II. STATELE: OLANDA, RUSIA, SPANIA, TURCIA

OLANDA1

CONŢINUTUL TEMEI: Se face o analiză detaliată din punct de vedere al evoluţiei spaţiului locuit, al principalelor oraşe şi al existenţei unor valori mari ale densităţii populaţiei. De asemenea se trece în revistă specificul economiei olandeze din punct de vedere al industriei, agriculturii, transporturilor şi căilor de comunicaţie.

OBIECTIVE: Cunoaşterea uneia din ţările reprezentative din punct de vedere al potenţialului economic ale continentului european.

O regiune locuită în antichitate de batavi şi frizi, apoi de romani, franci şi saxoni. Mult mai târziu, sec. XI-XVI împreună cu Belgia, Luxemburg şi Franţa de Nord-Est fac parte din Ţările de Jos care se destramă în 1572. În secolul al XVII-lea Olanda se impune ca o importantă putere comercială, poziţie pe care o pierde treptat în favoarea Franţei şi Agliei. După 1795 şi până la 1815 când îşi dobândeşte independenţa Olanda este supusă Franţei. Formează apoi împreună cu Belgia şi Luxemburg, Regatul de Jos. Mai târziu în 1830 şi respectiv 1890 fiecare din cele două ţări părăsesc uniunea pentru ca în 1947 să formeze tot cu cele două ţări vecine uniunea vamală Benelux şi numai la doi ani (1949) devine fondator NATO.

Populaţie şi aşezări. În 2001 Olanda avea o populaţie de 15.981.472 locuitori repartizată în 12 provincii. Faţă de valoarea medie a densităţii populaţiei, 384,8 loc./kmp, populaţia este concentrată într-o serie de oraşe sau centre mai mici cu activităţi deosebite în economia ţării în care valorile acesteia depăşesc mult media pe ţară.

O serie de procese cum sunt industrializarea, urbanizarea, valorile crescânde ale căilor de transport şi comunicaţie au determinat ca populaţia ţării să fie esenţial urbană (89%). De aici şi cea mai mare concentrare urbană în jumătatea central-vestică a Olandei unde s-a conturat o importantă conurbaţie Randstad-Holland, formată din mari aglomerări urbane: Rotterdam, Haga, Amsterdam şi Utrecht care desfăşoară activităţi de primă importanţă pentru Olanda: transport maritim şi fluviatil în principal complexul portuar Rotterdam-Europoort, activităţi industriale (Rotterdam, Amsterdam, Utrecht), activităţi social-politice (Haga).

Aici valorile medii ale densităţii populaţiei trec de 1000 locuitori pe kmp.A doua regiune cu o destul de mare concentrare umană (peste 500 loc./kmp) este

sud-estul, adică regiunea Limburg. Are un oraş foarte important (Maastricht, oraş vizitat de Petru cel Mare, Napoleon) şi altele mai mici (Heeleren, Geleen, Wessem) în care există semnificative activităţi industriale (industria chimică, industria construcţiilor de maşini etc.), comerciale, administrativ-culturale. În sfârşit pe latura estică a ţării se remarcă încă trei areale industriale dominate de câte un centru, care antrenează un număr sporit al populaţiei prin activităţile lor specifice.

Astfel oraşul Enschede cu industria textilă prioritară în regiune, Schoonebeck cu industria chimică şi exploatarea petrolului şi gazelor şi oraşele Groningen, Slochteren cu exploatarea gazelor naturale. Valori reduse ale densităţii medii a populaţiei se

1 Are o suprafaţă de 40.844 kmp şi ca vecini: Germania în est, Belgia în sud şi Marea Nordului în vest

înregistrează în regiunile Drenthe (nord-est) şi Friesland (nord-vest) nedepăşind 200 loc./kmp.

Principalele oraşe sunt: Amsterdam, capitala ţării cu o populaţie de peste 1.100.124 locuitori, Rotterdam cu 1.074.400 loc., Utrecht cu 545.800 loc., Eindhoven cu 393.300 loc., Arnhem cu 3111.700 loc., Nijmegen cu 247.800 loc., Groningen cu 210.300 loc., Tilburg cu 236.800 loc., Apeldoorn cu 149.500 loc., Haarlem cu 214.100 loc.

Peste 65% din populaţia Olandei este concentrată în oraşele din vestul ţării şi cele situate în lungul Rhinului de-o parte şi de alta canalului (Nieuwe Waterweg). Dintre oraşele ţării se desprind mai ales două Amsterdam şi Rotterdam, oraşe milionare dacă se are în vedere concentrarea umană a fiecăruia, centre cu o economie complexă în care sectorul servicii exercită un rol deosebit. Cele două oraşe împreună cu altele (Utrecht, Dordrecht, Haga, Haarlem, Leiden) formează o importantă conurbaţie europeană Randstad-Holland care adună peste 33% din populaţia ţării. Această conurbaţie se suprapune regiunii Zuid-Holland în ea fiind trei metropole care deţin supremaţia (Amsterdam capitala nordului), Rotterdam şi Utrecht.

Cel care a propus denumirea de Randstad-Holland, M. Plesman s-a gândit la un ansamblu urban situat într-un cerc incomplet unde trăiesc peste 4,5 milioane de locuitori, cerc cu un nucleu central (coeur vert) cu două direcţii de extindere spre marile poldere Flevdund şi Zeeland, două conurbaţii Amsterdam şi întregul ansamblu portuar în sud şi Utrecht. Lor li se alătură Rotterdam şi trei ansamble urbane în vest: Haga, Delft şi Leiden separate de intense activităţi agricole (de seră mai ales) (fig.1).

Industria. Olanda este una din ţările europene puternic industrializate, cu un PIB de peste 396,9 miliarde (1995) ceea ce reprezintă 25.606 $ loc. Dezvoltarea acesteia a fost determinată de o serie de factori favorizanţi printre care: deschiderea către comerţul maritim dar şi fluviatil pentru care şi-a construit şi o flotă corespunzătoare, deprinderile şi specializarea extremă a forţei de muncă considerând-o o tradiţie în acest sens şi mai târziu unele resurse ale subsolului, cum sunt gazele naturale, care au propulsat Olanda între marii producători ai lumii.

Dintre numeroasele ramuri industriale se desprind: industria construcţiilor mijloacelor de transport în special şi a construcţiilor de maşini în general, industria chimică şi petrochimică, industria textilă şi alimentară cu firme reputate care guvernează aceste domenii (Phillips, AKZO, Shell)

Pentru obţinerea energiei electrice Olanda are la dispoziţie în principal gazele naturale descoperite în 1960. Ele se exploatează cu precădere în jumătatea nordică a ţării în perimetrul Friesland-Drenthe-Groningen dar şi din platforma Mării Nordului. Ca centre de referinţă se remarcă: Groningen, Slochteren, Drachten, exploatările din Waddenzee plus punctele de exploatare din Marea Nordului. Petrolul se exploatează din platforma continentală a Mării Nordului şi prin conducte se transportă către centrele primitoare Amsterdam, Rotterdam unde se prelucrează. Petrolul se extrage şi în estul ţării la sud de Emmen. Atât petrolul cât şi gazele naturale sunt transportate prin conducte care traversează ţara pe direcţia nord-sud sau est-vest, unind în principal marile centre consumatoare (Amsterdam, Rotterdam, Arnhem, Maastricht). La fel de importante pentru economie sunt sursele termoenergetice bazate pe cărbune extras din bazinul Limburg (huilă) şi centralele electronucleare (la Vlisingen în sud-vestul Olandei) şi lângă Nijmegen pe Rhin.

Industria metalurgiei, bazată exclusiv pe minereuri importate din Suedia, Franţa, Germania etc. şi pe cărbune de asemeni importat s-a dezvoltat cu precădere în porturi cel mai important fiind Ijmuiden avanportul oraşului Amsterdam. Tot pe seama importului s-a dezvoltat siderurgia neferoasă a aluminiului, cuprului, zincului şi plumbului. Mai ales obţinerea aluminiului de mare importanţă pentru industrie în general este prezentă în două centre, unul în nord-est Delfzijl iar celălalt, Vlisingen în sud-vest. Industria metalurgiei neferoase, marile consumatoare de energie, foloseşte termoenergia având ca materie primă suficientă gazele naturale din regiune.

O mare extindere spaţială o are industria construcţiilor de maşini. Mai întâi a mijloacelor de transport cu deosebire a navelor de diferite tipuri, a autovehiculelor (autoturismelor), apoi a utilajelor, ansamblelor, instalaţiilor pentru diferite alte ramuri industriale, a mijloacelor de transport aerian şi feroviar. Se remarcă în acest sens câteva regiuni de concentrare a acestei ramuri industriale şi anume: Amsterdam-Haarlem (nave, autovehicule, avioane); Rotterdam-Dordrecht-Schiedam (nave); Eindhoven (autovehicule, aparatură electrică, electronică, electrotehnică); Vlissingen (nave).

Industria chimică şi mai ales petrochimică sunt prezente îndeosebi în regiunea litorală având în vedere importul petrolului. Se remarcă drept regiune a petrochimiei cea extinsă în lungul canalului Rhenan (Nieuwe waterweg) între Rotterdam şi Europoort (combustibili, industria îngrăşămintelor, produse sintetice). Tot aici însă este prezentă industria chimică a produselor clorosodice, a celor farmaceutice. Urmează arealele Amsterdam-Ijmuiden, Delfzijl, Limburg, Vlissingen (chimie de bază, petrochimie). Capacităţi mai reduse ale industriei chimice se găsesc în importante regiuni ale industriei textile (ex. reg. Twente).

Industria textilă, veche ramură in industria olandeză, s-a dezvoltat îndeosebi prin prelucrarea lânei şi bumbacului (importat). Este cunoscută în principal în regiunea vestică şi Sudică a ţării cu centre tradiţionale (Enschede, Emmen, Arnhem, Tilburg, Eindhoven, Breda). Multe din produsele textile sunt destinate exportului şi pot fi văzute în pieţele de desfacere în principal din Uniunea Europeană. Industria alimentară are la bază materiile prime locale (lapte, carne) dar şi pe cele importate, îndeosebi citrice, cafea, ceai, cacao. Produsele sunt foarte apreciate pe pieţele europene pentru calitatea şi varietatea lor. Este răspândită în toată ţara o parte din produsele acesteia fiind obţinute în gospodăriile familiale.

Activităţile agricole pe cât de complexe pe atât de productive încât o bună parte a produselor sunt destinate exportului. Principalul sector agricol îl reprezintă creşterea animalelor, valoarea producţiei agricole a acestuia reprezentând 60%. În ansamblu agricultura olandeză se remarcă prin: utilizarea celor mai adecvate şi eficiente tehnologii pentru prelucrarea dar şi conservarea solului, folosirea atentă a îngrăşămintelor, astăzi existând tendinţa de a apela din ce în ce mai mult la îngrăşăminte naturale în vederea promovării unei agriculturi ecologice, valorificarea cât mai atentă a forţei de muncă extrem de specializată pentru a conserva şi transmite valenţele tehnologice şi deprinderile acesteia în viitor; nu atât obţinerea unor noi terenuri agricole cât conservarea şi păstrarea calităţilor productive ale celor prezente şi mai ales a polderelor. În polderele vechi solul este intens folosit şi nu se mai pretează decât la păşunat şi creşterea animalelor. Fermierii închid aceste terenuri cu o reţea înaltă de diguri. În polderele tinere solul este extrem de fertil permiţând o agricultură cu un mare randament, iar suprafaţa agricolă este divizată în câmpuri regulate. Mai mult de 40% din suprafaţa agricolă utilă (Oskar Bär, 1981) reprezenta câmpuri şi grădini şi 60% câmp agricol şi suprafeţe pentru creşterea animalelor. Astăzi un alt plan „Plan Wadden”, succesorul vechiul „Plan Delta” terminat în 1980, este în lucru urmărindu-se

crearea unor diguri de coastă în nordul Olandei pe circa 1000 km creându-se o nouă regiune populată cu soluri agricole, fertile.

Pădurile ocupă circa 8% din suprafaţa ţării iar păşunile şi fâneţele circa 32%. Se cultivă cereale (grâu, secară, orz, ovăz), plante tehnice (sfecla de zahăr, in), plante furaje, se practică pe spaţii largi horticultura şi legumicultura. În general creşterea animalelor asociată unor culturi domină în estul ţării, cultura grâului şi a sfeclei de zahăr în nord, în jurul lacului Ijssel şi în perimetrul deltei Rhinului, iar creşterea animalelor cu deosebire în jumătatea vestică şi central-vestică a Olandei. Acest din urmă sector are în vedere răspândirea deosebită aici a păşunilor dezvoltate pe soluri nisipoase, argiloase, turboase. Se cresc mai ales bovine, şi porcine (circa 14.000.000 capete 1997). O bună parte din agricultori sunt cuprinşi în cooperative sau sindicate de poldere.

Sunt şi regiuni nisipoase, turboase din sud, sărace unde există mica proprietate (domeniul micilor ţărani) şi unde se cultivă cartofi, ovăz, plante furajere, se cresc păsări, cornute mari şi porci. Comparativ cu aceste regiuni în poldere se desfăşoară o activitate intensă pentru culturile de legume şi fructe de seră asociate cu floricultura.

În ansamblu Olanda are o balanţă agroalimentară pozitivă. Să nu uităm că în general agricultura din Benelux este cea mai intensivă din lume în ceea ce priveşte producţia de cereale, lapte şi floricultură. Toate acestea sunt urmarea unor acţiuni ca: ameliorarea solului, irigaţiile dar şi drenajul, legătura permanentă între ştiinţă şi aplicarea rezultatelor acesteia, o bună pregătire în domeniu. Ele au făcut ca producţia să depăşească necesarul intern, încât să rămână suficiente produse pentru export.

Căi de comunicaţie şi transporturi. Gradul redus de fragmentare a reliefului, prezenţa unor căi fluviatile Meuse, Rhin şi a Mării, nevoile unor legături benefice ţării au determinat construirea şi extinderea unor căi de comunicaţie multiple şi eficiente. Rolul acestora, fie că este vorba de căile de transport fluviatil şi maritim, feroviar, rutier sau aerian a fost din ce în ce mai important. Aproape 3000 km de cale ferată din care mai mult de jumătate electrificată, asigură transportul feroviar. Regiunea cu cea mai deasă reţea electrificată se află în vestul ţării. Ea uneşte vestul cu estul Olandei sau nordul cu sudul (ex. Amsterdam-Eindhoven; Groningen-Nijmegen; Utrecht-Arnhem etc.). Peste 90.000 km de şosele din care 2000 km autostrăzi, străbat ţinuturile ţării completând transportul feroviar. Se remarcă în mod deosebit axele rutiere: Rotterdam-Utrecht-Arnhem şi Amsterdam-Hilversum-Amersfoort.

Rhinul aduce un plus în transporturile Olandei, făcând legătura cu Marea Nordului dar şi cu ţările situate în amonte de intrarea pe teritoriul ţării. Alături de Rhin, canalele (peste 3.500 km de canale), numeroase şi cu o activă participare la transport, asigură multiple legături în interiorul ţării sau spre afară. Două dintre acestea au un rol primordial şi anume: Waterweg prin care Rotterdamul comunică cu Marea Nordului trecând prin avanportul acestuia (Europoort) şi Nordzee Kanaal prin care portul Amsterdam are ieşire la Marea Nordului. De aceste două canale se leagă altele cum sunt: Zuid-Willemsvart canal continuat cu Juliana care ajunge în regiunea Limburg trecând spre sud şi pe teritoriul Belgiei; Wilhelm in kanal care trece pe lângă Eindhoven, Tilburg, Breda spre unul din braţele râului Meuse; Merwedekanal care uneşte braţele Waal cu Leck mergând mai departe la Amsterdam.

Cu ajutorul flotei se transportă materii prime (cărbuni, minereuri, bumbac, produse agroalimentare, maşini, material de construcţiile etc.). Traficul maritim este concentrat în portul Rotterdam cel mai mare port european şi al lumii (290 mil.t/an). Este situat pe un braţ al Rhinului, canalizat Nieuwe Waterweg.

Oraşul Amsterdam este al doilea port al Olandei cu activităţi complexe. O serie de linii aeriene leagă Olanda de alte ţări europene sau din alte continente. Cel mai mare aeroport Schiphol, se află la Amsterdam.

Comerţul exterior. Olanda exportă o serie de materii prime şi produse industriale şi agricole care au făcut-o cunoscută pe piaţa mondială, SUA, Asia de Est etc. dar mai ales pe piaţa Comună.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt principalele regiuni de concentrare a populaţiei şi motivaţia fenomenului?

2. Particularităţile agriculturii olandeze.3. Cum sunt grupate ramurile industriale în lungul culoarului Rhin-Maas?4. Obiective, peisaje etc. atractive pentru activitatea turistică.5. Rolul Rhinului şi a canalelor în transportul fluviatil din Benelux.

