1

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, GEOGRAFIE ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

DEPARTAMENTUL DE ISTORIE

ŞCOALA DOCTORALĂ

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

SPORT ŞI POLITICĂ ÎN

“EPOCA NICOLAE CEAUŞESCU”

Coordonator ştiinţific:

prof. univ. dr. MIHAI DRECIN

Doctorand:

MARIUS MARINĂU

Oradea

2011

2

CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................................................................................... 6

Capitolul I ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI ................................................. 12

Capitolul II EDUCAŢIA FIZICĂ, SPORTUL ŞI POLITICA DE-

A LUNGUL ISTORIEI. NOŢIUNI DE BAZĂ ŞI

ETAPE DE EVOLUŢIE ..........................................................................

30

II.1 Educaţia fizică şi sportul .................................................................................... 31

II.1.1 Definiţie, clasificare, evoluţie ...................................................... 31

II.1.2 Idealul şi scopul educaţiei fizice ............................................... 39

II.1.3 Funcţiile, obiectivele şi sarcinile educaţiei fizice ....... 43

II.2 Sportul şi politica – mijloc de propagandă şi afirmare

internaţională ................................................................................................................

47

II.3 Sportul în regimul comunism ......................................................................... 62

Capitolul III MIŞCAREA SPORTIVĂ DEMOCRAT-POPULARĂ

ÎNTRE CONTINUITATE ŞI DEZVOLTARE

SUSŢINUTĂ (1945-1989) .......................................................................

71

III.1 De la “Epoca Gheorghiu-Dej” la “Epoca Nicolae

Ceauşescu” continuitate şi noutate, istorie şi politică ...............

71

III.2 Documentele de partid şi de stat şi legislaţia sportivă .............. 88

III.3 Formele organizatorice de conducere a sportului la nivel

naţional ..............................................................................................................................

110

III.4 Educaţia fizică şi sportul activităţi de interes politic şi

naţional ..............................................................................................................................

122

III.5 Rezultatele sportive ale României în “Epoca Ceauşescu”

între cantitate şi calitate ......................................................................................

132

Capitolul IV SPORTUL ÎNTRE PROPAGANDĂ ŞI

CONTROLUL SERVICIILOR SECRETE ÎN

“EPOCA CEAUŞESCU” ........................................................................

143

IV.1 Reflectarea fenomenului sportiv în presa vremii ......................... 143

IV.2 Sportul, mijloc de propaganda naţională şi internaţională . 155

IV.3 Sportul românesc sub controlul Securităţii ....................................... 171

IV.3.1 Modelul sovietic în organizarea cluburilor

sportive ale ministerelor de Interne şi al Armatei ...

171

IV.3.2 Începuturile favorizării cluburilor militare. Căi şi

metode utilizate înainte de 1965 ...............................................

174

IV.4 Reţele informative şi sportivi evadaţi din lagărul

communist ........................................................................................................................

180

IV.4.1 Modelul sovietic de supraveghere a sportivilor ......... 180

IV.4.2 Ceauşescu, Securitatea şi lumea sportului

românesc .......................................................................................................

183

CONCLUZII ............................................................................................................................................... 200

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................... 206

ANEXE DOCUMENTARE ........................................................................................................... 236

3

INTRODUCERE

Sportul, ca fenomen social, trebuie să fie întotdeauna înţeles şi explicat în contextul său

istoric, politic, economic şi cultural. Sportul, departe de a fi o practică politică neutră, reprezintă un

punct de vedere privilegiat, din care putem deduce practicile unei societăţi, putând de asemenea citi

natura regimului care îl utilizează.

După 1990 rezultatele înregistrate de sportul românesc pe plan extern au fost din ce în ce

mai modeste. Sportivi de elită, antrenori şi specialişti români au luat calea străinătăţii în căutarea unor

oportunităţi menite să le pună în valoare capacitatăţile atletice sau tehnice. Educaţia fizică în şcoli a

fost plasată de către guvernanţii care s-au succedat la putere pe un plan secund, poate nemeritat. Multe

dintre bazele sportive edificate sub regimul comunist au fost lăsate în paragină şi au ajuns în scurtă

vreme pe mâinile unor samsari imobiliari.

Acelaşi fenomen a fost înregistrat în toate statele fostului „lagăr comunist”. Sportul est-

german, odinioară fanion al propagandei superiorităţii sistemului socialist în acest domeniu, a dispărut

odată cu desfiinţarea Republicii Democrate Germane. Sportul cubanez, model pentru familia ţărilor

latino-americane, s-a prăbuşit sub povara dificultăţilor economice cu care s-a confruntat Cuba în urma

căderii „cortinei de fier” din Europa. Nu în ultimul rând sportul sovietic, cel care servise drept model

de promovare ideologică a „învăţăturilor” marxist-leniniste în materie în toate statele satelite Uniunii

Sovietice a înregistrat o evoluţie descendentă în prima decadă de după colapsul structural suferit de

fosta URSS.

