8. Sistemul endocrin - glandele

endocrine Rolul hormonilor este cel mai vizibil la pubertate, când în organism încep să

apară modificări diferite la fete față de băieți. Dar sistemul endocrin este mult

mai complex, iar activitatea sa se desfășoară pe perioada întregii vieți, nu doar

la pubertate.

Ce este o glandă endocrină?

În organismul uman există 2 tipuri de glande:

● Glandele exocrine (exo=la exterion, krino=secreție) prezintă ducte în care își varsă produsul de secreție, care mai apoi este transportat în cavități, lumene sau la suprafața organismului.

● Glandele endocrine (endo=interior) sunt epitelii secretorii, a căror funcție este sintetizarea, stocarea și secreția unor substanțe numite hormoni.

Care sunt glandele endocrine?

Glande endocrine clasice sunt considerate hipofiza, epifiza, tiroida,

paratiroidele, glanda suprarenală, pancreasul endocrin, ovarul, testiculul și temporar timusul și placenta. Dar pe lângă aceste glande, mai există țesuturi și organe care au și rol endocrin: rinichiul secretă eritropoietina, hipotalamusul

secretă hormonul antidiuretic și oxitocina, pilorul secretă gastrina etc.

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-glandele endocrine

Ce sunt hormonii?

Hormonii sunt subtanțe active, care pot fi peptide, steroizi sau derivați aminici. Ei sunt eliberți de glanda endocrină în lichidul interstițial și de aici în

sânge, de unde sunt transportați către țesutul țintă. Teoretic, ei acționează la

distanță de locul de sinteză. Practic însă, există celule specializate care secretă

substanțe cu acțiune pe celulele vecine (secreție paracrină) sau chiar pe

celulele care le-au produs (secreție autocrină). De exemplu: oxidul nitric care

este produs de celulele endoteliale ale vaselor și care determină vaso-dilatație

la locul de acțiune.

Glandele endocrine Hormonul

Epifiză Melatonină

Hipofiză GH, ACTH, TSH, LH, FSH, PRL

Tiroidă T3, T4, calcitonină

Paratiroide parathormon

Glanda suprarenală Corticosuprarenala: cortizol, aldosteron,

și hormoni androgeni

Medulosuprarenala: adrenalină, noradrenalină

Pancreasul endocrin Insulină

Ovarul Estrogen, Progesteron

Testicolul Testosteron

Cum acționează un hormon?

Hormonul acționează asupra unor țesuturi țintă, adică doar asupra acelor

țesuturi care au receptori pentru acel hormon. Cel mai bun exemplu este

mecanismul cheie-broască: o cheie se potrivește doar cu o anumită broască,

deci nu poate deschide decât anumite uși.

Acești receptori se găsesc fie la suprafața celulei, fie în interiorul ei (la nivel

citoplasmatic sau chiar la nivelul nucleului). Prin legarea hormonului de acești receptori, se produc o serie de reacții celulare care au ca rezultat final sinteza

unor proteine, modificarea permeabilități membranei celulare, transportul

unor subtanțe intra și extracelular, care vor genera anumite efecte specifice la

nivelul organismului.

Cuprins

● Hipofiza ○ Adenohipofiza și lobul intermediar ○ Neurohipofiza ○ Controlul hipotalamusului asupra hipofizei ○ Tabelul hormonilor hipofizari ○ Patologie hipofizară

● Tiroida ● Paratiroidele ● Glandele suprarenale

○ Corticosuprarenală ○ Medulosuprarenală ○ Patologia glandelor suprarenale

● Pancreasul endocrin ○ Patologia pancreasului: Diabetul zaharat

Hipofiza Hipofiza (glanda pituitară) este o glandă endocrină situată la baza creierului,

pe șaua turcească a osului sfenoid. Are un diametru de 1-1,5 cm și o greutate

de 0,5-0,8 g.

Structură și funcție

Anatomic, dar și funcțional, hipofiza este împărțită într-o porțiune anterioară

(adenohipofiza sau lobul anterior) și o porțiune posterioară (neurohipofiza sau

lobul posterior). Pe lângă acești 2 lobi, mai există și un lob intermediar (2%

din masa glandei), care anatomic face parte din adenohipofiză.

Hipofiza controlează activitatea celorlalte glande endocrine, de aceea poate fi

considerată ”centrul de comandă” al sistemului endocrin, sau ‘creierul

endocrin’ al organismului. La rândul ei, hipofiza se află sub controlul

hipotalamusului.

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -vedere superioară asupra bazei craniului  

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-Hipofiză

 

Definiții: Glandă endocrină = țesut epitelial secretor care produce substanțe active

denumite hormoni, care acționează la distanță de locul producerii asupra altor

țesuturi sau celule țintă pentru a produce un anumit efect. Glandele endocrine

sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, suprarenala, pancreasul endocrin, ovarul,

testiculul si temporar timusul și placenta.

Sfenoid = os care participă la formarea bazei craniului.

Adenohipofiza și lobul intermediar

Adenohipofiza (lobul anterior)

Este porțiunea anterioară a hipofizei și este formată din țesut epitelial.

Prezintă 5 tipuri de celule, care secretă 7 hormoni. Acești hormoni sunt de

două tipuri:

● tropi (glandulotropi) - hormoni care acționează asupra altei glande endocrine, dictând secreția acesteia.

● non-tropi (non-glandulotropi) - care își exercită efectul direct și nu asupra unei alte glande endocrine intermediare.

Cele 5 tipuri de celule și hormonii secretați de ele sunt:

1. celulele somatotrope secretă hormonul somatotrop (STH sau GH=growth hormone). GH intervine în creșterea și dezvoltarea organismului și în metabolism.

2. celulele lactotrope secretă prolactina (PRL) cu rol în stimularea secreției lactate a glandei mamare.

3. celulele corticotrope eliberează hormonul adrenocrorticotrop (ACTH) sau corticotropina care stimulează secreția de hormoni glucocorticoizi și hormoni androgeni ai glandei corticosuprarenale. De asemenea mai secretă și hormonul melanocito-stimulant (MSH) cu rol în pigmentarea pielii.

4. celulele tireotrope secretă hormonul tireostimulator (TSH) care stimulează secreția de hormoni tiroidieni (T₃ și T₄) ai glandei tiroide.

5. celulele gonadotrope produc 2 hormoni: a. hormonul foliculostimulator (FSH) stimulează la femei maturarea

foliculului de Graaf și secreția de estrogen a ovarului, iar la bărbat stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculului și spermatogeneza.

b. hormonul luteinizant (LH) determină la femei ovulația și formarea corpului galben (care va secreta estrogen și progesteron), iar la bărbați stimulează secreția de testosteron a celulelor Leydig testiculare.

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-Adenohipofiza

Lobul intermediar

Deși acest lob involuează în cursul dezvoltării intrauterine a fătului, celulele

sale migrează spre lobul anterior al glandei pituitare. Aceste celule secretă

hormonul MSH, la fel ca celulele corticotrope.

Neurohipofiza

Neurohipofiza (lobul posterior)

Este porțiunea posterioară, mai mică, a glandei pituitare. Este formată din

axonii și terminațiile axonale ale celulelor neurosecretorii din hipotalamus.

Practic, neurohipofiza nu secretă hormoni, ci doar stochează și eliberează

hormonii produși de celulele hipotalamusului. Este vorba despre 2

hormoni:oxitocina (ocitocina) și vasopresina sau hormonul antidiuretic

(ADH).

1. Oxitocina (OT) este produsă de celulele neurosecretorii ale nucleului

paraventricular din hipotalamus. La femei intervine în timpul travaliului

determinând contracția musculaturii uterine. După travaliu intervine în

expulzia laptelui din glanda mamară prin stimularea contracției

celulelor mioepiteliale de al nivelul glandei mamare. Acest proces este

stimulat de actul subtului.

2. Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH) acționează asupra 3

structuri:

a. rinichi - acționează asupra tubilor contorți distali și tubilor

colectori determinând absorbția facultativă a apei. De aici rezultă

că scade volumul, dar crește concentrația urinii.

b. glandele suddoripare - inhibă secreția acestora, deci scade

perspirația.

c. țesutul muscular neted al arteriolelor - după cum îi spune și numele, vasopresina determină și contracția musculaturii netede

din peretele arteriolelor, ceea ce duce la creșterea tensiunii

arteriale.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-Neurohipofiza

Controlul hipotalamusului asupra

hipofizei Hipotalamusul, parte a encefalului, are legături anatomice și funcționale cu

hipofiza. Practic, el este cel care controlează activitatea acestei glande prin

secreția de hormoni eliberatori (rcare stimulează eliberarea hormonilor

hipofizari) sau inhibitori (care inhibă eliberarea hormonilor hipofizari).

Hormonii eliberatori sunt:

● CRH (Corticotropin-releasing hormone): corticoliberina, care

stimulează secreția hipofizară de ACTH.

● GHRH (Growth-hormone-releasing hormone): hormon eliberator de

STH.

● GnRH (Gonadotropin-releasing hormone): gonadoliberine, hormoni

care stimulează eliberarea de hormoni gonadotropi (FSH si LH).

● TRH (Thyrotropin-releasing hormone): hormon eliberator de TSH

Hormonii inhitori sunt:

● GHIH sau Somatostatina (Growth-hormone-inhibiting hormone):

inhibă secreția de hormon de creștere.

● Dopamina: inhibă eliberarea de prolactină și de aceea mai este denumită

și PIH (Prolactin-inhibiting hormone)

Anatomic, hipotalamusul este legat de hipofiză prin tija pituitară.

Funcțional, hipotalamusul are legături cu fiecare lob în parte al hipofizei

astfel:

● cu adenohipofiza, este legat prin intermediul sistemului port

hipotalamo-hipofizar. Prin intermediul acestui sistem port, hormonii

eliberatori (CRH, GHRH, GnRH, TRH) și hormonii inhibitori (GHIH și Dopamina) sunt transportați la lobul anterior hipofizar și modulează

secreția lui.

● cu neurohipofiza, este legat prin tractul hipotalamo-hipofizar, care

reprezintă de fapt axonii neuronilor din nucleul supraoptic și paraventricular din hipotalamus. Acești neuroni secretă oxitocina și

ADH pe care îi transportă prin intermediul acestui tract în lobul

posterior, unde îi stochează. Impulsurile nervoase către neurohipofiză

determină eliberarea acestor hormoni la nevoie.

 

 

Reglarea secreției adenohipofizară se face și prin mecanismul de feedback

negativ astfel: când secreția perifierică a unei glande crește, concentrația

sanguină a hormonilor acestei glande determină scăderea secreției hipofizare a

hormonului stimulator și scăderea secreției hipotalamice a hormonului

eliberator, astfel încât în final să scadă concentrația sanguină a hormonilor.

De exemplu: creșterea secreției de T₃ și T₄ a tiroidei determină scăderea

secreției de TSH a hipofizei și scăderea secreției de TRH a hipotalamusului. În

absența TSH-ului și TRH-ului nu mai există stimuli pentru secreția de

hormoni tiroidieni, rezultând în final scăderea secreției de T₃ și T₄ și corectarea dezechilibrului. Acest mecanism este valabil și în sens invers.

Singura excepție de la acest mecanism este producerea ovulației care are loc

prinfeedback pozitiv: creșterea concentrației de estrogen produsă de ovar

determină creșterea concentrației de LH hipofizar, care determină ovulația.

 

Definiții: Hipotalamus = regiune centrală a diencefalului situată la baza creierului, sub

talamus și deasupra hipofizei. Are conexiuni cu sistemul nervos central,

sistemul nervos vegetativ și sistemul endocrin prin care controlează

homeostazia temperaturii, fluidelor, metabolismului energetic, ciclurilor

reproducatoare și a anumitor emoții.

Sistem port = sistem vascular format din 2 rețele capilare unite printr-o venă

portă.

Axoni = prelungire terminală a celulei nervoase.

Tabelul hormonilor hipofizari

Mai jos v-am pregătit un tabel cu toți hormonii hipofizari, locul lor de sinteză

și secreție, efectele acestora și afecțiunile pe care le determină prin dezechilibre

cantitative. Este foarte bun pentru a vă recapitula noțiunile esențiale ale

acestui capitol și pentru a reține esențialul despre hipofiză și hormonii săi.

 

Patologie hipofizară

Deși de dimensiunea unui bob de mazăre, hipofiza este considerată creierul

endocrin al organismului, având un rol important în reglarea secreției

majorității celorlalte glande endocrine. Astfel că, afectarea hipofizei va duce la

dereglarea activității celorlalte glande endocrine, generând patologii diverse și grave uneori.

Afecțiunile hipofizei ei se manifestă în urma hipersecreției sau hiposecreției

hormonale:

1. Anomaliile lobului anterior: 2. Hipersecreția de hormoni hipofizari anteriori, aproape întotdeauna

selectivă (un singur hormon). Cel mai frecvent, hormonii secretați în exces sunt:

○ STH (GH) care dă gigantismul la copil și acromegalia la adult, ○ prolactina ce produce sindromul amenoree-galactoree ○ ACTH ce duce la sindromul Cushing.

Hiposecreția poate fi generalizată, cuprinzând toți hormonii hipofizari,

sau selectivă.

1. Anomaliile lobului posterior: Lobul posterior stochează și eliberează 2 hormoni: oxitocina și vasopresina sau hormonul antidiuretic. Patologia vizează în special hormonul antidiuretic, fie prin hiposecreție fie prin hipersecreție.

Cele mai frecvente afecțiuni pituitare sunt:

Nanismul hipofizar

Definiție: Este o afecțiune care apare în urma hiposecreției de STH (GH).

Poate apărea în hiposecreția hipofizară generalizată (ce include toți hormonii)

sau doar în caz de hiposecreție izolată de STH.

Cauze:

● mutații genetice, ● anumite boli congenitale, ● tumori ale hipofizei, ● apoplexie hipofizară, ● radioterapie la nivelul extremității cefalice pentru diverse cancere, ● idiopatică (de cauză necunoscută).

Simptome și semne: Persoanele cu nanism hipofizar sunt mici de statură, dar

normal proporționate.

Primul semn este întârzierea creșterii în înălțime, încă din copilărie. Deși mici

de înălțime, persoanele sunt normal proporționate și cu intelectul neafectat.

Fața este mică, cu riduri fine, fără pilozitate, cu un aspect de păpușă. Masa

musculară este mai slab dezvoltată, de aceea în cazul copiilor, statul în

picioare și mersul sunt întârziate.

Hipoglicemia poate apărea de asemenea, datorită faptului că hormonul

somatotrop, în mod normal, crește glicemia la nevoie.

În caz de hiposecreție generalizată a hipofizei, pubertatea nu apare, iar în caz

de hiposecreție izolată ea apare cu întârziere.

Tratament: STH obținut prin inginerie genetică injectat subcutanat o dată pe

zi până se ajunge la o înălțime normală.

Cașexia hipofizară (boala Simmonds)

Definiție: Este o afecțiune care apare în urma hiposecreției generalizate a

hipofizei (hipopituitarism).

Cauze:

● congenital la copii; ● la adulți poate apare în urma unui AVC, ● infecții (meningită), ● tumori hipofizare, ● după o intervenție chirurgicală, ● post-iradiere ● idiopatic. ● Un tip special de hipopituitarism apare la femei, când în urma unui

travaliu prelungit cu pierderi mari de sânge apare ischemia și apoi necroza glandei hipofize (sindromul Sheehan)

Simptome și semne: Persoana suferă de slăbire extremă în greutate,

îmbătrânire precoce, pierderea caracterelor sexuale, bradicardie, hipotensiune

arterială.

Fiindcă această boală apare în urma unei secreții scăzute a hormonilor

hipofizei, semnele și simptomele sunt specifice scăderii acțiunii fiecărui

hormon în parte, după cum urmează:

1. Primii care scad sunt hormonii gonadotropi (FSH și LH). Astfel la copii nu mai apare pubertatea, iar la adulți manifestările diferă în funcție de sex. La femei apare oligo sau amenoreea, infertilitatea. La bărbați apare piederea masei musculare, disfuncție erectilă și scăderea spermatogenezei cu infertilitate. Atât la femei cât și la bărbați se produce scăderea libidoului, dispariția caracterelor sexuale secundare (atrofierea organelor genitale externe, pierderea părului axilar și pubian) și osteoporoză.