REZUMAT

Teme de control1. Identificati principalele direcţii de dezvoltare urbană2. Particularităţile culturale factor de progres

Olanda are o reţea de aşezări grupate cu precădere în partea central-vestică de-o parte şi de alta Rhinului având în componenţă două mari oraşe europene: Rotterdam cel mai mare port al lumii şi Amsterdam.

O economie complexă în care activităţile portuare au un rol major, având în vedere importul multora din materiile prime necesare îndeosebi industriei

Face parte din Benelux un sistem geopolitic puternic integrat în sistemul economic european.

Nenumărate obiective turistice fac foarte atractivă regiunea.

PLAN DE TRATARE

- evoluţia populaţiei şi aşezărilor; factori de influenţare a unor densităţi ridicate

- specificul industrial- agricultura privită ca ramură de bază a economiei olandeze- transporturile şi căile de comunicaţie cu rol determinant în creşterea

performanţei economice

RUSIA2

CONŢINUTUL TEMEI: Având în vedere marea întindere dar şi varietatea şi gradul de favorabilitate destul de diferit al peisajelor pentru aşezări şi activităţi umane, Rusia cunoaşte câteva mari regiuni de concentrare a populaţiei astfel: jumătatea sudică a regiuniii europene, axa Transiberiană, axa amureană inclusiv regiunea de la Oceanul Pacific. Se mai adaugă unele concentrări areale de mai mici dimenisuni în: Câmpia Siberiei Occidentale, Podişul Central Siberian, Nord-Estul Siberian etc.

Varietatea resurselor de subsol a determinat apariţia unor improtante activităţi de exploatare şi valorificare, încât astăzi există o industrie diversificată şi în acelaşi timp concentrată în anumite areale, o agricultură care ţine cont: favorabilitatea condiţiilor naturale, de tradiţie, de specializare a forţei de muncă şi destinaţia produselor. O întinsă reţea de căi de comunicaţie asigură legături pe distanţe diferite între oraşe, regiuni, colţuri mai apropiate sau mai depărtate ale ţării.

OBIECTIVE: Cunoaşterea potenţialului uman şi economic al uneia dintre cele mai mari ţări ale lumii.

Rusia (numele oficial Federaţia Rusă) situată în estul Europei şi nordul Asiei, este cel mai întins stat al globului având o suprafaţă de 17.075.400 km2. Se învecinează în sud-est cu R.P.D. Coreeană ( pe 50 km), în sud cu Mongolia, R.P. Chineză, Kazahstan, Marea Caspică, Azerbaidjan, Georgia, Marea Neagră, iar în sud-vestul Rusiei europene cu Ucraina şi Belarus; în vest cu Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda şi Norvegia ( pe 135 km). Rusia are în est o largă ieşire la Oceanul Pacific (Marea Bering, Marea Ohotsk, Marea Japoniei), iar în nord la mările şi Oceanul Arctic.

Regiunea din jurul Kaliningradului ( fost Konigsburg în estul Rusiei), la Marea Baltică, a devenit o parte a Federaţiei Ruse în 1945. Este separată de restul federaţiei prin Lituania şi Belarus; mărgineşte Polonia la sud, Lituania la nord şi est, şi are un ţărm larg deschis la Marea Baltică.

2 Primii locuitori ajunşi pe meleagurile stepelor nord-pontice aparţin unor triburi de păstori nomazi sosiţi în aceste ţinuturi din Asia: sciţi, sarmaţi (în milen.1 î.Hr.), huni, avari, bulgari, cumani ş.a (între anii 375 şi 1200 ); în regiunile nordice trăiau triburile baltice şi finice. Împreună cu populaţia autohtonă, în milen. 1 î.Hr. se cristalizează etnic triburile indo-europene ale slavilor dintre Vistula şi Nipru; în secolele VI-IX, slavii de răsărit populează regiunile sudice creând, în secolul al IX-lea , vechiul stat rus, cu centru la Kiev. Treptat însă, statul Kievean se destramă în mai multe cnezate (secolele XII-XIII) înlesnind ocuparea ţării de mongoli. Partea apuseană locuită de slavii răsăriteni este ocupată de Polonia.

Unificarea Rusiei are loc în secolele XIV-XVI; urmează succesiv domniile lui Ivan al II-lea (cneazul Moscovei),apoi Ţarul Ivan al IV-lea cel Groaznic , iar în 1654, Ucraina din stânga Niprului se uneşte cu Rusia sub Petru I.

Rusia traversează sub Petru I o eră înfloritoare printre care şi fondarea oraşului Sankt Petersburg (1703), capitala imperiului, epocă continuată de Ecaterina a II-a. În urma unor confruntări armate mai ales cu Turcia şi China, Rusia ocupă mari teritorii din Europa şi Asia. Evenimente militare care determină o gravă întârziere pe plan economic, social, politic etc., duc la abolirea ţarismului,în 1917 şi instalarea puterii bolşevice.

După primul război mondial, începe o perioadă de refacere a economiei naţionale, în 1922 se constituie URSS, iar în anul 1934 devine membru al Societăţii Naţiunilor. Se transformă treptat într-o mare putere a lumii. Traversează apoi perioada celui de-al doilea război mondial, iar după victoria repurtată impune statelor est-europene şi într-o serie de alte ţări regimuri de tip comunist.

Perioada 1989-1990 aduce schimbări importante în structura fostei URSS care se transformă într-o federaţie de republici, egale în drepturi, cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane. În 1991, Rusia, Ucraina şi Belarus decid crearea Comunităţilor Statelor Independente (CSI), act semnat de 11 foste republici ale URSS.

Populaţia şi aşezările3

În anul 1996, pe teritoriul Rusiei trăiau 147.739.000 de locuitori, din care: ruşi 81%, tătari 4%, ucraineni 3%, germani, ciuvaşi 1%, başkiri, bieloruşi, kareli ş.a. Astăzi trăiesc 145.470.197 loc.

Circa 3/4 din populaţie este localizată în partea apuseană, europeană, a Rusiei, iar restul în partea asiatică. Pe cele două mari „continente”, european şi asiatic, densitatea populaţiei variază între 25 loc./kmp şi, respectiv 3 loc./kmp.

• Areale cu valori mai mari ale densităţii populaţiei (peste medie) se înregistrează: lungul axei urban-industriale a Volgăi, unde se întâlnesc importante centre industriale care concentrează un mare număr de locuitori. Printre cele mai importante oraşe menţionăm: Cerepoveţ, Râbinsk, Iaroslavl, Nijni-Novgorod, Kazan, Samara (Kuibâşev), Saratov, Ţariţân, Astrahan. În aceste oraşe sau în centre satelite lor există importante ramuri industriale începând cu siderurgia (Cerepoveţ, Nijni-Novgorod), industria construcţiilor de maşini şi prelucrării metalelor (Nijni-Novgorod, Kazan, Ţariţân), industria petrochimică legată de prezenţa în limitele acestei axe a celui de-al doilea Baku (Ţariţân, Samara, Tuimazî) important în exploatarea ţiţeiului şi gazelor naturale şi prelucrarea acestora; industriile materialelor de construcţii, alimentară, textilă ş.a.

• Valori mai mari ale densităţii populaţiei se întâlnesc pe câteva direcţii semnificative numite şi axe istorice de populare care leagă oraşul Moscova de regiunile siberiană şi Orientul Îndepărtat, de regiunea caucaziană, de ţările central-europene, de regiunea Anatolia, de regiunea Baltică. Aceste direcţii reprezintă, în general, vechi şi importante căi de legătură şi schimburi ale Orientului cu Occidentul. Astăzi structura schimburilor este cu totul alta, dar prezenţa şi importanţa lor se menţine.

• O altă regiune de mare concentrare a populaţiei situată în inima părţii europene a Rusiei, o reprezintă Moscova, mai exact regiunea industrială Moscova (333 loc./km2). Este situată în centrul părţii europene a Rusiei. Reprezintă o mare concentrare a potenţialului industrial cu ramuri tradiţionale (textilă, siderurgie), în centre cum sunt Ivanovo, Tula, industria construcţiilor de maşini cu deosebire mijloace de transport, aparatură electrotehnică. Foarte cuprinzătoare este industria chimică, cu deosebire petrochimia, care prin retehnologizare şi modernizare atrage un număr din ce în ce mai mare de specialişti.

• O altă regiune cu o mare densitate o reprezintă Uralul. Constituie o zonă de maximă concentrare a resurselor de subsol (fier, crom, bauxită, nichel, petrol, gaze ş.a.). Pe seama acestora s-a dezvoltat o puternică industrie de extracţie şi prelucrare a

3 Diviziuni administrativeRepublici autonome:

Daghestan (Mahacikala), Kabardino-Balkară (Nalcik), Kalmukă (Elista), Marii (Ioşkar-Ola), Mordvină (Saransk), Osetia de Nord (Vladikavkaz), Tătară (Kazan), Udmurtă (Izevsk), Ceceno-Inguşă (Groznâi), Ciuvaşă (Ceboksarî), Adâghei (Maikop), Başkiră (Ufa), Karelă (Petrozavodsk), Komi (Siktivkar), Tuvină (Kizil), Buriată (Ulan-Ude), Iakută (Iakutsk), Gorno-Altai (Gorno-Altai), Evreiască, Karasaevo-Cerkeză (Cerkesk), Hakassă (Abakan).

Regiuni:Astrahan, Belgorod, Briansk, Celeabinsk, Cita, Irkutsk, Ivanovo, Kaliningrad, Kaluga, Kamceatka, Kemerovo, Kirov, Kostroma, Kurgan, Kursk, Sankt Petersburg, Lipeţk, Magadan, Moscova, Murmansk, Nijni Novgorod, Novgorod, Novosibirsk, Omsk, Orrel, Orenburg, Penza, Perm, Pskov, Rostov, Riazan, Sahalin, Samava, Saratov, Kalinin, Tiumen, Ulianovsk, Vladimir, Volvograd, Vologda, Voronež, Iaroslav.

Districte autonome:Koriak, Ciukotka, Taimâr, Evenki, Yamal-Nenets, Khanti-Mansi, Nenets, Aga-Buriat, Komi-Permiak,

Ust-Orda-Buriat.Două oraşe cu importanţă federală: Moscova (Moskva), capitala, 8400000 loc.; Sankt Petersburg.

minereurilor, care a dus şi la o mare concentrare umană, care depăşeşte în medie 59 loc./km2; în această zonă, sunt regiuni în care valorile densităţii populaţiei depăşesc 400 loc./km2. Sunt şi areale mult mai restrânse ca suprafaţă, dar care concentrează un număr sporit de populaţie: este vorba de mari centre urbane (Sankt Petersburg, Kaliningrad, Voronež ş.a.) sau aliniamente de exploatare a unor zăcăminte, cum sunt cele din Peninsula Kola, Bazinul Peciorei, regiunea Tunguscelor.

• Există însă şi regiuni în care valorile scad simţitor, chiar sub 1 loc./km2, cum sunt cele din tundra arctică sau de munte, regiuni siberiene fie că este vorba de Siberia Occidentală, Podişul Central Siberian, Orientul Îndepărtat Siberian sau ţinuturi din arhipelagurile arctice siberiene.

Un număr mare de oraşe se înşiră de la Golful Finic până la Oceanul Pacific, de la mările siberiene până la Marea Caspică, China şi Mongolia în sud.

Oraşele. După „momentul” apariţiei se disting: oraşe care au apărut în timpul evului mediu, în jurul cetăţilor numite Kremlin-uri (C. Herbst, I. Leţea, 1980), aşa cum sunt Moscova, Novgorod, Tula, apoi oraşe ale epocilor modernă şi contemporană, oraşe apărute în ultimele trei decenii etc.; după preocupările majore, unele centre au avut funcţie de târguri aşa cum sunt Nijni-Novgorod, Kazan4 sau au apărut ca centre miniere, petroliere cum sunt Lipeţk, Liuberţî, Kemerovo, Magadan Norilsk, Vorkuta, Groznâi. Alte centre au apărut ca centre de apărare (Ţariţân, Samara, Sverdlovsk ş.a.).

După numărul locuitorilor în Rusia se desprind grupe importante de oraşe şi anume: oraşe cu peste 1 milion de locuitori – Sankt Petersburg (5,0), Nijni-Novgorod (1,4), Novosibirsk (1,4), Ekaterinburg (1,4), Samara (1,3), Omsk (1,1), Celiabinsk (1,1), Kazan (1,1), Ufa (1,1), Perm (1,1), Rostov pe Don (1,0), Ţariţân (1,0) şi oraşe cu o populaţie sub 1 milion de locuitori (Krasnoiarsk, Saratov, Kuzneţk, Bratsk, Irkutsk, Habarovsk, Vladivostoks, Petropavlovsk, Arhanghelsk, Murmansk); destul de numeroase sunt: cele cuprinse între 100.000–500.000 şi 50.000–100.000 locuitori.

După datele ultimului recensământ (1989), în Rusia există 339 de oraşe în care s-au înregistrat valori diferite ale sporului natural. Astfel, în 169 de oraşe un spor natural de creştere de peste 4‰, în 122 sub 4‰, în 48 de oraşe o scădere naturală a populaţiei, iar în 35 de oraşe un spor natural de peste 10‰, din care cele mai multe în Siberia (Tobolsk, Iakutsk). Oraşe cu spor natural scăzut se găsesc în Ural, regiune puternic industrializată, cu un anume dezechilibru în raportul natural natalitate-mortalitate. Destul de repede a crescut însă populaţia unor centre regionale (de exemplu, Belograd, Tiumen(, după cum în altele semnificativ este numărul populaţiei sosite prin migraţie internă care a acoperit deficitul natural (Tula, Nijni-Novgorod, Rostov). Sunt oraşe unde predomină creşterea naturală, cum sunt: Kazan, Omsk, Celeabinsk. În general, în oraşele milionare în afară de Moscova (Moskva), creşterea numerică a populaţiei este pusă, mai ales, pe seama sporului natural care înregistrează valori diferite, mai mari sau mai mici, mai încet sau mai repede (Saratov, Sverdlovsk, Tomsk).

În ansamblu, pe sexe, în oraşe predomină populaţia feminină (51%) şi numai în porturi (Murmansk, Nahodka, Petropavlovsk), centre industriale specializate (Vorkuta, Peciora, Norilsk, Saianogorsk ş.a.) sau oraşe plurifuncţionale (Habarovsk, Norilsk) cea masculină. Sunt şi oraşe unde procentul femeilor depăşeşte 50% (Sankt Petersburg, Ivanovo, Noghinsk ş.a.).

Din punct de vedere al grupelor de vârstă, populaţia tânără deţine o pondere mai ridicată în regiunile Orientului Îndepărtat sau Extremului Orient (Kamceatka, Magadan), după cum oraşele cu cei mai mulţi oameni în vârstă sunt: Sankt Petersburg, Moscova, Ivanovo ş.a.

4 Astăzi aceste oraşe au o complexitate de funcţii dintre care două majore.

Funcţional oraşele pot fi împărţite în: oraşe cu funcţii multiple (industriale, comerciale, de transport etc.), cum sunt: Moscova, Nijni-Novgorod, Sankt Petersburg, Orenburg, Novosibirsk; oraşe cu o pronunţată funcţie industrială: Kuzneţk, Magnitogorsk, Tuimazî, Cerepoveţ unele specializate în diferite ramuri industriale; oraşe noduri de comunicaţie rutieră şi feroviară situate, mai ales, pe mari magistrale: Omsk, Cita sau oraşe cu funcţie administrativă, culturală, balneoclimaterică5.

EconomiaRusia a traversat de-a lungul timpului perioade care au fost marcate de anumite

structuri economice în strânsă legătură cu ansamblul condiţiilor sociale şi politice naţionale şi internaţionale. Astăzi, Republica prezidenţială Rusia este un stat industrial-agrar supus unor reforme structurale care vizează modernizarea economică a ţării, creşterea rolului Rusiei în ansamblul economiei mondiale.

Potenţialul economic al acestei ţări se află în strânsă dependenţă de resursele de sol şi subsol variate şi destul de consistente cantitativ. Se întâlnesc resurse energetice, minereuri feroase şi neferoase, resurse silvice şi hidroenergetice ş.a. Pe seama valorificării acestora s-au dezvoltat prioritar, în ultimele decenii, subramurile industriei grele, construcţii de maşini (electronica, industria atomică, electrometalurgia, mecanică de precizie, industria mijloacelor de transport), petrochimia ş.a.

Industria. Industria energetică. Necesarul de energie, în permanentă creştere, a determinat valorificarea amplă a resurselor de combustibili însoţită de construirea termocentralelor, hidrocentralelor şi centralelor atomo-electrice. Folosirea cărbunelui şi hidroenergiei, a petrolului şi a gazelor naturale, iar din 1945 şi a energiei nucleare au constituit baza dezvoltării energeticii.

