Sistemul solar

Sitemul solar este regiunea din spatiu in care se exercita forta gravitationala a Soarelui, o stea galbena ce straluceste de aproape 5 miliarde de ani. Dupa Soare, cele mai importante obiecte din Sistemul Solar sunt planetele- un grup de diverse corpuri ceresti,stancoase,gazoase sau inghetate, care se misca pe orbite independente,aproape circulare,in jurul stelei centrale.Majoritatea planetelor, au la randul lor sateliti care orbiteaza in jurul lor, in timp ce un numar enorm de bucati de roca si gheata mai mici sau mai mari se misca, de asemenea in jurul Soarelui pe traiectorii proprii- dar sunt in mare parte, grupate in cateva zone relativ aglomerate.Nasa a realizat o aplicatie interactiva 3D a Sistemului Solar care poate fi acceata de pe acest site: http://www.solarsystemscope.com/

Formarea Sistemului Solar

Nimeni nu stie sigur ce a dus la aparitia norului mare de gaz si praf, nebuloasa solara din care s-a format Sistemul Solar, si ce l-a facut sa se prabuseasca.Cert este ca gravitatia a invins fortele asociate cu preiunea gazului care l-ar fi mentinut imprastiat.Cand s-a prabusit , norul a capatat forma unui disc turtit, cu o protuberanta in centru.

Dupa o perioada de timp, particulele de de roca si metalice s-au adunat treptat si au format plantezimele(corpuri de roca cu diametrul de cateva kilometrii ex.Mercur, Marte, Venus, Pamantul)

In regiunile exterioare mai reci ale discului a avut loc un proces asemanator, dar particulele solide care au format plantezimele contineau diferite cantitati de substante chimice inghetate, de ex. apa, amoniac, metan, pe langa roca. Aceste materiale aveau sa formeze nucleele planetelor de gaz uriase Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun.

Soarele Soarele este steaua aflată în centrul sistemului

nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriții,cometele precum și cantitățile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuși, prin mărimea sa, conține mai mult de 99% din masa întregului sistem solar. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.) face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii și clima favorabilă.

Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un înveliș de grosime mai mică de 300 km, fotosfera. Aceasta este cea care dă impresia că Soarele are o margine bine delimitată. Temperatura fotosferei este de aprox. 5.780 Kelvin. Văzută prin telescop, ea se prezintă ca o rețea de celule mici sau granule strălucitoare, aflate într-o permanentă agitație.

Soarele, aşa cum apare prin lentile fotografice de pe Pământ.

Cromosfera și coroana sunt învelișurile exterioare ale Soarelui. Ele formează așa-numita atmosferă solară. În mod obișnuit nu le vedem, pentru că sunt mult mai puțin luminoase decât fotosfera. Cromosfera se ridică până la 5.000 km de suprafața Soarelui. Ea este acoperită de mici jeturi dinamice de gaz foarte cald, spiculii (sau spicule). Temperatura ei crește o dată cu altitudinea: în vârf, ea atinge 20.000 °C. Coroana, care îmbracă atmosfera, se diluează treptat în spațiu și nu are o limită exterioară bine definită. Ea este foarte rarefiată, dar extrem de caldă: temperatura sa depașește 1 milion de grade.

Spre centrul Soarelui este din ce în ce mai cald, iar materia este din ce în ce mai comprimată. În centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade, iar presiunea este de 100 milioane de ori mai mare decat cea din centrul Pământului

O eclipsă de soare are loc ori de câte ori Luna trece între Soare și Pământ, umbrind o parte a suprafeței Pământului. Cea mai recentă eclipsă parțială de soare a avut loc la 1 august 2008 și a fost partial vizibilă și în România.

Majoritatea radiației solare se află în spectrul luminii ultraviolete, vizibile și infraroșii.