2. Următorul hormon afectat este STH (GH). La copii duce la apariția nanismului hipofizar (discutat mai sus), iar la adult determină scăderea energiei și a masei musculare, scăderea memoriei, dar adesea manifestările sunt minime.

3. Deficitul de TSH determină apariția hipotiroidismului care determină la copil nanismul tiroidian (cretinismul), iar la adult se evidențiază prin

infiltrare facială, intolerență la frig, scăderea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale, gândire lentă (bradipsihie), pierderea părului.

4. Deficitul de ACTH duce la insuficiența corticosuprarenalei, adică la hiposecreția de hormoni glucocorticoizi și hormoni sexuali. Hormonii mineralocorticoizi (aldosteronul) nu sunt afectați. Apar oboseala, hipotensiunea arterială, hiponatremia, hipoglicemie, anemie, întârzierea apariției pubertății la adolescenți.

5. Deficitul de prolactină determină imposibilitatea alăptării. Notă: uneori poate apărea hipersecreția în loc de hiposecreția de prolactină, dată de prezența unei tumori numite prolactinom care secretă prolactină în exces și care poate supresa activitatea normală a hipofizei.

6. Deficitul de ADH determină apariția diabetului insipid caracterizat prin poliurie, polidipsie, hipotensiune arterială.

7. Deficitul de oxitocină, rar evident clinic, fiindcă rolul acestui hormon este evidențiat în special în travaliu și în timpul alăptării.

Tratament: în primul rând evidențierea și tratarea cauzei care a dus la acest

sindrom (extirparea chirurgicală a unei tumori, terapie medicamentoasă) și substituția hormonală a hormonilor care lipsesc. Se utilizează terapia cu

hormonii periferici: testosteron la bărbați, estrogen și progesteron la femei,

hidrocortizon pentru glucocorticoizi, levotiroxina pentru hormonii tiroidieni,

STH injectat subcutanat și tratament cu desmopresină pt deficitul de ADH.

Gigantismul

Definiție: Gigantismul apare ca urmare a hipersecreției de STH (GH) în

copilărie, înaintea închiderii cartilajelor de creștere epifizare.

Cauza: cea mai frecventă este o tumoră hipofizară care secretă STH în exces.

Simptome și semne: persoanele cu gigantism au o statură mai mare decât cea

normală vârstei, putând atinge peste 2 metri înălțime. Alte simptome care

apar sunt date de compresiunea pe care o poate produce tumora asupra

organelor din jur: cefalee, tulburări de vedere chiar și hiposecreția altor

hormoni hipofizari.

Tratament: se preferă cel chirurgical, de ablație a tumorii. Se mai poate indica

și radioterapia, însă instalarea efectului durează mai mult și este însoțită de

efecte secundare. Terapia medicamentoasă se alege atunci când chirurgia și radioterapia fie nu sunt indicate, fie nu au avut efect curativ.

Acromegalia

Definiție: Acromegalia este echivalentă gigantismului, dată tot de

hipersecreția de STH, dar manifestată la adult, după ce s-au închis cartilajele

de creștere.

Cauză: aceiași ca a gigantismului, de aceea tratamentul va fi la fel.

Simptome și semne: la adult nu mai apare creșterea exagerată în înălțime ci va

aparea creșterea extremităților: mâinile și picioarele, nasul, buzele și mandibula (prognatism) cu creșterea spațiilor interdentare. Acest lucru va

determina modificarea fizionomiei care capătă un aspect grosolan. Pozele

pacientului sunt importante pentru urmărirea evoluției bolii. Pe lângă acestea

apare și creșterea în dimensiuni a organelor interne: limbă, inimă, ficat,

rinichi, pancreas, chiar și tiroidă. Pot apărea hipertensiunea arterială, diabetul

zaharat, transpirație excesivă, iar la femei amenoreea. De asemenea crește

apariția polipilor colonici, cu creșterea riscului de apariție a neoplasmului de

colon.

Alte simptome mai pot fi date și de tumora în sine prin compresiunile sale

asupra organelor din jur (la fel ca la gigantism).

Diabetul insipid

Definiție: Diabetul insipid apare în urma hiposecreției sau absenței secreției

hormonului antidiuretic ADH.

Cauze: mutații genetice, tumori, traumatisme craniene, post-chirurgical,

infecții (encefalită, meningită) care afectează tija hipofizară sau neuronii

hipotalamici din nucleii supraoptici și paraventriculari.

Simptome și semne: tabloul clinic este dominat de poliurie, cu o diureză de la

3 până la 20 de litri pe zi și polidipsie. Poliuria este însoțită și de nicturie.

Urina este foarte diluată (densitate <1,005 și osmolaritate<200 mOsm/l), iar

dacă pierderile de lichide nu sunt înlocuite apare foarte repede deshidratarea

și colapsul circulator din cauza hipovolemiei.

Tratament: se face prin substituție hormonală cu desmopresină, care se dă de

obicei sub formă de spray intranazal sau lispresină.

Definiții: galactoree - lactație prezentă în afara sarcinii.

congenital - care apare în timpul sarcinii sau este prezent din momentul

nașterii.

apoplexie - suprimare subită a funcției unui organ, cauzată de o hemoragie sau

de obstruarea unui vas capilar.

AVC - accident vascular cerebral. Întreruperea bruscă a fluxului sanguin către

creier prin hemoragia sau obstruarea unei artere.

ischemie -scăderea fluxului sanguin arterial a unui organ.

necroză - moarte celulară sau tisulară.

bradicardie - scăderea frecvenței cardiace sub 60 bătăi pe minut.

oligomenoree - diminuare a fluxului și duratei menstruației.

amenoree - lipsa menstruației fie prin absența apariției la vârsta pubertății fie

prin dispariția ei ulterioară.

poliurie - creșterea cantității de urină emise pe 24 de ore (diureza) peste 2 litri.

polidipsie - ingerarea unei cantități crescute de apă.

nicturie - eliminare de urină în timpul nopții, un volum mai mult de jumătate

din timpul zilei.

colaps circulator - scăderea marcată a tensiunii arteriale sistolice sub 80

mmHg. Este o urgență medicală.

Tiroida Tiroida este o glandă endocrină în formă de fluture, alcătuită din doi lobi: cel

stâng și cel drept, uniți între ei printr-o punte numită istm. Ea este poziționată

în regiunea cervicală anterioară (în partea anterioară a gâtului), înaintea

traheei, în loja tiroideană.

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-Localizarea și anatomia tiroidei

Parenchimul glandei (țesutul secretor) este alcătuit din celule tiroidiene

organizate în foliculi. Acești foliculi reprezintă unitatea morfofuncțională a

tiroidei, deoarece ei sunt capabili să sintetizeze și să elibereze hormonii:

tiroxină (T4) și triiodotironină (T3). Celulele tiroidiene din folicul sunt dispuse

în cerc pe o membrană bazală. În interiorul cercului se află un material

omogen și vâscos care poartă numele de coloid. Coloidul conține

tireoglobulină, din care, prin iodare (prin adăugarea ionilor de iod I-) se obțin

T3 și T4.

Între foliculi se mai găsesc și celulele parafoliculare sau celulele C, care au

rolul de a secreta calcitonina.

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-Tiroida - vedere microscopică

Rolul glandei tiroide

T3 și T4 au numeroase efecte la nivelul organismului și în consecință

îndeplinesc multe roluri. Dintre acestea, printre cele mai importante se

numără:

● rolul în creștere la copii, în maturarea sistemului nervos și în devoltarea

psihică și intelectuală.

● la adult sporesc atenția, concentrarea și reactivitatea la stimuli.

● stimulează metabolismului bazal și producerea energiei.

● au rol în adaptarea la frig.

● mențin tonusul muscular.

Calcitonina are importanță deosebită în mineralizarea oaselor prin

echilibrarea metabolismului fosfo-calcic (metabolismul fosforului și al

calciului). Are efect hipocalcemiant, adică de scădere a nivelului Ca2+ din

sânge prin fixarea acestuia în oase.

Efectele hormonilor tiroidieni (T3 și T4)

Efectele hormonilor tiroidieni asupra diferitelor sisteme, aparate și metabolisme sunt următoarele :

1. sistemul nervos:

● stimulează mielinizarea, adică formarea tecilor de mielină din jurul

axonilor.