• Rusia dispune de importante resurse de combustibili minerali cu o repartiţie geografică aproape în toată ţara. Se înscrie printre statele care deţin mari rezerve e cărbune, alături de S.U.A. şi China. Cele mai mari bazine carbonifere se întâlnesc în regiunea siberiană, partea asiatică; o bună parte din cărbune se foloseşte în centralele electrice, pentru producerea cocsului, pentru consumul casnic, iar o altă parte se exportă.

– În partea europeană a Federaţiei Ruse se găsesc câteva din bazinele carbonifere ale ţării, printre care bazinul Moscovei, cu cărbune energetic, care participă cu circa 10% la producţia ţării. Alt bazin, cu rezerve mari de cărbuni superiori (cocsificabil), este cel al Peciorei („Donbasul Polar”); situat în regiunea arctică a Rusiei, el alimentează industria oraşului Sankt Petersburg, transportul efectuându-se pe linia

5 Se fac importante studii asupra stării ecologice a oraşelor din Rusia, ca şi asupra multora din C.S.I. Se constată o intensificare a gradului de pericol ecologic în multe din centrele urbane, realizându-se, în acest sens, şi o scară a acestuia şi anume: pericol extraordinar de mare; mediu şi neînsemnat. Pericolul este provocat de acţiunea periculoasă a unor substanţe ca: benzpiren, bioxid de azot, sulfură de carbon, formaldehide, amoniac ş.a.

În prima grupă sunt cuprinse oraşele Moscova, Sankt Petersburg. Pentru ambele oraşe sunt periculoase, având în vedere cantitatea care se emană, dioxidul de carbon, bioxidul de azot, benzpirenul, formaldehidele, bioxidul de sulf.

Cel mai ridicat pericol ecologic se constată în oraşul Norilsk din Siberia Centrală având în vedere cantitatea de plumb aruncată în atmosferă, care depăşeşte de 1000 ori valorile normale. La fel de poluate sunt centrele: Magnitogorsk, Cerepoveţ, Celeabinsk, Samara. Spaţiul poluat este aşa de întins, încât cu greu se delimitează locul de provenienţă a poluanţilor. Poluarea oraşului Ufa se datorează prelucrării petrolului, aici aflându-se una dintre marile rafinării ale ţării.

Într-un grad de pericol ecologic, ceva mai limitat, se află şi centrele Nijni-Novgorod, Iaroslavl, Tula, Voronej, Perm ş.a. În legătură cu acelaşi proces de degradare a mediului se poate spune că lui i se adaugă moştenirile de către Rusia a unor fenomene cum sunt: distrugerea timpurie a pădurilor, scurgerea accentuată a apelor de şiroire pe terenurile intens şi îndelung arate, desecările iraţionale, ca şi execuţia unor canale de irigaţii ineficiente pe termen îndelungat.

ferată Vorkuta – Sankt Petersburg. Alte bazine carbonifere se găsesc în regiunea Munţilor Urali. Se exploatează, în general, cărbuni energetici, dar şi cocsificabili în bazinele Celeabinsk, Kizel; cărbunele se exploatează subteran şi la zi, ceea ce este foarte important pentru costul său. Tot în partea europeană se găsesc câteva bazine izolate şi anume: Cerepoveţ şi Kostomuşka.

– În partea asiatică, cel mai important zăcământ este cel de la Kuzneţk (Kuzbass) situat în bazinul hidrografic al fluviului Obi. Acest zăcământ după puterea energetică conţine toate tipurile de cărbune.

– Alte bazine carbonifere, de data aceasta în partea asiatică a Rusiei, sunt: bazinul Lena pe cursul mijlociu al fluviului cu acelaşi nume; bazinul Tunguska în Podişul Central Siberian; bazinul Ceremhovo în sud-vestul Lacului Baikal; bazinul Ciulâmó-Eniseisk vecin bazinului Kuzbass; bazinul Kansk-Acinsk din bazinul superior al fluviului Enisei; bazinele Minusiinsk, Taimâr, Cigun-Ciukotka, Indigârka, Kolâma, Bureea, bazinele Iakuţiei de Sud, Sahalinsk, Sucean. Rusia deţine importante rezerve de turbă situate, mai ales, în Câmpia Siberiei Occidentale şi nordul Câmpiei Est-Europene.

Rusia este un important exportator de cărbune termoenergetic şi cocs având în acest sens porturi specializate la Marea Baltică, Marea Neagră şi chiar la Oceanul Pacific. Multe din bazinele carbonifere se găsesc amplasate în lungul transsiberianului (Kansk-Acinsk, Minusiinsk, Ceremhovo, Bureea).

• Descoperirea sistemului de forare rapidă, cu o tehnologie permanent modernizată, a impus o activizare sistematică şi organizată a exploatării şi valorificării petrolului, cu deosebire a celui din platformele continentale.

Rusia se află în primele 10 ţări ale lumii, în ceea ce priveşte rezervele şi producţia mondială. În perspectiva locului pe care Rusia îl deţine în rezerve şi producţie amintim şi locul întâi pe care-l are în Europa, înaintea statelor Marea Britanie şi Norvegia, din aceleaşi puncte de vedere.

– Partea cea mai importantă a producţiei se obţine în regiunea Volga-Ural („al doilea Baku”), cu exploatări la: Ţarinţân, Samara, Tuimazî, Sugurovo, Romaşkino. Un alt bazin petrolier situat în nordul ţării este Peciora. În partea asiatică, siberiană, se află „al treilea Baku” corespunzător regiunii Tiumen din cursul inferior al fluviului Obi. Din prospecţiunile făcute riese că regiunea va reprezenta, în perspectivă, principala zonă producătoare de petrol a Rusiei. Principalele centre de exploatare sunt: Surgut, Tomsk, Mamontovo.

Câteva zeci de mii de kilometri de conducte asigură transportul petrolului dinspre centrele de exploatare spre cele consumatoare (dinspre zona Volga-Ural spre Moscova, Sankt Petersburg sau către state din Europa Centrală). O altă magistrală care porneşte tot din zona Volga-Ural alimentează centrele din Siberia (Omsk-Krasnoiarsk; Tuimazî-Omsk; Ufa-Omsk-Novosibirsk).

Către Vest se îndreaptă următoarele conducte: Almetievsk-Samara, Briansk-Mozâr (Belarus)-Nesterov, iar de aici spre Polonia, Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria. Din regiunea Volga-Ural, pleacă următoarele conducte: Almetievsk-Nijni-Novgorod-Reazan-Moscova;Almetievsk-Perm;Almetievsk-Saratov; Guriev-Orsk-Surgut-Tomsk; Guriev-Samara ş.a. Există şi o conductă pentru produse petrolifere, Samara-Briansk.

Rusia deţine o pondere importantă în ceea ce priveşte cantitatea de petrol rafinat; centrele cu capacităţi mari de rafinare sunt amplasate fie în zonele de exploatare la Ufa, Saratov, Samara, Ţarinţân, Guriev ş.a., fie de-a lungul conductelor magistrale de transport al ţiţeiului, respectiv la Iaroslavl, Nijni-Novgorod, Reazan, rafinării aflate pe magistralele Volga-Sankt Petersburg. În lungul conductelor care traversează Siberia se

găsesc alte centre importante de rafinare la Omsk, Krasnoiarsk, Angarsk, Habarovsk, Vladivostok.

• În cadrul acestei ramuri, se întâlnesc o serie de subramuri industriale producătoare de utilaje şi echipament industrial (utilaj petrolier şi minier, maşini unelte, utilaje pentru industria chimică, etc.). În Rusia, această ramură industrială este mai bine reprezentată în regiunea europeană şi Ural având ca centre: Moscova, Sankt Petersburg, Celeabinsk, Ekaterinburg; iar în partea siberiană se evidenţiază centrele: Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk.

• Industria siderurgică, ramură de bază pentru întreaga economie industrială a ţării, dispune de cele mai mari rezerve de minereuri de fier, din lume, principalele acumulări aflându-se în partea europeană a Rusiei, în regiunea Moscovei la Tula, Lipeţk, în anomalia magnetică de la Kursk-Belgorod, în Ural (zăcămintele de la Magnitnaia Gora, Nijni-Taghil, Serov); zonele asiatice ale Rusiei deţin resurse în sudul Câmpiei Vest-Siberiene şi a podişului Central Siberian (Temirtau, Sokolovsko, Sarbaisk, lângă Novokuzneţsk, Jeleznogorsk, Taştagol, Bratsk): în Orientul Îndepărtat Siberian (regiunile Bureea, Nicolaevsk pe Amur) şi în Peninsula Kola (Oleneagorsk, Apatiti).

Minereurile de mangan se găsesc în Siberia Occidentală (Acinsk şi în Ural). cele din crom şi nichel se extrag din Ural (Ufa, Halilovo, Orsk), Podişul Central Siberian (Norilsk) şi în peninsula Kola. Pe seama materiilor prime, bogate şi variate, s-a dezvoltat industria siderurgică, ramură care a cunoscut un declin după 1990 datorită restructurărilor economice interne. Totuşi rămâne cel mai mare producător din Europa (locul 1 ca volum al producţiei). Unităţile siderurgice sunt amplasate fie în apropierea surselor de materii prime, fie în apropierea pieţei de desfacere sau în apropierea surselor de energie electrică.

Principalele regiuni siderurgice rămân în continuare: Uralul, care utilizează cărbunii cocsificabili şi minereuri de fier din bazinele Kuzneţk şi Karaganda; centrele siderurgice se găsesc amplasate în Uralul Central şi de Sud (Magnitogorsk, Ekaterinburg, Celeabinsk, Nijni-Taghil, Serov); o altă bază siderurgică o reprezintă regiune Siberiei, respectiv Siberia de Vest şi de Est cu centrele: Krasnoiarsk, Novokuzneţk, Novosibirsk, Taişet, Kemerovo, Petrovsk Zabaikalski; a treia regiune siderurgică Moscova – Sankt Petersburg, areal situat în partea centrală şi vestică a părţii europene a Rusiei, având ca centre Lipeţk, Novolipeţk, Tula, Kursk, Moscova şi a căror activitate se bazează pe minereurile de fier aduse din Karelia, Kola, Kursk şi cărbunele din bazinele Peciora şi Donbass.

• Industria metalurgiei neferoase a cunoscut în ultimele decenii o intensă dezvoltare, ca urmare a cerinţelor din ce în ce mai crescute a produselor sale. Industria metalurgiei neferoase extrage şi prelucrează o mulţime de metale neferoase în condiţii mai mult sau mai puţin avantajoase. Cu toate acestea, în multe regiuni ale ţării s-au format nuclee specializate în această ramură.

În Rusia, se găsesc minereuri de cupru în Ural la Kirovograd, Krasnouralsk, Gai, Baimak, în Siberia Orientală. Centre importante de prelucrare a cuprului sunt: Krasnoiarsk, Mednogorsk, Kirovograd toate în regiunea Ural, Igarka în Siberia Occidentală şi lângă Moscova şi Sankt Petersburg.

Extracţia şi prelucrarea zincului şi plumbului se face deseori din minereuri complexe. Principalele perimetre de extracţie, mai ales a zincului (Rusia posedă 13% din rezervele mondiale), se găsesc în Siberia Occidentală, Transbaikalia, Extremul Orient (bazinul fluviului Amur). Ca centre de prelucrare se remarcă Celeabinsk, Novokuzneţk, Novosibirsk; plumbul se exploatează din Extremul Orient.

Din categoria metalelor uşoare, industria aluminiului s-a dezvoltat progresiv (2,2 mil. t aluminiu – anual), având în vedere multiplele întrebuinţări ale acestui metal. Rusia realizează o producţie importantă de bauxită în vestul, nord-vestul regiunii europene lângă Sankt Petersburg la Tihvin, apoi în Ural, peninsula Kola, Siberia Occidentală. Mari uzine de aluminiu se găsesc la Volvograd, Irkutsk, Novokuzneţk, Bratsk amplasate în apropiere de surse de energie electrică.

Metalele preţioase (aurul, argintul şi platina) se găsesc în mari perimetre în Ural, Baikalia, nord-estul Siberian, Podişul Central Siberian, Extremul Orient; rezervele mari de care dispune fac din Rusia o importantă producătoare pe plan mondial. Dintre centrele de exploatare a metalelor preţioase, mai importante, sunt: Artemovsk, Berikuskii, Ust-Nera, Iman, Aldan, Blogadatnâi, toate acestea în Siberia şi Kocikarskoe (Ural).

Rusia are importante zăcăminte de platină în Munţii Ural şi Peninsula Kola; beriliu, foarte rar în natură, în Ural – lângă Sverdlovsk şi bazinul Irtâşului.

• Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor. Această ramură industrială cu profundă influenţă asupra societăţii, situează o ţară pe o anumită treaptă de dezvoltare industrială, accelerând dezvoltarea altor ramuri industriale sau ale economiei ţării după cum urmează:

• Industria electrotehnică şi electronică reprezintă o subramură bazată pe tehnica de vârf necesară fiecărui domeniu de activitate în condiţiile noilor cerinţe ale societăţii moderne. Ea a impus şi o nouă revoluţie industrială. Printre centrele specializate în produse electronice şi electrotehnice se numără: Moscova, (pentru calculatoare electronice), Sankt Petersburg, Novosibirsk, Nijni-Novgorod, Ekaterinburg ş.a (fig. 2).

• Industria mijloacelor de transport include producţia de automobile, autobuze, autocamioane care se fabrică la Moscova, Ulianovsk, Nijni-Novgorod, Togliatii, Iaroslavl; o veche ramură a mijloacelor de transport este aceea a materialului rulant (locomotive, vagoane, şină de cale ferată), dar care a înregistrat ritm mai lent de evoluţie; este prezentă la Kolomna, Briansk, Sankt Petersburg, Omsk, Uan-Ude. Principalele uzine de vagoane se găsesc la Ufa, Kazan, Voronej, Kalinin, Kaliningrad. Industria construcţiilor navale – poate cea mai veche ramură a mijloacelor de transport – s-a profilat pe nave fluviatile de pasageri, pentru transportul mărfurilor generale, a unor materii prime (petrol, cărbune etc.), dar şi pe nave maritime specializate (mai ales de pescuit, transportul petrolului, a minereurilor). Principalele şantiere navale sunt localizate la Marea Baltică – Sankt Petersburg, Kaliningrad; la Marea Barents – portul Murmansk; la Marea Albă – Arhanghelsk, iar pe litoralul Oceanului Pacific – portul Vladivostok cel mai mare din această regiunea Rusiei. Dintre centrele constructoare şi în acelaşi timp porturi fluviatile mai importante sunt: Râbinsk, Kostroma, Nijni-Novgorod, Ţariţîn, Krasnoiarsk, Habarovsk,

• Industria de utilaje agricole (tractoare şi maşini agricole) este prezentată la Ţariţân, Celeabinsk, Minsk, Briansk. În general, centrele producătoare de utilaj agricol se află situate în marile zone agricole producătoare de cereale, plante tehnice etc. (tractoare agricole, în special, în zona europeană).

• O ramură industrială de vârf o reprezintă industria aeronautică şi aerospaţială. Centrele industriale se află amplasate acolo unde există subramuri industriale cu care cooperează, cu industria electrotehnică, mecanică ş.a. Principalele centre producătoare de avioane sunt: Moscova, Gorki, Râbinsk, Smara, Ţariţân, Voronej.

• Alte ramuri industriale care produc instalaţii şi maşini grele, maşini-unelte şi utilaje, instrumente de măsurat, aparate optice, mecanisme de înaltă precizie se găsesc în centre ca: Moscova, Sankt Petersburg, Sverdlovsk, Ţariţân, Celeabinsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, Minsk, Voronej, Ivanovo.

Se poate vorbi de o oarecare specializare a unor regiuni cum sunt Moscova, Ural, Sankt Petersburg în realizarea unor tipuri de maşini, ansambluri şi subansambluri.

• Industria chimică are o veche tradiţie în economia industrială a Rusiei, ea valorificând într-un grad ridicat resursele naturale de care dispune (cărbuni, hidrocarburi, săruri, calcare, azotul şi oxigenul din aer, grăsimi, lemn, sulf, gaze de furnal, deşeuri etc.). Ea oferă, în consecinţă, produse pentru întreaga economie a ţării.

