, Toma nu consideră că un popor care e condus în aceste condiţii ar fi cu adevărat fericit. E de subliniat că popoarele au fost guvernate de drept divin mai întâi de judecători, nu de regi. Regii apar mai târziu, iar evreii, cei care au cerut regi, au făcut-o pentru că se săturaseră să fie conduşi de Dumnezeu. De altfel, regii adesea devin tirani şi îşi jefuiesc şi nefericesc popoarele. Altfel spus, având în vedere că virtutea monarhului ar trebui să fie perfectă pentru ca el să fie perfect, iar acest lucru se întâmplă rar (perfecta autem virtus in paucis invenitur), rezultă că un popor are foarte mici şanse să fie bine guvernat.14

13 Summa theologiae, Ia, IIa, 105, 1; citat după Gilson, op. cit., p. 471. 14 Étienne Gilson, op. cit., p. 472-473.

418

Spre deosebire de Aristotel, care defineşte binele cetăţii ca fiind Binele Suprem (to agathon), la sfântul Toma acesta se identifică, în cele din urmă, cu persoana divină, cu Dumnezeu:

„Dumnezeu este deci în mod necesar scopul tuturor fiinţelor. Binele particular tinde spre binele comun; partea îşi găseşte într-adevăr raţiunea de a fi în întreg; de aici rezultă că binele comunităţii este mai divin decât cel al individului”, spune Toma în Summa contra Gentiles.

În felul acesta, Toma fixează şi orizontul politic final al oricărui guvernământ, care nu mai face parte din lumea aceasta, ci din cea celestă. Aici avem de-a face cu ceea ce s-a numit caracterul „transpolitic” al gândirii tomiste.15

2. Legea eternă, legea naturală, legea umană, legea divină Legea, în general, este definită în felul următor: „Legea este o regulă de acţiune, o măsură a actelor noastre, după care

suntem solicitaţi să acţionăm sau, dimpotrivă, împiedicaţi. Cuvântul lege vine de la verbul ce înseamnă a lega, prin aceea că legea obligă la acţiune, adică leagă agentul de o anumită manieră de a acţiona. Or, ceea ce reglează măsura actelor umane este raţiunea, care este principiul prim al actelor umane. (…) De aici rezultă că legea relevă raţiunea.” (Summa theologiae, I, II, Q. 90, art. 1)

Legea eternă este definită după cum urmează: „Am văzut că legea nu este altceva decât o prescripţie a raţiunii

practice către şeful care guvernează o comunitate perfectă. Este evident, pe de altă parte – fiind admis că lumea este guvernată de providenţa divină – că întreaga comunitate a universului este guvernată de raţiunea divină. De aceea, raţiunea, principiu al guvernării tuturor lucrurilor, considerată în Dumnezeu ca şef suprem al universului, are putere de lege. Şi pentru că raţiunea divină nu concepe nimic în timp, ci într-o perspectivă eternă (…) urmează că această lege trebuie să fie declarată eternă.” (Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 1)

Această raţiune universală care conduce Universul şi care este prezentă în Dumnezeu este prototipul tuturor legilor.

Legea naturală se referă la creaturile raţionale care sunt supuse providenţei divine şi care sunt înclinate în mod natural spre scopurile care sunt cerute de legea eternă. În creatura astfel definită există o participare a

15 Strauss, Cropsey, op. cit., p. 280.

419

raţiunii eterne, care o înclină în mod natural spre scopurile şi mijloacele de care am amintit. O atare participare a legii eterne la activitatea creaturii raţionale poartă numele de lege naturală. Iată definiţia legii naturale: „Am spus mai înainte că legea, fiind o regulă şi o măsură, poate să se afle în cineva în două moduri: mai întâi, ca în cel care stabileşte regula şi măsura, iar în al doilea mod, ca în cel care este supus legii, fiindcă acesta din urmă este regulat şi măsurat în măsura în care participă într-un fel la regulă şi măsură. În consecinţă, cum toate fiinţele ce sunt supuse providenţei divine sunt regulate şi măsurate de legea eternă, este evident că aceste fiinţe participă într-un fel la legea eternă prin faptul că primind amprenta acestei legi în ei înşişi, ei posedă înclinaţii care îi împing la actele şi scopurile care le sunt proprii. Or, printre toate fiinţele, creatura raţională este supusă providenţei divine într-o manieră mai clară (…) În această creatură există deci o participare a raţiunii eterne după care ea posedă o înclinaţie naturală spre modul de a acţiona şi spre scopul care sunt cerute. Tocmai o astfel de participare a legii eterne în creatura raţională este numită lege naturală (…) Este deci evident că legea naturală nu este altceva decât o participare a legii eterne în creatura raţională” (Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 2).

Aceste definiţii de mai sus sunt revelatoare pentru caracterul constrângător în care este înţeleasă noţiunea de lege la Toma, în corespondenţă cu ideea pedepsei divine pentru încălcarea legii. De altfel, ideea de lege naturală, ca atare, nu apare la Aristotel. Nici caracterul constrângător nu este în tradiţia filosofică. În felul acesta, avem de-a face în gândirea creştină de orientare tomistă cu o răsturnare a sensului moralei: „Ansamblul vieţii morale a omului capătă o direcţie cu totul nouă; ea încetează de a mai fi înţeleasă doar ca perfecţionare şi desăvârşire a omului şi va deveni în cele din urmă o chestiune de supunere consimţită şi recunoscătoare la o lege de origine divină şi în mod necondiţionat constrângătoare.”16

Pe lângă legea divină şi cea naturală există şi o lege umană. Despre legea umană, Toma d’Aquino ne spune următoarele: „Ştim din cele ce au fost expuse că legea este o prescripţie a raţiunii practice. Or, putem să găsim un proces asemănător în raţiunea practică şi în raţiunea speculatică. Amândouă, într-adevăr, pleacă de la câteva principii pentru a ajunge la anumite concluzii, aşa cum am stabilit deja. Astfel, deci, trebuie spus

16 Strauss, Cropsey, op. cit., p. 288.

420

aceasta: la fel cum în raţiunea speculativă concluziile diferitelor ştiinţe sunt consecinţele unor principii nedemonstrabile, cunoaşterea acestor concluzii nefiind înnăscută în noi, ci fiind fructul activităţii spiritului nostru, la fel, este necesar ca raţiunea umană, plecând de la preceptele legii naturale, care sunt ca nişte principii generale şi nedemonstrabile, ajunge la anumite dispoziţii mai particulare. Aceste dispoziţii particulare descoperite de raţiunea umană sunt numite legi umane, din moment ce în ele regăsim celelalte condiţii care sunt presupuse de noţiunea de lege, după explicaţiile deja date” (Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 3).

Ea este corespondentul legii temporale a lui Augustin, pe care, de altfel, Toma îl şi citează în acest punct. Evident, legea umană nu este infailibilă, ca legea divină. Legea umană îşi are sediul în raţiunea umană care, pornită de la principiile generale şi nedemonstrabile ale legii naturale, descoperă treptat diferite dispoziţii mai particulare. Aceste dispoziţii particulare descoperite de raţiunea umană sunt numite legi umane. Legea naturală este aceeaşi pentru toate fiinţele umane, dar numai în ce priveşte dispoziţiile sale cele mai generale; condiţiile particulare pot să se schimbe şi chiar se schimbă de cele mai multe ori; tocmai de aceea este nevoie de ajutorul legii umane, pentru a reglementa astfel de situaţii de diferenţiere, particulare. Particularităţile în care se aplică legile fac ca ideea de adaptare a legii să fie esenţială. Principiile morale, bunăoară, nu pot fi aplicate orbeşte, dacă particularităţile unor comunităţi nu permit lucrul acesta. Ele trebuie să fie modelate după acele particularităţi.

Legea divină este o altă specie a legii. Problema care se pune în legătură cu ea este dacă este necesară, dincolo de legea naturală şi de cea umană. Toma crede că sunt patru motive care fac necesară această specie suplimentară de lege:

1. Omul este ghidat prin lege în îndeplinirea actelor sale, prin subordonarea la scopul ultim. Deci, dacă omul n-ar fi fost supus decât unui scop proporţional cu capacitatea sa naturală, el n-ar fi avut nevoie să primească un principiu director superior legii naturale şi legii umane ce decurge din aceasta. Dar, pentru că omul este supus scopului fericirii eterne care depăşeşte resursele naturale ale facultăţilor umane, era necesar ca desupra legii naturale şi celei umane să existe şi o lege dată de Dumnezeu pentru a-l dirija pe om spre scopul său.

2. Judecata umană este incertă, mai ales când este vorba despre lucruri contingente şi particulare; de aceea, se întâmplă ca judecăţile despre

421

actele umane să fie diverse, şi, prin urmare, aceste judecăţi să producă legi disparate şi opuse. Pentru ca omul să poată cunoaşte fără ezitare ce trebuie să facă şi ce nu trebuie, era deci necesar ca el să fie dirijat, pentru actele sale proprii, de o lege dată de Dumnezeu, fiindcă este evident că o astfel de lege nu poate conţine nici o eroare.

3. Omul nu poate avea o lege decât asupra a cea ce poate judeca. Dar judecata umană nu se poate exercita asupra mişcărilor sufleteşti interioare care sunt ascunse, ci numai asupra actelor exterioare care se văd. Cu toate acestea, e necesar pentru perfecţionarea virtuţii ca omul să fie cizelat atât în ce priveşte actele exterioare, cât şi cele interioare. Legea umană nu putea să reprime şi să ordoneze eficace actele interioare, ceea ce face necesară intervenţia unei legi divine.

4. Sfântul Augustin declară că legea umană nu poate pedepsi şi nici interzice tot ceea ce se face din cauza răului, căci, vrând să extirpe întregul rău, ea ar face să dispară în acelaşi timp şi mult bine şi s-ar opune avantajului binelui comun, necesar comunicării dintre oameni. Astfel, pentru a nu mai exista nici un rău care să rămână nepedepsit şi neinterzis, era necesar să fie adăugată o lege divină pentru a interzice toate păcatele.

Prin legea naturală, legea eternă este făcută părtaşă după capacitatea naturii umane. Dar trebuie ca omul să fie dirijat către scopul său ultim supranatural după un mod superior. De aceea a fost adăugată legea divină (Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 4).

Prin urmare, între Aristotel şi Toma există o diferenţă foarte mare în ce priveşte concepţia asupra dreptului natural. Pentru Aristotel, dreptul natural este de la un capăt la altul variabil, căci principiile raţiunii practice se referă la lucrurile contingente, schimbătoare, nu la cele imuabile, ce ţin de raţiunea speculativă. La Toma, dimpotrivă, dreptul natural conţine pe lângă partea variabilă, în funcţie de condiţiile concrete în care se aplică, o parte imuabilă, generală.

VI. MACHIAVELLI ŞI DESTINUL POLITICII MODERNE

I-a fost dat acestui scriitor italian al Renaşterii (a trăit între 1469 şi 1527) să cunoască gloria de a fi întemeietorul sau părintele ştiinţei politice moderne.

Prima parte a Principelui este în acelaşi timp un manual de cucerire şi o încercare de tipologie a statelor, tipologie alcătuită din perspectiva

422

posibilităţilor de cucerire. De aici rezultă clar intenţiile foarte „practice” ale lui Machiavelli. Statele se împart, după Machiavelli, în republici şi principate. Acestea din urmă sunt fie ereditare, fie noi. Principatele ereditare sunt cele în care familia conducătorului domneşte de multă vreme, cele noi sunt fie complet noi17, fie sunt anexate la statul ereditar al unui principe.

Politica este, într-o măsură, similară răului istoric, căci se identifică cu lupta pentru supremaţie, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru păstrarea acestora, pentru eliminarea duşmanilor celor care se află la putere, toate, acte ce implică ideea suferinţei, a forţei brute. În schema de guvernare a Principelui, poporul aproape că nu mai are nici o importanţă. Se poate spune, ducând ideile aproape de absurd, că principele lui Machiavelli poate guverna şi fără popor, de unul singur, atât vreme cât e asigurat că puterea îi aparţine. Nimic din grija antică pentru fericirea omului, pentru educarea lui în spiritul virtuţilor cardinale ale republicii, pentru transformarea lui în înţelept.

O interpretare extrem de interesantă a gândirii politice a lui Machiavelli aflăm la Michel Senellart18. Acesta face o precizare importantă, care întăreşte cele spuse de noi în legătură cu relaţia de ostilitate dintre principe şi supuşii săi. Este vorba despre faptul că termenul pe care-l întrebuinţează Machiavelli când vorbeşte despre cuceririle principelui este cel de stato, care nu înseamnă însă stat. Stato înseamnă mai degrabă puterea unui om sau a unui grup de oameni, care se află în fruntea unei cetăţi. Este vorba despre starea unui principe, a unui conducător, despre autoritatea şi dominaţia lui asupra unei cetăţi, cumva independent de starea supuşilor: „Expresia mantenere lo stato, pentru principe, este în consecinţă sinonimă cu se mantenere nel suo stato – a se menţine pe poziţia sa. Stato se referă deci la propriul interes al principelui, distinct de cel al cetăţii, atunci când nu-i este de-a dreptul opus.”19 (subl.ns.)

17 Este cazul Milanului lui Francesco Sforza, care devine principe prin

autoproclamare, după ce fusese înainte condotier, adică un comandant de oşti, de mercenari.

18 V. Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, 1998 (traducere după Du regimen médiéval au concept de gouvernement, Seuil, 1995).

19 M. Sennelart, op. cit., p. 212.

423

„Filosofia răului” la Machiavelli ar merita un studiu aparte. Iată aici o mostră:

„De unde urmează constatarea că pe oameni trebuie să-i iei cu binele, sau să-i distrugi cu totul, fiindcă ei se răzbună uşor pentru un rău uşor care le-a fost pricinuit, dar nu se pot răzbuna în schimb pentru ceva grav; aşa încât este necesar ca răul pe care i-l faci cuiva să fie de aşa fel, încât să nu ai a te teme de răzbunare” (cap. III).

Este aici o concepţie pe care am putea-o numi a pragului critic al răului sau a pragului critic al forţei de reacţie la rău, ceea ce e aproximativ acelaşi lucru. Oamenii reacţionează la rău, ne spune Machiavelli, dar această reacţie este condiţionată de cantitatea răului suferit. Dacă răul sau pagubele suferite se plasează între anumite limite rezonabile, reacţia apare. Dacă aceste limite sunt încălcate, reacţia este inhibată, încât răul pare a fi deplin suveran.

Principele este pus, astfel, în contradicţie cu principatul său şi, conform dorinţei exprese a lui Machiavelli, de păstrare a supremaţiei principelui cu orice preţ, acesta ajunge să-şi nimicească propria cetate. Vorbind despre modul cum trebuie guvernate cetăţile care, înainte de a fi cucerite, aveau legi proprii (cap. V), autorul aminteşte trei posibilităţi: „primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le păstreze prietene (…) Într-adevăr, nu există alt mod de a stăpâni în siguranţă o provincie decât acela de a o nimici” (subl.ns.).

1. Valorile lui Machiavelli Capitolul XV vorbeşte „despre acele lucruri pentru care oamenii, şi

mai ales principii, merită să fie lăudaţi sau aspru dojeniţi”. Aceste lucruri traduc axiologia scriitorului nostru. Este, cu cuvintele sale, întrebarea „care trebuie să fie atitudinea şi comportarea unui principe faţă de supuşi şi faţă de prieteni”?

Acesta este şi capitolul în care Machiavelli îşi face cunoscută teoria celebră asupra „realismului”, pentru care este creditat în primul rând ca autor modern, ce o rupe cu tradiţia retorică de până la el. Principele este declarat manual practic, iar sensul acestuia este dat de adevărul concret al faptelor şi nu de „simpla închipuire”. Prin urmare, este nevoie de mai

424

puţină speculaţie inutilă şi mai mult spirit realist şi practic, vrea să ne sugereze scriitorul:

„Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor20 (subl.ns.) decât simpla închipuire. Căci sunt mulţi aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate.” (cap. XV)

Machiavelli se arată neîncrezător în republicile utopice trasate numai pe hârtie şi pretinde că singurul temei al cărţii sale este realitatea concretă, nudă. Însă chiar în acest pasaj se contrazice, căci chiar şi aici există, dincolo de declaraţia sa „realistă”, o filosofie anume, care nu este inspirată decât parţial din faptele concrete. Este vorba despre relaţia dintre bine şi rău. Este evident că în această chestiune Machiavelli crede că răul este cel care dă tonul relaţiei. Între cei doi termeni opuşi, binele este condus de rău, în sensul în care la bine se poate răspunde şi cu bine şi cu rău, în timp ce la rău nu se poate răspunde decât cu rău. Aceasta este filosofia pe care se întemeiază toată opera politică a lui Machiavelli. Or, istoria arată, ne spune el, că binele este un fel de excepţie, în timp ce răul este dominant. De aici rezultă că politica are de-a face cu instrumentele răului, devreme ce trebuie să ţină piept răului. Am văzut că dintre cele două, binele e neputincios. Ca atare, pentru a supravieţui răului dominant, principele are nevoie să fie rău la rândul lui. A fi bun în politică înseamnă a te pleca de la bun început, înseamnă a te dezarma, deci a pierde posibilitatea de a face bine prin pierderea puterii. Binele poate fi făcut numai dacă principele are puterea. Dar, pentru asta, e nevoie să fie rău. Scopul scuză, iată mijloacele, care, cumva, nu sunt în puterea omului, avem de-a face cu o lege implacabilă aici. Acesta este mesajul lui Machiavelli, cu care însă, dacă nu admitem premisa sa a predominanţei răului, putem să nu fim de acord. Machiavelli nu este, aşadar, autorul-cadru al modernităţii decât în măsura în care modernitatea se recunoaşte a fi existenţa impregnată de rău.

În plus, afirmă scriitorul, relaţia între virtute şi mijloace este problematică şi ea. Unele scopuri, declarat bune, sunt primejdioase pentru om. Atingerea lor ar echivala cu pieirea noastră. Altele, dimpotrivă, ce par rele, sunt de aşa natură încât duc la supravieţuirea noastră. Alegerea este uşor de făcut între scopurile bune dar primejdioase pentru supravieţuire şi

20 Expresia originală este „veritá effettuale”.

425

celelalte, rele în principiu, dar potrivite pentru supravieţuire. Din păcate, nu se insistă foarte mult pe această idee, care şi ea este o răstălmăcire până la un punct, cu aparenţe de realitate indiscutabilă. Relaţia dintre scopurile bune din punct de vedere teoretic şi supravieţuirea practică ar fi meritat o dezvoltare mai mare, pe care Machiavelli nu i-o dă. Însă şi aici avem de-a face cu un adevăr circumscris de premisele iniţiale, de care am vorbit ceva mai sus. Când răul este dominant, scopurile bune care s-ar putea atinge pe căi bune sunt periculoase tocmai pe parcursul spre ele, acolo unde răul e câştigător. Dar este acest drum spre bine dominat de reţeta răului? Adică, nu se poate ajunge la bine decât pe calea răului? Întrebarea rămâne deschisă.

S-a afirmat, de mai multe ori, că în viziunea lui Machiavelli omul este o fiinţă rea şi că din această premisă decurg toate legile sale concrete şi toată filosofia sa cu privire la domeniul politic. Acest lucru este evident în capitolul XVII, unde ni se spune:

„Căci despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuţi şi ascunşi, că fug de principii şi sunt lacomi de câştig; atâta vreme cât le faci bine, sunt ai tăi în întregime (…) atâta vreme cât nevoia este departe; dar când ea se apropie, toţi se ridică împotriva ta.”

2. Cuvântul principelui Un capitol esenţial este şi cel care se referă la cuvântul principelui

(cap. XVIII, „cum trebuie să-şi ţină cuvântul un principe”), care nu este deosebit de tonul general al lucrării, dar este cu atât mai grav cu cât este vorba despre modalitatea de comunicare a elitei şi a masei. Problema „comunicării politice” primeşte aici o dezlegare aparte, pe care teoriile de azi ale acestui domeniu o ignoră, o ascund sau o aplică fără să ştie. De fapt, în acest capitol avem tabloul complet al acestui domeniu al comunicării politice şi avem şi sensul acesteia. Comunicarea politică de azi face din acest domeniu important al Cuvântului o simplă chestiune de transmitere de mesaje, într-un stil foarte specializat, aparent neutral. Neutralitatea nu e decât suprafaţa lucrurilor. În realitate, în spatele acestei „ştiinţe” a comunicării politice găsim toate caracteristicile stilului machiavelic de a privi problema cuvântului. Să vedem ce înseamnă el pentru Machiavelli: „Oricine înţelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se ţine de cuvânt şi de a proceda în mod cinstit, iar nu cu viclenie. Cu toate acestea, experienţa vremurilor noastre ne arată că principii care au săvârşit lucruri mari au fost aceia care n-au ţinut prea mult seama de cuvântul dat şi

426

care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească mintea oamenilor, iar la sfârşiti-au înfrânt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor”.

VII. „ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB

CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE”

Începutul Învăţăturilor reprezintă o profesiune de credinţă: „Iubitul mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditoriul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul.”21

Acest început nu este întâmplător şi nici nu reprezintă un simplu tribut pe care autorul îl plăteşte vremurilor. Ca şi Principele lui Machiavelli, acest tratat reprezintă un manual de guvernare, foarte la modă atunci. Domnul îl îndeamnă pe viitorul conducător să fie milostiv cu mulţimile: „Dreptu aceia, iubitul meu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru că însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfântul sânge al său.”22

Aici, ca şi în alte pasaje ale lucrării, aşa cum vom vedea, strategia pur politică se împleteşte cu poveţele creştine. Mai întâi, spre deosebire de crezul principelui italian, care cucereşte pentru sine şi cu de la sine putere principatele, supunându-şi voinţa locuitorilor acestora, mulţimile lui Neagoe sunt de la Dumnezeu. Conducătorul este, în buna tradiţie de gândire bizantină, numai un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta nu înseamnă că domnitorul nu are putere lumească. Dimpotrivă.

21 Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul

Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea dintâi. Cuvântul 1, p.5 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.

