Sociologie Comparata

SOCIOLOGIE COMPARATĂ

OBIECTIVE - Configurarea şi însuşirea noţiunilor fundamentale privind sociologia

comparată. - Dezvoltarea abilităţilor analitice şi interpretative ale cursanţilor vizând

investigarea realităţilor sociale şi politice ale lumii trecute şi actuale în perspectivă comparativă.

- Familiarizarea studenţilor cu cercetările de tip cantitativ şi calitativ - fundamentale pentru sociologia comparată.

- Lărgirea orizontului cunoaşterii ştiinţifice şi profesionale. - Stimularea capacităţii studenţilor în utilizarea capitalului intelectual în

spirit competitiv pentru generarea unei noi calităţi a cunoaşterii ştiinţifice şi profesionale.

CONŢINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI 1. Sociologie comparată versus sociologie. Accepţiuni ale sociologiei

comparative: orientări trecute, interpretări actuale; curente, şcoli, „lideri de opinie”. 2. Demersul comparativ în sociologie: obiective, cadrul conceptual şi

teoretico-metodologic, obiective, relevanţă ştiinţifică. Cercetarea de tip calitativ şi cantitativ.

3. Tipuri şi domenii esenţiale ale studiilor comparative în sociologie: configuraţii, evoluţie, relevanţă ştiinţifică.

4. Studiul comparat al comunităţilor umane: unitatea şi diversitatea lumii sociale; surse generatoare şi efecte asupra: naturii, esenţei şi evoluţiei proceselor sociale; identităţii comunitare; alocării resurselor şi puterii; proceselor de adaptare, integrare şi dezvoltare a societăţilor.

5. Studiul comparat al comunităţilor umane (II): atitudine şi conduită în investigarea ştiinţifică.

6. Comparaţia socio-istorică (I): traseu evolutiv; repere teoretico-metodologice: dispute, concilieri şi reconcilieri între sociologi şi istorici.

7. Comparaţia socio-istorică (II). Paradoxul surselor istorice; realizări, aşteptări şi perspective ale studiilor comparativ-istorice.

8. Sociologie politică comparată (1): sisteme politice, cultură civică şi politică, instituţii politice (structuri, organizare şi funcţionare), actori sociali, relaţia idei-instituţii-analize comparative.

9. Sociologie politică comparată (2): dihotomia democraţie-totalitarism-; perspective comparative.

10. Spaţiul socio-politic al tranziţiei postcomuniste- societăţile central şi est-europene în trendul schimbărilor socio-politice: dimensiune, trăsături, mecanisme de iniţiere, efecte. „Modelul” autohton al tranziţiei-societatea de subzistenţă. Perspective apropiate, evoluţii îndepărtate.

TEMATICA SEMINARIILOR (ÎNVĂŢĂMÂNT DE ZI) 1. Sensul şi semnificaţia sociologiei comparate: orientări trecute şi

interpretări actuale - curente, şcoli, „lideri de opinie”. 2. Necesitatea investigării cercetărilor de tip socio-istoric, cu relevarea

contribuţiilor româneşti şi universale. 3. Aspecte istorice privind unitatea şi diversitatea lumii sociale. Relevarea

identităţii comunitare, alocarea resurselor şi a puterii; procesele de adaptare, integrare şi dezvoltare a societăţilor.

4. Naţiune şi stat în actualul context geopolitic. Cunoaşterea situaţiei naţiunilor nestatale, diferenţierilor naţionale şi tendinţei diminuării lor în procesele de integrare şi globalizare.

5. Cerinţele noii perspective analitice comparative a naţiunilor. Aspecte de natură sociologică privind gradul de dezvoltare socio-economică, specificul modelului cultural, tipul regimului politic, nivelul veniturilor populaţiei etc.

6. Impactul schimbărilor socio-politice asupra societăţilor central şi est-europene. Societatea de subzistenţă ca „model” autohton al tranziţiei - evoluţii şi perspective.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Interpretarea

diferenţierilor naţionale, Editura Ştiinţifică, 1994 2. Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi

democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, 1996 3. Bauman Zygmund, Globalizarea şi efectele ei sociale,

Editura Antet, Bucureşti, 1999 4. Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,

Editura Alternative, 1993 5. Gil Eyal, Ivan Szeleny, Eleonor Townsley, Capitalism fără capitalişti.

Noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001 6. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000 7. Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999 8. David Stark, Laszlo Bruszt, Traiectorii postsocialiste. Transformarea

politicii şi a proprietăţii în Europa centrală şi de est, Editura Ziua, Bucureşti, 2001

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Zygmunt Bauman, Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume

nesigură, Editura Antet, Bucureşti, 2001. 2. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994. 3. Samuel Huntington, Viaţa politică americană, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.

4. Ronald Inglehart, Modernization and Postmodernization (Cultural, Economic and Political Change in 43 societies), Princeton Univ.

Press, 1997 5. Maria Larionescu, Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi

actualitate, Editura Metropol, Bucureşti, 1996. 6. Robert Putman, Cum funcţionează democraţia-tradiţii civice ale Italiei

moderne, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 7. Cătălin Zamfir (ed.), Politici sociale în România. 1990-1998,

Editura Expert, Bucureşti, 1999. 8. Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, România-starea de fapt.

vol.1. Societatea, Editura Nemira, Bucureşti, 1997. 9. Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de est, Editura Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 2000. 10. Elena Zamfir, Marin Preda (coord.), Diagnoza problemelor sociale

comunitare. Studii de caz, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

Evaluare: Examen semestrul 5

Titular: Prof.univ.dr. Florian Tănăsescu

SOCIOLOGIE COMPARATIVĂ 1. Sociologie comparativă versus sociologie. Accepţiuni ale Sociologiei

comparative: orientări trecute, interpretări actuale; curente, şcoli, “lideri de opinie”

Fiinţa umană trăieşte într-o lume socială diversă, complexă şi schimbătoare.

Diversitatea şi dinamismul nu sunt trăsături specifice doar spaţiului social, accestea întâlnindu-se pe toate planurile vieţii materiale şi spirituale în care vieţuieşte omul şi grupul din care face parte.

Realităţile sociale (şi nu numai ele) l-au determinat şi îl determină pe om să stabilească relaţii de identitate, analogii, asemănări sau diferenţe cu lumea înconjurătoare. Tendinţa de comparaţie apare spontan şi este întreţinută permanent atât datorită heterogenităţii realităţilor sociale, cât şi trăsăturilor specifice fiinţei umane, care îl deosebesc de celelalte fiinţe vii: permanenta căutare întru schimbare, refuzul conformismului, a unicităţii, uniformizării nivelatoare etc.

Comparaţia este, astfel, un însoţitor permanent, al demersurilor umane, chemată să “descopere” ce este identic sau asemănător în viaţa cotidiană sau ce este distinct sau chiar opus în cele mai diferite zone ale societăţii globale.

Comparaţia, în termenii limbajului comun, are înţeles de operaţie prin care

se stabilesc asemănări şi/sau deosebiri dintre lucruri, fiinţe sau idei. Caracterul spontan al comparaţiei, care se întâlneşte în orice domeniu al cunoaşterii, întrucât realităţile îmbracă şi se manifestă într-o infinitate de forme, dispare în condiţiile când procesul/procesele comparatiste se transferă în sfera ştiinţei, luând înfăţişare de analize, care au la bază metode şi tehnici de cercetare ştiinţifică şi se desfăşoară potrivit unor concepte, teze şi reguli ce alcătuiesc substanţa sa teoretică.

Modul de abordare comparatist a penetrat în toate sferele ştiinţifice şi evident şi în spaţiul ştiinţelor socio-politice.

Metoda comparativă este utilizată astăzi în antropologie (îndeosebi în antropologia culturală), etnologie, drept, economie, politologie, istorie, etică, statistică, fizică, biologie etc., evident, cu obiective şi finalităţi distincte.

Demersul comparativ în cercetarea socială nu este nou. Montesquieu (1689-

1755), A. Ferguson (1723-1816), Turgot (1727-1781), Condorcet (1743-1794) şi alţi precursori ai sociologiei şi antropologiei recurg la metoda comparativă pentru identificarea surselor apariţiei şi evoluţiei instituţiilor sociale.

Cu ajutorul metodei comparative, Herbert Spencer (1820-1903) ordona datele empirice “în aşa fel încât să fie înţelese ca întreg, să existe material pentru o sociologie comparativă”1. Spencer, ca şi A. Comte (1798-1857), L. H. Morgan (1818-1881), Edw. Tylor (1832-1917), E. Durkheim (1858-1917), sub influenţa

1 H. Spencer, What Knowledge is of Most Worth?, apund: Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 30.

2

rezultatelor obţinute în urma utilizării metodei comparative în alte ştiinţe, s-a preocupat de găsirea unor răspunsuri la întrebarea: ce a determinat diferenţele şi/sau asemănările/similitudinile între popoare, societăţi, instituţii din cele mai vechi timpuri şi pănă în epoca modernă?

Ca reflex al ascendenţei studiilor sociale comparative, al propriilor eforturi pentru definirea obiectului de studiu al sociologiei, Émile Durkheim, în 1895, aprecia că sociologia, în întreaga ei dimensiune, este comparativă: “sociologia comparativă nu este o ramură particulară a sociologiei; ea este sociologia însăşi, atâta timp cât încetează să fie pur descriptivă şi aspiră la explicarea faptelor”2. Durkheim releva, astfel, că cercetarea comparativă se poate realiza nu numai prin metoda comparativă, ci şi prin tehnici de investigare a relaţiilor sociale.

La sfârşitul veacului trecut, când Émile Durkheim punea semnul egalităţii între metoda comparativă şi sociologie, dar în anume condiţii, apar critici vehemente din partea unor antropologi culturali la adresa metodei comparative utilizate de evoluţionişti în sociologia comunităţilor primitive. Frantz Boas, în 1896, într-un studiu de referinţă cu adresă critică la metoda comparativă utilizată în antropologie de către evoluţionişti (Limitele metodei comparative în Antropologie), crea un câmp de presiune suficient de puternic pentru a stopa astfel de investigaţii.

După aproape o jumătate de veac, A. R. Radcliffe-Brown (1881-1955) reabilitează metoda comparativă generând noi direcţii de investigare atât în sociologie cât şi în atropologie.

Analiza comparativă aplicată sociologiei, conduce, cu timpul, la apariţia şi

dezvoltarea sociologiei comparative, recunoscută ca atare de majoritatea specialiştilor, deşi, cum s-a relevat, se consideră că întreaga sociologie, “este implicit comparativă, într-cât fenomenele sociale[…] sunt tipice, reprezentative sau unice”3. Recunoşterea existenţei sale ca disciplină distinctă este relativ recentă, studiile comparative însă înregistrează debuturi care sunt îndepărtate în timp.

Se consideră că primii care ar fi practicat comparaţia au fost juriştii, filosofii şi istoricii, urmaţi apoi de alţi reprezentanţi ai ştiinţelor socio-politice, economice etc. Multă vreme studiile comparative au un caracter prin excelenţă discriptiv şi formalist, prevalând “formele” şi nu “fondul”, caracter care diminuează considerabil forţa explicaţiei şi mai ales a interpretărilor.

Extinderea cercetărilor comparative şi sporirea volumului literaturii de specialitate în ştiinţele socio-politice, economice, juridice etc. este un prim şi important efect al schimbărilor care se produc o dată cu trecerea societăţilor pe aliniamentele modernismului. Comparaţia este reclamată de înseşi societatea modernă, ale cărei fundamente (economice, politice, sociale, juridice, filosofice, morale etc.) se construiesc într-un trend ascendent de expansiune a cunoaşterii, de raţionalizare a dezvoltării umane în condiţiile schimbării concepţiilor, comportamentelor şi manifestărilor individuale şi de grup, a suportului material şi

2 Émile Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, Presses Universitaires de France, Paris, 1987, p. 31. 3 Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p 565.

3

spiritual al colectivităţilor umane, care conduce la mărirea decalajelor şi accentuarea distanţării unora de altele sub raportul dezvoltării generale.

Demersul comparativ ia extindere şi în perimetrul ştiinţelor socio-umane, inclusiv al sociologiei, al cărui proces constitutiv se dezvoltă concomitent cu utilizarea metodei comparative.

Dezbaterile pro şi anticomparatiste care au în vizor studiile întreprinse în antropologie, influenţează până la un punct evoluţia sociologiei comparative, relevându-se stadiul scăzut al propriilor demersuri teoretice. Ele continuă pe întregul “traseu„ al veacului al XIX-lea şi în primele decenii ale următorului având ca substrat exigenţele teoretice şi conceptualizările în cercetarea ştiinţifică socială. Chiar dacă sub raport teoretic disciplina se află într-o fază apreciată ca “subdezvoltată”, aplicarea metodei comparative în studiile sociologice nu numai că nu încetează, din contră se colectează în continuare un imens material empiric, a cărui valoare nu poate fi contestată şi se fac eforturi fie de a se identifica similarităţi, fie diferenţe între societăţi, naţiuni, culturi etc. Cele două moduri de abordare comparativă, generează două mari orientări în studiile sociologice comparatiste contemporane.

Prima orientare sau curent de cercetare îşi centrează investigaţiile pornind de la o teorie generală bine definită, care este verificată în diverse contexte sociale şi/sau istorice (de exemplu: teoriile modernizării aşezate în această relaţie de funcţionalişti). A doua, accentuează istoricitatea specifică fiecărei societăţi, ignorând demersul de identificare a unor teorii sau legi cu caracter universal. Max Weber (1864-1920), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent, a cărui operă este şi va rămâne înscrisă în istoria ştiinţelor sociale ca referenţial de probitate ştiinţifică şi profunzime analitică, pune în evidenţă importanţa istorică a capitalismului. În Etica protestantă şi spiritul capitalismului, el relevă cum poate fi interpretată şi mai ales înţeleasă faza dezvoltării capitaliste a umanităţii prin utilizarea analizei comparative pentru identificarea influenţelor exercitate de religii asupra evoluţiei vieţii sociale şi economice. Weber demonstrează cum comportamentele individuale pot fi relevate mai adecvat dacă se ia în calcul inclusiv concepţiile lor asupra lumii, în cadrul cărora credinţele religioase se plasează pe un loc important. Analizând raporturile dintre religie şi economie*, M. Weber ajunge la concluzia că între capitalism şi etica protestantă este o relaţie de condiţionare reciprocă, ceea ce particularizează creştinismul în raport de alte confesiuni (confucianism, hinduism, budhism, iudaism, daoism).

Viziunea weberiană asupra analizei comparate, după unele aprecieri, ar „sacrifica” explicaţia sociologică în favoarea contextului socio-istoric, ceea ce presupune că diferenţele dintre naţiuni şi culturi sunt expresia condiţiilor istorice.

Cum ar trebui plasat în ecuaţie raportul dintre analiza comparativă şi obiectivele pe care le urmăreşte aceasta au încercat să-l imagineze numeroşi

* În volumul Wirtschaft und Gesellschaft (Economia şi societatea, 1922), M. Weber relevă „modul cum religiunile imprimă direcţiuni anumite întregii vieţi sociale şi mai ales celei economice” (Apud: Eugeniu Speranţia, Introducere în sociologie, Tomul I, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 522).

4

specialişti, fie recurgând la explicaţia cauzală**, fie recurgând la înlocuirea termenilor comparaţiei (de exemplu, două naţiuni) cu numele variabilelor (gradul de diferenţiere sub raportul PIB-ului, al veniturilor populaţiei, tipul regimului politic etc.).

Se practică şi analize comparative de alt tip încadrate generic în categoriile analize calitative şi analize cantitative, asupra cărora vom reveni.

De la apariţia ei şi până în prezent, sociologia comparativă a depăşit faza studiilor individuale, evoluând către integrarea acestora într-un corpus teoretic, metodologic şi aplicativ, care dă substanţa ştiinţifică a disciplinei şi deopotrivă configurarea unor curente de gândire şi şcoli. Cele mai reprezentative orientări în spaţiul sociologiei comparate le-am parcurs deja. În ce priveşte şcolile sociologice, în care s-au detaşat specialişti în sociologie comparativă le-am numi pe cele engleză, franceză şi germană, în care se identifică mai timpuriu, comparativ cu altele (americană, de exemplu), preocupări pentru analize sociale comparate, fondate însă pe demersuri teoretice. Însăşi detaşarea în perimetrul sociologiei comparate a unor şcoli, dă o nouă şi incitantă dimensiune cercetărilor în spaţiul sociologiei comparate.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate. Interpretarea diferenţierilor naţionale, Editura Ştiinţifică, 1994.

2. Gabriel Amond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, 1996.

3. Zygmund Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 1999.

4. Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative, 1993.

5. Gil Eyal, Ivan Szeleny, Eleonor Townley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Anthony Giddes, Socologie, Editura All, Bucureşti, 2000. 2. Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999. 3. David Stark, Lazlo Bruszt, Traiectorii postsocialiste. Transformarea politicii şi

a proprietăţii în Europa Cetrală şi de Est, Editura Ziua, Bucureşti, 2001.

** Dacă evenimentul B este precedat cu regularitate de evenimente de tip A, atunci este posibil să indentificăm pe A drept cauză a lui B.

2. Demersul comparativ în sociologie: obiective, cadrul conceptual şi teoretico-metodologic, relevanţă ştiinţifică.

Cercetarea de tip calitativ şi cantitativ.

Cercetarea sociologică comparativă, prin aplicarea analizei comparative la

studiul societăţilor, comunităţilor, zonelor sau ariilor culturale, nu este o

întreprindere uşoară. Din contră, este dificilă, uneori chiar din start, în raport de

obiective şi strategia de investigare, cu atât mai mult în condiţiile când aceasta

vizează arii culturale. În acest caz, atât conceptele ce trebuie utilizate, cât şi alte

enunţuri, încă înainte de începutul investigaţiei propriu-zise, trebuie supuse unor

riguroase verificări sociolingvistice, pentru ca „să se identifice regulile de

corespondenţă dintre codurile de structurare ale comunicării teoretice şi

investigative transculturale”1.

Procedeul nu este nou. El s-a născut din necesitatea identificării

corespondenţelor conceptelor, pentru evitarea erorilor în condiţiile operaţionalizării

lor. Studiile comparative asupra societăţilor, naţiunilor, ariilor culturale, cu alte

cuvinte comparaţia internaţională, au impus adaptări şi readaptări ale categoriilor

analitice, îndeosebi a celor originale din „Vest” pentru a fi utilizate şi în alte spaţii

sociale. Concepte precum clasă socială, mobilitate socială, construcţie naţională,

mişcare socială, putere, corupţie, comportament electoral, etc. au fost supuse unor

serioase analize, generând un proces de internaţionalizare a acestora.

Verificarea se impune şi la nivelul interpretării rezultatelor cercetătorilor şi

deopotrivă al formulării concluziilor.

Alte strategii de cercetare nu impun astfel de reguli şi proceduri riguroase.

Pentru a evita însă erorile interpretative, acestea reclamă formularea şi utilizarea

unui cadru conceptual adecvat, o definire corectă a termenilor în conexiune cu

obiectivele şi strategia comparaţiei.

1 Dicţionar de sociologie (coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 117.

Varietatea contextelor socio-politice, economice, culturale, juridice etc.

supuse analizei comparate, impun sociologiei comparative o atenţie deosebită faţă

de articularea scheletului conceptual la realităţile aflate în vizorul investigării.

Dacă un sociolog sau un alt specialist care studiază o singură societate sau o

singură arie culturală are o oarecare largheţe în desfăşurarea planurilor cercetării şi

a interpretării rezultatelor, un comparatist are nevoie, încă din faza conceperii

studiului, de „instrumente” care să-i permită trecerea de la un context la altul, astfel

încât, pe de o parte, să-i faciliteze selecţia diferenţelor specifice fiecărui context,

iar pe de altă parte, să-i permită identificarea simililarităţilor tuturor contextelor.

Conceptele şi mai ales operaţionalizarea lor au, după cum se observă, o

importanţă deosebită. Sociologii comparatişti care sunt plasaţi în cercetarea mai

multor societăţi, comunităţi, naţiuni sau arii culturale procedează cu mai multă

rigoare la fixarea termenilor/conceptelor, întrucât diferenţele semantice pot

influenţa sau chiar compromite cercetarea.

Să ne imaginăm, astfel, că ne propunem să identificăm principalele surse şi

mecanisme ale procesului de modernizare a două sau mai multe societăţi întârziate.

Primordial, înainte de debutul cercetării propriu-zise, este să definim clar termenii

comparaţiei şi conceptele de bază: dezvoltare, modernizare socio-politică, societate

întârziată, societate dezvoltată/modernă, regim politic, sistem instituţional etc. –

operaţie necesară întrucât apar diferenţieri în definirea unuia şi aceluiaşi concept în

literatura de specialitate.

Astfel, conceptul de dezvoltare, pentru a da un singur exemplu, este definit

în baza experienţei occidentale, deci a lumii dezvoltate (moderne), şi multă vreme

s-a impus ca exprimând un proces unic, ireversibil. Realităţile au relevat însă că

dezvoltarea nu are un astfel de caracter, întrucât este modelată, în mod activ, de

instituţii tradiţionale diferite sau de culturi diferite ceea ce îi influenţează evoluţia.

Dezvoltarea poate cunoaşte, astfel, încetiniri de ritm, stagnări şi, paradoxal,

rămâneri în urmă!

Dezvoltarea societăţilor întârziate nu are, astfel, înţelesul clasic dat de

analiştii occidentali, inspirat din modelul liberal, ci mai de grabă unul care exprimă

nu unicitatea, ci diversitatea situaţională, întrucât societăţile întârziate probează

forme politice şi sociale distincte, cu diferenţieri ce au condus inclusiv la sisteme

autoritariste, de diverse nuanţe, care practică sau nu etatismul. De asemenea,

tranziţia societăţilor vestice spre industrializare/dezvoltare, urbanizare, diferenţiere

ocupaţională, cu efecte asupra organizării sociale, politice, economice,

educaţionale, confesionale etc., nu se desfăşoară în parametri identici, cu atât mai

mult în alte societăţi, angrenate mai târziu în procesul modernizării, cum sunt cele

est-europene, asiatice, africane, central sau sud-americane.

Pe de altă parte, conceptele şi categoriile analitice, în general (nu numai cele

invocate), nu pot fi operaţionalizate dacă se află încă încătuşate de corsete

ideologice şi politice (Amintim, în treacăt, disputa ideologică dintre specialiştii

occidentali şi cei din fostele state comuniste, care a avut ca efect deformarea

înţelesului termenului de democraţie).

Insistenţa noastră asupra conceptualizărilor din sfera cercetării comparative

este de natură să releve că sociologia comparativă nu şi-a propus şi nu-şi propune

să realizeze un inventar de asemănări şi diferenţe între două sau mai multe

„situaţii”, ci de a identifica fie o relaţie cauzală, fie de a explica realităţi care pot

conduce la reguli sociologice.

„Conceptele sunt indispensabile – remarcă M. Dogan şi D. Pelassy –, dar nu

suficiente pentru comparatistul care nu numai că trebuie să analizeze şi să disece

realitatea, ci să şi structureze concret datele”2. Cu alte cuvinte, este necesar şi un

demers teoretic, nu fiindcă aşa impune regula jocului, ci fiindcă există o relaţie

inevitabilă între comparaţie şi teorie, astfel încât ipoteza (sau ipotezele) formulate

să dea sens faptelor, evenimentelor, cifrelor, datelor. Pe de altă parte, teoria nu

trebuie fetişizată, întrucât realitatea socială schimbătoare marchează, nu în puţine

situaţii, neconcordanţe sau limitele acesteia.

Teoreticienii sociologiei comparative sunt şi în situaţia de a demonstra că nu

este benefic să se aşeze semnul egalităţii între disciplină şi metoda comparativă,

2 Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparată, Editura Alternative, 1993, p. 36.

deşi recunosc că este greu, dacă nu imposibil ca faptele sociale să fie explicate fără

a se recurge la comparaţii, motiv pentru care acordă importanţă termenilor

comparaţiei. Particularităţile metodei comparative se relevă cu mai multă

pregnanţă sau ies mai mult în relief în raport de tipul de comparaţie, cum este cel

dintre naţiuni sau societăţi, popoare sau culturi3.

Miza comparaţiei în sociologie, fără să luăm în considerare aspectele

semnalate, este foarte mare, întrucât prin utilizarea ei se urmăreşte să conducă la

explicarea faptelor sociale şi la înţelegerea lor, la generalizări, în temeiul

regularităţilor sesizate. Prin mijlocirea comparaţiei se poate observa dacă

regularităţile proprii unei societăţi se regăsesc şi la altele pentru a fi în măsură să

explicăm atât cauza producerii lor, cât şi efectele ce le produc. În prezent, practic,

orice tip de cercetare, fie că se referă numai la o societate, fie că se referă la mai

multe, utilizează analiza comparativă, considerată ca un procedeu intelectual

indispensabil. Dacă comparaţia a devenit inevitabilă investigaţiilor sociale, modul

în care metoda în sine este concepută şi aplicată, diferă în raport de obiectivele,

strategiile şi efectele cercetărilor realizate. Este evident că toate acestea, în afară de

faptul că se circumscriu unui anume tip de cercetare, diferă mai mult sau mai puţin

în raport de scopurile şi aşteptările abordării comparative.

Studii individuale, îndeosebi, motivate de interesul unui specialist pentru un

anumit „caz”, care poate fi o comunitate, societate etc., îşi păstrează caracterul de

contribuţie personală, dacă audienţa rezultatelor investigaţiilor sale are un ecou

estompat, se circumscrie unui cerc restrâns de iniţiaţi.

În condiţiile în care rezultatele cercetării au impact public, atunci cercetarea

în sine dobândeşte semnificaţie socială sau, după unii autori, are o miză socială4.

De cele mai multe ori, impactul social se produce în condiţiile comparaţiei

societăţilor, naţiunilor etc., pe „teritoriul” căreia îşi poate face apariţia

etnocentrismul, fie cu elemente de susţinere, fie cu elemente de combatere.

3 Cosmina Rughiniş, Mize şi strategii ale cercetării comparative, în „Sociologie Românească”, vol. I, nr. 1-2/2003, p. 142. 4 Ibidem.

Reacţii de tip politic faţă de cercetări comparative pot apărea datorită

termenilor introduşi în analiză (regimuri comuniste, regimuri fasciste), ce pot fi

judecaţi emoţional de populaţiile care au suferit calvarul totalitarismului şi care,

din acest motiv, nu au forţa de a decela diferenţele dintre cele două tipuri de

regimuri politice.

Inevitabilă demersului ştiinţific, abordarea comparativă poate avea şi o miză

ştiinţifică, „când comparaţia permite lărgirea ariei de cuprindere a teoriilor sociale,

prin intensificarea dialogului dintre teorie şi datele empirice”5.

Obiectivele/scopurile cercetării comparative se împlinesc în

condiţiile aplicării metodei comparative potrivit unei strategii corelate

obiectivelor/scopurilor.

În viziunea lui Émile Durkheim, metoda comparativă este subsumată

obiectivului explicării faptelor sociale. Pentru a compara în termeni adecvaţi două

fenomene sociale, susţinea autorul francez, era de aşteptat să se ţină seama de

gradul de complexitate al societăţii respective, deoarece un fenomen social, cu un

anumit grad de complexitate, poate fi explicat numai în contextul urmăririi

evoluţiei sale integrale, cu alte cuvinte a dezvoltării sale în timp şi a formelor pe

care le-a luat în relaţie cu însăşi evoluţia societăţii.

Un alt scop al cercetării şi analizei comparative, potrivit sociologului

american Robert Martimer Marsh, îl reprezintă dezvoltarea teoriei sociologice,

deoarece aceasta este limitată ca schemă de explicaţie universală datorită

dependenţei teoriilor sociologice de contextul cultural în care au fost elaborate6.

Pentru sociologii Mattei Dogan şi Dominique Pelessy obiectivul

fundamental al studiilor comparative constă în cunoaşterea altor societăţi („nevoia

de a cunoaşte vecinii, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi”7). Cei doi au elaborat o

strategie proprie care să-i conducă pe comparatişti la rezultate ce nu pot fi

contestate.

5 Ibidem. 6 Ibidem, p. 134. 7 Mattei Dogan, Dominique Pelessy, Op. cit., p. 5.

Un model de analiză comparativă internaţională îl oferă studiile asupra

evoluţiei mobilităţii sociale, care debutează în 1927 cu lucrările de pionierat ale lui

Sorokin şi se continuă cu cele iniţiate le Lipset şi Zatterberg (1956), Bendix

(1959), Miller (1960), Poentinen (1983), ultimul considerat drept autorul care a

furnizat „singurele date complet comparabile”8 pentru statele supuse cercetării.