● stimuleză dezvoltarea normală a sinapselor.

● stimulează diferențierea neuronală, adică transformarea celulelor

precursoare în celule care au trăsăturile și functiile unui neuron

(procesul de diferențiere este procesul prin care celulele cresc până la

forma lor matură, pe deplin funcțională).

1. aparatul cardio-vascular

● cresc frecvența cardiacă (FC).

● cresc forța de contracție a miocardului.

● produc vasodilatație (creșterea diametrului vaselor).

1. aparatul respirator

● cresc frecvența respiratorie.

● cresc amplitudinea mișcărilor respiratorii.

1. sistemul muscular

● cresc tonusul muscular.

● cresc forța de contracție a mușchilor.

● cresc viteza de răspundere la stimuli reflecși (stimuli care declanșează

reflexe).

1. sistemul osos

● determină maturarea cartilajelor de creștere.

1. aparatul digestiv

● stimulează apetitul (pofta de mâncare).

● cresc peristaltismul intestinal (cresc mișcările cu rol de propulsie al

conținutului intestinal).

● cresc capacitatea de absorbție a mucoasei intestinale.

1. tegumente (piele)

● păstrează troficitatea normală a pielii, adică mențin structura normală a

pielii prin asigurarea unei nutriții și hidratări corespunzătoare. aparatul

reproducător

1. aparatul reproducător

● mențin capacitatea de funcționare a aparatului reproducător.

1. metabolism

● bazal:

○ cresc rata metabolismului bazal. ○ cresc calorigeneza, adică producerea de căldură.

● metabolism glucidic

○ cresc glicemia (nivelul glucozei în sânge), prin creșterea absorției intestinale și eliberarea din depozitele hepatice (glicogenoliză).

○ cresc consumul periferic de glucoză (cu rol în producerea energiei).

● metabolism lipidic

○ stimulează degradarea colesterolului, trigliceridelor și a fosfolipidelor.

● metabolismul proteic

○ cresc sinteza proteinelor. ● metabolismul iodului

○ metabolismul iodului este controlat aproape în totalitate de tiroidă, deoarece iodul este indispensabil producerii hormonilor tiroidieni.

Reglarea secreției hormonilor tiroidieni (T3 și T4)

Reglarea secreției acestor hormoni este realizată prin axul

hipotalamo-hipofizo-tiroidian astfel:

● hipotalamusul produce un hormon numit tireoliberină - TRH

● acesta stimulează hipofiza să producă hormonul tireotrop - TSH

● TSH-ul stimulează secreția de T3 și T4

Prin urmare secreția de T3 și T4 este stimulată atât de TSH în mod direct, cât

și de TRH în mod indirect prin acțiunea TSH-ului.

Pentru a evita apariția unui exces de hormoni tiroidieni, nivelurile crescute de

T3 și T4 inhibă secreția de TRH și TSH, printr-un proces numit feedback

negativ.

  

Definiții: Foliculul = este o formațiune alcătuită din celule dispuse în cerc sau în formă

de săculeț. Există mai multe tipuri de foliculi , fiecare având rolul său specific

(ex: folicul tiroidian , folicul ovarian , folicul pilos (al părului) , folicul limfatic;

Membrana bazală = este o structură a unui țesut epitelial, sitută la baza

acestuia , pe care stau așezate clulele epiteliale ( membrana bazală este pentru

epiteliu ca fundația pentru o casă.

Metabolismul bazal = se referă la activitățile metabolice prezente în organism

cu rol de menținere a funcțiilor vitale (ex: respirația, circulația sângelui).

Tonusul muscular = este o stare de contracție parțială și pasivă a musculaturii

( diferită de contracțiile voluntare ale muschilor executate în tipul diferitelor

mișcări), cu rol în menținerea posturii și a echilibrului.

Teaca de mielină = este un înveliș izolator al axonului neuronal , produs de

celulele gliale , cu rol de creștere a vitezei de transmitere a impulsului nervos.

Cartilajele de creștere = sunt structuri cu rol în creșterea în lungine a oaselor.

Țesutul osos nu se formează prin transformarea țesutului cartilaginos. Când

procesul de creștere a luat sfârșit, cartilajele de creștere nu mai produc țesuturi

noi și devin complet osificate. Acest proces poartă numele de închidere a

cartilajelor de creștere.

Troficitatea = reprezintă starea de păstrare a structurii și funcției normale a

unui țesut, prin asigurarea unei nutriții corespunzătoare a țesutului respectiv.

Glicogenul = este o moleculă rezultată prin unirea mai multor molecule de

glucoză. Reprezintă, de fapt, o forma de depozitare a glucozei. Glicogenoliza

este procesul prin care glicogenul este transformat înapoi în glucoză.

Paratiroidele Glandele paratiroide sunt structuri endocrine, în număr de patru, localizate pe

fața posterioară a tiroidei: două la polul superior și două la polul inferior al

lobilor tiroidieni. Sunt structuri mici, cu dimensiuni de aproximativ 6 mm/3

mm, cu o greutate variabilă, cuprinsă între 30 și 50 de grame.

Histomorfologic, conțin două tipuri de celule: celule principale, care

secretăparathormonul (PTH) și celule parafoliculare, care secretăcalcitonina.

Glandele paratiroide sunt responsabile de reglarea metabolismului fosfocalcic

prin acțiunea celor 2 hormoni secretați: parathormonul și calcitonina.

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-Paratiroidele

Calciul și fosforul

Organismul uman conține aproximativ 1000 de grame de calciu, din care 1%

se găsește în lichidul extracelular și țesuturile moi, iar 99% este situat în os.

Prin urmare, oasele au rolul unor depozite imense care preiau calciul când

acesta se află în exces în lichidul extracelular și eliberează calciul atunci când

concentrația acestuia este redusă în lichidul extracelular.

Aproximativ 85% din cantitatea totală de fosfor din organism se găsește

depusă în oase, iar restul de 14% se găsește în celule și doar 1% în lichidul

extracelular.

Calciul are rol în:

● mineralizarea oaselor și cartilajelor

● cascada coagulării

● activitatea neuromusculară

● contractilitatea miocardică și a musculaturii netede

● secreția hormonală

● eliberarea neurotransmițătorilor

Funcția paratirodelor

Parathormonul, principalul hormon secretat de paratiroide, acționează asupra

receptorilor săi situați la nivel osos, renal și intestinal. Stimularea acestor

receptori va stimula sinteza vitaminei D precum și creșterea nivelelor

plasmatice de calciu.

Efectele PTH – determină creșterea concentrației plasmatice de calciu prin:

● la nivel renal, PTH determină creșterea reabsorbției tubulare a Ca2+

(prin mecanism direct);

● la nivel intestinal, PTH deteremină creșterea absorbției Ca2+ printr-un

mecanism indirect (de creștere a concentrațiilor de vitamină D la nivel

renal, care ulterior favorizează absorbția intestinala a calciului).

● la nivel osos, PTH stimulează resorbția osoasă (osteoclastele vor avea o

activitate mai intensă, metabolizând țesut osos cu eliberare de calciu de

la acest nivel). Rezultatul poate fi unul nefast pe termen lung, ducând la

rarefierea structurii osoase și scăderea densității osoase (osteoporoză),

crescând mult riscul de fracturi, chiar fără a fi cauzate de traumatisme

semnificative.

Calcitonina este secretată atât la nivel paratiroidian, cât și la nivel tiroidian (în

cantități mai importante aici). Efectul său este antagonic cu cel al PTH,

rezultatul fiind scăderea calcemiei.

 

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-schema efectelor PTH-ului

Reglarea secreției paratiroidiene

Pentru că hormonii sunt substanțe active în doze foarte mici, reglarea lor

trebuie să fie exactă și destul de rapidă pentru asigurarea homeostaziei

organismului. Cel mai important mecanism de reglare în endocrinologie este

cel de feed-back negativ, mecanism utilizat și pentru reglarea secreției de PTH

și calcitonină:

● Ca urmare a scăderii concentrației calciului plasmatic (care reprezintă

senzorul/stimulul de feed-back) se va produce o creștere a secreției de

PTH care va crește concentrația plasmatică a calciului prin:

○ creșterea reabsorbției tubulare de la nivel renal, ○ creșterea absorbției sale intestinale, ○ respectiv eliberarea sa de la nivel osos în circulație (resorbție

osoasă). ● Pe de altă parte, creșterea concentrației calciului plasmatic peste valorile

normale, va determina creșterea secreției de calcitonină și scăderea

concentrației de PTH. Aceste 2 efecte duc, în mod sinergic, la scăderea

concentrației plasmatice a calciului la valori normale.