22 Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea dintâi. Cuvântul 1, p.5 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.

427

Vremurile fiind destul de neiertătoare, Neagoe vorbeşte de cazurile în care principele este cumva nevoit să trimită unii oameni la moarte. Pedeapsa capitală nu este exclusă din inventarul domniei, dar niciodată ea nu poate fi făcută fără judecată dreaptă şi fără spovedanie. Puterea politică pământeană este cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Conducătorii politici ai lumii sunt simpli slujitori ai acestuia pe pământ, căci adevărata putere este la El. Ce anume face ca un conducător pământean să merite conducerea şi să fie în graţiile Domnului? Revenim aici la tema binelui şi a răului, de care ne-am ocupat şi în cazul lui Machiavelli, numai că de această dată vom vedea că nu problematica răului este în prim-planul concepţiei politice a autorului, ci cea a binelui:

„Vezi, iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre pământu, ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi în cer; şi dacă vom vrea noi, vom fi, numai să facem bine (subl.ns.) şi vom fi împăraţi şi vom împărăţi în veci. Însă împărăţiile şi domniile ceste după pământu sântu în mâna şi voia lui Dumnezeu, şi în nevoinţile noastre cele bune se-au dat.”23

Omul zilelor noastre îşi imaginează că soluţiile la criza acută în care se zbate lumea politică sunt de aceeaşi natură cu manifestările acestei crize. Concret, la o accentuare a mijloacelor violente şi brutale din lumea politică se contrapun mijloace din ce în ce mai brutale şi mai violente. O spirală a răului, implacabilă, este în felul acesta trasată în planul istoriei politice, iar această spirală este chiar destinul politic al omului de azi. La Neagoe Basarab întâlnim perspectiva opusă. La răul lumii se contrapune binele omului politic, inspirat de binele universal ce are temeiul în Dumnezeu. La răutăţile lumii, conducătorul răspunde cu binele creştin, după exemplul Mântuitorului.

1. Supremaţia împărăţiei divine „Împărăţia lumească nu merită mai multă atenţie decât împărăţia

cerească” spune înţeleptul domn român.

23 Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul

Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea dintâi. Cuvântul 1, p.9 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.

428

Toată filosofia lui politică se sprijină pe ideea supremaţiei împărăţiei divine, a „cetăţii lui Dumnezeu”. De aceea, deşi conducători pe acest pământ, domnii sunt mai degrabă atenţi la împărăţia din ceruri. Comparaţia dintre ce e pe pământ şi ce e în cer este net în favoarea acestuia din urmă. Prin urmare, ca orice muritor de rând, domnul este atent la propria mântuire. În mare, mântuirea sa urmează căile fireşti ale mântuirii oricărui creştin. Deosebirea este că, pe lângă propria grijă, conducătorul are şi grija supuşilor săi. Principele lui Machiavelli nu avea, din acest punct de vedere, nici o îndatorire. Preocupările lui nu vizau problema mântuirii.

Michel Senellart accentuează acest caracter al gândirii machia-veliene, indiferent la problema mântuirii şi atent numai la ideea de succes (politic): o dată cu Machiavelli, asistăm la „o redefinire a regulilor guvernării în funcţie de criterii legate de succes, disociate deci de perspectiva mântuirii”24.

Dimpotrivă, la Neagoe Basarab, puterea lumească, oricât de mare, nu valorează nimic, dacă cel ce o are calcă în picioare poruncile divine: „Drept aceia, ia aminte cu înţelegere şi cu socoteală şi vezi că de vei călca legea, şi poruncile lui Dumnezeu nu le vei umplea, deacii măcar de-ai birui toată lumea şi de ţi s-ar pleca toţi împăraţii lumii aceştia ţie, şi de s-ar scula cu toată puterea lor să-ţi fie ţie într-ajutor, nici de un folos nu-ţi va fi, nici îţi va putea ajuta cineva”.25

2. Solii şi războaiele Primirea soliilor şi războaiele reprezintă probleme pe larg discutate

în cadrul Învăţăturilor. Prima observaţie ce trebuie făcută este că Neagoe vorbeşte despre două mari categorii de solii şi, respectiv, de soli. Unii soli vin cu dragoste, cu prietenie, în timp ce alţii vin pentru vrajbă şi pentru lucruri rele, după cum le este porunca de la domnii lor. Pe scurt, unii vin cu intenţii bune, alţii vin cu intenţii rele.

24 Artele guvernării, p. 211. 25 Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul

Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea dintâi. Cuvântul 1, p.21 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.

429

Sfatul cu boierii în care trebuie să se formuleze un răspuns la solie trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de înţelegere reciprocă. Domnul este îndemnat să le acorde slugilor toată încrederea şi să nu cadă rob păcatului orgoliului: „O, fătul mieu şi voi, fraţilor, cât iaste de bine să mângâiaţi pre boiari şi pre slugile voastre în toată vremea şi să vă sfătuiţi cu dânşii în tot ceasul şi să luaţi sfat şi de la cei mari şi de la cei al doilea şi de la cei mai de jos, că aşa să cade”.26

Tema războiului nu putea fi ocolită în cadrul Învăţăturilor. Se poate spune că majoritatea poveţelor se referă la mijloacele de evitare a conflictului armat. Războiul trebuie respins, căci aduce numai nenorociri – mai ales pentru o ţară cu un potenţial militar redus, cum era Ţara Românească. Se recomandă tânărului domn să apeleze la mijloace diplomatice pentru a asigura pacea, până la plata unor tributuri, a unor mari sume de bani. Dacă războiul este inevitabil, se recomandă credinţa în Dumnezeu şi în forţele proprii, curajul, bărbăţia. Teama nu are ce căuta pe câmpul de luptă: „Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică;, iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşăzi, nici să te îndoieşti. Că omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi”27

3. Iubirea faţă de popor Chintesenţa actului de guvernare – iubirea faţă de popor, după

modelul lui Hristos. Avem un adevărat poem în proză al iubirii de popor, care exprimă, de o manieră neconvenţională, cu o efuziune sufletească uriaşă, chintesenţa actului de guvernare: „Şi să iubeşti pre toţi tinerii ca pre ai tăi, şi cu cuvântul să-i înveţi şi să-i îndulceşti! Aşijderea să-i iubeşti pre cei bătrâni şi pre cei tineri, pre cei mari şi pre cei mici, pentru dragostea lui Hristos.”28

26 Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul

Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea dintâi. Cuvântul 1, p.163-164 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.

27 Ibidem, p. 179. 28 Ibidem, p. 43-44.

430

Se observă că unul dintre termenii cel mai des întâlniţi în ce priveşte atitudinea conducătorului faţă de supuşi este cuvântul „a ridica”. Domnul trebuie să-i ridice în boierie pe cei care îl slujesc cu credinţă. Ridicarea este starea normală a guvernării unei ţări. De asemenea, domnul trebuie să ajute pe cei sărmani, văduve, oameni bătrâni, chiar până acolo încât să le dea de pomană, căci aceştia sunt neajutoraţi. Aceste două aspecte formează ceea ce am putea denumi starea dinamică a ţării lui Neagoe. Această stare dinamică a guvernării cunoaşte două direcţii: pe de o parte, domnul încearcă să-i ridice pe cei credincioşi (administraţia corectă), dar şi pe cei nevolnici, din condiţia de umilinţă materială în care se află (săraci, văduve etc.), iar pe de altă parte, el însuşi, în calitate de conducător, coboară în mijlocul celor mulţi, pentru a le alina suferinţa. Urcarea slujbaşilor credincioşi, urmată de coborârea domnului în mijlocul mulţimii, formează starea de echilibru dinamic a vieţii politice româneşti. Această dinamică nu face decât să apropie cele două straturi fundamentale ale oricărei societăţi, anume elita şi masa. Este cazul invers Principelui lui Machiavelli, unde elita se vrea cât mai departe de masă, pentru a acţiona cât mai eficient asupra acesteia. Această apropiere a elitei de popor şi a poporului de elită (prin ridicarea în funcţii şi onoruri a celor mai destoinici dintre slujitori) nu trebuie înţeleasă ca o absenţă a autorităţii conducătorilor, ca o stare politică amorfă, nediferenţiată. Acest lucru ne este sugerat de cuvintele aspre ale scriitorului la adresa celor care se revoltă împotriva autorităţii domnului:

„Pentr-aceia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici ţăran, nici nimeni să-şi rădice firea şi gândul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpânul lor.”29

Motivul este că domniile sunt autorizate de Dumnezeu, iar revolta împotriva lor înseamnă, indirect, o revoltă împotriva voinţei divine. Legitimitatea divină a domniilor din veac asigură supunerea oamenilor faţă de conducătorul lor.

29 Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul

Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea dintâi. Cuvântul 1, p.76 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.

431

4. Selecţia elitei Selecţia elitei trebuie să urmeze meritele, nu alte criterii. Neagoe dovedeşte o gândire extrem de modernă atunci când se referă

la modul de alcătuire a elitei ţării. Se ştie că pentru epoca respectivă, domnul avea un rol determinant în alegerea boierilor, în înălţarea lor sau, dimpotrivă, în degradarea lor. Criteriul selecţiei elitei trebuie să corespundă meritelor celor vizaţi. Alte criterii, cum ar fi rudenia, nu sunt agreate de domnul muntean. „Când veţi vrea să puneţi boiari, nu să cade să căutaţi căci vă vor fi rudenii, pentru aceia să-i puneţi, că aceia iaste făţărnicie.”30

VIII. THOMAS HOBBES: LEVIATHANUL (1651)

1. Starea de natură Este similară stării de război. Sentimentele care domină în relaţiile

dintre oameni înainte de instituirea unei republici sunt sentimente de ostilitate. „Astfel, este evident că în vremurile în care oamenii trăiesc fără o putere comuncă care să-i menţină pe toţi în stare de teamă, ei sunt în condiţia pe care o numim război, iar acest război este unul al tuturor contra tuturor.”, spune Hobbes.

În starea de natură, există trei dispoziţii ale oamenilor unii faţă de ceilalţi. Toate trei sunt însă ocazii de conflicte: „Găsim în natura umană trei cauze principale ale conflictelor: prima este rivalitatea, a doua, neîncrederea sau suspiciunea şi a treia mândria. Prima face ca oamenii să atace pentru câştig, a doua pentru securitate şi a treia pentru reputaţie.” În primul caz, spune Hobbes, oamenii se atacă pentru a câştiga o superioritate oarecare asupra celorlalţi, de exemplu: femeile, copiii, animalele. În al doilea caz, ei se atacă pentru a menţine această superioritate, aceste câştiguri, iar în al treilea caz, atacurile pot avea ca sursă chiar o bagatelă, un cuvânt, o opinie diferită, orice semn de subestimare a cuiva.

Libertatea este absenţa obstacolelor exterioare, obstacole care pot să-i răpească omului o parte a puterii sale de a face ce vrea, dar nu pot să-i ră-pească folosirea puterii restante, după cum îi vor dicta judecata şi raţiunea sa.

Contractul se defineşte ca o transmitere mutuală de drepturi.

30 Ibidem, p. 151.

432

2. Despre republică Cauzele, crearea şi definiţia Republicii. „Cauza finală, scopul sau

intenţia oamenilor (ce iubesc în mod natural libertatea şi dominaţia exercitată asupra altora) când stabilesc pentru ei înşişi această restricţie în care îi vedem trăind în Republică, este prevederea (previziunea) propriei lor prezervări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; ei „prevăd” (şi consimt) să se smulgă din starea mizerabilă de război, din starea naturală, care este consecinţa necesară, aşa cum s-a arătat, a pasiunilor naturale ale oamenilor atunci când nu există nici o putere vizibilă care să-i menţină în spaimă şi să-i oblige, prin frica de pedeapsă, să execute convenţiile pe care le-au făcut şi să respecte legile naturii (...)”

Republica este, aşadar, o limitare voită a unei libertăţi naturale (în care predomina starea de război), în scopul de a respecta o serie de convenţii şi legi naturale ce au rolul de a determina o viaţă mai bună şi conservarea vieţii. În final, republica este, aşadar, o „afacere” rentabilă. Este un joc social cu sumă nenulă, în care avantajul de a trăi în pace şi de a fi lăsat în pace de ceilalţi depăşeşte dezavantajul de a fi obligat, de către o putere vizibilă (a guvernului) să respecţi, mai ales de teama pedepsei, o seamă de convenţii şi legi naturale. Guvernul nu este altceva decât forţa care se opune, în republică, forţei „războinice” din fiecare om care s-ar afla în starea de natură. Starea de natură era o stare războinică, fără ca războaiele să fie mereu prezente, aşa cum am văzut. Era, în comparaţia potrivită a lui Hobbes, ca starea rea a vremii, ca dispoziţia rea a vremii, chiar în lipsa precipitaţiilor evidente. Guvernul reprezintă „dispoziţia bună” a relaţiilor dintre oameni, chiar dacă la baza acestor relaţii normalizate stă tot un act de constrângere. Guvernul schimbă, aşadar, regimul instrumental al relaţiilor dintre oameni, chiar dacă, ontologic vorbind, aceştia nu sunt neapărat mai buni unii cu alţii. Dar, măcar de teama represaliilor, ei acceptă să respecte legile stabilite. E adevărat, în momentul apariţiei republicii, oamenii au şi această intenţie bună, această previziune a unei vieţi mai normale, în afara stării imposibile de război dinainte de republică. Dar, dincolo de această dorinţă firească, condiţia umană nu este foarte ameliorată de apariţia republicii.

Republica este, finalmente, ca o singură persoană, căci fiecare membru al său îi cedează dreptul de a-l reprezenta, spre interesul general şi al fiecăruia în parte. La baza republicii stă un contract individual, prin care fiecare cedează dreptul de a se guverna unui om sau unei adunări, cu condiţia ca toţi ceilalţi particulari să consimtă la aceeaşi cedare. Fiecare particular face un contract cu întregul (reprezentat de guvern), dar şi cu

433

ceilalţi în parte, căci toţi se înţeleg să facă acelaşi contract şi să-l respecte. Fiecare este supus al guvernului şi egal al celorlalţi supuşi.

IX. JEAN-JACQUES ROUSSEAU: CONTRACTUL SOCIAL

Începutul, celebru, al Contractului social trimite la tema inegalităţii sociale: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri” este formula care ne previne că autorul caută o modalitate convenabilă ca omul să rămână liber, aşa cum s-a născut, în interiorul vieţii politice, care deocamdată l-a subjugat.

1. Problema libertăţii şi contradicţiile primei societăţi Pentru a analiza rolul şi modul de manifestare al libertăţii în

societatea umană, Rousseau se concentrează asupra primei societăţi, şi singura naturală, după părerea lui, care este familia. Care este fondul legăturilor dintre părinţi şi copii, altfel spus, pe ce fel de legătură se întemeiază familia? Filosoful crede că la baza familiei stau relaţiile de dependenţă dintre copii şi părinţi. Anume, copiii, în momentul în care se maturizează şi nu mai au nevoie de protecţia părinţilor, încetează de a mai face parte din familie, iar părinţii, la momentul la care nu mai au obligaţia să-şi întreţină copiii, de asemenea se separă de aceştia. Legăturile de familie, deşi naturale, spune Rousseau, se întrerup o dată cu nevoile care le dau naştere. Cele două părţi îşi recapătă independenţa. Legăturile, dacă vor continua, vor continua numai sub forma unei convenţii. Această imagine despre familie este destul de ciudată, comparată cu teoriile ulterioare asupra acesteia. Să ne amintim că la Tönnies, pentru care de asemenea familia este tipul ideal al comunităţii, legăturile de familie, tocmai pentru că sunt naturale, cum spune Rousseau, nu pot, practic, înceta niciodată. Indiferent dacă individul este de acord sau nu, el va fi veşnic aparţinător familiei în care s-a ivit pe lume, căci familia este forma socială indusă de voinţa organică a lumii, care nu stă în puterea voinţei reflectate, individuale şi raţionale. Rousseau, deşi admite că familia este o societate naturală, crede că aceasta poate fi părăsită conform cu voinţa individuală, mai precis, aşa cum spune el, „de îndată ce omul atinge vârsta raţiunii”. Teoria sa este la antipodul celei a lui Tönnies.

În această microsocietate care este familia, de fapt, Rousseau exersează teoria generală asupra contractului social. Toţi termenii esenţiali ai acestuia apar deja în cadrul acestei microteorii. Este vorba despre

434

problema raţiunii eliberatoare a omului (căci indivizii care ajung la vârsta raţiunii sunt capabili să devină propriii lor stăpâni, deci să nu mai depindă de părinţi, de controlul acestora; în felul acesta avem asigurată natura liberă a familiei), despre problema naturii convenţionale a contractului (după eliberarea prin intermediul raţiunii, oamenii rămân de bună voie în interiorul familiei, dar legătura dintre ei este una convenţională, ceea ce la Rousseau este sinonim cu acceptată de voinţa raţională a individului), apoi, este vorba despre egalitatea de principiu a celor care stau în interiorul familiei, respectiv în interiorul contractului social (devreme ce este creaţia nevoii de libertate a individului, familia convenţională este formată din egali, nimeni nu mai porunceşte cuiva, copiii devin propriii lor stăpâni, deci, egalii părinţilor) etc.

În această teorie asupra familiei, aşadar, avem prefigurată noua teorie politică a lui Rousseau.

2. Ce este contractul social? Până să ajungă la formulările definitive asupra contractului social,

autorul crede de cuviinţă să atace teoriile ce par a veni în contradicţie cu ideile sale, mai ales cele privitoare la sclavie şi libertate (pentru el, adevărate obsesii). Unul dintre filosofii cu care intră în conflict este Aristotel. Vom cita, pentru a ilustra modul său de a raţiona, pasajul în care respinge teoria lui Aristotel asupra sclaviei: „(…) Aristot spusese şi el că oamenii nu sunt egali de la natură unii născându-se pentru sclavie, iar alţii pentru a fi stăpâni.

Aristot avea dreptate, dar el confunda efectul cu cauza. E absolut sigur că orice om născut în sclavie se naşte pentru a fi sclav. În lanţuri, sclavii pierd totul, până şi dorinţa de a scăpa de lanţuri. Ei îşi iubesc servitutea, aşa cum tovarăşii lui Ulisse îşi iubeau îndobitocirea. Dacă există deci sclavi din fire, aceasta este pentru că au existat mai întâi sclavi împotriva firii. Violenţa a dat naştere celor dintâi sclavi şi laşitatea le-a perpetuat sclavia.”

Să reţinem că, din punctul de vedere al lui Rousseau, nu există autoritate legitimă decât dacă vine de la cel care este supus autorităţii respective. Cu alte cuvinte, autoritatea nu vine decât de la libertatea celui care se supune de bună voie celui ce conduce. Ideea de autoritate divină

435

este exclusă. De altfel, ca întreg secolul său, Rousseau este un deist.31 Fraza Sfântului Pavel, „Nu e putere care să nu vină de la Dumnezeu”, este înlocuită cu ideea că nu există putere legitimă care să nu vină de la om. Oamenii însă nu au autoritate naturală unii asupra altora, iar forţa brută nu duce la drept, deci nu poate întemeia autoritatea, nu are legitimitate. De aici „rezultă că baza oricărei autorităţi legitime printre oameni nu poate fi decât convenţia” (subl.ns.), spune Rousseau.

Presupoziţia majoră a lui Rousseau este că raţiunea omului are un rol eliberator32. Contractul social este, aşadar, un construct raţional, prin care oamenii resping vechea societate şi întemeiază una nouă, admisă de toţi, conform cu voinţa tuturor sau, în termenii lui Rousseau, cu voinţa generală. Voinţa generală este un concept-cheie pentru înţelegerea teoriei politice rousseauiste, ca şi a dezvoltărilor ulterioare ale acesteia, bunăoară în planul democraţiei parlamentare actuale.

De unde rezultă nevoia contractului social, sau care este problema fundamentală pe care trebuie s-o rezolve acesta?

„A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţi, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte. Aceasta este problema fundamentală, a cărei soluţie este contractul social.”

Esenţa pactului sau contractului social, spune filosoful, este urmă-toarea:

„Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului.”

31 Paul Hazard vorbeşte despre mai multe specii de deism, sau altfel

spus, despre deismele secolului XVIII. V. Gândirea europeană în secolul al XIII-lea, Editura Univers, 1981.

32 Credinţa secolului XVIII în raţiune este cvasireligioasă. Paul Hazard face un portret al acesteia: „(…) ea (raţiunea – n.n.) va împlini ceea ce trecutul promisese fără să dea, ea ne va face fericiţi. Ea ne va salva; Dumarsais spune că ea va echivala pentru filosof cu ceea ce reprezintă graţia pentru sfântul Augustin; fiind lumină, ea va lumina pe orice om al acestei lumi.” (op. cit., p. 36)

436

Acest corp constituit raţional capătă prin actul de asociere un caracter moral şi colectiv, „alcătuit din tot atâţia membri câte voturi sunt în adunare, corp care capătă, prin însuşi acest act, o unitate, un eu colectiv, o viaţă şi o voinţă a sa.”

Cei care intră în această alcătuire formează poporul, iar ca indivizi ei sunt cetăţeni.

X. ALEXIS DE TOCQUEVILLE: DESPRE DEMOCRAŢIE

ÎN AMERICA

Se poate afirma că America va căpăta conştiinţă de sine, în sens hegelian, abia începând cu această lucrare a lui Tocqueville. Abia de aici înainte America va „şti” că ea reprezintă Lumea Nouă. Tocqueville este autorul care intuieşte primul şi consacră acestei înnoiri a vieţii politice a lumii o lucrare de astfel de dimensiuni. Marea noutate a lumii se numea demo-craţie.

