Ideile doctrinei social-democrate au apărut în cadrul mişcării socialiste europene spre sfârşitul secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti (susţinătorii socialismului revoluţionar de tip comunist) şi revizionişti (adepţii socialismului democratic reformist). La răscrucea secolelor XIX-XX, Internaţionala a II-a a fost placa turnantă a mişcării muncitoreşti şi a ideologiei socialiste. Din dezbaterile acesteia s-au născut curente ideologice, strategii politice şi lideri ai mişcării socialiste care au ocupat un loc important în viaţa politică a secolului XX.În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei burgheze, al libertăţii şi sistemului parlamentar. Cele mai importante definiţii accentuează asupra conţinutului mixt, compozit al doctrinei social-democrate care urmăreşte realizarea unor scopuri social-economice redistributive, prin utilizarea mijloacelor politice reformiste acceptate de regimurile democratice. În acest sens, o preocupare susţinută în definirea contemporană a social-democraţiei este argumentarea conjuncţiei între socialism şi democraţie, între scopul realizării echităţii sociale şi mijloacele politice democratice de atingere a acestuia. Totuşi, realizarea sintezei social-democrate nu este scutită de asumarea unor dileme şi întreţinerea unor ambiguităţi ce persistă în teoria şi practica sa politică: oscilarea între naţionalizarea şi privatizarea mijloacelor de producţie, planificarea etatică şi economia de piaţă, controlul politic al economiei şi libera iniţiativă.Evoluţia ideologică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările Europei Occidentale după 1950 se caracterizează prin respingerea socialismului şi accentuarea strategiei reformist-pragmatice confirmată în praxisul politic, în conformitate cu declaraţia primului Congres al Internaţionalei Socialiste de la Frankfurt pe Main (1951), intitulată Cu privire la scopurile şi sarcinile socialismului democratic. O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a social-democraţiei. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, în mod auto-restrictiv, partide ale clasei muncitoare. Dorind o bază socială şi electorală largă şi cuprinzătoare, aceste partide se auto-definesc ca partide „populare”, al „muncii”, ale „tuturor salariaţilor”, ale „majorităţii naţionale” etc. Definirea partidelor social-democrate ca partide populare este rezultatul adaptării ideologice a 47acestora la transformările social-istorice pe care le cunosc ţările capitalismului dezvoltat: creşterea numerică şi calitativă a clasei mijlocii; ascensiunea profesiunilor liberale; implicaţiile sociale şi culturale ale revoluţiei ştiinţific-tehnologice şi ale proceselor de informatizare a societăţii asupra structurii şi mobilităţii profesional-

ocupaţionale. În condiţiile existenţei „societăţilor informaţionale”, clasa muncitoare suferă profunde transformări în plan socio-profesional şi cultural, devenind un real partener economic şi politic al corporaţiilor şi instituţiilor statului.O altă caracteristică a social-democraţiei, expresie a sintezei teoriei şi acţiunii politice, este promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi privat. De aici se poate deduce că proiectul social-democrat reprezintă un hibrid al tradiţiei politice compus din socialism şi liberalism. El este produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă, între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste în cadrul instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii) şi cei care rămân în afara acestor instituţii, cu obiectivul de a o înlătura prin forţa revoluţionară comunistă. În particular, social-democraţii sunt complet angajaţi în participarea la procesul electoral şi în democraţia parlamentară. Într-adevăr, social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund condiţionată de mediul politic în care evoluează şi de aceea încorporează valori liberale. Ca atare, proiectul social-democrat poate fi definit ca o tentativă de a reconcilia socialismul cu politica liberală şi societatea capitalistă.În practica politică, şansa istorică a relansării social-democraţiei după al doilea război mondial a fost întâlnirea cu teoria economică a neoliberalului John Maynard Keynes. Sintetizând, elementele programului keynesian ar fi următoarele:• în materie de cheltuieli publice – ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al intervenţiei statului în economie;• în problema economisirii – descurajarea risipei întreţinute prin sistemul parazitar al rentelor viagere şi încurajarea creşterii consumului social ca stimulent al creşterii ofertei şi al relansării producţiei;• în ceea ce priveşte folosirea forţei de muncă – favorizarea contractului salarial pentru a face previzibil costul muncii;• în problema redistribuirii veniturilor – solvabilizarea unei părţi cât mai mari a populaţiei;• în materie de investiţii – scăderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul investiţiilor;• în materie de comerţ exterior – asumarea riscului protecţionismului vamal, atunci când situaţia de sub-competitivitate a economiei naţionale o cere.Apărută ca o strategie auto-corectivă a capitalismului în perioada marii depresiuni (1929-1933), keynesismul a conturat direcţiile unei politici economice intervenţioniste favorabile capitalismului managerial cu funcţii sociale. În acest context, el a argumentat funcţionarea economiei mixte, propice atât reformismului neoliberal, cât şi celui social-democrat. În ceea ce priveşte, însă, joncţiunea keynesismului cu social-democraţia, se consideră că aceasta a fost posibilă deoarece:

1. keynesismul a oferit un fundament teoretic şi ideologic credibil pentru plasarea economiei sub controlul politic al statului de drept. Statul intervenţionist şi structurile instituţionale etatice au permis social-democraţilor reconcilierea efectivă a obiectivelor redistribuţiei sociale cu realităţile concurenţiale ale pieţei;2. demonstrând că expansiunea economică depinde de lărgirea bazei de consum şi de creşterea ariei sociale a distribuţiei veniturilor şi bogăţiei, keynesismul a legitimat din punct de vedere economic doctrina echităţii sociale;3. keynesismul a furnizat o formulă pentru economia mixă de înaltă performanţă în care exigenţele capitalului şi cerinţele muncii coexistă prin co-interesare;4. keynesismul este strategia „capitalismului bunăstării sociale”, singurul sistem socio-economic cunoscut până acum în istoria umanităţii care a putut să pregătească condiţiile necesare aplicării politicii social-democrate de redistribuire a veniturilor şi securitatea socială.48Date fiind aceste elemente, doctrina social-democrată s-a impus în programele ideologice şi, de asemenea, în practica politică a partidelor şi guvernării social-democrate vest-europene după al doilea război mondial.În definirea social-democraţiei contemporane, o problemă importantă o constituie delimitarea reformismului, cristalizarea unei strategii realiste a reformelor sociale menite să optimizeze, din interior, funcţionarea capitalismului dezvoltat. Social-democraţia a opus programelor revoluţionare comuniste, activităţii destabilizatoare a grupurilor anarhiste, soluţii reformist-constructive de angajare şi responsabilizare a diferitelor categorii socio-profesionale în procese de auto-conducere şi co-gestiune. Parcurgerea căii reformist-evoluţioniste preconizată de dosctrina social-democrată presupune referinţa la anumite valori centrale: libertatea, solidaritatea, justiţia socială. Aceasta este, în fond, triada valorică definitorie a social-democraţiei. Social-democraţia urmăreşte ameliorarea societăţii prin modelarea unei personalităţi libere, cooperante în calitate de membru al unei colectivităţi. De aceea, libertatea individuală împletită cu libertatea colectivă presupun solidaritatea şi justiţia socială. În ultimă instanţă, social-democraţia încearcă să ofere un model socio-cultural. Opunându-se individualismului exacerbat preconizat de liberalismul clasic, dar cooperând politic cu reformismul neoliberal, social-democraţia schiţează un proiect comunitar realist şi echitabil de eliberare colectivă faţă de servituţile egosimului concurenţial, dar şi faţă de cele ale puterii totale. De aceea, unii autori consideră că, dacă socialismul ar fi fost identic cu marxism-leninismul, atunci el ar fi fost astăzi muribund sau chiar mort. Social-democraţia însă nu promite nici utopia primilor socialişti, nici noua lume pe care Marx şi urmaşii săi au

imaginat-o ca fiind ultimul produs al dezvoltării istorice. Ca ideologie, social-democraţia promite să promoveze cooperarea şi solidaritatea mai degrabă decât competiţia şi individualismul, pe măsură ce ţinteşte reducerea, dacă nu completa eliminare a diviziunilor de clasă care au dus la exploatare şi alienare. Aflată în continuare în căutarea egalităţii, social-democraşia este o ideologie loială valorilor democratice, susţinând că adevăratul socialism presupune guvernarea poporului de către popor şi pentru popor. El doreşte să dea tuturor o putere egală în procesul de luare a deciziilor care afectează viaţa în mod direct şi important. Dar acest lucru se poate întâmpla doar atunci când nici o persoană sau clasă nu controlează marea parte a bogăţiilor şi resurselor – şi deci marea parte a puterii – în interiorul unei societăţi. Dacă adevărata democraţie va lua naştere vreodată, bogăţia şi resursele trebuie împărţite în mod egal, deţinute şi controlate pentru beneficiul întregii societăţi.