Cercetarea finlandezului S. Poentinen, valorificată în lucrarea Social mobility and

social structure. A comparison of Scandinavian countries, s-a desfăşurat în patru

ţări scandinave: Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia. Ancheta pe bază de

chestionar s-a realizat pentru fiecare din cele patru state pe un eşantion de 1000 de

indivizi selectaţi din populaţia activă.

Autorul anchetei ajunge la concluzii interesante, dar esenţială este cea

potrivit căreia structura mobilităţii sociale, în ansamblu, este identică în spaţiile

sociale investigate, dar, cu toate acestea, trebuie privită cu o doză de relativism,

întrucât apar unele diferenţe semnificative9.

Analiza comparativă poate fi realizată şi cu metode cantitative şi calitative.

Raymond Boudon defineşte cercetarea cantitativă acel tip de cercetare care

permite strângerea, într-un ansamblu de elemente, a informaţiilor ce fac posibilă

compararea unui element cu altul. Astfel, ancheta, în general, precedată de o

preanchetă, conduce la o mai bună formulare a ipotezelor care, la rândul lor, fac

posibilă stabilirea şi precizarea corelaţiei între două sau mai multe variabile. În

mod frecvent, este ceea ce se face cu ajutorul indicatorilor, cum ar fi de pildă,

atitudinile, care sunt realităţi uşor observabile şi măsurabile.

Exemplul „clasic” în acest sens îl reprezintă cercetarea sinuciderilor de către

Émile Durkheim. În investigaţia sa, punctul de pornire îl reprezintă cauzalitatea

sinuciderilor şi anume: dacă există circumstanţe sociale care să genereze sinucideri

foarte frecvente sau dacă egoismul este factorul lor propulsor. Pentru a identifica

răspunsul, Durkheim studiază corelaţia dintre cele două variabile (cauzele sociale –

prima şi egoismul – a doua): frecvenţa sinuciderilor şi, respectiv, gradul de egoism.

8 Tratat de sociologie (sub coord. lui Raymond Boudon), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 2002. 9 Ibidem, p. 203.

În cazul circumstanţelor sociale, frecvenţa sinuciderilor permite „măsurarea”

lor, dar cum poate fi „măsurat” gradul de egoism? În viziunea sa, egoismul ar fi

expresia „ratării” integrării sociale, care poate fi explicită, demonstrată. Astfel,

observă Durkheim, persoanele căsătorite au un grad mai mic de egoism, în

comparaţie cu celibatarii, fapt ce ar cântări în balanţa frecvenţei sinuciderilor: la

primii mai puţine, la ceilalţi frecvenţa fiind mai mare. Concluzia: integrarea

socială mai slabă a celibatarilor (care provoacă mai multe sinucideri) poate fi

considerată un indicator.

Tot în raport de „gradul” de egoism, autorul francez al cunoscutei scrieri

Le suicide (1897), face distincţie între frecvenţa sinuciderilor la catolici şi la

protestanţi. După cum apreciază el, integrarea mai mare a catolicilor în biserica lor

face ca egoismul să fie mai puţin manifest, în raport cu gradul de egoism al

protestanţilor, mai slab integraţi bisericii şi cultului respectiv. În acest caz, gradul

sau nivelul egoismului poate fi măsurat în raport de nivelul integrării catolicilor şi

respectiv protestanţilor în bisericile lor.

Mai târziu, s-a considerat că gradul de integrare în biserică nu este un

indicativ fertil pentru comparaţii, ci mai curând o deschidere spre dezvoltare

socio-economică (capitalism).

În practica curentă contemporană, se iau drept variabile determinări

codificate precum: vârsta, sexul, profesia etc. Pentru a şti dacă o atitudine este în

corelaţie cu o alta pot fi utilizate şi documente (cum a făcut-o şi Durkheim,

studiind documente de arhivă privind numărul sinuciderilor din provinciile istorice

ale Franţei) precum şi statistici. De asemenea, se dovedeşte utilă şi folosirea

anchetelor pe bază de chestionar, aplicate fie întregii populaţii care face obiectul

cercetării, fie, prin sondaj, unui eşantion reprezentativ al acesteia.

Când este observată corelarea între două fenomene nu se poate afirma însă

că unul este cauza altuia, aşa cum a făcut, la vremea sa, Émile Durkheim. Potrivit

lui Halbwachs, Durkheim a interpretat eronat existenţa unei aparente corelaţii între

numărul sinuciderilor şi apartenenţa la una din cele două religii. Mai de grabă,

susţine Halbwachs, procentul sinuciderilor trebuie corelat cu modul de viaţă rural,

mai ales al catolicilor şi, respectiv, urban, ca mediu de existenţă mai ales al

protestanţilor.

Metodele de analiză cantitativă conduc la elaborări care, în sociologia

contemporană, marchează un progres substanţial. Modelele matematice sunt

aplicate la construcţia indicilor sau la analiza raporturilor dintre variabile, precum

şi la alte tipuri de constructe şi analize.

Unul dintre cei mai citaţi autori pentru contribuţiile sale teoretice asupra

metodelor cantitative şi calitative este Charles Ragin, ale cărui strategii şi metode

de cercetare, deşi sunt utilizate de mai bine de trei decenii, întâmpină rezerve şi

aprecieri critice, dată fiind orientarea lor mai ales spre cazuri, decât spre variabile,

adică spre o cauzalitate istorică şi nu spre una abstractă.

Ragin utilizează o tehnică de cercetare care se bazează pe logica binară a

algebrei booleene, care constă în maximizarea numărului de comparaţii între

cazurile investigate având în vedere prezenţa sau lipsa variabilelor

(caracteristicilor) de interes public.

În The Comparative Method (1987), Ch. Ragin susţine că tehnica pe care o

utilizează îmbină forţa abordării orientate spre caz (de tip calitativ), cu forţa

abordării orientate spre variabilă (de tip cantitativ), dar criticii săi sunt de părere că

tehnica sa poate fi considerată ca reprezentativă sub raport logic şi mai puţin

statistic (studiul efectuat asupra cauzalităţii declanşării revoluţiilor este edificator

în acest sens)∗.

Abordări teoretice văzând analize de tip cantitativ şi calitativ realizează şi

Max Weber, Robert Merton, Robert M. Marsh, Tony Judt, John Markoff ş.a.


1. Mattei Dogan, Dominique Pellessy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 9-40.

∗ Ch. Rogin examinează 18 cazuri (state-naţiuni) şi 7 variabile independente (între acestea: ameninţări externe la adresa statului, prezenţa sau absenţa recesiunii economice etc.) Cf. Oxford, Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 34

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 34, 565-566. 2. Cosmina Rughiniş, Mize şi strategii ale cercetării comparative, în

„Sociologie Românescă”, vol. I, nr. 1-2/2003, pp. 129-143.

3. Tipuri şi domenii esenţiale ale studiilor comparative în sociologie:

configuraţii, evoluţie, relevanţă ştiinţifică.

Pentru a discerne mai corect esenţa, orientările, dimensiunea şi

semnificaţiile studiilor comparative în sociologie este necesar, mai întâi, să se facă

distincţie între acestea şi „statutul” ştiinţific al „disciplinei”.

Multă vreme, după cum s-a relevat, sociologia comparativă a fost egalizată

cu metoda comparativă, considerându-se că aspiraţia spre explicarea faptelor

sociale şi identificarea regularităţilor, proprii sociologilor, nu era de natură să-i

permită detaşarea ca ramură sociologică. Dezvoltarea sociologiei comparative – în

această viziune – a fost şi este condiţionată de însăşi evoluţia analizei/metodei

comparative. Câteva observaţii se impun:

- configurarea unei ramuri sociologice se realizează nu numai/şi prin

utilizarea unei metode de cercetare;

- nu există doar o singură metodă comparativă, „întrucât orice tehnică

de cercetare poate fi folosită pentru a facilita comparaţia”1;

- analiza comparativă „nu este specifică doar sociologiei

comparative”, întrucât tinde să se consacre „ca mod distinct de

abordare în sociologie, cu propriile strategii de cercetare, adeseori

privite în concurenţă cu celelalte”2.

Generarea unui câmp specific de cercetare în sociologie consacrat studiilor

comparative este elementul primar şi esenţial care conduce la apariţia vectorilor

sociologiei comparative. Rafinarea metodei şi analizei comparative în sociologie,

precizarea cu mai multă vigoare a distincţiilor între aceasta şi alte metode şi tehnici

de cercetare ştiinţifică şi „fixarea” orizontului de investigat de către studiile

comparative sociologice reprezintă tot atâtea elemente de construcţie a sociologiei

comparative.

1 Oxford, Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 565 2 Dicţionar de sociologie (coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 115

Care este, în afară de cele prezentate anterior, obiectul de studiu al

sociologiei comparate? Răspunsurile cercetătorilor sunt sau nu implicit relaţionate

analizei/metodei comparative utilizate în sociologie.

Potrivit autorilor Dicţionarului de sociologie, cercetarea sociologică, având

la bază analiza comparativă a „datelor şi informaţiilor despre diverse societăţi,

comunităţi, zone şi arii sociale”, are drept obiectiv/obiective esenţial/e: „să descrie

intra şi transcultural sisteme, procese sau fenomene sociale, să caracterizeze

relaţiile în timp şi spaţiu dintre societăţi sau componente ale societăţilor (sub. ns .

n.n.), să elaboreze acele enunţuri generale despre societate care îşi menţin

validitatea dincolo de diversitatea în timp şi spaţiu a societăţilor sau comunităţilor

şi ariilor sociale” (p. 115).

În relaţie cu analiza comparativă, obiectivele studiilor comparative în

viziunea unor autori britanici, sunt poziţionate mai nuanţat. Astfel, acestea

dobândesc un astfel de caracter numai atunci când se afirmă în mod explicit că

analiza va fi de tip comparativ. În acest caz, obiectul de studiu al cercetării

comparative în constituie investigarea unui anumit proces social în mai multe

state-naţiuni sau în mai multe tipuri de societăţi, aşa cum procedează Anthony

Giddens în volumul Sociologie (analiză comparativă socio-istorică a evoluţiei

societăţilor), comparatişti europeni când analizează tranziţia postcomunistă în

societăţile central şi est europene sau cercetători din fostele state comuniste, care

îşi propuneau să găsească „unitatea de măsură” pentru blocul comunist ca diferenţă

calitativă faţă de statele occidentale „capitaliste”.

Studiul comparativ al statelor-naţiuni, societăţilor, comunităţilor relevă şi

aspecte care sunt mai puţin vizibile pentru o societate, de pildă. Avem în vedere

fapte sociale proprii unei culturi, care nu pot fi „vizualizate” decât în context

comparativ.

Atât în trecut, cât şi în prezent, cercetările comparative sociologice au vizat

identificarea asemănărilor şi sau distincţiilor dintre:

- societăţi (A. Giddens);

- naţiuni sau state-naţiuni (Gordon Marshall, A. Giddens, M. Dogan,

E. Pelassy, N. Petrescu etc.);

- comunităţi mici şi mari (Tr. Herseni, H.H. Sthal, P.H. Sthal);

- modele culturale sau culturi (inclusiv în perspectivă istorică) (A.

Giddens, Alex Mucchielli);

- procese sociale de diferenţiere generate de: spaţiu şi timp; conflicte şi

contradicţii sociale; raporturi interetnice (N. Petrescu) etc.;

- probleme şi politici sociale, comportamentul actorilor sociali etc.;

- sisteme politice, sisteme de guvernare, instituţii, mituri politice (Jean

Duvignaud, Mircea Eliade, Maurice Duverger etc.);

Paleta studiilor comparative, privită în relaţie cu obiectivele diferitelor

grupuri de cercetare sau cu cele ale unor specialişti, luaţi ca individualităţi

ştiinţifice, este, fără să fie complet prezentată, diversă, cu diferite grade de

complexitate şi semnificaţie. Obiectivele, subsumate strict aserţiunii potrivit căreia

metoda comparativă serveşte scopului major al sociologiei – discernerea şi

explicarea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale prin compararea societăţilor,

statelor-naţiuni etc. – se circumscriu unor anume tipuri de comparaţii, care trebuie

precizate cu rigoare pentru a nu se confunda cu alte tipuri de comparaţii cu care se

operează în sociologie (compararea între metode, teorii, rezultate ale cercetătorilor,

între curente şi şcoli sociologice etc.).

De altfel, problematica analizei comparate, în general, dar cu valabilitate

pentru fiecare domeniu de investigare, întră în incidenţa unor dezbateri ştiinţifice,

desfăşurate fie în deceniile anterioare, fie în prezent. Jean Blondel, pentru a cita pe

unul dintre autorii preocupaţi să valorifice mai eficient comparativismul, reclamă

faptul că studiile comparative sunt puţin practicate „într-o manieră sistemică”. El

reproşează comparativiştilor, că deşi se etichetează ca fiind adepţi ai analizei

compartive, în esenţă doar eticheta este elementul distinctiv, întrucât „fondul” pare

să nu poată fi atins3.

3 Jean Blondel, Généralités: le comparatism, în vol.: Traité de science politique, tom 2, Press Universitaire de France, Paris, 1985, p. 1.

Relativ recent (1994), Giovanni Sartori, formula trei întrebări capitale în

relaţie cu analiza comparativă: 1. „De ce comparăm?”, 2. „Ce este comparabil?” şi

3. „Cum comparăm?” Incitante sunt şi răspunsurile formulate de autorul italian:

comparăm pentru a controla şi verifica (1); nu orice „entităţi” sunt comparabile (2)

şi comparăm în perspectiva alternanţei orizontului individualizant şi a celui

generalizat „în căutarea explicaţiilor echilibrate şi contextuale” (3).

Ne reţine atenţia răspunsul la a doua întrebare („Ce este comparabil?”).

„Entităţile” sunt comparabile numai în ceea ce priveşte anume proprietăţi, şi

incomparabile în perspectiva altor proprietăţi. Dacă două (sau mai multe „entităţi”)

sunt similare, înseamnă că ne aflăm, de fapt, în faţa unei singure „entităţi”, ceea ce

presupune că studiul comparativ este nesemnificativ. Este posibilă şi situaţia ca

două (sau mai multe „entităţi”) să aibă trăsături total diferite, ceea ce face ca

studiul comparativ să fie inoperant şi, astfel, cercetarea compromisă.

Comparaţia este validată doar atunci când caracteristicile a două (sau mai

multe „entităţi”) sunt, concomitent, parţial asemănătoare şi parţial diferite4.

Sartori enunţă propriul punct de vedere şi invită la reflecţie şi, implicit,

prudenţă când se proiectează studii comparative, indiferent de domeniul în care

urmează să se desfăşoare acestea. Este un punct de vedere orientativ şi de bun simţ,

general valabil.

Cercetările sociologice comparative nu pot să eludeze o astfel de „strategie”

având în vedere complexitatea faptelor, problemelor, proceselor şi fenomenelor

sociale cu care s-au confruntat şi se confruntă comunităţile umane, în sens generic,

făcând abstracţie de diverse accepţiuni teoretice sau tipologii. Dacă acesta este

obiectivul şi direcţia esenţială a cercetărilor sociologice comparative, care sunt

domeniile pe care trebuie să le atace?

O cercetare comparativă (calitativă sau cantitativă) nu poate eludeze studiul

trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al unei comunităţi umane şi să-l compare

4 Comparing Nations. Concepts. Strategies. Substance (edited by Mattei Dogan, Ali Cazancigil), Blackwell (Studiul semnat de Giovanni Sartori: Compare Why and How. Miscomparing and the Compatative Method), 1994, p. 18.

fie cu faze ale evoluţiei altei/altor comunităţi sau cu situaţia actuală a

acesteia/acestora.

Perspectiva socio-istorică reprezintă, astfel, o sursă şi un mod de

comparaţie, uzitat frecvent în studiile comparative sociologice. Cu ajutorul datelor

şi faptelor istorice cercetătorul poate identifica cauze şi modalităţi de dezvoltare a

unor procese sociale care sunt relaţionate (comparate) cu cele din perioade istorice

apropiate sau din actualitate.

Un domeniu, a cărui expansiune în ultima jumătate de veac este, fără

exagerare, explozivă îl constituie studiile comparate de sociologie politică.

Masivul interes pentru astfel de studii, coroborat cu deschiderile spre ştiinţa

politică, este motivat de necesitatea înţelegerii mai adecvate a politicii şi

guvernării, schimbărilor socio-politice care au avut loc (şi au loc) în diferite epoci

şi spaţii geopolitice (perioadele postrevoluţionare, tranziţiile economice şi socio-

politice), decalajelor de dezvoltare dintre societăţi, orientărilor pro-occidentale sau

anti-occidentale ale unor state sau grupuri de state, ascensiunii terorismului,

raportului dintre societatea politică şi societatea civilă, proceselor de integrare şi

mondializare etc.

Studiile comparate de sociologie politică dobândesc vitalitate şi „spaţiu”

suplimentar de investigare după prăbuşirea sistemului comunist din Europa.

Trecutul, prezentul şi perspectivele de evoluţie ale statelor central şi est-europene,

care au făcut parte din sistemul comunist, suscită un masiv interes, materializat în

numeroase studii şi lucrări, unele dintre acestea traduse şi în româneşte.

Problematica vizată este variată, evidenţiind interese ştiinţifice individuale sau de

grup: sociologia comparată a sistemelor totalitare comuniste, dinamica

schimbărilor socio-politice din fostele state comuniste, tranziţia post comunistă

ş.a.m.d.

Un incitant şi deopotrivă important domeniu de analiză al sociologiei

comparative îl reprezintă comparaţia naţiunilor. Contribuţiile datorate lui Nicolae

Petrescu, considerat cu temei ca unul din fondatorii sociologiei comparate, în

analiza comparată a naţiunilor sunt substanţiale. Lucrarea sa de referinţă în acest

domeniu – Principiile sociologiei comparate5 - , chiar din prefaţă precizează

obiectivul ei: „Lucrarea de faţă a fost scrisă în ideea de a contribui la elucidarea

problemei diferenţierilor naţionale – adică, problema care face societatea atât de

instabilă. Scopul nostru principal a fost acela de a arăta că socializarea naţiunilor ar

trebui să formeze baza unei înţelegeri între diferite grupuri de oameni. Metoda care

conduce la această concluzie este în mod necesar comparativă şi sociologică”.

(p. 67)

Sociologia comparativă aplicată naţiunilor, în viziunea lui N. Petrescu,

servea nu numai obiectivelor relevate de autor, ci şi fundamentării unei ştiinţe

comparate a societăţii (p. 93), poziţie singulară de altfel în epocă, ca şi mai târziu.

Studiile comparative asupra naţiunilor datorate unor personalităţi ştiinţifice

din străinătate, fie din epoca interbelică, fie din perioadele ce au urmat, ca şi cele

din timpul nostru nu au un scop atât de ambiţios, aşa cum îl întâlnim în demersul

lui N. Petrescu, ele fiind apropiate treptat şi apoi integrate, în cea mai mare parte,

în sociologia politică comparată.

Preocupările pentru studiul comparat al diferenţierilor sau asemănărilor

dintre sistemele, procesele şi fenomenelor sociale ale societăţilor sau

componentelor societăţilor generează un domeniu viguros de cercetări în spaţiul

sociologiei comparate în care se includ teme vizând procese de diferenţiere socială

(societăţi, comunităţi, instituţii) sau de schimbare socială, strategii de dezvoltare,

politici sociale, tradiţii civice, procese tranzitorii etc.

Perspectiva analizei comparatiste asupra tranziţiei postcomuniste în spaţiul

central şi est-european apare ca un domeniu nou şi incitant al sociologiei

comparative după prăbuşirea regimurilor totalitar – comuniste, ca şi resuscitarea

studiilor comparate asupra, „naţionalismelor”, relaţiilor interetnice, raporturilor

dintre stat şi naţiune etc.

Deşi nu ultim domeniu de cercetare comparată, dar esenţial, studiul

proceselor de integrare euro-atlantică şi globalizare şi îndeosebi al efectelor

5 Apărută în 1994 în Editura Ştiinţifică, Bucureşti (în traducerea D-nei prof.univ.dr. Maria Larionescu).

acestora asupra societăţilor europene, ne conferă o anume imagine asupra

spaţiului cercetărilor comparative sociologice.


1. Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pp. 67-94.

2. Alex Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele

umane şi sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 32-49, 396-402.


1. Mattei Dogan, Sociologie politică, Opere alese, Editura Alternative,

Bucureşti, 1999.

2. Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2005, pp. 91-99

4. Studiul comparat al comunităţilor umane I: unitatea şi diversitatea lumii sociale; surse generatoare şi efecte asupra: naturii, esenţei şi evoluţiei proceselor sociale; identităţii comunitare; alocării resurselor şi puterii; proceselor de adaptare, integrare şi dezvoltare a societăţilor.

Peisajul uman este divers, o diversitate ancestrală care se pierde în

adâncurile devenirii „fiinţei inteligente” şi care se accentuează progresiv.

Diversitatea lumii umane, nu presupune evoluţie sau dezvoltare anarhică, situaţie

ce ar fi condus sau ar conduce la disoluţia acesteia. Vectorii unei ordini sociale şi

politice care îşi croiesc drum prin meandrele diversităţii devin puncte de sprijin ale

unei stabilităţi sociale fragile, care tinde să depăşească caracterul pasager şi limitat

temporal şi spaţial.

Vectorii ordinii socio-politice, generaţi de însăşi natura fiinţei umane, care

nu sunt neapărat opuşi diversităţii, configurează elementele de convergenţă ale

evoluţiei omenirii şi chiar un „spaţiu de unitate” al acestei lumi atât de diverse.

Gruparea indivizilor în colectivităţi umane, indiferent de natura sau mărimea

lor, a fost şi rămâne un referenţial pentru perpetuarea fiinţei umane şi a societăţii,

în general. „Sociologia poate fi considerată […] ca o ştiinţă a legilor de structurare

şi funcţionare […] a grupurilor şi colectivităţilor umane, ea dezvăluind ordinea

explicativă ascunsă sub enorma varietate istorică şi sincronă a aglomeraţiilor în

care sunt cuprinşi oamenii […] Sociologia s-a dezvoltat, în bună măsură, ca o

teorie şi o metodologie de cercetare a fenomenelor sociale de grup, a

colectivităţilor şi comunităţilor umane”1.

Fiind astfel definită, sociologia înscrie ca una din preocupările ei esenţiale

identificarea trăsăturilor şi configuraţiilor stabile ale grupurilor şi colectivităţilor

umane, clasificarea formelor şi tipurilor sub care acestea apar şi se manifestă, a

modului lor de constituire sau dezagregare. Din nefericire pentru sociologie, în

general, cât mai ales pentru cercetătorii care îşi centrează studiul pe sociologia

1 Sociologie generală (coord. prof.univ.dr. Ion Drăgan), Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985. p. 80.

comunităţilor, definirea conceptului de comunitate, îndeosebi sub raportul

conţinutului său, se află încă în situaţie dilematică. Nu putem trece neobservată o

astfel de situaţie, întrucât s-a argumentat anterior ce importanţă deosebită au

clarificările conceptuale în cercetările comparative sociologice.

Cel mai adesea, în prezent, comunitatea este considerată ca fiind un

ansamblu de relaţii sociale complexe, bazate pe un element comun, de regulă

simţul identităţii comune a membrilor, relaţii a căror natură şi orientări sunt

analizate în contexte diferite (economice, religioase, politice etc.). „Elementul

comun” este utilizat cu scopul relevării unei situaţii mai importante de solidaritate

ce se defineşte în cadrul comunităţii (Talcatt Parsons). Nu există, însă, o definire

clară, susţinută de majoritatea specialiştilor, a trăsăturilor specifice interacţiunii

sociale (solidaritatea) din cadrul comunităţilor, motiv care face vulnerabilă

determinarea lor pe acest fundament.

Într-o altă definire, comunitatea este o entitate socială ce se caracterizează

prin locuirea aceluiaşi teritoriu de către membrii săi, între care se statornicesc

relaţii sociale permanente, ce se consolidează în timp. Termenul de comunitate, în

acest orizont interpretativ, desemnează anumite tipuri de aşezări ale

populaţiei/populaţiilor care deţin acelaşi spaţiu şi utilizează în comun resursele

naturale. O entitate socio-umană de acest tip, după cum relevă susţinătorii unei

astfel de interpretări, este în măsură să dezvolte, evident la scară redusă, activităţile

proprii unui sistem social (economic, religios, juridic, moral etc.). Totodată, în

aceeaşi viziune, conceptul de comunitate se referă şi la: modul/modurile de vieţuire

tipice în asemenea spaţii şi reţele sociale care conferă acelaşi caracteristici

membrilor comunităţii, independent de/sau în conexiune cu o trăsătură

fundamentală comună (etnicitatea, ocupaţia locuitorilor).

Disputele trecute şi actuale asupra conţinutului sociologic al conceptului de

comunitate, ca şi distincţiile dintre acesta şi alte concepte (grup social, societate

etc.) implică unele rezerve asupra utilizării termenului în sine, fie pentru

identificarea unei forme de asociere socială, fie pentru sancţionarea intelectuală a

acesteia în perspectiva sociologiei comparate.

Termenul de comunitate a fost folosit pentru a desemna fie anumite tipuri de

aşezări umane, precum sate sau vecinătăţi urbane mărginite, fie „unităţi (întreguri)

cu structuri şi funcţii ireductibile la indivizi […], asocieri de organisme în vederea

supravieţuirii […]”2 (Tr. Herseni).

Traian Herseni are o concepţie care îl deosebeşte de cea exprimată înaintea

lui de Ferdinand Tönnies. Sociologul german făcea distincţie între societate şi

comunitate, demonstrând că societatea (apărută ulterior, deci după configurarea

comunităţilor) este un agregat social artificial, întemeiat pe convenţie, în timp ce

comunitatea reprezintă un organism „viu”, întemeiat pe datini şi trăiri comune şi

bine integrat social. Se introducea, astfel, distincţia, între familie şi sat (considerate

comunităţi) şi între oraş şi stat (categorisite ca „societăţi”).

Spre deosebire de Tönnies, Tr. Herseni aşeza pe acelaşi plan comunitatea şi

societatea, fiind de părere că „sunt principii de organizare socială şi nu tipuri de

unităţi sociale”3.

Importante deschideri interpretative asupra conceptului de comunitate

precum şi a distincţiilor care trebuiau operate în raport de alte concepte întâlnim în

scrierile profesorilor Dimitrie Gusti şi Petre Andrei.

Răspunzând la întrebările: Ce „este propriu-zis societatea ?”, Cine „suferă în

societate condiţionările – cosmologice, biologice, psihice şi istorice”,

Cine „depune activităţile economice, spirituale, etico-juridice şi politice ?” şi În ce

constă „subiectul vieţii sociale ?”, D. Gusti introducea în explicaţia ştiinţifică

termenul de unitate socială. Potrivit aprecierii sale, asociaţiile dintre oameni –

comunităţile şi grupurile sociale – pot fi „numite cu o singură expresie unităţi

sociale, care strâng pe indivizi laolaltă”4.

Spre deosebire de Traian Herseni, unitatea/unităţile sociale, indiferent de

tipul lor, nu se reduc la o simplă solidaritate sau nu reprezintă doar principii de

organizare socială. „Unitatea socială (subl. ns – n.n.), prin caracterul ei de

convieţuire, nu se reduce la o simplă coexistenţă, la o solidaritate de simţire, ci este 2 Dumitru Dumitrescu, Repere ale personalităţii şi operei lui Traian Hersini, în „Revista Română de Sociologie”, an VIII, nr. 1-2/1997, p. 21. 3 Ibidem, p. 13. 4 D. Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 255.

totdeauna o realitate activă, de manifestare, de voinţă în colaborare. Caracterul

acesta voluntar este, de altfel, nota specifică a societăţilor omeneşti. O unitate

socială, oricât de simplă, prezintă anumite manifestări de voinţă, ceea ce

însemnează, ţinând seama de structura particulară a voinţei umane, că urmăreşte

anumite scopuri şi întrebuinţează anumite mijloace”5.