Lumina solară este necesară la fotosinteza plantelor. Căldura, sub formă de radiație infraroșie, creează pe Pământ temperatura medie

globală necesară vieții și asigură energia necesară circulației oceanice și atmosferice.

O mare parte din radiațiile nocive ultraviolete este blocată de stratul de ozon din atmosfera Pământului. Restul de UV neblocate care ajung până la suprafața Pământului pot provoca arsuri grave de piele, cataracte și chiar cancer.

Soarele are culoarea alb-argintie. Din cauza fenomenelor optice din atmosfera Pământului, el pare roșu-gălbui.

Mercur Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o

dată la fiecare 88 zile. Fizic, planeta Mercur este similară în aparență cu Luna, fiind

împânzită de cratere. Ea nu are sateliți naturali și nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafața planetei Mercur variază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte și fundul craterelor de lângă poli fiind punctele cele mai reci.

Craterele de pe Mercur variază în diametru de la câțiva metri până la câteva sute de kilometri în diametru. Cel mai mare crater cunoscut este gigantul Bazin Caloris, cu un diametru de 1.300 km.

Prima sondă spațială care a vizitat planeta Mercur este Mariner 10 produsă de NASA (1974-1975). Sonda a folosit gravitația lui Venus pentru a-și ajusta viteza orbitală (pentru a încetini în acest caz) cu scopul unei manevre reușite în jurul lui Mercur

1.Crustă - 100-200 km grosime2.Manta - 600 km grosime3.Nucleu - 3.600 km diametru

Venus Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul

nostru solar. Situată la 108 milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în

224,7 de zile.[3] Rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația celorlalte planete.

Suprafața venusiană a fost subiect de speculații până în secolul al XX-lea când unele din secretele sale au fost descoperite de știință. Venus a fost în cele din urmă cartografiat în detaliu de sonda Magellan în anii 1990-91. Solul venusian prezintă dovezi extinse de activitate vulcanică, cu prezența sulfului în atmosferă, ceea ce poate indica faptul că recent au existat unele erupții vulcanice.

Aproximativ 80% din suprafata venusiană este acoperită de câmpii vulcanice netede, formate din câmpii în proporție de 70%, 10% câmpii plate

Venus in comparatie cu Pamantul.

Pamantul Planeta Pământ (numită și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă după

distanța față de Soare și a cincea ca mărime în sistemul solar. Când desemnează planeta (și nu solul), cuvântul se scrie cu majusculă. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, și singura din Univers cunoscută ca adăpostind viață (controverse legate de existența vieții extraterestre continuă să existe).

Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani. Conform ipotezei celei mai vehiculate în prezent, în urma impactului planetei Theia

cu Pământul, cu 4,527 miliarde de ani în urmă, s-ar fi format Luna. Pentru comparație, vârsta calculată a Universului este de circa 13,7 miliarde de ani.

Suprafața Pământului este acoperită în proporție de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid și "uscat". Zona acoperită de apă este împărțită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente.

De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice și biologice majore, astfel încât toate urmele condițiilor sale inițiale au fost șterse. Suprafața exterioară a planetei Terra este împărțită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele față de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte și lichid), fiind format din mantaua topită și miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condițiile atmosferice și de la suprafață, care au permis apariția vieții pe Terra, au fost la rândul lor influențate în mod decisiv de către diversele forme de viață. Acestea se află într-o balanță ecologică fragilă, în permanentă schimbare.

Ipoteza formării Lunii în urma coliziunii Pământului cu planeta Theia(animație)

Animaţie ce prezintă mişcarea de rotaţie a Pământului

Luna Luna este singurul satelit natural al Pământului,și al cincilea ca mărime din Sistemul

Solar. Este, totodată, cel mai mare satelit natural al unei planete din Sistemul Solar raportat la mărimile dintre acesta și planeta Pământ, având un sfert din diametrul Pământului și 1/81 din masă. Luna este al doilea satelit ca densitate după Io, unul dintre sateliții lui Jupiter. În rotația sa sincronă în jurul Pământului, Luna prezintă aceeași față a sa, cu mici schimbări. Priveliștea selenară cuprinde conuri vulcanice întunecate, zone de pământ și cratere de impact.