Vitamina D

Vitamina D este implicată, alături de parathormon și calcitonină în

metabolismul fosfo-calcic. Ea poate fi:

● de origine vegetală și se numește vitamina D2 (ergocalciferol).

● de origine animală, denumită vitamina D3 (colecalciferol) care se

formează în piele sub acțiunea razelor ultraviolete.

Știați că? Vitamina D nu este considerată o vitamină în adevăratul sens al

cuvântului, pentru că aportul nutritiv de vitamină D nu este obligatoriu, având

în vedere că persoanele care se expun la soare o pot prelua în acest mod.

Odată absorbită din intestin, vitamina D ajunge în circulația sanguină și mai

departe la nivel hepatic. Aici, are loc prima etapă a procesului de activare,

vitamina D fiind hidroxilată în poziția 25, formându-se 25-OH vitamina

D.Următoarea etapă are loc la nivel renal sub acțiunea 1 alfa-hidroxilazei,

rezultând 1,25(OH)2 – vitamina D (1,25 dihidroxi-vitamina D). Deci vitamina

D trebuie să treacă prin 2 procese de hidroxilare pentru a ajunge în forma sa

activă.

Vitamina D are mai multe roluri:

● stimulează absorbția intestinală a calciului și fosforului.

● reduce excreția renală a calciului și fosforului.

● la nivel osos, în cantități extrem de mari, determină resorbție osoasă, iar

în cantități mai mici stimulează mineralizarea osoasă.

Glandele suprarenale Cele două glande suprarenale sunt localizate la polul superior al rinichilor,

retroperitoneal. Fiecare glandă suprarenală are greutatea de aproximativ 4

grame. Glandele suprarenale au o bogată vascularizație, hormonii ajungând în

circulație prin intermediul venelor suprarenale dreaptă și stângă. Fiecare

glandă este alcătuită din 2 structuri distincte din punct de vedere embriologic,

structural și funcțional:

● zona corticală ( 80% din masa glandei) ● zona medulară (20%)

 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015 -Suprarenala - zone și hormoni  Cuprins

● Corticosuprarenală ● Medulosuprarenală ● Patologia glandelor suprarenale 

Corticosuprarenală Zona corticală (corticosuprarenala, CSR) reprezintă zona periferică a glandei

și secretă 3 categorii de hormoni corticosteroizi. Aceștia sunt sintetizați pornind de la colesterol și au formule chimice asemănătoare. Dar cu toate

acestea, ei au funcții diferite în organism. Corticala suprarenalelor este

formată din 3 zone distincte care secretă cele 3 categorii de hormoni

corticosteroizi. Hormonii steroizi secretați de corticosuprarenală circulă în

plasmă legați de proteine și doar o cantitate foarte mică circulă sub formă

liberă. Metabolizarea lor se produce în ficat, unde suferă un proces de

conjugare cu acid glucuronic (în mare parte). O parte din metaboliții rezultați sunt excretați prin bilă și ulterior în materiile fecale, iar restul pătrund în

circulație urmând să fie filtrați de rinichi și eliminați prin urină.

1. Zona glomerulară

Este situată imediat sub capsulă și reprezintă aproximativ 15% din

corticosuprarenală. Celule din care este formată sunt dispuse asemănător

glomerulilor renali (de unde își are orginea deumirea). Aceaste celule secretă

hormoni mineralocorticoizi, dintre care cel mai reprezentativ

estealdosteronul, având rol în reglarea metabolismului mineral. De asemenea

el determină reabsorbția de Na+, apă și eliminarea de K+ la nivelul tubilor

distali și la nivelul tubilor colectori ai nefonilor. Așadar, aldosteronul intervine

în reglarea echilibrului electrolitic și acido-bazic.

Pricipalele efecte:

● efecte renale și circulatorii: aldosteronul stimulează absorbția de sodiu și amplifică eliminarea de potasiu la nivel renal. Apa întotdeauna urmărește variațiile de concentrație ale sodiului. Deci odată cu reabsorbția de sodiu, are loc și absorbția unei cantități aproape echivalente de apă. Creșterea concentrației de sodiu din lichidul extracelular va stimula și setea, crescând aportul de apă. Prin urmare, volumul extracelular crește aproape în același ritm ca și cantitatea de sodiu, fără a exista o modificare importantă a concentrației de sodiu.

● efecte musculare și cardiace: hipersecreția de aldosteron determină reducerea concentrației plasmatice a potasiului, apărând hipopotasemia.Aceasta va determina o stare de slăbiciune musculară severă datorită afectării excitabilității membranelor fibrelor musculare și nervoase, care împiedică transmiterea potențialelor de acțiune. hiposecreția de alodsteron, va determina hiperpotasemie. Aceasta va

afecta activitatea cardiacă ducând la apariția aritmiilor și la reducerea contractilității cardiace.

● efecte glandulare și digestive: aldosteronul exercită efecte similare asupraglandelor sudoripare și salivare ca și cele produse asupra tubilor renali. Acțiunea sa asupra glandelor sudoripare este importantă pentru conservarea de sare în condiții de temperatură crescută. Iar acțiunea sa la nivelul glandelor salivare determină conservarea de sare în situații de pierdere excesivă de salivă.

Reglarea secreției de de aldosteron se realizează prin sistemul

renină-angiotensină-aldosteron (SRAA):

 

2. Zona fasciculată

Stratul mijlociu și cel mai bine reprezentat, ocupând aproximativ 75% din

corticosuprarenală. Este formată din celule dispuse sub formă de fascicule

care secretă hormonii glucocorticoizi, reprezentați de cortizol. De asemenea

mai secretă și hormoni androgeni și estrogeni, dar în cantități mici. Cortizolul

are rol în adaptarea la stres și are efect hiperglicemiant.

Pricipalele efecte:

● efecte asupra metabolismului glucidic: cortizolul stimulează

gluconeogeneza (sinteza de glucide pornind de la proteine, lipide). Un

alt efect este reducerea utilizării glucozei de către celule, cu acumularea

acesteia în sânge. Prin urmare, va avea loc o creștere a glicemiei, care va

induce creșterea secreției de insulină.

● efecte asupra metabolismului proteic: cortizolul determină reducerea

depozitelor de proteine din majoritatea celulelor (cu excepția celor

hepatice) fie prin reducerea sintezei proteinelor, fie prin stimularea

catabolismului proteic. Ca o consecință, va apărea slăbiciunea

musculară.

● efecte asupra metabolismului lipidic: cortizolul determină mobilizarea

acizilor grași din țesutul adipos, ceea ce va duce la creșterea concetrației

plasmatice de acizi grași liberi și creșterea utilizării lor pentru

producerea de energie.

● alte efecte: cortizolul joacă un rol important și în rezistența la stres.Orice

tip de stres (fizic sau psihic) va determina o creștere a nivelului de

cortizol. O explicație a acestui mecanism ar fi faptul că glucocorticoizii

determină mobilizarea proteinelor și lipidelor pentru producerea de

energie sau pentru sinteza alor componente. Un alt efect al cortizolului

este cel antiinflamator, cortizolul determinând o reducere a numărului

de eozinofile și limfocite. Acest efect poate fi folosit în scop terapeutic.

Reglarea secreției de cortizol:

 a. prin feedback negativ la nivelul axului

hipofizo-hipotalamo-corticosuprarenalian: astfel o concentrație scăzută

de cortizol va stimula secreția de CRH (corticotrophin realeasing

hormone) de către hipotalamus și secreția de ACTH (hormonul

adrenocorticotrop) de către hipofiză. Iar creșterea cortizolului inhibă

secreția de CRH și ACTH. De asemenea secreția de ACTH are ritm

circadian, maxim dimineața și minim seara.

b. ca răspuns la stres: durerere, traumatisme, infecții, intervenții chirurgicale etc.→ stimulare hipotalamică → crește secreția de CRH →

crește secreția de ACTH → crește secreția de cortizol.