Unităţile sociale, după modul în care se integrează indivizii care le compun

şi le impun relaţiile şi structura, în viziunea profesorului Gusti, pot fi divizate în

trei mari categorii:

a) comunităţi sociale, „în care indivizii sunt uniţi prin legături de

viaţă, fie că le deţin prin naştere, fie că le dobândesc prin acte

solemne”;

b) instituţii sociale, „în care relaţiile şi structura s-au desprins de

indivizi anumiţi şi se impun din afară ca funcţii închegate care

trebuie doar îndeplinite, încât indivizii care le compun devin simpli

funcţionari”;

c) grupuri sociale, „în care şi indivizii şi relaţiile şi structura depind

de voia celor care le constituie”6.

Prin conceptul de comunităţi sociale, preluat din arsenalul produselor

intelectuale gustiene, autorii lucrării Sociologie generală∗, definesc:

• colectivităţile teritoriale (urbane şi rurale);

• grupurile etnice şi culturale (tribul, uniunile tribale, poporul,

naţiunea);

• grupurile bazate pe similitudini de comportament (adunare, public,

auditoriu, mulţime);

• familia grupul originar al vieţii colective (familia)7.

5 Ibidem, p. 260. 6 Dimitrie Gusti, Elemente de sociologie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1942, p. 276. ∗ Călin Atanasiu, Dan Banciu, Ilie Bădescu, Carmen Furtună, Ion Mihăilescu, Sorin Rădulescu, Ion Ungureanu, Maria Voinea. 7 Sociologie generală, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985, p. 87.

Pentru a evita confuzii posibile, autorii volumului menţionat fac precizarea

că unele dintre acestea intră în sfera de interes a altor ştiinţe socio-politice, iar

altele constituie obiect de studiu intens al sociologiei, cum sunt, de exemplu

naţiunea, comunităţile teritoriale, familia.

Precizarea este importantă şi din punctul de vedere al sociologiei comparate

întrucât, aşa după cum s-a relevat, comunităţile sociale (umane) intră în incidenţa

obiectului său de studiu, prelevând studiile asupra naţiunii, iar din acest punct de

vedere sociologia românească oferă exemple concludente.

În opera profesorului Dimitrie Gusti, problema studiilor dedicate naţiunii are

un triplu aspect: ştiinţific, politic şi etic. Aspectul ştiinţific şi etic prevalează, cel

politic este fluctuant, înregistrând creşteri şi descreşteri şi basculări de la dreapta la

stânga spectrului politic.

Întregul travaliu al studiilor monografice, pe care le iniţiază la câţiva ani

după încheierea primului război mondial, este subsumat, ca şi în cazul lui Nicolae

Petrescu, creării unei noi ştiinţe sociale care avea ca referenţial unic şi fundamental

de cercetare naţiunea. Obiectivul comun se diviza însă în relaţie de natura şi esenţa

ştiinţelor preconizate a fi create. În timp ce şeful Şcolii monografice româneşti,

prin studii monografice sistematice, urmărea constituirea unei ştiinţe a naţiunii, N.

Petrescu s-a concentrat asupra fundamentării teoretico-metodologice şi explicative

a unei noi sociologii, anume sociologia comparativă.

Cercetările monografice îi conferă profesorului Gusti un imens şi valoros

material documentar şi deopotrivă îi stimulează reflecţia ştiinţifică care aduce

notabile contribuţii la studiul naţiunii şi a „problemei naţionale”, îndeosebi sub

raport teoretico-metodologic.

În 1937, după aproape două decenii de la lansarea campaniilor de studii

monografice, D. Gusti, la Congresul mondial de sociologie de la Bruxelles, făcea o

importantă precizare, care indica că în „laboratorul” său intelectual era, într-o fază

avansată de finalizare, proiectul ştiinţei naţiunii. Cu acel prilej, el punea în gardă

pe participanţii la Congres că, potrivit concepţiei sale, realitatea socială este

alcătuită din comunităţi, instituţii şi grupuri (după cum, de altfel, s-a relevat

anterior), la care atunci – în 1937 – adăuga şi naţiunea, ca unitate tip la care se

reduc toate unităţile sociale, atât cele mari, cât şi cele mici.

Confirmarea vine mai târziu, în 1941, când publică Ştiinţa şi pedagogia

naţiunii în care precizează ce se înţelege prin ştiinţa naţiunii sau, mai exact, cum

concepea el noua ştiinţă, care se vrea să fie „o călăuză sigură în opera de reformă

integrală, deschizându-i drumuri şi orizonturi mari şi săvârşind cel mai hotărâtor

progres social, procesul de naţionalizare a statului, a administraţiei, a

învăţământului, a educaţiei, prin cultură […]”8.

„Ştiinţa naţiunii – releva profesorul Gusti – conţine întreaga bogăţie şi toate

particularităţile elementelor ce o compun: ea este conştiinţa de sine a naţiunii şi

indică rolul predestinat a-l juca în teatrul celorlalte naţiuni”9.

Preocupările pentru naţiune şi ştiinţa naţiunii, sunt întrerupte temporar din

cauza celui de al doilea război mondial; ele sunt reluate după încheierea acestuia,

dar pe fondul unei experienţe trăite, care îi sugerează să abordeze vechile sale

preocupări şi în perspectivă universală, fără să renunţe însă la „cercetarea realităţii

sociale naţionale” pentru a constitui „ştiinţa mijloacelor prin care naţiunea va putea

realiza idealul naţional”. În acest scop concepe planul pentru elaborarea unei

lucrări de o mare complexitate şi anvergură intitulată Naţiunea română, unitatea ei

de structură socială. Planul, structurat în trei secţiuni – I. „Naţiunea română”

(1. „Unitatea ei structurală”; 2. „Geneza naţiunii române”), II. „Viaţa naţiunii” şi

III. „Naţiunea română în viaţa contemporană”, ne dezvăluie câteva aspecte

esenţiale: este o reflectare fidelă a concepţiilor şi metodelor specifice, care au stat

la baza elaborării studiilor monografice de către Şcoala gustiană; se vrea să fie,

chiar şi numai schematic, un repertoriu tematic exhaustiv şi sugestiv cu privire la

„viaţa naţiunii române”, specificitatea comunităţii naţionale fiind pusă în evidenţă

prin utilizarea metodei comparative10.

8 D. Gusti, Ştiinţa şi pedagogia naţiunii, Bucureşti, 1941, p. 8. 9 Ibidem, p. 7. 10 D. Gusti, Opere, vol. I, p. 438.

„Viaţa naţiunii”, care se constituie în partea a doua a lucrării, analiza

unităţile sociale (satele, oraşele şi provinciile istorice) ca părţi ale unităţii naţionale.

În ansamblul său, lucrarea este de tip monografic, fiind asemănătoare cu

monumentala „Enciclopedie a României”, operă monografică de mare anvergură a

Şcolii gustiene tipărită în mai multe volume în anii 1938 – 1940. Concomitent,

profesorul Gusti se lansează şi în realizarea proiectului întemeierii „ştiinţei

naţiunilor”. Noua ştiinţă trebuia să se bazeze pe investigarea sistematică şi

profundă a fenomenelor şi proceselor sociale, politice etc., cu obiectivul

cunoaşterii atât a realităţilor sociale din fiecare ţară, cât şi trebuinţelor, aspiraţiilor,

idealurilor populaţiilor din ţările respective11.

Finalizarea celor două proiecte nu s-a realizat, date fiind condiţiile socio-

politice de după 1945, când prof. D. Gusti a fost marginalizat, acuzat de practici şi

concepţii „burgheze” şi supus retorsiunilor regimului comunist ce se instalează în

România.

Ideile sale însă, îndeosebi despre naţiune, popoare, relaţii internaţionale între

„comunităţile sociale” etc. sunt importante contribuţii inclusiv în perspectiva

sociologiei comparative. Liderul de necontestat al Şcolii sociologice de la

Bucureşti, asemănător lui N. Petrescu şi P. Andrei, relevă diversitatea şi unitatea

realităţii sociale. „Realităţii obiective unitare – voinţa socială -, remarcă Dimitrie

Gusti, îi corespunde unitatea cunoaşterii şi unitatea aprecierii care alcătuiesc

împreună o unitate superioară, un sistem unitar închegat”12.

Relevanţă interpretativă au şi unele categorii analitice precum societate,

comunitate, naţiune, instituţie sau grup social.

Societatea este analizată în dublă perspectivă, fiind considerată atât

„abstracţiune” (idee întâlnită şi în scrierile lui Tr. Herseni), cât şi realitate, ca

unitate socială. Pentru a doua ipostază, profesorul Gusti argumenta: „nu există

decât unităţi sociale sub nenumărate forme, răspândite pe întreg globul: familii,

triburi, sate, oraşe, ţări, popoare, naţiuni”13. Pentru a înlătura orice dubiu asupra

11 Ibidem, p. 61. 12 Ibidem, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 28. 13 Ibidem, vol. I, p. 383.

înţelesului pe care îl da în această variantă termenului de societate, el făcea

precizarea: „Termenul general de societate nu-l întrebuinţăm decât în legătură cu

unităţile sociale de sine stătătoare”14. Apare firesc, ca în acest model interpretativ,

statul, tot ca unitate socială, să fie o „personificare politică şi juridică a naţiunii”,

„organizatorul voinţei naţionale”15. Dar şi societatea şi naţiunea sunt „unităţi

sociale”, care se deosebesc însă, între ele, cum se deosebesc, de altfel, toate

unităţile sociale între ele. Ceea ce defineşte distinct naţiunea, de toate celelalte

unităţi sociale este că reprezintă „singura unitate socială care îşi ajunge sieşi, în

înţelesul că nu cere pentru deplina ei realizare o unitate socială mai cuprinzătoare,

fiind în stare să-şi creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine

şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi propăşire în

propria ei alcătuire”. Nici o altă unitate socială - accentua D. Gusti – „nu ocupă un

loc asemănător în domeniul vieţii sociale”.

Naţiunea nu este o unitate socială izolată, ea intră în relaţii cu alte naţiuni,

„pentru interese comune, care duc fie la colaborare, fie la concurenţă şi ne dau

aspectul vieţii internaţionale”16.

Elev al profesorului Dimitrie Gusti, Petre Andrei (1891 – 1940),

personalitate ştiinţifică complexă, apreciat îndeosebi pentru deschiderile teoretice

noi în filosofie şi sociologie, are note distincte şi interesante şi în problematica

studiilor sociologice comparate. Teoretician prin excelenţă, P. Andrei, promovează

concepţia integralismului sociologic, potrivit căreia societatea trebuie privită ca

totalitate, ansamblu de fenomene sociale, sarcina sociologului fiind să găsească

„ceea ce este esenţial şi general, sau cu alte cuvinte, socialul din fenomene”17.

Pentru sociologul ieşean, a explica societatea în viziunea concepţiei

integraliste, înseamnă a studia „cum dobândesc fenomenele de relaţie reciprocă un

corp şi cum se concretizează ele în instituţii cu viaţă proprie”18 (religia, legile

14 Ibidem, p. 261. 15 Ibidem, vol. V, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 339. 16 Ibidem, vol. I, p.493. 17 Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 98. 18 Ibidem, p. 109.

codificate, instituţiile economice), a căror existenţă fac ca fenomenul cauzalităţii

sociale să se exercite „nu atât de indivizi, cât de instituţiile constituite şi de

fenomenele exterioare conştiinţei individuale, care dau procesului social un aspect

oarecum independent de indivizi”19. Societatea, în esenţă, nu este altceva, decât „o

organizare, ceea ce este cu totul altceva decât organismul”20 (cum susţineau

organiciştii). Dacă societatea reprezintă o formă de organizare socială umană,

compararea societăţilor presupune „cercetarea factorilor fundamentali şi necesari,

care explică alcătuirea societăţii”21, precum şi a condiţiilor în care apare aceasta.

Istoria vieţii sociale relevă manifestarea unui permanent paralelism între diferite

forme de instituţii, tipuri de societăţi şi mentalităţi, ceea ce dovedeşte – susţine

Petre Andrei – că între toate aceste „momente” (cum le defineşte acesta) există o

puternică interacţiune.

Întrucât în sociologie, ar fi foarte greu să se aplice metoda experimentală

pentru a verifica rezultatele unei cercetări, se recurge la alte tehnici şi metode.

„Dacă experienţa, în sensul celei fizice, nu este posibilă în viaţa socială – afirma P.

Andrei – sociologul are la îndemână un alt procedeu, un fel de experiment indirect

(subl. în text – n.n.), cum îi zice Durkheim, anume metoda comparaţiei (subl. în

text – n.n.)22.

Prin comparaţie, consideră Petre Andrei, se observă şi se compară cazurile

în care două sau mai multe fenomene sunt prezente fie simultan, fie absente

concomitent, situaţie din care se pot formula concluzii asupra relaţiei dintre

fenomene. El pune preţ pe tipurile de comparaţii formulate de A. Loria –

comparaţia analogică (prin care se scot în relief şi se accentuează asemănările) şi

comparaţia antitetică (prin care se accentuează opoziţiile, diferenţele) dintre

fenomene, utilizate îndeosebi în studiile antropologice, lingvistice şi istorice. Cele

două tipuri de metode comparative, după P. Andrei, prin materialul empiric

colectat, aduc un aport considerabil sociologiei, întrucât, pe baza lui, se pot face

comparaţii între diverse tipuri de societăţi şi între diferite epoci istorice. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 282. 21 P. Andrei, Sociologie generală, Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 382. 22 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978, p. 254.

Comparaţia sociologică, a cărei utilitate practică este recunoscută de

profesorul Petre Andrei, este plasată în zona studiului consacrat societăţilor, mai

exact tipurilor de societăţi în devenirea lor istorică, de la cele mai vechi şi până în

timpurile noastre.

Studiul aplicat societăţilor, prin metoda comparativă, devine, în concepţia

sa, sociologie specială∗, componentă a sociologiei, care este alcătuită din trei părţi:

sociologie generală (1); sociologie specială (2) şi sociologie politică (3). Scopul

esenţial al acestei părţi constitutive a sociologiei îl reprezintă analiza comparativă a

tipurilor de societăţi şi „constituţia lor, arătând că există o unitate şi o continuitate

între ele”23. De fapt, sociologia aplicată, aşa cum este acesta reprezentată în cursul

susţinut în anul universitar 1935 – 1936, apare potrivit părerii unora dintre exegeţii

operei gânditorului român, ca o sociologie politică in nuce, motiv pentru care vom

face referiri mai pe larg la aceasta în contextul prezentării studiilor de sociologie

politică comparativă. De fapt, spaţiul social care intră în incidenţa analizei

comparative are ca principal referenţial comunităţile primitive, P. Andrei vizând:

primele forme de agregare socială, familia şi religia.

Sociologia specială, chiar dacă utilizează comparaţia, este o sociologie

speculativă, de cabinet, datele comparate fiind extrase din cercetările de teren ale

unor etnologi, etnografi, antropologi, istorici sau sociologi străini. Formaţia

intelectuală pluridisciplinară, îl favorizează, însă, pe sociologul şi filosoful român,

atunci când îşi expune propriile aprecieri, unele de altfel foarte interesante.

Spre deosebire de mentorul său intelectual, profesorul D. Gusti, acordă o

mai puţină atenţie naţiunii. Se preocupă, însă, de configurarea deosebirilor dintre

naţiune şi popor, precum şi de mişcările naţionaliste din Asia din vremea sa. Pentru

Petre Andrei – inspirat, de altfel de scrierile lui Disraeli – poporul este un dat

natural, iar naţiunea drept comunitate civilizată, care se creează în timp, fiind

înzestrată cu voinţă morală şi conştiinţă unitară. „Unitatea de cultură modelează

∗ „Sociologia specială”, definită şi studiul evolutiv al vieţii sociale, „se întemeia pe etnografie, pe etnologie, pe istorie, pe arheologie, ca şi pe simbolurile ce ne-au rămas, simboluri pe care trebuie să le interpretăm” (Petre Andrei, Opere sociologice, vol. IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p. 222). 23 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. IV, p. 225.

sufletul într-un anumit fel, îl face să vibreze în mod unitar şi creează astfel

naţiunea”24 – afirma P. Andrei. Şi în continuare: „De ce caută fiecare naţiune, în

statele care au minorităţi, să-şi păstreze […] cultura sa? Tocmai pentru că este

factorul care formează sau distruge o naţiune. Naţiunea este astfel nu numai o

realitate, ci şi o idee morală […] (subl. n-s. n.n.). Fiind o astfel de comunitate

spirituală, naţiunea are caracter mai durabil ca toate celelalte comunităţi de acest

fel şi este instrumentul cel mai potrivit prin care se poate crea cultura umană,

exprimând şi forţa spirituală şi caracterul specific al fiecărei mari grupe sociale”25.

În perspectiva contribuţiilor autohtone la dezvoltarea studiilor comparate

asupra comunităţilor umane, aspect nu întâmplător accentuat, numele lui Nicolae

Petrescu (1886-1954)are o rezonanţă deosebită, fiind considerat ca unul dintre

contributorii de marcă la dezvoltarea sociologiei comparate. Studiile sale se

întemeiază pe un bogat material empiric, colectat atât în timpul deplasărilor în

S.U.A. în zone populate de indieni, a căror viaţă este cercetată direct, cât şi pe

informaţii ştiinţifice „de ultimă oră” pe care le obţine prin studii în numeroase

centre universitare din Europa.

Orientarea cu predilecţie către sociologie şi antropologie şi produce odată cu

revenirea sa în România (1920), când se inaugurează o perioadă de succes în

creaţia sa ştiinţifică. Între 1921 – 1944, el publică mai multe lucrări, care dovedesc

originalitatea demersului său ştiinţific şi îi leagă definitiv numele de studiile

sociologice comparative. Ne vom referi, succint la două din ele, deşi toate merită

să fie analizate: Principiile sociologiei comparate (ediţie princeps în limba

engleză, tipărită în 1924 şi ediţie în limba română editată în 1984) şi Primitivii.

Organizare – Instituţii – Obiceiuri – Mentalitate (apărută în 1944).

Deşi tipărită cu două decenii înaintea „Primitivilor”, „Principiile sociologiei

comparate” au intrat în circuitul public mult mai târziu, prin eforturile lăudabile ale

exegetului operei sale, d-na prof.univ.dr. Maria Larionescu, care a publicat studii şi

24 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, p. 402. 25 Ibidem.

articole consacrate personalităţii şi operei sociologului român şi a realizat şi prima

traducere în limba română a lucrării.

Diversitatea lumii umane, caracterul schimbător al realităţii sociale,

indiferent de timp, spaţiu, condiţii şi necesitatea înţelegerii „aspectului capricios al

realităţii sociale”26 au fost provocări esenţiale pentru ca Nicolae Petrescu,

cercetător de vocaţie şi un rafinat analist, să se lanseze în proiectul explicării

(„elucidării”), „diferenţierilor naţionale – adică, problema care face societatea atât

de instabilă”27.

Înţelegerea complexităţii lumii sociale conduce, susţinea N. Petrescu, la

comparaţie, întrucât acesta se impunea prin însăşi natura realităţilor sociale: „Noi

comparăm diferenţele, descoperim asemănări şi stabilim relaţii pentru a găsi o

cheie ce ne va călăuzi prin labirintul diferenţelor sociale”28.

Diferenţierile naţionale nu exclud existenţa unui fond uman comun, care

reflectă, în esenţă, şi manifestarea identică a oamenilor şi comunităţilor din care

fac parte, generând, în anumite forme, unitatea naturii umane. Dar această unitate

nu poate fi ad hoc un criteriu de identitate şi termen de comparaţie, întrucât ar crea

dificultăţi în explicarea fondului comun al manifestărilor omeneşti.

Nici societatea nu poate fi considerată un termen adecvat, întrucât „nu

formează un criteriu pentru interpretarea fenomenelor sociale din punctul de

vedere al procesului de diferenţiere”29, ci mai curând spiritul sau caracterul

naţional, care ar reprezenta modul de manifestare al unui substrat comun al tuturor

fenomenelor sociale, ce poate fi exprimat prin conceptul de natură umană (sinteză

a tuturor motivelor care dau naştere la (condiţiile şi concepţiile societăţii)30.

Justificarea ar fi că natura umană constituie substratul tuturor manifestărilor

sociale, întrucât ceea ce aparţine unei naţiuni sau unei alte grupări umane nu

reprezintă ceva în sine, în mod absolut, ci doar o formă a acestei naturi care

generează perpetum forme noi de viaţă.

26 Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1984, p. 67. 27 Ibidem, p. 65. 28 Ibidem, p. 67-68. 29 Ibidem, p. 74. 30 Ibidem, p. 75.

N. Petrescu conştientizează că termenul de natură umană nu reflectă întreaga

complexitate a proceselor sociale. Diferenţierea lumii sociale se datorează şi

faptului că individul vieţuieşte într-o comunitate care este supusă presiunii

condiţiilor de mediu (clima, solul, resursele de hrană, poziţia spaţiului social),

modului de asociere etc. Cu toate acestea însă, natura umană (factorul psihic) poate

fi considerată (considerat) baza comună a tuturor manifestărilor omeneşti.

Diferenţele naţionale, care se cristalizează în timp, au ca surse originare

vechile popoare, asupra cărora s-au exercitat influenţele mediului şi naturii umane.

Şi la aceste tipuri de comunităţi umane unitatea în diversitate „apare ca […] o

proiectare a substratului comun în timp şi spaţiu […]“31.

Studiul unor astfel de comunităţi umane se integrează viziunii sale, potrivit

căreia mecanismele de diferenţiere socială, în timp şi spaţiu, trebuie analizate în

tripla lor ipostază de societate (comunitate), cultură şi personalitate. „Studiului

acestor popoare (primitive – n.n.) ne dezvăluie – susţinea N. Petrescu – o

diversitate care presupune mai degrabă un proces multilinear şi discontinuu, care la

rândul său nu este altceva decât caracterul pluralist şi spontan al realităţii

sociale”32. Fondul comun care leagă pe „primitivi” şi pe „civilizaţi” într-o aceeaşi

mişcare istorică justifică şi reclamă deopotrivă studiile comparative. „Metoda

studierii comparative a omenirii – consemna H.H. Stahl -, atât primitive cât şi

civilizate, ne poate deci arăta existenţa unor «trebuinţe comune a întreg geniului

omenesc», viaţa socială fiind în fond, necontenit, „opera omului în lupta cu natura

fizică şi cu propria sa natură”33.

Varietatea şi complexitate spaţiului social este generată de varietatea

tipurilor umane constituite în grupuri sociale – aprecia la vremea sa Traian

Brăileanu (1882-1947). În acest fel, raporturile interindividuale se diferenţiază de 31 Nicolae Petrescu, Primitivii. Organizare – Istituţii – Credinţe – Mentalitate, Casa Şcoalelor, [Bucureşti], 1944, p. 10. 32 Ibidem, p. VII. 33 H.H. Stahl, Introducere la reeditarea lucrării „Primitivii”, în „Sociologie Românească”, Serie nouă, nr. 1-2/1991, p. 68.

cele sociale, care sunt expresia relaţiilor dintre comunităţi, sociologia fiind

chemată să fie ştiinţa „raporturilor dintre comunităţi”34.

Sociologul român consideră comunitatea drept obiect de studiu al

sociologiei, întrucât crede că aceasta reprezintă o formă esenţială şi universală, ce

există şi se manifestă dincolo de voinţa individului. Formele evolutive ale

comunităţii (care nu sunt în opoziţie cu cele neevolutive - sexele, vârstele, stările

şi clasele sociale, profesiile) sunt, după opinia lui Brăileanu: hoarda, clanul,

familia, ginta, naţiunea, statul. Toate formele evolutive sunt studiate de dinamica

socială în perspectiva genezei, dezvoltării şi dezagregării lor, în timp ce statica (ca

parte a sociologiei, la fel ca şi dinamica) le cercetează pe cele neevolutive sub

raportul structurii şi relaţiilor dintre părţile lor constitutive35.

Comunitatea, în general, nu poate fi explicată însă nici prin raporturile

interindividuale, nici prin asocierea de indivizi, ci prin diferenţierea originară de

ţesături sociale36, ceea ce îl face să lanseze ipoteza că societatea este un sistem

autonom sau o formă socială evolutivă, „un organism” ce se caracterizează prin

echilibrul forţelor ce îl compun. Dat fiind faptul că asupra societăţilor acţionează,

în timp şi în spaţiu, condiţii diferite, societăţile se disting unele de altele prin

caracterul lor individual, unic. Prin compararea societăţilor, afirmă sociologul

bucovinean, în diferite poze de evoluţie, putem identifica „tipuri sociale

dinamice”37.


1. *** Sociologie generală (coord. prof.univ.dr. Ion Drăgan), Tipografia

Universităţii, Bucureşti, 1985. p. 80.

2. Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei,

Bucureşti, 1970, pp. 97-99, 108-109, 282-283.

34 Traian Brăileanu, Sociologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. XXV. 35 Constantin Schifirneţ, Traian Brăileanu, o concepţie sociologică originală (introducere la vol. Traian Brăileanu, sociologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 2003), p. XXVIII. 36 Traian Brăileanu, Sociologie generală, p. 23. 37 Ibidem, p. 75.

3. Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1984, pp. 65-68.


1. Nicolae Petrescu, Primitivii. Organizare-Instituţii-Credinţe-Mentalitate,

Casa Şcoalelor, [Bucureşti], 1944, pp. VI-VII, 9-10.

5. Studiul comparat al comunităţilor umane (II): atitudine şi conduită în investigaţia ştiinţifică

Preocupările pentru explicarea diferenţierilor sociale care s-au configurat în

decursul evoluţiei istorice a umanităţii şi a fiecărei societăţi sunt, evident, mult mai

generoase (atât sub raport „cantitativ”, cât şi calitativ), decât cele prezentate. Avem

în vedere, pe de o parte, autorii şi studiile lor, iar pe de alta, „zonele” ştiinţifice pe

care le „atacă”. Obiectivul nostru nu este de a realiza un inventar de păreri,

aprecieri, definiţii cu privire la conceptul de comunitate şi tipologia comunităţilor,

ci de a observa diversitatea concepţiilor teoretico-metodologice, cu implicaţii

directe asupra planurilor de cercetare comparată sociologică.

Dacă am prezentat mai pe larg unele contribuţii ale gândirii sociale

româneşti din perioada interbelică am făcut-o cu dublu scop: să relevăm că şi

ştiinţa autohtonă are „produse” competitive, iar unele dintre acestea sunt chiar de

vârf, şi că studiul comparativ al comunităţilor are tradiţie în cercetările sociologice

din România.

Am omis, cu bună ştiinţă, din succinta trecere în revistă studiile consacrate

comunităţilor rurale şi urbane deoarece aportul monografismului românesc este

binecunoscut şi fiindcă sociologia urbană începe să devină o ramură sociologică în

România mai târziu, cu pregnanţă în timpul regimului comunist, căruia îi vom

consacra un spaţiu adecvat de expunere şi analiză într-o altă parte a volumului.

Termenii comparaţiei, după cum s-a relevat, au o importanţă deosebită în

realizarea unei cercetări de tip comparativ: orientează investigaţiile într-o direcţie

convergentă cu obiective prestabilite. Retorica lui Sartori, din acest punct de

vedere, este semnificativă. Termenii analizei comparative prezentaţi, în bună

măsură, sunt deja consacraţi şi validaţi de rezultatele investigaţiilor ştiinţifice.

Avem în vedere pe cei utilizaţi de către autorii care au constituit obiectul atenţiei

noastre: naţiune, popor, societate, pe de o parte, şi pe cel generic de comunitate, cu

sensurile şi semnificaţia sociologică atribuită de aceştia.

Aceiaşi termeni pot – şi au fost deja – utilizaţi în contexte socio-politice

distincte, având însă conotaţii politice, date fiind obiectivele şi mai ales finalitatea

studiilor întreprinse. Dacă Spencer, Comte, Morgan, Tylor, Durkheim, Weber,

Petrescu, ca să enumerăm pe câţiva dintre autorii preocupaţi să identifice cauzele

asemănărilor/distincţiilor dintre societăţi, naţiuni, popoare strict în perspectivă

ştiinţifică, apariţia unor sisteme socio-politice de esenţă totalitară au generat,

inclusiv în planul studiilor comparative, orientarea spre utilizarea ştiinţei în scopuri

ideologice şi politice.

