1

Asociaţia Culturală “Mediaşul Nostru”

“Speranţe pe cartelă”

Volum coordonat de Mircea Hodârnău

2014

2

Motto “Schimbarea începe cu fiecare dintre noi”

3

Colegul din celula 4

Stimate domnule George Sava, vă scrie Brandsch Vasile Ladislau(fost Ţompi Vasile Ladislau) din Mediaş, jud. Sibiu, România. Recent, amprimit de la o cunoştinţă din Canada un exemplar al ziarului PaginiRomâneşti, al cărui editor sunteţi. Este vorba de nr. 17, din 29 oct. 2010,unde, la pagina 17, faceţi referire atât la persoana mea cât şi la cea acolegului nostru de celulă Claudiu Cercel…

Când, în ianuarie 2012, am primit mesajul de mai sus a fost ca şicum stafia unui om pe care îl credeam mort a revenit printre noi, la 21 de anide la dispariţie. Ultima dată când îl văzusem pe Vasile Ladislau (Laci) Ţompia fost în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în jurul orei unu noaptea,când acesta a fost scos din celula cu numărul 4 de la DepartamentulSecurităţii Statului din Bucureşti, în care ne aflam împreună de câtevasăptămâni.

În acea seară de 21 decembrie 1989, imediat după miezul nopţii,Laci a fost scos la anchetă. Putea fi una dintre obişnuitele anchete aleSecurităţii, dar de data aceasta am avut cu toţii sentimentul că ceva estediferit. Toată seara de 21 decembrie auzisem focurile de armă trase laUniversitate, zgomotele făcute de elicopterul care survola zona în care neaflam şi simţeam cum tensiunea din arestul de pe Calea Rahovei 37-39creştea pe măsură ce avansam în noapte.

Când s-a întors de la anchetă, 15 sau 20 de minute mai târziu, Laciavea întipărit pe chip un amestec de teamă şi nedumerire. Cu ochii măriţi şicu faţa aproape transfigurată, înainte să fie scos pentru ultima dată dincelulă, a apucat să ne spună că în Bucureşti au început protestele. Întregularest al Securităţii forfotea de militari înarmaţi până în dinţi, iar anchetatorii i-au spus ca îi dau drumul acasă. A mai stat cu noi preţ de 5 minute, cât să-şistrângă cele 2-3 lucruri personale, după care gardianul l-a scos afară.

4

Am rămas în celulă împreună cu Claudiu, un student la ASEBucureşti, şi cu Ionel, un subofiţer de grăniceri de la Carei. Ne întrebam cese întampla cu adevărat. Dacă afară era revoluţie, ar fi trebuit să fim eliberaţicu toţii în acelaşi timp şi nu scoşi din celulă unul câte unul.

În acel moment, gândul că vom fi omorâţi unul câte unul a înflorit înmintea noastră. Cu ochii minţii, l-am văzut pe Laci dus în stradă, undevaîntr-un colţ întunecat, şi împuşcat în cap. După el, avea să urmăm noi.Când, câteva minute mai târziu, am auzit focuri de armă trase în apropiereaclădirii arestului, am crezut cu toţii că Laci a fost împuşcat.

Acestea au fost ultimele gânduri pe care le-am avut despre Laci.După eliberare, nu am aflat niciodată nimic despre el. Până în urmă cu exactdoi ani, când Laci a avut inspiraţia să-mi scrie. Citise unul din episoadelepublicate în Pagini Româneşti despre experienţa trăită de mine în arestulSecurităţii din Bucureşti. Astfel, graţie Internetului, aveam să-l regăsesc pefostul meu coleg de celulă, pe care îl credeam mort.

Ulterior, cu ocazia primei mele vizite în România, Laci a venit la Bucureşti şi,în Gara de Nord, ne-am revăzut după aproape 23 de ani de la despărţireadin celula 4.

Invitaţia de a scrie în Pagini Româneşti a venit în mod firesc. Amdorit ca românii din Montréal şi cititorii noştrii on-line să afle despre curajulnebunesc pe care cei trei tineri din Mediaş l-au avut, atunci când au decis sădistribuie manifeste împotriva regimului comunist.

Acţiunea lor nu a fost însă unică în România acelor ani de sfârşit deperioadă comunistă. În cele două luni cât am fost anchetat la DepartamentulSecurităţii Statului din Bucureşti, am cunoscut, în celulele în care am fostdeţinut, mai mulţi tineri arestaţi. Cu permisiunea autorilor acestei cărţi, voipomeni aici numele celor de care îmi amintesc: Claudiu Cercel şi grănicerulIonel, în celula 4, Graţian Vulpe, student la Geologie în Cluj, şi Gabriel

5

Cocârlă, din Bucureşti, în celula 8, Vasile, din celula 11, dar şi regretatulRadu Chesaru, din celula 5. Au mai fost şi alte persoane, al căror nume numi-l amintesc sau pe care i-am cunoscut pentru foarte scurt timp, cum a fostcazul lui Gabriel Andreescu, care a fost adus în celula 4, în dimineaţa zileide 22 decembrie, după plecarea lui Laci. Dar nu au fost doar bărbaţiarestaţi. În afară de Mariana Lazăr, care a împărtăşit aceeaşi soartă cumine, a mai fost şi Carmen Roşca, partenera de acţiune a lui Radu Chesaru.

Arestul Securităţii din Calea Rahovei 37-39 era compus din 11celule, fiecare cu câte 4 paturi. În ultimele zile de arest, înainte de 22decembrie 1989, celulele erau pline de tineri adunaţi din toate colţurile ţării.

Cartea pe care o aveţi în faţă este, cred, primul gest de acest felfăcut în România, prin care cineva arată cu ce se ocupa Securitatea luiCeauşescu în 1989. Salut, aşadar, în mod deosebit pe autorii acestei cărţi şipe cei care au avut bunăvoinţa să finanţeze acest proiect. Pentru mine esteaproape de necrezut că cineva se mai interesează astăzi în ţară despreceea ce s-a petrecut sub regimul comunist. În Canada, unde trăiesc din1999, se lucrează în prezent la ridicarea unui memorial pentru victimelecomunismului din întreaga lume. În România, unde foşti comunişti sunt încăla putere, s-a aşternut uitarea.

Românii, şi mai ales tinerii, ar trebui să afle că teroarea comunistănu s-a limitat doar la arestările din epoca Gheorghiu-Dej, la înfometareapopulaţiei din ultimii zece ani de regim ori la interdicţiile de a călători sau dea vorbi liber. În decembrie 1989, câteva zeci de români se aflau în celuleleSecurităţii Statului din Bucureşti, unde erau anchetaţi sub acuzaţia depropagandă şi acţiuni împotriva orânduirii socialiste, riscând o condamnareîntre 5 şi 15 ani. Printre aceştia s-au aflat cei trei tineri din Mediaş şi ceiamintiţi de mine în aceste rânduri, dar şi mulţi alţii de care nimeni nu ştienimic.

6

Nu cred că România va ieşi din această negură istorică pâna ceadevărul nu va fi spus iar cei vinovaţi, pedepsiţi. Sau măcar cunoscuţi.Cartea aceasta ar putea să fie un bun început.

Notă: Absolvent al primei promoţii de ziarişti de la Facultatea deJurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Univ. Bucureşti, am lucrat la RomâniaLiberă, Secţia Politică Internă, până în 1999, când m-am stabilit la Montréal.La plecarea în Canada, mi-am schimbat numele din Gheorghe (Geo) Asaveiîn George Sava, acesta fiind numele pe care îl port în prezent.

În octombrie 1989, împreună cu Mariana Lazăr, am lipit 9 afişe îndiferite locuri publice din oraşul Lupeni, judeţul Hunedoara. Afişele conţineausloganuri împotriva regimului comunist: Jos Ceauşescu!, Jos Securitatea!,Trăiască Doina Cornea! Să ieşim în stradă, să ne câştigăm dreptul la viaţă şila libertate! ş.a.m.d.

Pe 24 octombrie, cinci zile de la distribuirea manifestelor şi după otentativă de a trece frontiera ilegal către fosta Iugoslavie, am fost arestat deSecuritate şi transportat la Bucureşti, unde am fost anchetat până laRevoluţie. Am fost eliberat pe data de 22 decembrie 1989, la ora 13:00,după fuga soţilor Ceauşescu. La câteva ore de la eliberare, am ieşit pestradă şi m-am alăturat bucureştenilor care au invadat străzile capitalei.Noaptea de 22 spre 23 decembrie mi-am petrecut-o alături de miile deromâni care au manifestat în faţa clădirii fostului Comitet Central.

George Sava

7

Grupul de la Mediaş

Mircea Hodârnău

Patru tineri din Mediaş au avut curajul să se ridice împotrivaregimului condus de Nicolae Ceauşescu. Tinerii erau încadraţi în diferiteîntreprinderi medieşene şi după orele de program au pus la punct o strategiede redactare şi difuzare a unor manifeste contra regimului comunist. Planula fost conceput la sfârşitul lunii septembrie a anului 1989, când HoraţiuComan împreună cu Ţompi Vasile – Ladislau discutau în zona staţei de triajCFR Mediaş despre nemulţumirile avute în acei anii de tristă amintire acomunismului din România.

Cei doi se simţeau sufocaţi de cultul personalităţii lui NicolaeCeauşescu, absurditatea regimului şi mai ales lipsa libertăţii. “Ne întâlneamaproape zilnic – Radu, Horaţiu, Horea (fratele mai mare al lui Radu) şi cumine – acasă la Horaţiu, unde ascultam Beatles, Rolling Stones, muzică degenul acesta. Chiar şi Europa Liberă. Şi iată că, într-o zi, întorcându-mă dela muncă cu un teanc de reviste germane Bunte (predate ca deşeu de cătreun sas ce urma să emigreze în Germania), dialogul nostru a alunecat pefăgaşul care a devenit mai apoi izvorul acţiunilor noastre. Le-am arătatpo¬ze¬le caricaturale ale cancelarului Helmut Kohl, zicându-le: dacă nemţii,care o duc bine, îşi critică liber cancelarul, noi de ce n-am avea voie săcriticăm dictatorul ţării noastre? Toţi comentează, generalizam eu, darnimeni nu vrea să rişte. Ar trebui să facem noi ceva. De aici a pornit totul”povesteşte Ţompi Vasile – Ladislau.

Decizia grupului a fost de realizarea unor manifeste care săîndemne oamenii să ia atitudine contra regimului comunist şi să spună pefaţă ce gândesc. În aceea perioadă au mai fost distribuite în Mediaş altemanifeste de către un inginer de la Uzina Automecanica şi pe care îl căutaucei de la securitate. Din fericire acea persoană a nu a fost prinsă.

8

Tinerii noștri nu au stat mult pe gânduri şi în câteva zile dupăprocurarea celor necesare, cei doi s-au apucat de lucru în locuinţa luiHoraţiu, care a schiţat în mare parte textul manifestului. „În timp ceîncepusem să le concepem, mi-am dat repede seama că manifesteletrebuiau să fie un veritabil program de nesupunere civică şi nu un simplu“Jos Ceauşescu!” sau “Jos dictatura!”. Fără prea multă vorbărie, înmanifeste trebuia să punctăm, pe scurt, vinovaţii şi calea prin care ar putea firecuperată demnitatea populaţiei. Nu doream să dăm nici cel mai mic motivde interpretare cum că am dori să incităm la violenţă, pentru a nu putea fiasimilaţi “elementelor antisociale”, cum se zicea în limbajul regimului de laacea vreme ” îţi aduce aminte Coman, a cărui mama cunoscuse brutalitatearegimului comunist, arestările, maltratările şi deportările din anii`50 înlocalitatea ei natală, Brateiu din apropierea Mediaşului. La redactareamanifestelor a fost coopta şi Radu Cocoş, un bun prieten a lui Horațiu.

Între timp fără ştirea lui Radu şi a lui Vasile – Ladislau, Horaţiu maicolabora în această acţiune şi cu Sebastian Poenaru. Noul venit în grup eradornic şi să diversifice manifestările anticomuniste prin alte căi şi până laurmă Coman i-a anunţat pe ceilalţi că l-a implicat pe Sebastian în acţiune. Oaltă persoană care a fost de acord să participe la difuzarea manifestelor afost Dan Banea.

Manifestul era scris cu majuscule şi cuprindea 22 de poziţii:

1. JOS COMUNISMUL !

2. JOS CEAUŞESCU – JOS DICTATORUL !

3. ROMÂNI - SĂ TRECEM LA ACŢIUNE !

4. DACĂ NU NOI – ATUNCI CINE ?

5. DACĂ NU ACUM - ATUNCI CÂND ?

9

6. VREM ZIARE ŞI TELEVIZIUNE LIBERE !

7. LIBERTATE POPORULUI !

8. CEREM LIBERA DEPLASARE ÎN AFARA GRANIŢELOR !

9. OPRIŢI CULTUL PERSONALITĂŢII !

10. AMINTIŢI-VĂ DE MARTIRI DE LA BRAŞOV !

11. VREM ALEGERI LIBERE !

12. CEREM INSTAURAREA PLURIPARTITISMULUI !

13. JOS PARTIDUL UNIC !

14. LUPTĂM PENTRU DEMOCRAŢIE !

15. HRANĂ PENTRU OAMENI !

16. OPRIŢI EXPORTUL ALIMENTELOR !

17. OPRIŢI MINCIUNILE !

18. SECURISTI, FACEM APEL LA RAŢIUNE, SUNTEŢI PRIMII CAREPUTEŢI SCHIMBA CEVA !

19. CEREM ELIBERAREA TUTUROR DEŢINUTILOR POLITICI !

20. JOS PRIVILEGIILE NOMENCLATURII !

21. TRAIASCĂ DOINA CORNEA !

22. OAMENI BUNI, NU MAI INTRAŢI ÎN P.C.R, NICI MĂCAR ÎNCALITATE DE SIMPLI MEMBRII DE PARTID !

10

Sub titlul manifestelor medieşenii au trecut şi două atenţionări: unaera comemorativă, în cinstea revoltei muncitorilor de la Braşov, din 15noiembrie 1987, iar cealaltă împotriva tragicomediei congresului PCR careurma să înceapă. Titlul referitor la evenimentul din Braşov a făcut ca dosarulde urmărire penală a medieşenilor să fie inclus în arhiva cazului din oraşulde la poalele Tâmpei şi a fost descoperit doar după zeci de ani decercetătorul Mihai Demetriade, care l-a sunat pe Vasile – Ladislau şi i-a spuscă poate să îşi obţină dosarul de la Consiliul Naţional pentru StudiereaArhivelor Securităţii.

După spusele lui Vasile – Ladislau, grupul a reuşit să copieze dincărţile de telefon de la Poştă cam trei sute de nume şi adrese din localităţileIaşi, Braşov, Cluj, Bucureşti, Ploieşti, Timişoara, Sibiu şi apoi au plasatmanifeste în oraşele Alba Iulia, Sibiu, Sighişoara, Braşov şi Mediaş. HoraţiuComan îşi aduce aminte că „plasarea repetată a manifestelor în cutiilepoştale din oraş probabil că a întărit convingerea poliţiei politice că locul deiradiere a “înscrisurilor cu conţinut ostil orânduirii socialiste” e Mediaşul”.

În Mediaş manifestele au fost distribuite de către Horaţiu în zonaHotelului Central în zona gării, direct pe stradă, într-o cabină telefonică dincentrul vechi şi pe câteva bănci de pe traseul urmat în drumul spre serviciu.

La finele lunii noiembrie membrii grupului şi-au dat seama căSecuritatea este pe urmele lor şi au încercat să ascundă urmele. Horaţiuîmpreună cu Horia Cocoş, fratele lui Radu, au ars în pivniţă indigourile, colileministeriale, un rest de câteva zeci de manifeste şi au aruncat şi liniareleşablon. Din acel moment fiecare a realizat că oricând poate fi ridicat deacasă sau serviciu şi dus la Securitate pentru audieri. Acest lucru s-aîntâmplat la începutul lunii decembrie 1989 când încă probabil nimeni nu segândea că la distanţă de doar câteva zile urma căderea regimul Ceauşescu.

11

Conform dosarului obţinut de la Consiliul Naţional pentru StudiereaArhivelor Securităţii, la propunerea organelor de cercetare ale securităţii, decătre Direcţia Procuraturilor Militare, la data de 5 decembrie 1989, a fostpusă în mişcare acţiunea penală apoi s-au emis mandate de arestarepreventivă, pentru săvârşirea de propaganda împotriva orânduirii socialiste(articol 166, alineat 2 Cod penal) împotriva lui Vasile – Ladislau şi HoraţiuComan în data de 7 decembrie 1989, Cocoş Radu în 11 decembrie şiPoienaru Sebastian în 13 decembrie 1989.

Ţompi Vasile Ladislau, fiul lui Vasile și Maria, născut la 20.07.1966, înmunicipiul Mediaș, județul Sibiu, de cetățenie și naționalitate română,necăsătorit, absolvent de liceu, de profesie instalator tehnico - sanitar, om almuncii la Întreprinderea județeană de Recuperare și ValorificareaMaterialelor Refolosibile Sibiu, domiciliat în municipiul Mediaș, strada Luduș,nr.2, apartamentul 15, județul Sibiu.

Coman Tiberiu - Horațiu, fiul lui Vasile - Tiberiu și Lucreția, născut la18.11.1962, în municipiul Mediaș, județul Sibiu, de cetățenie și naționalitateromână, absolvent de liceu, divorțat, de profesie mecanic, om al muncii laÎntreprinderea de Sticlărie “Vitrometan”, domiciliat în Mediaș, strada PictorAmann, nr.10, județul Sibiu.

Radu Cocoș, fiul lui Dumitru și Aroida, născut la 06.06.1967, de cetățenie șinaționalitate română, absolvent de liceu, necăsătorit, de profesie electricianla Întreprinderea de Relee Mediaș, domiciliat în Mediaș, strada Cluj, nr.9,etaj 1, apart. 29, județul Sibiu.

Având în vedere că faptele pentru care erau incriminați, eraupedepsite cu închisoare între 5 și 15 ani, mandatele medieșenilor au fostemise pentru 30 de zile, situația fiind prevăzută de articolul 148, litera h, dincodul de procedura penală, întrucât pedeapsă fiind mai mare de 2 ani de

12

închisoare, iar lăsarea lor în libertate prezența pericol pentru ordinea publicădin România anului 1989.

Cei trei au fost transportați separat în Arestul Direcției CercetăriPenale din Departamentul Securității Statulu i Român de la București, undedin niște cetățeni care au avut curajul să își spună nemulțumirile și să îșiîndemne concetățenii la schimbarea regimului comunist, au fost tratați decare securiștii că niște simple numere de dosar. Mai departe te las pe tinecititorule să afli de la cei patru medieşeni, cum şi-au petrecut zilele până înziua de 22 decembrie 1989, în beciurile Securității. Relatările lui VasileLadislau Ţompi Brandsch, Horaţiu Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, prezentateîn acest volum, au fost publicate în revista românească Pagini Româneşti,care apare în Canada, la Montréal.

După mai mulți ani de la evenimente am avut plăcerea să îi cunoscpersonal pe o parte din participanții la acest act de curaj. Cu Radu, Horațiuși Dan m-am întâlnit în studiourile celor două posturi de radio locale, RadioMediaș 725 și Radio Ring, unde cei trei au realizat emisiuni de popularizarea muzicii rock și jazz, iar pe Laci l-am cunoscut prin intermediul fratelui meu,care i-a fost coleg de muncă și prieten.

13

În comunism se purta griul

Laci Vasile Ţompi Brandsch

Filmul acestei acţiuni are trei actori principali: eu, Ţompi VasileLadislau (actualmente Brandsch Vasile Ladislau), născut la 20 iulie 1966,Cocoş Radu Dumitru, născut la 6 iunie 1967, Coman Horaţiu Tiberiu, născutla 18 noiembrie 1962, şi un al patrulea, de care eu personal am aflat lacâteva zile după eliberare, Poienaru Sebastian. Cadrul acţiunii este oraşulMediaş, judeţul Sibiu, un oraş industrial al “epocii de aur”, cu o populaţie,atunci, de aproximativ 70.000 locuitori, de diferite etnii: români, maghiari,saşi, romi şi evrei. Eu lucram la Întreprinderea Judeţeană pentruRecuperarea şi Valorificarea Materialelor Refolosibile (IJRVMR), caexpeditor de vagoane cu fier vechi, Radu muncea la Fabrica de Relee, iarHoraţiu, la Fabrica de Sticlărie Vitrometan, toate din Mediaş.

Dacă aş căuta o culoare care să indice atmosfera mentală pe caresocietatea o amprentase în noi, în acei ani, griul ar fi “culoarea” corectă. Ungri sufocant, care parcă ne împingea de la spate într-o direcţie tulbure, cufinal complet incert. Mulţi oameni criticau regimul comunist, lipsa hranei şi alibertăţii de exprimare şi deplasare. Şi mai mulţi tremurau de frică,stăpânindu-şi limbile, ferindu-se să vorbească unii cu ceilalţi. Doar unora leconvenea totul de minune. Câţiva dintre ei erau în jurul nostru, luând chipulunor colegi de muncă, şefi, vecini.

Eram sătui de cultul personalităţii. Pe măsură ce viaţa devenea totmai grea, laudele aduse “conducătorului iubit” Nicolae Ceauşescu creşteau.Zi de zi, sistemul dădea rateuri în toate domeniile, dar “realizările” PartiduluiComunist Român erau tot mai elogiate – planuri depăşite în fabrici şi peogoare, toate fiind de fapt rapoarte mincinoase ale incompetenţilor ce nuaveau alt scop în viaţă decât păstrarea privilegiilor de şefi şi căpătuirea peorice cale. Era modul lor de a supravieţui, pe spinarea altora. Eram furioşichiar şi pe părinţii noştri, cărora le ziceam: “de ce tăceţi şi nu vă strigaţipăsurile?” Se supuneau unui jug invizibil, ferindu-se să dea ceva de bănuit

14

“organelor” şi refuzând să acţioneze în vreun fel. Din teamă, din grijă pentrufamilie, din speranţa că poate alţii le vor rezolva problemele.

Ne întâlneam aproape zilnic – Radu, Horaţiu, Horea (fratele maimare al lui Radu) şi cu mine – acasă la Horaţiu, unde ascultam Beatles,Rolling Stones, muzică de genul acesta. Chiar şi Europa Liberă. Şi iată că,într-o zi, întorcându-mă de la muncă cu un teanc de reviste germane Bunte(predate ca deşeu de către un sas ce urma să emigreze în Germania),dialogul nostru a alunecat pe făgaşul care a devenit mai apoi izvorulacţiunilor noastre. Le-am arătat pozele caricaturale ale cancelarului HelmutKohl, zicându-le: dacă nemţii, care o duc bine, îşi critică liber cancelarul, noide ce n-am avea voie să criticăm dictatorul ţării noastre? Toţi comentează,generalizam eu, dar nimeni nu vrea să rişte. Ar trebui să facem noi ceva. Deaici a pornit totul.

La întreprindere, munca mea principală consta în deplasarea la garade mărfuri Mediaş şi depunerea unei cereri pentru un număr de vagoane,pentru a fi încărcate cu fier vechi. În timp ce vagonul era încărcat, eu scriamscrisoarea de trăsură care însoţea fiecare vagon în parte. În pauze, cutre-ieram curtea întreprinderii, în căutare de cărţi şi reviste aruncate de cetăţeniicare reuşeau să emigreze. Majoritatea oamenilor erau saşi, pe careRomânia îi vindea de fapt Republicii Federale Germania. R.F.G. plătea osumă de bani pentru fiecare persoană căreia i se permitea să emigreze.

Era mijlocul lunii octombrie 1989, iar în noiembrie urma să sedesfăşoare Congresul al XIV-lea al PCR, care avea să fie şi ultimul. Un banccare circula pe atunci suna cam aşa: Secretarul de partid: “Tovaraşu’ Ytzik,de ce nu v-aţi prezentat la ultima şedinţă de partid?” Ytzik: “Dacă ştiam că eultima, veneam.” Eu şi prietenii mei ne-am înţeles să scriem manifeste pe foialbe, format A4, pe care să le distribuim. Prietenii mei au cochetat un timpcu ideea de a le arunca din turnul saşilor, dar ar fi fost o risipă, fiindcăfanaticii fideli ai partidului comunist le-ar fi adunat rapid, iar impactul ar fi fostmic. Am hotărât atunci să le expediem pe calea poştei. Prin urmare, timp de

15

o săptămână, zilnic, am început să vizităm clădirea Poştei şi Telefoanelordin oraş.

Subtilizam câte o carte, care avea numerele de telefon, adresele şinumele abonaţilor, iar a doua zi, ascunsă în haină, duceam cartea înapoi,luând alta în schimb. Cu cartea de telefon sub braţ, în fiecare zi, luamdrumul spre sediul operaţiunii noastre: casa în care locuia Horaţiu, împreunăcu mama lui, tanti Cheta (Lucreţia). Tatăl lui murise de câţiva ani. Acoloscriam simultan, fiecare din noi, nume şi adrese, alese mai mult laîntâmplare. Eu încercam să stabilesc două criterii de alegere: numele defamilie să fie unul comun, larg răspândit, iar adresele să fie pe cât posibilaflate pe aceeaşi stradă a oraşului. De ce? Nu ştiu, probabil îmi închipuiamcă asta va îngreuna posibila noastră depistare. Am reuşit să respect doarparţial cele două criterii, pentru că, atunci când oboseam să scriu, măgrăbeam şi cred că fiecare din noi făcea la fel. Astfel am reuşit să copiemcam trei sute de nume şi adrese din localităţile Iaşi, Braşov, Cluj, Bucureşti,Ploieşti, Timişoara, Sibiu.

Accesul la copiatorul Xerox de la serviciu era dificil şi periculos,putând stârni suspiciuni din partea colegilor de birou. Am preferat aşadarindigourile, pe care, în majoritate, le-am subtilizat de la serviciu (le luam pecele folosite la completarea scrisorilor de trăsură). Am făcut câteva probe şiam stabilit că două foi de indigo sub originalul pe care scriam erau optime.Seara, lucram la lumina slabă a becului din tavan, iar cel ce stătea de pazăse uita pe geam şi în curte. Era o prevedere dictată de imaginaţia noastră.Ne închipuiam că, în acea fază a acţiunii, cineva ar putea să bănuiască sauchiar să ştie ce făceam noi acolo.

Aveam nevoie de multă hârtie. De la serviciu, nu am reuşit săsubtilizez (fur) decât vreo 50 de coli albe, format A4. Restul le-am cumpăratfiecare din noi, pe cheltuiala noastră, la fel cum am procedat şi cu plicurile şitimbrele poştale. Îmi amintesc şi acum privirea curioasă a vânzătoarei de lalibrărie. Banii i-am sacrificat bucuroşi, mai ales că nu prea aveam cecumpăra cu ei. Fiecare din noi mai cumpăram cărţi să citim, dar oferta era

16

jalnică, aşa că nu aveam pentru ce economisi. Cel mai greu pentru noi a fostsă ne stăpânim frica. Frica de a fi prins când “împrumutam” cărţile detelefoane. Frica de a fi întrebaţi ce facem cu atâtea foi de hârtie sau indigoori de ce aveam nevoie de atâtea timbre poştale.

Clipa de cumpănă, în care am hotărât să acţionăm, trecuse, iaracum acţiunile noastre curgeau pe făgaşul “normal”. Libertatea de a acţionadevenise necesitatea de a acţiona, iar necesitatea e una din legile careguvernează supravieţuirea, astfel că liberul arbitru era clar direcţionat cătreun scop. Dar scopul e cel care dă o formă anume libertăţii, limitând-o în niştetipare care anulau libertatea de a acţiona, transformând-o în obligativitateade a acţiona, iar noi ne supuneam necesităţii unei societăţi care vroia să fieliberă. Eram unele din instrumentele ei. Filozofiile acestea încă nu nepreocupau atunci. Pe atunci doar simţeam că ceva trebuia făcut şi că, fărăca noi să ne implicăm personal, direct şi cât de imediat posibil, nimic nu seva schimba.

Rotiţele care eram doreau să dea o nouă direcţie complexuluimecanism care era societatea românească. Important era să facem noiceva, să trecem de bombăneli. Singura şi adevărata noastră bucurie veneadin interior, din libertatea de a gândi. Încântarea minţii cu înţelegeri noidevenise un fel de viaţă pe care o căutam zilnic. Limitarea posibilităţii de aacţiona nu ne putea încătuşa mintea. Dădeam frâu liber fanteziei, citind, darşi scriind literatură ştiinţifico-fantastică. Eram membru al Cenaclului ScienceFiction Mediaş, împreună cu alţi “zburători pe aripile imaginaţiei”, printrecare inginerul Sorin Moraru, conducătorul cenaclului.

Cinci caiete, trei vocabulare şi vreo 30-40 de foi mi-au fostconfiscate la percheziţie, toate fiind nuvele, povestiri şi idei pentru scriereaunor cărţi cu tematică science-fiction. Citindu-le, securiştii, împreună cu untânăr ce purta titlul de “psihologul unităţii”, râdeau de mine, spunându-mi“nebunul, ţicnitul”.

17

Manifestele şi arestarea

Cele şase zile (pe atunci se lucra şi sâmbăta) de strâns nume şiadrese trecuseră cu emoţii. În acel moment ne-am zis să ne oprim. Deşiscrisesem manifestele cu liniarul cu litere stas, datorită grabei şi oboselii amfăcut o greşeală: pe unele plicuri, am scris adresele cu mâna, cu literemajuscule.

Am fi putut să apelăm la ajutorul unor colegi de serviciu, dar teamacă acţiunea noastră putea “transpira” ne-a oprit să facem acest lucru.Înjuram regimul cot la cot cu Fane Hodârnău şi cu Ioni Pop, singurii dintrecolegii de muncă cu care puteam vorbi mai liber şi în care aveam încredere.Amândoi erau de acord că ceva trebuia făcut, dar decizia lor era sărămânem prudenţi, să aşteptăm, pentru că “ceva” avea să se întâmple încurând. Ei nu bănuiau că eu deja acţionam, iar să le spun acest lucru, dinproprie iniţiativă, era de neconceput. Într-o zi, l-am întrebat pe Ioni cum artrebui să facă cineva un manifest, fără să fie prins. Răspunsul a fost simplu:ştampilă cu litere decupate în cartof. Într-adevăr, asta ar fi îndepărtatposibilitatea identificării prin analiză grafologică, dar aceasta era o metodăgreoaie, la care se muncea prea mult pentru un singur manifest. La felcredeam şi despre lipirea de litere decupate din ziare. Mai târziu, după elibe-rarea din arest, Ioni mi-a spus, râzând: “Aşadar, de aceea ai întrebat cum artrebui scrise manifestele…”

Reuşisem să scriem aproximativ două sute de manifeste. Paranoiase insinuase deja în comportamentul nostru. Ni se părea că suntem urmăriţi,supravegheaţi, chiar că unii din cunoscuţii noştri sunt întrebaţi despre noi.Teama m-a încercat mai ales atunci când a trebuit să merg în câteva rândurila Sibiu, unde se afla sediul principal al întreprinderii la care lucram. Acolose făcea instructajul cu temele de protecţia muncii, pe care trebuia să lecunoaştem la un concurs ce urma să aibă loc la Alba Iulia.