Încă din Introducere Tocqueville identifică faptul esenţial care explică toate manifestările particulare care fac societatea americană să fie unică. Acest fapt esenţial este egalitatea de condiţii: „Aşadar, pe măsură ce studiam societatea americană, descopeream tot mai mult în egalitatea de condiţii acel fapt generator din care părea să decurgă fiecare fapt particular şi îl regăseam neîncetat dinaintea mea ca un punct central, unde sfârşeau prin a se întâlni toate observaţiile mele.”33

Această egalitate de condiţii determină ceea ce autorul numeşte o adevărată „revoluţie democratică”, care va cuprinde în curând în totalitate nu numai America, unde este cea mai vizibilă, dar şi Europa, chiar dacă în cazul acesteia din urmă progresul ei este mai lent. Lumea de mâine va fi lumea democraţiei, a libertăţii democratice şi a egalităţii de condiţii, spune Tocqueville. Nu va fi neapărat lumea democraţiei americane, căci formele democratice sunt deosebite de la ţară la ţară (ar fi un lucru nepotrivit ca toate ţările să repete modelul american), dar curentul general este deja stabilit.

Civilizaţia anglo-americană este produsul a doi factori distincţi: unul este spiritul religios, iar celălalt spiritul de libertate.34 Oamenii care au

33 Introducere, p. 41. Am folosit aici ediţia românească apărută la

Humanitas, 1995. 34 Partea întâi, cap. II., p. 87.

437

întemeiat coloniile americane erau persecutaţi religios acasă la ei. Erau „sectari înflăcăraţi”, cu cuvintele lui Tocqueville, dar şi „lipsiţi de orice prejudecăţi politice”. În ei pulsa puternic nevoia, dorinţa de a întemeia o nouă lume, după ce fuseseră practic alungaţi din lumea veche. De aceea, pasiunea lor întemeietoare e totală. Spiritul întemeierii acestei noi lumi este, dacă se poate spune astfel, unul total, definitiv.

1. Principiul suveranităţii poporului în America „Poporul domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu

peste Univers. Este cauza şi ţelul tuturor lucrurilor; totul provine de la el şi se întoarce la el”, ne spune, într-o frază memorabilă, Tocqueville35. Este principiul esenţial al democraţiei americane, pe care autorul îl vede funcţionând peste tot în cadrul Uniunii de peste ocean şi este, în acelaşi timp, un principiu ale cărui consecinţe, şi pozitive, şi negative, vor da profilul specific Americii. Baza administraţiei americane este astfel constituită pe acest principiu al suveranităţii poporului, care se respectă aici mai mult decât în toate statele lumii şi, mai cu seamă, mai mult decât în sta-tele aristocratice ale Europei, cu care comparaţia poate fi făcută mai uşor.

Tocqueville sesizează că la naţiunile în care domină principiul suveranităţii populare, individul este propriul său stăpân, este considerat la fel de luminat şi de valoros ca ceilalţi, la fel de puternic şi de cinstit. Totuşi, în ciuda acestui evident individualism, el se supune voinţei societăţii.

2. Binele, ca rezultat neintenţionat al acţiunii democraţiei Există unele tendinţe ascunse ale acţiunilor politice, care nu rezultă

din logica firească a aplicării legilor, ci dintr-o logică paralelă, ascunsă, contrarie. Sunt aşa-numitele efecte perverse de care vorbeşte sociologul francez Raymond Boudon36. Să ascultăm un pasaj în care Tocqueville prezintă o astfel de structură de acţiune, în care este vorba despre efectele benefice pe care funcţionarea instituţiilor democratice le au asupra societăţii, fără ca aceste efecte să fie dorite de către actorii sociali şi, invers, despre efectele malefice ale acţiunilor politice exercitate în epocile aristocratice, în ciuda bunei credinţe cu care sunt îndeplinite acestea din urmă: „Există deci, în esenţa structurilor democratice, o tendinţă ascunsă

35 Partea întâi, cap. IV. 36 V., Effets pervers et ordre social, Paris, P.U.F., 1977 sau La logique

du social, Paris, Hachette, 1979.

438

care îi face ades pe oameni să contribuie la prosperitatea generală în pofida viciilor şi erorilor lor, în timp ce în instituţiile aristocratice se descoperă uneori o tendinţă ascunsă care, în ciuda talentului şi a virtuţilor, îi face să contribuie la mizeria semenilor lor. Astfel, se poate întâmpla ca în guvernările aristocratice oamenii publici să facă răul fără să vrea, iar în democraţie să producă binele fără să şi-l propună.”37

3. De la puterea majorităţii la tirania majorităţii Esenţa guvernărilor democratice, spune Tocqueville, e reprezentată

de caracterul absolut al stăpânirii majorităţii. Majoritatea este un fel de axis mundi a vieţii politice democratice. Presupoziţia ce stă ca temei în cazul acesta este ceea ce Tocqueville numeşte teoria egalităţii aplicată inteligenţei, adică „ideea că mai mulţi oameni la un loc sunt mai luminaţi şi mai înţelepţi decât unul singur, că numărul prevalează asupra calităţii”.38

Această dominaţie a majorităţii, deci a numărului asupra calităţii, această egalitate aplicată inteligenţei, poate avea consecinţe funeste pentru viitor. De la dominaţia normală a majorităţii se poate ajunge la o adevărată tiranie a acesteia.

4. Libertatea şi egalitatea condiţiilor Nu trebuie să ne imaginăm că dacă libertatea joacă un rol atât de

important în cadrul democraţiei americane, ea nu s-ar întâlni decât în acest caz. Adevărata schimbare fundamentală adusă de sistemul democratic american este egalitatea condiţiilor. Deci nu libertatea, ci egalitatea este semnul distinctiv al vremurilor noi: „Faptul particular şi dominant care singularizează aceste vremuri este egalitatea de condiţii; pasiunea principală care îi îmboldeşte pe oameni în aceste perioade este dragostea pentru egalitate.”39

XI. CARL SCHMITT: NOŢIUNEA DE POLITIC

Relaţia ultimă care defineşte natura politicului este relaţia amic-inamic. Aceasta este independentă de considerentele de natură normativă, ideologică sau de alte considerente: „Relaţia specifică şi fundamentală care nu se lasă dedusă din nici o altă relaţie şi la care putem reduce orice

37 Partea a doua, cap. VI, p. 307. 38 Ibid., cap. VII, p. 322. 39 Vol. II, cap. I, p. 106.

439

activitate şi orice motiv politic este cea de amic şi de inamic”, spune, J. Freund. Am putea spune, la rândul nostru, că definiţia politicului în varianta lui C. Schmitt40 are puternice conotaţii sociologice, devreme ce temeiul ultim al activităţii politice este reprezentat de o relaţia binară de tipul prieten-duşman, adică o opoziţie fundamentală ce se exercită în spaţiul posibilelor legături dintre oameni (legături sociale). Dintre multele legături care se pot ivi în spaţiul social, politica se reduce sau se întemeiază, aşa cum am văzut, pe această legătură de opoziţie fundamentală. Altfel spus, politica este câmpul de exercitare al legăturii opoziţionale fundamentale dintre oameni. Politica este departe de a fi spaţiul permanent al ajustărilor şi negocierilor (mai ales acest din urmă termen, care a căpătat o prevalenţă vecină cu nebunia, ca urmare a extrapolării filosofiei economice anglo-saxone în toate spaţiile vieţii sociale, ni se pare extrem de neproductiv pentru înţelegerea adecvată a ideii de politică) spre mai bine, este, dimpotrivă, punctul de pornire al deprinderilor de opunere în viaţa socială. Politica este opoziţia dintre oameni, care nu rămâne, evident, îngheţată în stadiul de opoziţie pură şi simplă, ci capătă diferite forme „îmblânzite” (legi, conflicte, tratate de pace, alianţe, trădări, fidelităţi, conformisme sau deviaţii etc. – toate acestea pornesc însă din trunchiul comun al opoziţiei amic-inamic).

1. Distincţia amic-inamic, criteriu al politicului Carl Schmitt crede că politicul are categorii proprii, numai ale sale,

pe care trebuie ca cercetătorul să le pună în lumină înainte de a încerca să „lucreze” cu problemele concret-politice. Aşa cum alte domenii au criterii proprii, categorii proprii ce le diferenţiază de alte domenii, la fel şi politicul se poate reduce la un binom esenţial, acela de mai sus. Din punct de vedere moral, corespunzător, vom avea distincţii fundamentale ca binele şi răul, din punct de vedere estetic, aceleaşi distincţii fundamentale se referă la frumos şi urât, iar din punct de vedere economic, găsim aceeaşi dihotomie categorică între util şi dăunător, sau rentabil şi nerentabil. Trebuie să subliniem, cu această ocazie, caracterul ireductibil al acestor distincţii. Perechile de termeni de mai sus sunt formate din termeni perfect opuşi, care nu mai permit nici o nuanţare de adâncime. Cu alte cuvinte, fiecare domeniu dintre cele amintite (fie că este vorba despre politic, fie despre economic, estetic sau moral) se reduce în mod fundamental şi categoric la aceste perechi de termeni opuşi, fiind, în acelaşi timp, descris în întregime

440

de dihotomia în cauză. Se întâmplă un fenomen asemănător teoriei lui Tönnies despre comunitate şi societate. Aceşti doi termeni opuşi reprezintă dihotomia întemeietoare, fundamentală a lumii sociale concrete. Din punct de vedere sociologic, comunitatea şi societatea reprezintă acelaşi criteriu ultim pe care, în cazul lui Schmitt şi al politicului îl găsim la nivelul dihotomiei amic-inamic. Comunitatea şi societatea subîntind întreaga diversitate a lumii sociale reale (de la societăţile cele mai comunitare până la cele mai abstract-societale), la fel cum dihotomia amic-inamic reprezintă, practic, distilarea perfectă a lumii politice. Între aceste două extreme care intră obligatoriu în orice „realitate” politică se joacă destinul concret-politic al lumii noastre.

Temeiul vieţii politice este, aşadar, această despărţire a oamenilor în tabere opuse. Încă odată, distincţia amic-inamic are o totală autonomie faţă de celelalte distincţii, chiar dacă, aşa cum arată gânditorul german, adesea, în plan concret, ea le antrenează şi pe acelea. Altfel spus, un inamic politic poate fi foarte uşor declarat rău sau urât doar în virtutea faptului că este inamic politic (şi chiar se întâmplă de cele mai multe ori acest lucru), căci prima distincţie se sprijină de multe ori pe celelalte. Aceasta nu înseamnă însă că ea nu este autonomă. De asemenea, este valabilă şi propoziţia reciprocă: cineva care este rău din punct de vedere moral sau urât nu este, doar pentru aceste lucruri, declarat duşman, iar cine este bun sau frumos nu este automat declarat amic din punct de vedere politic. „Faptul că o opoziţie atât de specifică ca opoziţia amic-inamic poate fi izolată faţă de alte opoziţii şi concepută ca un element autonom demonstrează prin el însuşi natura obiectivă şi autonomia intrinsecă a politicului.”40

Obiectivitatea politicului este, în acest caz, aşa cum se poate vedea, bazată în bună măsură pe ideea de autonomie. Autonomia şi obiectivitatea sunt aici extrem de apropiate şi înseamnă caracterul ireductibil al acestui domeniu la domenii ca cel moral, estetic sau economic.

2. Războiul, fenomen de ostilitate Carl Schmitt subliniază că opoziţia amic-inamic nu trebuie

interpretată în spirit psihologic, individualist, ca şi cum s-ar referi la sentimentele şi tendinţele particulare ale unei persoane. Liberalismul (pe care Schmitt îl combate) a schimbat sensul opoziţiei de care vorbim şi a

40 Ibidem, p. 67-68.

441

„îndulcit” inamicul la condiţia unui „concurent”, deoarece liberalismul este o doctrină politică ce plăteşte un mare tribut viziunii economice asupra societăţii. De asemenea, este de accentuat faptul că inamicul de care vorbeşte gânditorul german nu poate fi decât un inamic public. Politica nu se poate întemeia pe duşmănii sau antipatii personale, pe concurenţe individuale. Ea este domeniul inamicilor publici.

3. Statul, formă a unităţii politice, pus în discuţie de către pluralism

E bine de observat că dinamismul domeniului politic poate veni din orice direcţie a vieţii sociale, din orice sector, fie că este vorba despre cel economic, moral, religios etc. Astfel, se poate spune că orice antagonism din aceste sectoare ce depăşeşte un prag critic de intensitate devine automat o problemă politică: „termenul de politic nu desemnează un domeniu de activitate proprie, ci numai gradul de intensitate a unei asocieri sau disocieri de fiinţe umane, ale căror motive pot fi de ordin religios, naţional (în sens etnic sau cultural), economic sau altul (...)”.41

Activitatea politică este, aşadar, o anumită intensificare a dinamismului social până la un punct la care se poate vorbi cu adevărat de cei doi termeni deja consacraţi: amic-inamic. Nu există un domeniu politic pur. Orice domeniu al vieţii sociale se pretează politicului (din orice domeniu, chiar şi din cel cultural se poate isca o problemă politică), cu condiţia ca tensiunile, forţele implicate să ducă la o dihotomie de felul celei de care vorbeşte Schmitt. Aşa cum la Durkheim o anumită intensitate minimală (care era însă la pragurile cele mai înalte – acest minim reprezenta un maxim!) a sentimentelor colective ducea automat la naşterea unei conştiinţe comune, a unei morale comune şi, într-o interpretare modernă, a unei comunităţi stabile (de felul naţiunilor), la fel, în cazul lui Schmitt, activitatea politică nu se agregă, nu răzbate decât peste un anumit prag de intensificare a dinamicii sociale, independent de domeniul unde apare. Sentimentele colective „călduţe”, mediocre nu erau suficiente pentru apariţie conştiinţei comune şi a moralei comune (la Durkheim), tot astfel cum la Schmitt conflictele din orice domeniu aparte nu pot fi catalogate ca politice decât după ce taberele se separă în amici şi inamici.

41 Ibidem, p. 79.

442

Unitatea statului, spune Schmitt, este dată tocmai de caracterul său politic. Din acest punct de vedere, el refuză teoriile pluraliste ale statului, de factură anglo-saxonă în special, care văd în acesta o simplă sumă de organizaţii de tot soiul aflate în interdependenţă: „O teorie pluralistă este fie teoria unui stat care-şi realizează unitatea cu ajutorul unei federaţii de grupuri sociale, fie nu este decât o teorie a dezintegrării sau a negării statului (...) Statul se transformă pur şi simplu într-o asociaţie aflată în concurenţă cu alte asociaţii; el devine o societate lângă şi printre alte asociaţii care trăiesc în sânul statului sau în afara lui.”42

Statul liberal nu este decât o asociaţie care „coafează”, cum inspirat spune Schmitt, ansamblul celorlalte asociaţii. Dar nu se ştie exact care este rolul său şi în ce constă caracterul său politic. Un stat nu este o asociaţie politică, ci o unitate politică, o comunitate politică. Fără aşa ceva, nu poate exista noţiunea de politic, deci nici nu ne putem imagina un stat. Statul este mai mult decât asocierea (suma) diverselor grupări individualizate din cadrul său. El este o realitate sui-generis, cum ar spune Durkheim, adică are o personalitate distinctă de suma asociaţiilor care îl compun. Tocmai acest caracter transindividual este cel ce aduce unitate politică statului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Pantelimon, C., Sociologie politică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005

2. Evélyne Pisier (coord.), Istoria ideilor politice, Editura Amarcord, 2000 3. Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice moderne,

Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 2001 4. Michel Senellart, Artele guvernării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998 5. Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,

Bucureşti, 1997

42 Ibidem, p. 84.

443

RELAŢII INTERNAŢIONALE Prof. univ. dr. VASILE PUŞCAŞ

SEMESTRUL I

Obiective Disciplina îşi propune iniţierea studenţilor în problematica

relaţiilor internaţionale din punct de vedere al conceptelor şi paradigmelor, dezvoltarea abilităţilor de analiză comparativă şi evaluare a evenimentelor de pe scena internaţională contemporană.

1. STUDIEREA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

TERMENI DE REFERINŢĂ

Expresia „internaţional” (sfârşitul secolului XVIII, J. Bentham) derivă din latinescul intergentes (secolul XVII, R. Zouche) ambele defineau acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium.

Jus gentium intergentes international Relaţii

intersuverani oficiale interstate legale internaţiuni diplomatice CONŢINUTUL DOMENIULUI DE STUDIU

Relaţii internaţionale ca domeniu de studiu = disciplină a seco-lului XX (manualul lui Paul Reinsch despre politica mondială –1900); dezvoltare după primul război mondial; evoluţie spectaculoasă după al doilea război mondial; azi – percepţie şi preocupare cotidiană/comună.

Conform opiniei lui R.D. Wendzel, relaţiile internaţionale tra-tează adevărul ca realitate a faptelor de viaţă, adică a mediului/ contextului internaţional. Teme:

– Care sunt actorii interacţiunilor şi ce caracteristici au? – Cum se prezintă funcţiile guvernamentale în sistemul politic

internaţional?

– Care este rolul dreptului internaţional? – Ideologia are o contribuţie semnificativă în determinarea va-

riatelor aspecte ale politicii? – Cât de importanţi sunt factorii de putere? – Ce tipuri de relaţii iau cel mai mult în considerare politicienii

(de exemplu: conflict, cooperare etc.)? – Aspectele etice şi morale au vreun impact în formularea şi

realizarea politicii? Stanley Hoffman susţinea că relaţiile internaţionale sunt un do-

meniu ce tratează factorii şi activităţile care susţin politicile externe şi puterea unităţilor de bază în care lumea este structurată.

Relaţiile internaţionale se referă la:

– politici externe; – politici internaţionale; – sistem internaţional; – condiţiile interne ale actorilor; – analiza proceselor decizionale la nivel de actor (toate catego-

riile) şi sistem; – previzionarea evoluţiei sistemului.

DOMENII DE ANALIZĂ

Politica externă:

Politica internaţională:

444

Sistem internaţional:

CARACTER INTERDISCIPLINAR

Holsti vorbeşte despre procese politice (în sens larg) la nivel internaţional, în diferite contexte istorice, care necesită analiză/stu-diere sistematică şi profesională pentru a circumscrie sistemului inter-naţional multitudinea de date disparate.

2. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: CONCEPTE ŞI PARADIGME CONCEPTE

Concepte funcţionale de bază: Putere =

influenţarea lui A de către B, controlul exercitat într-un sistem de către un factor asupra altuia

putere socială (în relaţiile internaţionale) – aspecte: – fizic – psiho-cultural

distribuirea puterii (în relaţiile internaţionale) – la nivel de: – individ – grup – state – organizaţii regionale

Există anumite zone ce exercită putere organizaţii regionale. Guvernarea = un grup de bază teritorială, în care anumite or-

ganizaţii, instituţii asigură întreg managementul puterii şi organizarea relaţiilor de putere a subgrupurilor.

Suveranitatea = calitatea majoră a centrilor de putere de pe sce-na globală

– atât în sens legal, cât şi politic – inegalitate politică între state

445

446

Concepte şi nivelul de sisteme politice conectate relaţiilor internaţionale

„Actor” (în relaţiile internaţionale) = subiect politic al siste-mului internaţional şi al relaţiilor internaţionale:

Statele – principalul actor în relaţiile internaţionale – se ma-nifestă prin guvern;

Organizaţii internaţionale; Organizaţii multinaţionale/interguvernamentale (OIG); Organizaţii nonguvernamentale (ONG); Grupuri internaţionale; Indivizi – se manifestă prin comunicare.

Studiul factologic al relaţiilor internaţionale se raportează la domeniul multidisciplinar; trebuie avuţi în vedere toţi factorii militari, economici, tehnologici etc.

PARADIGME ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

– Idealistă – exemplu: Woodrow Wilson – tendinţe: legal-formală şi morală (cum = aspiraţie, ce = realitate).

– Realistă – se dezvoltă mult după al doilea război mondial (Hans Morgenthau) din „Realpolitik”.

– Atitudine acţională: lupta pentru putere, balanţa puterii, con-certul puterilor.

– Modernistă – adeseori numită transnaţionalistă şi globalistă. – Post-modernistă – pragmatism şi interdependenţă. EVOLUŢIA ISTORICĂ A SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Orice sistem şi, implicit, sistemul internaţional este definit ca fiind alcătuit dintr-un număr de actori, o configuraţie (distribuţia actorilor) şi rela ia, procesele ce au loc între actori. ţ

Pearson & Rochester: – Cadrul general trebuie urmărit pentru că acesta oferă elemente

prin care se defineşte, într-o anumită secvenţă de timp, contextul în cadrul sistemului european;

– Ei disting patru perioade: • 1648-1789 – Sistemul clasic internaţional. • 1789-1945 – Sistemul internaţional tranziţional. • 1945-1973 – Sistemul internaţional postbelic – având ca

principală caracteristică atât integrarea, cât şi sfera de influenţă. •1973 – azi – Sistemul internaţional contemporan.

447

Holsti: Sistemul internaţional = o colecţie de entităţi politice indepen-

dente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii, alianţe etc.), aflate în procese de interacţiune (într-un proces regulat).

− Caracteristicile majore ale sistemului internaţional ar consta în seturi de variabile care ajută la identificarea sistemului, obiectivelor şi a componentelor din sistemul internaţional.

− E de acord cu ceilalţi autori că se poate vorbi despre un sistem internaţional de relaţii inter-state după 1648.

3. SISTEMUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

CADRUL GENERAL

Analiştii au decis să folosească 5 criterii pentru analiza com-paratistă a sistemului internaţional:

criteriul stabilităţii/durabilităţii graniţelor/frontierelor; natura unităţilor aflate în jocul internaţional (state, organizaţii

interguvernamentale şi nonguvernamentale, corporaţii etc.); structura sistemului; forme majore ale interacţiunii sistemului (între unităţi); reguli care guvernează aceste interacţiuni.

UNITĂŢILE ÎN SISTEM

În cadrul sistemului internaţional, toate unităţile politice ale lumii sunt interconectate.

Teoria sistemului global

– Liga Naţiunilor – ONU

Constituirea statelor naţionale – sentimentul naţional – naţionalismul (secolul XIX) – autodeterminarea (după 1918)

Evoluţia şi analiza statului au în vedere: – dezvoltarea economică – educaţia populaţiei

448

– starea populaţiei – opţiuni externe

Actori foarte importanţi (după 1914): – statele-naţiune – organizaţiile, corporaţiile transnaţionale – organizaţiile interguvernamentale (OIG) – organizaţiile nonguvernamentale (ONG).