Sarea gemă, materie primă prezentă în mari zăcăminte, se extrage îndeosebi din partea europeană a Rusiei, industria produselor clorosodice realizând o gamă largă de produse: sodă calcinată, sodă caustică, acid clorhidric, clor, pesticide, produse farmaceutice. Centrele mai importante de extracţie şi prelucrare sunt: Solikamsk, Oliokminsk, Irkutsk. Bine reprezentată este şi industria acidului sulfuric, dezvoltată pe baza materiilor prime – pirite, sulf, gips. Rusia este o importantă producătoare de acid sulfuric, mai ales că această ramură este strâns legată de producţia de coloranţi, îngrăşăminte, metale neferoase ş.a. Regiunile de unde se exploatează materiile prime sunt: Ural, Siberia Occidentală, Povolgia ş.a., iar dintre centrele mai importante sunt: Sankt Petersburg, Perm, Berezniki (Ural). Masele plastice, firele sintetice, cauciucul, solvenţii, detergenţii, coloranţii etc. sunt produse realizate de industria petrochimică, ramură foarte importantă care s-a dezvoltat mult în ultimele decenii.

• Legată de o anumită formă de prelucrare a lemnului este industria celulozei şi hârtiei. Având în vedere faptul că Rusia este o producătoare de material lemnos, dacă ţinem cont de dimensiunile considerabile ale suprafeţei împădurite, ea şi-a dezvoltat această ramură în multe centre cum ar fi: Moscova, Arhanghelsk, Kondopoga, Krasnokamsk, Pravdinsk, Krasnoiarsk, Bratsk etc. adică din Câmpia Rusă până departe în Siberia. Celuloza se obţine şi din stuf, specializate în acest sens fiind centrul Astrahan din Delta Volgăi. Rusia rămâne astăzi o mare producătoare de celuloză şi hârtie, alături de Japonia, Canada, Finlanda, Germania ş.a.

• Industria materialelor de construcţii. Prin importanţa deosebită pe care o are în economia naţională, această ramură a cunoscut, în ultimul timp, o dezvoltare în planul extinderii teritoriale şi al diversificării (construcţii industriale şi civile, construcţii hidrotehnice, canalizări, alimentări cu apă, construirea şi modernizarea drumurilor şi şoselelor etc.).

– Pentru realizarea acestor obiective şi multe altele sunt necesare cantităţi imense de materii prime. Ponderea cea mai mare în cadrul lor o deţin resursele naturale, în general roci şi materiale obţinute pe cale sintetică. Dintre roci, fie de origine sedimentară, metamorfică şi eruptivă se folosesc: calcarele, gresiile (Munţii Caucaz, Munţii Ural, Siberia); marmura (Siberia de Est, Munţii Caucaz, Munţii Ural); granitul (peninsula Kola, regiunea Karelia, Munţii Caucaz, Munţii Ural, Siberia Orientală); sienitul şi bazaltul (Munţii Caucaz, Munţii Ural); tufurile vulcanice (Munţii Caucaz).

– O importantă subramură a industriei materialelor de construcţii o constituie industria lianţilor (ciment, var, ipsos). Industria cimentului dispune de o largă bază de materii prime (calcare, dolomite, marne); fabricile de ciment sunt uneori amplasate aproape de materia primă, alteori în centrele care folosesc acest produs în mari cantităţi; este prezentă în regiunea Moscova, la Voskresensk, în Povolgia, Caucazul de Nord la Novorotüsk, în Ural la Magnitogorsk, în Siberia (Omsk ş.a. bazinul Kuzneţk etc.). Adăugăm faptul că această subramură industrială este printre cele care provoacă şi accentuează poluarea şi degradarea mediului în general.

– Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argilele, în general şi caolinul, în special; produce o gamă largă de produse cu multe utilizări. Se obţine: cărămidă inclusiv cea refractară, placaj ceramic, plăci de faianţă şi de gresie, produse izolatoare, echipament tehnico-sanitar, obiecte de uz casnic şi artistic. Există o importantă

subramură, aceea a porţelanului în care unele varietăţi se bucură astăzi de o deosebită apreciere fiind vestite ca şi cele din China, Japonia, Coreea. Principalii producători sunt centrele din regiunea Moscovei şi Munţii Ural.

– Industria sticlei, tradiţională, are o largă răspândire producând: sticlă, geamuri obişnuite şi laminate, armate, securizate, oglinzi. Ca materie primă se folosesc nisipurile silicioase, calcarele fine asociate altor roci (feldspat ş.a.). Regiuni producătoare sunt: Munţii Ural, Siberia, Câmpia şi Podişul Volgăi.

• Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului. Rusia ocupă un loc important în lume în ceea ce priveşte suprafaţa împădurită, volumul producţiei de masă lemnoasă, precum şi în varietatea produselor obţinute din lemn.

Principalele suprafeţe împădurite se întâlnesc în Siberia şi în nordul părţii europene. Predomină coniferele din care nu lipsesc: molidul european şi siberian, pinul european şi siberian, bradul, zâmbral, laricele, tisa. Principalele zone de exploatare a lemnului sunt: nordul Câmpiei Est-Europene şi Munţii Ural; Siberia urmează să intre mai consistent în acest circuit odată cu dezvoltarea, dar mai ales modernizarea căilor de transport.

Transportul masei lemnoase se face, în bună parte, pe marile fluvii, folosindu-se în acest sens şi o serie de porturi situate la Oceanul Arctic (Norilsk, Nordvik, Igarka). Industria cherestelei este bine reprezentată în nordul părţii europene, în centrul Arhanghelsk, apoi în Siberia (Krasnoiarsk, Ust-Ilim), în bazinul Volgăi (Saratov). O serie de combinate complexe de prelucrare a lemnului se găsesc atât în partea europeană a ţării, cât şi în partea siberiană.

Centrele industriei de prelucrare a lemnului se găsesc fie pe râurile ce transportă materialul lemnos (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk), în porturi (Arhanghelsk, Mezen, Habarovsk) sau pe căile ferate principale (Murmansk, Sankt Petersburg, Vladivostok). În ceea ce priveşte producţia de mobilă ea este cantonată în mari centre consumatoare cum sunt: Sankt Petersburg, Moscova, Ţariţân.

• Industria uşoară (industria textilă, a confecţiilor, pielăriei şi încălţămintei) foloseşte materii prime de origine vegetală, animală (bumbac, in, cânepă, lână, piei, blănuri, fire şi fibre sintetice) uleiuri minerale etc.

– Industria textilă şi a confecţiilor a apărut iniţial ca o preocupare casnic-meşteşugărească, perfecţionându-se treptat datorită noilor tehnologii; prin extindere bazei de materie primă s-a trecut la folosirea fibrelor şi firelor sintetice. Se cunosc modificări importante în ceea ce priveşte raportul dintre filaturi şi ţesătorii, ca şi cel dintre regiunile cu materii prime şi centrele de producţie; adică repartiţia teritorială a producţiei.

– Industria bumbacului este strâns legată de materia primă care se aduce în Rusia din regiunile vecine sau mai îndepărtate; ca centre importante se evidenţiază Moscova, Ivanovo, Iaroslavl, Sankt Petersburg, Kansk şi Baranaul, ambele din Siberia de Vest.

– Industria lânii, prin producţia de fire şi ţesături, are o mare pondere în producţia de textile, dar şi o veche tradiţie. Ca centre importante se remarcă: Moscova, Orenburg, Krasnoiarsk, Briansk.

– Industria inului este foarte bine reprezentată în partea europeană a Rusiei, având ca centre: Smolensk, Kostroma. La fel industria cânepei, folosită pentru firele rezistente utilizate la confecţionarea sacilor, frânghiilor, materialelor pescăreşti.

– Industria mătăsii naturale şi artificiale are o arie mai restrânsă de dezvoltare cu un centru de referinţă Sankt Petersburg.

– Industria confecţiilor şi tricotajele este amplasată cu deosebire în mari centre urbane cum sunt: Moscova, Sankt Petersburg, Nijni-Novgorod, Novosibirsk, dar şi în centre cu un mare disponibil de forţă de muncă (Tula, Zaporoje, Groznâi, Celeabinsk,

Vladivostok, Habarovsk ş.a.). În unele din centrele amintite, pe baza lânii sau iutei, dar şi a fibrelor sintetice se produc covoare.

• Industria pielăriei şi încălţămintei. Apariţia acestei ramuri industriale se bazează pe o producţie meşteşugărească anterioară, cu unităţi mici de producţie care se menţin şi astăzi în bună parte. Există o serie de centre importante cum sunt: Moscova, Sankt Petersburg, Sverdlovsk, Perm, Kuibâşev, Ţariţân, care au în vedere obţinerea unor astfel de produse; alte centre ale acestei ramuri industriale se găsesc situate în Siberia (Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Irkutsk) sau Orientul Îndepărtat. O parte din centrele amintite au preocupări şi în industria marochinăriei, a prelucrării blănurilor naturale: vulpi arginti, hermeline, zibeline, vidre, marmote, castori ş.a., animalele care furnizează acest produs populează în principal taigaua, dar şi regiuni limitrofe acesteia.

Pe seama blănurilor s-au specializat centre în prelucrarea şi valorificarea lor cum sunt: Sankt Petersburg, Moscova, Nijni-Novgorod, Perm ş.a.

– Industria poligrafică, tradiţională în paleta industrială a ţării, s-a diversificat concomitent cu creşterea numărului de centre. Amintim dintre centrele vechi Moscova şi Sankt Petersburg.

• Industria alimentară constituie ramura industrială cu o foarte largă răspândire teritorială, un volum al producţiei marfă ridicat, poate cel mai ridicat şi o paletă de produse extrem de diversificate. Dintre subramuri se remarcă: industria zahărului, legată strâns de cultura sfeclei de zahăr (regiunea Centrală, Siberia Occidentală), cu multe centre de prelucrare; industria cărnii şi a preparatelor din carne dependentă, în cea mai mare măsură, de regiunile unde se cresc animalele (Câmpia Est-Europeană, Siberia Occidentală); industria de prelucrare a peştelui bazată pe pescuitul în apele interioare (Volga, Amur) şi în apele oceanice; industria produselor lactate; a uleiurilor vegetale; industria conservelor de legume şi fructe, industria vinificaţiei, morăritului şi panificaţiei. Toate acestea cu o largă reprezentare în Câmpia Est-Europeană (regiunile Moscova, Sankt Petersburg etc.).

Agricultura. Condiţiile naturale constituie premisa importantă pentru dezvoltarea acestui sector al economiei având în vedere, în primul rând, solul şi clima. Agricultura asigură cerinţele alimentării populaţiei, dar furnizează şi o serie de materii prime pentru diferite ramuri industriale. Omul, prin tehnică şi metode moderne, influenţează substanţial eficienţa activităţilor agricole implicit a cantităţii şi calităţii produselor agricole obţinute. Prin activităţi în domeniul agricol, s-au modificat condiţiile naturale prin extinderea irigaţiilor, dar şi supravegherea lor, mai ales în bazinul inferior al Volgăi, Kamei, desecări în regiunile supraumectate, mlăştinoase (regiunea dintre Moscova şi Sankt Petersburg, Siberia de Vest), terasări, protecţia solurilor mai ales a celor cu productivitate ridicată, cum sunt cernoziomurile ş.a.

La sud şi est de Moscova se întâlnesc cele mai întinse terenuri arabile de unde şi numele de Centrul cu cernoziom, apoi în regiunea Povolgia, sudul Siberiei.

În structura terenurilor arabile6, cultura cerealelor deţine o pondere importantă, urmată de alte culturi ca aceea a plantelor furajere, a plantelor tehnice etc.

– Cultura cerealelor a înregistrat importante modificări, dacă nu globale, cel puţin regionale în ceea ce priveşte repartiţia şi producţia. Grâul se cultivă în sudul Rusiei europene până la est de Ural şi regiunea din nordul Caucazului; suprafeţele cultivate cu porumb se găsesc în regiunea Povolgia şi nordul Caucazului. Secara se cultivă, cu deosebire, în jumătatea nordică a părţii europene a Rusiei, orzul şi ovăzul mai ales în regiunea Moscovei, iar orezul în nordul Caucazului.

6 În anul 1993 existau circa 184.000 de ferme ţărăneşti ocupând 4% din terenul agricol.

– Plantele tehnice ocupă, comparativ cu cerealele, suprafeţe mult mai restrânse şi numai în partea nord-Caucaziană, fiind vorba de bumbac, iar inul se găseşte cultivat în Podişul Valdai, regiunile Moscova, Ural şi Siberia de Vest. Sfecla de zahăr se cultivă în regiunea Centrală cu cernoziom, Caucazul de Nord, regiunea Sankt Petersburg, Siberia Occidentală, Extremul Orient. Principala plantă producătoare de ulei, floarea-soarelui, se cultivă, cu precădere, în sudul părţii europene a ţării, în sudul Câmpiei Siberiene Occidentale, iar cartoful în regiunile Moscova, Iaroslavl, Voronej, Ural, Siberia (C. Herbst, I. Leţea, 1976).

– Legumicultura ocupă suprafeţe destul de importante fie în zonele preorăşeneşti, fie în luncile unor râuri din partea europeană a Rusiei, Ural, Siberia, Orientul Îndepărtat.

– Pomicultura şi viticultura, cu extindere corespunzătoare cerinţelor pedoclimatice, dar şi de consum ocupă suprafeţe mai extinse în regiunile Sankt Petersburg, Ural. Volga inferioară ş.a.

• Creşterea animalelor, ocupaţie veche în agricultura Rusiei, a avut permanent în atenţie înmulţirea raselor celor mai productive prin mijloace moderne de ameliorare, creşterea efectivului general de animale şi corespunzător cu acestea a bazei furajere, extinderea creşterii animalelor spre zonele mai puţin propice, în primul rând cele nordice şi cele din munţii înalţi.

Rusia s-a specializat, de-a lungul timpului, îndeosebi în creşterea animalelor pentru lapte şi carne, dar şi numai pentru carne sau a ovinelor pentru lână, dar acestea din urmă în mai mică măsură comparativ cu preocuparea majoră. Astfel, creşterea cornutelor mari pentru lapte şi carne, creştere cu caracter intensiv, este caracteristică regiunilor Moscova şi Sankt Petersburg, precum şi Siberiei Occidentale.

Pentru carne şi lapte s-au specializat regiunile Ural şi Povolgia. O largă răspândire o are creşterea porcinelor ce corespunde zonelor ce asigură hrana de bază, respectiv cultura cartofului, a porumbului, sfeclei de zahăr; se practică mai ales în părţile centrale şi sudice ale ţării, precum şi în Siberia, Orientul Îndepărtat.

Se extinde creşterea ovinelor şi cabalinelor către Siberia de Sud, regiunea Pericaspică. Există preocupare pentru creşterea renilor în tundra nordică, eurasiatică, pentru dezvoltarea aviculturii, sericiculturii şi apiculturii, a vânatului şi pescuitului. O atenţie specială se acordă vânatului pentru blănuri scumpe (vidră, vulpe argintie, hermelină, zibelină, urs polar) prezent în taigaua siberiană, mediu ce favorizează prezenţa acestor animale. O serie de centre s-au specializat atât în achiziţionarea şi valorificarea blănurilor, cât şi în comercializarea lor (Nijni-Novgorod, Moscova, Perm); oraşul Sankt Petersburg constituie o mare piaţă mondială a blănurilor.

• Principalele zone de pescuit sunt mările din sudul ţării, Marea Neagră şi Marea Caspică. Se pescuiesc sturioni (morun, nisetru, păstrugă), principalul port pescăresc fiind oraşul Astrahan situat în delta fluviului Volga. În extremitatea nordică a ţării, în mările Barents şi Albă se desfăşoară un pescuit activ cu câteva mari porturi – Murmansk, Arhanghelsk ş.a. Pescuitul somonului şi scrumbiilor se face în mările din Extremul Orient (Bering, Ohotsk, Japoniei) sau la gura fluviului Amur. Se mai pescuieşte în fluviile Volga, Obi, Enisei etc., ca şi în apele Antarcticei, aici existând flote specializate şi în vânatul balenelor.

Asocierea unor elemente ale cadrului natural cu cele care consacră specializarea agriculturii unei regiuni au permis separarea următoarelor tipuri de producţie agricolă: zona agriculturii de tundră (creşterea renilor, vânat, pescuit); zona economiei forestiere (lemn, vânat); zona de cultură a inului; zona secarei şi de creştere a animalelor pentru lapte; zona de cultură a grâului, a plantelor tehnice şi de creştere a animalelor; zona de

agricultură preorăşenească, în arealele periurbane Moscova, Sankt Petersburg, Nijni-Novgorod.

Agricultura rusă pe calea reformei. Perioada 1991–1996 se caracterizează prin importante prefaceri şi în ceea ce priveşte sfera agricolă a economiei ţării.

Există mai întâi tendinţa de a se păstra vechile unităţi agricole cunoscute sub denumirea de colhozuri şi sovhozuri (L. Racoveţkaia, 1996), alături de forma predominantă care este asociaţia de diferite tipuri încât în anul 1995, existau 60% forme noi de gospodărire.