Discrepanţa dintre palmaresul impresionant acumulat de sportul comunist până în 1989,

implicit de cel românesc, şi bilanţul modest înregistrat după criza sistemică de la începutul anilor ’90, a

constituit principala motivaţie care ne-a determinat să întreprindem cercetarea istorică oglindită în

această lucrare.

Faptul că începând cu anul 1985 autorul lucrării a activat neîntrerupt în fenomenul sportiv,

mai întâi ca sportiv de performanţă (cu rezultate notabile atât pe plan naţional cât şi internaţional), iar

mai apoi ca şi cadru didactic la Facultatea de Educţie Fizică şi Sport şi ca antrenor (disciplinele

atletism şi fotbal) îl îndreptăţeşte să afirme că este un cunoscător al fenomenului sportiv pe care

doreşte sa-l abordez şi din altă perspectivă, cea istorică. Astfel, considerăm că reprezintă interes analiza

modului cum a fost orientat acest domeniu, în perioada studiată, pentru a-şi îndeplini obiectivele

solicitate de comanda socială şi de cea politică. Am fost interesaţi să sondăm fondurile arhivistice şi

fondurile periodicelor vremii pentru a surprinde instrumentele politice, metodele şi tehnicile aplicate

de puterea comunistă în scopul implementării modelului sovietic în sportul autohton în între anii 1945-

1965. Am fost interesaţi apoi să descifrăm implicarea politică în promovarea sportului de masă, ca

obiectiv doctrinar, şi a celui de performanţă, ca mijloc de propagandă pus în slujba rivalităţii dintre

sistemul comunist şi cel capitalist în toată perioada „Războiului rece”.

O atenţia deosebită am acordat cercetării fondurilor documentare care surprindeau

amestecul serviciilor secrete şi a organelor coercitive în viaţa sportivă şi în viaţa sportivilor, fie pentru

a influenţa rezultatele competiţiilor, fie pentru racolarea unor sportivi valoroşi în vederea legitimării lor

la cluburile Securităţii, Miliţiei şi Armatei. Un subiect sensibil în această chestiune l-a constituit

reţeaua de informatori dezvoltată de Securitate în interiorul colectivelor sportive, federaţiilor şi în

special a delegaţiilor care urmau să facă deplasări în străinătate.

Ne-am străduit să alcătuim un tablou cât mai complex şi totodată cât mai complet a tuturor

acestor aspecte, pentru a obţine în final o sinteză cuprinzătoare cu privire la evoluţia sportului

românesc sub regimul comunist.

4

Capitolul I

ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI

Epoca „Nicolae Ceauşescu” a marcat istoria sportului românesc nu numai prin numărul

impresionant de medalii şi titluri cucerite de sportivii noştri pe plan internaţional, ci şi prin producţia

editorială de proporţii în materia lucrărilor din domeniul sportului. Inventarul Bibliotecii Naţionale

reţine în jur de 800 de titluri de lucrări tipărite în cei 24 de ani în care Ceauşescu s-a aflat la cârma ţării.

Cultura fizică şi sportul au ocupat un loc special în cadrul programelor partidului comunist

şi sub Gheorghiu-Dej, însă până în timpul regimului Ceauşescu ele nu s-au bucurat de privilegiul de a

fi aşezate printre problemele de interes naţional. Avântul pe care mişcarea sportivă l-a cunoscut după

anul 1965 poate fi explicat nu numai prin prisma cerinţelor doctrinare de a utiliza acest sector în slujba

propagării lozincii superiorităţii sistemului comunist, ci şi prin cea a pasiunii nutrite de noul lider de la

Bucureşti pentru sport, dat fiind faptul că în tinereţe s-a implicat activ în organizarea şi dezvoltarea

resortului sportiv al armatei, în calitatea de ofiţer politic superior pe care o deţinea la acea vreme.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceauşescu a încurajat deschiderea cercetării din

domeniul sportului către ştiinţa occidentală şi prin intermediul acesteia producţia autohtonă de lucrări

cu conţinut sportiv, traducerile din autorii sovietici începând să ocupe un spaţiu din ce în ce mai limitat

în catalogul anual al publicaţiilor.