Era începutul lunii noiembrie. Mergând la Sibiu (unde prim secretarera Nicu Ceauşescu, odrasla conducătorului “iubit”), am luat cu mine vreo

18

patruzeci de plicuri cu manifeste. Am pus plicurile în opt cutii poştale diferite,în trei zile diferite, de-a lungul şi de-a latul Sibiului. Toate erau adresate unordestinatari din Braşov, Timişoara, Iaşi şi Bucureşti.

După instructajul de la Sibiu, a urmat concursul de protecţia munciide la Alba Iulia. Aici, în două zile diferite, aveam să pun la poştă 45 demanifeste: 30 cu destinaţia Timişoara şi 15 pentru Cluj. Spre deosebire decele de la Sibiu, aici am pus manifestele în doar trei cutii poştale, două sus,în Cetate, şi una jos, în zona gării din Alba Iulia. Dintre cele 45 de manifeste,Securitatea avea să recupereze 33. Probabil că cele puse în prima searăscăpaseră de ochii vigilenţi ai angajaţilor de la Poştă.

Seară de seară, la televizor, Nicolae Ceauşescu era ridicat în slăvi,cântându-i-se “Ceauşescu reales, la al XIV-lea Congres”. Mi se făcea scârbăcând îl vedeam. Unii încercau să pună vina doar pe lingăii care îl înconjurau(şi care l-au trădat imediat după fuga lui) şi pe tovarăşa Elena Ceauşescu,academician doctor inginer chimist doar pe hârtie. Însă orice lider care îşipromovează aghiotanţii doar pe baza laudelor ce i se aduc merită sărăspundă pentru faptele petrecute sub condu-cerea lui.

Intrând pe sub frumoasa poartă a cetăţii Alba Iulia, situată la poalelezidului înalt de apărare, mă gândeam că Unirea înfăptuită aici de voievodulMihai Viteazul era rezultatul unei viziuni pe care acest om a avut-o. Oareviziunea celor ce protestau şi răspândeau manifeste urma să ajute poporulromân? Pe atunci eram convins că da. Acum sunt de cu totul altă părere,una mai complexă, cu amendamente aduse ideii de libertate şi înţeleasă, deaceastă dată, prin recunoaşterea sinceră a adevăratei naturi umane:lăcomia (fără a aplica totuşi această etichetă tuturor oamenilor).

După câteva zeci de metri însă, ajungând în dreptul monumentuluicare amintea martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, exact acolo unde fuseserăînchişi şi apoi schingiuiţi până la moarte, mintea mi-a luat-o razna, iar inimala galop: oare puşcăria şi moartea ne pasc şi pe noi?

19

Majoritatea celorlalţi colegi prezenţi la Alba Iulia mai scăpau câte onemulţumire la adresa regimului ceauşist, dar unora comunismul li se păreao structură socială viabilă. Îmi amintesc, ca într-un vis urât, viaţa de atunci,care acum îmi pare dintr-o altă lume: cartelele pentru ulei, zahăr, făină,pâinea neagră, cleioasă, parizerul despre care mai târziu am aflat că era cusoia. Prietena mea, soţia de acum, mă “târa” dimineaţa, de la ora 6, la coadăla lapte şi iaurt. Imaginea şirului lung de recipiente din sticlă îmi stăruie şiacum în memorie.

Horaţiu a decis să dea cuiva care mergea la Braşov o parte dinmanifeste, vreo 20, să le pună pe drum. Apoi, într-o călătorie cu trenul laSighişoara, împreună cu Radu, a expediat şi de acolo câteva zeci demanifeste. Când m-am întors de la Alba Iulia, unde obţinusem locul II sau III,Horaţiu mi-a zis că a pus la cutiile de poştă din Mediaş vreo 15 manifeste.Am simţit că explodez de furie şi de frică.

- Horaţiule, nu am stabilit că nu punem nimic în Mediaş?

- Lasă, Laci, că nu ne vor prinde. Invincibilitatea Securităţii e doar un mit. Nusunt ei chiar atât de profesionişti, mi-a răspuns, cu dezinvoltură, Horaţiu.

De supărare, nu l-am mai căutat pe Horaţiu timp de câteva zile.Ulterior, am propus să ţinem legătura zilnic. Dacă vreunul din noi era arestat,cel care afla primul urma să-l anunţe pe celălalt, după care trebuia sădispară. Fiecare dintre noi urma să se descurce pe cont propriu, pentru caniciunul să nu ştie unde s-a ascuns celălalt. Desigur că înţelegerea noastrănu a fost respectată. Horaţiu a hotărât să informeze pe cineva din Germaniadespre acţiunea noastră, ca măsură de prevedere, sperând că aceasta îi vaface pe securişti, în cazul în care am fi fost arestaţi, să ne trateze mai cublândeţe.

Îl văzusem pe Radu miercuri sau joi. Vineri, un căpitan de Securitatea venit în vizită la şeful centrului de recuperare la care lucram. Simţeam căse petrece ceva. Frica creştea, dar nu puteam să cred că m-au găsit.

20

Speranţa că voi scăpa m-a făcut să abandonez planul de a măascunde în caz de pericol. Pe de altă parte, îmi închipuiam că pericolul nu ereal. Credeam că invincibilitatea Securităţii era, într-adevăr, doar un mit.Adevărul este că am avut suficiente semne pentru a-mi lua măsuri reale deprotecţie. O voce din mine îmi spunea totuşi că, şi dacă mă vor prinde,ceilalţi vor afla şi vor protesta.

Teama că voi fi prins izvora mai ales din faptul că Horaţiu pusesemanifeste şi în Mediaş, ceea ce avea, credeam eu, să-i conducă pe securiştidirect la mine. Odată găsite, Securitatea avea să constate că manifestelepuse la cutiile de poştă din Alba Iulia erau identice cu cele din Mediaş. Şi,cum eu eram printre puţinii medieşeni care locuiseră la un hotel din AlbaIulia în acele zile, ajungerea la mine era doar o chestiune de timp. Fricapărea să aibă deodată o justificare ce anula aproape total speranţa de ascăpa neprins. O umbră uriaşă, întunecată, părea că-şi stabilise domiciliul înmintea mea.

O idee ciudată, plină de emoţie şi, probabil, paranoică, îşi făcuse locîn mintea mea: mă gândeam că, fără să-mi sacrific libertatea, poporul acestanu ar fi ieşit din marasmul complacerii în obedienţă faţă de călău. Dacă aş fispus asta cuiva, ar fi râs şi probabil că m-ar fi trimis la un tratamentpsihiatric. Dar asta simţeam atunci, că implicarea mea directă va aduceschimbarea socială dorită.

Luni, 4 decembrie 1989, la ora 10 dimineaţa, am primit vizita Miliţieila întreprinderea unde lucram. Fane şi Ioni, colegii mei de birou, au fostinvitaţi să părăsească biroul. A urmat percheziţionarea mea, sub acuzaţia căaş fi furat deşeuri de cupru şi le-aş fi vândut unor romi din Buzău. Ominciună abil ticluită şi special destinată colegilor mei. Am realizat imediatadevăratul motiv şi am înţeles că momentul arestării mele sosise.

21

Drumul către Bucureşti

Colegii mei Fane şi Ioni au fost invitaţi să plece către biroulgestionarului de la deşeurile de hârtie. Rămas singur, am asistat calm lapercheziţia efectuată în sertarele mesei la care completam documentele deexpediere a vagoanelor. Ştiam că nu au ce să găsească, nici la locul demuncă şi nici la domiciliu. Toate instrumentele cu care făcusem manifestele,rigla cu litere stas, foile nefolosite, precum şi cele câteva manifesteneexpediate, le aruncasem deja de pe podul mare în apa râului TârnavaMare, care străbate oraşul Mediaş. Au luat totuşi cu ei vreo două foi, spre ale compara – cum spuneau ei – cu scrisul de pe biletul pe care l-aş fi datcetăţenilor din Buzău, cărora le-aş fi vândut, chipurile, deşeurile de cuprufurate.

Mai târziu aveam să aflu că, de fapt, luaseră deja de la BiroulPersonal cererea mea de angajare, pentru analiză grafologică. Tot ulterioram aflat că toţi colegii cu care am fost la concursul de protecţia muncii dinAlba Iulia fuseseră deja interogaţi la data la care ajunseseră la mine.

În jurul orei prânzului, am fost dus la sediul Miliţiei din Mediaş decătre căpitanul Dumitru. Aici am fost pus să scriu pe o coală de hârtie că“sunt de acord cu percheziţia la domiciliu”. Acest fapt era ilegal, chiar şiconform legilor comuniste, din două motive: 1. tatăl şi mama mea eraudeţinătorii de contract ai apartamentului; 2. pentru percheziţie, Miliţia trebuiasă ceară aprobarea secretarului de partid, pentru că tatăl meu era membru(simplu) al PCR.

Am fost dus acasă cu o maşină a Miliţiei. Teglaş Janoş, un vecin de-al meu, a fost chemat ca martor. După eliberare, acesta mi-a explicat cum s-au petrecut lucrurile şi de ce l-au ales tocmai pe el. Cu câteva luni înainte,fusese prins că a furat nişte tălpici din fabrica 8 Mai, în care lucra, şi, înschimbul promisiunii că va raporta toate faptele antisociale pe care le vaobserva, adică a angajamentului de turnător, fusese iertat. În acele vremuri,majoritatea oamenilor îşi mai luau “dividende” de la locurile lor de muncă.

22

Domnul Teglaş, care între timp a decedat, era un om bun la suflet,dar fusese nevoit să supravieţuiască în cadrul societăţii, în forma pe carePCR şi frica de Securitate i-o impuneau. Erau, din păcate, foarte mulţi ca el.Din fericire, eu nu am fost o persoană de încredere pentru PCR. Cânddoamna Marton de la partid a venit să mă facă membru, am întrebat-o, cuun ton prefăcut naiv: “Nu e nici o problemă faptul că o să mă pocăiesc?” Alăsat-o baltă imediat. Pontul mi-l dăduse Ioni, care mă învăţase să spun căfrecventez una din bisericile neoprotestante din Mediaş.

Percheziţia a durat aproape două ore. Au răscolit cărţile şi,văzându-le pe cele de literatură science-fiction, filozofie şi yoga, auexclamat: “Tu nu eşti sănătos la cap, băiete!” Am fost dezamăgit şi totuşiuşurat atunci când, răsfoind almanahurile Anticipaţia şi Ştiinţă şi Tehnică, pecare le aveam acasă, tovarăşii nu au observat că, din absolut toate acestea,pozele şi articolele de început – cele cu Ceauşescu şi cele legate de PCR –lipseau cu desăvârşire. Luaseră, de multă vreme, drumul coşului de gunoi.

Pe vremea aceea, eram membru al Cenaclului de literaturăştiinţifico-fantastică din Mediaş. Ne întâlneam săptămânal la SalaSindicatelor, sub conducerea inginerului Sorin Moraru, fiul şefuluiGarnizoanei Mediaş, colonelul Moraru. Scriam mult şi tocmai începusem să-mi îmbunătăţesc stilul. Sorin mă încuraja dar, după Revoluţie, acesta aemigrat în Germania, iar eu m-am abandonat ameţelii şocului post-revoluţionar. Nu am mai scris nimic timp de vreo doi ani. Eram parcă într-ostare de transă, ca şi cum frica de moarte în beciurile comuniste, urmată deeliberarea total neaşteptată, consolidase în fiinţa mea credinţa că nimic nuera real, că totul se desfăşura ca într-un vis (sau coşmar).

În urma percheziţiei, tovarăşii au confiscat cinci caiete, treivocabulare şi vreo douăzeci de foi tip A4, toate scrise de mână şi cuprinzândromane, nuvele, povestiri şi idei pentru cărţi cu tematică science-fiction. Auluat însă, încântaţi, şi un teanc de reviste germane: Der Spiegel (Oglinda),Stern (Steaua) şi Bunte (Pestriţ/Multicolor). S-a întocmit un proces-verbalsumar de confiscare, apoi am fost dus din nou la sediul Miliţiei din Mediaş.

23

Căpitanul Dumitru era nervos, se stăpânea cu greu să nu măpocnească. Acuzaţia oficială rămânea în continuare aceeaşi: “Ai furatdeşeuri de cupru şi le-ai vândut unor cetăţeni romi din Buzău”. După încă odeclaraţie prin care eram de acord să însoţesc organele de Miliţie, am plecatcu o maşină de-a lor. Se făcuse deja seară când am ajuns la sediul Miliţieidin Sibiu. Întrucât trebuia probabil să fiu izolat de posibile contacte, am fost“cazat” în ghereta paznicului, pe patul căruia am stat până dimineaţa pe laora şase. Îmi era foame, frică şi nu puteam dormi din cauza emoţiilor şi agrijilor pe care mi le făceam pentru părinţi şi pentru prietena mea. Câtdespre cei doi prieteni cu care scrisesem manifestele, eram aproape convinscă niciunul din ei nu mă va căuta acasă şi, prin urmare, vor afla de arestareamea atunci când va fi prea târziu.

Dimineaţa, un ofiţer de Securitate, slab, îmbrăcat într-o haină lungăde piele neagră, a venit însoţit de un subofiţer în uniformă de la Miliţia dinMediaş. Ne-am urcat într-o Dacie combi neagră şi am plecat înspreBucureşti (Buzău, după spusele lor). Pe drum, pe Valea Prahovei, îmiamintesc cum aproape la fiecare curbă îmi doream să avem un accident.Securistul mi-a cumpărat un sandviş cu salam şi m-a îndemnat să amrăbdare. În afară de asta, timp de aproape şase ore, cât a durat drumul, nuam schimbat nici o vorbă.

La intrarea în Bucureşti, mi s-a spus că facem un ocol pentrulămurirea unei probleme. Astfel, pe 5 decembrie 1989, aproape de orele 12ale amiezii, intram în biroul viitorului meu anchetator de la DepartamentulSecurităţii Statului, de pe Calea Rahovei nr. 39. Cu toată tensiunea arestării,am simţit un soi de bucurie când l-am auzit ce-i spunea cuiva la telefon:“Dacă mai aduce, spune-i să-mi ţină şi mie nişte smântână”. După ce aînchis telefonul, s-a uitat la mine, a zâmbit superior şi a zis: “Acum ştii defapt de ce te-am adus aici”. După care, cu un gest larg, mi-a arătat biroul luipe care stăteau răspândite câteva zeci din manifestele noastre.

Ulterior, răsfoind revistele germane pe care le confiscaseră miliţieniide la mine de acasă, a găsit la una din paginile revistei Der Spiegel câteva

24

caricaturi ce-l reprezentau pe cancelarul Helmut Kohl cu urechi de măgar şinas de Pinocchio (era făcut mincinos într-un articol alăturat). Furios,anchetatorul a zbierat la mine: “Aşa ai vrea tu să ne tratăm conducătorul,fără pic de respect, măi nemernicule!?”

Cu un dosar mai vechi în faţă, la un moment dat, anchetatorul mi-aspus: “E al tău, se pare că nu eşti la prima infracţiune”. Aşezându-se, citeaşi-mi rezuma din conţinut: “În liceu, ai rupt poza şi discursul tovarăşului depe afişierul din sediul atelierelor Şcolii Naţionale de Gaz. Maistrul Cotorogeate-a raportat la noi dar, nu ştiu de ce, colegul nostru din Mediaş a hotărât cănu există dovezi sigure cum că tu ai fi fost autorul.” Eu fusesem. “Doi animai târziu, în armată, în unitatea de transmisiuni din Iaşi, ai scris într-oscrisoare confiscată de CI-stul unităţii că ai vrea să treacă un glonţ princapetele ăstora cu stele şi steluţe. Aşa-i? Recunoaşte tot, noi ştim deja,vrem doar să vedem dacă ai caracter şi-ţi recunoşti faptele. De atunci nu ţis-a mai dat voie să pui mâna pe armă, iar peste trei luni ai fost trimis,împreună cu o parte din colegii de unitate, la munci. Ai servit patria la MinaLupeni, în Valea Jiului, nu-i aşa?”

“La Mina Lupeni, la Termocentrala Paroşeni, apoi la cea din Petroşani şi laVulcan”, am adăugat eu, convins că evidenţa lor era completă.

După o vreme, m-a invitat politicos să iau loc pe un scaun, momentîn care am intrat brusc în panică. Când un om aflat în slujba regimuluicomunist devine amabil, ceva nu e în regulă, am tras eu rapid o concluzie.Suspicios, am cercetat scaunul, fiindu-mi frică să mă aşez.

“Ce s-a întâmplat, te deranjează ceva?”, m-a întrebat el zâmbind.

“Da, am recunoscut eu speriat. Am auzit la radio Europa Liberă că pe ceiarestaţi în revolta de la Braşov de acum doi ani i-aţi aşezat pe nişte scaunevopsite cu anumite substanţe foarte toxice, chiar radioactive, astfel că mulţis-au îmbolnăvit de cancer şi unii chiar au murit.’’ Anchetatorul a zâmbit mai

25

departe şi a zis: “Ai o imaginaţie bolnavă, băiete, se pare că SF-urile alea te-au înnebunit la cap. Nu aşa procedăm noi.”

Prima anchetă la DSS

“Spre binele tău, zice anchetatorul, ar fi indicat să recunoşti faptele. Noi ştimtotul. Dacă ai ceva împo­triva mea, ţi se poate repartiza un alt anchetator.Eu sunt dispus să manifest bunăvoinţă, atâta timp cât eşti onest cu mine.”M-am aşezat la un capăt al biroului, după care mi-a întins câteva foi formatA4 şi un pix: “Scrie, îmi zice anchetatorul, cu cuvintele tale, ce fapte aicomis. Cronologic. Încearcă să nu uiţi niciun detaliu.”

Am scris vreme de vreo 10-15 minute, calm, încet, cât mai îngrijit.Însă atunci când anchetatorul a citit ceea ce scrisesem, a exclamat furios:“Ai terminat repede de scris prostiile astea. Drept cine mă iei? Dacă-ţi baţijoc de mine, îţi promit că las un alt coleg să se ocupe de tine. Spre bineletău, am să rup această declaraţie – ceea ce şi făcu rapid, în prezenţa mea.Ai grijă ca în următoarea declaraţie să scrii adevărul”.

Ceea ce scrisesem eu erau următoarele: “Aflat în municipiul AlbaIulia, la concursul de protecţia muncii a IJRVMR-urilor din Transilvania, amfost cazat la Hotelul Transilvania. Acolo, m-a contactat în prima seară şi îndimineaţa celei de-a doua zile, un om mai în etate, care m-a rugat să-i punmai multe scrisori la poştă. Nu-l cunoşteam, nu-l văzusem vreodată, păreabolnav – aşa că m-am hotărât să-l ajut. Am acceptat în ambele dăţi. Amprimit în total câteva zeci de scrisori timbrate, iar omul mi-a mulţumit îndimineaţa celei de-a doua zile, oferindu-mi cadou suma de cinci lei.”Anchetatorul m-a privit fix, după care a oftat, a dat un telefon şi i s-a adus undosar gros cam de 15 cm, cu coperţi tari şi cu foi cartonate în interior.

Pe foi erau lipite poze ale unor litere şi ale unor părţi din litere, toatescrise de mână. Săgeţi roşii indicau curbele şi anumite puncte ale literelor.Coduri din litere şi cifre erau scrise pe unele poze şi pe foile finale, unde

26

concluzia era clară: “În urma analizei grafologice, am constatat căînscrisurile aparţin numitului Ţompi Vasile Ladislau”.

“Aţi fost destul de deştepţi să scrieţi cu liniarul şablon”, a zisanchetatorul zâmbind. “Noi de ani de zile ne întâlnim cu bandiţi care nurecunosc ce au scris. Aşa că pot să-ţi spun că amprenta ta grafologică eaproape la fel de unică ca cea a pielii degetelor. Aţi fost deştepţi, dar noisuntem mai deştepţi. Presiunea cu care apeşi când scrii anumite litere şi cucare faci curba literelor este unică pentru fiecare. Aşa încât, chiar dacăcererea de angajare ai scris-o cu un alt scris, iar acum scrisul tău de mânăeste majoritar cu litere de tipar, noi ţi-am identificat caracteristicaparticulară.”

M-am apucat de scris din nou, iar când anchetatorul a terminat decitit, a exclamat furios: “Parcă ne-am înţeles să scrii adevărul?” Pe scurt,scrisesem următoarele: “Am redactat şi expediat singur, fără niciun ajutor,toate înscrisurile cu conţinut ostil. Le-am pus în trei cutii poştale, în data de14 noiembrie 1989”.

Furios, anchetatorul a rupt şi a doua declaraţie, după care a mai datun telefon şi am fost dus într-o altă cameră. Aici, un securist înalt de peste 2metri, cu alură sportivă şi ten măsliniu mi-a cerut, cu vorbe aspre, să mădezbrac la pielea goală. Mi-a cerut să mă aplec, cu fruntea aproape de sol,după care mi-a tras un bocanc în cap care a făcut să-mi apară un cucuidestul de mare. Ulterior, m-a pus să-mi îndepărtez fesele cu mâinile în timpce el îmi examina atent anusul. A urmat un consult medical, efectuat de unfel de medic. Mi-a măsurat tensiunea, mi-a ascultat plă­mânii şi ini­ma, dupăcare am fost întrebat despre o cicatrice mai veche a unei operaţii şi desprebolile pe care le avuse­sem. Au notat faptul că sunt miop şi au promis că mise vor aduce ochelarii de acasă. Le-am spus că sunt înregistrat la medic caavând probleme de sănă­tate, apoi au promis din nou că-mi vor aduce deacasă medicamentul cu care făceam tratament – propranolol.

27

După ce m-am îmbrăcat, am fost dus într-o altă cameră, unde mi s-au făcut poze din faţă şi profil, iar la urmă mi s-au luat amprentele. Deasemenea, mi-au fost confiscate cureaua de la pantaloni, şireturile de labocanci, cheile de la casă, banii şi un pix. Batista mi-au lăsat-o.

Mă supuneam procedurilor Securităţii fără să reacţionez în vreun fel.În mintea mea era linişte, iar emoţia principală era una de teamă amestecatăcu detaşare. Singurul gând prezent era de abandonare în voia sorţii: ce va fiva fi.

După toată procedura descrisă mai sus, am fost dus înapoi în biroulanchetatorului. Fără o altă introducere, acesta mi-a spus: “Îţi dau o ultimăşansă. Scrie ce ştii tu. S-ar putea ca eu să nu ştiu tot, dar grafologul a stabilitcă este posibil să fie patru persoane care au scris”. Eram hotărât să nudezvălui identitatea partenerilor mei de acţiune. Dar asta a fost la început.Nuanţe şi motivaţii diferite de teamă s-au ţesut încet-încet în inima mea.Securiştii au realizat repede că nu vroiam să-mi protejez propria persoană.În scurt timp, anche­tatorul a început să folosească artileria semigrea:ameninţarea familiei. Artileria grea – bătaia sistema­tică – era probabil ultimaopţiune.

Văzând că nu m-am apucat încă de scris, securistul a continuat:“Ştim că în zilele în care ai fost la Alba Iulia au apărut scrisorile cumanifeste, pe care colegul nostru de la Poştă le-a oprit fără probleme –săreau în ochi prea mulţi destinatari pentru doar două oraşe. Şi toate doar îndouă cutii poştale. Mai ştim că în aceeaşi perioadă au apărut şi în oraşulMediaş exact acelaşi tip de manifeste. Ştim cine sunt prietenii tăi. Trebuiedoar să ne spui cu care dintre ei ai făcut prostia asta cât casa de mare”.Apoi, cu un zâmbet mârşav apărut în colţul gurii, anchetatorul mi-a spus:“Ştii că şi în fabrica Vitrometan am găsit manifeste?” La acel moment nuştiam că manifestele găsite, de care aflasem şi eu, erau de alt tip decât celeconfecţionate de noi. Am răspuns că nu ştiam nimic.

28

Uitându-se încruntat la mine, anchetatorul a adăugat cu un ton grav:“Nu-i nimic. Vom afla curând. Mama şi tatăl tău lucrează la Vitrometan. Ştimcă vrei să-i acoperi. Mâine o să-i aducem aici şi pe ei şi o să aflăm totul.Fratele tău, Marian parcă îl cheamă, ştie ceva? Dar frăţiorul cel mic, MariusGabriel, e cumva şi el implicat?”

Am negat imediat, dar spusele securistului m-au izbit în plină figură.Mi-am amintit imediat de faptul că Horaţiu îmi mărturisise cu nonşalanţă că apus manifeste şi în Mediaş. Îmi răsuna şi acum în minte afirmaţia lui iritantă:“Profesionalismul şi invincibilitatea Securităţii sunt doar un mit”. Nu-mispusese totuşi că ar fi pus manifeste şi la fabrica Vitrometan. Acolo, încamera de anchetă, supărarea pe Horaţiu a revenit, de astă dată însoţită defuria că, fără să vrea bineînţeles, i-a pus în pericol şi pe părinţii mei. Convinscă Horaţiu a pus manifeste şi în fabrica Vitrometan şi hotărât să evit capărinţii mei să fie aduşi la Bucureşti, am decis să spun o parte din adevăr.

Mi-am închipuit că poveştile pe care chiar Horaţiu ni le spuneaatunci când susţinea că locuinţa lui este supravegheată erau adevărate. Mi-am zis că oricum ar fi ajuns la el, iar părinţii mei trebuiau protejaţi, mai alescă nu erau deloc implicaţi – aspect de care eram convins ca securiştii nuerau impresionaţi. Sub influenţa celor prezentate mai sus, am scris o a treiadeclaraţie de recunoaştere a faptelor, cele două anterioare fiind rupte deanchetator. Astfel, cea de-a treia declaraţie a devenit prima. Le-am datnumele lui Coman Horaţiu şi locul de muncă (adresa lui exactă nu ocunoşteam). Seara, anchetatorul a zâmbit mulţumit – cazul era rezolvat – şia scris un raport în care preciza că doar Horaţiu şi cu mine am scrismanifestele.

La final, a trebuit să scriu o declaraţie în care să-mi fac oscurtă autobiografie – loc de naştere, adresa de acasă, studii, loc demuncă etc. -, dar mai ales să scriu toate informaţiile pe care lecunoşteam despre neamurile de gradul I din partea mamei şi a tatălui(unchi, mătuşi, fraţi). Abia apoi am fost dus în celulă. Bănuiam că

29

aveau să-l aducă şi pe Horaţiu la DSS, dar că urmau să-l aducă chiara doua zi, nu mi-am închipuit.

Testul psihologicLa cea de-a treia anchetă din ziua de 5 decembrie 1989,

desfăşurată seara târziu, spre noapte, anchetatorul m-a întrebat, iritat, cumde pot crede că vreunul dintre ei ar fi în stare să facă ceva împotrivaorânduirii socialiste. Unde mi-a fost mintea când am scris: “Securişti, facemapel la raţiune, sunteţi primii care puteţi schimba ceva!” Apoi, înfuriat de-abinelea, a lăsat să scape faptul că unii dintre securişti îşi închipuiau despreceilalţi că nu l-ar susţine pe tovarăşul Ceauşescu. M-a avertizat că şi numaipentru acel paragraf aş merita să-mi scoată dinţii din gură. Nu înţelegea cumpot să cred porcăriile pe care le-au scris toate gunoaiele susţinute decapitalişti.

Înghiţind în sec, am îngăimat: “Pentru că sunt adevărate…”Anchetatorul se răsti la mine: “Ce ştii tu despre adevăr, măi, manipulatule?Nu am timp şi nici cu cine vorbi acum despre adevăr. Nu eşti în stare săînţelegi o discuţie filozofică despre adevăr. Dacă ai fi fost, n-ai fi făcutporcăria asta! Adevărul nu-l cunoşti tu, măi dezaxatule!” După ce şi-adescărcat nervii, m-a trimis înapoi, în celulă.

Deşi nu m-au informat oficial, mi s-a dat de înţeles că Horaţiu a fostarestat şi adus în Calea Rahovei nr. 39 (actuala stradă George Georgescu).Odată cu Horaţiu, au fost aduşi la sediul Direcţiei Securităţii StatuluiBucureşti şi ochelarii mei, laolaltă cu medicamentele pentru tratareahipertensiunii arteriale. Le-au cerut de acasă, iar în felul acesta au aflat însfârşit şi părinţii mei unde dispărusem de două zile. Şeful Securităţii Mediaşrefuzase până atunci să le dea informaţii despre mine, zicându-i tatălui meucă “poate a fugit peste graniţă, la unguri”.

Cel mai evident semn că Horaţiu era arestat a fost schimbarea decomportament a anchetatorului meu: părea mai tăcut, mai nervos şi mai

30

rece decât până atunci, interogatoriul desfăşurându-se acum într-un stil mailaconic. După vreo două zile de la aducerea lui Horaţiu la Bucureşti, am fostrechemat la interogatoriu. După cum am arătat anterior, anchetatorulîncheiase mulţumit ultimul raport cu concluzia că numiţii Ţompi VasileLadislau şi Coman Horaţiu au fost singurii autori ai manifestelor, pardon,înscrisurilor ostile cu caracter de propagandă anti-socialistă. Îmi amintesc căatunci, probabil drept răsplată, mi se permisese prima plimbare la aer, într-un ţarc pătrat cu gard înalt, unde, prin plasa care ţinea loc de acoperiş,vedeam cerul. Acum, în faţa evidenţei că l-am minţit, tovarăşul jurist – dupăcum s-a recomandat – mi-a reproşat că am “uitat” să-i deconspir şi celelaltenume şi deci nu mai are încredere în mine (sic). “Cine este Radu Cocoş şice rol a avut el în acţiune? De ce nu ne-ai spus nimic despre el?”