Luna mai este și al doilea obiect ca luminozitate de pe cerul înstelat, după Soare, în ciuda faptelor că suprafața sa este în totalitate neagră; Luna se vede strălucitoare datorită faptului că reflectă lumina primită de la Soare. Schimbarea Lunii în multitudinea de faze și de forme semicirculare a adus mari influențe, încă din cele mai vechi timpuri, în dezvoltarea limbilor, calendarelor, artei și a mitologiei.

Luna are o foarte mare importanță în viața de pe Terra; influențele gravitaționale ale acesteia produc fluxul și refluxul mărilor și oceanelor și „alungirea” timpului (Luna provoacă un decalaj de 2 ms la fiecare 100 de ani). Distanța orbitală curentă a Lunii, ce reprezintă în jur de treizeci de ori diametrul Pământului, cauzează asemănarea de mărime dintre Lună și Soare pe cer. De aceea, Soarele este acoperit aproape complet în timpul unei eclipse solare totale.

Luna este singurul obiect extraterestru pe care omul a reușit să aterizeze. În timp ce programul sovietic Union's Luna a fost primul apt în 1959 să trimită sonde fără oameni pe Lună, programul Apollo al NASA a realizat prima misiune cu oameni. NASA a început cu o misiune în 1968 cu Apollo 8 și cu altele între 1969 și 1972, cu Apollo 11. Aceste misiuni au adus peste 380 de Kg de roci lunare, ce au ajutat la dezvoltarea înțelegerii originii geologice a Lunii (se crede că s-au format acum aproximativ 4,5 miliarde de ani într-un impact cu Terra), a structurii interne și a istoriei sale.

Principalele cratere și mări lunare :1/ Oceanus Procellarum. 2/ Mare Imbrium. 3/ Mare Tranquillitatis. 4/ Mare Serenitatis. 5/ Mare Nubium. 6/ Mare Fecunditatis. 7/ Mare Crisium. 8/ Mare Humorum. Z/ Mare Nectaris.A/ Tycho. B/ Copernic. C/ Kepler

Mărimea Lunii comparată cu a Pământului

Marte Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a sistemului solar, a cărei

denumirea provine de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfățișării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezența pe suprafața sa a oxidului de fier.

Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subțire; printre caracteristicile suprafeței se numără și craterele de impact ce amintesc de Lună, dar și vulcani, văi, deșerturi și calote glaciare polare ce amintesc de Pământ. Pe Marte se gasește cel mai înalt munte cunoscut al sistemului solar, Olympus Mons(26.000 m alt.), precum și cel mai mare canion, numit Valles Marineris. În anul 2008, în trei articole publicate în revista Nature s-au adus dovezi despre un crater de impact uriaș, lung de 10.600 km și lat de 8.500 de km, care este de apoximativ patru ori mai mare decât craterul Bazinul Polul-Sud-Aitken de pe Lună.

Marte are anotimpuri ce se aseamănă celor de pe Pământ. Totuși, ele sunt de două ori mai lungi, iar distanța mai mare față de Soare face ca anul marțian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre. Temperaturile variază între –140 °C (−220 °F) și 20 °C (68 °F).

De asemenea, Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar. Acestea pot varia între furtuni pe areale mici și furtuni ce acoperă întreaga planetă. Ele tind să apară când Marte e in poziția cea mai apropiată de Soare, și crește temperatura la sol.

Pe 10 noiembrie 2083, Soarele, Pământul și Marte se vor alinia.