Este o realitate care nu poate fi ignorată în esenţa ei, cum nu pot fi ignorate

nici eforturile unor personalităţi ştiinţifice din „interiorul” sistemelor totalitare de a

menţine o linie rezonabilă de continuitate a studiilor sociologice comparative. Nu

poate fi ignorată nici influenţa exercitată de existenţa şi manifestarea acestor

sisteme în planul gândirii ştiinţifice. Astfel, regimurile fasciste au viciat studiile

comparative prin introducerea concepţiilor xenofobe, rasiale etc. în planul gândirii

socio-politice, iar cele comuniste prin utilizarea ştiinţei ca adjuvant propagandistic.

Din 1917, cum bine se cunoaşte, regimul bolşevic se instalează la putere în

Rusia ţarilor. Schimbările de regim politico-social au fost şi sunt frecvente, deci nu

era un element inedit în viaţa unui stat sau în viaţa internaţională. Evenimentul,

cum se va constata nu după mult timp, are însă „conotaţii speciale”. Noul regim,

inspirat din ideologia marxistă, a devenit un hibrid marxisto-leninist, machiat cu

imagini idilice construite de o propagandă intensă şi agresivă, dar intolerat şi

feroce atât în „interior”, cât şi în exterior”.

Expansiunea regimurilor comuniste în Europa, Asia şi America după al 2-lea

război mondial, configurează segmentarea umanităţii în două tipuri de sisteme

sociale, chiar dacă egalizarea componentelor (societăţilor) dintr-un sistem sau altul

nu corespundea realităţii sociale. Această segmentare, cu unele atenuări pasagere,

rămâne în vigoare până în 1989, când „sistemul socialist” se prăbuşeşte.

Competiţia dintre cele două tipuri de sisteme sociale implică şi sfera ştiinţifică,

care, în noile condiţii, trebuie să ofere suport politicii şi propagandei oficialităţilor

comuniste. Acesta este un aspect, ca efect direct, implicit şi explicit, care rezultă

din mecanismele de funcţionare ale societăţilor de acest tip.

Un altul, rezidă din monopolul deţinut de U.R.S.S. asupra întregului bloc

comunist, ceea ce conferă sistemului unele particularităţi, mai accentuate, în raport

cu societăţile din afara sistemului. Blocul este „monolit”, se acţionează la

comandă, iar „obligaţiile” sateliţilor Moscovei, ce derivă din domnia autoritară a

„marelui frate”, se execută sub imperiul presiunii şi ameninţărilor. Acest aspect

este valabil şi pentru spaţiul cercetării ştiinţifice, desigur, privit însă mai nuanţat.

Studiile comparative sunt orientate, astfel, fie spre crearea unei imagini favorabile

sistemului comunist, în ansamblul lui şi fiecărei societăţi socialiste în parte, fie

spre flexibilizarea cercetărilor în tentativa creării unui aparat teoretico-explicativ

apt să ofere explicaţii credibile diferenţelor între sisteme sociale şi între

componentele naţionale ale sistemelor, evident în favoarea „blocului” comunist.

Astfel de eforturi teoretice sunt însă marcate de emblema ideologică, care

eliminată printr-un efort de imaginaţie, dau o anume substanţă eforturilor autorilor

respectivi. Un exemplu în acest sens este, credem, semnificativ.

M. Soukup, un comparatist cehoslovac, care studia împreună cu cercetători

din ţări socialiste structura socială a componentelor „comunităţii socialiste”,

într-un studiu publicat în revista pragheză „Sociologiký Časopis” se lansa în

aprecieri interesante asupra aspectelor metodologice ale cercetării sociologice

comparative.

Aprecia, în primul rând, expansiunea sociologiei comparative în plan

universal („Una din orientările cele mai viguroase ale sociologiei contemporane

este cea comparativistă, în cadrul căreia se compară rezultatele sau datele

sociologiei obţinute în diferite cercetări sociologice”), dar preciza imediat că fiinţa

o sociologie „comparativistă leninistă”, care se lansase deja în proiecte de

anvergură.

Sociologia, evident, nu putea să nu aibă culoare politică şi, de asemenea, nu

putea să fie decât în serviciul „comunităţii socialiste”: „Sociologia comparativistă

leninistă rezumă domeniile cercetătorilor sociologice din punctul de vedere al

materialismului istoric”. Şi în continuare: „Ea descinde din teoria societăţii şi din

cercetările referitoare la problematica teoretică şi metodologică a structurilor

sociale”1.

Autorul, în baza lecturilor din literatura de specialitate „socialistă”

(menţionate) şi occidentală (presupuse) încearcă să contureze un model de

sociologie comparativă aplicată „comunităţii socialiste” şi funcţională în relaţie cu

investigaţia ştiinţifică. Preocuparea sa de căpătâi consta în a însuma problemele

fundamentale ale sociologiei contemporane pentru identificarea unei metodologii

„ştiinţifice”, de „maximă eficienţă”. El menţionează numele unor comparatişti din

„comunitatea socialistă”, între care G.V. Osipov, V.I. Blauberg, K. Kára,

V. Sadovskij, F.G. Judin.

O atenţie deosebită, susţine autorul, pentru ca studiul comparativ să fie valid,

trebuie acordată determinării exacte a „unităţilor de comparaţie”. În temeiul lor, se

realizează ierarhizarea „macrosistemelor sociale şi se stabileşte distribuţia cazurilor

medii şi particulare manifestate prin caracterizarea însuşirilor şi a elementelor

măsurabile”2. Evidenţierea – la fel de exactă, precizează autorul -,

a macrosistemului reclamă utilizarea unor metode riguroase şi a unor „tipuri de

comparaţie” bine ierarhizate.

Dacă aceasta este cerinţa esenţială, indispensabilă unei cercetări

comparative, paşii pe care trebuie să-i urmeze ca şi cerinţele pe care trebuie să le

îndeplinească studiul respectiv sunt, de asemenea, importanţi. Aceştia ar fi:

- colectarea materialului empiric;

- stocarea datelor (care cere „exactitate şi siguranţă”);

- asigurarea calităţii datelor prin integrarea lor în „aşa numita bancă de

date statistice”;

- cercetarea (analizarea) comparativă a datelor de bază (a „elementelor de

comparare”).

1 M. Soukup, Metodologiké problémy mezinarárodni komparace sociologických dat (Problemele metodologice ale sociologiei comparativiste universale), în „Sociologický Časopis”, Praha, 8, nr. 2/1972, p. 174-175. 2 Ibidem, p. 177.

Întrucât „calitatea” şi exactitatea datelor sunt primordiale, M. Soukup

recomandă ca „serviciul standardizat de date” să realizeze:

1. un inventar de date standard;

2. o colaborare „strânsă” internaţională;

3. o acţiune paralelă şi de calitate a muncii de stocare a datelor;

4. o unificare a indicatorilor economici;

5. o metodologie comună, aplicată de către toate comunităţile ştiinţifice din

statele socialiste;

6. un plan comun de acţiune.

Pentru ca obiectivul cercetării comparative a structurii sociale a statelor din

comunitatea socialistă să se realizeze în condiţii optime se recomanda concentrarea

cercetărilor şi „unificarea următoarelor aspecte comparative”: 1. abordarea

leninistă a metodologiei cercetărilor sociologice; 2. operaţionalizarea şi construirea

unui sistem unitar de referinţă; 3. concretizarea sistemului de lucru; 4. construirea

mijloacelor şi surselor pentru aprecierea calitativă a sociologiei; 5. colectarea

unitară a datelor primare; 6. compararea teoretică a rezultatelor pe baza concepţiei

leniniste”3.

Constrâns de sistemul socio-politic comunist, autorul se conformează

exigenţelor „epocii”, ca şi alţi universitari sau cercetători din „comunitatea

socialistă”. Însuşi conceptul de „comunitate socialistă” denotă preocuparea expresă

a propagandei comuniste ca, în numele „inexorabilelor legităţi socialiste”, naţiunile

din blocul sovietic, să „funcţioneze” ca un tot unitar, manifestându-se într-o

deplină convergenţă, inclusiv în orizont ştiinţific.

Studiile comparate la nivelul „blocului comunist” se realizează de echipe

alcătuite din cercetători, universitari sau absolvenţi ai „academiilor” sau şcolilor de

partid mai ales din statele socialiste europene. Temele, variază de la o etapă la alta,

dar în esenţă obiectivele studiilor comparate vizau:

• elaborarea unei metodologii unice de cercetare, adecvate sistemului

socio-politic comunist, având ca fundament teoretic „marxism-

3 Ibidem, p. 180.

leninismul” (iar după 1975/1978 materialismul dialectic şi istoric, în

tentativa de „mascare” a politizării ştiinţei);

• „cunoaşterea proceselor sociale şi conducerea acestora în cadrul

sistemului social […]”;

• identificarea legităţilor care guvernează dezvoltarea „orânduirii

socialiste“;

• susţinerea teoretică a creşterii rolului şi funcţiilor statului socialist, „ca

instrument al dictaturii proletariatului”, a „a rolului conducător al

clasei muncitoare” şi a partidului ei politic;

• argumentarea superiorităţii „modului de viaţă socialist, opus modului

de viaţă capitalist, de consum şi a formelor de viaţă mic-burgheze”;

• „sprijinirea construcţiei socialismului şi combaterea influenţelor

nefaste ale gândirii burgheze […]”4 – considerată ca temă centrală a

sociologiei marxiste.

Studii de sociologie comparată, în afara celor care intrau în sfera de

preocupări a unor comisii de specialitate şi grupuri de cercetare internaţionale, se

efectuau şi în institute de cercetare din fostele state comuniste, a căror tematică,

deşi poartă pecetea inconfundabilă a presiunii politicului, este relativ mai laxă

decât cea realizată în „sistem de CAER”. În fosta URSS, institutele de sociologie

concretă, de etnologie şi de economie mondială aveau înscrise în planurile de

perspectivă din deceniul 1970-1980 teme precum: relaţiile interetnice şi

interculturale între slavi şi non-slavi; „tipologia comparată a condiţiilor de locuit şi

a sărbătorilor din Europa”; „structura socială comparată a diverselor ţări, structurile

politice şi politica ţărilor străine”; analiza comparată a evoluţiei „ţărilor capitaliste

dezvoltate şi a celor din America Latină”5 etc.

4 L. Hrzal, K aktuálnim úkolum filosofie a sociologie v ČSSR (Probleme actuale ale filosofiei şi sociologiei în RSC), în „Sociologický Časopis”, Praha, 9, nr. 3/1973, pp. 226-227. 5 Jaques Lautmen, La sociologie en l’URSS (Sociologia în URSS), în „Revue française de sociologie”, Paris, 14, nr. 3, juillet – spetembre 1973, pp. 399-401.

Studii de sociologie comparată se efectuează şi în Polonia, Ungaria,

Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, România, unele interesante, cum sunt cele, ale

grupurilor de cercetare poloneze din Varşovia şi Cracovia care vizau „lumea a

treia”, „civilizaţia industrială”, modelele culturale burgheze şi modelul cultural

socialist6 etc. Un loc important îl deţin cercetările comparative asupra

comunităţilor rurale şi urbane, cu accent asupra proceselor de urbanizare. Accentul

nu era deloc întâmplător, deoarece urbanizarea constituia un indicator al dezvoltării

moderne pe care sociologia din statele comuniste îl puteau supralicita

propagandistic∗.

„Problematica urbanizării” în socialism, cu titlu de exemplu, oferă cadrul de

analiză şi interpretare nu numai a preocupărilor sociologilor din fostele regimuri

comuniste pentru crearea unei sociologii urbaniste tipice societăţilor socialiste ci şi

a reacţiilor sau contrareacţiilor sociologilor din „statele capitaliste” la modul de

gândire şi interpretare a unor fenomene şi procese sociale contemporane.

La întrebarea „Dacă există sau nu un model de «urbanizare socialistă»?”

numeroşi sociologi atât din Est, cât şi din Vest considerau că „există deosebiri

fundamentale în ceea ce priveşte urbanizarea în cele două tipuri de societăţi, unii

susţinând ideea constituirii unor «oraşe socialiste»”7. Răspunsurile la întrebare sunt

diferenţiate, configurându-se, după părerile unor sociologi români trei poziţii,

calificate drept marxiste, neomarxiste şi neoweberiene.

Prin prisma primelor două poziţii, în „înţelegerea legităţilor urbanizării în

socialism trebuie pornit de la analiza modului de producţie”. Neoweberienii

apreciau că gradul de industrializare, productivitatea (nivelul producţiei) generează

modelul de urbanizare. În dezbateri se lansează şi comparativişti „vestici” precum

Casttells, R. Pahl, H. Gans, J. Musil, B. Hamm, M. Dogan ş.a. care enunţă unele

păreri interesante, invitând la meditaţie. Ne reţin atenţia studiile întreprinse de 6 Wladýslaw Markiewicz, Socjologia polska (1919-1969) (Sociologia poloneză – 1919-1969), în „Studia socjologiczne”, Wroclaw, Warszawa, Kraków, nr. 1/1970, pp. 25-26. ∗ În literatura sociologică din ţările „blocului comunist” se demonstra sistematic funcţia propagandistică a sociologiei, propagandă care trebuia să aibă o dublă înfăţişare: ştiinţifică şi de partid (Teodor Petrov, Sociologičeskaia propaganda i óbǎtestvenoto mnehie/Propaganda sociologică şi opinia publică/, în „Sociologičeski problemi”, Sofija, 9, nr. 1/1977, p. 58.) 7 Dorel Abraham, Urbanizarea în ţările socialiste în dezbaterile sociologice concemporane, în „Viitorul Social”, LXXXII, iulie-august 1989, p. 363.

Pease Murray şi Ivan Szelenyi, valorificate publicistic în revista „International

Journal of Urban and Regional Research” (1984), axate pe identificarea

„pattern”-urilor de urbanizare în tranziţia spre socialism.

Cei doi autori, pornind de la ideea că practica socialistă, în general, şi cea

urbanistă, în special, au conotaţii antiurbane, deşi paradoxal teoria marxistă este

protourbană, consideră că nu s-a configurat un „pattern socialist” de urbanizare, ci

mai multe, „în funcţie de specificul diferitelor ţări socialiste şi de stadiile

dezvoltării lor. Potrivit aprecierii lor, în socialism s-au identificat manifestarea a

patru patternuri (sau stadii de urbanizare): dezurbanizare (caracterizat prin declinul

populaţiei urbane); exemplu Vietnamul de Sud, după retragerea americanilor

înregistrează o scădere a populaţiei urbane de la 43% (1975) la 24% (1979);

creşterea urbană zero (caracterizat prin represiunea structurilor de clasă burgheze

şi orientarea dezvoltării industriale spre rural); exemple China, în epoca „revoluţiei

culturale” (1958-1975), unde se înregistrează o creştere foarte mică a populaţiei

rurale, Vietnamul de Nord (creştere de la 7,4%, în 1955, la 10,8%, în 1975), Cuba

– până în 1965, Albania, după 1965 etc; urbanizarea parţială (caracterizat prin

creşterea industriei urbane care conduce la navetism sezonier sau permanent,

caracteristic tuturor regimurilor comuniste); urbanizarea intensivă (caracterizată

prin nivelul foarte mare de ocupare în industrie a populaţiei); exemple:

Cehoslovacia şi Ungaria (în jurul anului 1970), care constituie cazuri „particulare”

pentru acea perioadă, întrucât au reconsiderat atitudinea faţă de micii producători şi

firme particulare8.

Atât fazele urbanizării în socialism cât şi concluziile autorilor studiului

prezentat intră în incidenţa unor interogaţii pe care le formulează sociologi din

„Est”, inclusiv din România. Contraargumente: populaţia urbană are un curs

general ascendent (1950-1985), generând o creştere a gradului de urbanizare cu

40%; gradul de urbanizare înregistrat în unele state socialiste a depăşit pe cel al

unor ţări „vestice” (Cehoslovacia); exista deja un „pattern socialist” de urbanizare.

8 Ibidem, pp. 363-364.

Divizarea lumii în blocuri militare şi politice a generat în plan ştiinţific o

„mişcare” ale cărei proporţii şi urmări au fost dintre cele mai importante, situaţie

care, deşi diminuată considerabil după 1989, conduce totuşi la adoptarea unor

poziţii partizane în incidenţa unor influenţe politico-ideologice.

Una din orientările studiilor de sociologie comparativă, în condiţiile

existenţei sistemului totalitar comunist∗, orientare care a influenţat întregul demers

ştiinţific al sociologiei şi care reclamă studii aprofundate şi sistematice, este cea

succint prezentată.

O alta a derivat (şi îşi prelungeşte parţial situaţia în prezent) din

particularităţile socio-politice „locale”, mai exact din divizarea unuia şi aceluiaşi

stat în sisteme sociale opuse: cazurile Germaniei (până în 1989), Vietnamului

(până în 1975), Coreei şi Chinei (inclusiv în prezent). Literatura de specialitate

marxistă înregistrează numeroase studii comparative între societăţile est şi

vest-germană, nord şi sud vietnameză sau coreeană precum şi între China

continentală şi Taiwan (Formosa). Competiţia între sisteme se „exportă” şi în

planul studiilor comparative. Unele sunt compromise prin excesiva politizare şi

obsesia „demonstrării” virtuţilor societăţii socialiste în comparaţie cu cea

occidentală. Altele, mai ponderate în utilizarea instrumentelor de cercetare în acest

scop, şi mai prudente în explicaţii partizane, vădesc eforturi de detaşare şi pot fi

utilizate ca surse documentare.

Pentru europeni, separarea unei superputeri de talia Germaniei, după al 2-lea

război mondial, în două state cu sisteme sociale diferite şi fiecare dintre acestea

supus controlului „Aliaţilor”, a fost percepută diferenţiat, inclusiv în comunităţile

ştiinţifice. Studiile occidentale comparative, cu excepţia celor vest-germane,

vădesc reţinere în cercetarea comparativă a celor „două Germanii”, dar manifestă

interes pentru contribuţiile teoretice şi metodologice ale specialiştilor din Germania

de Vest, îndeosebi pentru cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt

(M. Horkheimer, Th.W. Adorno, H. Marcuse, Georg Lukács, Jüngen

Habermas etc.), dar şi pentru contribuţiile datorate lui Max Adler, Karl Popper,

∗ Caracter de sistem dobândeşte după al 2-lea război mondial.

ş.a. care sunt apreciaţi pentru „atitudinea ştiinţifică”, pentru aportul adus la

clarificarea conceptelor de societate, dialectică, logica cercetării etc., pentru

definirea raportului dintre teoria şi practica socială.

În general, se apreciază că în sociologia vest-germană, după al 2-lea război

mondial, se extinde cercetarea socială empirică, împrumutându-se metode folosite

de sociologi americani, care sunt utilizate diferenţiat, în raport de poziţia pe care se

plasează un specialist sau altul şi grupul din care face parte. O primă poziţie (sau

tendinţă) este reprezentată de atitudinea care se exprimă faţă de faptele şi

fenomenele sociale, considerată ca fiind asemănătoare cu cea a „unui fizician ce

vrea să descopere legi, în interiorul unor fapte, aparent nestructurate”9. Altele, au

ca „puncte de plecare” logica ştiinţei sau „se inspiră” din „macrosociologia

structuralistă şi funcţionalistă a americanului Talcott Parsons”10.

Acestor tendinţe li se opune „teoria critică” a Şcolii de la Frankfurt, care dă

o altă interpretare conceptului de societate şi implicit a sociologiei. Potrivit unui

reprezentat al „Şcolii” – Th.W. Adorno -, societatea înseamnă raporturi de schimb,

întrucât „legea potrivit căreia se desfăşoară fatalitatea vieţii umane este cea a

schimbului”11.

Planurile disputelor teoretice din spaţiul sociologiei vest-germane, din anii

ce au urmat încheierii celui de al 2-lea război mondial, sunt mult mai ample.

Teoriile critice, la rândul lor, au fost supuse analizei tăioase a lui René König, unul

din reprezentanţii logicii pozitiviste, pentru care societatea apare ca un „complex

de relaţii între grupuri şi indivizi, complex care poate fi studiat cu ajutorul

metodelor macrosociologice […], fără, însă, a se putea preciza conţinutul

conceptului de societate”12.

Metodologia cercetării sociale este un al subiect important al dezbaterilor

din comunităţile ştiinţifice ale Germaniei -Vestice. Adepţii „teoriei ştiinţei”

apreciau că o cercetare, indiferent de tipul ei, nu trebuie să pornească de la

9 Walter Euchner, Conflits de méthodes dans la sociologie allemande (Conflictul metodelor în sociologia germană), în „Archives de philosophie”, Paris, 33, Cahier 2, avril-juin 1970, p. 180. 10 Ibidem, pp. 181. 11 Ibidem, p. 185. 12 Ibidem, p. 186.

studierea faptelor, ci de la formularea unor „enunţuri de bază” (ipoteze). Această

metodă de cercetare a ştiinţelor sociale poate conduce – susţine Walter Euchner –

la elaborarea unor teorii, care pot fi definite drept „încercări provizorii de

soluţionare”, întrucât atunci când acestea („încercările”) rezistă criticii, sunt

acceptate provizoriu. Odată acceptate, teoriile (încercările”) pot permite explicarea

şi previzionarea fenomenelor sociale. Karl Popper şi Hans Albért, considerau că

prin metoda de cercetare propusă, toate ipotezele puteau fi acceptate şi supuse

testării, indiferent de conţinutul lor moral şi social. Concepţia lor opera o distincţie

netă între „fapte” şi „decizii”, cercetarea ştiinţifică depinzând de punctul de vedere

al cercetătorului, de interesul/interesele acestuia faţă de teoria sau ipoteza/ipotezele

supuse analizei. Acestea depind, la rândul lor, de faptele descrise.

Jürgen Habermas, contrar poziţiei lui K Popper şi H. Albért, avansa ideea că

cei care se ocupă cu studiul societăţii „trăiesc într-o înlănţuire vitală cu obiectul

cercetării lor – societatea”13. Şi dacă este aşa, atunci aceştia (cei care cercetează

societatea) trebuie să adapteze categoriile analizei lor la structura societăţii,

operaţie posibilă prin interpretarea „naturală a lumii sociale vii“, cu scopul

explicării sensului fenomenelor sociale”14.

Studii comparative, vizând cele „două” Germanii, apar frecvent în reviste de

specialitate din R.D.G. şi U.R.S.S. interesate direct în susţinerea ideii

„superiorităţii orânduirii socialiste”; în general, a regimului politic instalat în

Germania răsăriteană după 1945, în particular. Acestea ca şi altele, tipărite în

publicaţii din Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, fără a subestima pe autorii lor,

date fiind condiţiile improprii activităţii ştiinţifice, au doar o oarecare semnificaţie

în plan documentar.

La extremitatea răsăriteană a continentului asiatic un alt stat este divizat pe

criterii politice: Coreea (după al 2-lea război mondial∗). Divizarea, generează, ca şi

13 Ibidem, p. 192. 14 Ibidem. ∗ În 1945 se instituie administraţia militară sovietică în Nord şi cea americană în Sud. În 1948, partea de Nord se proclamă stat separat sub denumire de Republica Populară Democrată Coreeană, iar partea de sud se proclamă

în cazul Germaniei, nu numai contradicţii ideologice, politice şi economice sau

tensiuni militare, ci şi o competiţie în argumentarea „virtuţilor” sistemelor sociale

ale celor două Corei. Analiza diferenţelor dintre „Nord” şi „Sud” în aceşti termeni

este o „problemă” doar de inventar, fără relevanţă ştiinţifică, cu atât mai mult cu

cât Coreea comunistă a manifestat şi manifestă şi în prezent aceeaşi intoleranţă faţă

de sociologie ca şi autorităţile române în perioada 1947/48 – 1963/64.

Deşi şi sudul Peninsulei Coreene cunoaşte episodic regimuri dictariale (în

1961 se instalează dictatura militară a generalului Pak Cijan Hi), regimurile de

durată parlamentar – constituţionale favorizează cercetări sociologice, care în

prezent au o extensie şi relevanţă impresionante.

Studii comparative, cu pregnanţă în sociologie politica, atacă planuri diverse

pentru a identifica explicaţii la situaţia trecută şi actuală a naţiunii coreene, divizată

pe criterii politice. Unele dintre ele sunt publicate chiar în perioada existenţei

„blocului comunist”, îndeosebi după 1970, când sunt create noi structuri

instituţionale în domeniul sociologiei (cu titlu de exemplu: Institutul pentru Studii

Est Asiatice). Dintre acestea reţine atenţia cercetarea profesorului Yun Kun-shik∗∗

consacrată analizei comparate a raporturilor politice intergerman şi a celor

intercoreene, având înscris ca obiectiv esenţial identificarea surselor reconcilierii

naţiunilor divizate, ca soluţie internaţională intermediară.

Autorul utilizează două concepte de bază: politica germană şi politica de

bază dintre „Nord” şi „Sud”, cu ajutorul cărora analizează tipul de relaţii dintre

„statele” germane şi tipul de relaţii practicat între „statele coreene”, după care le

compară pentru a identifica similarităţi şi diferenţe.

„Politica germană” (cu sensul strict de relaţii intergermane) cunoaşte mai

multe orientări, conferite de vârfurile politice din cele două state (Hallstein,

Ulbricht, Schröder, Bandt) şi exprimate în termenii reunificare, izolare,

Republica Coreea. În Nord se instituie dictatura comunistă, iar în Sud un regim democratic, divizare care se prelungeşte până în zilele noastre. ∗∗ Profesor de sociologie politică la Universitatea Sungkyunkwan (Coreea de Sud) şi Gottingen (Suedia), autor a unor lucrări şi studii de sociologie politică comparată (The Constitutional Development of Republic of Korea Since 1948 ; The Political Development of South Korea an its Backgraund etc.).

reconciliere de facto, reconciliere pe baza dreptului internaţional. Fiecare termen

are corespondenţă în plan politic prin demersuri unilaterale sau bilaterale iniţiale în

perioada 1945 – 1972 de către lideri politici vest şi est-germani, acţiuni întreprinse

de Puterile Aliate sau de instanţe politice internaţionale.

Din compararea „politicii germane” cu „politica de bază” dintre „Nord” şi

„Sud”, autorul identifică unele asemănări, dar şi distincţii, pe care le exploatează în

beneficiul formulării unei strategii politice adecvate celor „două” state asiatice15.

Atitudinea ca şi conduita în cercetarea ştiinţifică sunt, după cum se relevă

din cele prezentate, extrem de importante pentru rezultatele acesteia. Obiectivele

fixate, metodele şi tehnicile utilizate, termenii analizei comparative, interpretările

şi explicaţiile formulate, concluziile la care se ajunge sunt relaţionate poziţiei

/atitudinii şi conduitei cercetătorului sau echipei care efectuează investigaţia.

„Înţelegerea conceptului de metodă ştiinţifică – remarca unul de exegeţii operei lui

Bronislav Malinowski (1884-1942) – este o problemă de atitudine (subl.

ns – na)”16.

Analiza comparativă sociologică se aliniază cu mai multă fermitate unor

astfel de exigenţe după depăşirea perioadei critice a confruntărilor dintre blocurile

politice şi militare care s-au configurat vreme de peste o jumătate de veac în urma

încheierii celui de al doilea război mondial. Compararea trecutului şi prezentului

unei naţiuni cu acela al altor naţiuni nu mai este o problemă ce aparţine strict

ştiinţei, ci naţiunii însăşi întrucât evaluările pot deveni repere importante în fixarea

unor obiective, direcţii de evoluţie, strategii ale dezvoltării etc., cu atât mai mult în

contextul proceselor de integrare şi globalizare. Comparaţia devine stringent

necesară nu numai pentru o naţiune, ci şi pentru o „mulţime” de naţiuni, care se

circumscriu în spaţii geo-politice mari sau foarte mari, de nivel continental. Astfel

de comparaţii în prezent sunt frecvente.

15 Yun Kun-shik, A Comparative Study of East-West German and South-North Korea Relations, in „East Asian Review”, vol. II, nr. 2, 1975, pp. 120-144. 16 Krzysztof Brozi, Metoda fukejonala Branislawa Malinewskievo w badaniach zjawiek apoleczno – kulturawych (Metoda funcţională a lui Bronislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale), în „Studia filozofieczne”, Warszawa, nr. 11/1970, p. 112.


1. *** Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti,

pp. 640-642.

2. Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Albatros,

Bucureşti, 1999, pp. 318-320.


1. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, 2001, pp. 68-69.