La început am încercat să minimalizez rolul pe care Radu l-a avut înacţiunea noastră, precizând că a fost cooptat ulterior deciziei mele şi a luiHoraţiu de a porni acţiunea şi, prin urmare, rolul lui a fost secundar.Privindu-mă circumspect, anchetatorul mi-a răspuns sarcastic: “Asta o vomstabili noi”. La următorul interogatoriu, anchetatorul, furios din cale afară, aînceput să strige la mine: “Despre Sebastian ai uitat să ne zici. Poate părinţiităi îţi vor reîmprospăta memoria, dintr-o celulă vecină”, m-a ameninţat voalatanchetatorul. Am recunoscut imediat: “Da, îl cunosc pe Sebastian”. Măgândeam la Şufaru Eusebiu Sebastian, un băiat talentat (cânta la pian), carelucra în aceeaşi fabrică cu Horaţiu. Aşa cum se întâmplase până atunci,anchetatorul a început să-mi dicteze declaraţia: “Îl cunosc pe numitulPoienaru Sebastian…” În acel moment, confuz, m-am oprit din scris şi amaşezat pixul pe masă.

“Ce e, refuzi să dai declaraţie?”, m-a interpelat securistul. “Nu,tovarăşu’ anchetator, dar eu nu am vorbit despre Poienaru Sebastian. Peprietenul meu îl cheamă Şufaru Sebastian şi nu a fost implicat în acţiuneanoastră. Nu ştie nimic din ce am făcut eu cu Horaţiu şi Radu.” L-am lămuritpe anchetator că Poienaru e un prieten de-al lui Horaţiu, pe care probabilacesta l-a implicat fără să-mi aducă asta la cunoştinţă. Relativ calmat,anchetatorul mi-a zis că “o să verificăm”, apoi, pentru intimidare, a adăugat

31

“vom verifica şi fraţii şi surorile mamei (familia lui Dancu Valer, a lui Ciupri,din Biia, judeţul Alba) şi fraţii tatălui (familia Ţompi a lui Pèter Bàcsi dinMediaş), laolaltă cu soţii şi soţiile lor”.

Ancheta a continuat şi am fost întrebat de rolul pe care l-a avut DanBanea în acţiunea noastră. Am declarat că nu îl cunosc, că poate îl văzusemo dată, în trecere, și nu-i reţinusem numele. Ştiam totuşi că e unul dinprietenii lui Coman Horaţiu. Se pare că verificările ulterioare au confirmatdeclaraţiile mele despre Dan Banea şi Sebastian Poienaru, întrucât nu ammai fost niciodată întrebat ceva despre ei. Am fost dus în celulă, însă numaipentru puţin timp. Câteva ore mai târziu – am dedus că era după un nouinterogatoriu la care fusese supus Horaţiu -, am fost rechemat la anchetă.După ce mi s-a comunicat, aşa, ca într-o doară, că Horaţiu recunoscusedeja că anunţase un prieten din Germania despre acţiunea noastră, am fostîntrebat dacă am făcut şi eu acelaşi lucru. Înainte să apuc să răspund ceva,mi s-a cerut să mă gândesc bine, pentru că până la urmă tot se va aflaadevărul. Am rămas tăcut, pe scaun, uitându-mă din când în când laanchetator. Tăcea şi el, scriind ceva prin nişte hârtii.

În acele clipe de tăcere, temându-mă că am putea să păţim cevagrav, mi-a trecut prin cap să ţes o poveste care să-i sperie (speram eu, înnaivitatea mea) şi astfel să-i fac să se poarte mai puţin dur cu noi. Iată ceam declarat: în trei ocazii, de două ori la crâşma numită “Mitzi” şi o dată lacea numită “Todea”, din localitatea Mediaş, am discutat la o bere cu niştecunoscuţi despre manifestele distribuite şi i-am rugat insistent să comuniceîn Germania şi la Radio Europa Liberă despre noi, în cazul în care vom fiarestaţi. Am menţionat anchetatorilor că persoanele respective locuiau însatele din jurul Mediaşului, dar nu reţinusem numele acestora. Ştiam însă căse numeau Hans, Fritz şi Kurt. Numele de familie erau Binder, Schneider şiSchuster, dar nu mai reţineam care al cui era. (Aceste nume erau foarterăspândite în comunitatea săsească de pe la noi.) Am mai precizat căaceste persoane mă anunţaseră că li se aprobase viza de plecare din ţară(fuseseră “vânduţi” Germaniei Federale contra unor sume de bani “donate”României, în cadrul operaţiunii “Recuperarea”).

32

Nu ştiam dacă va ţine cacealmaua mea, dar ştiam că numele deBinder Hans şi Schuster Fritz erau ca Ionescu Vasile şi Popescu Ion laromâni. Lunar, câteva familii reuşeau să emigreze în Republica FederalăGermania. Acest lucru îl aflasem din poveştile câtorva colegi saşi din liceu,precum şi de la colegii de muncă. Chiar unul dintre aceştia din urmă îmiatrăsese atenţia asupra vizitei la întreprinderea noastră a unui securist,căpitanul Aflat (sic), cu doar trei zile înainte de arestare mea. Legat deplecarea saşilor din ţară, acesta mi-a povestit cum statul român abia aşteptasă ia pe nimic (li se acorda o despăgubire simbolică) casele familiilor deorigine saxonă şi şvabă, care emigrau în Germania.

Singurul semn că ceva îi neliniştea pe securişti, în urma poveştiimele, au fost cele aproape două zile absenţă a anchetelor. Într-una din acelezile a avut loc şi episodul cu psihologul unităţii. Anchetatorul m-a condusîntr-o cameră de şedinţe, unde un băiat cam de vârsta mea urma săstabilească dacă sunt normal. Teama mi s-a accentuat. Ştiam de la RadioEuropa Liberă că, în urma diagnosticului de tulburare psihică pus de un“psiholog” securist, tratamentele psihiatrice mă puteau transforma într-olegumă. Gândul că individualitatea mea, aşa cum o cunoşteam EU, urma sădispară, mă terifia. Urma să devin un mort viu. Tonul superior şi sarcastic cucare vorbea cu mine a reuşit, în mod paradoxal, să mă liniştească.Concluzia trasă a fost aceea că sunt responsabil pentru ceea ce am alesconştient să fac, dar sunt foarte influenţabil şi uşor de manipulat de ideisubversive venite din “exterior”. “Ai o imaginaţie bogată, dar bolnavă, măi,scursură a societăţii. O să te lecuim noi!”, mi s-a adresat psihologul-securist,la finalul “consultaţiei”.

Timpul trecea greu în celulă; îmi dirijam atenţia spre exterior, ca ofugă de emoţiile interioare, dominate de frică şi scenarii întunecate,ascultând când gălăgia inocentă a copiilor de la o grădiniţa din apropriere,când clopotul unei biserici aflate în apropierea complexului de clădiri alSecurităţii. Eram sigur că fusese adus şi Radu la Bucureşti. Ca urmare aarestării lui, niciun nume nou al vreunei alte persoane implicate în acţiunea

33

noastră nu a mai apărut. De altfel, nici nu mai era vreuna. Apoi am fostmutat într-o altă celulă.

Celula numărul 4

În noua celulă, nr. 4, am găsit un băiat, fost grănicer în termen.Încercase să ajute unele persoane să treacă graniţa şi fusese prins. Aşteptasă fie trimis la batalionul disciplinar. Cam odată cu mine – amintirea esteimprecisă – a sosit în celulă şi Claudiu Cercel. Era un student din Bucureşti,care, într-un moment de revoltă, a scris pe pereţii de la facultate sloganurianticeauşiste. Apoi a fost adus alături de noi un băiat cam de vârsta mea(am aflat ulterior că avea cu patru ani mai mult), care s-a recomandat GeoAsavei.

Celula era asemeni celeilalte. Un geam cu gratii şi plasă de sârmă.Sub el, un calorifer puţin mai cald decât aerul. Două paturi etajate, deci patrulocuri. Iar WC-ul, cel mai penibil loc pentru mine, era o gaură cu tălpi, WCturcesc, instalat lângă paturi, exact în dreptul uşii de la intrare. În metalul uşiiera tăiat un vizor care permitea gardianului de pe hol să ne supraveghezefără jenă.

Mâncarea era de regim. Acum aş vrea să pot mânca optsprezecezile doar acel meniu. M-ar ajuta să slăbesc. Îmi amintesc de ciorba în caregăseam cel mult două-trei bucăţele de legume. Arpacaşul (grâu fiert) erafelul doi obişnuit, dar parcă îmi amintesc ceva şi despre nişte orez. În câtevarânduri, în ciorbă s-a întâmplat să mai plutească şi nişte filamente subţiri degrăsime. Dimineţile primeam câte un cub de marmeladă şi un colţ de pâineneagră, care părea necomestibilă.

Referitor la colegii mei de celulă, trebuie să recunosc că la începutam fost suspicios. Mi-era frică de turnători. Am hotărât să fiu prudent, să-midau seama dacă sunt tras de limbă. Geo era mai comunicativ decât mine şi,la început, nu ştiam dacă urmăreşte ceva. Firea mea normală fiindpredispusă la introspecţie şi deci la mai multă tăcere – implicit la o

34

comunicare verbală redusă – mi se părea ciudat ca cineva să nu fie atât deapatic acolo, precum eram eu.

În scurt timp, am înţeles însă că eram cu toţii fraţi de suferinţă.Neîncrederea de la început s-a transformat într-o bucurie pe care omanifestam cu prudenţă: nu eram – partenerii mei de acţiune şi cu mine –singuri! Până atunci îmi închipuisem că rezistenţa anticomunistă şianticeauşistă erau ca inexistente. Mintea mea ajunsese la concluzia căcetăţenilor României le era prea frică să acţioneze, să facă ceva, orice,împotriva regimului totalitar. Slavă Domnului, mă înşelasem!

Treptat, am hotărât să am încredere mai multă, pentru că oricum dela mine nu mai era nimic de aflat, iar declaraţiile le semnasem. Ulterior, dindosarul de urmărire penală primit de la CNSAS, am aflat numeleanchetatorului meu: căpitan Ştefan Gheorghe, ofiţer de cercetare penală dinMinisterul de Interne – Departamentul Securităţii Statului, Direcţia CercetăriPenale.

Într-una din zile am fost dus şi în faţa procurorului: un individ gras,cam pe la 130-140 kg, vârsta cam 60-65 de ani, îmbrăcat în uniformămilitară. Mă întrebam “ce caută grasul ăsta bătrân aici? Securiştii nu sepensionează pe la 55 de ani?” Aşa ştiam eu. După eliberare, am aflat că eraun fost anchetator faimos, lucrase la multe cazuri de “duşmani ai poporului”încă de la începutul anilor ‘60. Numele lui era Ştefănescu Mihai, alături desemnătură figurându-i gradul şi funcţia: procuror militar, colonel de justiţie.Gâfâind în continuu, mi-a adus la cunoştinţă fapta de care mă făceamvinovat: “În perioada octombrie – noiembrie 1989, a redactat şi difuzat maimulte înscrisuri cu caracter ostil regimului socialist din România. Având învedere că aceste fapte sunt prevăzute la art. 166, alin. 2 Cod Penal şipedepsite de la 5 la 15 ani închisoare şi văzând că inculpatul se află însituaţia prevăzută de art. 148, lit. h din Codul de Procedura Penală, întrucâtpedeapsa este mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea sa în libertate arprezenta un pericol pentru ordinea publică, dispun menţinerea stării dearest…”

35

Am semnat acuzarea şi mi s-a comunicat că, foarte probabil, după16 ianuarie 1990 o să fiu judecat şi se va cere pedeapsa maximă – 15 anide închisoare. Parcă visam şi aşteptam ca şocul să mă trezească din totacel coşmar. Datorită lui Geo, optimismul părea să-mi revină.

Ca o joacă a supravieţuirii, aşteptam cu interes ziarele, în speranţaunui decret de graţiere. Uitam cu toţii că încă nu aveam sentinţa decondamnare a Tribunalului, semnată de judecător. Am început să visez cuochii deschişi, de această dată intenţionat. Fără să le spun celorlalţi, spe-ranţa mea nu era o simplă eliberare. Vedeam cu puterea minţii căCeauşescu este înlăturat sau că ceva se întâmplă şi moare subit, salvându-ne astfel pe toţi. În interiorul meu, mă rugam pentru asta. Speram asta dintoată inima, o doream cu toată fiinţa mea. Dar Divinul căruia mă rugampărea foarte incert pentru mine.

În plimbările noastre la aer îngânam un cântecel germanic, de faptelveţian de origine, creat la începutul secolului 19: “Die Gedanken sind frei”(Gândurile sunt libere). Claudiu şi cu mine cunoşteam versurile, ceilalţi leînvăţau însetaţi. Iată câteva dintre ele: “Gândurile sunt libere / Cine le poateghici? / Gonesc precum umbrele nopţii / Ceilalţi oameni nu le pot ghici /Niciun vânător nu le poate împuşca / Cu pulbere şi plumb // Gândurile suntlibere / Gândesc ce vreau şi ceea ce mă face fericit / Dar totul în tăcere, aşacum se cuvine // Nimeni nu poate să-mi schimbe / Hotărârile şi ideile /Rămâne stabilit: / Gândurile sunt libere!”

Zilele treceau cu anchete rare şi scurte. Eram interogaţi asupra unordetalii care să le uşureze lor condamnarea noastră. Nu-mi amintesc exactcum, dar la un moment dat m-am lovit de caloriferul de sub geam. Pe frunte,în locul unde primisem un bocanc, cucuiul revenise. Îmi amintesc cum m-amsperiat atunci când, chiar în minutele dinainte de eliberare, Tudor Postelnicu(ministrul de Interne din acea perioadă) îl întrebase pe un securist, cu oprivire plină de subînţelesuri şi arătând spre fruntea mea: “Ce-i asta?”Sperietura mea era legată de faptul că s-ar fi putut să nu mă elibereze,

36

întrucât purtam urmele “activităţilor” lor. Am răspuns repede şi tare, spre a fiexplicit:

“M-am lovit singur şi din greşeală la caloriferul din cameră”. S-au privit atuncidoar pentru o clipă, întrebători, apoi au spus: “Bine, e în regulă”. Dar toateaceste lucruri urmau să se petreacă abia în ultima zi de arest.

Ne ocupam timpul adesea exersându-ne talentele la învăţarea limbiiengleze, unde eu şi cu Claudiu eram mai meşteri, şi a limbii franceze – aiciGeo era profesorul. Fără să le spun celorlalţi, melancolia îmi apăsa sufletulatunci când auzeam larma veselă a copiilor de la grădiniţa din apropiere.Clopotele bisericii, însă, mă umpleau de o revoltă surdă faţă de Divin: de ceDumnezeu, aşa cum îl înţelegeam eu atunci, permisese ca toatenedreptăţile ce mi se întâmplaseră mie personal şi poporului român, îngeneral, să se petreacă?! Unde era intervenţia divină atât de dorită? Nuştiam că, prin cei care şi-au sacrificat vieţile, o intervenţie salvatoare urmasă ne deschidă un nou viitor. Poate de aceea mă rugam fierbinte ca dorinţade a-l vedea eliminat pe Ceauşescu să fie, în sfârşit, ascultată. Uitam, înnaivitatea mea, de zecile de mii de susţinători ai regimului, care n-ar fi făcutaltceva decât să-şi schimbe stăpânul, pentru a supravieţui cu orice preţ.

Nu mai ştiu exact cum am aflat, dar freamătul de pe holuri şiatitudinea suspect de binevoitoare a gardienilor şi funcţionarilor de acolo ne-au făcut să bănuim că ceva neobişnuit se petrecea atunci, în ultimele zile aleregimului comunist. Lipsa ziarelor şi faptul că în ultimele două zile nu mi-ammai văzut anchetatorul mi-au întărit bănuielile care aveau să se confirme cudoar o oră înainte de eliberare. Gardienii abandonaseră din 20 decembrie totsistemul lor de semne codificate, prin care comunicau între ei când neduceau la anchete, iar din 21 decembrie aveau asupra lor pistoale mitralieră.Ziua de 21 decembrie 1989 avea să fie plină de mistere, teamă şievenimente care pentru noi, cel puţin la început, aveau o motivaţie ascunsă,dar de inimile noastre sperată şi aşteptată.

37

Eliberarea

Ultimele zile petrecute în celulă au fost mai apa­tice. Oscilam întreemoţia puternică a unei deznădejdi interioare şi o stare ca de anestezie, încare nu mai speram nimic şi mă abandonam voinţei “sorţii”, conştient şiîntristat că nu aveam puterea să mai schimb ceva din tot ceea ce urma săfie viitorul meu de puşcăriaş. Şi totuşi, ultimele două zile aveau un gust plinde mirodenia unei presimţiri. Ruga continuă din inimă, cea referitoare ladorinţa fierbinte ca dictatorul Ceauşescu să cadă, să fie înlăturat, era acum,cel puţin în aparenţă, susţinută de comportamentul ciudat al anchetatorilor şial gardienilor.

Chiar dacă abia în ultimele ore de arest aveam să aflu cauza, unmesaj ascuns se dezvăluia parcă din sunetele inedite şi din lipsa unorgesturi până atunci cotidiene, dintr-o comunicare nonverbală între gar­dieni,ale căror feţe aveau expresiile schimbate, dar şi din atitudinea lor ciudat debinevoitoare. Mesajul, încă esoteric pentru noi, era simplu: poporul serăsculase la Timişoara.

Lipsa ziarelor vreo două zile a mai condimentat cu “posibilitatearealităţii” speranţa noastră că ceva bun şi important se petrecea în afarazidurilor arestului. Ultima zi a fost, în acest sens, cea mai ciudată şi maitensionată. Doar deznodământul zilei avea să aducă pentru mine clarificareamotivelor pentru care se petreceau atâtea ciudăţenii. În primul rând, agitaţiade pe holuri a crescut şi devenise evident că acum gardienii purtaupermanent pistoale mitralieră.

Prezenţa elicopterului, care a făcut o duzină de zboruri venind deundeva dinspre oraş şi făcând curba înapoi, după o scurtă staţionare în aer,exact deasupra sediului DSS din Calea Rahovei, ni se părea ciudată. Eraclar că aşteptau şi primeau ordine de la cineva din clădire, plecau, apoireveneau, nu doar să supraveghe­ze zona în care ne aflam, dar posibil şi săpreia sau să aducă pe cineva, vreun ofiţer din vârful comandamentuluiSecurităţii. Abia cu câteva minute înainte de a fi eliberat, am aflat cine era

38

acel “vârf de comandă” adus la DSS: ministrul de Interne Postelnicu. Nu ştiuexact când a sosit şi când a plecat de acolo, dar la ieşirea noastră din sediulDSS a dat mâna cu toţi trei – cu Radu, cu Horaţiu şi cu mine – şi ne-aavertizat “să nu ne mai prindă că facem prostii”.

Ciudat de tot, dar miroseam şi o altă frică decât a mea – peste caremă ridicasem într-o stare de nepăsare – era frica tovarăşilor că ar puteapierde puterea. Dar, înainte ca acest moment să vină, în seara zilei de 21decembrie 1989, timp de două ore, un sunet ciudat ne-a atras tuturoratenţia. La început ne-am închipuit că era vreun tren undeva, la distanţă, darfaptul că până atunci nu auziserăm vuiet de trenuri şi continuitatea sunetuluine-a adus teama în inimi. Era zgomotul neîntrerupt al unor mitraliere. Rafalelungi şi foarte rar întrerupte. Sigur, atunci nu ştiam asta în mod clar, dar maitârziu am aflat ce se petrecuse în Bucureşti. Posibilitatea ca şi noi să fimîmpuşcaţi se cuibărise în cugetul nostru, al fiecăruia, umplându-ne despaimă.

Pe la orele 23:30, au venit după mine în celulă. Uşa s-a deschis, iargardianul m-a anunţat să mă pre­gătesc pentru anchetă. Am îngheţat despaimă. Comentam cu toţii în celulă: Ce anchetă la ora asta, când se trageafară? Geo sau Claudiu, nu mai ştiu exact care dintre ei, a propus ca, atuncicând se va des­chide uşa, să vină după mine, să sărim cu toţii pe gardian. I-am domolit, spunându-le că gardianul are armă, iar holul e plin de securişti.Puteam înrăutăţi situaţia. Le-am cerut răbdare, pentru a vedea ce se vaîntâmpla.

Peste vreo 15-20 minute, gardianul m-a condus într-o cameră.Acolo erau câţiva securişti, dar nu şi anchetatorul meu. Am fost pus să scriuo declaraţie cum că regret ceea ce am făcut, că nu voi mai face aşa ceva şică voi raporta organelor de partid şi de Securitate orice fapte de natură anti-socială de care voi afla. Am ezitat, dar tonul ridicat şi cuvintele: “Vrei să pleciacasă sau nu?” m-au făcut să scriu tot ce mi s-a dictat. La ieşirea din aceeacameră, Postelnicu m-a oprit, zicându-mi: “O să afli că la Timişoara golaniis-au apucat de prostii şi au rămas în stradă (morţi – nota mea). Acum avem

39

nevoie de locuri libere în celule, să-i aducem şi pe golanii din Bucureşti. Daro să vă chemăm când terminăm cu ei”.

Am fost dus înapoi în celulă, să-mi iau bruma de lucruri. Le-am spuscolegilor de arest că voi fi eliberat şi că la Timişoara a început o revoltă, cares-a extins şi aici, la Bucureşti. Nu-mi amintesc dacă le-am spus ceva desprefaptul că securiştii au nevoie de locuri libere în celule sau de faptul că au fostucişi oameni. Oricum, erau cu toţii tăcuţi, suspicioşi şi temători. Nici mie nu-mi venea să cred. Mă simţeam alb pe dină­untru, complet indiferent de ceeace ar putea să se petreacă cu corpul meu. Am promis că o să ne căutăm,fără a avea însă habar dacă o vom mai putea face şi cum anume, apoi ne-am îmbrăţişat; totul a durat doar câteva minute.

Gardianul a deschis uşa şi am plecat cu el. În faţa camerei undedădusem declaraţia, mă aştepta Horaţiu şi imediat a apărut, şchiopătând, şiRadu. Acolo ne-am revăzut pentru prima oară, după cele trei săptămânitrecute de la arestare. Radu m-a lămurit mai târziu că fusese bătut la tălpi şirănile dureroase abia îl lăsau să meargă. M-a pus să-i pipăi creştetul; înzona în care fusese lovit am simţit un cheag de sânge uscat.

După ce Postelnicu a dat mâna cu toţi trei şi securiştii au fost deacord să ignore cucuiul din fruntea mea, am fost predaţi unui securist în civil.Coborând scările, acesta ne-a arătat, dându-şi discret haina la o parte,revolverul. “Dacă faceţi ceva prostesc, o să am grijă de voi. Staţi cuminţi!”

Spiritul mi s-a detaşat de trup. Pluteam într-o lumină albă, deasupracreştetului. Mut pe dinafară, complet mut pe dinăuntru, inima îngheţată.Oare chiar aveau să ne elibereze? Sau ceea ce avea să urmeze eraeliberarea finală, de corp?

Radu a izbucnit în plâns, în timp ce eram băgaţi într-o Dacia 1300,uzată, zicând: “Ăștia au omorât oameni”. Apoi, fără ca să-l fi auzit, a intrat şisecuristul în maşină, s-a aşezat la volan şi, văzând-ul pe Radu plângând, aspus: “Tăceţi!” Am părăsit curtea imediat. La poartă, gardieni înarmaţi

40

vegheau, vigilenţi. Era în jur de miezul nopţii. Nu ne dădeam seama pe undene ducea, dar ne spusese că ne duce la Gara de Nord, de unde urma săplecăm acasă. Pe drum, am observat că ocolea zona de unde se auzeauvuietele mulţimii şi rafalele de armă. Acea zonă era undeva în parteanoastră stângă. Înţelegând că auzeam sunetele, securistul a bodogănit:“Dacă îmi faceţi probleme, aş putea să vă las în zona în care se trage.Nimeni n-ar mai şti nimic de voi”. Nu părea că vrea să obţină prin asta de lanoi decât tăcere şi supunere. O atmosferă sinistră plutea printre blocurileuniforme – “măreţele realizări ale epocii de aur”. Întunericul nopţii sublinia, întăcere, un posibil neant. Am ajuns în Gara de Nord după câteva zeci deminute. Cu toţii primiserăm înapoi lucrurile personale, dar cum Horaţiu nuavea bani la el, securistul i-a dat bani pentru biletul de tren.

În Gara de Nord, peroanele erau aproape pustii. Caldarâmul era udcomplet, ca şi cum cineva spălase cu furtunurile de pompieri nişte urmenedorite sau poate alungase cetăţeni revoltaţi. Această ipoteză oacceptasem în minte, mai ales pentru faptul că vreo două-trei şiruri depatrule, formate din gărzi patriotice în uniforme militare, bântuiau, tropăind,peroanele şi sălile gării. Toţi membrii patrulelor erau bărbaţi cu vârstecuprinse între 35 şi 45 de ani, însoţiţi de câte un miliţian şi un ofiţer sausubofiţer de armată.

Am observat un foarte sumar schimb de mesaje între securistul carene însoţea şi şeful unei patrule: “E în regulă, a spus securistul, arătând cătrenoi trei. Suntem în misiune (aici a indicat vag o legitimaţie din interio­rulhainei). I s-a răspuns spontan: “‘Nţeles. Să trăiţi!” Apoi, pe un ton autoritar,securistul ne-a comunicat: “Nu ştiu ce aţi făcut, dar acum vă duceţi directacasă! Ne-am înţeles!?!” Am aprobat imediat, cu un simplu “da” şi înclinareacapului.

Imediat ce ne-am cumpărat biletele la “personalul” de Mediaş (trenulpleca în jur de ora 1:30 dimineaţa), ne-am repezit, la sugestia lui Radu, latelefonul public. Nimeni nu ne-a oprit, patrulele ne ignorau, considerându-ne“în misiune”. Plânsete şi “mamă, venim acasă” e tot ceea ce-mi amintesc să

41

fi vorbit Radu. Urma ca, imediat după închiderea telefonului, părinţii lui Radusă îi anunţe şi pe părinţii mei şi pe mama lui Horaţiu de sosirea noastră.

Pe tren, am fost mai mult tăcuţi. Nu ne venea să credem că suntemliberi. Totul părea un vis ciudat, un amestec de coşmar cu ceva ce se voia afi realitate. Radu suferea atât fizic, cât şi emoţional; Horaţiu şi cu minestăteam cu fălcile încleştate. La trecerea prin Braşov, ne-am amintit derevolta muncitorilor, din 15 noiembrie 1987. Atunci parcă am început puţinsă ne trezim, deşi nu cunoşteam exact ce se petrecea în ţară: poporul serăsculase din nou! Deşi mare parte din călători erau neobişnuit de tăcuţi, noiam început să vorbim. Parcă un curent invizibil ne hrănea cu energia ce neducea pe un drum fără întoarcere: cel al libertăţii poporului, al speranţei demai bine în viitor.

Am ajuns în Mediaş pe la 10:30 dimineaţa, pe 22 decembrie. Garaera neobişnuit de plină de oameni – printre ei, şi părinţii noştri şi chiar uniicolegi de muncă. Ne-am îmbrăţişat lung cu toţii. Mi s-a propus să fiu dusacasă cu maşina. Am refuzat. Voiam, pe drumul spre casă, să trec prin faţaprimăriei, să văd cum se implicau medieşenii în Revoluţie. Am fostdezamăgit. La ora aceea erau destul de puţini oameni prezenţi lademonstraţie, dar când am dorit să intrăm în clădirea primăriei,comunicându-le paznicilor de unde veneam, am fost opriţi: “Veniţi di­-searăsau mâine, avem ordin de la noua conducere să nu lăsăm pe nimeni săintre…”

Cei ce preluaseră puterea în Mediaş nu doreau să o împartă cunimeni. După cum aveam să aflu mai târziu, tot tovarăşii erau acolo, rândulal doilea, din spatele celor care fuseseră în prim-planul conduceriicomuniste. Dar Crăciunul a venit şi cu alte daruri. Conştienţi de faptul că înperioada de detenţie nu fusesem pontat (imediat a fost anulată desfacereacontractului de muncă), toţi colegii de serviciu au donat, pentru mine,echivalentul unui salariu pe o lună. Trecerea în noul an avea să fie bogată întoate sensurile.

42

Propaganda care ne otrăvea viaţa

Horaţiu -Tiberiu Coman

Pe la sfârşitul lunii septembrie 1989, am hotărât, împreună cu ŢompiVasile Ladislau (Laci îi ziceam noi), să facem ceva împotriva regimuluiCeauşescu. Într-una din acele zile, ne-am întâlnit întâmplător undeva înpreajma stație de triaj CFR Mediaş, pe unde treceam în mod obişnuit cândmă întorceam de la serviciu. Lucrasem peste program la uzina Vitrometan –o fabrică de sticlărie din Mediaş, unde eram mecanic de întreţinere. Lacilucra adesea în staţia de triaj, unde solicita vagoane pentru a fi încărcate cufier vechi. Pe lângă calea ferată şi apoi printre înjghebările dezolante aleunei staţii de betoane, puteam vorbi în linişte.

În acea zi, discuţia noastră a alunecat repede spre lipsa de orizontce părea că ne înghite pe toţi, absurditatea regimului, lipsurile de tot felul,cultul personalităţii lui Ceauşescu, care ne sufoca la propriu, şi mai ales lipsalibertăţii. În acei ani, acestea erau subiectele preponderente în discuţiilenoastre. La fel de sumbră era şi perspectiva celui de-al XIV-lea Congres alPCR, pentru care începuse deja propaganda care infesta totul: amărâta deteleviziune ceauşistă, radioul, spaţiul public plin de pancarte etc. Ajunsesemîn preajma casei mele când ne-am zis că aşa nu se mai poate şi că trebuiesă facem ceva concret. Degeaba vorbim doar noi între noi, trebuie făcutceva împotriva regimului. “Da, dar ce?” m-a întrebat Laci. “Nu ştiu sigur.Uite, mă gândesc la nişte manifeste prin care să chemăm oamenii la revoltă”i-am zis eu. Văzusem la papetăria din centrul istoric al oraşului nişte liniareşablon, cu litere decupate. Mai trebuiau hârtia şi indigoul, căci restul aveam:tinereţea fără orizont, lipsurile de toate felurile, lipsa libertăţii, precum şinostalgia României vechi şi referinţa comparativă şi dătătoare de speranţe aOccidentului. La toate acestea se adăuga îndârjirea noastră.