Cum era şi firesc, numărul cel mai mare al formelor se suprapune regiunilor cu un potenţial agricol ridicat (regiunea Centrală, Caucazul de Nord, regiunea Volgăi); există însă şi regiuni unde s-au păstrat vechile forme de asociere (de exemplu, Siberia). Se apreciază că în proprietatea statului se află astăzi 10% din suprafaţa agricolă. În ceea ce priveşte suprafeţele ocupate de diferite asociaţii, ele pot ajunge chiar la 200 ha. De asemenea, din terenul agricol, astăzi 66% îl deţine terenul arabil, 25% păşunile şi 9% fâneţele, iar 80% din producţia agricolă este dată de sectoarele mai mult sau mai puţin private.

Au apărut o serie de neajunsuri care se cer rezolvate astfel: refacerea bazei tehnico-materiale a agriculturii, mărirea suprafeţei arabile, creşterea productivităţii la principalele culturi, refacerea şeptelului; a scăzut cantitatea de îngrăşăminte minerale aplicate solului, a scăzut suprafaţa irigată.

Totuşi sunt şi elemente care presupun, cel puţin în perspectivă, apariţia fenomenului de revigorare a activităţilor agricole astfel: a crescut numărul de vite în sectorul privat, s-a redus mult importul la unele cereale, au crescut investiţiile în industria alimentară, se obţin produse care să nu mai necesite îmbunătăţiri, ameliorări etc.

Se constată necesitatea dezvoltării cel puţin acum, în paralel, a fermelor şi a unităţilor mari de producţie ce aparţin statului.

Transporturile şi comunicaţiile. Au o deosebită importanţă datorită dimensiunilor mari ale ţării, a necesităţii unor legături cât mai eficiente, a dezvoltării unor regiuni cu un potenţial economic mai redus. Extinderea reţelei de căi de comunicaţie, modernizarea acesteia, a sporit volumul schimburilor de produse, a dezvoltat noi structuri economice.

În ordinea importanţei se succed: transportul feroviar, rutier, maritim şi fluviatil, prin conducte.

• Transporturile feroviare. Constituie un important mijloc de circulaţie atât pentru mărfuri, cât şi pentru pasageri. Pe ele se transportă materii prime energetice, minereuri ş.a. Există câteva magistrale care traversează ţara de la un capăt la celălalt astfel: transiberianul (9300 km lungime) cu două variante: Moscova-Kuibâşev-Celeabinsk-Omsk; Sankt Petersburg-Perm-Sverdlovsk-Omsk: de aici, se continuă prin sudul Siberiei, prin Novosibirsk-Krasnoiarsk-Irkutsk-Cita-Haborovsk-Vladivostok, apoi magistrala se îndreaptă spre două direcţii şi anume: Ulan-Ude-Ulan Bator-Beijing şi Cita-Harbin-Lüdda.

Alte magistrale pleacă de la Moscova către Sankt Petersburg; de la Moscova la Arhanghelsk; Moscova-Kiev-Lvov-Ujgorod; Moscova-Rostov pe Don-Tbilisi-Baku; Moscova-Kiev-Odessa, Moscova-Novokuzneţk-Celeabinsk-Doneţ. Se remarcă, în mod deosebit şi tronsoanele feroviare Sankt Petersburg-Murmansk; Moscova-Vorkuta; Sverdlovsk-Urengoi. Pe unele din aceste magistrale se realizează un trafic foarte intens dirijat de importante noduri feroviare cum sunt: Moscova, Kuibâşev, Sverdlovsk, Omsk. Nu de multă vreme, pe teritoriul Rusiei s-a construit între Taişet, lângă Baikal, şi Komsomolsk, pe Amur, magistrala feroviară BAM (Baikal-Amur) de circa 3100 km.

Transportul feroviar este folosit, în principal, pentru valorificarea resurselor din Siberia începând cu minereurile (fier, neferoase, preţioase şi rare), petrolul şi gazele naturale inclusiv cele din Marea Ohotsk, lemnul etc. În regiunea BAM, au apărut şi câteva complexe industriale cum sunt: în vest complexul Baikal-Angara ce cuprinde centre importante.

• Transporturile rutiere s-au dezvoltat atât în ceea ce priveşte lungimea, dar şi în modernizarea lor mărindu-se permanent capacitatea de transport şi parcul de autovehicule, viteza şi confortul. Ca şi în cazul căilor ferate, principalele magistrale pornesc de la Moscova spre Sankt Petersburg, spre capitalele ţărilor vecine Minsk, Kiev sau spre ţările mai îndepărtate cum sunt cele din Transcaucazia, din regiunea baltică sau spre regiuni industriale cum sunt Uralul, regiunea Volgăi, Siberia.

Se transportă mărfuri, materii prime, dar mai ales pasageri existând diferite feluri de curse în funcţie de locurile de destinaţie mai apropiate sau mai depărtate. Principalele noduri rutiere sunt: Moscova, Sankt Petersburg, Omsk, Iakutsk.

• Transporturile fluviale. Rusia beneficiază de existenţa unor importante artere navigabile (circa 100000 km), gândindu-ne, în primul rând, la Volga, Obi, Enisei, Lena, Amur. Unele din aceste fluvii şi-au găsit utilitatea de timpuriu fiind amenajate, rectificate pe anumite tronsoane, pentru ca să existe posibilitatea accesului vaselor cu capacităţi sporite. Mai mult decât atât, cadrul natural şi, în primul rând, relieful, a influenţat pozitiv legarea fluviilor prin canaluri încât cu multă uşurinţă se poate ajunge de la Marea Caspică la Mările Arctice.

În partea europeană, rolul principal îl are sistemul fluviatil Volga-Kama. El a fost permanent amenajat fie pentru navigaţie, fie pentru hidroenergie. Pentru navigaţie au fost construite o serie de canaluri prin care Volga se leagă cu: Volga-Don (101 km), Volga-Moscova (128 km), Volga-Baltica (Canalul Narünsk), Moscova-Marea Albă.

Fluviile siberiene sunt navigabile pe mari distanţe deşi 6–7 luni pe an, datorită îngheţului în partea asiatică a Rusiei, transportul este diminuat sau chiar oprit. Fluviul Obi este navigabil între vărsare şi magistrala Turksib; Enisei este navigabil între vărsare şi dincolo de Krasnoiarsk spre sud; este navigabil şi afluentul său Angara în treimea inferioară până la confluenţa cu Enisei. Fluviul Lena este navigabil de la vărsare până la magistrala BAM. Amurul este navigabil în cursul mijlociu şi inferior. Fluviile siberiene asigură legătura dintre nordul siberian – mai puţin populat – şi slab dotat cu căi de comunicaţie, dar cu resurse naturale încă necunoscute şi neexploatate – şi sudul industrial mult mai intens umanizat.

Dintre porturile fluviatile mai importante sunt: pe sistemul Volga-Ţariţân, Moscova, Kuibâşev, Nijni-Novgorod, Astrahan. Traficul acestor porturi se înscrie cu valori între 5 şi 15 mil. t/an.

• Transporturile maritime. Au constituit o cale importantă în cadrul schimburilor internaţionale asigurând astfel un comerţ activ şi benefic ţării, cu mărfuri şi produse care nu se găsesc pe piaţa internă. Transportul se realizează prin trafic internaţional şi cabotaj. În funcţie de poziţie şi caracterul traficului de mărfuri, transporturile maritime se împart pe următoarele bazine:

Bazinul Mării Negre şi Mării Azov – pentru trafic internaţional şi cabotaj cu următoarele porturi: Novorosiisk, Tuapse. Pe aici se exportă petrol, produse petroliere, produse siderurgice. Bazinul Mării Baltice; are ca port principal oraşul Sankt Petersburg, apoi Kaliningrad. Pe aici se face, în cea mai mare măsură, comerţul exterior cu ţările Europei Occidentale şi ale Americii de Nord. Se exportă lemn, cărbune, produse ale industriei construcţiilor de maşini şi se importă, mai ales, produse ale industriei uşoare şi alimentare, materii prime, maşini şi utilaje. Bazinul Mării Albe şi Mării Barents. Prin porturile Arhanghelsk şi Murmansk se transportă lemn, cărbune,

minereuri. Bazinul Mării Caspice are rol important în traficul de cabotaj. Prin porturile Mahacikala. Astrahan, Guriev se transportă petrol, grâne, lemn, peşte, bumbac (din ţările Asiei Central-Vestice).

• Bazinul Oceanului Pacific deţine un rol de seamă în traficul internaţional şi de cabotaj cu ţări ale Asiei de Est sau Sud-Est, dar şi ale Americii de Nord. Se transportă produse energetice, lemn, minereuri, peşte, hidrocarburi. Principalul port este Vladivostok urmându-i Nahodka, Petropavlovsk, Kamceatka, Nikolaevsk pe Amur, Nagaevo (Nagadan).

• Bazinul Oceanului Îngheţat. Porturile importante (Igarka, Ambracik, Novâi Port) sunt aşezate la gurile fluviilor siberiene. Există o rută maritimă a nordului de vară, prin mările vecine Siberiei de la vărsarea fluviului Enisei până la Insula Sahalin şi o rută de iarnă între Murmansk şi estuarul Enisei.

Transporturile aeriene. Aduc un plus de rapiditate şi confort în cadrul sistemului mijloacelor de transport. Există o bază tehnică a aviaţiei civile dotată cu avioane cu reacţie şi un important nod aerian internaţional – oraşul Moscova. Are legături directe cu principalele oraşe ale ţării, precum şi cu marile oraşe (capitale în principal) din celelalte continente. Au aeroporturi şi oraşele: Sankt Petersburg, Sverdlovsk, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Irkutsk.

Există preocupare pentru dotarea aviaţiei de transport cu noi tipuri de avioane care să asigure o deplasare fără evenimente care ar putea periclita siguranţa zborului, cu un confort şi o viteză de deplasare sporită.

Turismul. Bogăţiile cadrului natural, diversitatea şi ineditul spaţiului uman, multitudinea elementelor cultural-artistice, care se adaugă celor amintite, contribuie la prezenţa unui potenţial turistic valoros. Dacă se alătură şi numeroaselor amenajări balneoclimatice, de agrement fie montane, fie litorale, asociate cu dotările corespunzătoare, peisajul turistic capătă valenţe deosebite.

Se remarcă totuşi câteva zone turistice – Moscova, Sankt Petersburg, Siberia, Orientul Îndepărtat – dominate de seria de elemente care generează această activitate şi anume: cadrul natural (tundră, taiga, elemente de faună rară; Lacul Baikal, adevărată mare interioară, vulcani, gheizere, gheţari – Kamceatka, Kurile); monumente de artă începând cu cea medievală, până la contemporaneitate, Kremlinul, Galeriile Tretiakov, Muzeul Puşkin (Moscova), Muzeul Ermitaj, Catedrala Isaakiev (Sankt Petersburg), Biserica Arhanghelski (sec. XIII – Nijni Novgorod), Parcul Naţional Baikal, Parcul Naţional Sihote-Alin ş.a.

• Asociere spaţială, dar şi funcţionalitatea între populaţie şi aşezări, între resurse şi economie, între schimburi şi relaţii necesare schimburilor au generat în limitele acestei ţări o serie de diferenţieri regionale, care nu sunt imuabile, dar deocamdată determină calitatea unui spaţiu.

Diferenţieri regionale1. Regiunea europeană de Nord

Caractere specifice: - cărbuni, petrol, gaze, nichel, crom, păduri. Industria: variată, concentrată în

Sankt Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind. constructoare de maşini (utilaj electronic, motoare Diesel, nave, industria lemnului). Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit nomad – reni

Centre economice importante: Oraşe principale: Sankt Petersburg (5,0 mil. loc.) – centru urban cu funcţii complexe, portuare, culturale; Pskov, Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia şi Komi

2. Regiunea europeană centralăa. subregiunea MoscovaCaractere specifice: - cărbuni, petrol şi gaze, nichel, fier;– industrie complexă: industria constructoare de maşini, siderurgică, chimică,

textilă şi alimentară;– agricultura: creşterea animalelor pentru lapte şi carne, avicultura, plante

furajere, culturi de cartofi, legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane).Centre economice importante: oraşe principale: Moscova, Samara, Ţariţân,

Briansk, Vladimir, Ivanovo, Oreé, Riazan, Smlensk, Tula, Iaroslavl);– Moscova (9 mil. loc.), capitala ţării; cel mai mare centru urban al Rusiei, cu

funcţii complexe;b. subregiunea Volga-VeatkaCaractere specifice: - industria reprezentată îndeosebi prin industria constructoare de maşini

(automobile şi nave, aparatură de măsură şi control, maşini-unelte, produse electrotehnice), chimică, prelucrarea lemnului etc.;

– agricultura: cultura cerealelor, in, cânepă, cartof etc., creşterea animalelor pentru lapte şi carne.

Centre economice importante: oraşe principale: Nijni-Novgorod, Kazan, Simoirsk – Nijni-Novgorod (1,4 mil. loc.), centru urban cu funcţii predominant industriale.

c. subregiunea centrală cu cernoziomCaractere specifice: - industria alimentară, industria constructoare de maşini (tractoare, maşini

agricole, echipamente pentru industria textilă şi alimentară), siderurgică, chimică (cauciuc sintetic, îngrăşăminte chimice etc.);

– agricultura: cultura cerealelor (îndeosebi grâu), sfeclă de zahăr, cartofi, floarea-soarelui etc., şi creşterea animalelor

Centre economice importante: Voronej (908000 loc.), Kursk, Lipeţk, Tambov, Orel.

d. subregiunea PovolgiaCaractere specifice: - industria se caracterizează prin producţia mare de petrol, gaze naturale, energie

electrică, prin dezvoltarea industriei petrochimice, a industriei constructoare de maşini (maşini unelte, utilaje petrochimice complexe, automobile etc.);

– agricultura: culturi de cereale, plante tehnice, creşterea animalelor.Centre economice importante: - Samara (812000 loc.);– Ţariţân (918000 loc.), Saratov, Belarovo, R. A. Başkiră.

3. Regiunea europeană sudică Caucazul de Nord (teritoriul administrativ Krasnodar şi Stavropol)

Caractere specifice: - producţia de petrol, gaze naturale, industria constructoare de maşini (maşini

agricole, locomotive electrice, maşini unelte, utilaj petrolier), ind. alimentară;– agricultura: culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, legume, creşterea

ovinelor;– turism: importante staţiuni balneoclimaterice.Centre economice importante:

- Krasnodar, Groznâi, Stavropol, Kabardino-Pelkară, Nord-Osetină, Ceceno-Inguşă.

4. Regiunea UralCaractere specifice: - minereuri de fier, cărbune, neferoase, preţioase, lemn, materiale de construcţie;– industria se remarcă prin: construcţii de maşini (material rulant, tractoare,

camioane), utilaje pentru ind. chimică şi petrolieră, ind. chimică, ind. de prelucrare a lemnului etc.;

– agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr, cereale.Centre economice importante: Ekaterinburg (1,4 mil. loc.), Celiabinsk (1 mil.

loc.), Perm, R. A. Udmurtă5. Regiunea asiatică – Siberia de Vest

Caractere specifice: - minereuri de fier, cărbune, petrol, gaze naturale, lemn;– industria petrolului, cărbunelui, gazelor naturale, ind. metalurgiei neferoase

(aluminiu), ind. constructoare de maşini (utilaj pentru industria cărbunelui, maşini-unelte, tractoare, maşini agricole, vagoane etc.), ind. chimică, ind. alimentară;

– agricultura: creşterea animalelor (cornute mari), economia forestieră.Centre economice importante: - Novosibirsk (1 mil. loc.), Omsk (1 mil. loc.), centre cu funcţii administrative;– Komorovo, Tomsk, Tiumen, Terit. adm. Altai.

6. Regiunea asiatică – Siberia de EstCaractere specifice: - cărbuni, energie electrică;– industria: energie electrică, metalurgie neferoasă, exploatarea şi prelucrarea

lemnului, ind. hârtiei, ind. constructoare de maşini (maşini-unelte etc.);– agricultura: culturi, creşterea animalelorCentre economice importante: - Krasnoiarsk (900000 loc.);– Irkutsk (519000 loc.); Cita, R. A. – Buriată, Tuvină;– terit. adm. Krasnoiarsk.