1

6. Comparaţia socio-istorică (I): traseu evolutiv; repere teoretico-metodologice: dispute, concilieri şi reconcilieri între sociologi şi istorici

„L'Année sociologique”, revistă fondată în 1896 de Émile Durkheim,

lansa, la doi ani de la apariţia ei, o aserţiune care generează reacţii îndeosebi în

rândul istoricilor şi sociologilor, dar şi în alte comunităţi ştiinţifice. Potrivit

redacţiei revistei, istoria era considerată ştiinţă numai „în măsura în care poate

explica”, dar comparând, iar din „momentul în care compară [...] devine

indistinctă de sociologie”1.

O astfel de poziţie, după aproape un veac de la exprimarea ei, era

apreciată drept „imperialism sociologic”, în epocă însă are efectul unei bombe

care inflamează „spiritele” – şi aşa încinse – în disputa dintre istorici şi

sociologi. Dacă judecăm însă aserţiunea revistei, care concordă cu părerea deja

exprimată a lui Durkheim cu privire la metoda comparativă, „revolta” istoricilor

ar fi trebuit să fie mai estompată.

Disputele dintre istorici şi sociologi mai ales asupra metodelor utilizate în

cercetare precum şi asupra raporturilor dintre cele două discipline nu erau noi.

Înainte de mijlocul veacului al XIX-lea, dar îndeosebi după depăşirea „liniei” de

demarcaţie între sociologia „nascente” şi sociologia deja constituită ca disciplină

autonomă, relaţiile dintre sociologi şi istorici sunt tensionate. Auguste Comte

ridiculiza pe istorici pentru „detaliile insignifiante” asupra cărora insistau, iar

Herbert Spencer considera că aceştia aduc servicii doar în măsura în care pot

„furniza date sociologiei comparative”2.

1 Philippe Besnard, L'imperialisme sociologique à l'histoire, în Historiens et sociologues aujord'hui, Ed. Du CNRS, Paris, 1980, p. 28. 2 Peter Burke, Sociology and History, George Allen & Unwin, London, 1980, p. 19.

2

Remarcile acide la adresa istoricilor se datorau penuriei de date şi fapte,

ce inundau scrierile lor, mai mult sau mai puţin atractive, care le privau, în

general, de analize şi demonstraţii ştiinţifice în spiritul teoriei-sociale. Relaţia

dintre istorie şi teoria socială devine, astfel, criteriul de apreciere a scrierilor cu

caracter istoric.

Leopold von Ranke (1795-1886), unul dintre cei mai cunoscuţi istorici

europeni, el însuşi adept al prezentărilor factuale, cu accent asupra indivizilor şi

nu colectivităţilor, încerca să explice motivele pentru care istoricii sunt mai

puţin atraşi de zona socialului sau chiar „se retrag” din social. În viziunea sa,

motivele ar fi fost:

- istoria era utilizată de guverne ca modalitate educaţională a

cetăţenilor şi ca mijloc de propagandă naţională;

- utilizarea „oficială” a documentelor puse la dispoziţie de stat era

cotată ca fiind neprofesionistă;

- o bună parte din istorici considerau că sociologia abuza de

abstractizări, motiv pentru care metodele pe care le utiliza erau

apreciate ca neştiinţifice3.

Von Ranke, nu deplânge, în fond, distanţa care s-a mărit între istorie şi

sociologie pe tema metodologiei şi a finalităţii studiilor, ci asimilarea istoricilor

cu „guvernamentalii”, care genera suspiciuni asupra credibilităţii cercetărilor pe

care le efectuau. În fond, şi el, dar şi alţi sociologi şi istorici, considera că, în

afară de obiectivele şi metodologia cercetătorilor, la fel de importante erau atât

atitudinea (poziţia) cât şi conduita cercetătorilor.

Viziunile diferite ale celor două categorii de specialişti n-au presupus,

cum s-a considerat, o ruptură deplină şi iremediabilă, căile de comunicare şi de

interferenţe ştiinţifice continuând să existe. Au fost, este adevărat, nu prea

numeroşi istorici care se apropie de sociologie, încercând să adopte sau chiar

adoptând unele din punctele de vedere ştiinţifice ale acestora, iar alţii care 3 Ibidem, p. 26.

3

renunţă la prezentarea evenimenţială. Sunt şi sociologi, care penetrează teritoriul

istoricilor pentru a colecta date şi fapte, pe care le consideră importante în

studiile comparative. Frederick Jacksen Turner, în spaţiul Nord-american,

utilizează în studiile sale atât sociologia cât şi istoria, iar mai puţin cunoscuţii

istorici germani de către contemporanii lor – Otto Hintze şi Eckart Kehr – se

depărtează de expunerile factologice, fiind preocupaţi să identifice cauzele

proceselor istorice şi elementele de continuitate ale acestora.

Din exclusivismele ştiinţifice şi orgoliile care se manifestă în perimetrul

celor două discipline sociale, se tonifică trendul cercetărilor de istorie socială,

care, cu timpul, devine un spaţiu de convergenţă atât al istoricilor, cât şi al

sociologilor mai predispuşi spre compromisuri, fără a face rabat însă de la

cerinţele unei cercetări de factură ştiinţifică.

Prin istoricul german Karl Lamprecht (1856-1915) istoria socială are un

„prototip pozitiv”, deoarece se inspiră din progresul natural al ştiinţelor. El este

adept al unei „istorii colective”, care să împrumute concepte din arsenalul

metodologic al altor discipline (psihologie socială, sociografie) şi să le utilizeze

în demersul realizării unei astfel de istorii. Un antecesor de marcă al istoricului

german, care este stăpânit de aceeaşi convingere că acţiunile omeneşti sunt

conduse de „legile naturale”, este englezul Henry-Thomas Buckle (1822-

1862). Ambiţia sa, neîmplinită însă, era să realizeze o „istorie a civilizaţiei

universale, dar ca şi Guizat, a trebuit să-şi restrânsă întreprinderea, mărginindu-

se la ţara sa”4. „Mărginirea”, după cum preciza Eugeniu Speranţia, „n-a fost

exclusivă”, deoarece lucrarea „păstrează caracterul de generalităţi” prin

„comparaţia între stările din Anglia şi cele de aiurea ...”

Sunt atraşi de câmpul generos al istoriei sociale şi economişti, jurişti,

politologi, demografi ş.a., spaţiul de convergenţă ştiinţifică mărindu-se

considerabil. Teoria socială rămâne însă în continuare nodul gordian al

neînţelegerilor dintre reprezentanţii ştiinţelor socio-politice, deşi eforturi se fac 4 Eugeniu Speranţia, Introducere îm sociologie, Tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 113.

4

pentru depăşirea lor. Atât din „interiorul”, cât şi din „exteriorul” istoriei,

sociologiei, istoriei sociale, filosofiei istoriei etc. sunt percepute eforturi pentru

găsirea unui modus-vivendi ştiinţific, îndeosebi în ce priveşte metodologia

cercetării.

Auguste Comte când susţinea că sociologiei îi este proprie metoda

istorică, se referea la comparaţia istorică şi la „«apropierea» raţională a

diferitelor ţări coexistente societăţii umane în diverse zone terestre”5. Karl

Marx (1818-1883), utilizează pe larg comparaţia istorică în „Capitalul”, în

tentativa de a evidenţia aşa-numita lege a evoluţiei societăţii capitaliste ca

„societate a abstractului”6. Werner Sombart (1863-1941), în Capitalismul

modern, Evreii şi viaţa economică sau în Burghezul – contribuţie la istoria

morală şi intelectuală a omului modern, aplică aceeaşi metodă, dar spre

deosebire de conaţionalul său Max Weber, identifică originile capitalismului în

spiritul, predispus înnoirilor, din înfloritoarea Florenţă a veacului al XIV-lea.

Intenţiile acestora, dacă cu adevărat au existat, de a da conţinut unei

„sociologii istorice”, chemând la „confrerie” pe sociologi şi istorici, au eşuat

atunci, tentative noi apar însă nu după multă vreme.

Teoria socială, aşadar, acordă un loc special comparaţiei. Durkheim, în

Franţa, şi Weber, în Germania, două „puteri” inclusiv în sociologia şi istoria

acelor timpuri, relevă importanţa comparaţiei, în general şi a comparaţiei

istorice, în particular, dar sunt combătuţi de unii istorici care susţin că studiile

vizând trecutul societăţilor trebuie să urmărească numai „elementul unic”,

irepetabil. Replica lui Max Weber („Numai cu ajutorul comparaţiei putem să

descoperim ceea ce nu se află acolo, cu alte cuvinte să înţelegem semnificaţia

unei anume absenţe”), care este promptă, va găsi însă mai târziu, după al 2-lea 5 Apud: Jean Cazeneuve, David Victoroff (coordonatori), La Sociologie, Paris, 1970, p. 197. 6 Ibidem, p. 198; cf. şi : Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 180.

5

război mondial, adepţi şi continuatori ai demersurilor sale (ca şi ale lui

Durkheim) vizând concilierea istoriei cu sociologia pe fundamente

metodologice.

Primii istorici care adoptă punctele de vedere ale lui Durkheim şi Weber

sunt Marc Bloch, în Franţa, şi Otto Hintze, în Germania.

Marc Bloch (1886-1944) se detaşează de colegii săi de „breaslă”, istorici

ca şi el, criticându-i pentru viziunea parcelară asupra istoriei, şi, în acelaşi timp,

se declară adversar al aceleaşi viziuni, dar manifestată şi în demersurile unor

sociologi. Adept al schimbării mentalităţilor şi practicilor în ştiinţele sociale,

Bloch şi grupul de istorici din care face parte se lansează într-un proiect de

anvergură ce avea înscris ca obiectiv realizarea unei „istorii totale”, ca replică la

metodologia istorică a timpului, considerată anacronică întrucât încuraja

prezentarea cronologică a evenimentelor.

În 1929, la Universitatea din Strasbourg, Marc Bloch şi Lucien Febvre

(1878-1956) lansează pe piaţă revista „Annales d'Historie économique et

sociale”∗ („Analele de Istorie Economică şi Socială”), în jurul căreia se formează

numeroşi specialişti în istorie socială – constituind prima şi una din cele mai

cunoscute şcoli de istorie socială – Şcoala „Analelor”, cu influenţe şi adepţi şi în

prezent.

„Mişcarea Bloch-Febvre” aspira să apropie istoria de sociologie şi de alte

ştiinţe socio-umane şi deopotrivă să aşeze istoria pe alte fundamente teoretice şi

metodologice. Pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale se

întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor” concepe şi

orientează demersurile istoriei spre studiul totalităţii aspectelor sociale,

încercând să convertească socialul într-o istorie societală. În acest sens, în

reconstrucţia fiecărei epoci reprezentanţii grupului includ demersurile psihice,

∗ Ia succesiv alte denumiri: „Annales d′Histoire sociale” (din 1939), „Annales. Économie. Sociétée. Civilisation” (din 1946).

6

ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară de acurateţe şi

înţelegere „ştiinţei” şi „umanului”.

Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu, succesul ei

constând în realizarea unei sinteze coerente între istorie, sociologie, psihologie,

economie şi geografie. Concomitent, sunt reconsiderate sursele documentare, în

sfera studiilor întreprinse de componenţii Şcolii dobândind importanţă

interpretarea dovezilor arheologice, izvoarele cartografice, lingvistice, folclorice

şi, în gemere, a documentelor care au caracter social „Şcoala «Analelor»”, a

însemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind

istoria socială, ci şi în iniţierea unui mod propriu de cercetare, care consta în

antrenarea a numeroase discipline umaniste într-un demers comun, cu finalităţi

comune7.

Reprezentanţi de mare prestigiu ai Şcolii cum sunt: André Siegfried

(1875-1959), Maurice Halbwachs (1877-1945), Georges Duby (1919-?) şi nu

mai puţin cunoscuţii continuatori ai pionierilor „Analelor” – Fernand

Braudel(1902-1985), Ernest Labrousse (1895- ?), Pierre Chaunu (1932-?),

se depărtează treptat de spiritual şi principiile iniţiale ale „Şcolii”. Ernest La-

brousse şi Françios Simiand introduc conceptual de „timp lung” („longue du-

rée), împrumutat de la economişti (şi pe care îl va utiliza şi Braudel), pentru a

marca ideea că schimbările reale din societate se produc la intervale temporale

mari, care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Fernand Braudel,

care, în 1949 (în lucrarea Mediterranée) extindea frontul de cercetare în sferele

geografiei, economiei, demografiei, culturii, politicii, religiei, tehnicii ş.a.m.d.

(dincolo de cea socială), trei decenii mai târziu se pronunţă pentru analize secto-

riale. „Cert, globalizarea este o utopie – relava Braudel -, dar către ea trebuie să

tindem”8. Istoria familiei, a cărţii, sexualităţii, educaţiei, viaţa oraşului şi a re-

giunii şi atâtea alte aspecte sectoriale, „care îşi proclamă autonomia”, trebuie 7 Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 20. 8 L'État des sciences sociales en France (sous la direction de Marc Guillaume), Édition la Décuauverte, Paris, 1986, p. 66).

7

cercetare distinct, cu metode diferite, cu grupuri de cercetare diferite – susţinea

istoricul francez.

Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul

stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia cât şi pentru

relaţiile dintre sociologie, istorie şi istorie socială, tensionate îndeosebi datorită

achiziţiilor metodologice din deceniul '50. Sociologii acuză pe istorici că „îm-

prumută” metode şi tehnici din propriul lor arsenal metodologic. Tensiunile se

diminuează însă treptat, iar din anii '60 continuatorii Şcolii „Analelor” revin la

„intenţii mai bune” faţă de tradiţiile propriei lor comunităţi ştiinţifice.

Reabilitarea raporturilor dintre istorie, sociologie şi istorie socială permite

îmbunătăţirea substanţială a comunicării între acestea, ceea ce reactivează tenta-

tivele de unificare a sistemului teoretic al ştiinţelor sociale. În acest sens se îns-

criu şi contribuţiile importante pe care le duc C. Wright Mills (1916-1962) şi

Robert K. Merton (1910-?), Elinor C. Barber ş.a.

Suportul pe care îl oferă sociologia îi incită pe unii sociologi să elaboreze

în orizontul istoriei sociale lucrări riguroase şi apreciate: Tokugawa Religion:

The Values of Preindustrial Japan (Religia Tokugawa: valori în Japonia prein-

dustrială) – Robert N. Belloh (1957); Social change in Industrial Revolution

(Schimbare socială în revoluţia industrială) – Neil J. Smelser (1959); The First

New Nation: The United States in Historical and Comparative Perspective

(Prima naţiune tânără: Statele Unite în perspectivă istorică şi comparată) –

Seymur Lipset (1963); The Vandée (Vandeea) – Charles Tilly (1946) etc.

Toate acestea, ca şi altele de acest tip, dau dimesiunea profitului ştiinţific când

sunt depăşite bariere convenţionale între ştiinţele sociale.

Perspectiva sociologică pe care Şcoala „Analelor” o conferă studiilor isto-

rice a implicat şi agrearea metodei comparative, a cărei utilizare Marc Bloch o

anunţase încă din 1928 într-o Declaraţie-program cu ţintă precisă: „Pentru o is-

torie comparată a societăţilor europene”. Ceea ce s-a subliniat mai puţin în ra-

8

port cu comparaţia socio-istorică redefinită de Bloch şi discipolii săi, este şi în-

tâietatea acordată aspectelor calitative ale comparaţiei şi, în genere, metodei ca-

litative. Atât el, cât şi Lucian Febvre pleadează pentru revigorarea metodelor

calitative nu numai în spaţiul propriu-zis istoriei, ci şi în „teritoriale” ştiinţifice

conexe acestuia: istoria socială, istoria economică, istoria demografică, geoisto-

ria9 etc. Revigorarea este de scurtă durată, datele şi diagramele fiind mai apoi

preferate atât de cercetători, cât şi de cititori, renăscându-se interesul pentru me-

todele cantitative.

După 1930, în contextual expansiunii istoriei sociale în Balcanii de Vest,

URSS, Japonia, continental Sud American (în special în Brazilia) etc., studiile

comparative istorice înregistrează o creştere semnificativă. La începutul anilor

'60, la trei decenii distanţă de eforturi ştiinţifice atât ale sociologilor, cât şi ale

istoricilor, desfăşurate mai mult sau mai puţin în incidenţa „spiritului” «Anale-

lor», într-o incitantă lucrare – What is History? -, Edward Hallet Carr (1892-

1982 ) remarca cu realism: „Cu cât istoria devine mai sociologică şi cu atât so-

ciologia devine mai istorică, cu atât mai bine va fi pentru amândouă. Să lăsăm

deschisă graniţa dintre ele pentru un trafic în ambele sensuri”10.

Că unii istorici din epocă nu au împărtăşit punctual de vedere exprimat de

E.H. Carr, nu a constituit o noutate, cum surprinzător nu este nici astăzi când

mai apar poziţii contestatare, este adevărat, mai rare şi nu atât de vehemente ca

în „alte timpuri”.

Important este că relaţionalitatea ştiinţifică câştigă teren şi că majoritatea

istoricilor şi sociologilor împărtăşesc viziuni expuse de Anthony Giddens şi de

Philip Abrams în lucrările lor, potrivit cărora distincţiile de păreri cu privire la

metodologia cercetării, în principal, ţine mai mult de „argumente instituţionale

9 Alex Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 205-206. 10 Edwerd Hallet Carr, What is History?, Mac.Millan, London, 1961, pp. 115-116.

9

predominante” (Abrams) sau, şi mai tranşant, între cele două discipline „nu

există distincţii logice sau chiar metodologice” (Giddens)11.

Terenul pe care se înscrie demersul comparativ-istoric este, deci, relativ

apt pentru realizarea unor studii în acest orizont, nu numai prin flexibilizarea

poziţiilor istoricilor, ci şi prin nivelul dezvoltării teoriei sociale, care impunea

alte exigenţe. Până la apariţia „Analelor”, numai sociologia şi ştiinţa politică se

apropiaseră de performanţele antropologiei în utilizarea metodei comparative.

Din 1929 şi în comunităţile istoricilor se produce o schimbare de atitudine, care

cunoaşte însă fluctuaţii. Ceea ce înţeleg acei istorici care acceptă să renunţe la

maniera tradiţională de „analiză” şi prezentare a faptelor istorice în favoarea

analizei ştiinţifice comparative este că abordarea istorică cât şi cea teoretică se

completează reciproc şi ambele depind de comparaţie, realizată însă la o exi-

genţă adecvată.

Unele reorientări se produc şi în comunităţile academice şi ştiinţifice so-

ciologice atât în relaţie cu istoria socială, îndeosebi, dar şi cu istoria, în general,

având criteriu esenţial de apreciere maniera în care este concepută şi utilizată

metoda comparativă.

Pentru înţelegerea unui fenomen atât de complex cum este relaţia dintre

sociologie şi istorie, în sens de comunităţi ştiinţifice, mai ales sub raport teoreti-

co-metodologic, cu accent asupra metodei comparative, sunt necesare precizări

şi explicaţii suplimentare.

Reducerea tensiunilor din cadrul grupurilor de cercetare sociologică

După unele afirmaţii, în istoria recentă a sociologiei există două categorii

de cercetători, care chiar dacă „nu sunt opuse sau divergente, în orice caz se «în-

tâlnesc» destul de rar şi atunci mai ales pentru a se critica reciproc”12. O 11 Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 269. 12 Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 21.

10

categorie o formează sociologii care au preocupări predominant teoretice,

obiectivul esenţial al investigaţiei constând în formularea de generalizări

teoretice şi anticiparea unor posibile implicaţii practice. A doua categorie o

reprezintă sociologii mai puţin preocupaţi de rigurozitatea teoretizării, dar foarte

serios centraţi pe rigoarea demonstraţiei, pe care o pun în evidenţă sprijinindu-se

pe un aport metodologic (atent elaborat şi complex) de cercetare şi analiză a

datelor empirice. Scopul acestora din urmă este de „a ajunge la formularea de

generalizări empirice valide, de a pune în evidenţă relaţia dintre două sau mai

multe variabile sociale [...]”13.

Dihotomia care se manifestă în rândul sociologilor în ce priveşte raportul

dintre teorie şi metodologie nu ocoleşte nici-o ramură sau subramură a

disciplinei. Repercursiunile sunt evidente şi evidentă este şi influenţa situaţiei în

sine asupra studierii realităţii sociale trecute sau actuale, după cum este şi cazul

cercetărilor comparative socio-istorice.

Este de aşteptat un acord între cele două poziţii, care sunt, de altfel,

observabile în spaţiul cercetărilor sociologice, pentru a micşora zona de

manifestare a ambiguităţilor, cu posibile efecte derutante, sau chiar a erorilor.

Capcanele timpului istoric (social)

Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără o

raportare la două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista suspendaţi în

atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal şi

spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realul social. „Fără discuţie că

viaţa socială – releva D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric;

negreşit c-ar fi de o înspăimântătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă

istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut

şi viitor”14.

13 Ibidem, p. 22. 14 Prof. D. Gusti, Curs de sociologie generală, [litografiat], Bucureşti, 1920, p. 328.

11

Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze

evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent şi

proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste faze ale

proiectului devenirii şi evoluţiei unui grup uman.

Timpul şi spaţiul sunt două din dimensiunile fundamentale cu care

operează istoria socială, precum şi celelalte ştiinţe socio-umane. Recunoscute ca

atare, acestora li se dau înţelesuri care diferă de la o disciplină la alta. Sociologia

concepe timpul ca o dimensiune a realităţii sociale, în acelaşi mod ca şi istoria

socială, cu diferenţa că prima imaginează timpul ca un mecanism ce poate fi

oprit pentru a i se proiecta o imagine statică, relativ imobilă (F. Braudel), iar a

doua interpretează ca o scurgere uniformă şi implacabilă, într-o mişcare

perpetuă.

Diferenţa de viziune este foarte importantă. Istoricul nu studiază o

succesiune de „fotografii”; el cercetează însăşi „mişcarea” componentelor

societăţii în ansamblul său, definind fiecare fază a evoluţiei acesteia sau plasând-

o într-o dimensiune temporală (epoca istorică).

Plasarea unui grup social într-o „unitate” a timpului social face posibile

comparaţiile fie cu faze evolutive anterioare „momentului” respectiv sau ulterior

acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale. Diviziunile „timp lung” („longue

durée”), „timp mediu” sau „timp scurt” sunt componente ale timpului social şi

devin operaţionale, cu sensuri bine definite.

Diviziunile timpului social permit „înlănţuirile” (Marc Blach), discernerea

legăturilor dintre o secvenţă istorică şi alta în plan social, identificarea genezei,

apoi urmărirea dezvoltării unui proces sau unui fenomen social, a continuităţii

sale etc. În cercetarea realităţilor trecute, istoricii postulează existenţa unui alt

tip de raporturi, anume „relaţiile cauzale”. Un bun specialist, consideră M.

Dogan, „va fi deci sensibil la caracterul unic al evenimentelor precedente,

12

stabilind relaţii cauzale prin comparaţie cu alte lanţuri de evenimente şi

raportându-le la teorii sociologice“15.

Spaţiul este o altă dimensiune fundamentală cu care operează ştiinţele

sociale. Deşi atât istoricii, cât şi sociologii, nu conferă un sens abstract acestuia,

definindu-l drept spaţiu social, adică un spaţiu „umanizat”, un spaţiu în care se

„mişcă” omul şi grupul din care face parte, primii pierd din vedere, de multe ori,

acest aspect. Pentru ei noţiunea de spaţiu este echivalentă cu un teritoriu, cu o

întindere mărginită de graniţe care are o nominaţie dată de grupul etnic care îl

ocupă.

Interpretarea pe care o dă istoria socială conceptului de spaţiu, o apropie

de sociologie. Prin noţiunea de spaţiu social se configurează un teritoriu care

este locuit permanent şi este pus în valoare pentru propria existenţă de către un

grup sau o comunitate umană. Înţelegerea profundă a relaţiei om-spaţiu,

comunitate-spaţiu este esenţială pentru discernerea sensurilor evoluţiei umane.

„Spaţiul vital” nu este o sintagmă oarecare, ea are un înţeles cât se poate de clar

(deturnat, este adevărat, de unele teorii rasiale). În fond, ceea ce observăm astăzi

a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un „loc” al său, un spaţiu

atribuit pentru propriile sale trebuinţe (spaţiul locuit sau spaţiul locuibil), un

grup mai restrâns numeric sau mai mare îşi revendică un spaţiu, la fel ca şi o

naţionale. Spaţiul este condiţia primordială a stabilităţii şi continuităţii vieţii

sociale, tot el a fost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spaţiul

asigură existenţa unei comunităţi umane prin resurse şi deopotrivă contribuie la

recunoaşterea ei, într-un anume fel, chiar şi la configurarea identităţii acesteia.

Ţiganii sunt o etnie fără teritoriu, iar conştientizarea acestui aspect de către

intelectuali ridicaţi din rândul lor, generează o problemă care are serioase

aspecte de natură socială, politică, demografică etc. Palestinienii îşi revendică un

15 Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Alternative, Bucu-reşti, 1997, p. 233.

13

teritoriu, fără de care sunt în pericol de a fi asimilaţi de grupuri etnice mai

puternice.

Substratul etimologic al noţiunii de ţăran relevă o relaţie spaţială, iar

aceasta un este specifică numai limbii române. Conceptul de ţară (în înţeles de

teritoriu locuit de o etnie organizată din punct de vedere administrativ şi politic

într-un stat), prin extensie, are semnificaţie şi de provincie (land, în Germania,

„ţară” în spaţiul românesc) sau formaţiuni prestatale româneşti. Şi exemplele de

acest gen sunt numeroase.

„Omul sfinţeşte locul” – spune românul conferind o semnificaţie profundă

raporturilor sale cu spaţiul social. „Caracteristicile fizice ale popoarelor – relevă

profesorul Ilie Bădescu -, obiceiurile şi practicile, limbile etc., se transformă sub

influenţa <locului, mijloacelor şi modului de existenţă>”. Acestui „loc”, citindu-

l pe Demolins, îi rezervă o mare însemnătate şi deopotrivă îi atribuie un înţeles

dinamic, „fiindcă el însuşi (locul – n.n.) îşi desăvârşeşte caracteristicile prin

tiparul pe care îl imprimă modului de existenţă al diverselor popoare”16.

Timpul şi spaţiul, ca dimensiuni ale realităţii sociale, numai într-o relaţie

cauzală (Ernest Bernea) sau într-o unitate indisolubilă (Nicolae Iorga) plasează

viaţa socială într-un sistem de raportare şi evaluare parţială sau globală. Această

unitate face necesară şi posibilă fixarea în timp a desfăşurărilor istorice atât ale

unei societăţi, cât şi a societăţilor, în ansamblul lor.

Cel două noţiuni s-au aflat multă vreme în postura ingrată de a genera

controverse în rândul specialiştilor în ştiinţe sociale, pe un fond general de

dezbateri, nu puţine cu caracter polemic. În acest peisaj ştiinţific şi academic

tensionat de diverse puncte de vedere, susţinute, nu în cazuri rare, cu vehemenţă

şi agresivitate, iniţiativa „conciliatoare” a unor reprezentanţi ai „Şcolii

«Analelor» se anunţa a fi o oază de speranţă.

16 Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 119.

14

„Analiştii” resping delimitările dihotomice aflate în circulaţie, prioritate

având: trecut – prezent, nomologic – ideografic, repetabil – irepetabil, singular –

general etc.

Delimitările împiedicau construcţia unui nou tip de istorie, ca ştiinţă a

societăţilor globale, concepută ca „«dialectică a duratei» pe toate palierele

timpului istoric (scurt, mediu, lung), fiecăruia dintre acestea fiindu-i asociată o

sociologie, dar şi o istorie evenimenţială, conjuncturală şi structurală”17.

Delimitarea temporalităţii sociale a fenomenelor de timpul istoric (social)

rămânea, totuşi, problemă încă în discuţie. Soluţia oferită de Robert K. Merton

în 1984, prin lansarea conceptului de aşteptări sociale, se pare că întruneşte

acceptări atât din partea istoricilor, cât şi a sociologilor. Conceptul configurează

o imagine mai clară a timpului social, introducând delimitarea dintre extensia

temporală a unui fenomen sau proces social şi timpul (durata) socialmente

necesar/ă pentru realizarea acestuia. Într-o astfel de perspectivă orice fenomen

social are un început şi un sfârşit (scadenţă), în raport de care anticiparea

evoluţiei fenomenului sau procesului social în cauză devine posibilă, ceea ce ar

face inutile demersurile istoricilor, inclusiv ale istoricilor sociali.