Se înserase deja când trecusem de casa mea. Angrenaţi dehotărârea pe care tocmai o luasem, am mai făcut o “buclă”, însoţindu-l peLaci, pentru a stabili primele detalii. Hârtia (colile ministeriale) şi indigoul leva procura el de la serviciu, dar în serii scurte, ca să nu dea de bănuit. După

43

ce ne-am făgăduit reciproc că din acel moment nu ne vom mai răzgândi, ne-am despărţit, întorcându-mă spre casă.

În zilele următoare, la mine acasă, ne-am apucat discret de treabă.Hârtia şi indigoul le-a adus Laci, aşa cum a promis. Eu am cumpărat vreodouă-trei liniare şablon. Pentru a putea expedia manifestele prin poştă, netrebuiau şi adrese ale cât mai multor oameni din ţară. Pentru asta, ne-amgândit să “împrumutăm” cărţile de telefoane de la oficiul poştal din localitate.Acestea se aflau pe o măsuţă rotativă, chiar în mijlocul holului mare, şi eradestul de riscant să le sustragem. Până la urmă am reuşit să strecurăm într-o plasă vreo doua-trei cărţi. Le duceam acasă, selectam la repezeală câtmai multe adrese din judeţele respective, după care, în aceeaşi zi, ori celtârziu a doua zi, le duceam înapoi şi luam altele. Pe drumul spre casăaveam mereu senzaţia că suntem urmăriţi. Confecţionarea manifestelor eradestul de migăloasă, pentru că trebuia să strecurăm vârful pixului, cuvânt cucuvânt, printre literele decupate din liniarul-şablon. Multiplicarea cu ajutorulindigoului în 3-4 exemplare era de ajutor.

În timp ce începusem să le concepem, mi-am dat repede seama cămanifestele trebuiau să fie un veritabil program de nesupunere civică şi nuun simplu “Jos Ceauşescu!” sau “Jos dictatura!”. Fără prea multă vorbărie,în manifeste trebuia să punctăm, pe scurt, vinovaţii şi calea prin care arputea fi recuperată demnitatea populaţiei. Nu doream să dăm nici cel maimic motiv de interpretare cum că am dori să incităm la violenţă, pentru a nuputea fi asimilaţi “elementelor antisociale”, cum se zicea în limbajul regimuluide la acea vreme.

Dacă îmi amintesc bine, sub titlul manifestelor erau douăatenţionări: una era comemorativă, în cinstea revoltei muncitorilor de laBraşov, din 15 noiembrie 1987, iar cealaltă împotriva tragicomedieicongresului PCR care urma să înceapă. Urmau pe puncte, într-o ordine pecare nu mi-o aduc prea bine aminte, o serie de mesaje despre regimulcomunist: “Ceauşescu şi savanta sunt vinovaţi pentru dezastrul ţării” – preamulţi oameni de rând se minţeau pe ei înşişi, la cozi, dând vina pe

44

gestionarul x sau pe responsabilul y pentru lipsurile tot mai insuportabile,fără să vadă că penuria era generalizată; “Dictatura lui Ceauşescu eprodusul regimului comunist”; “Oameni buni, fiţi demni şi refuzaţi, pe faţă,intrarea în rândurile PCR, fie şi ca simpli membri de partid”; “Securişti, asosit momentul să fiţi solidari cu poporul şi nu cu dictatorul”. Mai departe,într-un alt mesaj, vorbeam de natura regimului comunist care face posibileastfel de dictaturi absurde. În altul, subliniam nevolnicia sistemică a aşa-ziseieconomii socialiste, care era sursa cozilor la alimente şi a lipsurilor de toatefelurile. În alt punct, le ceream oamenilor să înceapă să spună pe faţă ceeace gândesc.

Am avut mereu credinţa că una dintre modalităţile de a atenţionaregimul comunist că societatea nu mai poate fi total supusă arbitraruluitotalitar ar fi fost refuzul sistematic, pe faţă, de a îngroşa rândurile PCR. Măgândeam mai ales la acea masă amorfă de simpli membri de partid. Cuactiviştii era altceva. Ei erau irecuperabili, căci erau oportunişti prinexcelenţă. În anii ‘80, învăţătura lui Marx şi Lenin nu mai putea eclozafanatici ca în anii ‘50. Experienţa lui “il paradiso terestre” era deja trăită.Eram conştient că refuzul presupunea riscuri de toate felurile, dar prinînceputul unei solidarităţi sociale era întru totul posibil. În privinţa asta, amexperienţa acelor ani în Fabrica Vitrometan, când m-am opus sistematic, pefaţă, din motive anticomuniste şi anticeauşiste explicite, insistenţeloractiviştilor de a ne “integra” – pe noi, cei tineri. Şi a ţinut. După nici doi-treiani, cel responsabil cu secţia noastră (mecano-energetică) îşi făcea mea-culpa în faţa şefilor, că nu a mai reuşit să aducă noi membri în rândurilemăreţului partid, dar promitea plângăcios că “va lua măsuri”, bla, bla, bla…

Pentru mai mult spor la realizarea manifestelor, m-am gândit sămobilizez doi prieteni buni, fraţii Horea şi Radu Cocoş. Deşi, iniţial, amândoiau refuzat, crezându-ne oarecum inconştienţi, până la urmă, deşi n-aminsistat, Radu a acceptat. În momentul în care a început să participe şi Radula scrierea manifestelor, mama mea, Lucreţia, cu care locuiam în aceeaşicasă, ştia prea bine ce facem şi nu s-a opus de loc. A insistat însă să avemmare grijă şi să fim cât se poate de discreţi. În anii ’50, tânără fiind, mama

45

cunoscuse brutalitatea regimului comunist, arestările, maltratările şideportările la care a fost martoră în localitatea ei natală, Brăteiu – o comunăsituată lângă Mediaş. Brutalitatea colectivizării şi deportarea saşilor îilăsaseră amintiri amare. Mai mult, familia socrilor săi fusese persecutată dincauza “originii nesănătoase”. Bunicul meu patern era preot greco-catolic şifusese deportat la Canal. Convingerile anticomuniste ale mamei izvorauaproape exclusiv din credinţa în Dumnezeu. Era convinsă că un regim deatei nu are cum să aducă ceva bun în lumea asta. Convingerea aceastaprofundă a ferit-o ulterior şi de tentaţiile epidemiei de prostie din vremeafesenismului triumfător al lui Ion Iliescu, alt “liber cugetător” eclozat înlaboratoarele lui Marx. Aşadar, mama nu s-a opus confecţionăriimanifestelor la noi în casă, deşi era conştientă că se expunea la rândul ei.

Într-o seară, în timp ce lucram toţi trei la o serie de manifeste, niştebătăi asurzitoare în uşă ne-au făcut să credem că am fost deconspiraţi.Aproape că ne-a sărit inima din loc. Era un vecin sas care venise s-o întrebeceva pe mama… După ce am reaprins lumina în cameră, Radu avea faţaschimonosită de durere. A crezut că i s-a redeschis un ulcer mai vechi dincauza şocului. În seara aceea am reînceput anevoios lucrul. Câteodatămama ne mai vizita în cameră, ca să ne întrebe dacă nu ni s-a făcut foame.Altă dată, în noiembrie, spre sfârşitul perioadei în care am scris manifeste,mama a venit din dormitor, unde asculta Europa Liberă, cu o vesteîncurajatoare: fusese îndepărtat de la putere şi Todor Jivkov, în Bulgaria. Cutoată atmosfera conspirativă în care lucram, nu ne-am putut reprima uralele.

46

Distribuirea manifestelor

În prima jumătate a lunii octombrie, ne-am hotărât să răspândimsimultan lotul cel mai mare din manifestele pe care apucaserăm să le facem.Am stabilit ca Laci să le răspândească în cutiile poştale din Sibiu şi AlbaIulia, unde urma să fie trimis în interes de serviciu, iar noi – eu, Radu Cocoşşi fratele acestuia, Horia, care între timp se hotărâse să ni se alăture – urmasă le distribuim în Sighişoara. Aşa am şi făcut: cu multe precauţii, amrăspândit manifestele, camuflate prin haine, în diferite cutii poştale,începând cu străzile din preajma gării din Mediaş. Totul a decurs fărăprobleme.

După câteva zile, când ne-am reîntâlnit, Laci, care se întorsese dela Alba Iulia, ne-a asigurat, la rândul său, că nu au fost probleme. Ulterior, îna doua jumătate a lunii noiembrie, când am constatat că Securitatea neluase urma, am aflat de un incident destul de straniu, căruia atunci Laci nu-idăduse importanţă: un individ – cerşetor, cel puţin aşa părea – se apropiasede Laci, după ce acesta tocmai introdusese într-o cutie poştală niştemanifeste, ca să-l întrebe dacă e din Alba Iulia.

Nu ştiam pe atunci că sistemul poştal era controlat în mod exhaustivşi că verificarea corespondenţei se făcea scrisoare cu scrisoare, zi de zi, întoată ţara. Credeam că cenzura controla corespondenţa în mod aleatoriu,prin sondaj, şi mai ales în cazul unor indicii descoperite. Noi, eu cel puţin,aveam impresia că cea mai mare parte din primul lot de manifeste avea săajungă la multiplele destinaţii, până ce o primă scrisoare descoperită ar fialertat ulterior Securitatea. Or, în această situaţie, o a doua zi de răspânditmanifeste prin circuitul poştal era fatal de periculoasă.

Două greşeli am făcut în acest caz. N-am stabilit că în cutiile poştalevom difuza cât mai multe manifeste DOAR într-o singură zi; o scăpare cepare să fi fost fatală, având în vedere controlul draconic al corespondenţei,pe care-l exercita regimul totalitar. Cu atât mai mult în cazul lui Laci, care, încâteva zile în care a răspândit manifestele, fusese cazat la un hotel din Alba

47

Iulia. După revoluţie, am aflat că Securitatea avea suficientă experienţă înmaterie de manifeste încât să înceapă, în astfel de cazuri, cercetareaalogenilor, cazaţi de obicei pe la hoteluri. Citisem în presă de astfel de cazuripetrecute în anii ‘70.

O a doua greşeală aveam să o fac eu mai târziu, în preajma zileimele de naştere, 18 noiembrie, fapt ce le va confirma securiştilor că locul de“iradiere” a manifestelor era Mediaşul. Acest lucru va grăbi focalizarea peLaci, prin eliminarea variantelor. Că a fost aşa pare a o indica în suficientămăsură chiar ordinea cronologică a arestărilor din prima decadă a luniidecembrie: întâi Laci, apoi eu şi apoi ceilalţi doi.

Îmi amintesc destul de vag că, la două săptămâni de cândîncepusem să difuzăm manifestele – asta se întâmplase undeva pe lamijlocul lunii octombrie -, ne-am gândit că ar trebui să găsim şi altă cale de ale răspândi, deoarece aveam toate motivele să bănuim că, între timp,Securitatea depistase primele cazuri şi fila deja poşta şi cutiile poştale. Nudoar că ar fi fost prea periculos să mai continuăm aşa, dar ne-am fi expusinutil. De la un moment dat încolo, orice manifest introdus într-o cutie depoştă ar fi ajuns pe mâinile poliţiei politice.

Cum în aceea perioadă la mine acasă veneau destui prieteni săascultăm muzică, îmi încolţise în cap ideea de a-l implica pe un alt amic.Este vorba de Dan Banea, care în acea perioadă era student la Braşov, la ofacultate din cadrul Politehnicii, alta decât cea în care studia Horea Cocoş.Ca şi Horea, Dan Banea venea aproape săptămânal pe acasă şi măgândeam că ar putea să-mi dea o idee despre cum am putea diversificamodalităţile de răspândire a manifestelor. Eventual, speram eu în secret, vadori să-şi asume riscul să ni se alăture şi să includă Braşovul pe hartadistribuirii manifestelor noastre. Dar mai întâi trebuia să-l informez despreceea ce începusem să fac, împreună cu Laci şi Radu.

Aşa cum mă aşteptasem, totul a decurs firesc, iar implicarea lui afost instantanee: “Da, cum să nu! Dă-mi şi mie câteva manifeste”, mi-a zis

48

Dan. Dacă ţin bine minte, a lui a fost ideea de a le răspândi prin trenurile cucare făcea aproape săptămânal naveta între Mediaş şi Braşov. I-am dat unprim lot de 20-25 de manifeste pe care le-a lipit cu pastă de dinţi în closetelevagoanelor de tren. Alte manifeste au fost plasate prin cuşetele fără călători– din motive de precauţie, cu puţin timp înainte să ajungă la destinaţie.

Acţiunea cu trenul s-a repetat ulterior încă de două sau trei ori. Deşimă puneam chezaş pentru onestitatea şi convingerile sale anticomuniste,recunosc că nu am procedat corect faţă de Laci şi de Radu. Normal ar fi fostsă-i întreb mai întâi dacă sunt de acord cu implicarea lui Dan Banea. Deşicei trei se cunoşteau bine şi făceau parte din acelaşi cerc de prieteni,lărgirea continuă a grupului presupunea riscuri sporite. Probabilitatea de a-lscăpa gura pe vreunul în locul şi momentul nepotrivit creştea simţitor. Cutoate astea, nici Laci şi nici Răducu nu s-au supărat la aflarea veştii despreimplicarea lui Dan. Asta dovedeşte limpede atmosfera sinceră şianticomunismul funciar al grupului nostru de prieteni, care nu fusese infestatnici cu delatori şi nici cu bănuiala prezenţei lor printre noi. Astăzi ştiu maibine că nu ne-am înşelat.

În această stare de emulaţie conspirativă, excedat de presupusaeficacitate a primelor dispersări de manifeste ostile regimului, am consideratnecesar să mai implic un prieten cu care fusesem coleg de clasă în şcoalagenerală şi de liceu mai târziu, Sebastian Poenaru (Puiu, cum îi ziceam noi).Cum Laci, Răducu şi ceilalţi nu-l cunoşteau pe acest nou aliat, m-am gânditsă nu-i expun reciproc, în caz că am fi fost descoperiţi. În această situaţie,lui Puiu Poenaru i-am spus iniţial că am făcut singur manifestele pe care leaveam pregătite pentru difuzare. Cunoşteam prea bine spiritul său rebel şitradiţia anticomunistă a familiei sale. Ca şi tatăl meu, şi tatăl lui Puiuprovenea dintr-o familie de preoţi greco-catolici, iar memoria vremurilor dedinainte de năpasta comunistă se păstrase în familia lor după tipare identicecu cea din care proveneam eu. Ţin minte că, de câte ori se întâlneau, taţiinoştri vorbeau liber contra regimului, aproape fără să-şi ia cele maielementare precauţii.

49

Acesta fiind, dacă vreţi, CV-ul “originii nesănătoase” a lui SebastianPoenaru şi, pe deasupra, cunoscându-i încă din şcoală convingerile, l-amîntrebat fără menajamente dacă vrea să facă ceva împotriva regimului. Ca şiîn cazul lui Dan Banea, implicarea sa a fost aproape imediată, deşi ştia preabine riscul pe care şi-l asuma. I-am arătat manifestele şi l-am avertizat căpusesem deja în cutiile poştale câteva loturi, prin diferite localităţi, şi că deacum ar fi mai eficace să le plasăm în alte locuri. Mi-a zis să-i dau şi luicâteva manifeste, ca să le plaseze direct în cutiile poştale din blocuri.

Ţin minte că prima dată i-am dat, ca şi lui Dan Banea, vreo 20-25 demanifeste. Problema în acel moment era că tocmai mi se terminase lotul celmare de manifeste, la care lucrasem împreună cu Laci şi Răducu, aşa căam fost nevoit să fac singur altele. Asta se întâmpla, dacă mai ţin bine minte,pe la sfârşitul lunii octombrie. În scurt timp, Puiu a revenit şi mi-a cerut unnou pachet de manifeste. Nu i-am dat mai multe, pentru că, lucrând de câtvatimp singur, nu puteam face faţă cererii… de piaţă. Între timp, Dan Baneatrecuse pe la mine pentru încă o mică serie de manifeste. Aşa că, în aceaperioadă, eram suprasolicitat de cereri independente unele de altele.

Puiu Poenaru mi-a spus că primele manifeste le-a plasat în specialîn cartierul din zona gării, unde locuia. Cele mai multe, direct în cutiilepoştale din blocurile vecine. Asta m-a cam pus pe gânduri; îmi era teamă sănu-l fi recunoscut cineva. Mi-a dat asigurări că le-a plasat în toiul nopţii şi cănu l-a văzut nimeni. Pe atunci, blocurile nu aveau interfon şi nu era oproblemă să intri pe holurile de la parter, unde erau instalate cutiile poştaleale locatarilor. Ca şi în cazul manifestelor plasate în trenuri de către Dan,nici acestea nu au căzut pe mâna poliţiei politice.

50

Securitatea era pe urmele noastre

După o scurtă vreme, i-am rechemat pe Radu şi pe Laci să mă ajutela confecţionarea unui nou lot de vreo 60-70 de manifeste. Cei doi nu ştiaunimic despre Sebastian Poenaru şi nici el de ei. Un incident datoratinsistenţelor lui Puiu (Sebastian Poenaru, n. red.) de a ne hazarda într-oacţiune nebunească m-a adus aproape la exasperare. I-am spus atunci cănu am dreptul să risc mai mult, pentru că în spatele manifestelor se maiaflau câţiva prieteni. A rămas uimit şi mi-am dat seama atunci că m-a scăpatgura. Puiu insista aproape maniacal să diversificăm acţiunea prin alte căi.De exemplu, propunea să ne suim noaptea în turnul din sudul cetăţiimedievale a Mediaşului – astăzi monument istoric unde funcţionează radioullocal –, ca să desfăşurăm un afiş imens cu Jos Ceauşescu. Mie mi se păreade-a dreptul nebunească perspectiva, cu atât mai mult cu cât aflasem de lacunoscuţi că Securitatea începuse să controleze noaptea, în mod aleatoriu,pe orice trecător care li se părea suspect.

În acea perioadă, văzusem şi eu un alt tip de manifeste apărute prinoraş, mai mici şi mai sumare decât ale noastre, dar multiplicate mai eficientşi răspândite inclusiv pe străzi. Am aflat după revoluţie că fuseseră rodulunui inginer de la Uzina Automecanica din localitate, care, din fericire, nufusese prins. O altă propunere insistentă a lui Sebastian era să urcămnoaptea pe Casa Sindicatelor – care se afla în piaţa noului centruadministrativ al oraşului, lângă Hotel Central, unde Securitatea îşi avea unpost de observaţie – şi să-i “tragem” o mustaţă gen Hitler sau Stalinportretului lui Ceauşescu, care trona imbecil într-un imens tablou aflat pefrontonul clădirii. Nu am fost de acord în ruptul capului, dar i-am anunţat peceilalţi că l-am implicat pe Sebastian Poenaru în acţiunea noastră.

În dimineaţa de 18 noiembrie, de ziua mea de naştere, am plecat cunoaptea în cap la serviciu, ca să mai răspândesc câteva manifeste. Drumulnu mai era scurtătura uzuală pe care obişnuiam să plec, ci am făcut un ocolpe lângă centrul administrativ, centrul istoric al oraşului şi apoi spre gară.Aveam camuflate manifestele în haine. Am plasat vreo 15 bucăţi chiar înpreajma Hotelului Central şi în zona gării – dintre care vreo două în cutia

51

poştală de lângă hotel -, restul direct pe stradă, într-o cabină telefonică dincentrul vechi şi pe câteva bănci de pe traseul urmat în drumul spre serviciu.

Asta cred că a fost greşeala care a urgentat eliminarea variantelorspeculative din căutările securiştilor. Plasarea repetată a manifestelor încutiile poştale din oraş probabil că a întărit convingerea poliţiei politice călocul de iradiere a “înscrisurilor cu conţinut ostil orânduirii socialiste” eMediaşul. Nu Alba Iulia, Sibiul, Sighişoara, Braşovul sau altă localitate dinţară. Am dedus ulterior că, în mod involuntar, am grăbit focalizarea pe Laci,care, după incidentul de la Alba Iulia, probabil că intrase în vizorulSecurităţii.

Într-adevăr, în preajma ultimei decade a lunii noiembrie, Laci venisecu treburi de serviciu în fabrica unde lucram şi mi-a zis că e aproape convinscă “băieţii” se aflau pe urmele noastre. O vizită suspectă a unor civili la şefulsău în birou l-a pus în gardă. I se solicitau politicos nişte informaţii despre unprezumtiv hoţ de la el de la serviciu. “Nu pot să înţeleg cum ne-auidentificat”, repeta Laci întruna. Mi se părea un vis urât, pe care-l aşteptamsă se termine dintr-o clipă în alta. Ţin minte că m-am rezemat de menghinala care lucram…

În perioada următoarelor 2-3 săptămâni, până la seria arestărilor dinprima decadă a lunii decembrie, totul a devenit sumbru, chiar sinistru. Înscurtă vreme, ne-a devenit evident că Securitatea ne filează din maşiniparcate discret pe lângă casa mea şi bănuiam că suntem, de asemenea,urmăriţi în drumul spre serviciu şi prin tot oraşul. După Revoluţie, am aflat cănişte vecini observaseră şi ei maşinile Securităţii parcate prin preajmă.Câţiva mi-au mărturisit că au început să se teamă, neştiind pe cine fila, defapt, Securitatea.

După ce ne-am dat seama că am fost identificaţi, am început să nereîntâlnim, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Încercam să salvămaparenţele unor întruniri bahice. Într-o seară am mers cu Horea la un bar,urmând să ne întâlnim cu Dan Banea, cu Radu şi cu Laci la mine acasă.

52

Atunci ne-a fost cel mai evident că suntem urmăriţi prin tot oraşul. Omaşină cu securişti în civil a plecat aproape la pas cu noi, filându-ne de dataasta în mod ostentativ. La întoarcere, pe strada Cojocarilor, fiind pe înserateşi nimeni altcineva prin apropiere, unul dintre cei patru tipi bine făcuţi, caremergeau aproape la pas cu noi, a strigat, fără prea multă convingere, niştelozinci împotriva lui Ceauşescu. Ceilalţi trei s-au prefăcut că-l mustră: “Taci,mă, să nu te audă cineva”. Se dădeau drept simpli oameni sătui de regim.Era însă clar că ne incitau. L-am tras scurt de mânecă pe Horia, ca să nu seprindă în joc. Când am ajuns în preajma casei, în parcarea din spateleprimăriei am surprins un tip rezemat de o Dacie roşie, care vorbea cu guralipită de un aparat walkie-talkie. În mod sigur confirma că intraserăm în zonasa de filaj. Într-o seară, cu vreo săptămână înainte de ieşirea asta, împreunacu Horia, am ars la mine în pivniţă indigourile, colile ministeriale şi un rest decâteva zeci de manifeste. Ulterior am aruncat şi liniarele şablon.

Cel mai greu mi-a fost să o avertizez pe mama. Am încercat să omenajez, spunându-i că probabil aveam doar impresia că suntem urmăriţi.Mi-a zis că avusese mereu presimţirea asta şi, chiar dacă s-ar fi opus, ştiaprea bine că n-aveam cum să fiu altfel decât tata. Nu mi-a reproşat nimic,dar mi-a zis că ştie că nu-i mai rămân decât rugăciunile…

Pe la sfârşitul lui noiembrie – începutul lui decembrie, convins fiindcă de acum pot fi arestat în orice clipă, ştiind prea bine că Securitatea vaîncerca, după dispariţia mea, să-mi distrugă imaginea, scornind poveştipentru uzul celor care m-au cunoscut – cum că, vezi Doamne, aş fi fost uninfractor de drept comun, hoţ, violator, duşman al statului vândut agenturilorstrăine, bolnav psihic, homosexual etc., conform practicilor consacrate – mi-am zis că merita să încredinţez adevărul unor colegi de serviciu absolutsiguri şi anticomunişti convinşi: Lothar Horvath, Udvari Andrass şi un altreilea pe care nu mi-l mai amintesc. Le-am zis că, în caz că Securitatea valansa, după dispariţia mea, minciunile consacrate de practicile KGB-iste, eisă nu creadă şi să ştie să spună adevărul: anume că am făcut şi răspânditmanifeste şi că din cauza asta am dispărut. Culpele de drept comun pe caresunt sigur că le va lansa Securitatea ca să explice dispariţia mea din fabrică

53

vor fi doar paravanul sub care vor încerca să ascundă disidenţa politică, le-am mai zis. Ba mai mult, ca să-mi asigur spatele că nu voi fi chiar ucis –perspectivă care atunci nu părea deloc exagerată – i-am întrebat dacă suntde acord ca, în timpul anchetei, să le dezvălui numele drept confidenţiinvoluntari ai faptelor mele.

Le-am zis că lor nu au ce să le facă, iar în caz că le vor forţa mâna,acuzându-i de tăinuire, să spună că nu m-au luat în serios şi au crezut căvreau doar să mă fălesc. Au acceptat, iar după o vreme de la arestarea meaau fost chemaţi în biroul şefului de secţie ca să confirme dacă, într-adevăr,m-am confesat lor. Au zis exact ce i-am învăţat eu şi, deşi erau cu inimastrânsă, au scăpat. Nu au avut ce să le facă, fiindcă ar fi extins prea multsfera cercetărilor. Dat fiind precedentul de la Braşov, Securitatea nu aveaniciun interes să facă să vuiască fabrica pe astfel de subiecte. În schimb, înBucureşti, în timpul anchetei, am simţit că anchetatorul meu era vizibilcontrariat de faptul că povestea noastră a “răsuflat” şi că nu vor mai puteaface cu mine chiar orice. “Şi ai fost tu în stare să ne faci una ca asta?”, m-aîntrebat anchetatorul, în timp ce şi-a aprins, nervos, o ţigară.

Simţeam că era doar o chestiune de timp până să ne aresteze. Măîntrebam doar dacă o vor face după Sărbătorile de iarnă sau înainte. Marţi,în seara de 5 decembrie, în jurul orei 22, am primit un ciudat telefon de laşeful secţiei mecano-energetice, inginerul Fodor. M-a întrebat dacă vin adoua zi la serviciu, pentru că sunt rugat să dau Miliţiei nişte informaţii despreun furt care se întâmplase, chipurile, în secţia sculptură-cristal, unde erammecanic de întreţinere. Era acelaşi tertip folosit şi în cazul lui Laci. Mamadevenise bănuitoare. Ca şi mine, ştia prea bine că, deşi ne aflam în raporturicorecte cu inginerul Fodor, acesta nu mă sunase niciodată acasă, în cei 6ani în care i-am fost subaltern. Cu atât mai puţin la o oră atât de târzie. Amîncercat s-o menajez, zicându-i că ştiam despre acel furt şi că, dacă potajuta Miliţia cu ceva, o voi face negreşit. În realitate, înţelegeam prea bine cănu era vorba de niciun furt. Mai târziu, am dedus că şeful meu fusesesolicitat să intermedieze, prin telefonul ascultat, informaţia esenţială, ceacare-i interesa pe securişti în mod special: să ştie dacă mai sunt acasă,

54

dacă nu am fugit cumva. A doua zi aveam să aflu şi de ce: în acel moment,Laci fusese deja arestat şi le era teamă că voi încerca să fug cumva dinoraş.

Arestarea şi drumul la Bucureşti

În dimineaţa de 6 decembrie, când am plecat la serviciu, eramconvins că nu o să mă mai întorc. M-am uitat îndelung la mama, încercândsă par cât mai încrezător şi mai natural. Când să trec de pe strada meaprintre nişte blocuri, am văzut o Dacia albă, parcată chiar pe trotuar, în aşafel încât să-mi blocheze trecerea. Pe atunci erau puţine maşini, nu văzusemniciuna care să parcheze aşa; era destul loc la marginea carosabilului. DinDacie au coborât nişte indivizi în paltoane, care m-au întrebat dacă suntComan Horaţiu şi m-au rugat să-i urmez. Doi dintre ei ţineau în permanenţăo mână în buzunar, probabil ar fi folosit pistolul în caz că mă opuneam.

Am făcut pe nedumeritul, întrebând de ce. Au repetat povestea cuinformaţiile pe care le-aş putea da pentru identificarea prezumtivului hoţ. Sefoloseau de paravanul miliţiei oficiale ca să evite, pe cât posibil, orice indiciual omniprezentei poliţii politice.

La ora 6:45 dimineaţa, la sediul Miliţiei din centrul oraşului, mi-audezvăluit adevăratul motiv al prezenţei mele acolo. Un individ, aşezat sub untablou imens cu Ceauşescu, m-a întrebat ce mai fac. Am zis că nimic inte-resant. “Lasă, lasă, zi-ne ceva interesant pentru noi. De exemplu, ce-ţi maifac prietenii?”, mi-a zis el. Între timp, ceilalţi trei intraseră şi ei în cameră. “Zi-ne ce mai fac Ţompi Laci, Cocoş Radu, Cocoş Horia, manifeste, Alba Iulia,Sibiu, Sighişoara, Mediaş…”Am constatat, în scurt timp, că ştiau deja mai multe decât îmi imaginam. Nu-şi puteau închipui că habar n-aveam de arestarea lui Laci cu două zile maiînainte, în 4 decembrie. Mi-am dat seama apoi că nu mă mint. Că e foarteprobabil ca unele detalii concrete să le fi obţinut de la Laci, prin maltratare.După vreo oră jumătate de joacă de-a şoarecele şi pisica, mi-am zis că nuprea mai am ce să ascund, că esenţialul îl ştiau, aşa că am recunoscut că

55

am făcut manifeste contra regimului. După care au urmat interogaţiinesfârşite. Pe la ora 10:00, m-au anunţat că o echipă va pleca la mineacasă, pentru percheziţie. Mă neliniştea nespus soarta maică-mii. Ulterioram aflat că mama s-a purtat cu un calm desăvârşit, deşi, în timpulpercheziţiei, securiştii au lansat ameninţarea că, în faţa gravităţii faptelor pecare le comisesem, ar putea fi cazul să scoată şi parchetul.Am rămas singur cu securistul Onea, singurul pe care l-am putut identificadintre anchetatorii din Mediaş. Era inconfundabil: blond şi cu mustaţă.Încerca să mă convingă să regret fapta, altfel consecinţele puteau fi deosebitde grave. Nu am dat curs deloc sfaturilor sale tactice. Pe la ora 14:00, amconstatat că intrase în cameră un mare grangur din Securitate, tot blond,bine făcut, îmbrăcat într-un pardesiu tip Alain Delon.