3. Zona reticulată

Stratul profund al corticosuprarenalei, este în contact cu medulosuprarenala.

Celulele sunt dispuse sub formă de rețea și secretă hormonii sexuali,

reprezentați de hormonii androgeni. Aceștia sunt asemănători homonilor

androgeni secretați de gonade și practic suplimentează acțiunea lor.

Pricipalele efecte:

● androgenii au efect anabolizant proteic.

● influențează creșterea, favorizând creșterea somatică.

● apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare care diferențează

cele două sexe: dezvoltarea musculaturii, depuneri lipidice specifice,

timbru vocal, pilozitatea axilo-pubiană.

Medulosuprarenală Zona medulară (medulosuprarenala, MSR) reprezintă miezul glandei

suprarenale și nu este, de fapt, delimitată precis de corticosuprarenală. MSR

este formată din celule cromafine și feocromocite dispuse în cuiburi și cordoane între care există o rețea capilară bogată. MSR secretă catecolamine,

denumire care derivă de la nucleul de catecol pe care îl conțin. Acestea sunt:

adrenalina (A), noradrenalina (NA) și dopamina. Acești hormoni au acțiune

identică acțiunii sistemului nervos vegetativ (SNV) simpatic. De asemenea, ei

reprezintă mediatorii chimici ai SNV simpatic.

Sinteza catecolaminelor pornește de la fenilalanină la nivel hepatic sau de la

tirozina de proveniență alimentară. Timpul lor de înjumătățire este foarte

redus (între 10 și 100 de secunde). Catecolaminele din circulație fie sunt

recaptate la nivelul terminațiilor nervoase simpatice, fie vor fi metabolizate și apoi eliminate prin urină.

Aceste catecolamine au rol important în adaptarea la stres și acționează asupra

mai multor țesuturi și organe. Stimuleazărăspunsurile de tip luptă-fugă, care

permit adaptarea și supraviețuirea organismului uman în situații extreme.

Principalele efecte:

● la nivel cardio-vascular: hipertensiune, tahicardie, vasodilatație. ● bronhodilatație. ● relaxarea musculaturii netede de la nivelul tubului digestiv, contracția

sfincterelor, inhibarea secrețiilor digestive. ● excitabilitate nervoasă crescută. ● glicogenoliză și hiperglicemie. ● lipoliză.

Patologia glandelor suprarenale Disfuncțiile glandelor suprarenale:

1. Sindromul Cushing

Sindromul Cushing este determinat de expunerea prelungită la un nivel

crescut de glucocorticoizi endogeni sau exogeni, adică la cortizol.

Sindromul Cushing este mai fecvent la femei, raportul femei - bărbați fiind de

5:1.

Debutul bolii este insidios și se însoțește de:

● creștere ponderală, ● hiperpilozitate, ● oscilații ale valorilor tensionale, ● tulburări de ciclu menstrual la femei și tulburări de dinamică sexuală la

bărbați.

Cortizolul este un hormon secretat de cele 2 glande suprarenale care sunt

situate deasupra rinichilor. Activitatea acestor glande este controlată de către

hipofiză (glandă situată la nivelul creierului) prin secreția de ACTH. Iar

secreția de ACTH (hormon adrenocorticotrop) este stimulată de către

hipotalamus prin secreția de CRH (corticotrop releasing hormone).

Cauzele sindromului Cushing, datorat hipersecreției endogene de cortizol, pot

fi impărțite în 2 categorii:

a. Afecțiuni dependente de ACTH – aceste afecțiuni se datorează hipersecreției de ACTH, care determină hipersecreție de cortizol. Ex: tumoră hipofizară hipersecretantă de ACTH (= Boală Cushing)

b. Afecțiuni independente de ACTH – în acest caz, glanda suprarenală secretă cortizol în exces. Iar consecința acestui fapt va fi hiposecreția de ACTH la nivel hipofizar datorită feedback-ului negativ. Ex: tumoră corticosuprarenaliană hipersecretantă de cortizol

Excesul de natură exogenă constituie și cea mai frecventă cauză a sindromului

Cushing. Este reprezentată de administrarea de medicamente asemănătoare

cortizolului(prednison, prednisolon). Corticoterapia se utilizează în diverse

boli cronice: poliartrită reumatoidă, lupus ertematos sistemic și la pacienții cu

transplant de organ.

Cea mai frecventă formă de sindrom Cushing prin hipersecreție de cortizol

este tumora hipofizară hipersecretantă de ACTH (boala Cushing). Această

tumoră este de fapt un adenom hipofizar (tumoră benignă) care secretă ACTH

în exces. Iar aceasta va determina stimularea corticosuprarenalelor să secrete

cortizol în exces. În mod normal, hipersecreția de cortizol ar trebui să inhibe

secreția de ACTH la nivel hipofizar prin feed-back negativ, astfel încât nivelul

de cortizol să ajungă la o concentrație normală. Dar în boala Cushing

mecanismul de feed-back al cortizolului asupra secreției de ACTH nu va mai

funcționa și ca urmare, secreția de ACTH se va menține în continuare ridicată.

În sindromul Cushing sunt afectate mai multe organe și sisteme:

● țesutul adipos: obezitate centripetă (la nivelul trunchiului), facies de lună plină, aspect de „ceafă de bizon”

● tegumente: vergeturi, echimoze, atrofia epidermei cu aspect tansparent al pielii, hirsutism

● aparat cardio-vascular: hipertensiune arterială ● sistem osos: osteoporoză ● sistem muscular: astenie ● tulburări psihice: iritabilitate, anxietate, insomnie ● gonade: tulburări de ciclu menstrual la femei, tulburări de dinamică

sexuală la bărbați 1. Boala Addison

Boala Addison este cauzată de insuficiența corticosuprarenaliană cronică ce

determină scăderea sintezei de hormoni corticosuprarenalieni (glucocorticoizi

și mineralocorticoizi).

Insuficiența corticosuprarenaliană poate fi:

● primară - cel mai frecvent, când e afectată corticosuprarenala (ex: infecții, hemoragie la nivel CSR, boli autoimune)

● secundară - de cauză hipofizară (ex: corticoterapia, după intervenții chirurgicale asupra hipofizei).

Notă:

1. Deficitul de mineralocorticoizi apare doar în insuficiența CSR primară, deoarece în insuficența CSR secundară e afectată doar secreția de ACTH, aceasta determinând hiposecreție de glucocorticoizi.

2. Cea mai frecventă cauză de Boală Addison este insuficența CSR primară, iar manifestările clinice apar atunci când cel puțin 90% din ambele corticosuprarenale sunt disfuncționale sau distruse.

Tulburările prezente în boala Addison sunt următoarele:

a. deficitul de mineralocorticoizi (aldosteron) - determină scăderea reabsorbției tubulare renale Na+ și retenție de K+. Iar scăderea reabsorbției de Na+ va permite pierderea de Na+ și apă în urină. Ca urmare, va scădea volumul extracelular și va apărea hiponatremie și hiperpotasemie. Odată cu reducerea volumului extracelular, va sădea și volumul plasmatic, cauzând reducerea debitului cardiac și hipotensiune.

b. deficitul de glucocorticoizi (cortizol) - determină: ○ imposibilitatea menținerii glicemiei în limite normale între mese

(hipoglicemie) ○ inhibarea mobilizării proteinelor și lipidelor din țesuturi, care

determină afectarea metabolismului energetic, dar și afectarea alor funcții metabolice

Principalele semne și simptome sunt:

● astenia fizică și psihică ● hipotensiunea arterială ● melanodermia, este semn patognomonic: se hiperpigmentează zonele

normal pigmentate (areole mamare, labii mari, scrot) și se pigmentează liniile palmare, linia albă abdominală, coatele, genunchii, mucoasele. Mecanismul prin care apare melanodermia este următorul: nivelul scăzut de cortizol va inhiba mecanismul normal de feedback negativ asupra hipotalamusului și hipofizei anterioare. Ca urmare, va aprărea

hipersecreție de ACTH dar și MSH (h. melanocito-stimulant) care vor stimula formarea de melanină în melanocite.

● tulburări digestive cu inapetență și scădere ponderală ● foame de sare ● activitate intelectuală diminuată, latența reacțiilor, depresie.

1. Boala Conn

Boala Conn (hiperaldosteronismul primar) este o afecțiune care se

caracterizează prin secreție excesivă de aldosteron.