În prezent, studiile socio-istorice comparate, ca parte componentă a

sociologiei comparate, manifestă tendinţa de a ceda compararea sincronică

(simultană) a societăţilor în favoarea comparaţiilor longitudinale, diacronice

(evolutive, istorice), aşa cum procedează Gabriel Almond, Seymour M. Lipset,

Samuel N. Eisenstadt.

Caruselul clasificării societăţilor

Relaţia timp istoric/social – spaţiu social nu poate fi separată de

clasificările evoluţiei umanităţii pe diferite „trepte” ale istoriei, admiţând, din

capul locului, că această evoluţie nu este lineară. Dacă acordăm atenţie doar

sistemelor de clasificare propuse şi operaţionalizate de istorici şi sociologi, nu

17 Dicţionar de sociologie (coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 571.

15

presupune că ignorăm pe cele cu care operează alţi specialişti. Selecţia are ţinta

precisă de a focaliza analiza în sfera celor două discipline, care de altfel fac

obiectul prioritar al atenţiei noastre.

Divergenţele cu sociologii pe tema sistemelor de clasificare, nu-i

împiedică pe istorici să recomande în continuare clasificarea cronologică.

Potrivit acesteia, periodizarea istoriei (naţionale şi universale) este marcată de

epoci, ce diferă ca întindere temporală şi „încărcătură istorică”, după cum

urmează: preistoria, protoistoria, antichitatea, evul mediu, epoca modernă şi

epoca contemporană. Diferenţele de periodizare de la o societate la alta reflectă

decalajele care au existat şi există între acestea sub raportul dezvoltării

economico-sociale, politice, culturale etc.

Clasificarea este un important instrument operativ, căreia i se recunoaşte

acest avantaj, dincolo de multe dezavantaje, ce au determinat şi determină pe

unii istorici, sociologi, economişti, geografi etc. să propună evaluarea

demersurilor societăţii şi în raport de alte elemente, nu neapărat socio-istorice.

De la Condorcet, care construieşte teoria progresului istoric, etapizându-l în trei

faze (stări) distincte (inferioară, superioară, mai superioară) şi până la

Lamprecht, întreaga dezvoltare socio-umană era segmentată în raport de

personalităţi (regi, împăraţi)∗. Contestat în epocă, impune însă prin opera sa

punctul de vedere potrivit căruia istoria este rezultatul evoluţiei ”stărilor

sociale”∗∗.

Un alt orizont interpretativ, într-un fel asemănător cu viziunea lui

Lamprecht, este deschis de Paul Barth (1858-1922). Istoricul german considera

că individul interesează pe un specialist numai în măsura în care este expresia

∗ Un strălucit reprezentnt al filosofiei istorice, George Hegel, consideră că perioadele istorici sunt „trepte ale spiritului” întrupat în cultură. Fiecare perioadă este condiţionată de cele ce o precedă şi condiţionează, la rândul ei, pe cele ce îi urmează. ∗∗ Periodizarea istoriei Germaniei de la începuturi şi până în vremea sa, în această concepţie, cuprindea cinci epoci: a) animismul preistoric; b) simbolismul; c) tipismul; d) concenţionalimul şi e) individualismul spiritual (Apud : P. Andrei, Sociologie generală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 172).

16

aspiraţiilor comunităţii din care face parte, respingând astfel periodizările în

raport de personalităţi.

Într-o concepţie modernă, dar pe formula mai veche a progresului lansată

de Condorcet, istoricul Michel Poniatowski, contestând punctul de vedere

marxist privitor la succesiunea orânduirilor sociale, argumentează că societatea

umană a parcurs două etape istorice – agricolă şi industrială – şi ce se află în

pragul „erei ştiinţifice”∗ ∗∗.

După cum se observă, efortul de a construi un cadru adecvat de marcare a

diferitelor faze de evoluţie ale unei comunităţi (indiferent de rangul ei) sau a

întregului ansamblu de comunităţi umane, generează o „mişcare” ce avansează,

dar are reculuri, întoarceri la sisteme de periodizare mai vechi, care fie sunt

„cosmetizate”, fie sunt disecate, iar în urma disecţiei sunt utilizate doar unele

„părţi” ce sunt reasamblate în alte proiecţii. Dintre numeroasele lucrări care au

fost editate în ultimele decenii, reţinem doar două, cu titlu de ilustrare a celor

afirmate.

Prima, intitulată Europa şi populaţiile fără istorie, este semnată de Eric R.

Wolf, profesor la Universitatea din California (SUA). Autorul reconsideră

clasificarea istorică marxistă, care are la bază succesiunea modurilor de

producţie, dar într-o altă viziune. „Pentru scopurile acestei cărţi – enunţă Wolf -,

e fără importanţă dacă Marx a avut sau nu dreptate – dacă ar fi trebuit să

postuleze două sau opt ori cincispreceze moduri de producţie, sau dacă ar fi

trebuit înlocuite modurile propuse de el cu altele. Utilitatea conceptului nu

rezidă în clasificare (subl. în text – n.n.), ci în capacitatea de a sublinia relaţiile

strategice implicate în desfăşurarea muncii sociale de către pluralităţile umane

organizate. Având în vedere că vrem să ne ocupăm de răspândire a modului

capitalist şi de impactul său în regiuni în care munca socială era alocată în mod

∗∗∗ În 1982, când era publicată una din lucrările sale. (Michel Poniatowski, L'histoire est libre, Albin Michel, Paris, 1982, p. 134).

17

diferit, vom explica doar acele moduri care ne dau posibilitatea de a prezenta

această întâlnire în maniera cea mai economică. În acest scop, vom defini doar

trei dintre ele: un mod capitalist, un mod tributar∗şi un mod organizat pe bază de

rudenie”18.

Consecvent propriei metode, autorul susţine că cele trei moduri de

producţie nu trebuie interpretate „drept scheme pentru clasificarea birocratică a

societăţilor”, întrucât „Cele două concepte – mod de producţie şi societate – ţin

de niveluri diferite de abstracţie”19. Astfel, conceptul de societate, are ca sursă

inerţială „interacţiuni reale sau atribuite între oameni”, în timp ce conceptul de

mod de producţie, vizează, în esenţă, „dezvăluirea relaţiilor politico-economice

care stau” la baza interacţiunii20, orientând-o şi constrângând-o. Dar dezvăluirea

acestor relaţii, consideră Eric R. Wolf, nu acoperă decât parţial registrul

interacţiunilor dintr-o societate. Utilizând însă comparaţia, „conceptul de mod

de producţie atrage atenţia asupra variantelor majore în aranjamentele

economico-politice şi permite vizualizarea efectelor lor. Folosirea conceptului

ne permite, mai presus de orice, să cercetăm ceea ce se întâmplă atunci când se

întâlnesc sisteme de interacţiune diferit constituite – societăţi – care există în

diferite moduri de producţie”21.

A doua lucrare, datorată unui grup de prestigioşi istorici francezi, este o

voluminoasă expunere a istoriei universale de la începuturile existenţei fiinţei

umane şi până în pragul anului 1998, când a fost lansată pe piaţa intelectuală a

Franţei. „Tradiţionalişti” în etapizarea istoriei universale, autorii evită însă să

definească explicit fiecare etapă parcursă de omenire, după nominaţia „clasică”.

Regăsim, astfel, în succesiunea cunoscută preistoria, antichitatea şi evul mediu,

ultima epocă fiind definită de ascendenţa şi declinul societăţilor organizate pe

ranguri. Epoca modernă nu se regăseşte în această succesiune cu termenul ∗ În literatura de specialitate din România se utilizează termenul de tributal (şi nu tributar). 18 Eric R. Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, Editura Arc, Chişinău, 2001, p. 75. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem, pp. 75-76.

18

consacrat, fiind substituită cu „Secolul luminilor”, după care urmează

contemporaneitatea (sau „Lumea contemporană”), al cărei debut este marcat de

Revoluţia franceză de la 1789∗.

Istorici şi sociologi români se apropie sau se depărtează de clasificările

colegilor occidentali sau concep periodizări în viziune proprie, unele

instrumentate, cum sunt şi cele ale lui A.D. Xenopol, atât pentru evoluţia

umanităţii, în general, cât şi pentru evoluţia românilor, în particular. Ambele

clasificări sunt realizate potrivit teoriei serialităţii şi a legăturilor cauzale între

serii: „Manualul de faţă nu este o simplă cronologie cu toate că cuprinde pe 160

de pagini întreaga istorie a omenirii şi pe cea a românilor de la origine până la

1900, totuşi expunerea conţine înlănţuirea faptelor istorice, cauzale şi efectele

lor

[... ]”22.

Aspectul de cronologie istorică apare însă cu pregnanţă, chiar dacă autorul

încearcă să estompeze această impresie, situaţie care este mai puţin importantă

pentru noi. Are o anume semnificaţie cum structurează desfăşurarea planurilor

istorice ale devenirii umanităţii, pe care le concepe în trei mari orizonturi

temporale: timpurile străvechi (de la începutul istoriei propriu zise până la

năvălirea barbarilor), feudalismul (de la originea statelor barbare până la

cruciate) şi istoria modernă (de la descoperirea Americii până la revoluţia din

1789). În fiecare dintre acestea se prezintă în paralel succesiunea evenimentelor

din Apus şi din Răsărit.

În ce priveşte „istoria românilor”, aceasta „se poate împărţi raţional – ne

spune autorul – după momentele dezvoltării sale în patru perioade”: formarea

naţionalităţii române (de la origini şi până la 1290), epoca slavismului (de la

descălecare până la Matei Basarab şi Vasile Lupu – 1633), influenţa grecească

∗ Istoria universală, vol. I („De la origini până la sfârşitul marilor imperii” – autori: J. Guilaine, G. Laffergue, H. von Effenterre, P. Lévêque, M. Rouche), vol. II („De la Evul Mediu la Secolul luminilor” – autori : P. Riché, B. Guillemaine, J. Favier, M. Morineau, S. Pillarget), vol. III („Evoluţai lumii contemporane“ –autori : F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza), Univers Encicplopedic, Bucureşti, 2006. 22 A.D. Xenopol, Istoria universală prescurtată, Editura şi Tipografia H. Goldner, Iaşi, 1901, p. 1.

19

(de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la revoluţia grecească – 1891) şi epoca

românismului (de la revoluţia din 1821 până în zilele noastre∗). Cele patru

perioade corespund, în ordine, istoriei vechi, medii, moderne şi contemporane23.

O „periodizare culturală” (H.H. Stahl) realizează şi N. Iorga, dar pe firul

„ideii imperiale”.

Fundamente pentru clasificări sunt şi dominaţiile străine şi „zvâcnirile de

românism” (D. Onciu), dinastiile (I. Ursu), succesiunea modurilor de producţie

(P. Constantinescu-Iaşi), reconstrucţia structurilor, a formaţiunilor socio-

economice (H.H. Stahl), coabilitatea a două lumi paralele – urbană şi rurală

(Mircea Vulcănescu) sau a două economii complementare – agrară şi industrială

(Paul Sterian).

În dubla sa calitate de sociolog, dar şi de autor al primei istorii sociale

realizate şi tipărite în România, Ştefan Motaş (Zeletin), aduce în planul

dezbaterilor asupra fazelor evolutive ale societăţii un punct de vedere care

merită să fie reţinut: cercetătorul trebuie să ţină seama de sensul real al istoriei

universale, dar ceea ce trebuie să-l intereseze cu deosebire este perspectiva

românească. „Din multiplele semnificaţii ale cauzalităţii istorice, cercetătorul

român va urmări, în linie dreaptă continuă, una singură, aceea care duce, din

etapă în etapă, până la plămădirea societăţii româneşti moderne (subl.ns. –

n.n.). Şi din aceste etape succesive, istoricul nostru va stărui asupra fiecăruia în

măsura în care ea contribuie – mijlocit sau nemijlocit – la înţelegerea propriilor

noastre condiţii sociale, îndeosebi a celor actuale. Ceea ce stă în afară de acest

fir al continuităţii cauzale, care porneşte de la începuturile timpurilor istorice şi

se încheie în societatea română actuală, poate fi considerat ca fără fiinţă pentru

istoricul român”24.

∗ În anul 1896, când era tipărit volumul. 23 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Editura „Librăriei Şcoalelor” - Fraţii Şaraga, Iaşi, 1896, p. 10. 24 Ştefan Zeletin, Istorie socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii. Bucureşti, 1926, p. 6.

20

Varietatea poziţiilor privind fixarea în timp şi spaţiu a evoluţiei

comunităţilor umane nu trebuie să surprindă. Diferenţele de viziune exprimă

tendinţa identificării unei „formule” cât mai raţionale şi deopotrivă utile

ştiinţelor socio-umane în această perspectivă. Un aspect este de reţinut, fiind,

după părerea noastră, esenţial, periodizarea sau clasificarea devenirii umanităţii

şi a componentelor sale naţionale trebuie să fixeze momentele fundamentale ale

procesului construcţiei lor istorice în conexiunile naţional-universal, parte-

întreg.

Este dificil însă ca un instrument de clasificare, oricât de performant şi de

raţional ar fi, să producă un ecou general favorabil şi să fie acceptat de către

disciplinele socio-umane. Un astfel de instrument a fost produs de către

„metodologia marxist-leninistă” – succesiunea obligatorie a modurilor de

producţie – şi impus prin forţa dictatului politico-ideologic în perioada

totalitarismului comunist. Excluzând acest „experiment” nefericit, ar trebui ca

fiecare disciplină socio-umană, în raport de obiectivele sale specifice, să

imagineze sau să accepte o clasificare adecvată acesteia.


1. *** Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1996, p. 180

2. Florian Tănăsescu, Istorie Socială, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2002


1. Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpretarea

disciplinelor, Editura Alternative, Bucureşti, 1997

21

1

7. Comparaţia socio-istorică (II). Paradoxul surselor istorice; realizări,

aşteptări şi perspective ale studiilor comparativ-istorice

Un motiv suplimentar de animozităţi şi suspiciune între istorici şi sociologi

îl constituie suportul documentar al studiilor de specialitate.

Paradoxul surselor istorice

Istoricii nu se pot plânge că au o gamă restrânsă de surse, fie primare

(documente originale de cele mai diverse tipuri), fie secundare (lucrări realizate de

diverşi specialişti, inclusiv de cercetători sau universitari din domeniul istoriei).

Sursele sunt relativ importante, dar istoria nu se află în situaţia privilegiată a

sociologiei de investigare directă a realităţilor sociale, care reclamă alte tehnici şi

metode de cercetare, adecvate „prezentului” şi nu „trecutului” social.

Deşi este un aspect important de diferenţiere între cele două discipline, care

alimentează atât speculaţiile, cât şi dezbaterile academice, nu numărul surselor

conferă distincţia în cadrul studiilor comparative socio-istorice, ci modul de

utilizare a acestora, sub două aspecte:

a) credibilitatea şi autenticitatea documentului/lor folosite în analizele

comparative;

b) utilitatea practică şi substanţială a documentului/lor în cercetarea

comparativă care se efectuează.

Comparaţia socio-istorică este dificilă, dacă nu imposibilă în contextul în

care sursele primare sunt numai dovezi arheologice, dar dificilă este şi pentru

perioadele care abundă în documente publice sau private (rapoarte, registre,

jurnale, testamente, scrisori etc.), întrucât trebuie stabilite autenticitatea lor şi, în

acelaşi timp, gradul de credibilitate a datelor ce le conţin.

În perspectivă socio-istorică comparată explorarea universului

socio-uman, presupune identificarea motivelor acţiunii/acţiunilor oamenilor,

atitudinilor şi comportamentelor ataşate acestora, valorilor şi credinţelor lor care

dau conţinut vieţii cotidiene, ceea ce, evident, este greu de realizat, întrucât toate

acestea ca şi altele trebuie extrase indirect, din informaţiile furnizate de documente

2

şi nu aflate sau constatate direct de la persoane sau grupuri. Chiar şi când un

cercetător are la dispoziţie jurnale oficiale, statistici, mărturii orale, arhive

neoficiale ş.a.m.d. comportamentul individual şi colectiv nu poate fi surprins în

cele mai subtile şi intime nuanţe, ca într-o cercetare directă.

Dacă istoricii, inclusiv specialiştii în istorie socială, care oricum sunt mai

avizaţi în problematica cercetărilor socio-istorice decât sociologii, se află într-o

astfel de postură, sociologii, este de înţeles, au motive să fie rezervaţi faţă de unele

surse istorice. De aceea, există tendinţa ca o bună parte a sociologilor comparatişti

să acorde atenţie mai ales expunerilor scrise ale istoricilor (rapoarte, articole,

studii, lucrări) pentru a identifica ilustrări adecvate cercetătorilor pe care le

efectuează, îndeosebi cu obiectul ocupării „spaţiilor libere”. Este un mod facil de a

răspunde provocării unei investigaţii comparative, întrucât se ignoră „dovezile”

propriu-zise scoase la lumină de istorici, pe de o parte, iar pe de alta se consideră

ca fiind un abandon de la avantajele pe care le deţine sociologia pentru a genera ea

însăşi dovezi în sprijinul unui studiu comparativ (prin observaţii directe, interviuri,

anchete).

Atât pentru istorici, cât şi pentru sociologi, atunci când efectuează studii

socio-istorice comparative sunt de reţinut recomandările cunoscutului sociolog

englez Anthony Giddens:

- încetarea disputelor ştiinţifice, întrucât nu există „distincţii logice” şi „chiar

metodologice”, nu numai între cele două discipline, ci între ştiinţele socio-umane,

în general, şi istorie, „atunci când sunt concepute adecvat”1.

- înţelegerea necesităţii ca practicienii ambelor „tabere” să înscrie ca

obiectiv ştiinţific comun, realizarea unor analize, urmate de explicaţii şi aprecieri

detaşate de subiectivisme sau partizanate de orice fel, cu alte cuvinte cât mai

corecte2.

Aspectele semnalate nu sunt de natură să descurajeze studiile comparative 1 Anthony Giddens, Central Problem in Social Theory: Action, Structure and Contradiction in Social Analysis, Macmillan, London, 1979, pp. 81-82. 2 Ibidem , p. 82.

3

socio-istorice. Acestea sunt realităţi de care comunităţile ştiinţifice şi academice

trebuie să ţină seama, pentru a nu compromite şansa continuării „bunelor practici”

şi realizării unei noi calităţi a studiilor de acest tip, urmată de valorificarea

publicistică superioară a rezultatelor lor.

Comparaţia socio-istorică este firesc să se încadreze în exigenţele atât ale

sociologilor, cât şi ale istoricilor şi să respecte rigorile unei cercetări ştiinţifice care

se desfăşoară pe o formulă raţională şi aspiră la rezultate pozitive. „Este clar că nici

o cercetare serioasă nu poate evita – relevă M. Dogan şi R. Pahre – să amestece

generalizarea cu studiul persoanelor, grupurilor, societăţilor şi evenimentelor

unice. Dacă Booth a neglijat prima condiţie, mulţi specialişti în teoria jocurilor sau

alte teorii o neglijează astăzi pe cea de-a doua. Distincţia între ideografie şi

nomotetică se suprapune cu cea dintre teorie şi evidentă empirică; nici una nu

poate exista fără cealaltă”3.

O astfel de poziţie nu este uşor de adoptat. Nici istoricii şi nici sociologii nu

se pot detaşa ad-hoc de o anume „tradiţie” a cercetării şi de mentalităţile unor

cercuri ştiinţifice şi academice care, din diverse motive şi pe care parţial le-am

expus, se arată reticente la demersuri de acest fel. Comparaţia socio-istorică, ca

parte intrinsecă a sociologiei comparative, relevă astăzi un nivel de dezvoltare care

este influenţat de condiţii contextuale obiective şi subiective, a căror pondere şi

implicit efecte în planul realizărilor ştiinţifice oscilează de la o perioadă la alta.

Este de reţinut, fără să ignorăm contextele, că studiile comparative socio-istorice

au dobândit o extensie considerabilă, dublată de un proces de instituţionalizare mai

accentuat în Europa, S.U.A., Canada, Asia de Sud-Est şi Australia (cursuri şi

seminarii de specialitate, catedre, echipe de cercetare academică specializate,

instituţii de profil). Extensia şi instituţionalizarea dau o direcţie, un sens, un traseu

pe care îl parcurg cercetările de acest tip, ce nu presupune însă uniformitate

teoretică, metodologică şi aplicativă. Sunt şi se manifestă încă „modele” distincte

de concepere şi desfăşurare a studiilor, deşi istoricii, în majoritatea lor, nu

consideră că sunt „tributari” unui anume model. 3 Mattei Dogan, Robert Pahre, Op. cit., p. 229.

4

Diferenţe apar şi în spaţiul metodologic, întrucât se constată că unii istorici,

cu toate că se declară adepţi ai cercetărilor socio-istorice comparative, fie ignoră cu

bună ştiinţă paşii necesari (obligatorii, de fapt) într-o astfel de cercetare, fie îi

respectă parţial.

Cel mai adesea se observă o serioasă reţinere în formularea ipotezelor

cercetării, motivaţiile fiind diverse, dar cea mai frecventă invocă faptul că nu poate

fi cunoscut rezultatul unei investigaţii decât în condiţiile cercetării surselor

documentare. În caz contrar, cercetarea este posibil să fie compromisă prin

neconfirmarea ipotezelor.

Alteori, se motivează că din moment ce o cercetare socio-istorică comparată

are fixat un obiectiv sau mai multe obiective ipotezele devin practic inutile. Astfel

de studii, meritorii prin noutatea informaţiilor puse în circulaţie, nu-şi ating de fapt

obiectivul/obiectivele decât parţial, dacă rezultatul comparaţiei este fragil, iar

explicaţiile, şi analizele sunt neconcludente, sau nu-l ating deloc, dacă obiectivul

comparaţiei este fals sau comparaţia este hazardată.

Dacă „cazurile” supuse comparaţiei sunt atent selectate, la fel ca şi

obiectivele şi ipotezele investigaţiei, dacă aceste „cazuri” sunt sistematic

comparate pentru identificarea relaţiilor cauzale prin utilizarea unui aparat

conceptual adecvat cercetării, şansele explicaţiilor pe fond, corecte şi relevante,

sporesc considerabil. Există însă suficiente reţineri din partea unor istorici, inclusiv

în utilizarea, în cadrul aparatului conceptual, a unor termeni proveniţi din teoria

socială, sub motivul că:

• sunt exprimări într-un limbaj „artificial”, pompos şi uneori de

neînţeles, ceea ce creează dificultăţi în comunicarea cu cititorul;

• unele concepte (termeni) nu au corespondenţe în limbajul uzual,

ceea ce face posibilă eludarea unor aspecte sociale importante;

• termenii folosiţi într-o perioadă istorică sau alta exprimă mai

bine realităţile timpului decât unii „înlocuitori” ai lor preluaţi din aparatul

conceptual sociologic.

Alţi istorici, din contră, consideră că termenii/conceptele împrumutate şi

5

utilizate în studiile comparative sunt mai adecvaţi/adecvate, permiţând o înţelegere

mai clară şi o analiză mai riguroasă. Indiferent însă de poziţiile adoptate faţă de

„termenii tehnici”, cum îi definesc unii istorici, problema conceptelor este la fel de

importantă şi pentru studiile comparativ-istorice, ca şi pentru oricare domeniu de

cercetare al sociologiei comparative.

Un număr important de termeni sunt consacraţi de multă vreme în literatura

istorică precum: antichitate, feudalism, renaştere, castă, năvăliri barbare, monarhie

absolută etc. Alţii au fost introduşi în scrierile cu caracter istoric din veacurile al

XIX-lea şi al XX-lea, îndeosebi datorită istoricilor sociali, mai deschişi spre

împrumuturi din teoria socială (mobilitate socială, marginalizare/periferializare,

societate tributală, rol social etc.).

Peter Burke propunea, la începutul anilor '80, ca istoricii să se arate mai

mobili în utilizarea unor termeni din sociologie, în principal, dar şi din alte ştiinţe

socio-politice. El argumenta, pentru fiecare concept în parte, necesitatea

introducerii acestuia în studiile istoricilor sau schimbării parţiale a sensului şi

utilităţi date acelor noţiuni deja intrate în arsenalul conceptual al istoricilor. Din

lista de „concepte centrale” ale autorului englez reţinem câteva cu titlu de

exemplificări:

rol social (pentru ca istoricii să definească mai corect tipurile de

comportament, întrucât îl întrebuinţează mai mult în raport de indivizi şi nu de

grupuri sociale);

sex şi gen (întrucât istoricii prea puţin fac distincţie între cele două

constructe sociale, pe de o parte, iar pe de alta, ar putea fixa mai corect rolurile

sociale ale bărbaţilor şi femeilor în societate);

clasă (în accepţiunea teoreticienilor sociali, care fac distincţie între „castă”

şi „clasă”: casta poate reflecta mai bine realităţii sociale din societăţile

preindustriale, în timp ce clasa exprimă mai adecvat o anume stratificare socială

din cele industriale);

mobilitate socială (termen de altfel familiar istoricilor, dar nenuanţat folosit,

întrucât nu se referă şi la mişcarea descendentă, mobilitatea inter şi

6

intrageneraţională, mobilitatea individuală şi de grup, schimbarea ratei mobilităţii

etc.);

centru şi periferie (utilizate deja în domeniile politic, social şi cultural,

conceptele, deşi de dată relativ recentă, pot defini poziţiile ocupate de societăţi,

sisteme şi instituţii politice etc.);

mişcare socială (termen utilizat frecvent de istorici, dar mai puţin nuanţat ca

proces de schimbare socială cu faze distincte de evoluţie);

mit (de regulă istoricii îl prezintă ca termen cu trimitere la personaje şi fapte

nereale/mitice; în relaţie însă cu definiţia mitului, care prezintă o poveste cu morală

ce are personaje sterotipe, atunci orice noţiune (orală sau scrisă) cuprinde elemente

sterotipe şi mitice. O întâmplare reală, nu în puţine situaţii, este prezentată în

termenii altei întâmplări).

Propunerile lui P. Burke, invitau nu numai la reflecţie, ci şi la o deschidere

mai mare a istoricilor către teoria socială, deschidere care, în cele aproape trei

decenii cât au trecut de la formularea lor, s-a şi realizat în bună măsură. Burke, ca

şi Weber, Marsh sau Bendix concepe dezvoltarea ştiinţei în conexiune cu

dezvoltarea societăţii, ceea ce determină corecţii sociale, politice etc. Dinamica

conceptelor este un exemplu în acest sens, dar nu singular. Astfel, după cum

apreciază Bendix, fiecare categorie analitică prezintă un complex de „«concepţii-

contrast», luând diferite sensuri în funcţie de contexte şi perspectiva analizei”4.

Identificarea unor concepte adecvate contextelor socio-politice studiate şi

utile analizei comparative este o operaţie la care se înscriu atât istorici, cât şi

sociologi comparatişti. Unele dintre acestea, cum este şi conceptul de stat-naţiune,

au creat un spaţiu de convergenţă ştiinţifică, de care beneficiază studiile

comparative socio-istorice şi deopotrivă şi cele de sociologie politică sau

sociologia relaţiilor internaţionale.

Conceptul de stat-naţiune defineşte societatea industrială, care se deosebeşte

de societăţile anterioare prin teritoriu delimitat de graniţe clar marcate, guvernări

care au puteri sporite prin acordul şi voinţa cetăţenilor şi care aplică legile, cerând 4 Apud: Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Op. cit., p. 30.

7

tuturor locuitorilor, fără excepţie, să le respecte. Toate societăţile moderne sunt

state-naţiuni, întrucât caracteristicile lor esenţiale se deosebesc fundamental de

civilizaţiile tradiţionale. Acestea, în viziunea lui A. Giddens, sunt suveranitatea,

cetăţenia, loialitatea naţională (naţionalismul)5.

Statul-naţiune (sau statul naţional) este cel mai important concept al

demersului comparativ atât în istorie, cât şi în sociologie, dar şi ştiinţa politică.

Studiile comparative socio-istorice au un orizont larg de iniţiere şi

desfăşurare. Contributori sunt generaţii de sociologi şi istorici, precum şi specialişti

din alte sfere ale socio-umanului. Diferenţele de opinii, conflictul de interese,

inegalităţile privind conceperea şi desfăşurarea cercetărilor au generat şi generează

o producţie ştiinţifică de o varietate impresionantă (lucrări de specialitate, studii,

articole etc.), ceea ce diminuează considerabil şansele cuantificării ei, fie că

aceasta are în vedere aria tematică, fie că se referă la cantitatea sau calitatea

scrierilor. Edificiul ştiinţific fiind comun selecţia contribuţiilor pe care o prezentăm

în continuare evidenţiază eforturile individuale sau colective ale unor istorici şi

sociologi, îndeosebi din ultima jumătate de veac la progresul domeniului.