După poziţia automată de drepţi pe care au luat-o ceilalţianchetatori, am dedus că era o căpetenie din sistem. Uitându-se cu ură lamine, i-a întrebat pe ceilalţi: “asta e?”. Apoi, rezemat cu spatele de teracotă,m-a întrebat dacă acuma mai fac pe curajosul. N-am zis nimic, stăteam josşi mă uitam la el. Încurajat de rânjetele aprobative ale subalternilor, s-a uitatpe unul dintre manifestele recuperate şi s-a enervat subit: “Uite ce scriebanditu’ aicea: Securişti, facem apel la raţiune, fiţi solidari cu poporul şi nucu…”, după care s-a întors spre mine şi m-a întrebat cu ură vadită: “Cum îţiînchipui tu, mă’ banditule, că am putea noi să-l trădăm pe tovarăşulCeauşescu pentru nişte duşmani ai poporului ca voi? Cum? Răspunde! Oriaici nu mai faci pe curajosul?! Ce-aveţi, mă’, cu tovarăşul Ceauşescu,bandiţilor? Hai, spune!”

Când am văzut că şi ceilalţi începuseră să rânjească, mi-am zis că,orice ar fi, esenţialul trebuie să-l afle direct de la sursă. “Cum adică, ce avemcu Ceauşescu? Păi asta-i viaţă? Cozi, lipsuri de toate felurile, osanalezilnice”, i-am replicat. “Bă, tu unde te crezi aicea?”, m-a întrerupt căpeteniacea mare. “Dacă nu taci, îţi zbor dinţii din gură cu cărămida asta dinteracotă”. Tocmai se mişcase bucata de care se rezema. Mi-am zis cămăcar au aflat ceea ce ar fi trebuit să afle până la urmă. Toată ziua aucontinuat cu întrebările, iar eu cu declaraţiile scrise. Nu ştiam exact ce şi câtaflaseră de la Laci. Ce, cum, când, cu cine etc.

56

Pe la ora 19:00, am auzit o voce sfătoasă de bucureştean, careîntreba zorit, în timp ce urca scările, spre camera unde eram anchetat: “Egata coletul?” Habar n-aveam că despre mine era vorba. După ce mi-au puscătuşele, mi-au zis să mă ridic şi să-i urmez. M-au urcat într-o maşină Aro şiam ieşit pe poarta Miliţiei. Credeam că mă vor duce la Securitatea dinMediaş, dar au luat-o înspre ieşirea din oraş, direcţia Sighişoara. În gând,anticipam deja că mă vor duce la Securitatea din Braşov, dar, pe la ora 9-10seara, am lăsat şi Braşovul în urmă. Atunci mi-am dat seama de adevăratadestinaţie: Bucureştiul.

După ce trecusem de Predeal, au oprit maşina ca să-şi facă nevoileşi m-au întrebat dacă vreau să urinez şi eu. Tot timpul ăsta am avut cătuşelepe mâini. Le-am zis că da, m-au coborât din maşină, dar n-aveam cum să-mi desfac sliţul de la pantaloni. Iniţial, mi-au dezlegat doar cătuşa de lamâna dreaptă. Până la urmă, şi-au dat seama de penibilul situaţiei şisecuristul care ţinea de mâna cealaltă m-a desfăcut la ambele mâini. Deabia atunci am realizat că, în ziua aceea, începând de la ora arestării şipână aproape de miezul nopţii, n-am urinat deloc şi nici n-am băut vreunstrop de apă. Timp de 17-18 ore, nici n-am simţit nevoia. Parcă fusesemanesteziat.

Pe la 2-3 dimineaţa, am ajuns în Bucureşti, la sediul SecurităţiiStatului, Direcţia de Cercetări Penale. Acolo, lucrurile au mers ca pe bandărulantă: dezbrăcarea, control amănunţit, până şi în gaura fundului. Am fostapoi deposedat de şireturi, de ceas etc. În altă încăpere, un alt securist mi-afăcut “protecţia muncii”, m-a repartizat la celula 8 şi mi-a zis: “Bă, ţine minte,celula 8! Şi aicea nu se vorbeşte neîntrebat, nu se cântă, nu se fluieră, aiînţeles?” Apoi au urmat pozele pentru dosarul penal, din faţă, din lateral,amprentele, după care am fost însoţit de doi gardieni, cu bastoane în mâini,la celula 8. Izul de puşcărie, mirosul, coridoarele şi celula, luminate continuu,şi liniştea nefirească mi se păreau ireale.

În celula nr. 8, în care am fost repartizat, am găsit un individadormit, care abia catadicsise să-mi arunce o privire. Celula măsura doarcâţiva metri pătraţi şi avea în total 4 paturi, câte două suprapuse de fiecareparte, cu un mic spaţiu între ele şi un WC de tip turcesc în colţ. Am adormit

57

buştean. Peste câteva ore, la 5 dimineaţa, trezirea. Colegul de celulă setrezise mai devreme şi fredona, încet, ceva incredibil pentru mine: refrenuldin piesa Starway to Heaven, de Led Zeppelin. O dată, de două ori, de treiori şi tot aşa. Am întredeschis ochii, să văd dacă n-am visat cumva urât, cămă aflu unde mă aflu. Nu, era adevărat. Dar cum e posibil un Stairway toHeaven atât de insistent? M-am uitat mai bine la cel care patrula neîncetatprin celulă. Credeam că se ţicnise de la bătăi, de la izolare…

“E inuman ce fac aştia cu noi, inuman”, mi-a zis el, după care mi-aîntins mâna şi s-a prezentat: Vulpe Graţian, din Zalău. Era student la Cluj şia fost arestat deoarece, împreună cu unul dintre colegii săi (pe care-lporeclea Psycho), desfăşurase o pancartă contra lui Ceauşescu. Au fostimediat arestaţi, după care n-a mai ştiut nimic de ceilalţi. Exact ca şi mine.Nu ştiam ce s-a mai întâmplat cu ei. Ne-am împrietenit, ridicându-ne moralulcând reveneam din anchetele care, la început, se succedau aproape fărăîntrerupere. Uneori şi de două-trei ori pe zi.

Arpacaşul era mâncarea de bază. La fel, un ceai slab dimineaţa, uncolţ de pâine neagră şi o supă chioară peste zi. Nu puteam înţelege cumcolegul de celulă putea mânca cu o asemenea poftă terciul ăla. Îmi era deajuns să mă gândesc unde mă aflu, să-mi revină dorul şi îngrijorarea pentrusoarta mamei, pentru ceilalţi amici implicaţi, ca să ajung să-mi piară toatăpofta de mâncare. Luam doar trei linguri, cât să am ceva în stomac, dupăcare i-l dădeam lui. Preferam să fac flotări din când în când, ca să nu măanchilozez în acea celulă de câţiva metri pătraţi

58

21 decembrie 1989 şi ultima anchetăAnchetele au durat vreo 10 zile, cu o mică întrerupere, în a patra

sau a cincea zi. Probabil că anchetatorii ţineau legătura cu cei din Mediaş,pentru a verifica pe teren informaţiile pe care le obţinuseră de la noi.Exasperant era faptul că nu ştiam ce declaraseră partenerii mei de acţiune.De fapt, nici măcar nu ştiam dacă ceilalţi au fost aduşi şi ei la Bucureşti.

Într-o zi, în timpul uneia din puţinele dăţi când ne scoteau la aer,într-o alveolă de beton, acoperită cu plasă de sârmă, unde ne roteam în cercpe un spaţiu de 8-10 metri pătraţi, mi s-a părut că aud vocea lui SebastianPoenaru. Le-am cerut colegilor de celulă să tacă pentru câteva clipe.Auzeam vocea lui Sebastian răzbătând din când în când dinspre unul dinbirourile aflate la primul sau al doilea palier. După revoluţie, Sebastian mi-aconfirmat că şi el a fost adus la Bucureşti şi că a fost eliberat cu o zi înainteanoastră.

Treptat, am ajuns să bănuiesc că tactica anchetatorului meu era sădea impresia că ştie mai multe decât ştia în realitate. încrucişau declaraţiileşi mi le fluturau pe sub nas, zicându-mi că ştie şi de Poenaru Sebastian şide Cocoş Radu, ce-a făcut acesta atunci şi acolo… şi de Ţompi Laci, care arfi zis aşa şi pe dincolo… Era clar că tot aşa procedau şi cu ei. Niciodată nu-mi arăta concret ceea ce spuseseră ceilalţi. Mă muncea gândul dacă nu ar fifost mai bine să neg totul, chiar cu riscul bătăilor şi presiunilor psihice. Eramderutat de faptul că nu ştiam exact dacă s-ar mai merita să neg ceva, dinmoment ce elucidaseră esenţialul. îmi amintesc că pe Horea Cocoş, fratelelui Radu, l-am “scos” cu toţii, de parcă ne-am fi înţeles: am lăsat de înţelescă era un “original”, care a venit cu noi la Sighişoara, motivat doar deposibilitatea de a bea câteva beri.

Prin a şasea sau a şaptea zi a investigaţiei, anchetatorul începusesă mă ameninţe că, dintre toţi, eu o să mă aleg cu pedeapsa cea mai mare,din cauză că am fost unul din cei doi iniţiatori şi am acceptat să facemmanifestele chiar la mine acasă. Mă ameninţa că nu o să scap fără 15 anide detenţie. îmi zicea că eu am fost capul, lucru pe care nu l-am negat nicio

59

clipă. Când ameninţător, când brusc concesiv, anchetatorul lăsă să seînţeleagă că, dacă voi regreta – cum? în ce fel? cu ce preţ? nu-mi spuneaniciodată -, s-ar mai putea face ceva. Nu i-am dat nicio secundă impresia căaş fi dispus să abjur. Mă temeam însă pentru soarta mamei. Dacă aflaserăcă ştia de manifeste? Ba mai mult, că ne şi încurajase indirect?

După revoluţie, după ce-am putut pune cap la cap cele aflate, potspune că o bună parte din identificarea celor implicaţi a fost făcută înperioada filajului casei mele. Am rămas stupefiat când îşi extinseseră între-bările asupra unor prieteni care nu fuseseră implicaţi în povestea asta: “Lasăcă ştim noi cine e cel în hanorac verde, care te-a vizitat în data de…” sau“cel care a fost la tine cu soţia în seara zilei de…, ştim deja de la x sau de lay…” “Ştim şi de prietenul tău de la Bistriţa…” Acesta din urmă mă sunaseacasă în timp ce eram anchetat la Bucureşti. Dorea să-mi propună să facrevelionul împreună cu el şi familia. Mama, deşi ştia prea bine că telefonulera ascultat, a izbucnit în plâns, zicându-i prietenului meu că poate nu mă vamai vedea niciodată, pentru că “pe Horaţiu l-au arestat ticăloşii aştia”. Nu-imai păsa de consecinţe. Asta am aflat-o de-abia după ce m-am întorsacasă, însă atunci nu-mi puteam explica cine dintre ceilalţi vorbise despreamicul din Bistriţa. La fel fusese cazul cu un alt amic ce mă vizitase acasă,împreună cu soţia, în timp ce eram arestat, fără să ştie de manifeste şi nicide ceea ce se întâmplase între timp. Ulterior, mi-a povestit mama că auplecat şocaţi şi cu ochii în lacrimi. încet – încet, Securitatea strângeainformaţii pe toate căile, şi despre noi, cei implicaţi în răspândireamanifestelor, dar şi despre ceilalţi, care nu ştiau nimic. Erau supecţi doarpentru faptul că-mi erau prieteni. Devenisem contagios…

Mama mi-a povestit ulterior că, în timpul arestării mele, s-a rugat zişi noapte, aproape fără întrerupere. Nu a mâncat mai nimic, iar atunci cânda făcut-o a fost mai mult la insistenţa rudelor. Tot în această perioadă asimţit că majoritatea cunoscuţilor au început să o evite, cu discreţie. La corulbisericii unde cânta, se făcea adesea gol în jurul ei, iar unele rude şi veciniau întrerupt orice relaţie cu ea. Solidaritatea firească a fost înghiţită deteama semenilor din jur. Polonia se afla pe alt continent…

60

Un alt coleg de celulă a fost Gabriel Cocârlă, din Bucureşti, de 21ani. El a fost adus în celulă la vreo 4-5 zile după mine. Ajunsese pe arestulSecurităţii pentru că acceptase să ţină la el acasă o întrunire cu nişte tinerice doreau să organizeze ceva împotriva lui Ceauşescu. Din păcate, se parecă au avut un delator infiltrat printre ei. Începând din 16 decembrie, nu ammai fost deloc anchetat, ceea ce mi s-a părut ciudat. înainte eram anchetatşi de câte două-trei ori pe zi, iar dintr-o dată s-a lăsat liniştea. Nu aveam deunde să ştiu că la Timişoara începuse revoluţia. Securitatea nu mai aveaacum timp de noi. Altele erau priorităţile ei.

Ultimele cinci zile fără anchete ne-au permis să ne cunoaştem maibine între noi, cei care eram în aceeaşi celulă, şi ne-a revenit umorul. De lao poveste la alta, am ajuns să uităm unde suntem. Ţin minte că, la unmoment dat, am izbucnit în râsete. Imediat, s-a deschis brusc uşa de lacelulă şi un “dobermann” ne-a întrebat, agitând ameninţător bastonul, “bă’,voi unde vă credeţi aici? Vreţi să vă schimbăm regimul?” Deşi de-abia neputeam abţine râsul, am tăcut cu toţii, ca să-l vedem odată dus şi uşa celuleiînchisă. O vreme, l-am mai simţit trăgând cu urechea, pe lângă uşă.

În după-amiaza zilei de 21 decembrie, au început să se întâmplelucruri ciudate pentru noi, cei din celula 8. Pe la ora 4, am auzit rafale dearme automate, iar un elicopter, cu un far roşu-portocaliu, a început să serotească pe cer, undeva, nu departe de noi. Apoi, focuri izolate de arme şiiarăşi a revenit elicopterul, vizibil din când în când printre gratii. Se înserasedeja când Gabriel, bucureştean, a zis că niciodată un elicopter nu avusesevoie să zboare atât de jos deasupra clădirilor din capitală. Nici măcar întimpul deplasărilor lui Ceauşescu. “În mod sigur se întâmplă ceva în ţară”, aconchis Gabriel.

Speranţe năvalnice au început să mă anime dintr-o dată, după care amcăzut din nou în deprimare: “N-am eu norocul ăsta”, mi-am zis. Mi-am luatgândul repede de la vreo revoltă populară, la care tocmai începuseră săspere ceilalţi doi, mai optimişti. Îmi închipuiam că sunetele care se auzeautot mai rar printre blocuri sunt ecourile bicelor plesnite de tinerii din

61

Bucureşti, în pregătire pentru sărbătorile de iarnă. între timp încetase şizborul elicopterului.

Pe la 10 seara, începuseră să se întâmple alte ciudăţenii. Linişteacu care ne obişnuiserăm până atunci în celule şi pe coridoare, la oreînaintate, a fost întreruptă de o cavalcadă nesfârşită de paşi, în toatedirecţiile. Era clar că deţinuţii începuseră să fie scoşi pe capete din celule.Interesant era că nu se auzeau nici vorbe, nici ordine sau înjurături răstite.Numai multe serii nesfârşite de paşi. Mă gândeam din nou că se întâmplatotuşi ceva pe afară. La un moment dat, cred că era trecut de ora 11noaptea, uşa de la celulă s-a deschis brusc şi un gardian, pe care nu-l maivăzusem până atunci, a întrebat cine e Coman Horaţiu. Am răspuns că eusunt. “La anchetă”, a sunat comanda, după care l-am însoţit pe hol,gândindu-mă că acum urmează “altoiala”. În mod surprinzător, am fost dusîntr-un alt birou de anchetă, unde mă aştepta un alt anchetator decât celobişnuit. Până în acel moment, nu mai fusesem anchetat noaptea şicredeam că voi fi bătut pentru informaţii tăinuite şi aflate ulterior.

Spre stupoarea mea, pe un ton aproape blând, securistul m-aîntrebat: “Ce zici, vrei să mergi acasă?”. Am rămas cu gura căscată. La oricem-aş fi aşteptat, numai la aşa ceva nu. Când a repetat întrebarea, subli-niindcă nu e nicio glumă, am făcut subit legătura cu elicopterul şi împuşcăturilepe care le auzisem din celulă toată după-amiaza. M-am gândit imediat că seîntâmplase cu siguranţă ceva, măcar o revoltă populara ca aceea de laBraşov, dacă erau grăbiţi să scape de noi. Am răspuns că da. “Bine, a zis el,vizibil grăbit, atunci şezi şi scrie”.

62

EliberareaPe măsură ce securistul îmi dicta declaraţia, devenea tot mai

evident că eliberarea mea era condiţionată de un târg: din cuvintele scriseera limpede că mă angajam să nu mai fac manifeste şi nici să nu mai comitfapte împotriva “tovarăşului Ceauşescu şi a orânduirii socialiste”, că am luatla cunoştinţă că voi fi eliberat sub supraveghere şi mai ales că, “laîntoarcerea în Mediaş, voi accepta să fiu contactat de organele locale”.

Am avut un moment de şovăire, căci nu mă puteam minţi pe mineînsumi asupra sensului pe care îl avea angajamentul aşternut pe hârtie: “Măvoi pune la dispoziţia organelor de Securitate locale”. Voiau să mă facăinformatorul lor. Acesta era, de fapt, preţul eliberării mele. “Adică, cum voi ficontactat?”, am făcut eu pe prostul. “Băi, dacă vrei, bine, semnezi, dacă nu,ştim ce avem de făcut”, mi-a zis securistul, vădit tot mai grăbit. Atunci m-amgândit cu teamă că, la refuzul semnării, voi fi împuşcat pe stradă, ca săscape de mine. Am semnat… Nu vor face ei ceea ce vor din mine, gândeamcu năduf. Trebuia însă să fac tot posibilul să mă întorc acasă, să o văd pemama, să văd dacă mai trăieşte, dacă nu s-a îmbolnăvit de supărare.Ulterior voi vedea ce este de făcut.

În timp ce scriam declaraţia, îmi amintesc că în încăperea plină cusecurişti a intrat un individ îmbrăcat într-un costum maro, ponosit, şi s-aîndreptat agale spre mine. Avea o paloare cadaverică şi ochii plini de ură.Ceilalţi au luat poziţie de drepţi imediat cum a intrat. Am dedus că era marecăpetenie în Securitate. “Ţi-au intrat minţile în cap?”, m-a întrebat acesta. Nui-am răspuns nimic, doar m-am oprit din scris.

Securiştii, care stăteau stană de piatră în spatele lui, în poziţie dedrepţi şi aliniaţi pe lângă perete, îmi făceau semne discrete, cu mâinile, sămă ridic. Neridicându-mă, unul dintre ei s-a răstit: “Ridică-te odată înpicioare, băi banditule!” Ridicându-mă agale, m-am trezit nas în nas cucăpetenia lor, care, după o privire sumară peste declaraţie, s-a întors spreceilalţi zicându-le: “Bine, să semneze, ştiţi ce aveţi de făcut”. Voi afla curândcă misteriosul personaj era nimeni altul decât Tudor Postelnicu. Văzându-l

63

câteva săptămâni mai târziu, la televizor, în banca acuzaţilor, l-amrecunoscut imediat. Mă sunase Laci, care, agitat, îmi cerea să mă uit repedela televizor, să-l văd şi eu.

Interesant e că, în tot timpul cât am fost purtat pe coridoare, pentrua fi dus sau adus de la anchete – inclusiv în această noapte agitată -, nu m-am întâlnit niciodată cu vreun alt arestat. Gardienii aveau un semnal anume:pocneau de două-trei ori din degete, ca să avertizeze că trecea cu undeţinut. Ceilalţi gardieni, pe care noi nu îi vedeam, confirmau, pocnind dindegete la rândul lor. În primele două zile de detenţie, am crezut că e unsimplu tic dobândit de unii gardieni, din prea multă plictiseală.

În celulă, mă gândisem adesea că ar fi trebuit să trec Prutul, să mărefugiez în Moldova sovietică. Lucrurile se schimbaseră, Gorbaciov păreaacum o speranţă pentru români. Păream bun de balamuc, deoarece numaiun nebun ar fi putut fugi de comunism spre Răsărit… Mă gândeam însă că,spre deosebire de graniţele vestice, care erau bine păzite din cauza valuluide transfugi din ultimii ani, graniţa de pe Prut era mai permeabilă.Cunoşteam de la Europa Liberă evoluţia glasnostului şi a perestroikăi înURSS. Îmi încolţise în minte că cel mai bine ar fi fost să fug în vara anuluiurmător.

M-au dus înapoi în celulă, ca să-mi iau nimicurile personale. Mi-amluat rămas bun de la Graţian şi de la Gabriel, pe care nu i-am mai văzutniciodată de atunci. Am fost dus apoi într-o încăpere aflată aproape deieşirea din clădire. Înăuntru, nu mi-a venit să cred pe cine văd: era Radu,care se chinuia să-şi încalţe adidaşii. Crispat, de nerecunoscut, s-a uitat dejos la mine, zicând, aproape plângând: “Auzi, măi Horaţiule, nebunul deCeauşescu trage în oameni…” “Hai, băiete”, l-a grăbit unul din securişti.

Mă întrebam de unde ştie ce e pe afară, din moment ce şi el fuseseînchis, ca şi mine. Îmi va povesti ulterior că în celula lui a fost adus, de pestradă, un om bătut, care le-a povestit ce se întâmplase la Timişoara şi înBucureşti. Cum Răducu îşi arăta indignarea în faţa securiştilor, am crezut că

64

s-a ţicnit la cap, din cauza bătăilor sau din cauza recluziunii. Până să-mirevin din confuzie, a apărut în încăpere şi Laci, îmbrăcat neglijent şi cucalabalâcul în braţe. Părea năucit, cum desigur că păream şi eu. “Şi tu eştiaici?”, l-am întrebat eu, mirat. Până să-mi zică ceva coerent, securiştii ne-auscos afară, unde o Dacia 1300 aştepta în mijlocul curţii. Ultima imagine caremi-a rămas în minte este curtea arestului, plină de securişti. Aşteptauprobabil să vadă plecat şi grupul nostru, pentru a putea elibera şi alţi deţinuţidin ţară, pe care nu trebuia însă să-i vedem. Am rămas cu impresiafebrilităţii cu care securiştii organizau evacuarea. Ca pe bandă rulantă,dedusă după frecvenţa tropăiturilor, eliberarea deţinuţilor s-a făcut discret, înordine, fără să ne vedem unii cu alţii.

În maşină cu noi era un singur şofer securist. Radu, în faţă, lângă el;eu şi Laci, în spate. Deşi Bucureştiul era în beznă, am văzut în goanamaşinii cum un om era bătut de miliţieni, pe marginea carosabilului. Ne-amdat reciproc nişte coate cu Laci. După cele văzute, încolţise gândul că vor săne omoare şi pe noi, că ne vor împuşca pe vreo stradă lăturalnică. Beznasinistră care domina străzile Bucureştiului îmi întărea convingerea că,imediat ce vom fi duşi într-un loc anume, securiştii ne vor împuşca. Încercamdiscret să văd dacă nu cumva era blocată uşa din dreptul meu. “Dacă eceva, îi sărim de gât, doar suntem trei şi el singur, la volan”, mă tot gândeameu. Începusem să-i dau coate lui Laci, care nu înţelegea ce vreau să-i spun.Tocmai când mă munceau mai rău gândurile negre, a apărut în faţa noastră,neverosimil, Gara de Nord, ireal de scăldată în lumină. De-abia atunci amînceput să întrevăd speranţa că vom putea ajunge acasă. Şoferul a opritbrusc, bolborosind un fel de rămas bun şi un îndemn prietenesc, de genul:“Vedeţi să nu mai faceţi prostii, măi băieţi”. Am coborât toţi trei din maşină înfaţa intrării în Gara de Nord, fără să-i răspundem nimic.

Rămaşi singuri, i-am întrebat pe ceilalţi doi dacă şi ei au semnatdeclaraţia pe care m-am văzut eu silit s-o semnez. Mi-au confirmat că da.După ora 12 noaptea, când am intrat în Gara de Nord, m-a surprins faptul căacolo erau doar câţiva navetişti, liceeni şi două patrule de gărzi patriotice.Era oare revoluţie?, mă întrebam. Mă gândeam că o revoltă populară ar fi

65

presupus ca şi Gara de Nord să fie asaltată de mulţimi de oameni şi păzităde forţele de ordine. Gărzile patriotice şi caldarâmul ud păreau totuşi săconfirme ipoteza revoltei. Când am trecut pe lângă un chioşc, care era închisla ora aceea, mi-am văzut chipul în vitrină, prima dată după o săptămânăîntreagă. Îmi crescuse vizibil barba. Mai târziu, după revoluţie, am făcutlegătura între începutul revoltei din Timişoara şi încetarea anchetelor. Totdin ziua de 16 decembrie nu ne-au mai bărbierit. Prin comparaţie cugravitatea celor întâmplate la Timişoara, noi am devenit neglijabili.

În încercarea de a înţelege ce se întâmplase, am început să le punîntrebări celorlalţi doi. Mai ales lui Laci, căci Răducu părea să sufere intens.Voi afla pe tren că fusese bătut zdravăn, cu puţin timp înainte de eliberare,pentru un motiv pe care-l va povesti el însuşi. Fusese bătut mai ales la tălpişi de-abia putea să calce. Laci mi-a făcut câteva gesturi discrete, arătându-mi ceasul de la mână. Am dedus că el crede că e ascultat printr-un microfonintrodus în ceas, ceea ce m-a făcut şi pe mine circumspect. Aveam impresiacă orice civil ne urmăreşte, aşa că am abandonat întrebările. M-am convinscă în ţară are loc o revoluţie abia mai târziu, în tren, după ce trecusem deBraşov: un bărbat, foarte revoltat de crimele de la Timişoara, îl înjura peCeauşescu. L-am întrebat dacă e adevărat şi m-a apostrofat: eu pe ce lumetrăiesc, cum de nu ştiu de la Europa Liberă ceea ce ştie o ţară întreagă? Nuştia de unde venim.

Treptat, ne-am revenit din confuzie şi am început să ne organizam.Primul tren spre casă era un personal care pleca pe la ora 2 noaptea. Campeste aproape două ore. Am cumpărat biletele şi am sunat imediat acasă.Asta era cel mai important. Întâi a vorbit Răducu cu ai lui. Când am sunat-ope mama, inima îmi bătea năvalnic. Mi-a răspuns ca de dincolo de lume: “Tueşti, dragul mami!?” “Da, mamă, eu sunt, tu eşti bine?” Mă temeam să nu seîntrerupă convorbirea. I-am zis să stea liniştită, că totul e bine, sunt întreg şisănătos şi o să vin acasă imediat.

66

Când i-am zis că sunt în gară, de emoţie, am uitat să-i zic că măaflam în Gara de Nord din Bucureşti, şi nu în gara din Mediaş. La fel, când i-am zis că vin imediat, am vrut să zic de fapt că vin peste câteva ore, şi nupeste 10-15 ani sau poate niciodată, aşa cum mă ameninţaseră anchetatorulşi procurorul care începuse să-mi facă dosarul. Or, săraca mama, crezândcă apar imediat, aşa cum i-am spus, m-a aşteptat în poartă aproape toatănoaptea. De la gara din Mediaş, aş fi ajuns în 5 minute. Mi-a povestit ulteriorcă, de la o vreme, s-a gândit că a fost doar un vis: “Doamne, mie mi l-a datîn vis Maica Domnului pe copil”. Dimineaţa i-a venit în minte să o sune petanti Aroida, mama fraţilor Cocoş. De abia atunci a aflat că n-a visat: “Da,doamna Cheţa, n-aţi visat. E adevărat, dar ajung mai târziu, pentru că ausunat din Bucureşti. Copiii noştri vin acasă!”

67

Drumul spre fericire

Radu Cocoş

Nimeni nu ar trebui să se apuce de scris dacă nu are o poveste despus. Iată povestea mea.

Am avut un moment de revelaţie întocmai ca în faţa uneicapodopere de Michelangelo când din mâinile mele a ieşit primul manifest.Nu mă mai săturam privindu-l. Era Adevărul... era lumina din sufletul meupe acea bucată de hârtie şi stăteam ca un copil şi nu mă săturam să-lprivesc. Din clipa aceea am ştiut că nu mai am nimic de pierdut şi este undrum fără întoarcere.

"Singurătatea privită ca negaţie a solidarităţii este un concept politic de ceamai mare importanţă." Gabriel Garcia Marques – "Un veac de singurătate"

Tocmai atunci, în momente grele, când ai mai multă nevoie deîncurajare sau de un gest de solidaritate din partea celorlalţi, un simplu gestcare răscumpără multe păcate din viaţa asta mizerabilă, vezi cu stupoarecum toţi te ocolesc şi se dezic de tine. Cam aşa ceva trebuie să fi simţit şipărinţii mei având băiatul cel mic arestat de Securitate.

Sunt mai în vârstă cu aproape 23 de ani decât la momentulevenimentelor din decembrie 1989 dar amintirile năvălesc peste mine la felde viu de parcă ar fi fost ieri. Mă fac vinovat de faptul că am spus adevărulîntr-o vreme în care minciuna era politică de stat şi toată lumea aplaudapersonajul decrepit din fruntea ţării, mulţumind din inimă partidului pentruviaţa minunată pe care o trăiam. Setea de adevăr şi dreptate a fost maiputernică în mine decât minciuna oficială, iar cu acest prilej am făcutcunoştinţă cu tot ceea ce însemna în acea vreme aparatul de represiune.

Vestea arestării lui Laci (Loţi) am simţit-o ca pe o lovitură în moalele capuluiiar senzaţia de frică aproape mă paraliza gândindu-mă ce ar putea păţi el şi

68

nu eu. Nu mă îndoiam nicio clipă că peste puţin timp vor ajunge şi la mine.Acea frică avea să mă însoţească până în momentul arestării, când totul adevenit calm şi linişte în sufletul meu, de parcă pluteam pe o mare aserenităţii. Nu mai îmi păsa de persoana mea dar în schimb eram sfâşiat dedurere pentru că lăsam în urma mea doi părinţi şi un frate care urma şi el săfie anchetat de Securitatea din Braşov, fiind student acolo în acea vreme.Aveam să aflu mai târziu că mama a ţinut post negru o săptămână, iaralături de tata se plimbau neputincioşi prin casă, neştiind nimic de soartamea sau dacă mai sunt în viaţă. Erau şi ei vinovaţi pentru ceea ce am făcut,doar ei mă crescuseră, pentru această vină fiind priviţi de cei din jur cureproş. Frica îi paraliza pe toţi.