Rolul actorilor nonstatali: – introducerea unei probleme pe agenda diplomatică internaţională; – conştientizarea în rândul cetăţenilor a unor probleme regionale

sau globale; – lobby pe lângă guverne sau organizaţii internaţionale pentru

satisfacerea intereselor proprii; – acţiune directă, uneori chiar prin ameninţarea folosirii forţei.

STRUCTURA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Până în 1990 exista o polarizare a puterii (SUA-URSS). După 1990 – tendinţe spre „poliarhie” + „hegemonie colectivă”.

Caracteristicile polarizării: Soluţionarea oricărui conflict de pe glob necesită „aprobarea”

formală, neformală, tacită, directă, indirectă a cel puţin unuia dintre cei 2 centri de putere.

Cele mai mari donatoare de ajutor extern erau cele 2 superputeri (distribuiau şi armamentul) – influenţau politica multor state.

Uneori, anumiţi actori nu-şi cereau voie de la aceste centre de putere să acţioneze împotriva altui actor (în politica lor).

În general, „evaluarea” polarităţii se făcea pe baza indicato-rilor militari.

Puterile de „categoria a II-a” aveau mai mult interese regionale. Caracteristici ale superputerilor: factorul economic este important (calitatea produselor, mai

mult decât cantitatea); factorul militar = capabilitatea susţinerii intereselor; puterea structurală = autoritatea şi capacitatea de a preciza re-

gulile jocului şi de a determina cum vor juca actorii în respectivul joc.

449

REGULI MAJORE ALE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

– În perioada Westfaliană (1648) se punea accent pe suveranitate. – Azi se înregistrează schimbări în fundamentul sistemului statal

regula non-intervenţiei – state mici – vs – state mari – state mici – vs – state mici – state mari – vs – state mari

– În domeniul drepturilor omului s-a produs o mare schimbare (după 1990, chestiunea redevine una de actualitate).

– Normele referitoare la folosirea forţei în politica externă şi politica internaţională (după 1990 se înregistrează aspecte distincte).

4. INTERDEPENDENŢA

GENERALITĂŢI

– Interdependenţa este frecvent asociată cu relaţiile inter-naţionale (J. Huntzinger).

– Preocupările pentru interdependenţa în relaţiile politice şi relaţiile internaţionale au apărut prin intermediul comer-ţului internaţional.

– Prin analiza interdependenţei realizăm cât de sensibilă este o economie naţională la unele fluctuaţii. Intensitatea influenţabilităţii indică gradul de dependenţă şi transfor-mările în mediul economic internaţional.

– Nivelul interdependenţei = gradul integrării în sistemul economic internaţional.

INTERDEPENDENŢĂ ŞI DEPENDENŢĂ

Dependenţa este uneori percepută ca lipsă a autonomiei acto-rului – apare din asimetria în domeniul interdependenţelor.

Dependenţa = relaţie cauzală, funcţională între economii, dezvol-tarea lor inegală. Pentru a nu exista dependenţă, trebuie maximizate schimburile şi transferurile în activitatea economică, distribuirea produ-selor spre o varietate cât mai mare de parteneri.

Dependenţa = situaţie în care economia anumitor ţări este condi-ţionată de dezvoltarea şi expansiunea altor economii.

– Dos Santos: dependenţa = relaţie cauzală între economii, din care rezultă o dezvoltare inegală.

450

– Fernando Cardoso: dependenţa = deranjament funcţional al economiei naţionale provenit din neconcordanţe interne, distonante între sectoarele cheie ale societăţii.

Apar caracteristici ale relaţiei de dependenţă şi putere; Analistul: dependenţă de cine? – foarte important este obiectul

dependenţei, centrele operaţionale de control (trebuie detectate), reparti-zarea spaţială, interesul politic a stabili impactul asupra:

– dezvoltării; – subdezvoltării.

INTERDEPENDENŢĂ ŞI PUTERE ÎN SISTEM

Este necesar a detecta resursele care pot fi convertite în putere = mijloace conceptul lui Harsanyi: „Costurile puterii” (mecanismele prin care se produce această conversie în putere):

Exemple: costurile lui A pentru a influenţa atitudinea lui B = costurile puterii lui A asupra lui B; costurile lui B prin refuzul a ceea ce-i cere A.

Cf. Pearson & Rochester; surse ale interdependenţelor: interacţiuni internaţionale; structura sistemului internaţional; ajutoare externe dinspre un stat; investiţii; relaţia creditor-debitor. Efectul prezenţei interdependenţei asupra politicii externe a unui

stat: avantaje calitative (Holsti) = flexibilitate deosebită au statele aflate în relaţii de interdependenţă.

Autonomie = abilitatea de a formula şi realiza politica internă şi externă în termenii propriilor interese, scopuri:

A fi autonom = a avea puterea, a defini propriile interese şi acţiuni, plus obli- gaţia de autolimitare – aceasta presupune o acţiune voluntară; participarea la sistemul global, regional, zonal – obligaţii = autolimitare asumată; independenţă „totală” = cel care impune autolimitarea altora.

451

DOCTRINA SUVERANITĂŢII

stă la baza independenţei, autonomiei; nu e prevenită coerciţia, care poate să vină din:

dependenţă; vulnerabilităţi;

suveranitatea se aliniază autonomiei în lumea interdependenţei; aceste autolimitări = eroziuni ale autonomiei alianţe; alianţa – asumări de obligaţii cenzurarea autonomiei

într-un domeniu şi posibila sporire în altul; neutralitatea = autolimitare (raportarea la sisteme comu-

nitare internaţionale, ceea ce duce la o cenzură); reducerea dependenţei de sursele externe (forma asimetrică) –

sursă de reducere a eroziunii autonomiei; costurile acţiunilor unilaterale = mult mai ridicate.

FACTORUL GEOGRAFIC-TERITORIAL ŞI AUTONOMIA:

Exemple: Lipsa sau existenţa unor resurse naturale vitale; Poziţionare/localizare Lungimea, numărul de segmente şi calitatea graniţelor ce tre-

buie apărate – potenţatori ai gradului de autonomie

Gradul accesibilităţii în diferite puncte ale globului. Geografia poate oferi avantaje şi/sau dezavantaje:

– absolutizarea valorilor geografice nu este indicată; – avantajele pot fi convertite în dezavantaje şi viceversa; – geografia a fost un generator, potenţator al conflictelor, dar

şi al cooperării; – avantajele pot dispărea ca urmare a evoluţiilor tehnologice; – geografia poate determina anumite politici, precum şi unele

politici pot defini rolul unor arii geografice.

Importanţa studiilor geostrategice şi geopolitice 5. PROCESUL POLITICII EXTERNE GENERALITĂŢI

Statele nu reacţionează la fel în politica externă. Trebuie să ştim:

452

sensul sau înţelesul strategiei în politica externă; în ce măsură analiza factorilor sistemici se reflectă în politica

externă: geografia şi structura în care urmează să funcţioneze sistemul; factori idiosincratici = factori de natură subiectivă.

Procesul politicii externe se referă şi la: instituţii, proceduri = diferite de la ţară la ţară, în funcţie de regim, dar şi de:

proces decizional/decizii; circumstanţe/context; factori psihologici.

Politica externă poate fi elaborată sau întâmplătoare. Ea primeşte valori şi dinspre:

gradul de urgenţă a deciziei; tipul de guvernământ; semnificaţia problemei; timpul la dispoziţie pentru luarea deciziei.

METODE DE OPERARE ÎN POLITICA EXTERNĂ ( MODUS OPERANDI):

Forme: căutarea de interese şi soluţii comune calea multilatera-

lismului (statul este prins în relaţii globale sau regionale);

forma bilaterală de exprimare: ţară-ţară. Atitudini:

Prin a avea o atitudine activă se poate înţelege a iniţia acţiuni, dar şi a rezista iniţiativei atitudinilor propuse de alţii. Alt aspect im-portant al activismului este şi modul în care statul se raportează la interesul naţional, exprimarea voinţei ori lipsei de voinţă, folosirea forţei în raporturile bilaterale, regionale sau alte forme de intervenţio-nism/non-intervenţionism.

FORMULAREA ŞI STRATEGIA POLITICII EXTERNE:

– Pornind de la elementele majore ale mediului internaţional a formula o politică optimă = obiectiv al politicianului şi omu-lui de stat.

– Prezentăm o schiţă, o suită de etape care nu pot fi privite sim-plificator ori separat, căci presupun o interrelaţie şi câteodată chiar simultaneitate.

453

Cine este implicat în situaţia în cauză = câte părţi sunt, care este relaţia între ele, cine/ce poate avea calităţi determinante pentru rezultat este necesară analiza profesională orientată politico-acţional.

Determinarea obiectivelor: – Opinia generală este că „obiective” = „scopuri”. – În analiza şi formularea politicii – operăm cu lanţul „mijloace-

scop”, care prezintă grade variate de complexitate. – Toate statele urmăresc anumite „obiective fundamentale” = un

nucleu pentru care sunt decise a utiliza maximum de resurse, inclusiv în situaţii neobişnuite.

Obiective fundamentale: – supravieţuirea („interesul securităţii naţionale”) are, într-o ex-

presie minimală, două componente: 1) protejarea vieţii populaţiei; 2) apă-rarea suveranităţii ţării;

– integritatea teritorială; – prezervarea sistemului statal propriu faţă de modificări impuse

din exterior; – protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schim-

bări impuse din exterior. Obiectivele fundamentale sunt esenţialmente conservative.

Obiective pe termen mediu: – Semnificaţia lor este dată de situaţiile în care se află statele –

pot fi excepţional de importante şi pot solicita o cheltuială conside-rabilă de resurse;

– Principalele categorii de obiective pe termen mediu: – politice; – materiale; – ideologice; – prestigiu. Obiective specifice imediate:

– După ce au fost formulate primele două tipuri de obiective (generale şi pe termen mediu) se pune întrebarea: „Care este obiec-tivul imediat care poate susţine cel mai bine întregul plan?”

Sursele obiectivelor = trebuie identificate şi cunoscute pen-tru toate părţile, atât pentru înţelegerea fenomenului, cât şi pentru eventualitatea că s-ar dori influenţarea formulării viitoare a scopului. Enumerăm doar câteva surse generale:

454

factori ideologici; tradiţii istorice şi precedente; necesităţi specifice interne; percepţii ale ameninţărilor la adresa securităţii naţionale; ocazii de a obţine avantaje din situaţii create de evenimente şi

condiţii externe; obligaţia de a rezolva o problemă comună; percepţia obiectivelor altor state; aspiraţia la leadership; deciziile privind realizarea obiectivelor;

conduita (virtuţi sau non-virtuţi) factorilor umani de decizie. Precizarea capabilităţilor Termenii capabilitate – putere – influenţă. Sensurile capabilităţilor în formularea politicii: identificarea şi cuantificarea elementelor-cheie care pot concura

la edificarea blocurilor/centrilor pentru exercitarea influenţei internaţionale; relaţia calitativă între părţi, incluzând şi palier(ul)(ele) influen-

ţelor mutuale; precizarea setului capabilităţilor numai pentru un context poli-

tic specific; evaluarea intenţiilor fiecărei părţi şi hotărârea de a folosi orice

element al puterii deţinute; examinarea fiecărei părţi pentru a determina susceptibilitatea

de ansamblu şi specifică la influenţă. Mijloace externe ale creşterii capabilităţii

Fiecare stat urmăreşte continuu creşterea propriilor capabilităţi prin raportare la alte state şi/sau mediul şi/sau sistemul internaţional.

În formularea politicii, pe lângă analiza capabilităţilor interne, se adaugă şi analiza unor componente potenţiale externe. Enumerăm câteva categorii dintre aceste tehnici:

Modificări teritoriale prin: achiziţii teritoriale; detaşarea unui teritoriu de la un adversar fără a-l achiziţiona; crearea unor off limits zones funcţionale şi/sau spaţiale (de-

cizia părţilor de a elimina conflictul rezultat din competiţia pentru o arie) interese militare, comerciale, de putere.

Aranjamente de alianţă = înseamnă formarea de alianţe, aso-cierea/disocierea de alianţe, fragmentarea unei coaliţii opozante.

455

Limitări ale autonomiei prin: 1) crearea de dependenţe şi 2) ma ipularea componentelor capabilităţilor interne ale adversarului. n

Relaţia între politica internă şi politica externă Politica economică a statului în relaţie cu politica de securi-

tate naţională. Determinarea politicii externe de către politica internă = co-

merţ, inflaţie, recesiune, producţie, investiţii, rentabilitate, politici mo-netare, buget etc.

Politica economică în relaţie şi cu calitatea/tipul guvernării: – democraţii; – dictaturi; – relaţia legislativ-executiv.

Valorile interne (cf. Duroselle) reprezintă pentru anumite state adevărate forţe care influenţează conduita comunităţilor umane, inclusiv suportul popular intern.

TIPOLOGIZAREA DECIZIILOR ÎN POLITICA EXTERNĂ

După Pearson şi Rochester, există 3 tipuri mari de decizii: Macrodecizii:

– subiecte foarte largi, generale, care au menirea de a stabili direcţia generală, reguli de ghidaj pentru birocraţia specializată, care urmează a fi aplicate în situaţii specifice;

– sunt anticipative; – există un cadru de timp relativ nedeterminat, fără stringenţă,

presiune pentru luarea deciziei; – este rezultatul unui număr mare de actori din politica internă,

deşi exprimarea finală a deciziei se găseşte la cel mai înalt nivel. Microdecizii (decizii administrative, birocratice):

– sunt cele mai numeroase; sunt atributul birocraţiei din politica externă (ministerul de externe, comerţ exterior, ambasade etc.);

– se referă la subiecte relativ înguste ca scop, chiar dacă sunt o reacţie la impulsuri din afară (putem afirma că acestea sunt ameninţări de grad inferior). Aceste decizii sunt luate la nivelul de jos al birocra-ţiei guvernamentale;

Tipuri: • acordare de vize; • răspuns la cererea unei ambasade;

• aranjamente pentru vizitele unor demnitari. În general, microdeciziile se iau independent una de alta. Se pot adăuga, adesea, dezvoltărilor majore din politica externă.

Decizii de criză: se iau în situaţii normale, dar când se consideră că evenimen-

tele pot cunoaşte o anumită orientare sau când este ameninţată sigu-ranţa statului;

sunt asociate de unii analişti cu managementul crizei = răs-punsul cel mai competent, în timp, care se dă ultimelor evoluţii;

caracteristicile situaţiilor ce solicită „decizii de criză”: Charles Hermann a detectat 8 situaţii posibile pentru decizii

(„cub situaţional”): – nivel ridicat de ameninţare şi gravitate potenţială; – limită de timp scăzută; – element de surpriză; – implicarea nivelului foarte înalt al decizionalului din dome-

niul politicii externe. Statele ca actori raţionali

Concepţia tradiţională a politicii externe:

STATUL B STATUL A

CONTEXT NAŢIONAL

Analiza raţională a mişcării actorilor: deciziile de politică externă, instrumentate prin diplomaţie,

sunt luate de oameni raţionali, în scop naţional (factorul uman este foarte important);

instituţionalul funcţionează prin individualităţi; explicaţia evenimentelor ca produs al deciziilor deliberate ale

guvernelor. Teoria omului raţional (T.O.R.)

Caracteristici ale omului raţional: defineşte situaţia care necesită o decizie; scop clar precizat pentru o situaţie anume; mijloace alternative pentru atingerea scopului;

456

selectează alternativa finală pe criteriul maximizării atingerii obiectivului;

întreprinde acţiuni necesare pentru aplicarea deciziei; evaluează consecinţele acţiunilor individuale, le analizează şi

încearcă să contureze paşii următori. Notă: – „Modelul omului raţional” – foarte rar se conformează lumii

reale; este un element de raportare la model, la „ideal”. – În general, cu cât mai importantă este o decizie, cu atât mai

puţin se apropie de „tipul ideal-raţional”. – Factorii de decizie = oameni = răspund unor stimuli interni şi

externi existenţa unor factori neraţionali în procesul decizional al politicii externe.

Statele = organizaţii care pot sau nu să acţioneze raţional:

STATUL A Context intern

Factori de decizie

STATUL B Context intern

Factori de decizie

CONTEXT INTERNAŢIONAL

– De aceea, este necesară definirea cât mai clară a situaţiei (rea-litatea).

– Realitatea • obiectivă = fapte; • subiectivă = imagini, percepţii.

– Reconstituirea/analiza „oglinzii precise de imagine”. Moralitate şi procesul politicii externe

Două aspecte distincte: Empiric – de cele mai multe ori, principiile morale sunt sacri-

ficate pentru satisfacerea intereselor/afacerilor statelor. Normativ – factorii decizionali includ anumite considerente

morale în faza deliberărilor, dar, la modul practic, nu se poate exagera rolul lor.

– Oamenii de stat şi analiştii operează frecvent cu termenul „relativism moral” în afacerile externe şi internaţionale, suge-rându-se că moralitatea (?!) nu este o componentă esenţială a procesului decizional în politica externă.

457

458

6. SECURITATE NAŢIONALĂ/INTERES NAŢIONAL GENERALITĂŢI

Unii autori consideră că termenul securitate naţională „este supus uzului şi abuzului”. Conceptul securităţii naţionale este folosit şi pentru a justifica agresiuni externe. Uneori, înăbuşirea opoziţiei în propriul stat este justificată şi prin conceptul de securitate naţională.

În legătură cu securitatea naţională apar conceptele de: risc, ameninţare, pericol. Există distincţii clare între aceste trei concepte. Mai apare şi un al patrulea concept, cel de vulnerabilitate (aceasta poate apărea chiar şi din aşezarea geografică).

Ameninţările = capabilităţile cele mai imediat deţinute de ad-versari, care pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilităţi. Amenin-ţările pot surveni şi de la mişcări susţinute intern (războaie de sece-siune, rebeliune). Extern, mai există ameninţări direcţionate contra ideilor sau ameninţări ca tentativă (reuşită) de deprivare a unor state de resurse naturale vitale pentru economie sau ca tentative de cenzu-rare a resurselor energetice şi dereglările de preţuri care pot produce mari pierderi unui stat; pot lua forma unor pretenţii teritoriale, incursiuni armate sau controlul asupra unor zone strategice; pot să se prezinte nu neapărat ca evidenţe, explicit. Pentru a întări securitatea naţională guvernele trebuie să se ocupe de diminuarea vulnerabilită-ţilor, ameninţărilor interne şi dinspre adversari externi.

Până la cel de-al doilea război mondial, termenul de securitate era asociat celui de apărare (din punct de vedere militar). Etimologia actuală provine din SUA, după 1945, cu amendamente importante în etapele ulterioare.

DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ A SECURITĂŢII:

– depinde de distribuţia centrilor de putere la scară globală; – securitatea colectivă – experienţa Ligii Naţiunilor şi ONU; – NATO = securitate prin cooperare – se bazează pe regula

interdependenţei; – alianţe şi coaliţii – pe bază de negocieri; fiecare stat are dispo-

nibilitate pentru: asistenţă, apărare, cooperare cu un alt actor pentru securitate;

– recursul la reglementările dreptului internaţional. În general, se folosesc mai multe abordări şi nu doar una singură,

în funcţie şi de obiectivele pragmatice ale interesului securităţii naţionale.

459

INTERES NAŢIONAL

Concept folosit frecvent când se caută explicaţii la motivele acţiunii statelor – agreat în Realpolitik.

Există trei interese fundamentale ale statului naţiune („Sfânta Treime”):

– asigurarea supravieţuirii fizice a statului însuşi, ceea ce presu-pune şi protejarea vieţii cetăţenilor, menţinerea integrităţii teritoriale;

– promovarea bunăstării economice a populaţiei; – conservarea autonomiei (autodeterminării) şi a sistemului de

guvernământ al ţării şi elaborarea + realizarea politicii ei interne. Notă: – deşi „Sfânta Treime” este, în general, comună tuturor statelor,

există şi diferenţieri interpretative/explicative; – termenul de „interes naţional” este interpretat diferit de politicieni; – interesul naţional poate fi în beneficiul naţiunii ca întreg sau al

unui segment privilegiat (în funcţie şi de interpretarea guvernelor); – celor trei scopuri ar putea să le fie adăugate şi altele (peri-

ferice), care le-ar putea nuanţa (exemplu: prestigiul); – nu toate statele şi politicienii folosesc aceleaşi criterii în for-

mularea politicilor de apărare, a celor economice etc.; – există corelări diverse ale „interesului naţional” şi „interesului

comunităţii internaţionale”. 7. INSTRUMENTE ALE POLITICII EXTERNE. DIPLOMAŢIA GENERALITĂŢI. DEFINIŢII

Instrumente ale politicii externe: – diplomaţia; – factorul economic; – factorul militar; – comunicarea (imagistica). Propunem o detaliere a primului dintre acestea = diplomaţia. Sens tradiţional

Termenul „diplomaţie” are o varietate de sensuri în literatura politică

Sensul tradiţional = se referă la practicile şi metodele formale pe care statele le utilizează în relaţiile lor externe, incluzând schimbul

460

de ambasadori, transmiterea de mesaje între reprezentanţi oficiali, par-ticiparea la negocieri directe;

Studiul tradiţional al diplomaţiei se concentrează asupra unor subiecte precum statutul legal al ambasadorilor, funcţiile misiunii diplomatice, calităţile solicitate ambasadorilor etc.

Sens contemporan Pearson & Rochester, Duroselle şi alţi autori contemporani

arată că, în secolul XX, diplomaţia are un sens mai extins, însemnând procesul general prin care statele comunică, se influenţează, rezolvă conflictele prin negocieri;

Sir Harold Nicholson preferă definiţia din Oxford English Dictionary: „Diplomaţia este conducerea/managementul relaţiilor internaţionale prin negocieri; este metoda prin care aceste relaţii sunt desfăşurate de ambasadori şi trimişi (emisari); este afacerea sau arta diplomat(ică)(ului)”.