Pentru a micşora pe cât posibil prezumţia de arbitrar a selecţiei, s-au avut în

vedere următoarele:

• s-au reţinut, cu titluri de exemple, lucrări cu grade diferite de

reprezentativitate pentru studiile comparative socio-istorice;

• n-au intrat în atenţia analizei contribuţiile ştiinţifice care sunt

irelevante în perspectiva exigenţelor minime ale unor astfel de

cercetări, chiar dacă, sub raport documentar şi expozitiv istoric, sunt

apreciate pozitiv;

• s-a insistat asupra aportului Şcolii „Analelor” pentru a face mai

perceptibilă diferenţa dintre scrierile istorice comparative anterioare

„momentului” 1928/1929 şi cele realizate ulterior;

• o pondere importantă o deţine prezentarea autorilor şi a lucrărilor 5 Anthony Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001. pp. 369-370.

8

relevante din deceniile care au urmat celui de al doilea război

mondial, dată fiind schimbarea planurilor de cercetare, concomitent cu

ascendenţa, sub raport calitativ, a rezultatelor cercetărilor;

• insistenţa asupra analizei operei unor autori reflectă contribuţia lor

certă la promovarea şi dezvoltarea studiilor comparativ – istorice, şi a

cunoaşterii ştiinţifice, în general;

• deşi scrierile prezentate sunt relaţionate unei epoci din evoluţia

umanităţii, nu s-a avut în vedere stabilirea unui raport statistic între

acestea;

• unii autori, ca şi lucrările lor, care au fost menţionaţi/menţionate

anterior, dar care se regăsesc şi în selecţia noastră, fixează mai bine

imaginea desfăşurării în timp şi spaţiu a studiilor comparative socio-

istorice şi totodată relevă mai pregnant rolul şi contribuţia fiecăruia în

parte.

Prezentarea contribuţiilor istoricilor şi sociologilor la fundamentarea şi

dezvoltarea unui domeniu, a unei direcţii de cercetare a sociologiei comparative,

nu se vrea să fie o simplă selecţie, aşa cum am definit-o. Se vroieşte să reflecte

prioritar relevanţa ştiinţifică a studiilor comparative socio-istorice, apoi aportul lor

la cunoaşterea mai profundă a sferei sociale din trecut sau la identificarea unor

răspunsuri valide la probleme sau procese sociale marcate de necunoscute sau

hiatusuri explicative şi, în sfârşit, etapele cruciale ale traseului demersurilor

ştiinţifice din acest important domeniu al disciplinelor socio-umane.

Literatura comparativă socio-istorică, potrivit criteriilor enunţate, ar avea ca

linie de start conjuncţia dintre istorie şi sociologie, care începe să se resimtă din a

doua jumătate a veacului al 19-lea al trecutului mileniu. Sunt însă, înainte de acest

prag, şi alte scrieri datorate unor istorici, care au depăşit propriile limite ale

disciplinei, analizând evoluţia istorică a unei comunităţi umane sau a omenirii, în

general, într-o perspectivă ce anunţa apropierea de graniţele teoriei sociale şi chiar

depăşirea lor. Ar fi nedrept să le excludem din analiza noastră şi să nu le marcăm,

9

chiar fugitiv, existenţa în succesiunea valoric-istorică pe care o sugerăm:

Sec. XVII-lea – a doua

jumătate a veacului al

XIX-lea

Începutul renunţării la tradiţia istoriei evenimenţiale;

deschiderile spre social şi cauzalitatea „întâlnirilor

sociale”.

A doua jumătate a

veacului al XIX-lea –

1928/1929

Începutul convertirii scrierilor cu caracter istoric la

teoria socială.

1928/1929 – 1944/1945 Conjuncţia dintre istorie, sociologie şi alte ştiinţe

socio-umane; consolidarea şi extinderea studiilor

comparative socio-istorice.

1944/1945 - 1989 Instalarea „schismei” în studiile comparative,

ideologizarea cercetărilor şi a rezultatelor lor;

pericolele generate de competiţia politico-ideologică.

1989 - prezent Refacerea spaţiului cercetărilor socio-istorice

comparative prin integrarea comunităţilor ştiinţifice

din fostele state socialiste; extinderea cooperării

interdisciplinare naţionale şi internaţionale;

expansiunea studiilor comparative prin includerea în

aria tematică a experienţei istorice a statelor-naţiuni

aparţinând fostului bloc comunist; accentuarea

cercetărilor asupra proceselor de integrare şi

globalizare; „new deal”-ul în raporturile ştiinţifice

dintre istorici şi sociologi.

Istoria se naşte din preocuparea omului de a cunoaşte propriul trecut. O

preocupare care se generalizează cu timpul şi se rafinează în raport cu progresele şi

exigenţele ştiinţelor socio-politice, care se constituie ulterior.

Înţelegerea istoricităţii, ca traseu definitoriu pentru însăşi esenţa vieţii

10

sociale, a reprezentat un „moment” crucial nu numai pentru destinele istoriei ca

ştiinţă, ci şi pentru alte discipline. Toate ştiinţele, indiferent de natura şi

obiectivele lor, au adoptat şi perspectiva istorică, generând, treptat, propriile lor

istorii.

Trecerea de la istorie la „istorii” dezvoltă interesul tot mai accentuat în

rândul istoricilor, pentru spaţiul social, un interes care nu este însă însoţit de

schimbarea mai rapidă a mentalităţilor, atitudinilor şi mai ales practicilor. Istoria

are multă vreme aspectul unei cronici de familie (nobili, regi, împăraţi) sau a unei

cronologii, mai mult sau mai puţin reuşite. Terenul pentru schimbarea viziunii

istoricilor asupra socialului şi mai ales asupra metodelor proprii de investigare este

îndelung pregătit. Când, începând cu veacul al 18-lea şi mai ales al 19-lea, se

produce „una din cele mai mari revoluţii în concepţia despre sine a umanităţii:

afirmarea plenară a conştiinţei istoricităţii civilizaţiei umane şi, a omului însuşi”6,

în spaţiul istoriei se conturaseră condiţii pentru ca ea însăşi, ca disciplină ştiinţifică

şi academică, să se constituie într-un factor esenţial al acestei, „revoluţii”. Un

număr important de istorici renunţaseră la tratarea evenimenţială a evoluţiei

comunităţilor umane sau a omenirii, în general, adoptând, precaut la început, apoi

cu mai multă vigoare, şi viziunea holistică asupra societăţii şi istoriei. Aceştia

înţeleseseră că acţiunile, valorile, evenimentele, personalităţile etc. nu mai puteau

fi analizate şi evaluate punctual, prin ele însele, izolate unele de altele şi fiecare

faţă de sistemul social, el însuşi într-o perpetuă devenire. Într-o astfel de viziune,

cunoaşterea evoluţiei unui eveniment sau proces social impunea, concomitent,

identificarea dimensiunii lor temporale pentru a afla sursele producerii, perpetuării

sau încetării manifestării lor, cauzele care le-au generat, semnificaţia şi

consecinţele acestora. Aspectele particulare au trebuit să cedeze locul sitnezelor,

printr-o „operaţie ştiinţifică de eliminare treptată a tot ce este particular şi

accidental şi de păstrare a trăsăturilor definitorii, generale, tipice şi esenţiale”, care

reprezintă „rezultatul metodei comparative”7 – consemna Dimitrie Gusti. 6 Constantin Coşman, Cuvânt înainte la lucrarea lui John Naisbitt, Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 7. 7 D. Gusti, Opere, vol. 1, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 320.

11

Traiectoriile evolutive ale istoriei şi sociologiei, inegale ca lungime, date

fiind debuturile lor în spaţiul ştiinţific la distanţă temporală considerabilă, se

intersectează în epoca „afirmării plenare a conştiinţei umanităţii”, fertilizând

terenul studiilor comparative.

În accepţiunea profesorului D. Gusti şi a lui Eugeniu Speranţia primul care

iniţiază tratarea istoriei după „principii ştiinţifice” este istoricul, filosoful şi

filologul italian Gianbattista Vico (1668-1744) care, în cunoscuta lucrare Principi

di una scienza nuova d´intorno alla comune natura delle nazioni (Napoli, 1725),

propune o „ştiinţă nouă, al cărui obiectiv ambiţios consta în descoperirea legii

„evoluţiei naţiunilor şi umanităţii”8.

Vico porneşte de la ideea (ipoteza) că toate naţiunile au, pe lângă propriile

trăsături, şi particularităţi care se regăsesc la alte naţiuni. Pentru a putea identifica

aceste trăsături „scienza nova” trebuia să utilizeze ca metodă de cercetare

comparaţia. Termenii analizei comparative a naţiunilor erau doar doi: moravurile

(exteriorizate în acţiuni) şi ideile (convertite în cuvinte), ambii „purtători de

trăsături comune”. Identificând trăsăturile comune ale naţiunilor – afirma acesta –,

se putea realiza o istorie a naţiunilor, o „istorie universală eternă”, care era una şi

aceeaşi la toate popoarele9.

Vico a conceput structura temporală a istoriei ca nefiind lineară, ci una

contrapunctuală, care trebuia urmărită şi analizată de-a lungul mai multor linii de

dezvoltare. „Pentru Vico, istoria este contemporană sau simultană, o realitate

determinată [...] de limbajul însuşi, depozit simultan al întregii experienţe”10

(umane).

De la Vico şi până la Comte, cercetări în spiritul „ştiinţei noi”, se remarcă în

operele lui Voltaire şi Matesquieu, apoi în scrierile lui Turgot, care plănuise să

realizeze o istorie de mari proporţii a devenirii umanităţii, având ca fundament

ideea de progres, de perfecţionare perpetuă a naturii umane. Lucrarea nu o 8 Apud: D. Gusti, Op. cit., p. 298; cf. şi Eugeniu Speranţia, Op. cit., vol. I, p. 74. 9 Eugeniu Speranţia, Op. cit., vol. I, pp. 51-52. 10 Marshall McLuhan, Galaxia Gutemberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 401.

12

realizează, dar ideile sale originale expuse la Sorbona constituie, mai târziu, o sursă

de inspiraţie pentru A. Comte, cel puţin pentru aşa numita „lege a celor trei faze”,

după cum susţin cunoscători ai vieţii şi operei omului de ştiinţă francez.

Adam Ferguson, într-o celebră lucrare dedicată istoriei societăţii civile,

relevă, în viziune sociogeografică, că mediul înconjurător determină caracterul

naţiunilor, care se constituie în factor decisiv al istoriei. Formarea statelor,

ascensiunea şi decadenţa popoarelor, depind, susţine Ferguson, de aceste

condiţiuni.

Distincţia dintre cunoaşterea discriptivă a faptelor istorice şi studiul

succesiunii acestora este una dintre ideile care sunt vehiculate de istoricul francez

François Guizot în cunoscuta lucrare „Istoria civilizaţiunii franceze”. El face un

pas semnificativ spre cunoaşterea socială în special în tratarea religiei, pe care o

apreciază drept fapt social („un fecund principiu de asociaţie”).

O apropiere la fel de semnificativă de înţelegerea socială a demersurilor

umane o realizează Jules Michelet (1798-1874), cunoscutul istoric francez pentru

lumea românească care, la 1831, când publică „Introduction à l'histoire

universelle”, apreciază că ştiinţa socială era deja constituită, iar în „La génie des

religions” (1842) se străduieşte să demonstreze că religiile sunt forme diverse de

adoraţiune a naturii, pe de o parte, iar pe de alta, că din fiecare religie derivă

instituţiile politice, literatura, arta, ştiinţa şi filosofia unei naţiuni.

Începuturile afirmării sociologiei ca ştiinţă socială autonomă, cu pleiada sa

de fondatori, pe care numai selectiv îi amintim, implică mai activ pe creatorii noii

discipline să „navigheze” în spaţiile istoriei.

Auguste Comte nu este un „navigator” solitar; el este însă „cap de serie”,

motiv pentru care îi acordăm mai mult spaţiu. Deşi se află în această postură,

contribuţia lui la lansarea metodei comparative, pe care o defineşte fie ca „metodă

pozitivă”, fie ca „metodă istorică” este esenţială. De altfel, Lecţia XLVIII a

cursului său de Filosofie pozitivă o consacră „metodei istorice”, cum este aceasta

13

definită în 1926 de C. Bouglé şi J. Raffault11.

În studiul fenomenelor sociale, îşi începe A. Comte pledoaria pentru metodă

în sociologie, noţiunea de metodă nu trebuie să rezulte „decât dintr-o primă

concepţie raţională a ansambului ştiinţei”12, care ţine seama de „existenţa necesară

a legilor sociologice (mai nesigure în cazul sociologiei statice şi mult mai sigure în

cazul sociologiei dinamice). „De altfel, pentru a dezvolta mai bine sentimentul

preliminar indispensabil al exitenţei necesare a legilor pozitive în dinamica socială,

sub orice aspect am aborda-o, cititorul va putea să se ajute cu folos de solidaritatea

socială deja constatată, pentru starea statică, între diversele elemente sociale”13.

Solidaritatea socială trebuie să se manifeste în timpul mişcării, în caz contrar totul

s-ar nărui.

Legile dinamicii sociale, consideră Comte sunt mai uşor de sesizat, fiindcă

se referă la „populaţii mai numeroase, la care perturbările secundare au o mai

puţină influenţă […]”14, situaţie analoagă şi în cazul legilor fundamentale „întrucât

se aplică unei civilizaţii mai avansate; aceasta din cauză că mişcarea socială, la

început vagă şi nesigură, trebuie să se pronunţe firesc şi să se consolideze mai mult

pe măsură ce se prelungeşte, surmontând […] toate influenţele occidentale”15. De

aici remarca: „evoluţia fundamentală a umanităţii, apreciată comparativ, sub

diverse aspecte sociale, trebuie […] să se supună, cu atât mai mult, imperioaselor

legi ale naturii, cu atât ea se referă la fenomene mai compozite unde

neregularităţile provenite din oarecare influenţe individuale trebuie estompate mai

mult”16. Şi întrucât legile fundamentale „subzistă mereu în esenţă într-o stare

oarecare a organismului social”, este necesar să facem efortul, cu precauţiile de

rigoare, de a analiza perturbările în raport de „existenţa normală”.

Analiza ştiinţifică „a perturbărilor din teoria pozitivă” constituie

11 C. Bouglé, J. Raffault, Éléments de sociologie, Textes choisis et ordonné, Librairie Félix Alcan, Paris, 1926, p. 47. 12 Auguste Comte, Curs de filosofie pozitivă, vol. 4, Editura Beladi, Craiova, 2002, p. 152. 13 Auguste Comte, Op. cit., vol. 4, p. 193. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Ibidem, pp. 193-194.

14

fundamentul logic al metodei comparative sociologice, care trebuie să se

deosebească de metoda comparativă aplicabilă în biologie.

Studiul trebuie aplicat la populaţii independente unele de altele, întrucât prin

aplicarea metodei comparative se pot sesiza diverse faze ale evoluţiei umane,

„susceptibile de o exploatare simultană, în aşa fel încât să scoată la iveală „mai

direct şi mai sensibil, atributele precumpănitoare”17. Fazele evoluţiei umane, deşi

au un trend ascendent, în direcţia progresului, a dezvoltării umane globale,

nemeroase populaţii se regăsesc pe diverse trepte de evoluţie. Metoda comparativă

este cea mai potrivită pentru a studia diferenţierile şi a găsi răspunsuri cu privire la

cauzele producerii lor, întrucât:

- poate să verifice „legile existenţei şi ale mişcării şi să furnizeze, în

această direcţie, „preţioase inducţii directe”;

- se poate aplica pe toate „treptele evoluţiei sociale, ale cărei

caracteristici pot fi astfel supuse observării directe”∗ ;

- fazele dezvoltării istorico-sociale, despre care nu au rămas vestigii în

istoria civilizaţiei, pot fi cunoscute prin cercetarea comparativă, care

este indispensabilă;

- chiar şi pentru fazele mai avansate ale dezvoltării umane pot fi

identificate răspunsuri prin utilizarea comparaţiei ;

- „analiza istorică propriu-zisă”, ca parte inseparabilă a metodei

comparative sociologice, acoperă satisfăcător lacunele inevitabile

dintr-o cercetare;

- utilizarea metodei este eminamente raţională, întrucât „se sprijină

direct pe principiul […] identităţii necesare şi constante a dezvoltării

fundamentale a omenirii”18.

Metoda istorică sau comparaţia istorică, în concepţia lui A. Comte, este 17 Ibidem, p. 225. ∗ A. Comte exemplifică: „De la cei mai nefericiţi locuitori din Ţara de Foc până la popoarele cele mai avansate din

Europa occidentală, nu ne putem imagina nici-o nuanţă socială care să nu-şi afle actualmente realizarea în anumite locuri de pe glob şi, aproape mereu, chiar în anumite localităţi net distanţate unele de altele” (p. 226).

18 Ibidem, p. 226.

15

importantă întrucât :

- dezvoltarea şi perfecţionarea ei „va forma nemijllocit […] fondul

însuşi al ştiinţei” (sociologice);

- contribuie la accentuarea în profunzime a distincţiilor dintre

sociologie şi biologie;

- poate fi utilizată atât în „sociologia statică”, cât şi în „sociologia

dinamică”;

- „oferă verificarea cea mai firească şi aplicarea cea mai extinsă a

atributului caracteristic arătat de noi mai înainte în mersul obişnuit

înainte propriu ştiinţei sociologice şi care constă mai cu seamă în a

proceda de la ansamblu la detalii”19;

- compararea diverselor epoci ale civilizaţiei umane conduce la

imagini de ansamblu ale evoluţiei sociale;

- preponderenţa acesteia (a metodei) în studiile sociale contribuie la

dezvoltarea sentimentului social, evidenţiind, „înlănţuirea”

diverselor evenimente, acţiuni, procese sociale;

- operează cu „serii sociale” (diverse stări ale evoluţiei omenirii), fapt

ce îi permite realizarea unei analize de fond, exacte, în care fiecare

element este evaluat corect, potrivit seriei sociale din care face

parte∗.

Metoda comparativ istorică, ca orice altă metodă ştiinţifică, nu este ferită de

greşeli şi rezultate nesatisfăcătoare. Aplicarea ei corectă elimină o astfel de situaţie.

„Astfel, nici o lege a succesiunii sociale, chiar indicată, cu toată autoritatea

posibilă, de metoda [comparativă] istorică, nu va trebui finalmente admisă decât

după ce va fi fost raţional legată, într-un mod direct sau indirect, însă întotdeauna

incontestabil de teoria pozitivă despre natura umană […]”20.

19 Ibidem, p. 230. ∗ „Să comparăm, în acest sens, popoarele sălbatice cu naţiunile civilizate, fie în cânturile lui Homer, fie în

povestirile călătorilor noştri; să opunem, în mod analog, viaţa de la ţară celei de la oraşe; şi, în fine, să observăm chiar diferenţa apreciabilă dintre două generaţii consecutive, la noi. Vom vedea peste tot observarea comparativă confirmând în esenţă acest rezultat singular ce se leagă, de altfel, de o sociologie mai extinsă […]” (p. 236).

20 Auguste Comte, Op. cit., p. 237.

16

Preocupat ca şi A. Comte de a conferi sociologiei o destinaţie practică cât

mai precisă, Émile Durkheim a apreciat că pentru a atinge un astfel de obiectiv este

necesară „formularea unor legi naturale, descoperirea împrejurărilor care crează

situaţiile şi a celor ce pot să modifice situaţiile date, cu alte vorbe: cunoaşterea

legăturilor de determinaţie cauzală”21.

„Diviziunea muncii sociale” (1893), teza de doctorat a lui Durkheim,

deschide seria lucrărilor acestuia în care, potrivit propriului „program” intelectual

în materie de sociologie, se străduieşte să demonstreze că societatea este anterioară

individului şi că orice explicaţie a unui fenomen social într-o astfel de viziune

trebuie să pornească de la un alt fenomen social (şi nu de la unul individual). În

centrul construcţiei sale teoretice, plasează ideea că societatea este un pulsor de

moralitate, de reguli sociale, care stau la baza moralei. Metoda utilizată:

comparaţia sociologică – pe care o dezvoltă în lucrări ulterioare, cum sunt:

„Regulile metodei sociologice” (1895), „Sinuciderea” (1897) sau „Forme

elementare ale vieţii religioase” (1912).

Durkheim consideră că studiul comparativ al fenomenelor sociale este

inseparabil oricărei investigaţii sociologice şi, totodată o metodă indispensabilă

oricărei ştiinţe sociale22. Dar nu orice comparaţie poate conduce la identificarea

surselor schimbărilor, a transformărilor sau distincţiilor dintre societăţi. „Ştiinţa

socială trebuie să renunţe la […] comparaţii utilitariste în care s-a complăcut prea

adesea, întrucât atunci când se compară, de plidă, plăceri sau interese, „orice

criteriu obiectiv lipseşte”23 – remarca Durkheim.

Dacă în „Sinuciderea”, prin utilizarea metodei comparative încearcă să

identifice cauzele şi să explice fenomenul suicidar în societăţile moderne, în

„Diviziunea muncii sociale”, foloseşte aceeaşi metodă, dar în perspectivă istorică,

pentru a determina specificitatea societăţilor industriale faţă de alte tipuri de 21 Eugeniu Speranţia, Op. cit.., vol. I, p. 433. 22 Émile Durkheim, Les Règles de la Methode Sociologique, Paris, 1919, p. 189. 23 Émile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 267.

17

societăţi. Utilizează, astfel, conceptul de „diviziune a muncii” pentru a demonstra

dinstincţiile, dar şi asemănările dintre societăţile preindustriale şi cele industriale.

Porneşte investigarea de la ipoteza că diviziunea muncii are acelaşi rol în

societăţile „superioare”, fiind sursa esenţială a coeziunii. Pentru verificarea

ipotezei, Durkheim compară solidaritatea socială (având aceeaşi sursă – diviziunea

muncii) cu alte tipuri de solidaritate. În această perspectivă, el distinge două tipuri

ideale de societăţi: a) societatea bazată pe solidaritatea mecanică şi b) societatea

bazată pe solidaritatea bazată pe solidaritatea organică. Prima dintre acestea are un

volum şi densitate demografică scăzute, o organizare socială slab diferenţiată, un

drept represiv şi o conştiinţă colectivă care asimilează puternic individul. A doua

se caracterizează printr-un volum şi densitate demografică ridicate, funcţii sociale

diferenţiate, drept protectiv, şi emanciparea individului24.

Cauza care determină progresele diviziunii muncii – spune Durkheim –

trebuie identificată în variaţiile mediului social, proces în care „segmentele

sociale” îşi pierd individualitatea, „membranele” care le separă devin mai

permeabile, generând fuziunea acestora. În urma fuziunii, „materia socială” se

eliberează, determinând astfel noi combinaţii25. De aici, „creşterea progresivă a

societăţilor” care are la bază un astfel de progres, devine posibilă, demonstrează,

Durkheim pe una din următorele căi:

1. Concentrarea permanentă a populaţiei (în societăţile „inferioare” /

primitive populaţia se intinde pe mari suprafeţe terestre, în timp ce

în societăţile mai avansate populaţia are tendinţa de concentrare,

prin restrângerea treptată a spaţiilor). Economia nomazilor,

vânători sau păstori, nu presupune necesitatea unei concentrări a

populaţiei, din contră disperarea ei pe mari suprafeţe. Prin

comparaţie, societăţile industriale reclamă concentrarea populaţiei

(atât în mediul rural, cât şi urban, atât în agricultură, cât şi în

industrie).

24 Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 92. 25 Émile Durkheim, Op. cit., p. 272.

18

2. Constituirea oraşelor şi dezvoltarea lor. Mediul urban reclamă o

socializare superioară, o creştere puternică a relaţiilor

interindividuale şi sociale, în general, o extensie şi o multiplicare

progresivă a acestor relaţii. De altfel, oraşul nu există în societăţile

„inferioare” (iorchezi, triburile vechi germanice şi italice), el

apărând pe o anume treaptă a dezvoltării sociale26. Procesul

urbanizării, ca fenomen social, este expresia acestei restrângeri

treptate a ariei de răspândire a populaţiei şi de concentrare a ei

localităţi de tip urban.

3. Creşterea şi multiplicarea căilor de comunicare care, la rândul lor

„sporesc densitatea societăţii”.

Concluzia: „societăţile sunt, în general, cu atât mai voluminoase cu cât sunt

mai avansate şi, în consecinţă, cu cât munca este mai divizată”27.

Sfârşitul veacului al 19-lea şi începutul următorului aduc în planul

sociologiei şi istoriei o intensificare a eforturilor de teoretizare şi rafinare a

metodelor de investigare ştiinţifică. F. Menger, W. Dilthey, G. Windelband,

H. Rickert, K. Breysig, Ch. Seignobus, E. Meyer, G. Simmel sau E. Troeltsch

au, fiecare în manieră şi cu argumente proprii, contribuţii la armonizarea unor

puncte de vedere între istorici şi sociologi, deschiderea unor noi orizonturi

interpretative şi perfecţionarea metodologiei cercetării ştiinţifice.

Perspectiva istorică, în viziunea lui Dilthey, poate dobândi alte înţelesuri

dacă istoricii ar pătrunde în „interioritatea persoanelor” (indivizilor), contemplând

„modalitatea în care fiecare personagiu şi-a trăit (subl. în text – n.n.) el însuşi

stările interioare, ideile sau aprecierile despre lumea înconjurătoare”28. Studiul

diversităţii structurilor şi generalizările pe care să le facă istoricii permit să se

identifice „distincţiunea «tipurilor de structură analoagă» şi deci la o tipologie a

26 Ibidem, pp. 273-274. 27 Ibidem, p. 276. 28 Eugeniu Speranţia, Op. cit., vol. p. 502.

19

manifestărilor istorice”29.

Windeldand, în „Geschichte und Naturwinssensechaft” atrăgea atenţia

asupra diferenţei de viziune între istorie şi ştiinţele naturii. După el, istoria priveşte

faptele, evenimentele în individualitatea lor concretă, pe când „ştiinţele naturii” iau

în consideraţie numai generalitatea faptelor, stabilind, totodată, similitudinile între

cazurile individuale30. Asemănător lui Windelband, dar având şi unele completări

proprii, care dau distincţii faţă de poziţiile acestuia, H. Rickert, susţine că istoria

neavând ca obiect de studiu fapte din natură, studiază fapte de cultură, care, în

totalitatea lor, sunt reductibile la valori. De aici şi concluzia că ştiinţa istorică

trebuie să se preocupe de investigarea valorilor individuale luate în totalitatea lor.

În perspectiva filosofiei istoriei, Georg Simmel consideră că istoricul trebuie

să aibă ca obiect şi în acelaşi timp subiect de studiu „sufletul omenesc, sau

sufletele omeneşti în identitatea şi autenticitatea lor individuală”31.

Pentru Simmel, istoria este o disciplină socio-umană a cărei „materie” este

de factură psihilogică. Diferenţa dintre istoric şi psiholog constă în aceea că

istoricul este preocupat de „totalul serial al conţinuturilor de conştiinţă”, pe când

psihologul este interesat de procesul de conştiinţă. De conţinuturile de conştiinţă

depind evenimentele istorice, pentru că ele însele (conţinuturile) sunt fapte istorice.

Istoria n-ar avea nici-o valoare dacă totalitatea faptelor istorice n-ar fi ordonate

după anumite criterii, dacă nu s-ar face o anume erarhizare a lor în raport de

semnificaţie şi valoare şi dacă întreg ansamblul faptelor şi datelor, indiferent de

semnificaţia şi valoarea lor, n-ar fi integrate într-un „sistem de referinţă”, alcătuit

în baza următoarelor criterii:

- selectarea riguraosă a datelor şi faptelor istorice, întrucât valoarea

izvoarelor este stabilită de „observatori istorici” care pot fi

subiectivi, iar faptele istorice sunt fapte umane şi ca atare aprecierile

pot fi, de asemenea, subiective;

- interpretarea faptelor şi proceselor istorice prin prisma personalităţii 29 Ibidem. 30 Ibidem, p. 518. 31 Ibidem, p. 491.

20

actorilor istorici;

- interpretarea actorilor istorici (personalităţilor) pe baza „gesturilor şi

intenţiunilor care li se atribuie”.