7. Regiunea asiatică – Extremul Orient (teritoriul adm. Primorie şi Habarovsk: districte Amur, Kamceatka, Sahalin; oraşul Magadan, R. A. Iakuţia)

Caractere specifice: - cărbuni, metale neferoase, sare, lemn;– industria de prelucrare a lemnului, industria constructoare de maşini (nave);– agricultura concentrată de-a lungul fluviului Amur şi a afluentului său Ussuri;

vânat, pescuit etc.Centre economice importante: - Vladivostok (526000 loc.), Habarovsk (513000 loc.);– Magadan;– Iakutsk;– Teritoriul adm. Primorie şi Habarovsk; districte AmurRusia, împreună cu alte ţări din regiunea Mării Caspice (Iranul, Kazahstan,

Turkmenistan) pot alcătui şi iniţiative există, o sferă de colaborare regională după exemplul ţărilor regiunii mediteraneene, a regiunii baltice, a Mării Negre. Există premise în acest sens (comunitatea condiţiilor geografice, unele asemănări în căile de

dezvoltare economică, unele apropieri cultural-istorice), dar şi probleme care trebuiesc rezolvate (definirea graniţelor economice; rezolvarea problemelor de transport în fiecare din ţările opţionale; gradul ridicat de poluare într-o serie de perimetre care creează o stare ecologică critică – golfuri moarte datorită deşeurilor; deficitul de apă dulce care trebuie adus prin instalaţii speciale ş.a.).

Rămâne ca rol principal al cooperării în regiune exploatarea şi prelucrarea petrolului şi gazelor, deci industria extractivă şi chimică, dezvoltarea unei reţele de transport corespunzătoare, participarea tuturor ţărilor la prospectare, reconstruirea unor capacităţi de prelucrare spre a se obţine un plus de venit faţă de exploatarea petrolului brut.

Principalele regiuni carbonifere din Rusia

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Identificaţi (localizându-le) principalele resurse energetice şi siderurgice ale ţării, precizând rolul acestora în economia regională şi naţională.

2. Enumeraţi şi localizaţi principalele sisteme hidrografice amenajate hidroenergetic din partea asiatică a ţării. Precizaţi şi principalele oraşe care sunt în preajma acestor construcţii şi valorifică energia electrică furnizată.

3. După ce criterii pot fi grupate oraşele Rusiei şi ce oraşe pot fi inlcuse în fiecare din acestea?

4. Care sunt resursele Nord-Estului Siberian, Orientului Îndepărtat Siberian şi modul lor de valorificare precizând şi centrele care au astfel de activităţi în ordinea importanţei?

5. Enumeraţi marile regiuni agricole ale Rusiei preczând: specificul agriculturii, destinaţia produselor în raport cu exigenţele pieţei interne şi externe, parteneri în import şi export.

6. Importante obiective turistice ale ţării: localizare, comerţul obiectivului, număr de turişti.

REZUMAT

Teme de control

1. Argumentaţi regionarea economică actuală a Rusiei2. Identificaţi cauzele diferenţierilor econmice de pe

teritoriul Rusiei

PLAN DE TRATARE

- evoluţia populaţiei şi aşezărilor- particularităţi ale economiei Rusiei din punct de vedere al industriei,

agriculturii, transporturilor şi comunicaţiilor- diferenţieri regionale; cauze şi specific

Având în vedere marea întindere dar şi varietatea şi gradul de favorabilitate destul de diferit al peisajelor pentru aşezări şi activităţi umane, Rusia cunoaşte câteva mari regiuni de concentrare a populaţiei astfel: jumătatea sudică a regiuniii europene, axa Transiberiană, axa amureană inclusiv regiunea de la Oceanul Pacific. Se mai adaugă unele concentrări areale de mai mici dimenisuni în: Câmpia Siberiei Occidentale, Podişul Central Siberian, Nord-Estul Siberian etc.

Varietatea resurselor de subsol a determinat apariţia unor improtante activităţi de exploatare şi valorificare, încât astăzi există o industrie diversificată şi în acelaşi timp concentrată în anumite areale, o agricultură care ţine cont: favorabilitatea condiţiilor naturale, de tradiţie, de specializare a forţei de muncă şi destinaţia produselor. O întinsă reţea de căi de comunicaţie asigură legături pe distanţe diferite între oraşe, regiuni, colţuri mai apropiate sau mai depărtate ale ţării.

SPANIA

CONŢINUTUL TEMEI: Se are în vedere o analiză complexă din punct de vedere economic şi al evoluţiei populaţiei şi aşezărilor punîndu-se însă accentul pe apariţie diferenţierilor regionale şi a cauzelor care le-au declanşat.

OBIECTIVE: Cadrul uman şi puterea economică a acestei ţări, precizează locul şi rolul său în sudul continentului european în ansamblul Uniunii Europene şi al unor organisme cu caracter regional.

Populaţie şi aşezări. În a doua jumătate a mileniului I. Î.Hr. se formează pe teritoriul Spaniei poporul celtiber din contopirea ibericilor autohtoni cu triburile celtice sosite pe aceste meleaguri.

După o serie de evenimente legate de prezenţa grecilor şi fenicienilor pe litoralul Spaniei, romanii supun regiunea transformând-o în provincie romană. Urmează o serie de invazii terminând cu cea a „Imperiului Bizantin” (sec. VI - VII), dar importantă este cea arabă care pune bazele califatului Cordoba.

Centrul dominaţiei maure se găsea în bazinul Andaluziei, zona joasă a acestuia, o vale intens cultivată şi irigată, şi pe ale cărei coline se întâlneau plantaţii de măslin. Însăşi planurile oraşelor Cordoba şi Sevilla, monumentele, grădinile publice sunt realizate în manieră maură. Sevilla era unul din centrele comerciale importante din Lumea Nouă.

Aici au fost aduse noi plante de cultură (bumbac, trestie de zahăr,) introduse irigaţiile etc. Oricum sudul a fost marcat de prezenţa musulmană dar şi de aventura colonială a secolului al XV-lea. Destrămarea acestuia (1031) şi sfârşitul ocupaţiei arabe în 1492 a însemnat recucerirea de către creştini a teritoriilor inclusiv a Balearelor, Siciliei.

Secolele XV-XIV găsesc Spania alături de Portugalia printre iniţiatorii călătoriilor ce vizau şi descoperiri geografice. Printre aceştia Magellan, care în slujba Spaniei, face înconjurul lumii.

Spania, mare putere europeană înglobează nenumărate teritorii din continent ajungând până în America şi Asia. Treptat însă puterea Spaniei descreşte deşi în 1581 îşi căpătase independenţa.

Totuşi în secolul al XVI-lea această ţară are cel mai mare imperiu colonial din lume pe care încet, încet îl cedează culminând cu 1810-1826 când sistemul colonial din America Latină iese de sub controlul ei. Instaurarea unui regim sau altul la conducerea ţării creează o perioadă de instabilitate pe fondul şi al altor pierderi coloniale fie în America, fie în Asia. În 1931 Spania se proclamă pentru a doua oară republică. Rebeliunea din 1936-1939 are drept urmare instalarea generalului Francesco Franco care devine prim-ministru în urma războiului civil. În al doilea război mondial Spania se declară neutră. După moartea lui Franco, prinţul Juan Carlos de Burbon este proclamat (1975) rege al Spaniei, care are un rol deosebit în consolidarea democraţiei. În 1982 Spania a fost primită în NATO, iar în 1986 în Uniunea Europeană.

În anul 2001 Spania avea o populaţie de 40.037.995 loc. Faţă de 1981 când era de 37.800.000 loc a crescut cu aproape 1,5 mil. loc. Densitatea populaţiei este de 77.8

loc./kmp. Raportat la această valoare medie există regiuni cu o mare concentrare a populaţiei valorile depăşind deseori 500-1000 loc./kmp.

Astfel faţada mediteraneeană adică provinciile Catalonia, Valencia, Murcia şi Andaluzia, prin prezenţa unor mari centre urbane (Barcelona, Valencia, Murcia, Sevilla, Cadiz, ş.a.), prin activităţi industriale, comerciale şi de transport, financiar-bancare, prin activităţi agricole în principal agricultură de piaţă, legată de prezenţa unor câmpii fertile, a irigaţiilor etc.înregistrează valori sunt cu mult peste media pe ţară.

De asemenea regiunea centrală, din Meseta Spaniolă, dominată de oraşul Madrid, capitala ţării prin funcţiile pe care le are şi prin influenţa exercitată asupra regiunii în care se află cunoaşte creşteri mult peste valoarea medie. Chiar şi regiunea nordică, inclusiv litorală datorită unor oraşe cu funcţii mai ales industriale şi comerciale (Oviedo, Bilbao, Santander, Gijon, San Sebastian, La Coruna) ridică mult valorile densităţii populaţiei. Cu toate acestea sunt regiuni (montane sau din mesetă) în care populaţia se concentrează într-un număr mic, ba mai mult există chiar deplasări, exoduri spre regiuni endodinamice (regiunea mediteraneană, Valea Guadalquivir, oraşul Madrid).

Faţă de valorile anilor 1970, ale natalităţii 20‰ astăzi, după mai bine de trei decenii valorile au coborât sub 10‰ (9.3‰), iar mortalitatea a scăzut de la 19‰ la circa 8.6‰ rezultând un spor natural de 0,7‰. Circa 4 milioane de spanioli trăiesc în străinătate astăzi exodul către alte ţări fiind diminuat, ba mai mult există sosiri din alte colţuri europene sau ale lumii în Spania, chiar decă pe perioade scurte, pentru a efectua activităţi îndeosebi agricole.

Dacă altădată, Murcia şi Andaluzia erau regiuni de exod, astăzi, cel puţin o parte a lor este atractivă având în vedere, apariţia unor ramuri industriale noi, a dezvoltării de excepţie a serviciilor din care o bună parte se îndreaptă spre turism, a unei agriculturi ale cărei produse sunt destinate exportului.

Însăşi sporul natural mult diminuat astăzi impune o oarecare stabilitate populaţiei.

O bună parte a populaţiei (76%) locuieşte în oraşe. Printre cele mai importante se numără: Madrid (4.950.000 loc.) mare centru de atracţie, oraşul s-a extins în lungul unor axe de circulaţie, şi-a dezvoltat mai ales industria de vârf (electronică, electrotehnică, birotică, optică) dar şi industria de autovehicole (autoturisme), avioane.

Barcelona (1.6 mil. loc. şi aproximativ 4.6 mil. cu aglomeraţia urbană). Al doilea mare oraş al ţării, unul din marile porturi şi oraşe industriale din bazinul Mediteranei Occidentale, în care se asociază ramuri industriale tradiţionale (industrie textilă, porţelanuri şi ceramică, pielărie, industria lemnului) cu ramuri moderne (petrochimie, electronică şi electrotehnică, mijloace de transport de toate categoriile). Este considerat „Parisul Spaniei” situat pe axa Hospitalet-Barcelona-Bodalona având ca oraşe satelit Bodalona, Tarrassa, Mataro. Aici există un mare muzeu de artă catalană.

Valencia (peste 750 ooo loc. şi circa 2 mil. loc. cu aglomeraţia urbană) centru comercial, industrial şi turistic de prim rang.

Sevilla (aproape 700 000 loc.) port pe Guadalquivir, oraş al industriei uşoare (mătase), Zaragoza (aproape 600 000 loc.) important centru al Aragonului cu industria autovehiculelor, textilă, alimentară, un important nod de comunicaţii, Malaga (peste 500 000 loc. ), Bilbao (circa 400 000 loc.), Las Palmas, Valladolid, Murcia, Cordoba (oraş muzeu), Palma de Mallorca, Vigo, Toledo ş.a.

Economia. Spania este o ţară cu o economie dezvoltată, o ţară industrial-agrară înscrisă printre statele lumii cu un PIB în 1995 de 557,4 mld USD şi un PNB de 13 740 de USD/cap loc.

Industria. Resurele ţării, fie că este vorba de subsol, sol sau de altă natură sunt completate cu cantităţi importate fiind vorba în principal de materii prime.

Industria energetică se axează încă pe zăcăminte de cărbuni exploatate în Munţii Cantabrici (aproape de centrul Mieres), Iberici, culmile Subpireneene, Sierra Morena la sud de Penarroya.

O parte din energia electrică este asigurată de hidrocentrale inclusiv regiunea Madrid. Petrolul se adaugă surselor energetice dar zăcămintele sunt încă în multe locuri în stadiul de prospecţie. Se exploatează la Amposto Marino, la sud de Tarragona din platforma continentală a Mării Mediterane. De aceea Spania este nevoită să importe cantităţi mari de petrol.

Răspândite sunt însă centrele de prelucrare a petrolului (rafinăriile) având o mare capacitate de rafinare (Tarragona, Cartagena, Algeciras la Mediterana; Puertolano în Mesetă; Bilbao, La Coruna în regiunea nord-atlantică). O singură conductă transportă petrol spre interior, cea de la Malaga la Puertolano, transportul spre celelalte mari consumatoare realizându-se pe căile ferate, rutiere sau navale. Energia electrică este furnizată şi de centralele atomoelectrice, cum sunt cea de la Asco pe Ebru nu departe de vărsare şi la Cofrentes pe Jucar în Valencia.

Industria siderurgică foloseşte o gamă variată de zăcăminte (minereuri de fier, aur, argint, mercur, cupru, zinc, magneziu, plumb, săruri de potasiu) care se găsesc în Cordiliera Betică, Sierra Morena şi Munţii Iberici.

Principalele centre siderurgice: Gijon şi Aviles pentru siderurgia fierului şi a aluminiului; La Coruna – siderurgia aluminiului; Santander şi Bilbao siderurgia fierului şi a cuprului bazată pe minereurile de fier şi cupru din regiune (Munţii Cantabrici); siderurgia fierului la Sagunto lângă Valencia; siderurgia cuprului la Cartagena având la îndemână zăcămintele de cupru din zonă; siderurgia cuprului din lungul culoarului Guadalquivir cu centre la: Linares şi Cordoba, prelucrând zăcămintele exploatate din Sierra Morena de lângă Riotinto. Izolat apar centre în Mesetă care prelucrează bauxita (ex. Valladolid).

Prin urmare Spania este un important producător de fier, cupru şi mercur în Europa. Evident de pe harta ţării au dispărut multe centre care prin producţia redusă sau epizarea materiei prime nu au putut fi amintite.

Industria constructoare de maşini, relativ nouă comparativ cu industria textilă, încălţămintei, ceramicii, sticlei a apărut în regiuni urbane cu puternică solicitare fie că este vorba de mijloace de transport, de utilaje şi infrastructură. În general se remarcă regiuni în care această ramură industrială este precumpănitoare: Catalonia, Murcia, Madrid, Asturia şi Andaluzia. Unele din cele amintite aveau deja preocupări în ramuri industriale ca: industria textilă şi încălţăminte în Catalonia, a pielăriei în Andaluzia, Castilia Veche. Se remarcă în mod deosebit zona litorală fie mediteraneană fie atlantică. Astfel în Catalonia s-a dezvoltat construcţia de nave, de avioane, autovehicule, utilaj destinat industriei textile şi chimice, material rulant (Barcelona). În Valencia şi Murcia construcţia navelor, a utilajelor industriale şi agricole, în Asturia, Cantabria şi Galicia, construcţia navelor (Vigo, El Ferrol), a avioanelor, autovehiculelor (fig. 3).

În regiunea Madrid, industria construcţiilor aeronautice, electronice, electrotehnice, material rulant, autovehicule. În Andaluzia – construcţii navale (Cadiz, Sevilla, Huelva). Izolat în limita Mesetei se întâlnesc centre industriale ca Va lladolid (industrie aeronautică).

Industria chimică. Este reprezentată pe de-o parte de industria chimică de bază pe seama sărurilor de natriu şi potasiu, autohtone producând acizi, coloranţi, amoniac, cu centre ca: Madrid, Badalona, Huelva, Santander, Gijon, Bilbao, şi industria chimică

bazată pe prelucrarea petrolului din care se obţin produse sintetice, îngrăşăminte, produse farmaceutice etc. (Tarragona, Cartagena, Algeciras, Puertollano, Escombreras, La Coruna şi Bilbao). Ca şi în cazul altor ramuri industriale şi aici au apărut ramuri noi, cu centre noi, iar altele au dispărut.

Pentru dezvoltarea noii industrii petrochimice care să satisfacă exigenţele economiei Spaniei aceasta este obligată să importe peste 50 mil. t. ţiţei anual.

Industria textilă, a pielăriei şi încălţămintei rămân cum s-a arătat, ramuri tradiţionale cu prezenţe mai ales în Catalonia, Andaluzia (Cordoba) şi Salamanca.

Industria alimentară este susţinută în principal de producţia uleiului de măsline,a vinului, produselor lactate, zahărului.

Repartiţia industriei, ca şi ponderea vis a vis de alte activităţi pune în evidenţă prezenţa câtorva zone industriale dar care astăzi sub anumite aspecte legate de: dispariţia unor activităţi, reprofilare, implicit o nouă specializare, traversează o etapă de reconversie sau de expansiune. Acestea sunt: zona Madrid, zona Barcelona-Tarragona, zona Saragoza, zona Valencia-Castellon, zona Valladolid şi zona Huelva.

Alte regiuni cu vechi preocupări dominante spre exemplu în domeniul siderurgic traversează perioade de reconversie sau sunt în criză (regiunea Bilbao-Santander – San Sebastian şi regiunea Gijon-Oviedo).