Mai târziu, în anchetă, avea să mă revolte metoda securiştilor de alărgi cât mai mult cercul suspecţilor, prin faptul că trebuia să le torn toatepersoanele pe care le ştiam sau cu care am venit în contact, urmând să-itrag pe toţi după mine în rahatul ăsta. Am refuzat categoric.

Aşadar, în clipa aceea, cam atât lăsam în urma mea în "libertate",prietenii mei, Laci şi Horaţiu fiind deja arestaţi. În 8 decembrie, de pe peronulgării din Mediaş, urma să plec în excursie la Buşteni cu un grup de colegi.Numai de excursie nu-mi ardea mie, aşa că în momentul în care trenul tragela peron în dreptul meu îşi face apariţia maiorul de securitate Bustan pentrua-mi cere actele şi a mă pofti să-l însoţesc, pretextând că am avea ceva devorbit. Tata era lângă mine. M-am uitat lung în ochii lui, luându-mi rămasbun fără niciun cuvânt.

Primul popas a fost la Miliţia TF din clădirea gării, unde mi s-au luatdatele şi am fost înregistrat ca un răufăcător. Tot acolo aveam să primesc şio escortă formată din doi miliţieni tablagii care aveau ordin să nu măslăbească o clipă din ochi. "Trebuie să mergem până la sediul miliţieiMediaş, am fost informat, pentru că s-a furat nişte cupru de la fabrica undeeşti angajat, să ne ajuţi să identificăm persoanele implicate". Cam aşa sunatextul care mi-a fost servit de către maiorul Bustan. Pentru o clipă mi-a venit

69

să râd. "Vii la miliţie, dai o declaraţie şi eşti liber să poţi pleca cu următorultren în excursie".

...cum să nu te revolţi când vezi că totul în jurul tău e o minciună? Cum sămă împac cu gândul că fericirea în această lume se reduce la un kil decarne de porc? (Am văzut oameni fericiţi care au apucat să cumpere aşaceva după ce au stat ore interminabile de la 2 dimineaţa la o coadă infernalăşi privindu-i sfidători pe cei care nu apucaseră încă, măcinaţi de îngrijorareacare se citea pe feţele lor că ei nu vor apuca mântuirea pe care ţi-o serveamăcelarul). Spuneţi şi dumneavoastră oameni buni cum poţi să te împaci cuaşa ceva sau cum se împăca scena de mai sus cu propaganda oficială apartidului despre viaţa fericită pe care o trăim? Câtă umilinţă să mai înduri?

Cu asemenea gânduri intram pe poarta miliţiei din Mediaş, fiindcondus direct în biroul comandantului (nu-i mai reţin numele), unde maiorulBustan a dat cărţile pe faţă: "Spune banditule tot ce ai făcut cu Coman şiŢompi, că nu are rost să negi, noi ştim totul."

Da, am făcut! Tot ce ştiţi voi este adevărat, de ce să mint? Pentru cănu mai pot... pentru că mă sufoc, pentru că ascult Europa Liberă... pentru cănu mai vreau să fiu UTC-ist... aproape că le-am strigat cu vocea înecată înlacrimi, ştiind că astfel mi-am semnat condamnarea. A urmat un scurtmoment de uluire din partea lor, pentru ca apoi să aud replicacomandantului miliţiei: "Ei lasă banditule că or să-ţi iasă toate prostiile asteadin cap după ce faci cam şapte ani de temniţă... "

M-am dus cu gândul la Radu Gyr, care spunea că eram tineri şiaveam de unde muri. Am socotit că dacă ieşeam la 29 de ani nu era chiartotul pierdut. Vai, naivul de mine! Odată intrat pe mâna ăstora, câinii de pazăai unui regim criminal şi stupid, chiar dacă apucam să ies întreg dinpuşcărie, locul meu nu mai era printre oamenii care aplaudau la şedinţe saucei care le-au întors spatele părinţilor mei. Trebuia să-mi port mai departecrucea de a fi îndrăznit să pun pe hârtie în două trei fraze un Adevăr atât desimplu şi de la îndemâna oricui încât rămân stupefiat când mă gândesc ce

70

scuze puerile au găsit unii după aceea: "Aşa au fost vremurile, noi ceputeam face?" Sau: "Aveam familie şi copii, trebuia să tăcem!"

În jurul amiezii, după vreo două ore de presiuni asupra mea(ameninţări, minciuni, că uite dacă scrii declaraţia eşti liber să pleci, te sui întren şi mergi în excursie...) scrie banditule tot că noi oricum ştim, am hotărâtsă dau declaraţia în care am recunoscut redactarea şi răspândirea demanifeste împreună cu Coman şi Ţompi. Îmi era scârbă de tot. Aveau ordinde la Bucureşti să nu se atingă de mine, aşa că acea declaraţie a fost osimplă formalitate şi nu cred să fi apărut ulterior în dosarul de anchetăpenală. ( Nu a apărut! – Laci)

Ceasurile s-au scurs unul după altul, ziua de decembrie era pesfârşite. Am fost coborât de la biroul de la etaj şi închis într-o cameră cuintrarea din curtea interioară, unde la un moment dat a intrat un individ încivil care a încercat să-mi explice, foarte convins că el are dreptate şi apărălegea, în ce mare eroare existenţială mă aflam, că toată lumea o duce greuşi că ce ai crezut bă banditule că schimbi tu ceva?, că şi el o duce greu darse descurcă pentru că mai creşte un porc la ţară, că munceşte... În clipaaceea îmi venea să vomit de scârbă şi teamă. Tot timpul cât a ţinut aceldiscurs am stat cu privirea în podea şi nu am scos un sunet.

Aveam înainte o noapte lungă de înfruntat şi mi-am zis că oatitudine prudentă nu strică. În jur de ora 19 mi s-au legat mâinile la spate cucătuşe şi am fost suit într-o maşină ARO în duba din spate. Urma să nedeplasăm la Sibiu, la Inspectoratul Judeţean de Miliţie. Tot timpul cât a duratdrumul m-a însoţit imaginea luminoasă a chipului mamei... Mă simţeamvinovat faţă de părinţii mei şi le ceream în gând iertare pentru necazul pecare li l-am făcut.

Departe de mine gândul de a face pe martirul sau eroul... Meritamtot ce mi se întâmpla. Şi partea mai grea de abia începea. M-am rugat laDumnezeu pentru ajutor. Soarta mea era deja hotărâtă şi aproape că m-amresemnat. Vă rog să mă credeţi că în tot acel timp, prin tot ce am trecut şi

71

până în clipa când am fost pus în libertate am simţit asupra mea o aripă deînger, o prezenţă luminoasă care mi-a dat putere...

Cobor încadrat de cei doi miliţieni scările care duc spre subsolulclădirii Inspectoratului Judeţean de Miliţie Sibiu. Asist fără să vreau la nişteglume stupide schimbate în mers între miliţienii mei şi alţi purtători deuniformă din acea instituţie. Merg cu capul în pământ şi cu mâinile legate laspate. Se râde copios, apoi se discută despre ce a făcut Dinamo în ultimaetapă la fotbal. La jumătatea scărilor ne oprim în faţa unui grilaj prevăzut cuo uşă încuiată. Aşteptăm până ni se dă drumul. Peste tot miliţieni. Uşa seînchide cu un zgomot metalic în urma mea. Ne continuăm drumul pe scări înjos până ajungem în faţa unei alte uşi închise în spatele căreia se aflacamera de primire a arestaţilor.

Încăperea era cam de trei metri pe patru, pe partea dreaptă eraudulapuri metalice, în faţă un birou la care stătea un plutonier major,deasupra o ferestruică zăbrelită ce corespundea cu nivelul solului şi o uşăînchisă în peretele din stânga care ducea pe coridorul celulelor şi din spatelecăreia se auzeau nişte lovituri şi urlete. Pe jos, în faţa mea, mozaicul erapătat cu sânge. Se deschide uşa din stânga şi iasă un miliţian numai încămaşă, fără veston, vizibil încălzit de loviturile aplicate vreunui nenorocit. Omutră de bătăuş profesionist care-ţi îngheţa sângele în vine. Se îndreptădirect spre mine şi-mi urlă-n faţă: "Unde pizda mă-tii te crezi că intri? La mă-ta acasă? Dă-i drumul afară!" Stupefiat, mă întorc, între timp mi s-au dat joscătuşele, deschid uşa şi ies pe coridorul de la baza treptelor pe care amcoborât. Aştept vreo trei minute şi iasă aceeaşi brută care-mi ordonă scurt:"Faţa la perete! Ia spune banditule, cu ce ocazie pe la noi?"

"Am scris manifeste... " veni răspunsul meu. Am cântărit bine şi mi-am zis în sinea mea că dacă-i răspund că nu ştiu de ce mă aflu acolo măaleg şi cu un upercut în ficat. Cuvinte magice... Bruta devine ironică şi mi seadresează cu un zâmbet pe buze: "Ia te uită! Un revoluţionar... Poftimînăuntru." Intru din nou în acea cameră cu masa-birou a plutonierului subfereastră. Acesta mă privea plictisit, pentru el era o treabă de rutină. Între

72

timp a dispărut sângele de pe mozaic. "Dezbrăcarea la pielea goală!" Îmiarunc hainele pe jos sub privirile indiferente ale asistenţei şi rămân aşa cumm-a născut mama. Bruta mă controlează în gură, probabil să nu am cumvaascunsă o armă cu care să mă rănesc sau vreo unealtă care să-miînlesnească o evadare. Apoi mă întoarce cu spatele şi mă pune să fac ogenuflexiune pentru a-mi admira dosul. Mi se aruncă la picioare niştezdrenţe vărgate iar hainele mele dispar într-un dulap de pe peretele dinpartea dreaptă.

"Cât timp stai la noi te cheamă 29! Ai înţeles banditule?" Uşadinspre zona celulelor se deschide şi păşesc pe coridor alături de brută."Capul jos, mâinile la spate, mergi pe margine că te ia mama dracului!"Încerc să păşesc cât mai aproape de peretele din stânga mea în timp cebruta îmi aplică un baston pe spate. "Am spus pe margine banditule!"Ajungem în faţa unei uşi de celulă, sunt pus cu faţa la perete în timp ce brutase ocupă de zăvoare. Sunete metalice, scârţăit de balamale şi uşa sedeschide în sfârşit spre coridor. Un singur pas mă mai desparte de aceacelulă, pe care-l fac mai mult mecanic. Odată trecut pragul uşa se trânteştegreu în urma mea şi eu încă nu realizez unde mă aflu. Parcă mă uit la unfilm în care nu eu joc rolul principal şi cu toate astea mi se întâmplă tocmaimie. Cât timp uşa celulei a fost deschisă personajele din interior stăteaualiniate smirnă în şir indian, cu spatele spre uşă şi nici nu se clinteau.

Sunt luat în primire de şeful camerei, care îmi explică ce şi cum.Care sunt regulile, dacă se deschide vizeta de la uşă trebuie să stai aliniat înşir indian cu spatele spre uşă şi cu faţa spre libertate. Aşa denumeau eiferestruica cu zăbrele de la nivelul tavanului. La ce oră se dă stingerea (22),la ce oră e deşteptarea (5), programul de dimineaţă, fuga la closet, îţi facinevoile în fugă (de preferat să nu foloseşti găleata din cameră), spălarea şiînapoi în celulă unde trebuia să stai în picioare până venea micul dejun;dacă erai surprins că stai pe pat era împotriva regulamentului şi urmaupedepse. Îl ascultam din ce în ce mai uluit dar a doua zi dimineaţa totul s-apetrecut exact cum v-am descris mai sus. Pe şeful de cameră am avutocazia să-l văd într-o atitudine cât se poate de umilă a doua zi faţă de

73

miliţienii gardieni. În schimb faţă de noi se purta cu autoritatea pe care i-odădea funcţia. Era cercetat pentru omor prin imprudenţă, fiind autorul unuiaccident rutier din care a rezultat decesul unei persoane. Cam în felulurmător îşi făcea el socoteala cât mai are de stat după gratii: "Nu mă dau cusania, nu mănânc cireşe, nu mă dau cu sania... " Abia după un timp amrealizat că individul, pentru a i se părea mai scurt timpul de detenţieîmpărţea anul în două, adică perioada când se coc cireşele, vara, şiperioada de iarnă când te dai cu sania. Cam atât despre acest personaj carenu merită mai multă atenţie.

Nu aveam nimic la mine, niciun obiect personal la care sărâvnească vreunul dintre cei cu care împărţeam celula. Mi se luase tot. Eraspre binele meu, mi-am zis, pentru că astfel am fost scutit de umilinţa de a finevoit să-mi apăr, la urma urmei, nişte nimicuri materiale. În rest hoţi,borfaşi, violatori, dar pe lângă aceştia, de exemplu un şuţ tânăr de vreodouăzeci de ani sau un violator bătrân care a păcătuit cu minore, cel maimult mi-a atras atenţia un ţigan din Cisnădie care era închis pentru crimă.Cu toată figura lui fioroasă, a fost singurul cu care am schimbat câtevacuvinte. O adevărată menajerie arestul preventiv, unde ai ocazia săîntâlneşti fel de fel de oameni. Erau curioşi să afle pentru ce am fost adus şice faptă am comis, pentru a şti astfel cum să mă încadreze, şi vă rog să măcredeţi că toţi ştiau legile care-i priveau şi pe care le-au încălcat, aproape lanivel de jurişti. Am citit pe figurile lor o mare dezamăgire când le-am spus căam fost adus pe motive politice, pentru manifeste şi pentru crima de a figândit altfel decât varianta oficială. Cel mai dezamăgit s-a arătat ţiganul dinCisnădie şi apreciez la el modul sincer în care mi-a spus ce mă aşteaptă,exprimând părerea tuturor: "Noi ăştia poate mai avem speranţa la un decretde graţiere de la nea Nicu sau de scurtare a pedepsei, dar tu o să stai închispână în ultima zi de condamnare." Frumoase încurajări, n-am ce spune, măgândeam în sinea mea.

"N-a ţinut la glumă!..." Acesta a fost răspunsul simplu, fără miştosau urmă de regret din partea lui. Ţiganul băgase cuţitul în unul care ulteriora murit. Fiind ultimul venit în celulă, am primit singurul pat liber, pe partea

74

dreaptă a culoarului, lângă uşă. A fost o noapte lungă pentru mine. Spredimineaţă am reuşit în cele din urmă să aţipesc vreo două ore, fiind trezit deo izbitură puternică în uşa celulei şi de un urlet al miliţianului de pe coridorcare anunţa că începe o nouă zi. Sarcinile pentru fiecare arestat erauîmpărţite de şeful camerei, iar după ce am aranjat paturile am aşteptatîncolonaţi să fim scoşi la programul de dimineaţă. Hoţul cel tânăr a luatmarmita de apă iar violatorul bătrân găleata pentru nevoi trupeşti. Suntemscoşi din celulă în pas alergător, până la celula spălător şi closet. Totul sepetrece într-un iureş ameţitor şi apuc să-mi dau cu puţină apă rece pe faţă,fără a reuşi să urinez. Înapoi în celulă, unde începe o aşteptare în picioarelângă paturi. Peste vreo oră, timp în care ţiganul din Cisnădie îmi spune căvoi fi dus probabil mai departe la Bucureşti, se deschide vizeta de la uşacelulei şi fiecare dintre noi primeşte o cană de tablă cu o zeamă neagrăfoarte greu de identificat, un sfert de pâine neagră şi o bucăţică de slăninărâncedă de mărimea unei cutii de chibrituri.

Reuşesc să înghit puţină pâine şi în jur de ora opt profeţia ţiganuluise îndeplineşte. Se deschide uşa celulei şi intră doi gardieni. Noi stămaliniaţi în şir indian cu spatele la uşă şi cu faţa la ferăstruica zăbrelită.Culoarul dintre paturi în stânga noastră. Cei doi se opresc în dreptul meu şiordonă să ne întoarcem cu faţa spre ei. La întrebarea cum mă cheamă,răspund fără să ezit că mă numesc 29. Învăţasem bine lecţia. Sunt întrebata doua oară şi răspund cu numele meu. "Marş afară banditule...!"Parcurgem coridorul până la camera de primire, unde grămadă pe jos măaşteaptă bunurile mele cu care am fost arestat. În timp ce mă îmbrăcam,unul dintre miliţienii care m-au escortat din Mediaş îmi şopteşte că mergemla Bucureşti. Tot el îmi leagă mâinile la spate cu cătuşe şi mă întreabă dacănu sunt cumva prea strânse. Nu ştiam cum să reacționez la asemeneadovezi de atenţie din partea unui câine de pază al regimului. Celălalt miliţianera cât se poate de indiferent faţă de soarta mea. Urcăm în curte unde neaştepta o Dacie break neagră cu numere galbene 1-SB-102. Pornim întrombă spre Valea Oltului, eu în spate lângă miliţianul amabil iar în faţăşoferul cu celălalt slujbaş de la Interne.

75

La limita cu judeţul Vâlcea se aude un zgomot puternic de la motor,şoferul trage pe dreapta şi începe să înjure. La o distanţă de aproximativ200 de metri se afla un canton forestier spre care ne îndreptăm pe jos,canton unde escorta mea spera să găsească un telefon pentru a anunţapana de motor. Aştept afară în curte, cu mâinile legate la spate, încadrat decei doi miliţieni, în timp ce şoferul îmbrăcat civil intră să vorbească la telefon.Iese nevasta celui de la canton cu un copilaş de mână, mă studiazăcurioasă din priviri şi întreabă de ce crimă mă fac vinovat de sunt atât debine păzit. "Nu e treaba ta femeie", i se răspunde răstit. O privesc în ochi şisimt compasiune în privirea ei, lucru ce mă face să cred că nu au dispărutoamenii cu totul din ţara asta. Mă întreabă dacă mi-e foame şi spun că nu.Şoferul apare cu un aer victorios şi comunică faptul că a vorbit la Vâlcea deunde a pornit spre noi un echipaj de miliţie pentru a ne prelua. Atunci nefiindtelefoane mobile, munca lucrătorilor din aparatul represiv avea de suferitîntr-o oarecare măsură.

După aproximativ o oră apare o maşină de miliţie de la circulaţie cugirofarul pornit şi o altă maşină pe care o conducea însuşi comandantulMiliţiei Vâlcea, maiorul Crăciun. După maşina defectă urmau să vie cei de laSibiu să o remorcheze. Rămân impresionat de o aşa mobilizare de forţepentru un amărât ca mine. Pornim cu maşina de la Circulaţie în faţa noastrăpentru a ne deschide drumul, eu fiind în maşina comandantului pe banchetadin spate, la mijloc, încadrat de cei doi din escortă. Stăm înghesuiţi, eu cumâinile la spate în cătuşe, simţind cum încet brăţările îmi intră în carne.Maiorul Crăcin la volan mă studiază în oglinda retrovizoare. Aproape deintrarea în municipiul Vâlcea mi se adresează pe un ton răstit: "Nu maistrânge din fălci banditule pentru că o să am grijă să ţi le mut din loc."

Era trecut bine de amiază când ajungem la Inspectoratul de Miliţiedin Vâlcea, unde sunt legat cu cătuşele de un calorifer neîncălzit în holul dela intrare. Nu s-au deranjat să mă bage într-o celulă pentru că deja sevorbise la Bucureşti de unde era aşteptată o maşină de la Securitate să vină

76

după mine. Sunt mai bine de 24 de ore de când am fost arestat şi încă nuurinasem de loc. Cererea mea de a merge la closet îi pune pe jar pemiliţieni, gândindu-se probabil că intenţionam să fug de sub pază. Le dauasigurări că nu vreau decât să urinez, lucru aproape imposibil de făcut cu unmiliţian care intră cu tine în cabină să te asiste. Mă rog ca de Dumnezeu deel să fiu lăsat singur pentru că oricum fereastra de la cabină era prevăzutăcu zăbrele. Reuşesc în cele din urmă să mă uşurez şi imediat mă simt altom. Iată de ce bucurii simple poţi avea parte când te afli în situaţia în careeram eu.

Îmi reiau locul lângă caloriferul de pe hol şi timpul se scurge lent.Afară, un cer ca de plumb îmi sporea deprimarea. Toţi cei care treceau pelângă mine mă studiau curioşi, de parcă eram un animal exotic. Nimeni num-a întrebat nimic despre manifeste. Mă simţeam abandonat pe acel hol. Mise oferă propria mâncare pe care o luasem cu mine în excursie, pe care orefuz. Mi se pune un nod în gât pentru că îmi aminteşte de acasă şi depărinţi şi mă stăpânesc cu greu să-mi ţin firea.

Sosirea celor doi securişti de la Bucureşti stârneşte o oarecareanimaţie în jurul meu. Erau îmbrăcaţi cu scurte de piele neagră, şoferulavând un aer de şmecher de capitală în timp ce însoţitorul lui avea o staturăimpunătoare, foarte masiv, tuns chel şi cu o ceafă foarte groasă. Cred că eraîn stare să mă strivească dintr-o lovitură. Se procedează la predarea,primirea mea, aidoma unui colet, se face schimb de cătuşe ca nu cumva săse producă încurcături. În clipa în care miliţianul mai amabil îmi dă joscătuşele lui îmi şopteşte să nu-mi fie frică şi să mă ţin tare. Rămân uluit şinu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Cei doi securişti aveau un aer plictisitşi după un schimb de priviri cad de acord să-mi lege mâinile în faţă. Sunturcat în partea din spate a unei maşini ARO. Mulţumesc lui Dumnezeu cămăcar am mai mult loc şi nu stau înghesuit ca într-o Dacie.

77

Privesc pe gemuleţul care comunică cu cabina şoferului unde staucei doi. Şoferul are nişte mâini ca lopeţile în care volanul pare un simplucovrig. I se văd zdrelituri pe cei doi pumni imenşi, zdrelituri care mă duc cugândul la toţi dinţii zdrobiţi care s-au întâlnit cu asemenea ciocane. Niştebătăuşi perfecţi.

Lumina murdară a amurgului ne surprinde la periferia capitalei. Ziuase scurge rapid, aidoma nisipului din clepsidră, spre o noapte nesfârşită.Blocuri de beton, oameni prost îmbrăcaţi, gropi în asfalt, cozile dinmagazine, toate întregesc peisajul cotidian. Tot drumul am asistat la discuţiadintre cei doi securişti care erau preocupaţi de procurarea cărnii de porc şide damigenele cu vin pentru sărbătorile de iarnă. Halal regim. Mă abţin de laorice comentariu. Mi se arată de către cei doi cartiere noi de blocuri pe lângăcare trecem în goana maşinii pe bulevard, cartiere prezentate drept o marerealizare a Epocii de Aur.

Am impresia că vizionez un film cu proşti. Destinaţia noastră erasediul Direcţiei a Şasea Cercetări Penale din cadrul Securităţii Statului de peCalea Rahovei nr. 29. De îndată ce ajungem în curtea instituţiei securiştii nupierd nicio clipă, mă încadrează şi sunt dus mai mult pe sus, fiecare luându-mă de câte o mână, urcăm o scară exterioară până la primul nivel,parcurgem un coridor întunecos şi intrăm într-un birou unde-mi sunt scoasecătuşele de la mâini pentru a putea să lepăd de pe mine toate hainele.Aceeaşi procedură ca şi la arestul din Sibiu, mi se uită în gură şi în cur iarapoi mă îmbrac tot cu hainele mele. M-a surprins liniştea adâncă ce domneala acea oră în instituţia respectivă. Mă gândeam că fiind sâmbătă seara, ceimai mulţi securişti aveau parte de o binemeritată odihnă alături de familiilelor după o săptămână întreagă de muncă cu diferite anchete şi dosareîntocmite unora ca mine. Mi se confiscă ceasul, banii (100 de lei), cureauade la pantaloni şi şireturile de la bascheţi. Apoi sunt preluat de un gardiancare îşi face apariţia la semnalul unuia dintre securişti.

78

Aveam să aflu mai târziu că se foloseau de un întreg cod desemnale pentru a comunica între ei, pocnitul uşor din degete, o tusediscretă, şoapte şi multe altele pentru a-şi atrage atenţia unul altuia, totulîntr-o atmosferă de conspiraţie deplină. Gardianul avea o staturăimpresionantă, încălţat în pâslari, probabil un băiat de la ţară care aîmbrăcat haina cu petliţe mov a statului pentru un salariu lunar la care nicinu visa acolo la el în sat, unde a abandonat coada sapei pentru bastonul dela Securitate. Se cuvine să precizez aici, că spre deosebire de bastoanelecelor de la Miliţie care erau gri, ale ăstora erau albe, dar mă dureau la fel detare, cum aveam să mă conving în curând. Intram în cel mai de temut loc dinRomânia la acea vreme, şi anume arestul Securităţii Statului de pe CaleaRahovei.

Celula numărul unsprezece nu se deosebea cu nimic de celelaltedecât prin oamenii pe care-i închidea între zidurile ei. Acelaşi spaţiu strâmtîntre paturi, acelaşi closet cu tălpi din dreptul uşii de unde puteai fisupravegheat de gardieni în timp ce-ţi făceai nevoile, o măsuţă micăîncastrată în zid şi o fereastră zăbrelită cu două obloane vopsite mat pe carereuşeam să o deschidem cât să-ţi intre două degete şi prin care vedeamafară un zid cam la un metru distanţă. Din pragul uşii m-a izbit un mirosputernic de mucegai de care erau plini pereţii. După aprecierile mele erapuţin trecut de ora 22. Lumina din celulă nu se stingea niciodată, ardea zi şinoapte, un bec chior protejat de o plasă de sârmă, chiar deasupra uşii.

"Mă numesc Cocoş Radu, am 22 de ani, sunt din Mediaş şi am fostadus aici pentru manifeste." Acestea au fost cuvintele mele adresate celordoi colocatari alături de care aveam să împart acest spaţiu strâmt până îndata de 20 decembrie. Cel mai în vârstă era un tip mărunţel în jur de 55 deani, cu o frunte înaltă, alb la tâmple, cu o privire inteligentă, care se plimbaîntre paturi îmbrăcat cu o pijama şi legat în jurul taliei cu un pulover. A venitla mine, mi-a întins mâna şi nu a făcut decât să se recomande simplu:"Mircea." M-a condus doi paşi până la patul de deasupra celui pe care-l

79

ocupa el. Aveam impresia că făcea pe gazda şi nu lipsea mult să-l audcerându-şi scuze pentru condiţiile austere în care mă primea.

"Stai liniştit că aici nu te bate nimeni" îmi spune, văzându-mi mutrade om speriat. Ce altceva putea să-mi spună bietul om? Cel de-al doileaavea în jur de 30 de ani şi l-am simţit destul de reţinut la adresa mea. Mi-aspus că se numeşte Cornel şi că este din Timişoara. Nu aveam să-i confirmbănuielile prin purtarea mea ulterioară şi mă bucur pentru asta. Credea căsunt introdus în celula lor de către securişti pentru a-i trage de limbă. Nu afost aşa şi prin modul meu sincer de a fi le-am câştigat încrederea. Pestepuţin timp uşa celulei de deschide şi sunt dus la anchetă pentru prima datăîn faţa unui ofiţer de securitate care mă aştepta într-un birou impunător.Acesta era vizibil iritat pentru că a fost smuls din tihna căminului conjugalîntr-o seară de sâmbătă pentru a mă lua la întrebări. De la primele cuvintepe care le-am schimbat mi-am dat seama că aveam de-a face cu un tipfoarte meticulos, care-şi ştia bine meseria. Purta haine civile, nu cred să fiavut mai mult de 40 de ani, o faţă prelungă cu un început de chelie, albinos,cu ochelari fumurii. Mă invită să iau loc pe scaun la o măsuţă pe care eraufoi de hârtie şi un pix.

"Povesteşte-mi tot ce ai făcut, nu te grăbi, încearcă să-ţi aduciaminte toate amănuntele, orele la care v-aţi întâlnit, ce aţi discutat, la ce orăv-aţi despărţit, şi aşa mai departe." Îmi recunosc partea mea de vină şicontribuţia, alături de Horaţiu şi Laci la redactarea, tipărirea şi difuzareamanifestelor. Securistul mă opreşte şi reformulează: "Înscrisuri cu caracterostil şi duşmănos la adresa orânduirii socialiste." Scriu după cum îmidictează dar refuz să-i dau alte nume când face prima încercare de a lărgicercul de suspecţi pentru a trage cât mai multe persoane în rahatul ăsta.Recunosc că mai am şi alte cunoştinţe, colegi de servici, dar nu am discutatcu nimeni despre ce am făcut cu cei doi prieteni ai mei. Semnez declaraţia şisecuristul mă îndeamnă să mă gândesc bine şi să-mi amintesc tot ce amfăcut pentru că oricum ei ştiu dar trebuie să confrunte declaraţiile noastre.

80

Complicată treabă şi munca asta de ofiţer anchetator, mă gândesc.Mă uit la faţa lui pe care nu tresare niciun muşchi şi nu citesc nimic. Un omperfect dresat de regim, care-şi făcea datoria cu conştiinţa împăcată,înfunda puşcăriile cu proşti şi naivi ca mine - si era bine plătit pentru asta.Omul ăsta era atât de sigur pe el şi pe puterea pe care o avea asupra meaîncât era de neclintit. Îmi propun în sinea mea să nu care cumva să cad înispită şi să accept vreun târg din partea lor pentru a-mi uşura situaţia. Cuasemenea oameni nu ai ce să negociezi. Auzisem de sindromul Stockholm,ce descrie situaţia în care victima se îndrăgosteşte de călău şi mă trec fioriinumai când mă gândesc la acest lucru.

Sunt condus înapoi în celulă la o oră târzie din noapte. Aceeaşipoveste avea să se repete în toate ocaziile în care am stat la măsuţă scriinddeclaraţiile, relatând aceleaşi fapte, cu lux de amănunte, cu ore, cu ce amvorbit, ce am făcut, ce am scris, cum am scris, cum am împrăştiatmanifestele şi aşa mai departe, ce cărţi citeam, ce muzică ascultam, cenumăr aveam la pantofi (glumesc) dar mă opream când era să dau altenume în afara celor două. Era un război al nervilor, o chestie de uzurăpsihică, aveam de-a face cu un foarte fin psiholog care îmi întocmea undosar beton, adunând declaraţie după declaraţie, parcă într-un joc depuzzle. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră, ce regim stupid apăra ochelaristuldacă instanţa ar fi acceptat ca probă care să mă acuze la dosar faptul căascultam Pink Floyd sau Led Zeppelin şi citeam Octavian Paler saumergeam pe munte să mă amăgesc pentru o zi sau două de libertateaoferită de natură.