Perspectiva filosofică asupra istoriei, viguros configurată încă de la Georg

Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)∗ şi continuată de alţi iluştri reprezentanţi

ai ştiinţelor socio-umane din Germania, Franţa, Anglia etc., după cum rezultă şi din

succintele prezentări anterioare, dă o notă suplimentară de interes studiilor istorice

precum şi argumente în favoarea cercetărilor comparative. Continuator al acestei

linii în Germania este Oswald Spengler (1880-1936), a cărei scriere principală,

publicată imediat după primul război mondial – „Declinul Occidentului” –, a fost

primită cu interes atât la apariţia ei, cât şi mai târziu.

Spengeler analizează evoluţia umanităţii în perspectivă organicistă,

considerând fiecare cultură drept un organism distinct, legat, ca orice fiinţă, de

mediul înconjurător. În acestă interpretare, naţiunile, sunt purtătoare şi depozitare

ale ideilor care sunt materializate/concretizate în fapte istorice. Istoria, în viziunea

sa, reprezintă un ansamblu de culturi unice, ermetice şi irepetabile, care evoluează

asemănător unui organism viu: apar (se nasc), se dezvoltă (înfloresc) şi dispar

(mor). Obiectul istoriei, într-o astfel de perspectivă, îl reprezintă „morfologia

culturii”, cum de altfel îşi subtitrează lucrarea menţionată.

Ca orice sociolog, istoric sau filosof german din trecut sau din

contemporaneitate, Spengler face distincţie între „ştiinţele naturii” şi „ştiinţele

culturii”, având ca suport antiteza cultură-civilizaţie. Pentru prima dată în literatura

de specialitate occidentală, în această viziune, termenul de occident nu se mai

opune Asiei sau Germaniei, ci antichităţii greco-latine, într-un anume sens, şi altor

culturi, în alt sens. În voluminoasa sa lucrare dedicată, cum spuneam „morfologiei

istoriei”, Spengler defineşte originea istorică dpret cultură, realizarea istorică

logică drept civilizaţie, iar fundamentul metafizic drept destin. „Conform logicii

destinului imanet (subl. în text-n.n.) în istoria planetei noastre, orice cultură se

caracterizează, în mod necesar, în civilizaţie, în sensul că moartea îi este hărăzită ∗ Cf. G.W.W. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Paralela 45, Piteşti, 2006.

21

odată cu naşterea şi aceasta este sensul suprem (subl. în text-n.n.). De exemplu,

moartea Occidentului, adică a civilizaţii occidentale de la Napoleon încoace, este o

consecinţă logică tot aşa necesară cum a fost, pe rând, declinul Egiptului, al Chinei,

al Babilonului, al Indiei, al antichităţii greco-latine, al Arabiei şi Mexicului”32.

Pentru a-l înţelege pe Spengler şi demersul său ştiinţific prin „Declinul

Occidentului”, este nevoie să precizăm că în gândirea germană (din 1789 către

zilele noastre) şi-a făcut loc şi au avut circulaţie antitezele: Orient-Occident şi

cultură şi civilizaţie, în general. Potrivit acestora Occidentul în general (Europa)

este opus Asiei, Occidentul „particularizat” (Anglia, Franţa, S.U.A.) este opus

Germaniei politice, iar occidentul în perspectivă spirituală (creştinismul) este opus

Orientului (păgânismului). În acest context, misiunea germanilor, ca popor al

culturii, ar fi înfăptuirea unităţii spirituale, spartă de asiatici, consideraţi a fi

popoare ale naturii, şi de occidentalii franco-anglo-americani, apreciate drept

popoare ale civilizaţiei. De aici, opoziţia naturii faţă de spirit, şi a civilizaţiei faţă

de cultură.

Adept al concepţiei ciclurilor istorice, Spengler se distinge prin poziţia sa de

toţi filosofii şi istoricii epocii sale, întrucât susţine teza „noncontinuităţii istorice”,

teză care este apărată inclusiv de traducătorul operei sale în franceză –

M. Tezerout, care, la apariţia volumului „Declinului Occidentului” în Franţa

(1931) afirma în introducere: [...] cred că postulatul noncontinuităţii este singura

ipoteză valabilă pentru o cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor istorice. Nu există

nimic care să lege, în mod necesar, pe omul occidental de omul antichităţii şi pe

acesta de egiptean, de chinez, de indian sau de arabul autentic, dacă acest lucru nu

este destinul [...]”33.

„Declinul Occidental” îl reprezintă pe Spengler în întreaga dimensiune a

gândirii sale, originale şi provocatoare atunci ca şi acum, dublată de o cunoaştere

ştiinţifică impresionantă.

Obiectivul generos al lucrării este expus tranşant chiar din primele fraze ale 32 M. Tezerout, Prefaţa traducătorului francez, în Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiţă de morfologie a

istoriei, vol. 1, Editura Beladi, Craiova, 1996, p. 5. 33 Ibidem, p. 6.

22

introducerii: „Am îndrăznit, pentru prima oară, în această carte, să încerc o

predeterminare a istoriei. Este vorba de urmărirea destinului unei culturi, a unicei

culturi ce este în curs a se desăvârşi, pe planetă în zilele noastre, cultura

occindetală europeană-americană, a cărei evoluţie nu s-a încheiat încă”34.

O astfel de întreprindere, consideră autorul, nu a fost imaginată în mod

manifest, iar când s-a născut ideea s-au ignorat modalităţile concrete de

instrumentare a ei sau au fost stăpânite într-o insuficientă măsură. Dificultatea

tratării temei ar consta, susţine Spengler, în aceea că trăsăturile esenţiale ale istoriei

universale nu se dezvăluie întotdeauna privirilor specialiştilor, situaţie valabilă şi

evoluţiei contemporane a umanităţii, defăşurată în prezenţa şi cu participarea

actorilor socio-istorici.

Declinul Occidentului, ca fenomen cultural, şi nu numai, şi în genere marile

teme ale istoriei universale pot fi mai bine „descifrate” şi tratate dacă sunt analizate

şi perspectivă organicistă, în termenii: naştere, moarte, tinereţe, durată de viaţă, ale

căror sensuri adânci nu le-au pătruns cercetătorii. Înainte, de toate, consideră

Spengler, declinul Occidentului este un fenomen limitat în timp şi spaţiu, care nu

poate fi înţeles decât în perspectivă filosofică, întrucât o astfel de abordare

„implică în sine toate marile probleme ale fiinţei [...]”35.

Pentru a identifica modul şi forma în care se va împlini destinul culturii

occidentale este necesar, susţine autorul german, „să cunoaştem mai întâi ce este

cultura, care sunt raporturile ei cu istoria palpabilă, cu viaţa, cu sufletul, cu natura,

cu spiritul, sub ce forme apărea ea şi în ce măsură aceste forme – popoare, limbi şi

epoci istorice, bătălii şi idei, state şi divinităţi, arte şi opere de artă, drepturi şi legi,

forme economice şi concepţii filosofice, oameni mari şi evenimente importante –

sunt simboluri şi trebuie interpretate ca atare”36.

Metoda de cercetare „a formelor vii”: analogia, cu ajutorul căreia se disting

„polaritatea şi periodicitatea universului”37.

34 Oswald Spengler, Op. cit., vol. I. 35 Ibidem, p. 11. 36 Ibidem. 37 Ibidem.

23

Analogiile (comparaţiile), de altfel întâlnite în numeroase scrieri istorice, şi

îndeosebi în cele datorate lui Ranke, „maestru al analogiei artistice” (cum sunt cele

dintre Xyaxares şi Henric I sau dintre invaziile cimeriene şi maghiare), rămân,

după aprecierea lui Spengler, „fragmentare şi arbitrare şi corespund, în principiu

mai mult unui gust pasager pentru expresia poetică al formei în istorie”38.

Comparaţiile istorice, aşa cum s-au relizat până atunci (până la primul război

mondial), erau mai mult „capricii”, decât cercetări autentice, pornite dintr-un

sentiment al necesităţii, astfel încât erau „încă foarte departe de o tehnică a

comparaţiei”. Deşi comparaţii se fac curent, Spengler le consideră superficiale

întrucât nu dispuneau de „planuri”, erau lipsite de coeziune”, se datorau mai mult

„hazardului” şi mai rar „principiilor”. „Nimeni nu s-a gândit aici să creeze o

metodă (subl. în text – n.n.)”, deşi „Comparaţiile ar putea fi un important izvor

pentru gândirea istoricului, cu condiţia să scoată în evidenţă structura organică a

istoriei”39.

Comparaţiile istorice, ca metodă ştiinţifică, trebuie să aibă în obiectiv

destinul istoriei, al fiinţei umane, şi nu cauzalitatea fenomenelor (aşa cum se

susţine în prezent), întrucât prin retrăirea unui sentiment, intuiţii sau comparaţii, ne

apropiem de înţelegerea „misterului” unui fenomen, proces etc. istoric. Spengler îl

ia ca model pe Goethe, care a promovat o astfel de viziune, ce i-a permis, inclusiv,

previzionări turburător de exacte.

„Un studiu comparativ – remarcă autorul «Declinului Occidentului» -

permite cunoaşterea «simultaneităţii» acestei perioade (în care trăia Spengler –

n.n.) cu elenismul, în special a apogeului ei efemer – reprezentat de războiul

mondial∗ - cu trecerea de la perioada elenistică la perioada romană. Romanismul

(subl. în text – n.n.), cu simţul foarte ascuţit al realităţilor, lipsit de geniu, cu

barbaria, cu disciplina sa practică, protestantă, prusacă (subl. în text – n.n.), ne va

oferi nouă, limitaţi mereu în comparaţii, cheia enigmei propriului viitor. Grecii şi

romanii – prin aceasta se distinge şi destinul pe care l-au avut de cel care este 38 Ibidem. 39 Ibidem., p. 13. ∗ Primul război mondial 1914-1918.

24

imanent (subl. în text – n.n.). Fiindcă am fi putut şi ar fi trebuit să găsim în

«antichitate» o evoluţie pentru care a noastră este un pandent perfect, diferit de

toate aspectele exterioare, dar absolut asemănător prin impulsul intern care duce

marele organism către propria împlinire. Am fi descoperit, trăsătură, cu trăsătură,

de la «războiul Troiei» şi de la cruciade, homer şi Cântecul Nibelungilor (subl. în

text – n.n.), trecând prin doric şi gotic, dionisiac şi Renaştere, Polyctet şi Sebastin

Bach, Atena şi Paris, Aristotel şi Kant, Alexandru şi Napoleon, până la stadiul

cetăţii cosmopolite şi al imperialismului celor două culturi, un perpetum alter ego

(subl. în text – n.n.) al propriei noastre realităţii”40.


1. Anthony Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001

2. Émile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, Bucureşti,

2001


1. Marshall McLuhan, Galaxia Gutemberg, Editura Politică, Bucureşti,

1975

40 Ibidem, p. 46.

MULTIPLE CHOICE 1) Comparaţia, în general, pierde caracterul spontan în condiţiile în care:

A. Este transferată în sfera ştiinţei

B. Dobândeşte caracter de analiză C. Are substanţă teoretică D. Utilizează metode şi tehnici de cercetare adecvate

1. A+B+C 2. A+C+D 3. B+C+D 4. A+B+C+D

2) Demersul comparativ în cercetarea socială a fost practicat inclusiv de

precursori ai sociologiei şi antropologiei:

A. Voltaire B. Diderot C. Montesquieu D. Turgot E. Condorcet

1. A+B+C+D+E 2. A+C+D+E 3. B+C+D+E 4. A+B+C 5. C+D+E

3) „Sociologia comparativă … este sociologia însăşi … ” a apreciat:

1. H. Spencer 2. A. Comte 3. L.H. Morgan 4. E. Durkheim 4) Evoluţia sociologiei comparative este influenţată la începuturile

configurării ei îndeosebi de:

A. Cercetările antropologice B. Studiile istorice C. Investigaţiile sociologice D. Demersuri ştiinţifice demografice

1. A+B 2. A+C 3. A+B+C 4. A+C+D

5) Conceptul de „dezvoltare” a fost definit iniţial pe baza experienţei:

1. Societăţilor occidentale 2. Societăţilor din „lumea a treia” 3. Societăţilor socialiste (fost comuniste) 6) Sociologia este comparativă atunci când:

A. Descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale. B. Identifică similarităţi sau diferenţe între societăţi, naţiuni, culturi. C. Explică faptele, fenomenele şi procesele sociale. D. Utilizează analize de tip cantitativ.

1. A+B+C 2. A+C+D 3. B+C+D 4. A+B+C+D

7) Studiile comparative asupra evoluţiei mobilităţii sociale, care debutează în 1927, se datorează demersurilor ştiinţifice întreprinse de:

A. Sorokin

B. Lipset C. Zatterberg D. Marsh E. Bendix

1. A+B+C+D+E 2. A+B+C+D 3. A+B+C+E 4. A+C+D+E 5. B+C+D+E

8) Cercetarea cantitativă, în viziunea sociologului francez Raymond Boudon, este definită de:

1. Colectarea unui ansamblu de elemente. 2. Adunarea de informaţii cu caracter general. 3. Strângerea acelor date care fac posibilă compararea unora cu altele.

9) În relaţie cu analiza comparativă au fost formulate, de către unul din autorii următori, trei întrebări capitale: „De ce comparăm?”, „Ce este comparabil?” şi „Cum comparăm?”:

1. Jean Blondel 2. Giovanni Sartori 3. Maurice Duverger 4. Jean Duvignaud

10) Potrivit aprecierii unor specialişti străini, ţările cu cel mai scăzut vot de clasă, din rândul sistemelor democrate consolidate sunt:

1. Franţa, Irlanda, Canada 2. S.U.A., Canada, Germania 3. Canada, Irlanda, S.U.A. 4. Marea Britanie, Italia, Canada 5. Belgia, Olanda, Danemarca

11) În istoria politicilor comparative, după unele păreri, a existat o perioadă definită drept „anii eroici ai comparaţiilor cantitative”:

1. Între 1940 – 1950 2. Între 1950 – 1970 3. Între 1970 – 1975 4. Între 1975 – 1980 5. Între 1989 – prezent

12) Comparaţia politică obiectivă reprezintă un factor dinamic, stimulativ al:

A. Cercetării ştiinţifice B. Cunoaşterii, în general C. Cunoaşterii şi evaluării proceselor politice 1. A+B 2. A+C 4. A+B+C

13) Cercetarea internaţională „Sisteme de valori ale cetăţenilor şi condiţii socio-economice – provocări ale democratizării pentru extinderea Uniunii Europene”, desfăşurată în perioada 2001-2004 în 13 ţări europene, între care şi România, a avut drept obiective:

A. Analiza tipurilor de orientări politice. B. Factorii determinanţi ai suportului sistemelor democrate. C. Sistemul credinţelor şi convingerilor cetăţenilor. D. Tipul de relaţii economice şi sociale.

1. A+B+C 2. A+C+D

3. B+C+D 4. A+B+C+D

14) Cercetarea efectuată de Paul H. Stahl în comunităţi din sud-estul Europei s-a centrat pe analiza comparată a:

A. Structurilor economice B. Structurilor sociale C. Structurilor religioase D. Structurilor magice E. Structurilor psihice ale populaţiei 1. A+B+C+D 2. B+C+D+E 3. B+C+D 4. B+D+E 5. A+B+C+D+E

15) Cercetarea comparativă constă nu în a compara, ci în a explica, relevă: 1. Charles C. Ragin 2. Adam Preworski 3. Lawrance C. Mayer 4. L. Cantori

16) Studiul comparativ vizând mobilitatea socială în ţări europene, realizat în 1983, s-a desfăşurat în:

1. Anglia, Franţa, Germania, Norvegia 2. Franţa, Finlanda, Suedia, Danemarca 3. Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia 4. Finlanda, Germania, Danemarca, Olanda 17) Studiul fenomenului suicidar din Franţa, întreprins de Émile Durkheim a utilizat variabilele:

A. Cauze sociale B. Cauze politice C. Egoismul D. Dereglări psihice

1. A+B 2. A+C 3. B+C 4. B+D

18) Corectându-l pe Durkheim în aprecierea corelaţiei între termenii comparaţiei, Halbwachs afirma că procentul sinuciderilor din rândul protestanţilor trebuie corelat cu … 1. Mediul rural 2. Mediul rural şi urban 3. Mediul periurban 4. Mediul urban 19) Cercetările comparative sociologice vizează identificarea asemănărilor şi distincţiilor dintre:

A. Societăţi B. Arii culturale C. Comunităţi D. Naţiuni

1. A+B 2. A+B+C 3. A+B+C+D 4. A+D

20) Termenii unei analize comparative pot fi judecaţi emoţional de populaţia supusă investigaţiei când exprimă:

A. Diferenţieri frapante între „situaţiile” supuse cercetării; B. Asemănări izbitoare între situaţiile supuse cercetării; C. Excese ale regimurilor politice care s-au răsfrânt asupra populaţiei; D. Diferenţe sau asemănări ideologice şi politice între două sisteme

politice.

1. A+B 2. C+D 3. A+B+C 4. A+B+C+D

21) În viziunea lui Robert Martimer Marsh scopul cercetării şi analizei comparative constă în: 1. Dezvoltarea teoriei sociologice; 2. Cunoaşterea altor societăţi; 3. Identificarea gradului de complexitate a unor comunităţi. 22) „Unitatea socială, prin caracterul ei de convieţuire, nu se reduce la o simplă coexistenţă, la solidaritate de simţire, ci este totdeauna o realitate activă” a afirmat:

1. Nicolae Petrescu 2. Traian Herseni 3. Traian Brăileanu 4. Dimitrie Gusti 5. Petre Andrei 23) Istoria vieţii sociale, apreciază Petre Andrei, relevă manifestarea unui permanent paralelism între diferite forme de instituţii, tipuri de societăţi şi … 1. Comportamente 2. Mentalităţi 3. Relaţii sociale 4. Manifestări sociale 24) Metoda comparaţiei poate fi considerată într-un fel un experiment indirect aprecia: 1. F. Tönnies 2. É. Durkheim 3. P. Andrei 4. D. Gusti 25) Sociologia, potrivit lui P. Andrei, are în componenţa ei:

A. Sociologie generală; B. Sociologie specială; C. Sociologie judiciară; D. Sociologie politică; E. Sociologie economică.

1. A+B+C 2. A+B+D 3. A+B+E 4. A+C+D 5. B+C+D

26) Naţiunea, în viziunea profesorului Petre Andrei, este:

A. Comunitate civilizată; B. Comunitate spirituală; C. O idee morală;

D. Instrumentul cel mai potrivit pentru crearea culturii.

1. A+B+C 2. A+B+C+D 3. A+C+D 4. B+C+D

27) „Principiile sociologiei comparate” este o lucrare realizată de: 1. É. Durkheim 2. D. Gusti 3. A. Loria 4. N. Petrescu 5. P. Andrei 28) Diferenţele naţionale au ca substrat originar:

1. Vechile uniuni tribale 2. Vechile popoare primitive 3. Primele agregate sociale 4. Clanurile diferenţiate

29) Metoda comparativă, aplicată studiului „omenirii atât primitive cât şi

civilizate”, afirma H.H. Stahl, relevă existenţa unor: 1. Principii de viaţă comune; 2. Trebuinţe comune; 3. Manifestări comune; 4. Aşteptări comune.

30) Forme evolutive ale comunităţii, în viziunea sociologului român Traian Brăileanu sunt:

A. Sexele şi vârstele; B. Stările şi clasele sociale; C. Profesiile; D. Naţiunea şi statul; E. Familia şi ginta.

1. A+B+C 2. A+B+C+D 3. A+C+D 4. A+C+D

5. A+B+C+D+E

31) Formarea „sistemului mondial socialist” are loc după: 1. Revoluţia bolşevică din 1917;

2. Valul revoluţiilor sociale europene din 1918-1919; 3. Al 2-lea război mondial;

32) Studiile comparative care se efectuează de către comunităţi ştiinţifice din societăţile fost comuniste aveau înscrise drept obiective esenţiale:

A. Demonstrarea „superiorităţii ordinii comuniste”; B. Identificarea cauzelor care generau disfuncţionalităţi majore în

evoluţia „sistemului socialist” şi statelor ce intrau în componenţa acestuia;

C. Configurarea unui model de sociologie comparativă conform exigenţelor reclamate de existenţa „sistemului socialist”; D. Cunoaşterea proceselor sociale şi „conducerea acestora în cadrul sistemului social”. 1. A+B+C 2. A+B+D 3. A+C+D 4. A+B+C+D

33) Studiile comparative asupra proceselor de urbanizare în „capitalism” şi

în „socialism” relevă că: A. Urbanizarea este diferenţiată în cele două sisteme sociale; B. S-a configurat un model de „urbanizare socialistă” care a condus la

apariţia unor „oraşe socialiste”; C. S-au configurat mai multe „paterrn-uri socialiste”; D. Nu a existat nici-un model de urbanizare de tip socialist ;

1. A+B+C+D 2. A+B+C 3. A+C+D 4. B+C+D

34) Potrivit studiilor întreprinse de Pease Murray şi Ivan Szeleyi în socialism

au fost identificate mai multe stadii de urbanizare: A. Dezurbanizarea; B. Creşterea urbană 0; C. Urbanizarea lentă; D. Urbanizarea parţială; E. Urbanizarea intensivă; F. Urbanizarea generală.

1. A+B+C+D 2. A+B+C+E 3. A+B+C+F 4. A+B+D+E 4. A+C+D+F 5. B+C+E+F

35) Divizarea lumii în blocuri politico-militare după al 2-lea război mondial

a avut ca efect şi separarea unuia şi aceluiaşi stat în sisteme socio-politice distincte. Menţionaţi 3 (trei) dintre acestea: ……

1. Germania 2. Coreea 3. Vietnamul

36) „Societatea înseamnă raporturi de schimb” a afirmat:

1. M. Harkheimer 2. Th.W. Adorno 3. H. Marcuse 4. M. Adler 5. J. Habermas

37) Cercetarea ştiinţifică, apreciau K. Popper şi H. Albert, este „dependentă”

de: 1. Interesul cercetătorului faţă de teoria sau ipotezele supuse analizei; 2. Adaptarea categoriilor analizei la structura socială; 3. „Înlănţuirea vitală” a cercetătorului cu obiectul supus investigaţiei.

38) Obiectivul esenţial al studiului comparativ întreprins de profesorul sud-coreean Yun Kun-shik în 1975 constă în:

1. Compararea politicilor intergermane; 2. Compararea politicilor intercoreene; 3. Compararea politicilor intergermane (promovate între R.F.G. şi R.D.G.) şi intercoreene (între Coreea de Sud şi Coreea de Nord) pentru a identifica o cale raţională de reconciliere naţională; 4. Compararea politicii Republicii Coreene cu politica promovată de S.U.A.; 5. Compararea politicii Republicii Populare Democratice Coreene cu politica fostei U.R.S.S.

YES/NO 1) „Conceptele sunt indispensabile, dar nu suficiente” a afirmat sociologul

român N. Petrescu.

1. Y 2. N.

2) Religiile „imprimă direcţiuni anumite întregii vieţi sociale şi mai ales celei economice” a afirmat N. Petrescu?

1. Y 2. N.

3) Studiile comparative sunt influenţate de antropologie? 1. Y 2. N.

4) Dacă investigaţiile ştiinţifice pornesc de la o teorie generală bine definită,

care este verificată în diverse contexte istorice, se poate considera că se înscriu într-o orientare majoră a sociologiei comparate?

1. Y 2. N.

5) Conceptele utilizate într-o cercetare sociologică comparativă trebuie supuse unei riguroase verificări încă înainte de începutul investigaţiilor?

1. Y 2. N.

6) Concepte precum „clasă socială”, „construcţie naţională”, „mişcare socială” s-au înscris în procesul de internaţionalizare a termenilor analizei comparative?

1. Y 2. N.

7) Conceptul de dezvoltare exprimă un proces socio-istoric unic, ireversibil? 1. Y 2. N.

8) Procesele de industrializare şi urbanizare s-au desfăşurat identic în perimetrul statelor occidentale?

1. Y 2. N.

9) Realizarea unui inventar de asemănări şi diferenţe între două sau mai multe „situaţii” constituie, în esenţă, o cercetare sociologică comparativă?

1. Y 2. N.

10) O cercetare sociologică comparativă autentică trebuie să aibă ca obiectiv explicarea realităţilor socio-politice pentru a conduce la identificarea unor reguli sociologice?

1. Y 2. N.

11) Lucrarea The Comparative Method (1987) este realizată de Charles Ragin?

1. Y 2. N

12) Tradiţiile civice se înscriu în domeniul studiilor comparate ale sistemelor socio-politice?

1. Y 2. N

13) Sociologia s-a dezvoltat şi ca o teorie şi metodologie de cercetare a fenomenelor sociale de grup?

1. Y 2. N

14) Comunitatea poate fi apreciată ca fiind o entitate socială de un anume

tip? 1. Y 2. N

15) În viziunea lui Traian Herseni comunitatea şi societatea sunt tipuri de

unităţi sociale? 1. Y 2. N

16) Comparaţia antitetică este o metodă prin care sunt accentuate diferenţele?

1. Y 2. N

17) Metoda experimentală poate fi utilizată cu uşurinţă în sociologie.

1. Y 2. N

18) A. Loria introduce termenii de comparaţie analogică şi antitetică în sociologia comparativă?

1. Y 2. N

19) Natura umană poate constitui substratul tuturor manifestărilor sociale?

1. X 2. N

20) Formele evolutive ale comunităţii, în concepţia lui Tr, Brăileanu, sunt studiate de către statica socială?

1. Y 2. N

TRUE/FALSE 1) M. Weber considera că între capitalism şi religie, în general, este o relaţie de condiţionare reciprocă.

1. T 2. F

2) Înlocuirea termenilor unei comparaţii cu numele variabilelor este o

modalitate de cercetare în studiile sociologice comparative. 1. T 2. F

3) Eludarea sau ignorarea demersului de identificare a unor teorii sau legi cu caracter general, universal reprezintă o orientare în studiile de sociologie comparativă.

1. T 2. F

4) „Cum să comparăm naţiunile” este o lucrare realizată de Gabriel Almond.

1. T 2. F

5) Termenul de comparaţie dezvoltare utilizat în analiza comparată a societăţilor întârziate are acelaşi înţeles în condiţiile când este aplicat şi societăţilor dezvoltate occidentale.

1. T 2. F

6) Analiza comparativă autentică urmăreşte identificarea unei relaţii cauzale.

1. T 2. F

7) Prin mijlocirea comparaţiei se poate observa dacă regularităţile proprii unei societăţi se găsesc şi la altele.

1. T 2. F

8) A. Giddens, în volumul „Sociologie”, realizează o analiză comparativă socio-istorică a evoluţiei societăţilor?

1. T 2. F

9) Comparativiştii sunt etichetaţi ca fiind adepţi ai analizei comparative doar cu eticheta, fără să fie atins fondul, de către Gordon Marshall.

1. T 2. F

10) Perspectiva socio-istorică se constituie în domeniu de studiu al sociologiei comparate.

1. T 2. F

11) O comunitate, ca entitate socială, nu este în măsură dezvoltate (la scară redusă) activităţile proprii unui sistem social.

1. T 2. F

12) Conceptul de unitate socială a fost introdus în sociologie de Traian Brăileanu?

1. T 2. F

13) „Ştiinţa naţiunii” este un demers ştiinţific iniţiat de Petre Andrei? 1. T 2. F

14) Comparaţia analogică reliefează şi accentuează deosebirile.

1. T 2. F

15) Natura umană, în concepţia lui Nicolae Petrescu, este identică cu factorul psihic.

1. T 2. F

16) Statica, potrivit lui Tr. Brăileanu, se ocupă de studiul formelor neevolutive ale comunităţii.

1. T 2. F

17) Studiile sociologiei comparative în regimurile comuniste aveau înscrise în preocupări şi investigarea comparată a sistemului socialist şi a celui capitalist.

1. T 2. F

18) Fundamentul teoretic al studiilor comparative din domeniul sociologiei în comunităţile ştiinţifice din fostul „bloc comunist” l-a constituit funcţionalismul?

1. T 2. F

19) Modul în care înţelege Max. Weber natura societăţilor moderne şi motivele proliferării stilului de viaţă occidental contrastează cu punctul de vedere marxist?

1. T 2. F

20) Este posibilă o comparaţie între societăţile transnaţionale şi statele – naţiuni?

1. T 2. F

Documents

Sociologie Comparata