Agricultura. Deţine 10,7% din populaţia activă ceea ce înseamnă cu 20% mai puţin decât în anul 1980.

Mai mult de un sfert din suprafaţa ţării este cultivată cu cereale fie sub forma monoculturilor neirigate ca în Castilia Veche fie sub forma policulturii mediteraneene în care cerealele se asociază cu viţa de vie şi măslinul. Acest tip de cultură se întâlneşte în aproape toată jumătatea estică a ţării.

În jumătatea sud-vestică, mai ales în Estremadura şi estul Castiliei Vechi se parctică un sistem extensiv: diverse culturi şi creşterea animalelor.

Nordul şi nord-vestul ţării este favorabil creşterii animalelor pentru lapte şi policulturii. Munţii Pirinei rămân în domeniul economiei montane.

Pe suprafeţe restrânse în limitele tipurilor de cultură amintite se întâlnesc: culturi irigate pentru cereale, fructe şi legume (litoralul mediteraneean, Andaluzia, valea Ebrului, Castilia Veche, Estremadura – în jurul oraşului Badajoz); viţă de vie (Mancha, Murcia, Andaluzia, valea Ebrului, Catalonia, Castilia Veche); plantaţiile de măslin (Andaluzia- care are şi cele mai întinse suprafeţe plantate cu măslin atât pe versantul dinspre Cordiliera Betică dar şi pe cel al Sierrei Morena -, Estremadura, sudul regiunii Madrid). De altfel limita ariei măslinului trece pe la jumătatea Spaniei de la vest către est incluzând şi Depresiunea Ebru.

Spania se situează pe locuri fruntaşe în Europa şi în lume la mai multe produse agricole: ulei de măsline, citrice, vin, curmale.

Există în Spania un veritabil sistem agrar numit Huerta (grădini celebre) care înseamnă o câmpie irigată cu apă provenită din regiunile muntoase limitrofe. Cel mai tipic, apare acest sistem în Valencia pa 100 km la poalele munţilor Celtiberi (R. Lebeau, 1991) unde cantitatea de apă oferită de munţi permite irigarea permanentă.

Repartiţia apei este dirijată de o instituţie creată în acest sens. Este o agricultură etajată: pe parter culturi ierboase, iar deasupra plantaţii de arbori. Se cultivă grâu, porumb, lucernă, flori, fasole, citrice care au înlocuit plantaţiile de dud, existând şi o rotaţie a culturilor. Să nu uităm plantaţiile de stejar de plută din Catalonia care furnizează pentru industria alimentară materie primă ca accesoriu. Pe litoralul mediteranean al Spaniei se practivă acvacultura produsele având ca destinaţie: alimente, industria farmaceutică, cosmetică, detergenţi, fertilizanţi, indicatori de poluare.

O preocupare importantă în economia agricolă o constituie creşterea animalelor. Se practică transhumanţa valorificându-se păşunile şi fâneţele din regiunile muntoase, dar şi cele de câmpie în funcţie de anotimp, de tradiţie de cerinţele pieţei. Se constată o scădere a numărului de ovine în favoarea bovinelor, piaţa lânei fiind restrânsă şi mai puţin apreciată datorită concurenţei. Însăşi economia pastorală tradiţională în Sierre, bazată pe păşunat pentru ovine şi caprine, a fost înlocuită cu creşterea de bovine în regiunile joase de câmpie.

În secolul al XVIII-lea peste 1 mil. de oi coborau în Estremadura şi urcau vara în Munţii Iberici. O serie de condiţii au influenţat negativ această activitate, inclusiv industria textilă, reducând-o azi la o activitate artizanală (J de la Pena Paya şi F. Ortuno Medina, 1991).

Extins şi de foarte mare importanţă este pescuitul mai ales la Oceanul Atlantic, dar şi la Marea Mediterană multe din porturi fiind specializate în pescuitul şi prelucrarea anumitor specii.

Căi de comunicaţii. Din punct de vedere al dotării, Spania are căi de comunicaţii feroviare, rutiere, fluviatile şi maritime. Există o reţea feroviară care traversează ţara de la nord către sud şi de la est către vest, inclusiv în Portugalia, unind astfel Mediterana cu Oceanul Atlantic. În cea mai mare parte aceste magistrale trec prin Madrid, important nod de comunicaţii. Densitate mai mare înregistrează căile rutiere. Chiar şi Munţii Pirinei sunt traversaţi de două magistrale feroviare cu ecartament larg (1676 mm) între San Sebastian şi Biarritz în vest şi Barcelona şi Perpignan în est. Tot în zona Munţilor Pirinei se face legătura între Spania şi Franţa prin pasurile: Puymorens în est , Somport şi Roncesvalles în vest. Faţă de ecartamentul căilor ferate (1676 mm) Spania diferă de restul ţărilor Europene, inclusiv de Rusia care are 1435 mm. Legătura cu Franţa s-a realizat şi prin tunele ce străpung Pirineii cum este cel de la Vielha situat în dreapta vârfului Aneto (3 404 m).

O activitate extrem de importantă şi permanentă, indiferent de anotimp este turismul. În afara părţii continentale unde se practică turism continuu în regiunea litorală de la nord la sud fiecare porţiune a primit un nume astfel: Costa Brava şi Costa Dorada (Catalonia), Costa Azahar (Valencia), Costa Bianca (Murcia), Costa del Sol şi Costa de la Luz (Andaluzia). Există două zone de recreaţie una în Baleare (turism predominant de vară) şi una în Canare (turism predominant de iarnă).

Să nu uităm că la sfârşitul secolului al XIX-lea aristrocraţia engleză lansează modul de odihnă (sejur) hivernal tocmai pe coastele Mediteranei şi că, de aici, turismul a luat o mare dezvoltare, în primul rând prin importanţa amenajării (vezi perimetrul Valencia-Almeria). Nenumărate sunt oraşele şi dotarea acestora care atrag anual un număr impresionant de turişti (oraşul Algeciras – primul oraş spaniol cucerit de arabi; Alhambra, fortăreaţă şi palat la suveranilor mauri din Granada, capodoperă a arhitecturii musulmane din secolele XIII-XIV; Sevilla – cu palate, marea moschee în Cordoba, Casa Cervantes şi Muzeul Prado din Madrid; case muzeu El Greco din Toledo; vetigii romane – Zaragoza, fortăreaţa maură în oraşul Malaga ş.a.).

În ceea ce priveşte comerţul exterior Spania exportă produse industriale şi agricole, tehnologie, birotică şi importă petrol, echipament de transport etc., principalii parteneri fiind: Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Japonia.

Diferenţieri regionale. Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii diferitelor regiuni în Spania se deosebesc: Regiunea mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia, Murcia, parţial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei şi cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona, Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga.

Are condiţii naturale favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale şi de transport, industriale, şi agricole.Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un profil economic complex (industrial, deşi multă materie primă se importă -, comercial, cultural, administrativ dar mai ales turistic) incluzând şi oraşele satelit care gravitează în jurul său (Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet), Valencia – un oraş industrial (siderurgie) şi comercial, Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei siderurgice, petrochimice şi a construcţiilor navale, Almeria şi Malaga centre ale industriei constructoare de maşini şi ale industriei uşoare, Algeciras – centru petrochimic. Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice dar şi printr-o agricultură extensivă şi intensivă în principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene regiunea Aragon – care gravitează spre Mediterana – cu oraşul Zaragoza, un nucleu industrial (construcţii de avioane, industrie textilă) un important nod de comunicaţii legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de Aragon).

Regiunea nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria, Asturia, Galicia) oferă condiţii naturale optime, cu multe precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu o industrie prelucrătoare mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), chimică şi petrochimică. Oraşele mai importante sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcţiile navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă.

Regiunea centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon şi Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol polarizator, în care funcţia industrială este activăă prin industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică, textilă şi alimentară cu ramuri tradiţionale. În afara de Madrid există câteva oraşe şi chiar zone industriale unul traversând o perioadă de reconversie - Valladolid).

Regiunea sudică (parţial Andaluzia). Corespunde în mare măsură provinciei Andaluzia şi mai cu seamă culoarului Guadalquivir. Cele patru oraşe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva susţin o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie neferoasă, chimie, industrie constructoare de maşini, textilă şi o agricultură din care nu lipsesc: cultura viţei de vie, măslinului şi citricelor.

Insulele Baleare şi Canare. În afară de turism se remarcă activităţi legate de pescuit şi agricultură (cerealicultură şi pomicultură, mai ales citrice şi viţă de vie) şi în mai mică măsură industrie (textilă, pielărie, ceramică).

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1.Care sunt principalele regiuni de concentrare a populaţiei şi motivaţia acestui fenomen?.2.Particularităţile economiei regiunii mediteraneene a Spaniei.3. În ce constă agricultura de piaţă a ţării?.4. Andaluzia, regiune industrial-agrară, specificul şi rolul în economia Spaniei.5. Care sunt zonele turistice de pe litoralul mediteraneean, numele acestora şi centrele de atracţie ale fiecărei zone?

REZUMAT

Teme de control1. identificaţi principalele aspecte legate de evoluţia

populaţiei şi aşezărilor2. cauzele apariţiei diferenţierilor economice

regionale

PLAN DE TRATARE

- evoluţia populaţiei şi aşezărilor- particularităţi ale economiei Spania din punct de vedere al industriei,

agriculturii, transporturilor şi comunicaţiilor- diferenţieri regionale; cauze şi specific

Spania reprezintă un stat cu o populaţie numeroasă inegal repartizată în interiorul ţării, cu oraşe de refeinţă la Mediterana Occidentală, cu o economie bazată pe activităţi tradiţionale modernizate dar şi o industrie de mare competiţie. Economia este susţinută de o agricultură, mai ales de piaţă, performantă.

TURCIA

CONŢINUTUL TEMEI: Potenţialul uman, resursele şi activităţile legate de exploatarea şi valorificarea lor, căile de transport extrem de favorabile pe trei laturi ale ţării Marea Mediterană în sud, Marea Egee în vest şi Marea Neagră în nord, fac din Turcia un stat de referinţă la nivel cotinental.

OBIECTIVE: Se are în vedere identificarea principalelor aspecte legate de particularităţile Turciei, particularităţi date de desfăşurarea europeană şi asiatică a acestui stat.

Turcia, constituită din două părţi, europeană şi asiatică, are o suprafaţă de 780.576 kmp, din care 24.000 kmp în sud-estul Europei, iar restul în sud-vestul Asiei; are o poziţie geografică cu trăsături distincte conferite şi de prezenţa celor patru mări care o încadrează: Marea Mediterană, mare Egee, marea Marmara şi marea Negară. Oficial este numită Republica Turcia, iar din punct de vedre administrativ este împărţit în 67 provincii, din care 3 se găsesc în partea europeană, 62 în partea asiatică şi 2 în ambele sectoare.

Populaţia şi aşezări. În anul 2001 populaţia Turciei era de 66.493.970 locuitori. Sporul natural destul de ridicat reprezenta 15,8‰. Proiectările demografice pentru anul 2002 ridică numărul populaţiei la 65 milioane locuitori.

Structura pe vârste a populaţiei remarcă ponderea crescută a grupei 15-59 ani (54,9%) urmându-i cea de 15 ani (38,5%).

Densitatea populaţiei 78 loc./kmp pune în evidenţă o creştere destul de rapidă a acesteia cu concentrări dispersate fie în regiunea litorală-aria metropolitană Istanbul, aria Izmir, Adana sau în interior aria aglomerării Ankara, concentrarea industrială Zonguldak. La nivelul ţării valori ce trec de 100 loc/kmp (100-250 loc/kmp) se întâlnesc în lungul litoralului Mării Negre şi litoralul egeean. Valori între 50-100 loc/kmp sunt proprii tot regiunii nordice (pontice) şi egeene; în rest, adică în limita podişului propriu-zis valorile sunt cuprinse între 5-50 loc./kmp.

Există o accentuată mobilitate dinspre mediul rural spre cel urban cauzată de dezvoltarea industriei prin amplificarea ramurilor tradiţionale, apariţia unor ramuri de vârf, a transporturilor a unor ramuri ale sectorului agricol (culturile intensive etc.)

Noile prospecţiuni şi descoperirea unor noi resurse de subsol au antrenat forţă de muncă astfel contribuind astfel la o redistribuire între provincii. Pe sectoare de activitate repartiţia populaţiei ocupate este următoarea: 47,8% în agricultură, 19,9% în industrie şi 36,3% alte sectoare. Migraţia către oraşe, către centre care se dezvoltă vertiginos din punct de vedere industrial a însemnat şi o creştere a populaţiei urbane cu 15% (61% ) faţă de anul 1976 (44%).

Reţeaua urbană se află într-o permanentă extindere şi structurare în privinţa mărimii şi funcţiilor urbane. Pe teritoriul actual al Turciei s-au succedat mai multe generaţii de oraşe, începând cu cele antice: cele hitite, între care Bogaz-Koi (Hattuşaş),

apoi cele elene etc. Colonizarea elenă a litoralului Mării Egee, Marmara şi Mării Negre a dus la formarea unor oraşe comerciale: Milet (la rândul său, acesta întreprinde colonizarea nordului egeean a Mării Marmara, a celui sudic al Mării Negre etc), Efes, Bizanţ, Heracleea (azi Eregli), Sinope etc. Generaţiei antice de oraşe îi succede cea a oraşelor feudale, apoi cea modernă şi cea contemporană, ultimele în special ca fenomen-efect al industrializării (Zonguldak, Eregli etc.).

Există oraşe cu peste 1 milion locuitori (Ankara, Istanbul şi altele apropiate ca mărime dar la fel de importante pentru viaţa economică, socială a ţării Izmir, Adana, Zonguldak, Burka, Eregli).

Reţeaua urbană se încadrează structurii bipolare având în vedere oraşele Ankara şi Izmir, centre de mare polarizare. Există de asemenea o importantă axă urbană pe direcţia Istambul-Ankara în lungul uneia din cele mai însemnate căi de comunicaţie şi al unui areal cu însemnate resurse.

Economia. Deşi potenţialul uman ce poate fi utilizat a fost suficient chiar excedentar de-a lungul istoriei, totuşi, valorificarea resurselor de subsol s-a făcut cu deosebire în epoca modernă şi contemporană.

Cetăţile apărute pe locul unora mai vechi (antice, medievale) sau cele nou apărute au reprezentat nu numai nuclee ale civilizaţiei dar şi centre de unde s-au propagat spre alte regiuni fenomenul de investigare în cunoaşterea cadrului natural în perspectiva valorificării sale.

Să nu uităm că această perioadă la început, încă din secolul al XI-lea de când turcii au cunoscut Anatolia, de când au instituit o viaţă comercială activă cu toate statele riverane Imperiului Otoman sau cu altele mult mai îndepărtate. Au existat activităţi tradiţionale legate de utilizarea terenurilor, de creşterea animalelor care au însemnat pentru naţiunea turcă nuclee ale dezvoltării economice viitoare atrăgând atenţia asupra altor resurse disponibile.

Făuritorul Turciei Moderne Mustafa Kemal Ataturk, a aşezat la baza acestei realizări, asocierea dintre economia ţării în permanentă schimbare calitativă, gradul de civilizaţie, înnoire suprastructurală a perceptelor poporului şi schimburilor materiale şi spirituale la nivel global. Numeroasele sale reforme au avut rostul de a pune în practică aceste importante deziderate.

Industria a înregistrat o dezvoltare importantă în planul cantitativ şi calitativ. Au fost descoperite noi perimetre de substanţe minerale utile, a fost valorificat potenţialul hidroenergetic al unor noi sistem hidrografice, au apărut noi subramuri industriale care valorifică superior materia primă, s-au modernizat activităţi meşteşugăreşti tradiţionale îndeosebi cele legate de domeniul textil.

Industria energetică. Are în vedere mai ales industria cărbunelui şi a energiei electrice. Se exploatează huilă 3,5 mil.tone, cărbune brun şi lignit 43,4 mil.tone (1991). Rezervele de lignit se ridică la 5,2 miliarde tone. Principalele bazine carbonifere se găsesc în nord-vestul ţării Eregli-Zonguldak şi în nord-est (lignit).

Industria petrolului. Centrele de extracţie sunt amplasate în partea sud-estică a ţării (Garzan, Germik, Selmo, Raman) iar lângă aceasta sau în apropiere cele de rafinare (Batman, Mersin, Mardin). Se importă cantităţi mari de petrol mai ales prin portul Iskenderun de unde pleacă o conductă spre Batman şi mai departe spre nord-est. O altă conductă de petrol, de import, pleacă din portul Antalya, trece prin oraşele Kutahya, Eskişehir spre Bursa. Producţia anuală de petrol anuală depăşeşte 2,3 milioane tone ceea ce obligă Turcia la import. Se găsesc în acelaşi perimetru şi unele rezerve de gaze naturale.