Deimos Phobos

Marte are doi sateliți naturali, Phobos și Deimos, ce orbitează foarte aproape de planetă și se crede că ar fi asteroizi capturați. Ambii au fost descoperiți în 1877 de Asaph Hall și au fost botezați după personajele Phobos (panică-frică) și Deimos (teroare-spaimă) care, în mitologia greacă, îl însoțesc pe tatăl lor, Ares, zeul războiului, în bătălie

Marte văzut printr-un telescop 300x în momentul maximei apropieri de Terra (2003

Dimensiunile lui Marte, în comparaţie cu cele ale Pământulu

Jupiter Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare dintre toate

planetele din Sistemul solar.[9] Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare și un volum de 1300 ori mai mare.

Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună și Venus; și câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei și Simon Marius, în 1610, ai celor patru mari sateliți ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede și Callisto (cunoscute ca sateliții Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susținerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziția.

Jupiter are inele ca Saturn, dar mult mai palide și mai mici. Existența lor a fost nebănuită până când au fost descoperite de către oamenii de știință de la Voyager 1 ce au insistat că, după ce a călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există vreun inel. Toți au crezut că șansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră. De atunci au fost fotografiate în infra-roșu de către telescoapele de pe Pământ și de pe Galileo. Spre deosebire de cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate. Probabil sunt alcătuite din grăunțe mici de material pietros. Spre deosebire de inelele lui Saturn, acestea par să nu conțină gheață. Particulele din inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru mult timp (datorită atracției atmosferice și magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriților cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitațional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de interacțiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter.

Imagine color de pe satelit

Marea Pata Rosie

Io este unul dintre cei patru sateliți galileeni ai planetei Jupiter. Dintre salteliții lui Jupiter, Io este al treilea ca mărime și al patrulea din Sistemul solar. Este puțin mai mare decât Luna (satelitul natural al Terrei), având un diametru de 3,642 kilometri

Europa (sau Jupiter II) este al șaselea satelit al lui Jupiter și cel de-al patrulea ca mărime, fiind printre cei mai mari sateliți din sistemul solar. Observarea din ce în ce mai amănunțită a Europei a avut loc de-a lungul secolelor cu ajutorul telescoapelor de pe Pământ și a sondelor spațiale care au fost trimise după anii 1970.

Ganymede este un satelit a lui Jupiter și cel mai mare satelit din Sistemul solar. El este al șaptelea satelit și al treilea dintre sateliții galieleni ca distanță față de Jupiter.El are un diametru de 5.268 km, fiind cu 8% mai mare decât planeta Mercur, dar cu o masă de 45% mai mică.

Callisto este unul dintre cei patru sateliți galileeni ai lui Jupiter. Al doilea satelit ca mărime dintre cei ai lui Jupiter, nu este mai mare decat Mercur. El a fost descoperit în 1610 de сătre Galileo Galilei. Calistro este al treilea satelit ca mărime din Sistemul solar și al doilea dintre sateliții lui Jupiter, după Ganymede.

Callisto are aproape 99% din diametrul planetei Mercur, dar numai o treime din masa acesteia

Ganymede Io

Europa Callisto

Saturn Saturn este a șasea planetă de la Soare și a doua ca mărime din Sistemul

Solar, după Jupiter. Împreună cu Jupiter, Uranus și Neptun, Saturn este clasificat ca un gigant gazos. Aceste planete sunt numite corpuri joviane, însemnând planete asemănătoare cu Jupiter.

Planeta este compusă din hidrogen și proporții mici de heliu și alte elemente. Structura internă a planetei constă într-un miez de piatră și gheață, înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic și un strat gazos exterior. Atmosfera este blândă, deși multe caracteristici intense pot apărea. Vânturile de pe Saturn pot atinge viteze de 1,800 km/h, mult mai rapide decât cele de pe Jupiter. Are un câmp magnetic a cărui putere este un intermediar între cea a Pământului și câmpul puternic al lui Jupiter.