Între orele petrecute la anchetă şi scris declaraţii, care în primelezile se desfăşurau la orice oră din zi şi noapte, împărţeam spaţiul strâmt dincelulă ce cei doi camarazi. Domnul Mircea mi-a destăinuit în cele din urmă,după multe precauţii, tocmai pentru a mă feri de unele neplăceri, că fusesearestat încă din luna ianuarie (ce vă povestesc aici se desfăşura îndecembrie), avea deja o sentinţă de condamnare la moarte şi făcuse recursla Curtea Supremă de Justiţie. Era foarte calm, dădea dovadă de stăpânirede sine şi mă încuraja foarte discret, mai mult prin semne, dându-mi de

81

înţeles că nu mai durează mult şi crapă toată porcăria. Dacă ne ascultau cevorbeam între noi în celulă? Evident că da. Toate strădaniile mele de a găsiun microfon au fost sortite eşecului. Cred că cel mai probabil, dispozitivul deascultat se afla în spatele acelui bec chior care nu se stingea niciodată şi lacare nu aveam acces, fiind deasupra uşii de la intrare, apărat de o plasă desârmă împletită. În rest, pereţi goi plini de mucegai, paturile noastresuprapuse şi cabina closetului. Un robinet montat cam la 20 de cm depodea, pentru a zădărnici orice tentativă de sinucidere prin spânzurare, neasigura apa necesară. După multe cereri pe care Mircea Răceanu le-a făcutla comandantul arestului, i s-a aprobat luxul de a avea asupra sa o perechede ochelari de citit. A fost prima mea întâlnire cu un text scris de Cioran,acolo între zidurile de la Securitate. Aveam întradevăr ce povesti cu acel om,la toate întrebările mele răspunzându-mi abil şi diplomat pentru a mă lăsa săînţeleg mult mai mult dincolo de ceea ce-mi spunea.

Se vedea de la o poştă că are stofă de om pentru care şcoala nu afost un eveniment pasager în viaţă. Mi-a propus să mă înveţe unele expresiişi fraze în limba engleză, omorându-ne timpul cu exerciţii de traducere în şidin limba definitorie a imperialismului global. În rest rutina zilnică din arest,cu trezitul la ora 530 şi mult timp la dispoziţie până la ora stingerii 22.Privaţiunea de somn la care eram supus începea să se facă simţită, cu toatătinereţea pe care o aveam de partea mea. Umblam ca hipnotizat, nefiindlăsat să dorm decât 2-3 ore pe noapte, în timpul zilei neavând voie să măating de pat. Asta a fost cam în primele 4 sau 5 zile, după care am refuzathrana. Nu era mare lucru, puteţi să vă imaginaţi uşor cam cât cheltuia statultotalitar pentru nişte lepădături ca noi, dar în clipa în care am dat strachinaneatinsă înapoi pe vizeta de la uşă gardianul m-a întrebat pe un ton răstitdacă nu aveam cumva de gând să fac greva foamei. Îi răspund că mă doarestomacul şi nu pot mânca nimic. Sunt surprins de faptul că pot cere să măvadă medicul arestului, la care fac apel. Sentimentul de normalitate avea sădispară după ce am avut parte de aşa zisul consult medical.

82

Răceală, aroganţă, dispreţ, condescendenţă. "Ce te doarebanditule?", sunt întrebat prin vizeta uşii. Nu aşteaptă să-i răspund şi îmiîntinde două pastile banale de antinevralgic. Mă aşteptam cumva la altceva?Vă mărturisesc sincer că nu.

După acel iureş al declaraţiilor din primele zile am fost scos mai rarla anchetă, fapt care m-a bucurat pentru că aveam mai mult timp de petrecutîn compania camarazilor de celulă. Clopotul din Dealul Patriarhiei se auzeapână la noi, şi aşa ştiam că este miezul zilei. Nişte zile frumoase dedecembrie, cu soare la amiază, pe care noi îl bănuiam undeva pe cer darnu-l puteam vedea. Ora 5 după amiază venea cu plimbarea de un sfert deoră afară din celulă, într-o curte interioară asemănătoare unui bazin golit deapă, cu ziduri cam de trei metri înălţime şi acoperit cu o plasă de sârmă şi încare accesul se făcea printr-o uşă identică celor de la celule, prevăzută cuaceleaşi zăvoare şi vizetă de supraveghere. Erau singurele clipe cândvedeam cerul şi ne bucuram de aer proaspăt. Noaptea gerul îşi făcea simţităprezenţa în celula noastră neîncălzită. Aveam la dispoziţie o singură păturăjegoasă pentru a ne acoperi. Dormeam îmbrăcat şi reuşeam să mă spăldestul de sumar la acel robinet. Tânjeam după o periuţă de dinţi şi puţinăpastă, articole cu care nu m-am întâlnit deloc în acele zile. Cornel dinTimişoara avea asupra lui un ambalaj gol de săpun Lux care încă mai păstraaroma lui specifică de care profitam, mirosindu-l din când în când, pentru ane mai alina astfel existenţa noastră de troglodiţi.

Tot el mi-a atras atenţia asupra unui aspect care mie mi-a scăpatpână atunci. În dragostea lui neţărmurită faţă de tinerele generaţii de Şoimiai Patriei, lângă grădiniţele de copii, Partidul Comunist alăturase sedii aleSecurităţii unde veneau cetăţeni ca noi la spovedit. Aşa era şi la Timişoara,mi-a spus Cornel, şi după ce m-am gândit o clipă mi-am dat seama căsituaţia era aceeaşi şi la Mediaş. Bineînţeles, nici locaţia unde ne aflam nufăcea excepţie. Pe la începutul toamnei, cântecele copiilor care se auzeaude dincolo de zid, prin care îşi exprimau la îndemnurile educatoarelor iubireafaţă de partid şi de Conducător, se împleteau în mod armonios cu urleteledeţinuţilor de drept comun aflaţi cu un etaj mai jos de noi şi care erau supuşi

83

la tot felul de tratamente fizice menite să înlesnească mărturisirea. Poţi s-oiei razna cu capul dacă te gândeşti prea mult la acest lucru. Bine că veniseiarna şi copiii nu prea mai cântau pe afară.

Cât despre bătăi, aveam o presimţire neagră care din nefericire s-aconfirmat în cele din urmă. Viaţa pe care o duceam între acele ziduri eralipsită de orice informaţie din exterior. În fiecare zi ni se oferea spre citireziarul oficial al partidului "Scânteia", cotidian mai vechi cu două sau trei zilefaţă de momentul când ajungea în faţa noastră. Aşadar, beznă totală dinacest punct de vedere.

Suntem pe data de 19 decembrie 1989, spre seară. Aceeaşi rutinăzilnică care te ucidea încet dar sigur, aidoma unei otrăvi pe care o iei zilnicîn doze mici. Povesteam cu domnul Mircea despre pârtiile de schi de laSinaia şi Predeal, fiind şi el amator de sporturi de iarnă, şi fac greşeala sămă las purtat de gânduri şi visez făcându-mi planuri că imediat cum termincu băieţii de aici care mă tot întreabă ce şi cum, îmi iau schiurile şi-mi facdamblaua la munte. Nu mai exista arest, nici Tribunalul Militar şi implicitprocesul în care urma să apar ca inculpat, totul fiind nimic altceva decât unvis urât. Se apropiau sărbătorile de iarnă şi eram convins că o să le facalături de cei dragi. Acea aripă de înger de care v-am povestit la început amsimţit-o din nou. Vraja se rupe în momentul în care se aude cum se tragzăvoarele de la uşa celulei. Am uitat să vă spun că acea uşă de stejar masivprins pe structură metalică nu avea absolut nimic pe interior decât cadrul dela vizetă. Nici clanţă, nici mâner. Ne este adus încă un coleg de suferinţă, alpatrulea pat din celulă fiind liber. Se recomandă Mircea Popa, director lacinematograful Patria. Este tuns chel, o figură de om blând, aproape la 60de ani, om despre care cu greu mi-aş putea imagina că e capabil să facă răucuiva. De la el aflăm tot, manifestaţia de la Timişoara din 15 şi 16decembrie, cu morţii şi răniţii ei, că armata şi securitatea au tras în oameni.Vestea cade ca un trăsnet în mijlocul nostru şi timp de câteva clipe nimenidintre noi nu zice niciun cuvânt.

84

Tot ce aflam de la acel om mă readuce dureros la realitatea cu carene confruntam. Pe 17 decembrie grevă generală, Timişoara primul oraşdeclarat liber de comunism, batalioanele de oameni ai muncii, aşa ziselegărzi patriotice, trimise să apere cuceririle revoluţionare ale partidului şipoporului trec de partea manifestanţilor, Ceauşescu pleacă într-o vizită delucru în Iran. Toate acestea puse cap la cap ne dau o imagine completă aagoniei acelui regim care l-a condamnat la moarte pe domnul MirceaRăceanu şi care urma să mă osândească şi pe mine la ani grei de temniţă.

Toată noaptea nu am închis un ochi, cuprins de o nelinişte şi o starefebrilă vecină cu nebunia. Mă încercau sentimente contradictorii, de bucuriepentru că în sfârşit se mişca ceva în ţară dar şi de durere pentru acelevictime care şi-au găsit sfârşitul sub gloanţele regimului. Uitasem completunde mă aflam şi înjuram de zor comunismul, pe Ceauşescu şi toată bandade criminali ce stăpâneau ţara. Mă simţeam mai viu ca niciodată.

Miercuri, 20 decembrie dimineaţa. Mă aşteptam la ce e mai rău şieram hotărât să înfrunt orice. Vine un gardian şi mă scoate la anchetă darmă conduce în altă încăpere decât de obicei, unde dau peste anchetatorulcare se ocupa de dosarul meu şi încă unul ce presupun că practica aceeaşimeserie. Aveau nişte feţe sumbre ce nu prevesteau nimic bun.

"Urcă-te pe masă şi întinde-te pe burtă banditule!" mi s-a adresatsec unul dintre ei. Picioarele îmi atârnau peste marginea biroului. Bascheţiiîmi zboară cât colo şi începe o bătaie la tălpi la două bastoane, fiecaresecurist ocupându-se de unul din picioarele mele. Reuşesc să număraproximativ 40 de lovituri din partea fiecăruia, în timp ce mi se adresează cuduşmănie: "Ia spune banditule ce ai discutat tu azi noapte în celulă?" Rămânmut şi strâng din dinţi copleşit de o durere în oase care mi se transmite pânăîn creier. Îmi dau lacrimile de durere şi gem. Iată adevărata voastră faţă demardeiaşi. Cu cât cad mai multe lovituri mă cufund într-o muţenia care-iscoate din minţi pe ce doi. Se termină repriza de bătaie la tălpi şi mă ridicămai mult mort decât viu de pe acel birou. Mă menţin cu greu în picioare preţ

85

de o jumătate de minut, timp în care cei doi se plimbă nervoşi prin cameră.Stau cu capul plecat în pământ şi plâng încet.

"Ia intră banditule la ultrasunete". Sunt pus să stau pe vine submăsuţa pe care scriam declaraţiile şi să o ţin pe cap astfel încât picioarelemesei să nu atingă mocheta. Amândoi securiştii în picioare, unul de o parte,altul de cealaltă parte a măsuţei şi izbesc cu rândul cu bastoanele pe tăbliamesei, urlând: "Sus masa banditule, nu cumva picioarele mesei să atingămocheta." Simt dureri puternice în muşchii gâtului şi urechile îmi ţiuie, gatasă-mi explodeze. Această formă de tortură ei o denumeau "la ultrasunete".

Cu atâta zel au dat cu bastoanele în tăblia mesei că la un momentdat simt ceva cald ca un firicel care mi se prelinge de-a lungul frunţii, pe nasîn jos, şi începe să picure. Aveam capul spart şi nu s-au oprit decât atuncicând au văzut că le pătez cu sânge mocheta de sub mine. Sunt scos de submăsuţă şi aşezat invers pe un scaun, cu spătarul în braţe. Mai curg câtevalovituri din partea fiecăruia în zona lombară, apoi unul dintre ei cheamăgardianul. "Ia-l pe bandit şi du-l la manej" a sunat ordinul. Mă încalţ cu chiucu vai cu bascheţii, noroc că nu aveam şireturile la ei, tălpile mă ardeau cajarul şi erau groaznic de umflate. Cobor şi urc scările celor trei niveluri aleclădirii alături de gardian, care mă însoţeşte şi nu mă slăbeşte de loc. Toatăaceastă scenă se repetă de vreo patru ori, durerile din tălpi la coborâtultreptelor fiind infinit mai mari decât la urcare. Mă dor oasele şi carneanetrebnică din care sunt plămădit. Aproape că mi-au îngenuncheat şisufletul, dar nu mă dau bătut. Urmează amprentarea palmei şi a fiecăruideget, fotografie faţă profil şi toată această grabă din partea lor cufinalizarea dosarului mă duce cu gândul că intră în criză de timp.

Mă întorc în celula 11 zdrobit şi scheaun de durere ca un câinebătut. Cuvintele nu-şi mai au rostul aici şi Mircea Răceanu înţelege dintr-oprivire ce s-a întâmplat. Timp de nouă luni de zile acest om a stat într-oizolare totală, singur în celula 11, aşteptând executarea sau comutareapedepsei. Abia prin septembrie a fost adus Cornel. Mircea Răceanu era fiulunuia dintre de şase semnatari ai scrisorii adresate lui Nicole Ceauşescu încare i se explica unde a greşit şi se lua atitudine împotriva lui de către vechi

86

fruntaşi ai partidului. Mircea Răceanu lucra în vremea arestării sale cadiplomat în MAE şi ataşat pe nu ştiu ce probleme la ambasada SUA dinBucureşti. Toată această izolare constituită de către securişti în jurul său afost în zadar iar noaptea prin care am trecut şi mi-am luat porţia de bastoanea meritat totul. Mircea Răceanu a aflat că nu e singur. Fiecare dintre noitrecea dincolo de sine în acele clipe pentru a-l întâlni pe celălalt. Ziduriledintre oameni se prăbuşeau unul după altul odată cu toată zgura deminciună şi ipocrizie care s-a sedimentat de-a lungul anilor în sufletulfiecăruia dintre noi. Era ceva magic, ca o lumină divină care ne călăuzea şine dădea curaj să îndrăznim. Spuneţi şi dumneavoastră stimaţi cititori dacănu a meritat acea bătaie în schimbul unei asemenea experienţe. În clipaaceea am avut puterea să-i iert pe toţi torţionarii, încercând din răsputeri săînţeleg ce se întâmplă cu mine şi unde a dispărut toată teama.

Nu am prea mult răgaz din partea securiştilor, că apare un gardiancare-mi spune să-mi adun lucrurile pentru că urmează să fiu mutat în altăcelulă. Nu aveam nimic care să-mi aparţină şi mă despart de cei din celulăprintr-o simplă strângere de mână. Destinul a făcut să nu ne mai întâlnimniciodată. În celula 9 unde am fost mutat sunt al cincilea deţinut şi nu ampat. Toţi încearcă să mă ajute cum poate fiecare şi să-mi aline durerile. Mădescalţ şi de şosete şi dau la iveală două tălpi foarte umflate şi aproapenegre la culoare. Colegii mei din noua celulă mă sfătuiesc să-mi puncomprese cu apă rece. Erau tineri ca şi mine sau de vârstă apropiată, treidintre ei studenţi, dar nu am înţeles prea bine ce hram poartă unul dintre ei.Radu Chesaru m-a sfătuit să mă feresc de el pentru că e sifonu' ălora. Raduera student la Litere în Bucureşti şi alături de alţi prieteni a făcut şi elmanifeste contra regimului, având chiar şi o organizaţie politică ce se numeaVulturul Brâncovenesc. Avea 23 de ani şi un curaj nebun. Era tuns chel,negricios la ten, cu buze groase şi vânjos, cu ochi negri. Mi-a spus, aşa casă mai prind la inimă, după cum arătam de zdrobit: "Vă vine rândul şi vouăsecuriştilor! Azi voi pe noi, mâine noi pe voi!" O singură zi ne mai despărţeade profeţia lui Radu.

87

După amiaza sunt dus în faţa unui procuror militar şi pus să semnezactul de acuzare prin care mi se aduce la cunoştinţă ce articole din legislaţieam încălcat şi ce pedeapsă urma să primesc. Îmi este indiferent. Aproape căîl ignor pe acel imbecil de procuror militar gras şi buhăit ca un porc de traiprea bun din care untura se revărsa prin toţi porii. Înapoi în celula 9 îmi ţinpicioarele în apă rece şi noaptea o petrec în intervalul dintre paturi pe osaltea şi o pătură pe care mi le aduc gardienii.

Joi 21 decembrie 1989 începe ca de obicei şi nimic nu anunţaevenimentele ce urmau să aibă loc în capitală. Aproape de amiază audprimele focuri de armă şi un vuiet puternic asemenea unei revărsări de apă.Deasupra zboară unul sau mai multe elicoptere, nu ne dăm seama de undevin dar se întorc înspre oraș exact de deasupra locului unde ne aflăm.Focurile de armă, la început sporadice, se transformă în rafale prelungite pediverse tonuri, ceea ce ne face să înţelegem că se trage şi cu armament decalibru mare. Ascultăm neputincioşi, cu sufletul la gură. Erau momentele deamurg ale zilei, când deja cădea prima baricadă de la Intercontinental şimanifestanţii se regrupau pentru a reveni pe bulevard, strigându-şi durereaşi solidaritatea cu Timişoara. Ce nebuni frumoşi! Cum să nu-i iubeşti?Zidurile din jurul meu mă strângeau la fel de tare ca nenorociţii ăia debascheţi pe care-i purtam în picioarele negre şi umflate.

La masa de seară, după ce ni se împarte fiecăruia câte un polonicde arpacaş, gardianul revine la uşa noastră, deschide vizeta şi ne anunţă căa mai rămas arpacaş iar cine doreşte poate primi şi o a doua porţie. Acestaa fost primul semn. "Bagăţi-l undeva!" îmi venea să-i strig. După o jumătatede oră vine al doilea semn. Acelaşi gardian ne întreabă cine mai doreşte opătură în plus. Nu mă pot abţine şi reclam lipsa patului. Cu o privire de idiotviclean ne numără şi constată cu stupoare că suntem cinci în celulă. În faţaunei asemenea constatări ridică neputincios din umeri. Ne uităm unii la alţiişi ne întrebăm ce se întâmplă cu ăştia că ne acordă atâta atenţie şi grijă.

88

Afară se reiau împuşcăturile. În jur de miezul nopţii de joi spre vineri(21-22 decembrie 1989) uşa celulei se deschide şi apar doi gardieni vizibilnervoşi şi agitaţi. Poartă asupra lor câte o armă automată cu pat rabatabil.Până acum nu văzusem la ei decât bastoane albe de cauciuc cu inserţiemetalică. Pe un ton răstit, unul dintre ei îmi spune: "Hai banditule, că teducem la anchetă!" Niciun cuvânt mai mult. Am crezut că-mi sunase ceasul."Ăştia mă duc undeva şi mă împuşcă." Auzisem de o metodă cât se poatede rafinată a securiştilor menită să înfrângă şi voinţa celui mai dârz dintreprizonieri. Te scoteau noaptea din celulă, erai dus lângă un zid şi ţi seînscena o execuţie prin împuşcare, pluton de trăgători, ofiţer ce comandă şitot ce presupune asta. În acele clipe puteai albi complet în mod instantaneu.Ce puteam face decât să mă rog să mor cât mai repede?

Sunt împins de cei doi gardieni de la spate cu armele, dar oricât măstrăduiesc nu pot păşi atât de repede cum vor ei. Mare agitaţie pe holuri şi înbirourile de anchetă. Toţi securiştii se agită, cu braţele încărcate de dosare,parcă dornici să ascundă orice urmă a ceea ce făceau ei de obicei acolo şipentru care au fost pregătiţi şi instruiţi. Toţi poartă mantale negre de piele şirevolver. Erau pe picior de război.

Pilat din Pont, întruchipat de un securist în vârstă, cărunt şi buhăit,pe care îl bănuiesc a fi mai marele lor, mă aşteaptă într-un birou în care nuam mai fost până atunci. Draperiile grele de la fereastră erau trase pentru anu trăda lumina din interior. Personajul avea un chip fioros şi mi seadresează pe un ton în care simt o urmă de reproş la adresa mea dar şiregret din partea lui că nu mai are anii de altădată când lichida cu mâna luiluptători anticomunişti şi participa cu arma în mână la colectivizarea forţată."Mama voastră de bandiţi, ar trebui să vă împuşc pe toţi. La vârsta mea n-aşfi crezut să mai prind alarme ca în anii '50. Mai faci politică derbedeule?" Cepot să-i răspund decât că nu. Între timp apare şi ofiţerul care m-a anchetat,echipat cu aceeaşi manta neagră de piele şi revolver.

89

"Am ţinut cont că sunteţi tineri şi că vă puteţi îndrepta. În consecinţăo să fiţi puşi în libertate. Mai întâi trebuie să semnezi o declaraţieangajament că pe viitor o să colaborezi cu organele de securitate." Mi sepune în faţă acea hârtie şi un pix. Ceva se rupe în mine când semnez. Aureuşit să facă din mine un informator? O întrebare care mă chinuie încă şiacum după atâţia ani. Nu vroiam decât să fiu lăsat în pace, să plec cât maideparte şi să uit. Posibilităţile de cazare ale instituţiei unde ne aflam erau cumult depăşite de numărul mare de arestări operate în acea seară. Prinplecarea noastră urma să facem loc altor tineri, un nou tribut adus ideii delibertate. Securiştii credeau că deţin controlul asupra a tot ce se întâmplă şinoi urma să ne întoarcem în malaxorul de vieţi şi destine. Ceauşescu încănu a fugit şi în prostia lui imensă urma să organizeze a doua zi, pe 22decembrie, un mare miting în Capitală la care spera să obţină adeziuneaclasei muncitoare faţă de politica sa înţeleaptă. Cel puţin acesta era planul...dar să revenim.

O căpetenie şi mai mare în grad decât securistul bătrân intră înbirou. Toţi sar în picioare şi iau poziţia de drepţi în faţa lui, cu excepţia mea,care rămân aşezat la locul meu, acolo unde am semnat declaraţia.Anchetatorul care s-a ocupat de mine îmi face un semn discret să mă ridic înpicioare. În timp ce mă ridic, acel personaj în faţa căruia toţi tremurau înpoziţia de drepţi, devine din ce în ce mai mic. Îl privesc de la înălţimea celor187 cm ai mei şi mă uit la el de sus în jos.

"Ia te uită la el. Înalt ca bradu' dar prost ca gardu'. Alţi tineri la fel deproşti ca tine au făcut ce au făcut şi tu şi au rămas în stradă." În clipa aceeanervii mei întinşi la maxim cedează şi izbucnesc în plâns. Căpetenia mai dăcâteva ordine de punere a noastră în libertare şi iese însoţit de ofiţerulanchetator. Mi se înapoiază cureaua, ceasul, actele, şireturile şi suta de leipe care o aveam asupra mea când am fost arestat şi urma să plec înexcursie. "Ia te uită", m-am gândit. "Am avut parte de o excursie pesocoteala statului până la Bucureşti cu transport şi cazare gratis şi nu amcheltuit nimic din banii mei." Nu-mi ardea de glume în acele clipe. Stau pescaun, aplecat în faţă, şi mă chinui să-mi pun şireturile la bascheţi. Primul

90

apare Laci, destul de speriat şi el, iar apoi Horaţiu, care se aşează lângămine, mă vede că plâng şi mă întreabă ce am păţit. Ce să păţesc? Mainimic. Tot ce se aude de afară sunt rafale de mitralieră. "Ăştia trag înoameni bă Horaţiu şi tu mă întrebi ce am păţit?" Nu ştia absolut nimic din cese întâmpla pe străzile Capitalei la acea oră târzie din noapte.

Cam astea sunt faptele. Prea multe nu mai sunt de adăugat, decâtcă am fost transportaţi până la gară cu o maşină a securităţii. Şoferul a avutgrijă să ocolească zonele fierbinţi de pe traseu, ne-a spus că nu ştie şi nu-linteresează pentru ce am fost arestaţi şi că trebuie să plecăm cu primul trenpe care-l prindem din Gara de Nord. Ne trezim toţi trei singuri şi pentru primadată realizăm că ăştia n-au glumit când au spus că ne dau drumul.

Aproape jumătate de oră pierdem în faţa unui panou cu mersultrenurilor, apoi nu mai ţin minte care dintre noi observă că ne uităm la panoulcu sosirile în Bucureşti şi nu la cel cu plecările. Cât timp aşteptam trenul trecde-a lungul peroanelor patrule de militari înarmaţi ca de război.

După aproape zece ore de călătorie cu trenul personal sosireanoastră în Mediaş coincide cu fuga lui Ceauşescu de pe acoperişulComitetului Central. Bucurie de nedescris pe feţele tuturor şi simt că mănasc a doua oară. Acasă, bucuria revederii cu mama şi cu tata aproape cămă epuizează în plan emoţional. Plângem toţi de bucurie. Sunt căutat demultă lume ce a aflat de aventura mea, mă aflu în centrul atenţiei, toţi mătrimit la primărie să iau cuvântul. Refuz în mod politicos. "Mergeţi voi şiterminaţi ce am început noi mai devreme. Eu nu-mi doresc nimic altcevadecât un lighean cu apă rece să-mi bag picioarele în el."

91

Păstrez o amintire caldă şi luminoasă, care nu mi se şterge din suflet, aacelei femei de la canton care s-a interesat de soarta mea. De după fusteleei mă priveşte cu ochi mari şi curaţi un copil cu degetul în gură....

92

Poienaru Sebastian Valentin

Brandsch Ladislau

La acţiunea noastră a mai existat un participant de care am aflatabia după eliberare. Prieten cu Coman Horaţiu, Poienaru Sebastian Valentina aflat de noi şi imediat şi-a dorit să participe.

Sebastian s-a născut la 12 octombrie 1962 în Mediaş. În 1981 aabsolvit liceul de matematică-fizică ,,Axente Sever” din Mediaş. În 1989lucra la Întreprinderea de exploatare a gazului metan secţia Botorca-Mureş.Pe atunci locuia lângă gara CFR, pe strada Ştefan Ludwig Roth nr.28 , etajul3, apt. nr. 14 împreună cu părinţii lui, tatăl Sebastian şi mama Valentina.Actualmente domiciliază în localitatea Aiud. În urma unei ordonanţe din 11decembrie 1989, Sebastian a fost arestat în data de 12 decembrie 1989.Printr-o ordonanţă din 13 decembrie s-a pus şi împotriva lui PoienaruSebastian Valentin, în mişcare, acţiunea penală cu dosarul nr. 475/P/1989 aDirecţiei Procuraturilor Militare. Dosarul de urmărire penală avea acelaşinumăr pentru noi toţi: 5239/1989. Acuzatorul din partea statului comunistera, mereu prezentul procuror militar colonelul Mihai Ştefănescu ( de laDirecţia Procuraturilor Militare ). Acuzaţia era aceiaşi pentru toţi patru :confecţionarea şi difuzarea de înscrisuri cu caracter duşmănos, ostileorânduirii din ţara noastră, propagandă împotriva orânduirii socialiste. Adicăarticolul 166 aliniatul 2 din codul penal, pedeapsă între cinci şi cincisprezeceani ( procurorul ne anunţase că urma să ceară pentru noi pedeapsa maximă).

Mă voi exprima acum cu cuvintele lui Sebastian – aşa cum reies din dosar:

,, În săptămâna 12 – 19 noiembrie 1989 am trecut de câteva ori pe laprietenul meu Coman Horaţiu pe acasă. În după-amiaza zilei de 13noiembrie , Horaţiu mi-a spus că el împreună cu Cocoş Radu şi ŢompiLadislau ( Laci ) alţi prieteni de-ai lui pe care eu încă nu-i cunoscusem, auscris manifeste anti-comuniste şi anti-ceauşiste pe care apoi le-au răspândit

93

prin ţară. Horaţiu mi-a dezvăluit că el împreună cu Cocoş Radu şi cu frateleacestuia, Cocoş Horia, au expediat manifestele în plicuri timbrate adresateunor persoane alese la întâmplare din cărţile de telefon ale unor oraşe. Deasemenea, Laci le expediase din Alba Iulia.

Ulterior am aflat că Banea Dan, alt prieten de-a lui Horaţiu, pusesecâteva manifeste în tren, într-o cursă CFR de Braşov. Horaţiu mi-a arătatcâteva din manifestele făcute. Văzându-le, imediat nemulţumirea personalăa declanşat în interiorul meu dorinţa de revoltă şi de acţiune. Am propusconfecţionarea unor noi manifeste pe care apoi să le aruncăm de undeva dela înălţime mă obseda gândul la Turnul Saşilor( Sfânta Margareta) – de pemai multe clădiri înalte din Mediaş. Hotărât să acţionez, i-am spus lui Horaţiucă voi pune manifeste şi în cutiile poştale ale vecinilor mei din blocul în carelocuiam. Am împrumutat în acest scop liniarul-şablon de litere. În 16noiembrie 1989, după o nouă vizită la Horaţiu, m-am întors seara acasă şiam pus cincisprezece manifeste vecinilor mei în cutiile pentru scrisori. Unuldin manifeste l-am arătat şi părinţiilor mei. În 18 noiembrie am trecut pe laHoraţiu şi i-am spus ce făcusem.