În ceea ce priveşte producţia de energie electrică ea se bazează pe lignitul de care Turcia dispune în cantităţi suficiente sau pe potenţialul hidroenergetic al râurilor.

Importante hidrocentrale s-au construit pe râurile Kizil Yrmak, Yeşil Irmak, Sakarya iar termocentralele în bazinul carbonifer Zonguldak.

Metalurgia feroasă se bazează pe suficiente materii prime (minereuri de fier, crom, mangan, cărbune cocsificabil). Minereurile de fier se extrag din partea central-estică (Divrigi), central-sudică (Maraş), nord-vestică (Adapazari) şi vestică la sud de Izmir. Cromul se exploatează cam în aceleaşi regiuni având ca centre principale: Guleman, Fethiye, Maraş, Kutahya. Producţia de minereuri de fier a fost de 3,8 mil.tone în 1987, iar cea de crom de aproape 200.000 tone Producţia de oţel era în 1993 de 11,5 milioane tone obţinut în centrele siderurgice din partea centrală a ţării adică Ankara şi Kirikkale sau în nord-est în centrele Karabuk, Zonguldak şi în sud-est la Iskendern.

Metalurgia neferoasă prelucrează importante minereuri de plumb, zinc, bauxită, cupru. Centrele de exploatare se întâlnesc asociate cu cele de minereuri de fier, crom, etc. Ele sunt: pentru cupru Murgul în nord-est şi Ergani în partea central-estică; pentru plumb şi zinc Keban şi balya. În oraşul Seiydişehir există un combinat pentru obţinerea aluminiului din bauxită.

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor. A cunoscut în ultimul deceniu o dezvoltare pe multiple planuri asigurându-se o tehnicitate ridicată tuturor ramurilor dar cu deosebire celor producătoare de mijloace de transport, maşini agricole, maşini unelte pentru alte subramri. Se remarcă în acest sens construcţiile de mare amploare în care s-au specializat oraşele-porturi Izmir şi Istanbul; material rulant Ankara, Sivas, Eskişehir, Adapazari; autovehicule se construiesc la Istanbul. O gamă variată de maşini agricole se realizează la Ankara. Ele sunt specializate pentru lucrări în terenuri destinate culturilor de cereale, plantelor tehnice dar şi pentru întreţinerea unor plantaţii de măslini şi citrice.

Industria chimică s-a dezvoltat pe seama unor importante materii prime cum sunt: cărbunii, sarea, minereurile de metale neferoase. Având în vedere potenţialul producţiei agricole în economie s-a dat prioritate producţiei îngrăşămintelor chimice apoi a produselor clorosodice (clor, acid clorhidric, sodă caustică), acidului sulfuric.

Principalele centre ale industriei chimice sunt: Kutahya, Izmir, Murgul.Industria uşoară şi alimentară au cunoscut o importantă ascensiune având în

vedere varietatea materiilor prime, potenţialul uman inclusiv tradiţia pentru care Turcia deţine locuri importante în ponderea multor produse la scară mondială, apropierea de materia primă. Se prelucrează bumbac (Izmir, Bursa, Kayseri), lână (Ankara, Bursa, Diyarbakir), mătase (Istanbul, Bursa).

Pentru industria alimentară au apărut subramuri din ce în ce mai modernizate, specializate şi mai diversificate legate de industria dulciurilor, în general a produselor zaharoase, a uleiurilor. Cele mai importante centre sunt: Istanbul, Ankara,Konya, Kayseri.

Gradul intens de valorificare a unor materii prime a dezvoltat treptat importante nuclee urbane cu activităţi pregnant industriale. Ele au polarizat centre apropiate ca spaţiu dar şi ca profil, implicate într-un anume proces tehnologic încât au dat naştere concentrărilor industriale. Ele se succed astfel: concentrarea de tip metropolian, având ca centru principal oraşul Istanbul cu o industrie diversificată; concentrarea carbonifer-siderurgică Zonguldak-Karabuk; concentrarea urban-portuară Izmir şi Adana-Mersin. Aceasta din urmă a avut în vedere în mod esenţial funcţia portuar-comercială în importul materiilor prime dar şi a unor semiproduse şi produse.

Agricultura.Repartiţia diferitelor îndeletniciri agricole este strâns legată de particularităţile cadrului natural, îndeosebi al climei diferitelor locuri, sol, apă dar şi de tradiţia în a cultiva sau a creşte anumite plante sau animale. De aceea o anumită

categorie de culturi deţin o suprafaţă destul de mare, ca spre exemplu cerealele (grâu, porumb, secară, orz etc.), altele s-au impus treptat (plantele tehnice) sau şi-au mărit suprafaţa de cultură datorită cerinţelor pieţei interne şi externe (citricele).

Cerealele se cultivă în principal în partea centrală a ţării, adică în Podişul Anatoliei. Alături de grâu a cărui producţie s-a ridicat în anul 1993 la peste 21 mil.tone situând Turcia între primele 8 producătoare de grâu ale lumii se cultivă porumb (1,5 mi.tone, 1994) şi orz (7 mil.tone ]994) în jumătatea nordică şi sud-estică a ţării, ultima cultură pe baza irigaţiilor, orezul (215.000 tone, 1992).

Plantele tehnice deţin şi ele o însemnată suprafaţă din terenul arabil pe primul loc la producţie situându-se sfecla de zahăr (16 mil.tone 1994) apoi bumbacul (590.000 tone), floarea-soarelui (780.000 tone 1994), soia. Pentru prelucrarea produselor acestor culturi s-au construit treptat fabrici specializate ( de zahăr, ulei, făinoase, făinoase, vinificaţie, conserve), amplasate în mai toate colţurile ţării.

Bumbacul se cultivă fie în câmpia deltaică (Ceyhan-Seyhan) în care este amplasat oraşul Adana, ca şi în câmpiile şi depresiunile de la Marea Egee (câmpia Gediz, câmpia Meandru / Menderes) sau în lungul râului Arax din nord-estul Anatoliei.

Circa 4,4% din terenurile cultivate sunt ocupate cu viţă-de-vie. Acestea se găsesc situate mai ales în vestul ţării (regiunea egeeană), dar şi în Podişul Anatoliei (împrejurimile Ankarei), în lungul râului Kîzil Irmak (regiunea oraşului Kayseri) ca şi în regiunile colinare situate între Munţii Antitaurus şi Taurus. Alături de viţă-de-vie (3,5 mil tone struguri-1994, locul 4 pe glob) se găsesc întinse livezi de pomi fructiferi aparţinând ambelor zone climatice temperată şi mediteraneană (măslini, portocale, lămâi, banane, ceai). Se remarcă pentru cultura plantelor citrice câmpia de la Marea Mediterană situată îndeosebi în regiunea golfurilor Antalya şi Mersin. Uleiul de măsline este foarte apreciat nu numai pe piaţa europeană iar producţia anuală ajuns la 120.000 tone (1994).

Peste 35% din fondul funciar este ocupat cu păşuni şi fâneţe ceea ce a permis dezvoltarea corespunzătoare a creşterii animalelor.

Se cresc mai ales ovine 39,1 mil.capete, dar şi caprine (10,3 milioane), bovine (cca 12 mil. capete), bubaline, porcine, cabaline, asini, cămile.

Căile de comunicaţie şi transporturile au înregistrat creşteri în sensul măririi implicit a densităţii lor. Astăzi căile ferate au ajuns la peste 8.000 km din care peste 300 km electrificaţi. Există câteva axe feroviare importante şi anume: Samsun-Kayseri-Adana-Mersin deci o cale ferată care traversează ţara de la nord către sud ca şi magistrala Zonguldak Ankara-Kayseri-Adana.

Există însă şi o cale ferată care uneşte punctele extreme din est (centrul Kars) cu Balykeşir din vest.

Transporturile rutiere ocupă un loc la fel de important ca şi cele feroviare legând cele mai îndepărtate centre ale ţării. Lungimea lor este de peste 125.000 km. Se remarcă mai ales axele Istanbul-Ankara şi Istanbul-Edirne centru situat pe teritoriul Turciei Europene.

Expunerea la trei mări a însemnat dezvoltarea unor activităţi portuare complexe având în vedere importul cât şi exportul de materii prime, produse semifinite şi finite ce se înscriu astăzi pe o linie ascendentă.

Din cele 50 de porturi câteva sunt reprezentative prin volumul de mărfuri traficat, complexitatea activităţilor comerciale şi de transport, funcţiile complementare care au apărut. Primul port este Mersin apoi Istanbul, Izmir urmându-le Iskenderun, Sinop, Trabzon, Samsun.

Unele din acestea sunt implicate în transporturile de pe Marea Neagră (Sinop, Samsun, Trabzon) în principal cu ţările riverane acesteia (România, Bulgaria,Ucraina

etc.); altele sunt localizate la Marea Mediterană (Mersin, Iskenderun) şi cu alte ţări ale continentului sau ale altor continente.

Volumul total al comerţului exterior se ridică la peste 10 miliarde dolari export şi 14 miliarde import. Pe locuitor în acelaşi an reveneau la export 198 dolari iar la import 276 dolari.

Se exportă: confecţii şi tricotaje (15,2%), alte produse textile (13,1%), legume şi fructe 811,%), produse siderurgice, petroliere, tutun, fibre textile, animale vii; se importă petrol (29%), produse chimice, autovehicule, utilaj minier, echipament pentru telecomunicaţii. etc.

Principalii parteneri în schimburile efectuate sunt: Germania, Iran, Irak, Marea Britanie, SUA, Italia, România. Specialiştii români au construit o rafinărie la Kirikkale, o fabrică de superfosfaţi la Elazig şi una de acid sulfuric la Samsun.

Diferenţieri regionale. Potenţialul natural, alături de cel social şi economic, de tradiţie şi implicarea în evenimente social-politice au generat structuri diferite, regionale, urbane, industriale şi agricole cu un anumit specific astfel:

- regiunea de Nord-vest. Prin poziţia de interferenţă euro-asiatică regiunea s-a dezvoltat mai mult decât altele având în vedere potenţialul natural şi schimburile, facilităţile de transport îndeosebi maritim cu alte regiuni mai ales în afara ţării.

Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ş.a. polarizează activitatea regiunii.

Istanbul are o populaţie împreună cu suburbiile de aproximativ 4 milioane locuitori. Oraşul a cunoscut în lungul timpului o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării teritoriale, al modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s-a numit Bizanţ (Bizantion). Apoi devine capitala Imperiul Roman de răsărit când capătă numele de Constantinopol, nume care se păstrează atât în timpul Imperiului Bizantin cât şi a celui Otoman începând din 1453.

Oraşul Istanbul se remarcă prin funcţia industrială având dezvoltate atât ramuri de vârf (electronice, electrotehnice) precum şi tradiţionale (industria textilă, industria alimentară, a pielăriei). Concentrează o i importantă parte din activitatea comercială şi de transport a ţării. Este un port de primă mărime specializat în traficul de mărfuri ca şi în cel de pasageri.

Nucleul urban, cu funcţii comerciale, culturale şi administrative, se află localizat pe o mică peninsulă triunghiulară în care apar, ca şi la Roma, şapte înălţimi. Peninsula este cuprinsă între golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km şi lat de maxim 8 km şi Marea Marmara. În cadrul nucleului urban se află numeroase unităţi comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul construit în anul 1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale şi administrative. Între ansamblurile arhitectonice se numără Sf. Sofia, un monument al artei bizantine, construit între anii 532-537, transformată în moschee, Moscheea Albastră (edificiu din 1.609), monument al artei otomane, Palatul Topkapi situat pe acropola vechiului Bizanţ etc. Nucleul urban cuprinde şi o parte din cartierul Beyoglu (vechea Pera), legat prin două poduri, peste Cornul de Aur, de Stanbul. Pe lângă nucleul urban există zonele rezidenţiale (Sişli, Beşkitaş), inclusiv cele de pe ţărmul asiatic (Uskudar, Kadikoy), legate cu cele de pe ţărmul european prin podul de peste Bosfor, lung de peste un kilometru, a cărui construcţie a fost terminată în 1973. de asemenea, se disting zonele portuare şi cele industriale localizate la Cornul de Aur şi în continuare, pe malul Bosforului fiind două poduri acum.

Pe lângă industrie, comerţ etc., concentrarea urbană Istanbul şi-a dezvoltat şi o agricultură periurbană care să satisfacă cele mai diverse necesităţi în sfera consumului alimentar.

Alte centre urbane importante din această regiune sunt Izmir (peste 600.000 locuitori) situat la Marea Marmara, Bursa un centru industrial şi comercial dintre cele mai vechi, cu o populaţie de peste 34.000 locuitori, Adapazari.

- Anatolia Centrală. Este cuprinsă în limitele Podişului Central al Anatoliei. Are un potenţial industrial mai restrâns în schimb se dezvoltă producţia de cereale, plante tehnice îndeosebi sfeclă de zahăr, precum şi întreprinderi pentru prelucrarea acestora. Activitatea se concentrează în jurul oraşului Ankara, capitala ţării din anul 1923. Are o populaţie de peste 2,2 milioane locuitori (1995) şi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării (de aproape 4.000 ani)

Are funcţii comerciale, bancare, de transport şi industriale şi foarte extins peisajul agricol periurban. În arhitectura oraşului se îmbină stilul vechi tradiţional cu cel modern de mare rafinament.

Are oraşe cu funcţii mai ales industriale sunt: Konya cu o populaţie de peste 24.000 locuitori, Kayseri, Silvas, Eskişehir (260.000 loc.)

- Regiunea de la Marea Egee. Se caracterizează printr-o veche şi vie activitate comercial-portuară având în vedere cadrul natural propice. Treptat aici s-a conturat şi o vie activitate industrială, de prelucrare în principal a produselor agricole autohtone. Este o regiune tradiţională în ceea ce priveşte viticultura, cultura măslinului, a tutunului. Pe terenurile irigate s-a extins cultura bumbacului iar în lungul culoarelor de vale Gediz şi Menderez cultura grâului, a sfeclei de zahăr. Foarte bine reprezentată în această regiune este industria alimentară, întreaga ţară încadrându-se în tipul major de agricultură mediteraneeană.

Dintre centrele mai importante ale regiunii amintim: Izmir cu peste 600.000 locuitori cel mai mare oraş de la Marea Egee cu un pronunţat potenţial industrial, comercial-portuar şi de transport.

Alte regiuni din limitele acestei ţări sunt: regiunea de la Marea Mediterană cu specific portuar şi de prelucrare a bumbacului, petrolului mai ales a celui importat, a culturilor de citrice, a pescuitului şi prelucrării peştelui.

Principalele centre sunt: Adana cu peste 400.000 locuitori şi Mersin cu peste 450.000 locuitori; regiunea de la Marea Neagră cu un peisaj diversificat, cu ramuri industriale care prelucrează produsele oferite de agricultură.

Mai importante sunt centrele Samsun şi Trabzon; regiunea de Est se înscrie prin acelaşi peisaj agricol, forestier şi de creştere a animalelor. Culturile se practică îndeosebi în culoarele de vale Tigru şi Eufrat iar creşterea animalelor are în cea mai mare parte caracter transhumant. Centrul reprezentativ este Erzurum cu o populaţie de peste 160.000 locuitori şi o activitate industrială reprezentată prin industria alimentară, a materialelor de construcţie şi reparaţii a unor utilaje agricole şi industriale. alte centre cum sunt. Kars, Zok, Ramandag, Egani sunt importante pentru extracţia şi prelucrarea petrolului, unele exploatări de cupru.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Comparaţi sub aspectul: aşezării geografice, a funcţiilor şi rolul în economia naţională sau regională oraşele de la Marea Egee şi Marea Neagră.

2. Care din ramurile industriale, prin producţia realizată sunt competitive pe pieţele europeană şi asiatică?

3. Principalele regiuni industriale ale Turciei.4. Principalele regiuni agricole şi specificul acestora.5. Obiective turistice, peisaje, trasee turistice recunoscute în partea europeană a

ţării?6. Rolul Turciei în peisajul economic european.

REZUMAT

Teme de control1. evidenţiaţi specificul economic al regiunilor europeană şi asiatică2. caracteristici economice ale regionării Turciei

PLAN DE TRATARE

- evoluţia populaţiei şi aşezărilor- economia: agricultură, industrie, transporturi şi comunicaţii- diferenţieri regionale

Turcia are o reţea de aşezări urbane, situate în principal pe trei aliniamente (egean, mediteraneean şi la Marea Neagră), cu generaţii de oraşe în care se interferează, printre altele, elementul european cu cel asiatic (musulman). Cu un potenţial ridicat al resurselor, mai ales a celor de subsol, Turcia şi-a dezvoltat o industrie şi o agricultură prezente cu produsele lor pe piaţa europeană şi nu numai. Nenumărate obiective turistice o fac atractivă completând în acest fel resursa financiară a ţării.