Saturn prezintă un sistem de inele, care sunt alcătuite din particule de gheață și mici cantități de deșeuri de praf și rocă. 62 de sateliți cunoscuți orbitează în jurul planetei, fără a socoti particulele din inele. Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn și al doilea satelit ca mărime din Sistemul Solar (după Ganimede, satelitul lui Jupiter), este mai mare ca planeta Mercur și este singurul satelit din Sistemul Solar care are o atmosferă cu o consistență semnificativă.

În legătură cu rotirea propriei axe, aceasta se produce cu o mare viteză, în 10 ore și 14 minute la ecuator și în 10 ore și 39 minute în regiunile polare

Titan (sau Saturn VI) este cel mai mare satelit al planetei Saturn. Acesta este singurul satelit natural cunoscut care are o atmosferă densă,[4] și singurul corp ceresc, altul decât Pământul, pentru care există o dovadă clară că are o suprafață lichidă.

Uranus

Uranus este a șaptea planetă de la Soare și a treia că mărime (după diametru). Uranus este mai mare ca diametru însă mai mică sub aspectul masei decât Neptun.

Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus, ca și Neptun, primește foarte puțină căldură. Cu un diametru de 52.000 km, Uranus este de 2 ori mai mic decât Saturn, dar de 5 ori mai mare decât Terra (Pământul). Este înconjurat de inele întunecate și are 27 sateliți.

Neptun

Neptun este a opta și cea mai îndepărtată planetă de Soare din sistemul solar. Numită după zeul roman al mării, este a patra planetă după diametru și a treia după masă. Neptun are o masă de 17 ori mai mare decât cea a Pământului și puțin mai mare decât masa lui Uranus, care este de 15 ori mai greu decât Pământul, dar nu la fel de dens.[9] Neptun orbitează în jurul Soarelui la o distanță de 30,1 unități astronomice, ceea ce înseamnă că orbita sa este de aproximativ 30 de ori mai mare decât orbita Pământului. Simbolul astronomic al lui Neptun este ♆, o variantă modificată a tridentului zeului Neptun.

Pluto

Pluto (sau Pluton) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca mărime după Eris. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh.

Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.[1]

Orbita eliptica a lui Pluto

Sateliti Un satelit natural sau (lună) este un corp ceresc

care se rotește în jurul unei planete sau în jurul unui obiect ceresc mai mic. Planeta în jurul căruia se rotește este numit (corp sau) planeta-mamă sau principală.

Clasificarea formală a sateliților naturali din Sistemul solar include 173 de sateliți care orbitează în jurul a șase din cele opt planete și șapte sateliți orbitează trei din cele cinci planete pitice cunoscute listate de UAI. Până în ianuarie 2012 au fost descoperiți peste 200 de sateliți ai planetelor minore.

Sateliții artificiali sunt obiecte create de om, care sunt lansate în spațiu și orbitează un corp ceresc. Orbita lor trebuie să fie relativ stabilă pe o perioadă mai mare de timp pentru ca sensul de "satelit" să se păstreze.

În marea lor majoritate, sateliții artificiali sunt nave robotice folosite pentru comunicații, supraveghere, și orbitează în jurul Pământului.

Satelit artificial

Cometa Cometele sunt corpuri cerești mici, de aparență nebuloasă, care se

rotesc în jurul unui Soare. De obicei, este vorba de Soarele Sistemului nostru Solar. Simbolul astronomic pentru comete (☄) constă dintr-un disc cu o coadă formată din trei linii.

Multe comete trec prin zonele marginale ale Sistemului Solar. Uneori, unele din ele ajung totuși și în apropierea Soarelui, unde capetele lor luminoase și cozile lor lungi și strălucitoare constitue o imagine spectaculoasă. Majoritatea cometelor se apropie de Soare doar pentru o scurtă perioadă de timp.

Majoritatea cometelor sunt formate din trei părți: un nucleu central, solid; o coamă rotundă sau cap care înconjoară nucleul; o coadă lungă de gaze și praf în prelungirea capului.