Instrumentul diplomaţiei: – Caracteristicile unităţilor statale şi non-statale în sistemul inter-

naţional actual determină modificări ale funcţiilor diplomaţiei. – Având în vedere obiectivele cursului nostru = înţelegerea

fenomenelor internaţionale – vom reţine la tema diplomaţiei următoarele aspecte:

• recunoaşterea diplomatică; • instituţii, reguli şi personal diplomatic; • funcţiile diplomaţiei; • tipuri diplomatice; • procesul negocierii.

RECUNOAŞTEREA DIPLOMATICĂ

= sancţionarea comunicării formale între două state, inclusiv prin realizarea schimbului de ambasadori.

Tradiţional = practica recunoaşterii era un act automat, justifi-cat de îndeplinirea următoarelor condiţii:

– existenţa unui teritoriu definit; – populaţie permanentă; – capacitate guvernamentală de a intra în relaţii diplomatice şi a încheia tratate.

În secolul XX, practica recunoaşterii diplomatice = mai con-troversată, cu accente politice şi mai puţin automată.

461

FUNCŢIILE ŞI SCOPURILE DIPLOMAŢIEI Funcţii:

– Funcţiile „clasice”: reprezentare informare negociere

– Diplomaţia contemporană: reprezentare şi comunicare; informare; cultivarea unor relaţii prieteneşti cu guvernul ţării-gazdă

şi mediile sociale; protecţia naţionalilor aflaţi pe teritoriul ţării-gazdă; dezvoltarea intereselor comerciale; negocierea intereselor naţionale; activităţi consulare; alte funcţii specifice.

TIPURI DE DIPLOMAŢII – Diferite perioade istorice au manifestat preferinţe pentru o

formă sau mai multe de diplomaţie; – În ansamblu, trei tipuri:

• secretă sau/şi publică; • bilaterală sau/şi multilaterală; • formală sau/şi informală (tacită).

COMUNICAREA DIPLOMATICĂ Conţinut: cea mai extinsă = la nivel de guverne – pentru schimburi de

opinii, probarea unor intenţii, încercarea constrângerii unor parteneri; Metode – forme conferinţe bilaterale sau multilaterale pentru crearea contex-

tului de negociere ori pentru prospectarea şanselor unor anumite acţiuni; informare, clarificare a poziţiilor la tema specifică (ex. dezar-

mare, ocrotirea mediului, raporturi regionale etc.). 8. COMUNICAREA INTERNAŢIONALĂ GENERALITĂŢI

Domeniu foarte nou de studiu în relaţiile internaţionale (2-3 decenii): 1955 – la MIT = primul program de pregătire în comunicare

internaţională, finanţat de câteva fundaţii;

462

1968 – la American University (Washington, D.C.) = primul program american (şi unul dintre primele din lume) de specializare (cu diplomă) în comunicare internaţională;

primele programe de pregătire în comunicare internaţională = destinate prioritar specialiştilor în relaţii internaţionale;

în ultimii 20 de ani – domeniul = foarte complex, de la libera circulaţie la subiecte privind proprietatea şi controlul structurilor comunicării internaţionale.

Se consideră că aproape toate tipurile de activităţi politice im-plică şi comunicare. „Tradiţional”, în sistemul internaţional, comuni-carea a fost prezentă în relaţiile actorilor sistemului cu masele („propa-ganda”) şi între factorii politici propriu-zişi („semnale”).

IMAGINEA Tentativa de a influenţa anumite atitudini ale unui grup-ţintă =

proiectare de imagine – statele caută să-şi proiecteze cea mai bună imagine posibilă;

Imaginea = tipuri de mesaje şi tipuri de comunicări. Elemente pentru un mesaj eficient (imagine): trebuie să fie simplu; să se adreseze emoţionalităţii; comunicarea să fie de interes direct pentru receptor; trebuie să fie credibil; pentru a fi credibil, trebuie să fie vizibil, perceptibil empiric; mesajul trebuie să se identifice simpatetic cu experienţa locală

a populaţiei. SEMNALE:

Definiţie: – „a semnala” = transmiterea de mesaje dinspre oamenii de stat

ai unei ţări către contrapartea lor din altă ţară – uzual cunoscute în forma „comunicatelor”, dar şi în acest caz, acţiunile vorbesc mai convingător decât cuvintele.

Sens – Orice act internaţional implică în sine şi comunicare, cu sens

implicit sau explicit, căci presupune transmiterea de informaţii altor naţiuni/state – avem de-a face nu numai cu structura şi conţinutul comunicărilor, ci şi cu calitatea iluzivă a intenţiilor.

– Comunicarea trebuie să fie clară, iar emiţătorul trebuie să pre-

vină ca mesajul său să nu fie interpretat (neconform intenţiilor).

463

SISTEM COMUNICAŢIONAL ŞI PUTERE

Cazurile dihotomiei între acţiuni şi cuvinte – cf. Th. Frank şi E. Weisband, „cuvintele definesc acţiunea” = cuvintele sunt instru-mente verbale şi pot fi la fel de importante ca şi actele concrete.

Necesar a considera cuvintele şi acţiunile împreună ca un sis-

tem comunicaţional. Comunicarea diplomatică pune un accent deosebit pe alegerea

precis a cuvintelor potrivite. ă Studiul limbajului este foarte important pentru politicieni şi

cancelarii statale: semantica politico-diplomatică; rolul „cuvintelor cheie” (key words); semnificaţia a ceea ce nu s-a spus.

La sfârşitul secolului XX – interes sporit pentru relaţia între comu-nicarea internaţională şi puterea internaţională (M.D. Alleyne).

Comunicarea = are ca „materie primă” informaţia, aceasta ex-primând ceva factual, valabil, util.

Puterea = – cf. Nye – resurse privite în dinamica lor – cf. S. Strange: – relaţională; – structurală.

9. MANAGEMENT INTERNAŢIONAL ŞI POLITICI DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ

GENERALITĂŢI:

– Politica internaţională are două teme majore: 1) cooperare; 2) conflict. Cele două, combinate, sună astfel: se caută căi şi for-me de cooperare chiar şi în perioade/evenimente conflictuale = prin management internaţional.

SURSE ALE COOPERĂRII:

– Guvernele = teoretic, sunt interesate a spori bunăstarea popu-laţiei, conform aspiraţiei ei eficientizarea guvernării prin cooperare.

464

– Interese comune = procesul globalizării determină statele/gu-vernele/grupurile să se asocieze şi să coopereze în realizarea unor pro-grame de interes comun.

– Ameninţări şi probleme = cu adresă la mai mulţi actori din sistem ţional (ex. poluare, epuizarea unor resurse etc.). ul interna

Multiplicarea şi complexitatea actelor/relaţiilor între persoane = aglomerare şi acumulare.

FORME DE COOPERARE (CÂTEVA EXEMPLE):

Bilaterale = între actori statali sau non-statali Regimuri internaţionale:

reguli, norme, principii care ghidează efectuarea tranzacţiilor şi găsirea soluţiilor la probleme care afectează mai multe state;

se referă la: tranzitul navelor comerciale, exploatarea comună a unor resurse, protecţia unor grupuri sociale, proliferarea nucleară, standardizarea măsurilor, siguranţa traficului aerian etc.;

instituţionalizarea regimurilor internaţionale: includerea unor proceduri de monitorizare multinaţională şi înfiinţarea unor agenţii de aplicare;

mijloace de reglementare a activităţilor prin regimuri: impu-nerea standardelor, obligaţii, alocări, prohibiri;

în mod tradiţional sunt creaţia guvernelor, dar acestea nu au exclusivitatea;

oferă o considerabilă predictibilitate tranzacţiilor internaţionale; există mii de regimuri internaţionale.

„Comunitatea de securitate pluralistă” (CSP), ori „securitatea prin cooperare” (cf. K. Deutsch):

definită prin existenţa unor condiţii între două sau mai multe state care elimină soluţia recurgerii la folosirea forţei;

dorinţa negocierii până la final, chiar dacă acesta nu este clar conturat;

colaborare şi negociere la Bruxelles Uniunea Europeană; „zonă a păcii” = forţele armate nu mai au un rol proeminent în

reglarea raporturilor între state accente pe instrumentele economice şi politice (pe glob există doar câteva asemenea zone);

formula CSP se va extinde atunci când statele „slabe” vor deveni „puternice” (nu în sens militarist) principala condiţie este dezvoltarea.

465

MANAGEMENTUL CRIZEI ŞI REZOLVAREA CONFLICTELOR

Tipuri de relaţii (internaţionale): acţiuni, interacţiuni armonie, dependenţă, dominanţă, conflictualitate.

Notă: Virtual, toate relaţiile conţin caracteristici şi germeni conflictuali –

chiar atunci când se construiesc relaţii de colaborare, o preocupare este eliminarea stărilor conflictuale posibile/probabile.

Precizări terminologice (pentru domeniul în discuţie): Conflict = situaţie de ostilitate deschisă ori „înăbuşită” între

două sau mai multe părţi. Criză = stadiu al conflictului (pre- sau post-); situaţie în care

avem de-a face cu: acţiune neanticipată (surpriză) din partea unei părţi; perceperea unei ameninţări grave; timp limitat pentru decizie ori pentru răspuns; percepţia unor consecinţe grave care ar rezulta din inacţiune. Dispută = situaţie de relaţie între părţi care nu afectează

obiectivele comune ale părţilor/guvernelor. Incident = situaţie de relaţie între părţi care are o gravitate

sporită, în comparaţie cu disputa, dar care nu a fost organizată şi/sau condamnată de guvern.

10. DREPT INTERNAŢIONAL ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE DREPT INTERNAŢIONAL

Generalităţi: – Unul dintre subiectele cele mai discutate şi disputate. – Analistul şi omul de stat = interesaţi de modul cum dreptul

internaţional operează şi gradul impactului său asupra afacerilor inter-naţionale contemporane şi viitoare.

Definiţia dreptului internaţional: Set de norme/legi care guvernează relaţiile între state şi organizaţii internaţionale = reguli cu bază obligaţională, a căror violare este sancţionată prin aplicarea mă-surilor prevăzute de societate.

466

Cf. Marţian Niciu: „Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară (normă nescrisă), fie pe cale convenţională (nor-mă scrisă)”.

Clasificare a normelor: cu caracter general (universalitate); caracter regional; bilaterale. După obligativitatea respectării normele = imperative – acelea de la care nu se admite subiectelor să facă

vreo derogare; supletive – acelea de la care se pot face derogări, pe bază de acord

între state. Sursele dreptului internaţional: obiceiuri (drept cutumiar); tratate şi convenţii internaţionale; principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiuni; deciziile judiciare ale tribunalelor naţionale şi internaţionale;

decizii/rezoluţii ale unor instituţii internaţionale; scrierile/dezbaterile juriştilor. Aplicarea legii internaţionale: Orice sistem legal este bazat pe ce face populaţia (subiecţii) să

se conformeze lui şi cum se aplică legea: supunerea voluntară = când se conştientizează şi acceptă

legitimitatea deplină a respectivului sistem; coerciţia = conformare ca urmare a ameninţării cu violenţă,

încarcerarea, sancţiuni economice, alte pedepse. În general, conduita conformării/respectării voluntare a legis-

laţiei internaţionale se datorează următoarelor raţiuni: pentru avantajul propriu şi obţinerea atitudinii de reciprocitate

(interes mutual); pentru a dovedi deprinderea de raportare la lege prin respectare; pentru prestigiu internaţional (evitarea reputaţiei de încălcare a

legii); pentru a evita anumite sancţiuni; pentru imaginea de predictibilitate şi stabilitate în relaţiile externe; pentru demonstrarea aderării la valori etice.

467

Statele şi dreptul internaţional: Teme: suveranitate; război şi pace; globalizare; interdependenţe; transnaţional. Persoanele individuale şi dreptul internaţional: Câteva subiecte: prizonierii de război; statutul străinilor; drepturile omului; responsabilitatea individuală; criminalitate – terorism. Eficienţa dreptului internaţional: Discuţii, interpretări în contextul fenomenelor perturbatorii

din sistemul mondial. Legea internaţională este mai eficientă în relaţiile internaţio-

nale funcţionale la nivel guvernamental, îndeosebi pentru cazurile regimurilor internaţionale.

Mai scăzută eficienţă se constată când sunt în cauză teme de „înaltă politică”, precum interese de securitate naţională.

Actualmente se constată o creştere sensibilă a apelului la stan-darde legale internaţionale.

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE (OI)

Generalităţi: Conceptul de organizaţie internaţională are vechime, dar prac-

tica şi acţiunea continuă a unor organizaţii internaţionale sunt relativ noi în evoluţia relaţiilor internaţionale, un fenomen modern al secolului XX.

Organizaţiile internaţionale: vehicule ale interacţiunii internaţionale; instrumente ale sistemului internaţional; produs al procesului de instituţionalizare în relaţiile internaţionale. Caracteristicile comune tuturor tipurilor de OI

(cf. L.A. Bennett): – sunt structurate pentru a aplica permanent un set de funcţiuni;

468

– părţile sunt membri pe bază voluntară; – reprezintă un instrument de bază în sistemul internaţional,

deservind scopuri precise, având o structură clar stabilită şi metode de operare;

– au un corp reprezentativ, uneori şi în formă de conferinţă con-sultativă;

– au un secretariat permanent, care se ocupă de problemele administrative, dar şi de cercetare, documentare, informare.

Tipuri de abordare a instituţiilor internaţionale: – raţionalistă = analiza contextualităţii istorice; – reflexivă = evoluţia conştiinţei individuale şi colective.

Criteriile clasificării OI: După tipologia membrilor: Organizaţii Inter-Guvernamentale (OIG) = compuse din state/

guverne naţionale Organizaţii Non-Guvernamentale (ONG) = principalii actori trans-

naţionali, compuse din asociaţii/structuri private şi persoane individuale. După scop geografic: globale = arie de operare mondială; regionale = arie de operare desemnată teritorial – cele mai

multe OIG şi ONG-uri. După funcţiuni/obiective/scopuri: misiuni multiple (generale);

misiuni limitate (specializate). Tipuri şi exemple de OI (cf. J.T. Rourke):

Funcţiuni

Generale Specializate Geografie OIG ONG OIG ONG

Globale ONU Biserica Catolică FMI Crucea Roşie, Amnesty International

Regionale OSA Partidul European al Poporului

Asociaţia Naţiunilor din SE Asiei

Confederaţia Africană de Fotbal

469

11. POLITICA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI SISTEMUL INTERNAŢIONAL RELAŢIA ECONOMIE – POLITICĂ ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL

Relaţia economie-politică = o paradigmă de bază în relaţiile internaţionale (economicul a devenit una din cele mai importante com-ponente ale relaţiilor internaţionale contemporane).

Formele economice: expansiunea comerţului în secolul XX; perfecţionarea tehnologică şi productivitatea; oferta şi cererea de resurse; standarde de trai; dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor; filosofia schimbului liber. Configurări globale semnificative (ca urmare a dezvoltării

acestor forme economice): avansul „Nordului”; venituri mici din comerţul global pentru naţiunile mai puţin

dezvoltate; polarizări în tipurile exportului = Nordul – produse manufac-

turate; statele mai puţin dezvoltate – produse primare; o dată cu comerţul – expansiune paralelă a raporturilor finan-

ciare internaţionale şi investiţiilor directe străine. Efecte economico-politice: trăim într-o lume a interdependenţei economice; înregistrăm o puternică interrelaţie între economiile internă şi

internaţională; puterea economică este atât un scop, cât şi un instrument al

interesului naţional şi politicii externe; adesea, comerţul internaţional, investiţiile şi alte schimburi eco-

nomice primesc chiar anumite coloraturi politice. Utilizarea instrumentului economic în politica internaţio-

nală: Patru (încurajări şi sancţiuni) cu efecte în: suveranitate şi autonomie; maximizarea puterii în zonă sau sistemul internaţional; atingerea unor obiective politice specifice; protejarea propriilor interese economice;

470

manipularea în sistemul internaţional pentru atingerea unor obiective pe termen lung (crearea mediului/contextului pentru demer-suri strategice).

Creşterea extraordinară a volumului schimburilor economice internaţionale a generat anumite fenomene care definesc globalismul – dintre acestea amintim:

globalizarea monedei: – americane (peste 50 din tranzacţiile internaţionale de bunuri şi servicii sunt valorizate în dolari); – europene (crearea „Euro”, începând cu 1 ianuarie 1999, are ca intenţie şi impunerea globală a unei monede apar-ţinând UE, deoarece aceasta deţine un procent remarcabil din tranzacţiile economice internaţionale);

expansiunea şi globalizarea sistemului bancar care, prin dobân-zile percepute, are un impact major asupra economiei mondiale;

s-a produs o diviziune a economiei mondiale = relaţii între zo-nele „Nord-Nord”, „Nord-Sud” şi „Sud-Sud” cu determinaţii asupra sistemelor politice locale şi complexului relaţiilor internaţionale (acesta este unul dintre aspectele foarte importante ale relaţiei între politica internă şi politica externă);

necesitatea consultării şi coordonării pentru cooperare; proliferarea organizaţiilor internaţionale cu competenţe econo-

mice = OIG sau ONG.

COOPERARE ŞI INTEGRARE ECONOMICĂ ŞI POLITICĂ

– Gradul în care ţările cooperează economic sau integrativ econo-mic se anunţă a fi determinantul pivotal al viitorului relaţiilor internaţionale:

Cooperare prin: OIG cu funcţii economice globale:

– GATT/WTO; – FMI; – Banca Mondială.

ONG cu funcţii economice globale: – Camera de Comerţ Internaţională; – Corporaţiile multi/transnaţionale.

OIG cu funcţii economice regionale: – UE; – OPEC; – OECD; – NAFTA.

471

Integrarea economică = se realizează la cinci niveluri (de la simplu la integrarea cea mai evoluată):

arie de comerţ liber (free trade area); uniune vamală; piaţa comună; uniune economică; uniune monetară.

12. CÂTEVA ELEMENTE PENTRU PROIECŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL POST-„RĂZBOIUL RECE” STUDIEREA, ANALIZA, PREDICŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Opinia noastră este că studierea relaţiilor internaţionale are utilitate (funcţională) triadică:

a cunoaşte (a fi informat înseamnă a şti, deci a cunoaşte = şansa accesului la putere);

a gândi (înseamnă posibilitatea evaluării situaţiilor, emiterii opiniilor şi soluţiilor adecvate convingerilor şi intereselor proprii);

a acţiona (primele două funcţii sunt cu adevărat importante dacă sunt transpuse în fapt, act care propulsează demersul constructiv în sistem).

Rolul analistului = nu doar de a înregistra şi explica, ci şi de a proiecta (scenariza) evoluţia fenomenelor, proceselor, evenimentelor internaţionale → analize/cercetări orientate teoretic şi acţional.

Rolul scenariului: cunoaştere şi predictibilitate; evaluarea implicaţiilor pentru politicile de stat şi internaţio-

nale contemporane; trasarea conduitei actorilor în politica externă şi politica inter-

naţională. Tipuri/genuri de subiecte mai frecvent scenarizate în literatura

despre relaţiile internationale contemporane: aranjamente de securitate; strategii statale; instituţii internaţionale; efectele globalizării; relaţiile între Marile Puteri.

472

SCENARII PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Redăm câteva scenarii privind evoluţia sistemului internaţional în perioada post-„Războiul rece”:

H. Kissinger consideră că pentru „Noua Ordine Mondială”

post-1990 trebuie considerate următoarele fenomene: în ultimul deceniu al secolului XX s-a înregistrat o revenire a

wilsonismului; pentru a treia oară în sec. XX SUA au proclamat intenţia de a

construi o nouă ordine mondială prin aplicarea valorilor sale interne la situaţia globală (tentaţia de a croi sistemul internaţional pornind de la imaginea Americii);

aşa-zisa „epocă unipolară” a prezentat SUA în postura de a fi preponderentă, dar puterea în sistem a devenit mai difuză, iar abili-tatea şi capacitatea SUA de „croire” au scăzut;

enunţurile SUA privind noua ordine mondială sunt prea ab-stracte şi fără relaţionare între aspiraţii şi posibilităţi;

viziunea americană asupra sistemului internaţional va deveni credibilă numai dacă se va concretiza în succese parţiale care să se exprime coerent prin acumulări.

J. Attali, în Milenium (1991): Susţine că „Noua Ordine” internaţională post-„Războiul rece”

va evolua în funcţie de definirea „ordinii” (interne şi internaţionale) prin trilogia funcţională a puterii: sacrul; forţa; banii.

Cf. J.Attali = din timp în timp, una sau alta dintre compo-nentele „trilogiei” poate fi predominantă, fără a fi exclusivă vreuna (previzibil ca unul sau câteva centre ale banului să concentreze puterea din sistem prin manipularea factorilor: financiar, tehnologic, cultural, ideologic).

Actualmente, cele două coaste ale Pacificului sunt cele mai dinamice din punct de vedere comercial şi financiar → secolul XXI va fi „secolul Pacificului”?

Europa poate deveni un puternic „centru global” = sunt nece-sare un sistem monetar propriu şi un management eficient al relaţiilor cu zona central-sud-est europeană şi în special cu spaţiul ex-sovietic (îndeosebi cu Rusia şi Ucraina).

473

La cumpăna între secolele XX şi XXI se derulează o nouă competiţie pentru supremaţie = nu se ştie cine va învinge, dar e sigur că perdant va fi acel actor care va ajunge la periferie în urma procesului desemnării noului centru/noilor centri.

Există semne de întrebare privind evoluţia Americii Latine şi mai ales a Africii.

Trei regiuni ale globului nu vor fi afectate puternic de noua configuraţie a puterii în sistem: Orientul Mijlociu, India şi China.

Probleme pentru secolul XXI: evoluţia demografică, ecologică, relaţia Nord-Sud, consecinţele hiperindustrialismului, relaţia între ideile culturale şi mijloacele comunicaţionale, proliferarea armamentelor etc.

ÎN LOC DE CONCLUZII = TREI CONSTATĂRI ŞI SPERANŢE: După bipolarism (până în 1991) şi o scurtă etapă unipolară

(predominanţa SUA), „noua ordine mondială” se îndreaptă spre poliarhie. În prima fază, noua configuraţie mondială se defineşte prin

complexitate şi nepredictibilitatea relaţiilor (de securitate, economice, culturale, ecologice etc.).