Hiperaldosteronismul primar se datorează unor afecțiuni localizate la nivelul

zonei glomerulare a CSR (ex: tumoră a zonei glomerulare hipersecretantă de

aldosteron).

Datorită creșterii secreției de aldosteron, apar o serie de modificări:

a. creșterea reabsorbției tubulare renale de Na+ și de apă – determinăcreșterea ușoară a volumului lichidului extracelular și a volumului plasmatic.

b. scăderea reabsorbției de K+ - care determină hipopotasemie. c. creșterea excreției de Mg2+ - determină hipomagneziemie

Principalele semne și simptome sunt:

● retenție de apă și sare ● hipertensiune arterială ● astenie musculară ● crampe musculare

1. Sindromul androgenital

Sindromul androgenital este cauzat de producerea în exces a hormonilor

androgeni (la nivelul zonei reticulate a corticosuprarenalei).

Sindromul androgenital poate fi:

● congenital: prin defect enzimatic ● dobândit: tumoră de zonă reticulată

Excesul de hormoni androgeni vor determina efecte masculinizante asupra

organismului. Așadar, semnele și simptomele caracteristice sindromului

androgenital sunt următoarele:

● la femei: înfățișare masculină cu pilozitate la nivelul bărbiei, îngroșarea vocii, pilozitate corporală și pubiană cu distribuție de tip masculin, hipertrofia clitorisului, musculatură de tip masculin.

● la băieți: dacă se află în perioada prepubertară vor suferi aceleași modificări ca și femeile, plus o dezvolatare accelerată a organelor sexuale.

● la bărbatul adult: caracteristicile sexuale normale determinate de testosteronul secretat de testicule vor estompa efectele virilizante ale hormonilor androgeni secretați în exces.

Definiții: endogen = care se datorează unor cauze interne; produs în interiorul

organisumului

exogen = care se datorează unor cauze externe; produs în exteriorul

organismului

prednison = medicament steroidian de sinteză, derivat al cortizonului

corticoterapie = terapie cu hormonii din cortexul suprarenalian, naturali sau

sintetici

poliartrită reumatoidă = reumatism poliarticular cronic, inflamator, din

grupul afectiunilor autoimune și care determină deformări și anchiloze la

nivelul articulațiilor

lupus eritematos sistemic = boală autoimună care se manifestă prin

inflamatie, durere si leziuni ale țesuturilor din intregul organism

adenom = tumoră benignă a țesutului glandular

centripet = care tinde să se apropie de centru

hirsutism = dezvoltare exagerată a pilozității

vergeturi = dungi de culoare violacee (apoi sidefie), similare cicatricilor,

localizate pe abdomen, sâni sau coapse. Se formează pe pielea supusă unei

distensii exagerate .

echimoză = pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută

prin infiltrarea difuză a sângelui în țesutul subcutanat

osteoporoză = leziune osoasă caracterizată prin subțierea și rarefierea oaselor,

cu formarea unor cavități de diverse dimensiuni.

astenie = stare de slăbiciune generală

glicemie = concentrația de glucoză din sânge

melanodermie = depunere în exces de pigment melanic

inapetență = lipsa poftei de mâncare

Pancreasul endocrin

Pancreasul este un organ parenchimatos, situat in cavitatea abdominală

înapoia stomacului. Funcționează ca o glandă mixtă, iar cele două funcții pe

care le îndeplinește sunt cruciale pentru organism:

1. cea digestivă: prin enzimele pe care le sintetizează și care definitivează procesele de digestie a amidonului, proteinelor și trigliceridelor la nivelul intestinului subțire. Citiți mai multe despre funcția digestivă aici.

2. cea endocrină: prin sinteza de glucagon, insulină, somatostatină și polipeptidul pancreatic.

Structură

Din punct de vedere anatomic, pancreasul este alcătuit din trei părți: cap, corp

și coadă:

● capul pancreasului, situat în partea dreaptă, este încadrat de potcoava duodenală,

● corpul este acoperit în mare parte de către stomac, ● iar coada se învecinează înspre partea stângă cu splina.

Vena cavă inferioară și artera aortă sunt situate înapoia pancreasului.

 

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015

-structură pancreas

Uitându-ne mai îndeaproape la structura sa, vom observa că între 90-99% din

compoziția pancreasului este reprezentată de glande cu secreție exocrină, care

îndeplinesc funcția sa digestivă.

Însă, răspândite printre glandele exocrine se găsesc aglomerări de celule,

dispuse în forma unor „insule” (1 până la 10% din structura pancreatică).

Acestea se numesc insulele Langerhans și ele reprezintă componenta

endocrină a pancreasului.

Celulele care intră în componența insulelor Langerhans sunt de mai multe

tipuri, ele secretând o serie de hormoni:

● celule alfa, care reprezintă aproximativ 20% din totalitatea celulelor

endocrine, iar produsul lor de secreție este hormonul glucagon.

● celule beta, care reprezintă aproximativ 75% din totalitatea celulelor

endocrine, iar produsul lor de secreție este hormonul insulina.

● celulele delta și PP, care însumează 5% din total, cu un rol mai puțin

accentuat, dar care secretă hormonii somatostatină, respectiv

polipeptidul pancreatic.

Funcții

Componenta endocrină a pancreasului are un rol extrem de important în

funcționarea organismului prin faptul că meține echilibrul glicemiei și o poate

regla în funcție de nevoile organismului.

Glucoza este un element esențial în metabolismul uman, fiind o sursă majoră

de energie. Glucoza neutilizată pentru producerea de energie poate fi stocată

în ficat sau mușchi sub formă de glicogen, sau poate fi transformată în

trigliceride și apoi depozitată în țesutul adipos. Hormonii pancreasului

reglează atât consumul, cât și stocarea glucozei.

Celulele endocrine pancreatice sunt dotate cu o serie de receptori care sunt

capabili să “simtă” nivelul glucozei în sânge, acționând apoi în sensul secreției

hormonilor potriviți pentru a menține echilibrul.

1. Astfel, insulina, care este un hormon peptidic, are ca principal efect

scăderea glicemiei. Acest efect se obține prin facilitarea intrării glucozei

din sânge în țesuturi. Cu alte cuvinte, atunci când celulele endocrine

pancreatice sesizează o creștere a glicemiei (care apare de exemplu după

alimentație), ele vor stimula celulele beta să secrete insulină, care va face

ca glucoza în exces din sânge să pătrundă în țesuturi și să își îndeplinească funcțiile, făcând glucoza disponibilă în perioadele

interprandiale. Această pătrundere a glucozei în țesuturi se realizează pe

seama unor transportori(GLUT-Glucose transporters).

2. Ținând seama de efectele produse de insulină, putem spune că aceasta

este un hormon anabolic, cu principalele efecte, pe lângă facilitarea

intrării glucozei în celule: creșterea producției de glicogen din excesul de

glucoză, pentru ca apoi să fie stocată(glicogenogeneza), inhibarea

glicogenolizei(procesul opus glicogenogenezei), inhibarea

gluconeogenezei și astfel creșterea în consecință a glicemiei.

3. Glucagonul, care este de asemenea un hormon peptidic, are acțiunea

opusă insulinei, și anume aceea de a crește glicemia atunci când nivelul

său este scăzut(de exemplu în perioade de inaniție). Astfel, efectele la

nivelul metabolismului glucidic vor fi de a inhibarea glicolizei, creșterea

gluconeogenezei și a glicogenolizei, stimulând astfel glucoza să între în

sânge.

4. După cum se observă, insulina și glucagonul sunt doi hormoni cu efecte

antagonice, care depind unul de celălalt. Secreția ambilor hormoni este

reglată printr-un sistem de feedback negativ legat de nivelul glicemiei,

adică o glicemie crescută inhibă secreția de glucagon, iar o glicemie sub

nivelul normal scade secreția de insulină.

5. Somatostatina este un hormon secretat de celulele delta pancreatice,

care are rolul de a inhiba atât insulina cât și glucagonul. În acest fel se

mai adaugă un mecanism de control al echilibrului glucozei.

6. Funcțiile polipeptidului pancreatic sunt încă necunoscute, dar s-a

observat că variațiile în cantitate ale acestuia urmăresc variațiile

cantitative ale insulinei.