La sfârşitul lunii noiembrie, Horaţiu m-a sunat să-mi spună alarmatcă Laci observase persoane suspecte la difuzarea manifestelor în cutiilepoştei din Alba-Iulia şi că s-ar putea să apară probleme. Ne-am promis că osă ţinem telefonic o legătură mai strânsă ca de obicei, pentru a ne avertizaunul pe celălalt în caz de pericol. Prietenului Mircea Rusu i-am spus demanifeste în data de 03 decembrie pe pârtia de schii de pe coasta unui dealdin cartierul Binder Bubi din Mediaş. La rândul lui, pe 09 decembrie, Mirceami-a comunicat că Horaţiu era anchetat la Sibiu – după cum ştia el atunci.Horaţiu era deja în Calea Rahovei 39 – actuala stradă George Georgescu,dirijor compozitor - la Direcţia Securităţii Statului. Acolo am ajuns şi eu,arestat , pe data de 12 decembrie 1989. Anchetat şi ameninţat, am fosttotuşi eliberat în noaptea de duminică spre luni astfel că în 18 decembrie amajuns acasă. Motivul era faptul că aveau nevoie de spaţiu de detenţie pentrumanifestanţii arestaţi pe 16 şi 17 decembrie la Timişoara. Urmau să nereaducă pe toţi acolo curând după ce revolta din Timişoara ar fi eşuat. Din

94

fericire, sacrificiul suprem, cel cu viaţa, al unor eroi adevăraţi ne-au salvatnouă viaţa şi libertatea.

Doar lor avem să le mulţumim din toată inima !

După Revoluţia din Decembrie 1989, confiscată în mare parte delinia a doua a partidului comunist român, dovada că tot tovarăşii au rămas laconducere se ilustrează perfect prin ordonanţa de eliberare a noastră dată sisemnată în 11 ianuarie 1990 de acelaşi procuror Mihai Ştefănescu, devenitde această dată colonel de justiţie prin grija atentă a noii/vechii conduceride partid şi de stat !

Justiţia cui ?!? Sluga criminalului Nicolae Ceauşescu, cel care ne promisesecincisprezece ani de temniţă grea, era acum eliberatorul şi justiţiarul nostru!??!

95

Postfaţă

Manifeste răspândite la aniversarea a doi ani de la revoltamuncitorească din 15 noiembrie 1987

Oana Ionel (Demetriade)

Mihai Demetriade

15 noiembrie 1987 – duminică, alegeri locale, la nivelul întregii ţări.Cutuma ca rezultatul alegerilor (cu procente care depăşeau, constant, 98%din sufragii pentru candidaţii propuşi de F.D.U.S.) să fie sărbătorit deproletariat prin muncă, de elevi prin „rezultate deosebite la învăţătură”, iar deactiviştii de partid prin „mese tovărăşeşti”, a fost răsturnată de câteva sutede muncitori de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov.

Exasperaţi de condiţiile de viaţă şi de muncă (tot mai deseleîntreruperi în fluxul de energie electrică şi gaz metan, lipsa alimentelor dinmagazine etc.), datorită întârzierii şi a reţinerilor nejustificate din salarii,muncitorii din schimbul III (noaptea 14/15 noiembrie) de la Secţia 440 aI.A.Bv. au refuzat să mai lucreze. În scurt timp, nucleului de protestatari i s-au adăugat şi alţi muncitori, din diferite secţii. La fel, mare parte din cei sosiţila lucru în dimineaţa de 15 noiembrie s-au alăturat protestului colegilor lor.Pentru că nu i-au satisfăcut discuţiile cu şefii direcţi (justificări implauzibileale întârzierii şi diminuării sumelor sau ameninţări cu deportarea la mineledin Valea Jiului), greviştii au mărşăluit prin incinta întreprinderii până lasediul administrativ. Acolo nu era nimeni care să le asculte nemulţumirile.

Convinşi că situaţia lor se datora unor reglementări ale conduceriiPartidului Comunist, protestatarii au hotărât, în mod spontan, să iasă dinincinta întreprinderii, să meargă în centrul oraşului Braşov şi să-şi cearădrepturile. Cei mai curajoşi, adică vreo 200-300 persoane, au ieşit pe poartaîntreprinderii. În marşul spre centru, muncitorii scandau: „Hoţii!”, „Toată

96

lumea la primar!”, „Vrem banii înapoi!”, „Vrem duminica înapoi!”, „Vremmâncare la copii!”, „Vrem lumină şi căldură!”, „Vrem pastile la bolnavi!”1.Probabil că mulţi locuitori ai Braşovului au considerat, iniţial, că cei caremărşăluiau pe Calea Bucureşti spre centru făceau parte dintr-o „manifestaţiemuncitorească” de adeziune la politica partidului. Însă, pe măsură cescandările puteau fi auzite clar, s-a înţeles că este vorba despre ceva nou,ieşit din tiparele propagandei oficiale. Iar nemulţumirile strigate liber, pestrăzi, au determinat pe mulţi să se alăture mulţimii. La un moment dat s-acântat vechiul imn „Deşteaptă-te, române!” şi s-a scandat „Joscomunismul!”, „Jos Ceauşescu!”. Se pare că în centrul oraşului, în faţaComitetului Judeţean de Partid (care coordona, în teritoriu, politica PartiduluiComunist), au ajuns, spre orele amiezii, 3-4.000 persoane.

Singurul care a încercat să vorbească mulţimii a fost primarulConstantin Calancea, care a fost lovit, iar o parte din protestatari au pătrunsîn clădire. Acolo nu se mai afla nimeni. Într-o cameră de la etaj, s-au găsitalimentele pregătite pentru „masa tovărăşească”, pregătită pentrusărbătorirea rezultatului alegerilor: roţi de caşcaval, portocale, sticle dePepsi etc. Unii participanţi, mai tineri, mărturiseau că nu văzuseră aşa cevaniciodată în viaţa lor. Toate aceste alimente au fost aruncate celor care seaflau în piaţa din faţa clădirii. Pentru că indignarea crescuse, protestatarii auaruncat pe ferestre aparatură de birou, dosare, telefoane etc.

Punctul culminant al demonstraţiei l-a reprezentat desprinderea şiincinerarea portretului uriaş al lui Nicolae Ceauşescu, prins pe faţada clădirii.Simbolic, autoritatea preşedintelui Republicii nu mai era recunoscută deprotestatari.

Ordinea s-a restabilit în piaţă după aproximativ două ore de lasosirea manifestanţilor. Se pare că autorităţile au fost luate prin surprindere,cei mai mulţi angajaţi ai structurilor M.A.I. erau detaşaţi la secţiile de votare,dar şi că intervenţia în forţă s-a produs numai după înştiinţarea şi din ordinul

1 A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 195759, ff. 20-21.

97

lui Nicolae Ceauşescu. La dispersarea mulţimii au participat „formaţia deintervenţie specială a Securităţii” cu ABI-uri, alături de „detaşamentespeciale ale trupelor de securitate”, înarmate cu bastoane şi scuturi, şi„echipe de miliţieni înarmaţi”2. Pentru intimidare, s-au folosit gazelacrimogene3. Atunci s-au produs primele arestări. După-amiază, pompieriiau spălat străzile, s-au refăcut spaţiile verzi, iar tot centrul oraşului a fostîncercuit de patrule înarmate. Partidul Comunist construia discursul oficialasupra celor petrecute la Braşov.

În zilele următoare, pe măsură ce din anchete rezultau nume noi şipe baza fotografiilor făcute de Serviciul „F” al Securităţii în timpulmanifestaţiei, au fost reţinute câteva sute de persoane. Braşovul a devenitun oraş închis, patrule ale Miliţiei erau prezente pe străzi, mai ales în centru,iar pentru cele două mari platforme industriale, Autocamioane şi „Tractorul”,Securitatea a întocmit planuri de intervenţie rapidă, în situaţia în care s-armai fi produs acte de revoltă.

Nu putem face aprecieri precise în legătură numărul persoanelorarestate şi anchetate, pentru că acel dosar nu a fost predat ConsiliuluiNaţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cert este că anchetele s-audesfăşurat la Braşov şi la Bucureşti (la I.G.M. din Calea Rahovei), iarmotivele revoltei au fost căutate, iniţial, în propaganda legionară sauintervenţii externe, pentru ca, apoi, să fie îmbrăţişat scenariul unor„manifestări huliganice”.

Oficial, la Braşov nu s-a întâmplat nimic la 15 noiembrie 1987.Propaganda s-a pus în mişcare imediat după revoltă, astfel încât s-au datcâteva comunicate în presa locală despre acţiunea unor „elementehuliganice”, care au perturbat o zi firească de lucru (şi de sărbătoare!). Înaceiaşi parametri s-a pronunţat şi sentinţa celor 61 de muncitori condamnaţi,

2 Simion Airinei, Un sfert de veac de Securitate, Braşov, Editura Transilvania Express, 2002, f. 267.

3 Această măsură a fost relatată de mai mulţi participanţi, printre care Stana Dobre şi Ştefan Dochia (Eroi pentruRomânia. Braşov 1987, 15 noiembrie – mărturii, studii, documente, Bucureşti, Editura Semne, 2007, pp. 49-50).

98

„aleşi” de anchetatorii Securităţii şi Miliţiei după criterii numai de ei ştiute.Toţi au fost expulzaţi din Braşov, familiile au fost obligate să-i urmeze înlocalitatea de deportare (au existat puţine situaţii când soţiile nu au cedatpresiunilor şi au rămas în oraş), iar Securitatea şi Miliţia i-au supravegheatstrict până la sfârşitul anului 1989.

Singurele surse de informare asupra a ceea ce s-a întâmplat cuadevărat în Braşov au fost emisiunile posturilor de radio din străinătate, careemiteau în limba română („Europa Liberă”, „Vocea Americii”, BBC) şi presainternaţională. Primele informaţii despre revoltă au fost difuzate la „EuropaLiberă” în seara zilei de 17 noiembrie. Pe măsură ce informaţiile reuşeau săiasă din ţară (prin intermediul unor diplomaţi străini, a turiştilor sau a unorcurajoşi, care telefonau în străinătate), împotriva regimului Ceauşescu s-adeclanşat o amplă campanie de presă, care a fost dublată, de la începutulanului 1988, şi de una de natură politică. Până la sfârşitul anului 1989oficialii români au refuzat să admită că la Braşov a avut loc o manifestaţie deprotest, la care au luat parte mii de muncitori. Aşa ceva nu putea să existeîntr-un stat al proletariatului.

În condiţiile cenzurii depline şi a „ascuţirii vigilenței” organelor M.A.I.,în ţară s-au produs câteva gesturi de solidarizare cu revolta izbucnită laI.A.Bv. Este vorba, în primul rând, de confecţionarea unor manifeste cuîndemnul la solidaritate cu muncitorii arestaţi, răspândite în Cluj, în noapteade 18/19 noiembrie 19874. Autorii, Doina Cornea şi fiul său, Leontin Iuhas,au fost arestaţi în ziua de 19 noiembrie, anchetaţi şi ameninţaţi cucondamnarea penală. Eliberarea lor s-a produs de Crăciun, datorităprotestelor internaţionale – profesoara Doina Cornea era, deja, o cunoscutăopozantă a regimului din R.S.R.5.

Apoi, la exact o săptămână de la revoltă, într-un oraş aflat subcontrolul strict al organelor de represiune, trei studenţi de la Facultatea de

4 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 14, vol. 1, f. 23.

5 Idem, fond Informativ, dosar nr. 666, vol. 2A, f. 180.

99

Silvicultură din Braşov au protestat foarte simplu: s-au aşezat pe o bancă înfaţa cantinei, afişând un carton cu textul „Muncitorii arestaţi nu trebuie sămoară”6. Au fost arestaţi în foarte scurt timp, anchetaţi, exmatriculaţi, excluşidin U.T.C. şi asociaţia studenţilor şi trimişi forţat la familiile lor (Cătălin Bia,inițiatorul protestului, la Cluj, iar Lucian Silaghi şi Horia Şerban la Oradea).Exceptând implicarea într-un proces, cei trei studenţi au avut aceeaşi soartăcu cei 61 de condamnaţi după revoltă, adică au fost deportaţi, obligaţi să seangajeze şi au fost supravegheaţi strict de Securitate.

După revolta din 15 noiembrie 1987 „manifestările ostile” la adresaregimului politic din România s-au intensificat în Braşov. Nemulţumiţii audevenit mai curajoşi şi şi-au exprimat neajunsurile mai ales prin răspândireade manifeste, denumite în limbajul Securităţii „înscrisuri duşmănoase”, darnu numai, formele de manifestare ale tensiunii sociale mergând de lamesajele scrise pe zidurile clădirilor până la reacţii spontane de protest.Acestea deveniseră atât de numeroase (pe parcursul unei singure nopţiavând loc, adesea, mai multe asemenea apariţii, în forme diverse) încât, aşacum mărturiseşte un fost ofiţer de Securitate, angajaţii instituţiei nu leraportau pe toate, fiind excedaţi de numărul lor7. Documentele Securităţiireţin, de pildă, acţiunea unui grup de 15 elevi de clasa a şaptea, care, la 23noiembrie 1987, „au redactat şi difuzat peste 100 de fiţuici cu caracternecorespunzător”8. Nu se precizează conţinutul exact al manifestelor şi niciun amănunt cu privire la difuzare, însă problema fusese considerată destulde importantă, dacă era înscrisă într-un raport înaintat Direcţiei I a D.S.S.9.Fiind vorba de minori, Securitatea a optat pentru atenţionarea părinţiloracestora10.

6 Idem, dosar nr. 2126, f. 117.

7 Simion Airinei, op. cit., p. 272.

8 A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 182621, vol. 1, f. 13.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

100

În acelaşi sens, al unei anumite febrilităţi făcute posibilă demuncitorii de la Autocamioane, s-a situat şi gestul unor studenţi de laFacultatea de Mecanică din Braşov. Este vorba despre Mihai Torjo, MarinBrâncoveanu şi Marian Lupou, care, într-o noapte, la mijlocul lunii decembrie1987, au pătruns în două corpuri de clădire ale Universității şi au scris, pepereţi sau pe tablouri, lozinci împotriva conducerii de partid şi de stat11.Ancheta de amploare, declanşată imediat, nu a dus la rezultatele scontate,fiind imposibil de prelevat probe de scris de la toţi studenţii din Braşov. Ceitrei au fost arestaţi şi anchetaţi abia în mai 1988, în urma trădării unuiprieten12. Regia Securităţii a fost aceeaşi: cei trei au fost exmatriculaţi,pentru că în paralel cu studiile erau angajaţi la întreprinderi din Zărneşti li s-au desfăcut contractele de muncă şi au fost daţi în grija familiilor, iar doidintre ei (Brâncoveanu şi Lupou) deportaţi din Braşov (trimişi în localităţilede origine). Şi asupra lor Securitatea a declanşat urmărirea informativă.

Cum amploarea reacţiilor interne nu poate fi apreciată riguros,datorită regimului în care s-au derulat anchetele, dar şi a precarităţiifondurilor arhivistice predate C.N.S.A.S., nu putem prezenta o imagineexhaustivă. În ciuda acestei limite, am putut documenta un caz de la sfârşitulanului 1989, atunci când se împlineau doi ani de la revoltă, pe care l-amdescoperit menţionat într-o sinteză asupra situaţiei din ţară, pentru lunadecembrie.

Astfel, la sfârşitul lunii octombrie 1989, trei tineri din Mediaş au decissă distribuie, prin intermediul poştei, manifeste prin care să marchezeaniversarea celor doi ani de la evenimentele de la Braşov. Ulterior, un alpatrulea prieten, Valentin Sebastian Poienaru, i-a sprijinit, împărţind câteva

11 Idem, dosar nr. 195769, f. 27.

12 Idem, fond Documentar, dosar nr. 13846, vol. 118, f. 143.

101

„înscrisuri cu conţinut ostil” în cutiile poştale din blocul unde locuia. Toţi eraumuncitori la diferite întreprinderi din Mediaş13.

Iniţiatorul acţiunii a fost Horaţiu Tiberiu Coman, care şi-a alăturat doiprieteni, Vasile Ladislau Ţompi şi Radu Dumitru Cocoş. Manifestele urmausă fie confecţionate cu ajutorul unor rigle şablon, pentru a nu fi identificatscrisul, plasate ulterior în plicuri şi trimise la mai multe adrese selectatealeator din cărţile de telefon, în primul rând în Braşov, „fiind înaintea datei de15 noiembrie”14. Motivaţia, în acest sens, este neechivocă: „Cât priveşteideea săvârşirii unor astfel de fapte, declar că încă din luna septembrieComan Horaţiu a propus să trecem la redactarea şi expedierea la diferitepersoane a unor asemenea înscrisuri, idee asupra căreia a mai revenit şi înperioada următoare, însă trecerea efectivă la punerea ei în practică acesta alegat-o de data de 15.11.1989, când se împlineau doi ani de la actelehuliganice ce au avut loc în municipiul Braşov şi tocmai de aceasta cele maimulte din adresele selectate au fost de pe raza judeţului Braşov”15.

Ulterior, câteva plicuri au fost trimise spre Ploieşti şi Timişoara16.Iniţial, Radu „credea că glumeşte şi că e doar o joacă”, preferând „să nu-şi iaîn serios”17 prietenii. Într-o marţi însă, Vasile Ţompi a venit la el acasă cu oplasă cu plicuri şi au mers împreună la Horaţiu. Aici, timp de două seri larând18, au redactat aproximativ 60 de manifeste, cu un conţinut stabilit

13 Horaţiu Tiberiu Coman era lăcătuş mecanic la Vitrometan Mediaş, Vasile Ladislau Ţompi lucra la Întreprindereajudeţeană pentru recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile Sibiu ca expeditor de vagoane deşeuri, iarRadu Cocoş lucra la Întreprinderea de Relee din Mediaş ca electrician.

14 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 66527, f. 10v.

15 Ibidem, f. 8v (declaraţia lui Radu Cocoş).

16 A existat intenţia transmiterii şi spre Bucureşti a unor manifeste, însă adresele incomplete din cartea de telefon i-au descurajat pe cei trei.

17 A.C.N.S.A.S., fond Penal 66527, f. 10v.

18 În data de 9 şi 10 noiembrie 1989.

102

generic de Horaţiu, dar pe care fiecare şi-a luat libertatea să-l modifice19,„fără, însă, a afecta ideea”20. „Am avut după aceea dureri de cap şi destomac. Îmi era frică de ceea ce am făcut şi nu am mai vrut să ştiu nimic decele întâmplate”21, mărturisea Radu Cocoş. La o întâlnire la care a luat parteşi fratele lui Radu Cocoş, Horia Dan, acesta a încercat să-i descurajeze,spunându-le că sunt „nebuni”, că „acţiunea este foarte riscantă”, „inutilă” şică „vor fi prinşi”22. În ciuda avertizărilor, pe 12 noiembrie Horaţiu şi fraţiiCocoş au plecat la Sighişoara, de unde au expediat jumătate din plicuri,cealaltă jumătate fiind distribuită la două zile distanţă de Vasile Ţompi de laAlba Iulia.

Nu avem date arhivistice despre conţinutul manifestelor, dar, dincontextul documentelor existente în dosarul penal, rezultă intenţia provocăriiunei reacţii civice de revoltă la adresa regimului, „să facă cunoscutcetăţenilor români că trebuie să organizeze mişcări reformiste, gen celorîntâmplate în celelalte state socialiste”23: „Prin această acţiune, ne-am gânditcă putem instiga şi pe alţii – cei cărora le trimiteam înscrisurile confecţionatede noi – să procedeze ca noi, în scopul schimbării orânduirii socialiste dinţara noastră”24, mărturisea într-o declaraţie din 8 decembrie 1989 VasileŢompi. Sigur că partea a doua a declaraţiei i-a fost impusă, pentru aconfirma încadrarea legală şi maximul de pedeapsă preconizat.

19 Vasile Ţompi a declarat, ulterior, că participarea lor fusese egală: „împreună am stabilit un conţinut cadru alînscrisurilor ce urma să le confecţionăm, contribuind fiecare cu idei şi care a fost redactat de Horaţiu în ciornă pe ocoală de hârtie” (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 66527, f. 30v).

20 Ibidem, f. 8.

21 Ibidem, f. 12.

22 Ibidem, f. 31.

23 Ibidem, f. 16v.

24 Ibidem, f. 32v.

103

Documentele strânse în dosarul de Securitate pe numele celor treireţin doar sintagma de „înscrisuri cu caracter duşmănos orânduirii socialistedin ţara noastră”. Era o practică a organelor de represiune, la mijlocul şi spresfârşitul anilor ’80, de a trece sub tăcere conţinutul exact al manifestelordifuzate împotriva regimului şi se omitea intenţionat numele soţilorCeauşescu (se scria, eventual, „Înaltele Personalităţi”).

Imediat după acţiune, speriaţi de eventualele represalii, cei treiprieteni iau decizia de a comunica situaţia lor şi ceea ce făcuseră unorpersoane care puteau transmite în Occident informaţia25. De asemenea, sehotărăsc să se anunţe reciproc în legătură cu situaţia fiecăruia, pentru aputea comunica dacă s-ar fi întâmplat ceva grav (adică să fie arestaţi), câtmai repede posibil.

Foarte probabil datorită prestaţiei unui informator apropiat de grup,pe 5 decembrie 1989 cpt. Ştefan Gheorghe, ofiţer de cercetare penală dinM.A.I. – Departamentul Securităţii Statului, Direcţia Cercetări Penale,semnează un „Proces-verbal de începere a urmăririi penale” pentru VasileŢompi şi Tiberiu Horaţiu, învinuiţi de infracţiunea de „propagandă împotrivaorânduirii socialiste”26. Astfel, la Securitate se constituie dosarul nr.5239/198927.

În aceeaşi zi a fost reţinut Vasile Ţompi. „Ordonanţa de reţinere”,semnată de acelaşi cpt. Ştefan Gheorghe, încadra infracţiunea cu art. 166,alin. 2 din Codul Penal, pentru care pedeapsa cu închisoarea era între 5 şi15 ani şi menţiona ca Ţompi să fie dus în arestul D.S.S. din Bucureşti, Calea

25 „Pentru a ne lua unele măsuri de siguranţă, am hotărât ca fiecare dintre noi, în mod individual, să caute anumitepersoane pentru a le informa despre situaţia în care ne aflăm, urmând ca acestea, la rândul lor, la rugăminteanoastră, să anunţe la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi B.B.C., precum şi orice alte persoanedespre situaţia aceluia dintre noi care eventual ar fi reţinut pentru faptele comise” (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosarnr. 66527, f. 36).

26 Ibidem, f. 22.

27 Ibidem, f. 32.

104

Rahovei28. El a ajuns la destinaţie în aceeaşi zi, la orele 18,20 fiind introdusîn celulă29.

Pe 6 decembrie era reţinut şi Tiberiu Comna, iar înainte de a fi dusde la Mediaş la Bucureşti şi-a dat acordul pentru realizarea unei percheziţiidomiciliare30. Doi angajaţi ai Miliţiei municipiului Mediaş au găsit în camerasa şi au confiscat pentru cercetări, mai multe instrumente de scris şi dedesenat, coli de hârtie, plicuri şi agende cu însemnări personale31. Înaceeaşi seară, Tiberiu a ajuns în arestul D.S.S. din Bucureşti, fiind acuzat deaceeaşi faptă32.

Al treilea din grup, Radu Cocoş, a fost reţinut de Securitate la 9decembrie 1989 şi dus în aceeaşi zi la Bucureşti33. Prietenul lor, SebastianPoienaru, a fost şi el reţinut la 12 decembrie şi încarcerat la Bucureşti34.

Toţi cei patru tineri au fost acuzaţi de „propagandă împotrivaorânduirii socialiste” de către procurorul militar, col. Mihai Ştefănescu, dincadrul Direcţiei Procuraturilor Militare, care a constituit dosarul nr.475/P/198935. El era cel care, a doua zi după reţinerea fiecăruia în parte, asemnat „Mandatele de arestare preventivă” şi „Ordonanţele de punere înmişcare a acţiunii penale” şi urma să realizeze rechizitoriul şi să propunăpedeapsa în faţa instanţei de judecată.

28 Ibidem, f. 23.

29 Ibidem, vol. 2, f. 7.

30 Ibidem, vol. 1, f. 52.

31 Ibidem, f. 50.

32 Ibidem, f. 37.

33 Ibidem, f. 1.

34 Ibidem, f. 53.

35 Ibidem, f. 3.

105

Ancheta a fost continuată tot de angajaţi ai Direcţiei CercetăriPenale din cadrul D.S.S.: cpt. Ştefan Gheorghe pentru Vasile Ţompi36, mr.Rădulescu Ioan pentru Tiberiu Horaţiu Coman37 şi Sebastian Poienaru38,cpt. Dumitru Ioan pentru Radu Dumitru Cocoş39.

În ziua de 11 decembrie, la Braşov (acolo unde urma cursurileuniversitare) a fost anchetat, fără a fi arestat, şi fratele lui Radu Cocoş, HoriaDan, tot de către un angajat al Securităţii40.

În cadrul anchetelor s-a pus accent pe mobilul acţiunii. Prin urmare, tineriievocă audierea emisiunilor postului de radio „Europa Liberă” şi răsfoireacâtorva reviste nemţeşti, pe care Ţompi le-a procurat de la serviciu, din careşi-au dat seama de diferenţele majore de trai dintre R.F.G. şi R.S.R.41.

Cei patru prieteni au fost eliberaţi din arest pe 21 decembrie 1989, datorităevenimentelor în desfăşurare, fără a ajunge să fie judecaţi de vreo instanţă.

În Arhiva C.N.S.A.S. dosarul de urmărire penală constituit deSecuritate pentru această problemă are numai două volume, primulcuprinzând materialele de anchetă şi documentele-cadru emise de DirecţiaCercetări Penale a D.S.S. şi Procuratura Militară, iar cel de-al doilea fiinddosarul de penitenciar deschis pe numele lui Vasile Ţompi, la arestul dinCalea Rahovei Bucureşti (U.M. 0676). Cu siguranţă au existat dosare depenitenciar şi pentru ceilalţi tineri arestaţi, dar acestea nu s-au păstrat înarhivă.

36 Ibidem, ff. 23, 28-36.

37 Ibidem, f. 37.

38 Ibidem, f. 53.

39 Ibidem, ff. 1, 6-13.

40 Ibidem, ff. 14-21.

41 Ibidem, f. 34.

106

La 11 ianuarie 1990, acelaşi procuror militar, col. de justiţie MihaiŞtefănescu emite „Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală” a celorpatru arestaţi, iar de data aceasta înscrie în document şi motivul: „auconceput, redactat şi difuzat, prin circuitul poştal, un număr de circa 60 debucăţi fiţuici, prin care chema (sic!) populaţia să se opună regimului dedictatură ciauşist (sic!), politicii falimentare a acestuia”42. Dezincriminarea s-a produs după ce, prin Decretul din 4 ianuarie 1990 al Consiliului FrontuluiSalvării Naţionale, art. 166 alin. 2 din Codul Penal fusese abrogat.

42 Ibidem, f. 61.

107

Versuri culese de pe pereţii celulelor din Sighet

De va mai fi să neÎn linişti mari,plutind peste cuvinte

Ne-om apleca spre albia uscatăÎn care-au curs năvalnic altădatăAtâta vis şi-atâta dor fierbinte.

Nu vor mai fi fiori să ne aştepteÎn toamna-aceea lină şi târzie

Aceleaşi mâini curate-or să ne-ndrepteSpre alt cules şi altă nostalgie

Întelegând sub tâmplele-nţelepte,Tot ce n-a fost şi-ar fi putut să fie.

vedem vreodatăTrecute flori rămase pe morminte

Tăceri prelungi de-atuncea înainteNe-or aminti viaţa sfărâmată.

108

Rupt ca un steag, cotropit de cangrenăŞfâşiat de bice ca furul,

Aşa voi sosi la judecata supremă,Sângele meu să-ţi mânjească auzul

Privirea Ta va fi spada-ngheţatăCând glasul Tău din genune va creşte:

-Omule, haide vorbeşteE marea ta judecată.

Sleit voi cădea pe înaltele trepte,Pe buze c-un zâmbet de sânge inert:-Pentru toate rănile mele nedrepte

eu,Doamne,Te iert.

109

Sunt numai ciot şi rădăciniDin mine pasărea nu pleacăAştept în primăveri o cracă

şi jinduiesc după tulpini

Către lăstuni,către livadaCu-atâta dragoste m-avânt

Dar când mă scutur de pamântAfară-i viscol şi zăpadă

Şi iar mă-ngrop şi lunec iarprin galerii de tină

Aştept aprilie să vinăŞi-n somn visez că sunt stejar.

110

Dă-mi drumul din temniţi,IsuseSau ia-mă la tine în cer

În lanţuri mi-s mâinile pusemi-e sufletul doruri apuse

şi-n lanţuri menit sunt să pier.

Dă-mi drumul că mama-i bătrânăşi plânge cu lacrimi de jar;de pâine,ea n-are fărâmă

dă-mi drumul s-o văd pe bâtrânăşi-aruncă-mă-n temniţă iar.

Dă-mi drumul,Isusule Bune,sunt tânăr şi vreau să trăiesc

când soarele roşu apune,zefirul când cântă pe strune

iubita-mi aş vrea să-ntâlnesc.

Ucide-mă Doamne cu pietresau bagămă-n negrul pământ

ucidemă-n chinuri înceteotravă să beau dă-mi cu sete

c-aici e mai rău ca-n mormânt.

111

Fotografii

Laci Vasile Ţompi Brandsch, în faţa fostului sediu DSS din Calea Rahovei39, actuala dirijor George Georgescu.

112

Horaţiu -Tiberiu Coman

Radu Cocoş

113

Laci Vasile Ţompi Brandsch şi George Sava, revedere după 23 de ani.

114

Documente

Manifestul medieşenilor

115

Dosar de urmările penală

116

Mandat de arestare preventivă

117

Proces verbal de percheziţie corporală la introducerea în arest

118

Ordonanţă de reţinere

119

Amprente

120

Dosar de penitenciar

121

Ordonanţă

122

123

124

Proces verbal de începere a urmăririi penale

125

Bibliografíe

A C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 195759

Simion Airinei, Un sfert de veac de Securitate, Braşov, Editura TransilvaniaExpress, 2002

Stana Dobre şi Ştefan Dochia, Eroi pentru România. Braşov 1987, 15noiembrie – mărturii, studii, documente, Bucureşti, Editura Semne, 2007

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 14, vol. 1

A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 182621, vol. 1

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 66527

A.C.N.S.A.S., fond Penal 66527.

126

Cuprins

Colegul din celula 4......................................................................................3

Grupul de la Mediaş ……………........…………………………………............7

Ladislau Vasile Ţompi Brandsch………………………………………...........13

Horaţiu-Tiberiu Coman……………………………………………………........42

Radu Cocoş……………………………………………………………..............67

Poenaru Sebastian………………………………………………………...........92

Postfaţă……………………………………………………………………..........95

Versuri culese de pe pereţii celulelor din Sighet.........................................107

Fotografii…………………………………………………………………...........111

Documente.................................................................................................114

Bibliografie..................................................................................................125