Tinzând spre raţionalitate, noul sistem internaţional este încă în stadiu embrionar, dar se va structura prin strategii de interacţiune şi metoda negocierii, prin accentuarea datelor pozitive şi nu a perico-lelor, prin conduita actorilor majori în funcţie de procese cuantifi-cabile şi principii acceptate de popoare şi grupuri de popoare, prin management internaţional adecvat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Puşcaş, Vasile, International Studies at the Beginning of the 21st Century,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002 2. Puşcaş Vasile, Relaţii internaţionale contemporane, Editura Sincron, 1999 3. Popescu Andrei, Dinu Alina, Organizaţii europene şi euroatlantice,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 4. Bernstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria culturii XX, Bucureşti, 1999 5. Ciachir, Nicolae, Evoluţia relaţiilor internaţionale de la pacea westphalică

până în contemporaneitate, Editura Oscarprint, Bucureşti, 1998 6. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bic All, Bucureşti, 1998

474

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Prof.univ.dr. TUDOREL BUTOI

SEMESTRUL I

Obiective Reputatul jurist Mircea Djuvara condiţiona aflarea adevărului de

„necesitatea inexorabilă pentru acei care aplică legile atât judecătorii, cât şi avocaţii, să caute cât mai mult posibil prin mijloace ştiinţifice să cunoască realitatea, adică să cunoască intenţiunea agentului vinovat” (Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia juridică, vol. II, Ed. Societatea Anonima, Bucureşti, 1930, p. 24). Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă, erodat continuu de ineficienţă şi căzând în desuetudine.

Ca ştiinţă şi practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii. Din această perspectivă, psihologia judiciară se defineşte drept „disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-formativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a condui-telor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 3).

Întrucât nu există fenomene de drept care să nu izvorască din raporturile psihologice interumane ce fundamentează fapte concrete, prezentul curs oferă studentului în drept (viitorului magistrat) cunoştinţele înţelegerii fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenţie, simulare, dol, culpă, act infracţional, mărturisire, bună-credinţă, disimulare, recepţie senzorială, memorare, recunoaştere, regret, responsabilitate, stare emoţională, vinovăţie, prevedere, provocare, consimţământ, act de voinţă, convingere intimă, discernământ, auto-control, legitimitate etc.), oglindit atât în conduitele delictuale, cât şi cu prilejul mărturiei, anchetei, prizonizării, victimizării, reeducării etc., traducându-i cele mai intime

475

resorturi motivaţionale ale săvârşirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, al unei corecte încadrări juridice a faptei, al dozării pedepsei şi al soluţionării sub just temei a cauzei.

Ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, psihologia judiciară orientează studentul în formare către ideea şi spiritul etic-deontologic al desfăşurării procesului penal cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psiho-morale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la apărare şi protecţie a fiinţei umane implicată în drama judiciară.

În fine, şi fără pretenţia de a fi exhaustiv, cursul de psihologie judiciară avertizează asupra minusurilor general-umane şi de care nici magistratul nu este scutit, recomandându-i acestuia coordonatele psiho-logice care fundamentează o conduită autocontrolată, profesionistă şi imparţială în raport cu individul aflat sub incidenţa legii.

I. PSIHOLOGIA JUDICIARĂ PE TERENUL DREPTULUI

Necesitatea studiului psihologiei judiciare Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului

este demonstrată de faptul că, înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept, precedate cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.

În sens exemplificativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a raporturilor de drept, şi anume voinţa (a cărei sorginte primordial psihologică este dincolo de orice comentariu). Voinţa juridică, exprimată în acte juridice consensuale de formă autentică (scrisă), trebuie să se manifeste în afara oricăror vicii de consimţământ. Problema este de a şti dacă, realmente, voinţa exprimată în actele juridice este neviciată, dacă voinţa liber exprimată este conformă cu cea internă.

În ce priveşte vinovăţia, noţiune indiscutabil psihologică, în literatura de specialitate se subliniază următoarele: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă” (Constantin Mitrache, Drept penal român – partea generală, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 12).

Vinovăţia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine rezultantă a interacţiunii conştiinţei cu voinţa (factorul cognitiv şi volitiv). Voinţa - pentru a exista - cere o atitudine conştientă în sensul că făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoase în raport cu

476

valorile ocrotite de lege) şi săvârşite cu voinţă, aceste acţiuni mobilizându-i energia fizică şi psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.

În esenţă, voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor socialmente periculoase ale faptei.

Obiectul psihologiei judiciare şi conexiunile interdisciplinare Coordonatele majore care definesc preocupările şi conturează

obiectul psihologiei judiciare se profilează a fi următoarele: A. Definirea domeniului de referinţă, din perspectiva: a) preocu-

părilor teoretice; b) preocupărilor practic-aplicative. B. Analiza psihologică a actului infracţional - algoritmul

infracţional - din perspectivă exploratorie (scena crimei – perspectiva psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate criminogenă –, personalitatea făptuitorului şi amprenta sa psihocomportamentală – profiler crime).

C. Problematica psihologică a mărturiei şi martorului – abordare complexă care reliefează premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica bunei-credinţe.

D. Analiza psihologică a interogatoriului judiciar, din perspectiva relaţiei interpersonale de tip special care opune parametrii ecuaţiei anchetat-anchetator, pleacă de la psihologia infractorului, evidenţiind ample aspecte psihocomportamentale şi de contact interpersonal, oglindite în atitudini şi forme de manifestare a conduitei (sincere sau simulate) a persoanei care face obiectul interogatoriului judiciar.

E. Domeniul investigării erorii judiciare, care insistă asupra declicului etiologic şi asupra mecanismelor complexe implicate în eroarea judiciară (disfuncţii psihologice în prelucrarea şi interpretarea elementelor probaţiunii, în formarea mărturiei judiciare, în derularea duelului judiciar, în deliberarea completului şi sentinţei etc.).

F. Psihologia judecăţii pe coordonatele a patru mari direcţii: duelul judiciar (acuzare, apărare, testare intersubiectivă etc.), psihologia intimei convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor, psihologia deliberării, opinia separată etc.), personalitatea magistratului (integritatea senzorio-perceptivă, gândirea, capacitatea empatică, intuiţia, buna-credinţă etc.) şi psihologia apărării din perspectiva apărătorului.

477

G. Comportamentul simulat – indicii orientativi asupra credibilităţii rezonabile vizând sentimentul de vinovăţie, detectarea ştiinţifică a conduitelor simulate.

H. Psihologia detenţiei penitenciare – consecinţele psihologice ale privării de libertate – frustrarea penitenciară –, comportamente generate de izolarea penitenciară, tipologii şi caracteristici ale deţinutului încarcerat, perspective moderne asupra retuşării personalităţii şi reinserţiei sociale.

I. Conduitele dizarmonice din perspectiva expertului psiholog şi a psihologiei judiciare – domeniu deosebit de complex care debutează cu simularea şi care, după investigarea principalelor disfuncţii ale proceselor şi funcţiilor psihice, reiterează norma de periculozitate a conduitelor hetero- şi autodistructive din perspectiva instituţiei discernământului şi responsabilităţii.

J. Problematica psihologică a actului de administraţie publică pune funcţionarul statului în slujba cetăţeanului şi a intereselor sale private.

II. ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE

1. Interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă Dincolo de identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite

în câmpul faptei – preocupare ce intră predilect în sfera criminalisticii –, eforturile anticrim ale mileniului trei vor fi orientate, în opinia noastră, către interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.

În timp ce câmpul faptei – expresie consacrată în criminalistica clasică – conduce către materialitatea obiectuală a urmelor clasice apte să permită conturarea probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte între care: scena crimei, scena del crimen sau în alt sens profiler crime, acţionează în direcţia acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a secvenţelor comportamentale; ele determină componenta psihologică a omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, habitudinile, raţionamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic, amprenta comportamentală, aptă schiţării unei galerii de potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de bănuiţi.

Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca, în virtutea celor sus-menţionate: 1) să reproducă prin propria-i imaginaţie împrejurările şi acţiunile derulate de făptuitor, oferind organelor de urmărire penală „filmul crimei în dinamica sa”; 2) să-şi imagineze profilul făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală „amprenta sa psiho-comportamentală”; 3) să anticipeze „comportamentul următor pretabil”,

478

contracarând pentru viitor „mişcările” autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia.

Toate acestea situează obiectul psihologiei judiciare, din perspectiva impactului interdisciplinarităţii sale cu criminalistica clasică, pe coor-donatele unei idei îndrăzneţe: psihocriminalistica. Din aceste considerente, actul infracţional, ca expresie dinamică a comportamentelor criminogene, suferă impactul interpretării sale din perspectivă psihoexploratorie.

2. Infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea) Infractorul care îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa

peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie plănuite. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate şi călătorind mai mulţi kilometri decât o persoană obişnuită. Fantezia şi ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi consideră tipul „corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau dominare), de obicei străini, cu care are unele trăsături comune.

Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile sale verbale pentru a-şi manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin conştient de gravitatea criminală a actului său şi este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei.

Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior” poliţia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.

3. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează acţiunea)

Infractorul care nu îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. Infractorul acţionează impulsiv sub stress şi, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă geografică. Locul crimei va fi dezorganizat.

Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger”, luându-şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană, agresorul acţionând brusc, în afara fanteziei sale, şi nu are un „plan de joc”, nu se gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces. Acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei.

Locul morţii şi locul crimei coincid, în general, şi de obicei nu există nici o încercare de a ascunde cadavrul. În cazul când cadavrul a fost mutilat,

479

este posibil ca infractorul să-l poziţioneze într-o manieră specială care are semnificaţie pentru el. Arma crimei este deseori lăsată la locul faptei.

Comportamentul uman al infractorului, deşi imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite acţiuni desfăşurate la locul crimei de anumite tipuri de personalităţi vor fi repetate şi în alte cazuri de omor.

III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ALGORITMUL INFRACŢIONAL

1. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în

mod constant pluridisciplinare şi nu bidisciplinare, aşa cum s-ar putea crede din enunţurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate, există mai degrabă o tendinţă de cercetare de „tip sinergic” a infracţiunii, atunci când se pune în discuţie geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”.

Studierea personalităţii infractorului din perspectivă sinergică implică: a) cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale

şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul de biodetecţie);

b) examinările paraclinice, având ca rol principal probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, precum şi aprofundarea etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de laborator, radiologice, electroencefalografice etc.);

c) investigările biogenetice, având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop, identificarea concretă a factorilor de ereditate;

d) interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau le declanşează;

e) cercetarea sociologică, având două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalităţii delincventului şi, în al doilea rând, orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială;

f) rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conştiinţă, discernământ).

O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite: • aprecierea corectă a stării psihice a personalităţii deviante, prin

precizarea diagnosticului şi excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta (biodetecţia este, prin urmare, esenţială);

• determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din perspectivă sinergică;

480

• cunoaşterea naturii şi evoluţiei tulburărilor care au însoţit sau precedat săvârşirea actului deviant şi dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau agravare;

• aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoţit comportamentul deviant.

Din punct de vedere juridic, actul infracţional este rezultatul comportării negative a fiinţei umane responsabile, în raport cu cerinţele normelor penale pozitive. În orice definiţie dată infracţiunii – definiţie legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiţii minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracţiune.

O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel, care subliniază că ceea ce numeşte el personalitate criminală nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane, ci este un model de care analiza criminologică se serveşte în cercetările sale. Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că „în circumstanţe excepţionale orice om poate deveni delincvent”. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi trebuie căutată în „pragul delincvenţial”, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacţie delincvenţială; alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu nedelincventul – nu aşteaptă o ocazie propice, o incitaţie exterioară, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puţin pronunţată de trecere la act.

2. Personalitatea infractorului recidivist - „paradoxul criminal” (Eysenck, Mawrer)

Interesante idei în materia recidivei dezvoltă Eysenck (vezi Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1978, p. 80-81). Problema psihologică pe care el vrea s-o lămurească pe acest plan este cea a paradoxului criminal. De ce infractorul - şi mai cu seamă recidivistul - comite actele sale când ştie că în cele din urmă va fi pedepsit? În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la „legea secvenţei temporale” stabilită de psihologul american O.H. Mawrer, după care „un anumit act (infracţional) uman este determinat nu numai de consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe”. Cu alte cuvinte, „când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta de sancţiune (negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere (echiprobabile), atunci situaţia (conflictuală) se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată (ca apariţie în timp). În cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o

satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine”.

Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului este caracterizată şi printr-o imaturitate persistentă. Înseşi actele antisociale sunt semne evidente ale unei imaturităţi, ale faptului că infractorul este imatur, fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Imaturitatea intelectuală nu trebuie înţeleasă ca fiind identică unui coeficient de inteligenţă (I.Q.) scăzut. Ea înseamnă capacitatea redusă de a stabili un raport raţional dintre pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.

3. Cuplul penal victimă - agresor (identificarea agresorilor şi autoprotecţia victimală) *

Psihologia victimei - sursă orientativă în conturarea de versiuni, ipoteze şi cerc de bănuiţi

Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a violat apare în calitate de infractor.

Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracţional. În cazul în care între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, preferinţe, habitudini, trăsături psihomorale şi psihocomportamentale) se poate „reconstitui” fizionomia particulară a relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, în felul acesta, poate fi identificat cel ce a comis fapta criminală.

În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. Din marea varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor, T. Bogdan (op.cit., p. 155-159) a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor, şi anume:

datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;

datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;

* Nicolae Mitrofan, capitolul Victimă şi victimologie, în N. Mitrofan,

T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p.100-105.

481

482

datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);

datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind concepţia şi modul de viaţă, materializarea lor în nivelul de cultură şi educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, credinţe şi obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);

cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracţie), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate. De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de răzbunare sau gelozie etc.), precum şi a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor venituri pe căi ilicite;

informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu accent deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului, care pot avea relevanţă deosebită;

datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales cele de valoare, şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;

informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei.

Există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante posibile:

a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;

b) victime care nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) şi care „oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.);

c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.). În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele

483

caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare - haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc.);

d) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-l denunţă din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va fi denunţat, se va răzbuna pe copii);

e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care însă nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite);

f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai rar, al victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste” infractorului pe care-l iubeşte);

g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă persoană, pe care vor să se răzbune;

h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe care în mod real infractorul - care s-a rezumat numai la violarea ei - nu şi le-a însuşit);

i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o „infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).

Strategii preventive şi de contracarare a victimizării Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, creşterea ratei

criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimţit în general de către indivizi, dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, handicapaţi). Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare. Cu toate acestea, în realitate, măsurile de autoprotecţie sunt total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple şi diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică şi psihosocială.

Măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor victimale pot fi clasificate în: a) măsuri de protecţie socială; b) măsuri de autoprotecţie.

Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă la identificarea şi predicţia victimelor potenţiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să favorizeze, mai mult sau mai puţin săvârşirea unor infracţiuni, T. Bogdan

484

(op. cit., p. 174) propune ca aceasta să urmărească obiectivele mai importante:

educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;

pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni victime ale unor infracţiuni;

sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie de victime;

identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile de cunoaştere ale organelor judiciare - şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora.

De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.: strategiile evitării, (Furstenberg, 1972); tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (Skogan şi Maxfield, 1981); prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător (Newmann, 1972). Toate aceste strategii şi tactici, însă, nu pot fi evaluate cu uşurinţă în ce priveşte eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.

IV. PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIEI

1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor

unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice ce stau la baza mărturiei.

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată (E. Stancu, Criminalistica, Editura Actami, 1995, p. 56).

Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze, şi anume recepţia (percepţia) informaţiilor; prelucrarea lor logică; memorarea; reproducerea /recunoaşterea /reactivarea.

Mărturia - proces sau act de cunoaştere a realităţii - depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa

485

de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci esenţialul, şi, nu în ultimul rând, de aptitudinea sa de a le reda.

Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare prin intermediul simţurilor sale, iar acestea, acţionând asupra organelor de simţ, dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi percepţii . Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere. Aprecierea mărturiei se va face în funcţie de existenţa senzaţiilor care pot fi: cutanate (tactile, termice, algice), olfactive şi gustative, de recepţia auditivă, senzaţiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infracţiunii, a faptei săvârşite reprezintă o cerinţă a principiului aflării adevărului.

2. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire

de sens Între momentul perceptiv al mărturiei şi cel al reproducerii în faţa

organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informaţiilor dobândite – deci, memorarea, formă de reflectare a experienţei acumulate şi funcţie a creierului. Din momentul percepţiei, al existenţei informaţiei şi până la reactualizarea ei există un alt moment, şi anume decodarea sau prelucrarea informaţiilor. Informaţiile emise, recepţionate integral sau parţial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt şi este purtător de cuvânt.

În procesul de decodare se conştientizează calităţile spaţio-temporale şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor. În acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor organe de simţ, fapt care potenţează relativitatea lor. Însă, alături de informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul nostru şi prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.

3. Memorarea evenimentului judiciar. Stocarea informaţiei în raport cu dinamica uitării

Mărturia – actul final – implică trei momente, şi anume: percepţia, memoria şi reproducerea.

Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic, care nu se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput nemijlocit şi involuntar, de regulă, fapte şi împrejurări legate de comiterea unei infracţiuni, este capabil să le reproducă fără a le denatura.

Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei, care poate fi apreciată prin cunoaşterea mecanismelor fiziologice şi

486

legităţilor generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că memorarea este influenţată de diverşi factori – starea emoţională, interesul, ocupaţia, gradul de înţelegere a fenomenului perceput şi altele, care se expri-mă diferenţiat, în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de martor.

Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi reproducere a experienţei dobândite anterior.

Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achiziţie (memorare); b) de reţinere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare şi se caracterizează prin:

• Selectivitate – ceea ce o persoană umană memorează mai repede va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au o anumită semnificaţie.

• Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conţinut şi condiţiile activităţilor omului şi mijloacele utilizate pentru realizarea finalităţii dorite.

• Caracter inteligibil – evidenţiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare şi gândire.

Între memorare (întipărire) şi păstrare (conservare) nu există o identificare – însuşirile de a întipări şi conserva faptele percepute sunt variabile, diferind de la o persoană la alta. Totodată, memorarea poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii, interesului manifestat de martor în reţinerea aspectelor percepute.

Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea informaţiilor; martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alţii fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date – toate acestea pentru a face mărturia cât mai exactă şi completă.

Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului, dar nu exprimă nici o activitate pasivă, mecanică a informaţiilor dobândite. Ea atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat şi imprecis, iar eficienţa acesteia este dată de două condiţii, şi anume: semnificaţia pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experienţa anterioară a subiectului; factori emoţionali ce stau la baza ei – interese, aptitudini, stări emoţionale.

Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-şi întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, şi anume memorarea vizuală şi cea auditivă prezintă importanţă pentru că marea majoritate a aspectelor legate de o infracţiune, care sunt mai bine percepute, sunt formate din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali şi auditivi.

487

În funcţie de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă durată, de durată medie şi de lungă durată.

În cazul în care conţinutul memorial este de minimă importanţă, putem vorbi de memorie de scurtă durată sau memorie primară, întâlnită la reţi-nerea unui număr de telefon nesemnificativ sau a sumelor parţiale la o adunare.

Asupra memoriei acţionează „uitarea”, ce constituie reversul păstrării şi se manifestă sub forma neputinţei reconstituirii unor date memorate, ori în imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu acestea ori reproducerea sau recunoaşterea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanţelor, a căror reactivare devine anevoioasă şi chiar imposibilă. Uitarea – condiţie a memoriei – elimină tot ceea ce este secundar, ceea ce îngreunează capacitatea de reţinere, lăsând loc arhitecturii generale, structurii întregului.

Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea reproducerii amânată în raport cu reproducerea imediată sunt cunoscute sub numele de reminiscenţă. Factorii care pot influenţa reminiscenţa sunt: atitu-dinea, interesul subiecţilor în raport cu materialul memorat, vârsta acestora.

4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul testimonial

Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul mo-ment al formării mărturiei. Este momentul în care cel care a perceput desfă-şurarea faptelor compare în faţa organelor judiciare în calitate de martor.

În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor, modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul.

Reproducerea poate îmbrăca forma depoziţiei scrise personal de către martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiţionată atât de fidelitatea percepţiei şi a memoriei, cât şi de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informaţiilor. Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianţa în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor asupra capacităţii de exprimare. Martorul, animat de dorinţa de a ajuta organul judiciar la soluţionarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale o imagine supradimensionată.

Un alt element perturbator al depoziţiilor martorilor, obţinute fie sub forma relatării libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia, venită din partea organului judiciar. Influenţa ei este puternic resimţită dacă

488

percepţia evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influenţe exterioare.

Reproducerea este influenţată de mai mulţi factori: imaginaţia, gândirea, limbajul, atenţia. Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane a faptelor şi prezintă avantajul că martorul va evoca numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie, pe care şi le aminteşte cu uşurinţă, dar prezintă şi dezavantajul că întinderea informaţiilor este redusă, lucru care se poate datora atât unor reale dificultăţi de reamintire, cât şi ignorării de către martor a unor aspecte importante; fie sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă. Se constată o extensie a mărturiei datorită interogatoriului, care are un efect stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări ce păreau uitate. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a amintirii sale. În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă – declaraţia consemnată personal de martor, la care se va apela numai în condiţii improprii, în care se desfăşoară reproducerea, ce pot afecta capacitatea de reproducere orală a martorului.

Ca şi celelalte etape ale mărturiei, şi reproducerea este supusă erorilor, ce se pot datora unor diferite cauze: denaturări prin audiţie, prin omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări constă în faptul că pot fi întâlnite şi în depoziţiile martorului de bună-credinţă, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că depoziţia sa este conformă adevărului (A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, 1984, p. 149-156). Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influenţată în mare măsură şi de atitudinea martorului faţă de anchetator.