Coama cometei Holmes

Asteroid Asteroizii, numiți și mici planete sau planetoizi, sunt corpuri cerești

mai mici decât planetele, dar mai mari decât meteoroizii (care pot avea diametrul de până la circa 10 metri), și nu sunt comete. Deosebirea dintre asteroizi și comete se face în prima fază (în momentul în care este descoperit corpul repectiv), după aspectul său vizual: cometele trebuie să aibă o "coamă" perceptibilă (o "atmosferă" densă), în timp ce asteroizii nu au așa ceva. Ulterior, stabilirea formei orbitei determină clasificarea obiectului într-o anumită categorie. Majoritatea cometelor au orbite foarte excentrice, multe din ele evoluând pe orbite parabolice.

Asteroizii variază foarte mult ca mărime, de la câteva sute de kilometri în diametru pâna la roci de numai câteva zeci de metri. Câțiva dintre cei mai mari au formă sferică și se aseamănă cu planete în miniatură. Totuși, în vasta lor majoritate asteroizii sunt mult mai mici și au o formă neregulată. Compoziția fizică a asteroizilor este diversă, și în multe cazuri e prea puțin ințeleasă. Astfel, unii asteroizi sunt corpuri solide de rocă cu un conținut metalic mai mic sau mai mare, în timp ce alții constau într-un conglomerat de roci, format datorită forței gravitație

Meteorit Meteoriții sunt obiecte de proveniență extraterestră

ajunse pe suprafața Pământului ca urmare a arderii incomplete în atmosferă a meteoroizilor (bucăți de diverse dimensiuni de fier și rocă, rezultate în special în urma coliziunii dintre asteroizi).

Există trei mari categorii de meteoriți: meteoriți pietroși, sau „aerolitici”, care sunt cei mai

comuni și sunt formați din piroxen, olivină și plagioclazi, minerale silicioase și o oarecare cantitate de nichel-fier. Aceștia se subdivid în chondrite și achondrite.

meteoriți feroși, sau „siderolitici”, care sunt compuși în cea mai mare parte din aliaje nichel-fier.

meteoriți micști, sau „pietroși-feroși”, ca de exemplu pallasitele, sunt rari și conțin amestecuri de silicați și aliaj nichel-fier.

Unii meteoroizi (din a căror ardere incompletă provin meteoriții) s-au putut forma și în urma dezintegrării cometelor în fragmente.

Meteorit feros (cu masa de 8 kg)

Meteorit pietros (chondrită)

Exista si alte sisteme solare asemanatoare cu al nostru? In aceasta luna, o echipa de astronomi a descoperit un sistem solar aflat la o

distanta de 5000 de ani-lumina, care include planete asemanatoare altor doua planete din sistemul nostru solar: Jupiter si Saturn. Descoperirea incurajeaza teoria conform careia Calea Lactee contine si alte sisteme solare similare cu al nostru.

“Una dintre intrebarile frecvente ale astronomilor este daca sistemele solare similare cu cel in care ne aflam sunt o aparitie comuna in galaxie. Se pare ca raspunsul este “da” , declara Michael Briley, director al National Science Foundation, Departamentul de Stiinte Astronomice. Una dintre planetele observate in interiorul noului sistem solar are 70% din masa lui Jupiter, iar cealalta are 90% din masa lui Saturn. Desi steaua in jurul careia orbiteaza nu este la fel de puternica ca Soarele, temperaturile de pe cele doua planete par sa fie similare cu cele de pe Jupiter si Saturn, deoarece distantele sunt mai mici.

“Putem numi aceasta descoperire noroc, dar ar putea, de asemenea, sa insemne ca incidenta sistemelor solare de acest gen in galaxie este mai mare decat ne asteptam”, mentioneaza profesorul de astronomie Scott Gaudi, conducatorul acestui studiu.

Sursa: Daily Galaxy

Sfarsit !