 

Definiții: Parenchimatos = descrierea structurii unui organ cu consistență densă

Potcoava duodenală = porțiunea concavă a duodenului

Glicemie = nivelul glucozei în sânge

Hormon peptidic = hormon alcătuit din peptide, care sunt o alăturare a unor

lanțuri de aminoacizi

Interprandial = perioada dintre două mese

Hormon anabolic = hormon care stimulează formarea de proteine sau alți compuși metabolici

Glicogenoliză = degradarea glicogenului în glucoză

Gluconeogeneză = producția de glucoză din compuși neglucidici

Glicoliză = degradarea glucozei, cu efect de scădere a glicemiei

Inaniție = senzație de foame

Poliurie = eliminarea unei cantități crescute de urină

Polidipsie = consumul unor cantități crescute de lichide

Polifagie = consumul unor cantități crescute de alimente

Patologia pancreasului: Diabetul

zaharat Termenul de diabet zaharat desemnează obligatoriu o creștere a glicemiei

peste limitele normale. Existe mai multe afecțiuni care au ca numitor creșterea

glicemiei și duc implicit la instalarea diabetului zaharat.

Glicemia reprezintă concentrația glucozei sanguine, cu valori normale între

70-100 mg/dl sânge. Hiperglicemia este starea patologică definită prin

creșterea glicemiei de dimineața peste 126 mg/dl sânge și după mese la peste

200 mg/dl sânge.

Este important să ne amintim că pancreasul este o glandă mixtă. El are și rol

de glandă exocrină prin secreția sucului pancreatic implicat în digestie și rol de

glandă endocrină prin secreția de hormoni în principal responsabili de

reglarea glicemiei (ex: insulină, glucagon). Insulina este un hormon vital

pentru organismul uman, fiind secretată de celulele beta ale pancreasului,

aflate în insulele Langerhans. Este singurul hormon hipoglicemiant major

cunoscut. Ea determină trecerea glucozei din sânge în țesuturi spre a fi folosită

ca sursă de energie, sau pentru a fi stocată și folosită mai târziu în funcție de

nevoile organismului.

Știați că?

Nicolae Paulescu (1869-1931), profesor la catedra de fiziologie a Facultății de

Medicină din București, descoperă experimental, în 1916, efectul extractului

apos de pancreas. L-a numit pancreină și a observat că, injectat la câinele

pancreatectomizat (pancreatectomie= înlăturarea chirurgicală a

pancreasului), înlătură hiperglicemia secundară absenței pancreasului.

Frederick Banting, Charles Herbert Best, James Bertram Collip reușesc și ei să

obțină purificarea unui extract pancreatic, care este administrat în ianuarie

1922 unui copil de 14 ani, Leonard Thompson aflat în comă diabetică, acesta

devenind primul pacient tratat cu insulină.

În 1925 Banting și Macleod primesc premiul Nobel pentru această descoperire

și mai ales pentru dovedirea utilității ei în tratarea pacienților cu diabet

zaharat. Cu toate acestea, se poate argumenta că Nicolae Paulescu a fost, de

fapt, descoperitorul insulinei.

Cauze:

Cauzele diabetului zaharat nu sunt încă pe deplin cunoscute. Există două

mecanisme principale prin care de declanșează boala:

● Secreția scăzută sau chiar absentă de insulină, datorată distrugerii celulelor beta. În acest caz, insulina este insuficientă pentru a-și asigura efectul hipoglicemiant.

● Insulinorezistența, adică scăderea răspunsului țesuturilor la stimulul reprezentat de insulină. Celulele expuse mult timp la cantități crescute de insulină își pierd sensiblitatea pentru acest hormon și nu mai răspund corespunzător la stimulul pe care acesta îl reprezintă. Este nevoie constant de cantități din ce în ce mai mari de insulină pentru ca aceasta să poată constitui un stimul suficient. Expunerea excesivă apare la persoanele care consumă mai multe alimente decât necesarul personal zilnic. Apare inițial o creștere a glicemiei care poate fi controlată de creșterea secreției de insulină, dar odată aparută rezistența, glicemia rămâne la valori crescute și se instalează boala.

Clasificare:

Cele două tipuri principale de diabet zaharat sunt:

1. Diabet zaharat tip 1 (DZ 1) – insulino-dependent (aprox. 5-10% din cazuri)

● caracterizat de distrugerea celulelor producatoare de insulină (celule beta) din pancreas, de obicei conducând la lipsa totală de insulină.

● este caracteristic copiilor și tinerilor, dar poate afecta si oamenii maturi.

● aceste persoane au de obicei greutate normală sau scazută. ● se tratează cu insulină injectabilă. ● în lipsa aportului exogen de insulina (prin injectii) , complicațiile

acute sunt frecvente , apare cetoacidoză si deces. 1. Diabet zaharat tip 2 (DZ 2) – insulino- independent(aprox.90-95% din

cazuri) ● caracterizat de obicei prin insulinorezistență, nivelul insulinei în

sânge putând fi chiar crescut. ● este caracteristic adulților. ● aceste persoane sunt de obicei supraponderale sau obeze.

● se tratează de obicei cu antidiabetice orale (ex. Metformin). ● acest tip de diabet poate fi independent de insulină când se poate

trata doar cu antidiabetice orale sau poate fi insulino-necesitant, în cazul în care tratamentul oral nu dă rezultat.

Semne și simptome

● Tabloul clinic al DZ include numeroase semne și simptome: ● Poliuria – eliminarea unor cantități crescute de urină/24h ● Polidipsia – senzația permanentă de sete asociată cu un consum

crescut de lichide ● Polifagia – consum exagerat de alimente ● Scăderea în greutate ● Oboseala fizică și intelectuală ● Crampe musculare (cârcei) – mai ales în zona gambelor ● Infecții genitale și urinare

Prevenție:

În DZ tip I distrugerea celulelor beta este atribuită în principal reacțiilor

autoimune și de aceea nu există măsuri preventive eficiente pentru aparația

bolii . În această situație accentul cade pe prevenția complicațiilor care pot sa

apară în urma expunerii organismului la valori crescute ale glicemiei. Astfel

educarea bolnavilor are un rol foarte important. Acestia învată să:

● respecte o dietă corespunzătoare ● să-și verifice constant valorile glicemiei ● să-și administreze corect tratamentul cu insulină

Spre deosebire de DZ tip I, în DZ tip II prevenția joacă un rol foarte important.

Printre măsuri se numară adoptarea unui stil de viață sănătos prin:

● respectarea unei diete sănătoase , bogată în legume și fructe , cu evitarea fost-food-urilor

● adaptarea unei diete echilibrate caloric , adică care să nu depașească necesarul energetic al organismului

● exercițiu fizic moderat 30 de minute pe zi, zilnic, sau excercițiu fizic intens 1 ora de 3-4 ori pe săptamână

● evitarea stresului

Măsurile de prevenție ale complicațiilor se aplică și DZ de tip II.

Tratamentul cu insulină

DZ1 și DZ2 de tip insulinonecesitant necesită, pe lângă o dietă

corespunzătoare, administrarea de insulină. Acesta se administrează de obicei

subcutanat deoarece ea nu poate rezista enzimelor digestive și se încearcă

imitarea ritmului de secreție al pancreasului, adică o cantitate de insulină

bazală - care trebuie menținută pe întreaga perioadă a zilei și insulină

prandială - luată odata cu mesele, moment în care glicemia crește în urma

digestiei.

Pentru a menține un tratament eficient trebuie să aibă în vedere:

● Monitorizarea glicemică permanentă ( cel puțin 3 determinări glicemice zilnic)

● Monitorizarea periodică a hemoglobinei glicozilate -HbA1c ( o dată la trei luni)

● Adaptarea dozelor de insulină la: ○ cantitatea de glucide (carbohidrați) ingerată ○ Tipul / durata/ intensitatea efortului fizic efectuat

Hemoglobina glicozilată (HbA1c) este rezultatul reacției de glicozilare (adică

de legare de glucoză) a hemoglobinei eritrocitare, cu valori normale mai mici

de 6,5% și este un indicator bun al valorilor glicemiei globale (nu doar într-un

anumit moment al zilei, cum este cazul glicemiei) în ultimele 3 luni (sunt 3

luni, deoarece aceasta este durata de viața a eritrocitelor).