Reactivarea – sub cele două forme: reproducerea şi recunoaşterea – are loc în condiţiile forţării memoriei. La toate acestea se mai pot adăuga schimbarea de rol, ce contribuie la distorsionări regretabile, precum şi presiunile din partea publicului.

Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoaşterea – reprezintă o modalitate secundară de comunicare a informaţiilor. Recunoaşterea este realizată de organele de urmărire penală; în cadrul ei, persoanele şi obiectele având o identitate necunoscută sunt înfăţişate martorului cu scopul de a le identifica. Fiind vorba de un procedeu tactic, se încearcă reactualizarea acelor informaţii mai slab consolidate sau temporar reţinute sau pierdute în neant. În cadrul mărturiei, recunoaşterea se va face în condiţiile contactului repetat cu persoanele şi obiectele care se înfăţişează în confruntarea cu imaginea percepută şi stocată de către persoanele care au venit în legătură cu aceste obiecte sau de către persoane în condiţiile săvârşirii infracţiunii sau anterior acesteia.

489

Recunoaşterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare, şi imprecisă, când se constată diferite deosebiri.

Toate aceste etape în care mărturia se formează, cu avantajele şi dezavantajele lor, prezintă interes şi constituie o importantă sursă de descoperire a infractorului şi pot, până la descoperirea altor metode, să rămână totuşi singurele modalităţi, chiar dacă pot crea şi o falsă recunoaştere, de descoperire a celor care încalcă legea.

5. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forţei probante a mărturiei

Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei Din punct de vedere al mijlocirii între faptele aduse la cunoştinţa

organelor judiciare şi sursă – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se poate vorbi despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”.

Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepţia imediată, originară a faptelor şi împrejurărilor de fapt legate de infracţiune sau de făptuitor sau dobândite personal de martor. La mărturia nemijlocită, între sursa din care provin şi sunt transmise informaţiile şi martorul care le percepe şi le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepţia nemijlocită implică prezenţa martorului în timpul şi la locul producerii faptelor.

Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece martorul indirect furnizează informaţii nu asupra unor fapte şi împrejurări percepute din sursa originară, ci dintr-o sursă mediată, derivată – ex auditu alieno. Între sursa primară şi cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare se interpun verigi intermediare.

Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum spune lumea” derivă dintr-o sursă nedeterminată şi indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate, a căror provenienţă nu poate fi precizată.

Între sursa originară şi cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente intermediare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în care se constată, mai întâi, o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta circulă pentru a putea fi mai uşor de povestit, apoi o accentuare a unor impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste şi, în sfârşit, asimilarea, prelucrarea informaţiilor în raport cu deprinderile, interesele, sentimentele celui care primeşte informaţia.

Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare şi apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers

490

proporţional cu numărul verigilor ce separă percepţia iniţială de martor, ca subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare.

În procesul de confruntare a informaţiilor provenite din sursa iniţială cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existenţa unei depline concordanţe între acestea, dar şi o neconcordanţă asupra unor elemente care, considerate a fi lipsite de importanţă, nu au fost comunicate martorului. Cunoaşterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informaţiile reale şi necesare pentru aflarea cauzei. Toate această activitate revine anchetatorului, procuror sau organ de poliţie, care trebuie să „navigheze” printr-o mare de informaţii, de zvonuri, de persoane.

Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina şi cu părţile în proces

Martorul trebuie privit în raport cu poziţia ocupată de el în complexa împletire a relaţiilor şi faptelor care constituie obiectul litigios, în raport cu dispoziţiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză, deci în raport cu situaţia reală a martorului faţă de pricină şi faţă de ceilalţi participanţi în procesul penal.

Prima latură a acestei probleme – legătura cu atitudinea martorului faţă de pricină - reprezintă un moment important în ceea ce priveşte interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluţionată într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o anumită nesinceritate sau parţialitate care se va reflecta şi în mărturie.

Cea de-a doua latură – legătura cu părţile în proces – vizează poziţia subiectivă a martorului faţă de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente – deci raporturile de rudenie, amiciţie, duşmănie, sentimentele de teamă, antipatie sau simpatie ş.a.

O altă situaţie care ar putea să creeze o prezumţie de interes material sau moral în rezolvarea cauzei este cea dată de suprapunerea celor două calităţi – martor şi soţ, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau cu celelalte părţi. În situaţia în care este rudă apropiată cu învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de obligaţia de a depune mărturie. Este însă o excepţie relativă, deoarece rudele sau soţul pot depune mărturie, rămânând la latitudinea lor dacă-şi exercită acest drept sau nu.

O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situaţia reală a martorului în lanţul împrejurărilor cauzei, al raporturilor în care se află acesta cu ceilalţi participanţi în proces, al poziţiei sale subiective faţă de cei care au o anumită calitate în proces. În acest punct interesează personalitatea martorului din punctul de vedere al relaţiilor sale cu ceilalţi, cu părţile în proces.

Calitatea de martor implică şi anumite obligaţii, şi anume, de a se înfăţişa în faţa organului judiciar ori de câte ori este chemat. Martorul, pentru a se elibera de această obligaţie, poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârşirea infracţiunii.

6. Repere particulare vizând mărturia şi martorul Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei

minciunii în comportamentul juvenil* La copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului raţional.

Primele neconcordanţe dintre fapte şi relatarea lor pot fi considerate pseudo-minciuni, deoarece copilul „brodează”, imaginează din plăcere, din opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii.

Dintre categoriile de minciuni ale marii copilării se vorbeşte mai ales despre minciuna ce gravitează în jurul simbolului fructului oprit, trăit ca atare datorită dezvoltării conştiinţei morale. Minciuna de imitaţie constituie o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un băiat mai mare, minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită (asociată cu denigrarea) şi/sau chiar aceea de consimţire a afirmaţiei mamei care cere să se spună că nu este acasă dacă este chemată la telefon, constituie alte categorii de minciună. Spre 11 – 13 ani, se minte pentru a face plăcere sau a evita o neplăcere, pentru a părea mai puternic sau mai bun, mai priceput etc.; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în evidenţă insatisfacţii privind mediul înconjurător, modul de viaţă.

Forma cea mai benignă prin consecinţele sale este mitomania vanitoasă, dar există şi o formă malignă şi perversă de mitomanie. Această tendinţă morbidă de a altera adevărul ar ţine, după E. Dupré, de constituţia individului.

Psihologia martorului minor Dezvoltarea psihicului fiinţei umane este condiţionată şi de vârsta sa,

astfel că, de fapt, nu ar trebui să se vorbească de psihologia minorului, adică a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii, cunoscute fiind, desigur, diferenţele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente între un minor de 4 – 5 ani şi un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui să se comporte faţă de minori şi să le aprecieze declaraţiile ţinând seama de toţi factorii care influenţează psihicul lor şi, în special, de vârstă, de gradul de dezvoltare fizică, psihică şi intelectuală, inteligenţa, capacitatea de percepere, de înţelegere a evenimentelor, de memorare şi de redare, sugestibilitate, înclinaţie spre fantezie. Aprecierea declaraţiilor (în lumina acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în funcţie de persoana de la care emană.

* Ursula Şchiopu şi colab., Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura

Babel, Bucureşti, 1996, p. 453-454. 491

492

Teama de a nu fi descoperit şi sancţionat îl determină pe minorul infractor să aibă o atitudine de neîncredere şi ostilitate faţă de organele de justiţie. Lipsa conştiinţei vinovăţiei pentru anumite infracţiuni, pe care uneori minorul, date fiind cultura, vârsta, experienţa, nu le consideră ca atare (furtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de tren), îl determină a se considera nedreptăţit.

Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viaţă, are un spirit practic foarte dezvoltat, manifestă perfidie, neîncredere şi atitudine defensivă permanentă faţă de semeni şi, mai ales, faţă de justiţie, precum şi tendinţa de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de respect faţă de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun. Anchetatorul va trebui să reţină acest fapt.

Minorul victimă a unei infracţiuni are, în general, aceleaşi trăsături ca şi majorul, cu tendinţa de a exagera mai mult faptele a căror victimă a fost, atât din cauza emoţiei, a fricii care i-au alterat perceperea, cât şi din interesul de a obţine avantaje materiale şi de a se răzbuna pe infractor. Sugestibilitatea şi teama îl fac deseori instrumentul celor sub a căror autoritate se află şi care uneori încearcă să profite în urma infracţiunii a cărei victimă a fost minorul.

Martorul minor are aceleaşi trăsături psihice caracteristice, care influenţează declaraţiile sale. Tendinţa acestuia spre fantezie şi sugestibi-litate constituie cel mai important factor care determină neîncrederea, deseori justificată, în declaraţiile sale.

Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor A. Dispoziţii legale: probleme procesuale în legătură cu ascul-

tarea minorilor Pentru realizarea reglementărilor din dreptul penal cu privire la

minoritate, a fost necesar să se înfiinţeze, pe linie procesual penală, o procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, iau contact cu organele însărcinate cu înfăptuirea justiţiei. Această procedură se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.

Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor. În această situaţie, „organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu infractori minori, apare condiţia obligatorie a efectuării anchetei sociale. (A se vedea Gh. Nistoreanu şi colab., Drept procesual penal, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 314).

493

B. Pregătirea ascultării. Ascultarea. Procedee tactice ale ascultării Faţă de particularităţile prezentate anterior, apare evidentă necesitatea

aplicării unor procedee adecvate cu ajutorul cărora să se poată obţine declaraţii fidele, cât mai apropiate de realitatea faptică. În acest scop, tactica aplicată trebuie să fie asemănătoare tacticii aplicate la ascultarea învinuitului şi a martorilor majori, cu unele modificări impuse de particularităţile psihice ale minorilor, ţinându-se seama de vârstă, dar şi de particularităţile persoanei audiate.

* Pregătirea ascultării: limita iniţială este marcată de culegerea de informaţii (cât mai amănunţite) cu privire la minor şi familia sa, cu privire la eveniment, la interesul pe care aceştia îl au în soluţionarea cauzei, precum şi asupra legăturilor cu părţile. Modul în care va fi audiat, întrebările ce i se vor pune, formularea şi ordinea lor sunt de mare importanţă pentru obţinerea unor declaraţii sincere, cât mai apropiate de realitate.

* Procedeele tactice sunt, în general, aceleaşi ca şi la ascultarea majorilor, cu unele particularităţi specifice trăsăturilor caracteristice ale minorilor. Stabilirea contactului psihologic – deseori dificil de realizat din cauza neîncrederii, fricii de necunoscut a minorului care nu-şi dă seama de ceea ce va urma, chiar şi atunci când este chemat doar ca martor - este foarte importantă. Atunci când anchetatorul are unele îndoieli asupra stării psihice a minorului sau asupra dezvoltării sale intelectuale, el poate recurge la serviciile unui medic psihiatru, care să asiste la ascultare, sau, eventual, poate să ordone o expertiză medicală. Formularea procesuală a declaraţiilor se va face în aceleaşi condiţii ca şi la audierea persoanelor majore. Este recomandabil să se facă consemnarea declaraţiilor minorului la sfârşitul audierii, întrucât dacă aceasta se face în timpul audierii, minorul, văzând că cele declarate de el sunt consemnate, poate avea unele reticenţe, temeri care îi influenţează defavorabil declaraţiile.

Mărturia, între bună şi rea-credinţă Martorul de bună-credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin

faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar desfăşurării corecte a proceselor.

Trebuie să facem distincţie între cazul mărturiei unui om ce relatează fapte şi evenimente care s-au desfăşurat într-un timp îndelungat (exemplu, un martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viaţă al infractorului) şi cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care a asistat (exemplu, accident de maşină, scandal pe stradă), unde acţiunea s-a desfăşurat într-un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate greşi prin doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare şi elemente de apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii, care îşi găseşte explicaţia în psihologie.

494

Stern, referindu-se la erorile care apar în mărturie, susţine că acestea sunt de două feluri:

Erorile substanţiale, care pot îmbrăca mai multe forme începând de la omisiuni de elemente şi până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului, vorbim de negare. Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adăugirilor, de regulă, de oameni, de fapte, la relatările spontane şi sunt în funcţie de fantezia martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.

Erorile accidentale, care nu se referă la existenţa, poziţia sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporţii a calităţilor (culoare, formă), a cantităţilor şi a relaţiilor lor.

Procesul psihic al recunoaşterii – cea de-a treia treaptă a mărturiei – este supus şi el erorii, atât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât şi recunoaşterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârşit fapta.

Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus, de asemenea, unor erori. Reproducerea constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial. Relatările martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de denaturări, şi anume: denaturarea prin audiţie (adaugă ceva realităţii), prin omisiune, prin substituţie şi prin transformare.

Magistratului îi revine rolul de a interveni pentru a stabili şi cerceta, în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize, experimente, testări intersubiective şi biodetecţie (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, op.cit., p. 116).

Din perspectivă psihologică, martorul de bună-credinţă dorind să contribuie la aflarea adevărului, depoziţia sa va fi supusă unor disfuncţionalităţi ce se datorează atât erorilor şi denaturărilor din relatările subiecţilor sau percepţiei eronate sau lacunare, cât şi unei atitudini ce poate orienta şi percepţia, şi reproducerea într-o anumită direcţie. O altă cauză ar putea fi intervalul de timp care se interpune între percepţie şi relatare sau apariţia unor întrebări sugestive sau acele discuţii ce pot interveni între martori (A. Roşca, Metodologii şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 186). Mărturia de bună-credinţă poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără şi „unghiul de deviere”. Un alt factor care poate influenţa şi crea o disfuncţionalitate a mărturiei de bună-credinţă este „efectul de halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului care reprezintă obiectul mărturiei. Efectul de halo constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevărat asupra întregului.

495

În categoria indiciilor pozitive se pot încadra: atitudinea francă, deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea că, dacă ar fi ştiut că asemenea împrejurări interesează justiţia, ar fi depus stăruinţă să le reţină, expunerea riguroasă, precisă, însoţită de o mimică adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La polul opus se află atitudinea de prudenţă exagerată, rezervată, expunerea şovăielnică, obscură, sinuoasă, contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, gestica forţată, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc. Magistratul, ancheta-torul, utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea adevăratei atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate şi cerute de situaţia respectivă, îşi pot forma intima convingere – finalitatea acestui proces, ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.

7. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului şi a mediului de provenienţă. Mentalităţi. Cutume. Obiceiuri

Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice şi de cercetare penală, reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informaţii despre condiţiile săvârşirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar şi mijlocul prin care făptuitorul este adus în faţa justiţiei pentru a fi tras la răspundere penală.

Mărturia nu poate exista fără martor. Pentru a fi obţinută, mărturia necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoaşterea fiinţei umane. Noţiunile de psihologie deţinute de organul de cercetare penală, de organul juridic, ajută la cunoaşterea martorului, dar nu ca persoană implicată într-un cerc vicios, ci ca fiinţă umană, cu trăsăturile sale caracteriale sau morale, reputaţia sa, educaţia primită şi trăsăturile sale temperamentale.

Prin caracter se înţelege suma acelor însuşiri ale persoanei care-şi pun amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăşi şi care o deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane (A. Ciopraga, op.cit., p. 186).

Ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea, la polul negativ aflându-se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea, egocentrismul. Atât trăsăturile negative, cât şi cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere a credibilităţii personale a martorului.

Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăieşte, el fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea mărturiei trebuie luat în considerare mediul, deoarece acesta oferă

496

organelor judiciare preţioase informaţii asupra poziţiei de parţialitate sau imparţialitate pe care martorul se situează.

În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în raport cu tipul psihologic căruia aparţin, încercări de a aşeza martorii într-o categorie sau alta în funcţie de trăsăturile temperamentale dominante pentru a se evidenţia măsura în care apartenenţa lor la un tip psihologic sau altul influenţează favorabil sau defavorabil asupra percepţiei, memorării sau reproducerii.

Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, este bun observator, descrie lucrurile după însuşirile lor exterioare, nu este preocupat de semnificaţia scenei la care a participat, iar percepţia se desfăşoară în absenţa unei participări afectiv-emoţionale. Martorul obiectiv este acela care înregistrează corect şi memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer date care depăşesc aspectele aparente, exterioare.

Tipul subiectiv implică o mărturie descriptivă, caracterizată printr-o largă extensie, printr-o observaţie minuţioasă şi o fidelă fixare în memorie. Poate cuprinde o depoziţie interpretativă, datorită afectivităţii pe fondul căreia se realizează percepţia, căutării semnificaţiei, a cauzei care a determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.

Organul judiciar poate include martorul în unul din aceste două tipuri şi, în funcţie de ele, îşi poate da seama de modul său de a se manifesta.

8. Mărturia şi concordanţa conţinuturilor Mărturia, în funcţie de modul său de percepere, poate constitui în

ansamblul probelor o verigă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate fi unicul material probator. În situaţia în care ea reprezintă un element, o verigă probatoare, este necesară o apreciere a probelor, în care se impune evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe pentru a se constata dacă ele concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai multe mărturii simultane care-l contrazic, aprecierea presupune evaluarea critică a acestora, dacă ele constituie o probă exclusivă, luarea în calcul a factorilor de credibilitate legaţi de persoana martorului.

Prin mărturii simultane se înţeleg mărturiile persoanelor care au perceput în mod nemijlocit, în condiţii similare de loc şi timp, aceleaşi fapte sau împrejurări de fapt.

În depoziţiile succesive ale martorilor, secvenţele activităţii infracţionale, principalele momente ale acţiunii întreprinse de infractor sau de cel spre care se îndreaptă infracţiunea şi alte aspecte se regăsesc reproduse fidel în depoziţiile lor, în condiţiile în care au perceput faptele în aceleaşi împrejurări.

Când există concordanţă sub aspectul împrejurărilor esenţiale, al mărturiilor simultane, cauza trebuie căutată în identitatea proceselor

497

psihice, în reflectarea corectă în psihicul martorilor a faptelor esenţiale, în similitudinea condiţiilor de percepţie sau în absenţa unor cauze subiective de distorsionare a faptelor. Acesta este aspectul pozitiv, deoarece concordanţa mărturiilor similare se poate datora şi unui cerc fraudulos realizat între martori şi cel în favoarea căruia urmează a se depune mărturia, aşadar, aspectul relei-credinţe. Atât concordanţa, cât şi nepotrivirile îşi au cauza în condiţii obiective şi subiective ale percepţiei. Tactica aplicată în aceste condiţii este luarea la anumite intervale de timp a depoziţiilor aceloraşi martori pentru a se vedea în ce măsură fidelitatea este păstrată, avându-se în vedere factorii care perturbă memoria şi, implicit, reproducerea. În faza urmăririi penale, anchetatorul poate folosi diverse procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel sunt întrebările de detaliu pentru a se obţine amănunte referitoare la diferite împrejurări ale faptei săvârşite, pentru a se verifica informaţiile. Pot fi folosite mai ales în cazul depoziţiilor simultane, pentru a se dovedi omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere:

9. Mărturia şi contradictorialitatea conţinuturilor Ca şi concordanţa conţinuturilor, care reiese din repetarea audierii

martorilor în faţa organului judiciar la intervale de timp, contra-dictorialitatea conţinuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor. Aceste două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să aibă intima convingere că depoziţiile martorilor sunt conforme cu derularea faptelor.

Pentru a-şi forma însă intima convingere, anchetatorul/magistratul trebuie să cerceteze depoziţiile martorilor sub aspectul eventualelor contradicţii, dintre aceste depoziţii una fiind falsă, iar alta confirmând realitatea. O primă contradicţie în depoziţia martorului va fi rezultatul unei emotivităţi sporite, datorate ascultării imediat după săvârşirea infracţiunii. Contradicţiile nu sunt rezultatul numai al relei-credinţe, ele se pot datora şi bunei-credinţe. Problema care apare în această situaţie vizează efectele erorii. Cauza erorii în această situaţie trebuie căutată în situaţiile fireşti – uitare, trecerea unui interval de timp de la producerea faptelor etc. Martorul poate greşi asupra unor împrejurări, dar poate spune adevărul cu privire la celelalte.

La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât întinderea şi caracterul erorii, cât şi aspectul cantitativ, adică numărul lor. Existenţa unei singure erori parţiale, în general, nu este în măsură a se răsfrânge asupra întregii mărturii; existenţa unui număr mai mare de contradicţii, chiar având un efect limitat la anumite împrejurări, este în măsură să pună sub semnul întrebării veridicitatea întregii mărturii. Situaţia va deveni sensibil modificată când martorul revine asupra depoziţiilor iniţiale, le retractează, făcând noi depoziţii care le contrazic, le anulează pe cele dintâi. Va fi necesar să se cunoască dacă au avut loc influenţe asupra

498

acestuia. Organul judiciar aflat într-o asemenea situaţie va trebui să determine motivele retractării, dar şi poziţia pe care o ocupă martorul în raport cu părţile. În urma identificării adevăratului motiv al retractării, a confruntării factorilor de credibilitate şi de incredibilitate circumscrişi celor două declaraţii succesive contrare, a confruntării lor cu ansamblul probelor administrate, organul judiciar reţine depoziţia considerată sinceră şi înlătură pe cea mincinoasă, indiferent în faţa cărui organ a fost dată.

10. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor. Strategii şi atitudini în identificarea şi contracararea martorului de rea-credinţă

În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească atât pe sine, cât şi mediul audierii.

Din punct de vedere psihologic, anchetatorul trebue să adopte o atitudine de calm, de evitare a unor reacţii care să trădeze o anumită gândire faţă de declaraţiile martorului. El trebuie să înregistreze toate schimbările psihofiziologice ale martorului la întrebările puse, pentru a le corobora cu răspunsurile acestuia, dar fără ostentaţie şi fără ca martorul să realizeze că este supus unei inspecţii exterioare.

Familiarizarea dintre martor şi anchetator se va face printr-un ton adecvat, prin întrebări, discuţii exterioare obiectului cauzei.

O atitudine pasivă, de dezinteres faţă de martor, de depoziţia sa, o atitudine care poate lăsa impresia că ceea ce acesta relatează este cunoscut, necunoaşterea materialului cauzei constituie indicii că organul judiciar desfăşoară o muncă formală şi, deci, poate fi uşor indus în eroare. Efectul negativ rezultat se va răsfrânge asupra plenitudinii şi fidelităţii mărturiei.

Anchetatorul poate conduce şedinţa în direcţia dorită fără a lăsa să se vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anche-tatorului, el va ajusta şi adapta informaţiile deţinute la ceea ce anchetatorul vrea să ştie (A. Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, p. 214-215).

Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe parcursul cărora se vor evidenţia regulile şi procedeele criminalistice. Aceste trei etape sunt: 1) identificarea martorilor; 2) relatarea liberă; 3) formularea de întrebări şi răspunsurile date de martor.

Martorul adoptă fie o poziţie de sinceritate, de bună-credinţă, manifestată în dorinţa de a face declaraţii sincere şi complete, fie o poziţie de rea-credinţă, manifestată în tendinţa de denaturare, de contrafacere a faptelor. Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite şi, în funcţie de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziţie pentru a preveni sau determina martorul să renunţe la atitudinea de rea-credinţă.

Procedeele tactice diferă în funcţie de personalitatea martorului, a anchetatorului. Ele vor fi adoptate în funcţie de aceste criterii, de natura

499

cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la obţinerea unui rezultat conform cu adevărul.

11. Raţionamente (deducţii / inducţii). Analogii. Interpretări asupra conţinutului mărturiei

În momentul în care s-a obţinut de la martor o depoziţie, operaţia nu va fi oprită aici. Depoziţia va fi analizată în ansamblul celorlalte probe, dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar, individual, va fi analizată sub trei aspecte:

1. Extinderea mărturiei. 2. Fidelitatea. 3. Gradul de certitudine subiectivă. Primul aspect, extinderea mărturiei, vizează elementele componente

ale depoziţiei, dacă aceasta acoperă total sau parţial toate elementele evenimentului la care mărturia se referă. Elementele componente ale depoziţiei cuprind atât condiţiile obiective în care martorul a asistat la evenimentul incriminat, adică locul de unde a privit, a auzit, cât şi capacitatea sa de a reţine, în funcţie de timp, de starea afectivă din momentul percepţiei.

Al doilea aspect, fidelitatea, este condiţionată de o recepţie optimă şi de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea exactă a celor văzute, sunt poate puţine.

Al treilea aspect, gradul de credibilitate subiectivă, joacă un rol important în mărturie. În momentul interogatoriului, faptele urmărite de anchetator încep să se înşire de-a lungul unui drum fără capăt, pentru moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o totală incertitudine exprimată în „nu ştiu”. Un subiect se găseşte în stare de incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una nu este dominantă; gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul de soluţii, cât şi cu forţa relativă a reacţiilor faţă de alternative.

Din practica interogatoriilor se cunoaşte că martorul, în relatarea spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar, dacă i se pun întrebări care vor evidenţia posibilitatea unor alternative plauzibile, va pierde certitudinea iniţială.

În ansamblul mărturiei pot apărea contradicţii determinate de existenţa atât a declaraţiilor succesive, cât şi a celor simultane. S-a constatat că se pot ivi şi contradicţii între depoziţiile martorilor aflaţi de aceeaşi parte apărare-acuzare. Martorul a dobândit această calitate la propunerea părţilor. Existenţa contradicţiei poate indica faptul că eroarea sau buna-credinţă se află de partea pentru care martorii au depus mărturii contradictorii. Din cel

500

de-al doilea aspect – contradicţii între mărturiile martorilor aflaţi de părţi opuse – se va deduce că una din mărturii este falsă sau eronată, dar nu se va şti de care parte se află eroarea sau minciuna.

Mărturia – declaraţia scrisă a persoanei ce a participat accidental sau voluntar la săvârşirea unei fapte penale, dată în faţa organului judiciar sau a magistratului –, pentru a putea fi aşezată la baza convingerii organelor judiciare, trebuie să satisfacă două cerinţe imperative:

sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credinţă; fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realităţii faptului

perceput. În verificarea şi interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor

două imperative. Sinceritatea este însuşirea mărturiei, materializată în dorinţa marto-

rului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în faţa organului judiciar; însuşire însoţită de o manifestare spontană – francheţe – ce conferă martorului de bună-credinţă note fizionomice particulare.

Fidelitatea este o însuşire subiectivă ce constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul depoziţiei, ea se traduce printr-o exactă corespondenţă între faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.

Mărturia, declaraţiile de martor reprezintă un mijloc de probă care vine să soluţioneze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe – acte, interogatorii. Mărturiile trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar trebuie să fie concordante în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecare probă în parte şi, implicit, de probele constituite în ansam lu. b

V. INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA)

DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ 1. Noţiuni introductive A. Definiţia interogatoriului

Una din modalităţile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este indubitabil ascultarea: desfăşurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii este de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii – învinuitul sau inculpatul.

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, învinuitul sau inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare

501

penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează şi termenul de audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când îl are în vedere pe învinuit sau inculpat, această activitate este denumită interogatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obţinere a informaţiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calităţi. Această reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două forme: relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute; răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.

Din perspectivă strict psihologică, câteva comentarii se impun: a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiaţi

verificării unor cunoştinţe şcolare sau schimbului unilateral de informaţii, conotaţiile ambilor termeni având caracter contemplativ-static, or, această semnificaţie este departe de relaţia de opozabilitate interpersonală de tip special specifică urmăririi penale;

b) termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece trimite către domeniul sociologiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest termen, prin specificul consacrării sale în trecut, se asociază relelor tratamente şi abuzului specific anchetatorului de tip torţionar;

c) deşi părerile continuă să fie împărţite, opinăm pentru termenul de interogatoriu şi, respectiv, interogarea judecătorească, drept cele mai potrivite realităţii pe care în fond o vizează.

În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit şi îi sunt reduse sensul, aria sa de activitate. În ceea ce ne priveşte, credem că, definind interogatoriul ca fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identificării făptuitorilor şi, în funcţie de adevăr, a stabilirii răspunderilor, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmărirea penală o reclamă.

B. Caracteristicile interogatoriului Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte

proprii interogatoriului judiciar: • Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de

standardele sale profesionale: aflarea adevărului cu privire la făptuitor şi faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul este motivat de diminuarea responsabilităţii sale în cauză; pe unul îl animă prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preţ a libertăţii sale.

• Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziţia celui ce a săvârşit infracţiunea, în poziţia celui care a nesocotit legea, iar în

502

cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecinţele faptei comise; organul judiciar ocupă o poziţie opusă, el este învestit cu autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcţiei pe care o exercită în vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului.

• Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana autoare a infracţiunii îşi dirijează comportarea în mod conştient, ţinând seama de situaţia reală prezentă şi prevăzând şi urmările actelor sale.

• Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”. De cele mai multe ori, infractorul „merge în zig-zag”, recunoscând o parte la început, negând apoi cu înverşunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar şi aceea, de foarte multe ori, incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziţii tactice ale infrac-torului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia relativă pe care o are faţă de anchetator.

• Intimitatea, stresul şi riscul sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci şi, concomitent, psihologică. Pentru ca aceasta să se pună în fapt, relaţia interpersonală devine specială prin intimitate. Nu o dată, învinuitul trebuie să treacă peste sentimentul de ruşine, peste starea de teamă, ştiut fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă etc., în prezenţa unor persoane, altele decât anchetatorul. În acelaşi timp, mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câştigarea încrederii, cu trăirea sentimentului de înţelegere, cel puţin umană, a dramei judiciare pe care învinuitul o trăieşte. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturi de confruntare, nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în faţă o personalitate cu un mental disfuncţional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- şi autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber şi pe care şi-l asumă din perspectiva profesionistului.

C. Planurile situaţionale Activitatea profesională a organelor de urmărire şi cercetare penală

constă într-o confruntare permanentă pe care ele o poartă, în calitate de anchetator, cu persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relaţii interpersonale primare. Pe de o parte, anchetatorul, cu tehnica şi imaginaţia sa, iar pe de altă parte, infractorul, care speculează orice amănunt, creîndu-se o tensiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, oferind diferite situaţii în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl are anchetatorul.

Din perspectiva experienţei practice se disting următoarele patru situaţii (planuri situaţionale) (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, op.cit.):

503

a) planul situaţional deschis este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute de ambele părţi (exemplu: infracţiunile flagrante);

b) planul situaţional orb este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii, probele materiale şi informaţionale sunt cunoscute numai de anchetator (exemplu: denunţurile, exploatarea mijloacelor speciale etc.);

c) planul situaţional ascuns este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute numai de către persoana interogată;

d) planul situaţional necunoscut este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator, nici de infractor (exemplu tipic: suspecţii cercetaţi cu ocazia unor razii, scotociri, filtre de circulaţie etc.).

O deosebită importanţă în cadrul relaţiilor interpersonale o are autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoţională, simpatie sau antipatie faţă de persoana interogată etc.). Autocontrolul nu este un exerciţiu în sine, gratuit, ci, dimpotrivă, este o necesitate menită a contracara studierea anchetatorului de către persoana suspectă.

2. Etape şi strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului Atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti,

audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte: verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului – cunoaşterea statutului de persoană fizică al învinuitului sau inculpatului, în sensul legii civile; ascultarea relatării libere; adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală, a procurorului şi a părţilor în faza cercetării judecătoreşti, prin intermediul preşedintelui completului de judecată şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet.

a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului. Verificarea identităţii nu constituie doar un simplu act tehnic, ci şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care

504

le afişează. Aceste observaţii ajută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai cuprinzătoare şi mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai uşoară.

b) Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.

Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În acelaşi timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-şi stabilească procedeele tactice pe care le va adopta în ascultare. În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, manifestarea satisfacţiei sau a nemulţumirii. Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei.

c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcţie de răspunsurile învinuitului, de poziţia sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării. Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel: întrebări temă (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în ansamblul său; întrebări problemă, prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei; întrebări detaliu, având caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziţia învinuitului cu privire la învinuire. Dacă se apreciază că declaraţia nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare şi de control. Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete, evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să exprime opinii personale. În condiţiile când învinuitul încearcă să nege faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare şi de control, trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările „detaliu”. O situaţie aparte este aceea când învinuitul refuză să facă declaraţii. Cunoscând

personalitatea şi psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească motivele pentru care acesta refuză colaborarea.

Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului) Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi

stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folo-sesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.

Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului (inculpatului).

Procedee tactice de ascultare a învinuitului cunoscute în practica autorităţilor judiciare:

a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu. b) Strategii de interogare repetată. c) Strategii de interogare sistematică. d) Strategii de interogare încrucişată. e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie. f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie. g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea

celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii. h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului* sau justificarea

timpului critic. i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic.

505

j) Coordonatele psihologice ale instituţiilor confruntării, prezentării pentru recunoaştere şi reconstituirii ca activităţi ale urmăririi penale.

VI. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT – VINOVĂŢIA CA TRĂIRE PSIHICĂ ŞI REALITATE JUDICIARĂ

1. Matricea infracţională (culpabilizatoare). Matricea morală din perspectiva contradictorialităţii

Procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea infracţiunii, precum şi cele ce succed acesteia sunt integrate conştiinţei infractorului sub forma unui pattern infracţional stabil, cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoţională specifice şi cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea, în virtutea căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realităţi psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă (inclusiv substratul ei afectiv-emoţional).

* Definim alibiul ca pe un construct mental, strategie cognitiv-demonstrativă, parţial acoperită faptic, prin care o persoană bănuită caută: a) în timp – să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei; b) în spaţiu – să se plaseze cât mai departe de locul comiterii faptei; c) să-şi facă simţită prezenţa.

506

Structurile informaţionale, reprezentând matricea infracţională, rămân implementate în neuronii scoarţei cerebrale datorită psiho-sensibilităţii latente ce poate fi reactivată, dislocată şi exteriorizată (moni-torizată) în biodiagramele specifice investigaţiei conduitelor simulate, fiind identificabilă (exclusiv la autorii faptelor infracţionale) sub impactul stimu-lilor de natură psihologică. Definită strict, matricea infracţională este o realitate a conştiinţei infractorului, filmul netrucat şi netrucabil al derulării infracţiunii, autoimplementat secvenţă cu secvenţă în memoria infractorului.

2. Indicatorii fiziologici, semnificaţia şi sensul stimulilor declan-

şatori de emoţie în simulare După 1900, cercetările întreprinse în direcţia „detectării simulării”, a

„minciunii”, au fost tot mai numeroase, specialiştii plecând de la faptul că stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt şi cele specifice învinuitului sau inculpatului care caută să ascundă adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste modificări (răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei, dereglarea ritmului respiraţiei şi a celui cardiac etc.) pot fi sesizate direct de către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoştinţe de psihologie, fiziologie şi, bineînţeles, spirit de observaţie adecvat profesiunii.

Tehnicile de investigare, care detectează emoţia şi nu cauzează acesteia, se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente: în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoţionale; persoana ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale.

Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoţionale, folosiţi în actualele tehnici de detecţie a simulării, a sincerităţii sau a nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ), cum ar fi: modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în ritmul şi ampli-tudinea pulsului, precum şi în tensiunea arterială; modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei, care, în prezenţa emoţiei, devine neregulată şi mai grea; modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită reacţia electro-dermică (R.E.D.); modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcţiei fonatorii influenţată de schimbarea tremurului fiziologic al muşchiului aparatului fonorespirator; modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privinţa vitezei de execuţie şi a presiunii, care se poate accentua sau reduce. (T. Bogdan, T. Butoi, Tratat practic de criminalistică, vol. II, p. 368).

Alţi indicatori fiziologici sunt: tensiunea musculară (crisparea); temperatura corpului; comportamentul ocular; activitatea electronică a scoarţei cerebrale, înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub forma electroencefalogramei (EEG), ea fiind un indicator important al tensiunii psihice.

507

VII. JUDECATA

1. Instituţia judecăţii Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de

logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost învestit.

Prin judecată - ca fază a procesului judiciar - se înţelege acea etapă procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor judecătoreşti din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau civile şi este considerată faza centrală. (I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p. 478) şi cea mai importantă a procesului penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece numai pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi concretizată în hotărârea judecătorească.

Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei. În faza de judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu pot fi întâlnite în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. Ele au fost instituite în scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, fiind în acelaşi timp garanţii pentru întreaga fază de judecată. Pe lângă principiile specifice fazei de judecată, procesul penal român se desfăşoară în baza unor principii fundamentale care contribuie, în final, la aflarea adevărului, şi de la care instanţa de judecată nu se poate abate.

• Judecata se desfăşoară pe parcursul mai multor etape: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi deliberarea.

Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca obiect administrarea probelor şi rezolvarea cauzei.

În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să judece ca instanţe de fond.

Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322 - 339 C.pr.pen. În faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte: a) verificarea identităţii civile a învinuitului sau incul-patului, adică cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în sensul legii civile; b) ascultarea relatării libere; c) adresarea de întrebări,

508

din partea procurorului şi a părţilor, prin intermediul preşedintelui completului de judecată, şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet.

a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului. Un moment important al acestei etape îl constituie „introducerea în atmosferă” a învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare, se aduce la cunoştinţa învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

b) Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel, învinuitului i se oferă posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui ascultat, trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o atitudine prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.

c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului, etapă în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate.

În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării pot fi: întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu.

Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor. În urma dezbaterilor are loc deliberarea, actul final al judecăţii, care va fi urmată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă. Hotărârea judecă-torească este fundamentată pe convingerea intimă a membrilor completului de judecată. Intima convingere reprezintă starea psihologică a persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă, care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală ce i-a călăuzit în

509

aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea măsurilor legale consecutive stărilor de fapt stabilite. Validarea acestei convingeri intime operează în momentul rămânerii definitive a hotărârii pe care o încorporează.

2. Implicaţiile psihologice ale „duelului judiciar” Şedinţa de judecată este arena unde se „încinge” lupta între adevăr şi

minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc. Raportul juridic de drept penal substanţial generat de săvârşirea unei infracţiuni reprezintă punctul de plecare al relaţiei procesual penale dintre acuzatorul public şi apărător. Această relaţie s-a concretizat într-un concept judiciar mai puţin utilizat în literatura de specialitate din ultimii 45 de ani, şi anume conceptul de duel judiciar, fundamentat pe principiile publicităţii, nemijlocirii, contra-dictorialităţii şi oralităţii.

3. Intima convingere - realitate mentală, cognitiv afectivă, energizată volitiv

Definiţii. Consideraţii Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă,

pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică, şi terminând cu principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii.

Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le pronunţă, reprezintă un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct de vedere psihologic. Această convingere se bazează, la rândul ei, pe ceea ce se cheamă „conştiinţă juridică”. Aceasta nu este o noţiune abstractă. Orice membru al corpului magistraţilor – şi, în special, judecătorul chemat să soluţioneze o cauză concretă –se conduce în activitatea sa de principiile conştiinţei juridice.

Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi calificator decât după epuizarea „duelului judiciar” şi ascultarea ultimului cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere.

Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă, trăire psihică interioară a judecătorului, că o anumită stare de fapt este aşa şi nu altminteri, fundamentând echivalenţa stării de fapt cu situaţia de drept. Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală şi afectivă care-l echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i sentimentul că nu a greşit în apreciere şi, respectiv, în judecată.

În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice

510

ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai analiza detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe judecător la evidenţă, singurul criteriu obiectiv pe care va trebui să se bazeze convingerea intimă şi, apoi, soluţia procesului.

Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a feri deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea dezbaterilor şi se va face în secret. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra aspectelor de fapt din cele strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor de drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei).

Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în motivarea hotărârilor judecătoreşti, care încorporează şi psihologia lor.

Putem defini, aşadar, intima convingere ca fiind o stare psihologică comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit despre anumite fenomene, evenimente, situaţii.

Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului, încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, să-l convingă pe magistrat de justeţea punctului său de vedere. „Duelul judiciar” constituie pentru magistrat stimulul ce acţionează corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele administrate.

Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după epuizarea „duelului judiciar” şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi formeze intima convingere.

Deliberarea este concepută să se realizeze într-o stare de relaxare psihică din partea magistratului, prin care acesta să aprecieze corect probele şi argumentele, tentante intersubiectiv în „duelul judiciar”, ca şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare, de presiune, vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci, duelul judiciar va apărea ca inutil.

VIII. EROAREA JUDICIARĂ.

MECANISME ŞI IMPLICAŢII PSIHOLOGICE

Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare Elementul esenţial în producerea erorii judiciare este intima

convingere a judecătorului în aprecierea cauzei. Dar, în mecanismul său de formare pot interveni diverşi factori de distorsiune, care apar ca surse indirecte ale erorii judiciare:

511

a) Un asemenea factor îl poate constitui, în primul rând, proba testimonială administrată în cauza respectivă, care este adesea o probă esen-ţială în clarificarea situaţiei de fapt şi care, coroborată cu alte probe adminis-trate, poate duce la aflarea adevărului şi la stabilirea vinovăţiei inculpatului.

b) Un alt posibil izvor direct al erorii judiciare îl constituie exigenţele de competenţă, care presupun adaptarea pregătirii de specialitate a magis-tratului la cerinţele tehnologiei judiciare moderne, aceasta însemnând, în pri-mul rând, capacitatea lui psihică de a înţelege caracterul de noutate al acestei tehnologii şi importanţa sa în soluţionarea cauzelor judiciare, solicitând contribuţia expertizelor de specialitate în procesul penal, sub formă de probe, ale căror concluzii să fie apreciate la valoarea lor reală şi coroborate cu alte mijloace de probă revelatoare pentru aflarea adevărului. În al doilea rând, tre-buie să ţinem cont şi de răspândirea tehnologiei respective din punct de ve-dere al utilizării ei în practică, de impunerea ei ca o probă serioasă în procesul penal, ale cărei rezultate să fie recunoscute şi apreciate la justa lor valoare, să capete, cum s-ar spune în limbajul juridic, opozabilitate erga omnes.

c) În ce priveşte exigenţele moral-juridice şi etice ca posibile surse de distorsiune implicate în erorile judiciare, ele raportează activitatea magistratului la valorile morale general acceptate de societate, la valorile morale acceptate de propria conştiinţă şi impuse în practică, la ansamblul drepturilor şi îndatoririlor prescrise de profesia sa şi aplicabile în fiecare cauză judiciară în parte. Existenţa unor lacune în ceea ce priveşte aceste exigenţe se subsumează conceptului de „rea-credinţă” a magistratului, pe care l-am folosit până acum ca un concept operaţional generic şi pe care l-am identificat ca o sursă directă principală a erorii judiciare, care excede sfera convingerii intime.

IX. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei

care încalcă regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este privarea de libertate – deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii de penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege.

Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea, în libertate. Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis şi activităţile monotone – toate acestea sunt resimţite de către deţinut drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană.

Penitenciarul crează un tip aparte de relaţii interpersonale, care au un conţinut dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Factorii care determină aceste relaţii interpersonale sunt: a) mod de organizare; b) genuri de activităţi; c) supraveghere permanentă.

Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică şi psihosocială, pe de o parte, şi privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenţie, pe de altă parte, vom constata că între ele există o multitudine de diferenţe. Deosebirile sunt de ordin fundamental şi vizează latura cantitativă, cât şi cea calitativă: a) din punct de vedere cantitativ, privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresant; b) din punct de vedere calitativ, privarea de libertate dă naştere unei game complexe de frământări psihice şi psihologice, începând cu criza de detenţie.

Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai înseamnă închisoare şi deţinut.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară - curs universitar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003

2. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie interogatoriului judiciar, Editura Enmar, Bucureşti, 2002

3. Tudorel Butoi, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Alexandru Butoi, Sinuciderea - un paradox, Editura Medicală, Bucureşti, 2001

4. Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei - femeia asasin, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1998, reeditată 2001

5. Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1984

6. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992

7. T. Butoi, V. Zdrenghea, Investigaţia psihologică a comportamentului simulat, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991

512