În lumina acestui ultim aspect, o mare atenţie a fost acordată tipăririi documentelor de

partid care reglementau noile orientări şi direcţii care urmau să jaloneze parcursul viitor al sportului

românesc, precum şi a lucrărilor întocmite pe baza acestora de activiştii din sectorul sportiv cu scopul

de a le populariza şi de a le face mai accesibile celor cărora li se adresau cu precădere.

Sociologia rurală, pusă în slujba propagandei privitoare la acţiunea de sistematizare şi de

urbanizare a comunelor cu potenţial economic a contribuit şi ea cu câteva lucrări la promovarea culturii

fizice şi sportului în rândurile tineretului de la sate.

Conceptul mişcării sportive de masă a cedat tot mai mult teren în faţa sarcinilor de partid,

care trebuiau transpuse în viaţă prin noi şi noi succese, ori acest deziderat putea fi realizat numai de

către sportul de performanţă. Nemulţumit de uşoara curbă descendentă înregistrată de sportul românesc

în competiţiile de peste hotare, Ceauşescu solicita factorilor de răspundere să opereze modificarea

baremelor sportive naţionale în sensul alinierii acestora la nivelul „celor mai înalte realizări din sportul

internaţional”, Comitetul Politic Executiv fiind însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii

şi cu monitorizarea modului în care sportivii se vor fi achitat de obligaţii în următorii cinci ani1.

Pentru a trezi şi mai mult interesul populaţiei pentru sport, pe parcursul anilor au văzut

lumina tiparului un important număr de lucrări privitoare la istoria sportului internaţional şi a celui

românesc sau la istoria marilor evenimente sportive internaţionale

Trecând peste neajunsurile economice şi peste cele legate de nerespectarea drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor, pe plan sportiv „Epoca Ceauşescu” a fost una înfloritoare, realitate reflectată

atât prin zestrea dotărilor sportive, stadioane, arene, săli, bazine de înot, cât şi prin tezaurul medaliilor

şi titlurilor dobândite de sportivii români în întrecerile de peste hotare. În numai câteva decenii

România s-a transformat dintr-o ţară aproape absentă pe marile arene ale sportului mondial într-o forţă

sportivă de temut, situată an de an printre primele locuri ale topului internaţional.

Succesele sportului românesc s-au datorat nu numai dotărilor care i-au fost puse acestuia la

dispoziţie, ci şi rezultatelor cercetării ştiinţifice şi metodologiilor de care s-a bucurat în mod constant

prin intermediul sutelor de lucrări tipărite în domeniu.

1 Epoca Nicolae Ceauşescu, 1974-1977, Partidul Comunist Român. Comitetul Central. Comitetul Politic Executiv, Editura

Politică, 1986, p. 398

5

Cu excepţia lucrărilor aparţinând sectorului propagandei, care prin natura lor au tratat

fenomenul sportiv prin prisma ideologiei, toate celelalte, că au fost ele de specialitate, de medicina, de

istoria sau sociologia sportului, prin conţinutul lor s-au ridicat la standardele lucrărilor apărute în

Occident. Din această perspectivă „Epoca Ceauşescu” poate fi percepută într-o lumină pozitivă,

prestigiul câştigat de ţara noastră în anii respectiv nemaifiind repetat de atunci încolo.

Capitolul II

EDUCAŢIA FIZICĂ, SPORTUL ŞI POLITICA DE-A LUNGUL ISTORIEI.

NOŢIUNI DE BAZĂ ŞI ETAPE DE EVOLUŢIE

Activitatea fizică constituie una dintre componentele esenţiale ale existenţei umane care,

împreună cu cea intelectuală, a asigurat unicitatea speciei noastre pe calea evolutivă a biosferei.

Deşi defineau sportul ca activitate apolitică, ţările comuniste aveau grijă să amintească cu

insistenţă caracterul politic al sportului, delimitându-l sistematic de practicile occidentale. Spre

deosebire de practicile burgheze, unde se sugerează un anumit caracter de clasă, comuniştii susţineau

sus şi tare caracterul de masă al acestei activităţi. Ei percepeau această deschidere spre practicarea la

scară largă a sportului şi ca pe o modalitate eficientă de propagandă pro-comunistă şi în acelaşi timp

anticapitalistă. „Burghezia şi moşierimea din ţara noastră, ca peste tot în ţările capitaliste, a ţinut

poporul muncitor departe de educaţia fizică şi de sport. Ele au folosit sportul ca mijloc de cultivare a

naţionalismului burghez, de aţâţare şovină şi rasială” – se afirma în acest sens într-un document al

partidului comunist2.

Clasicii marxism-leninismului au fost preocupaţi în a demonstra rolul important pe care

cultura fizică îl joacă în cadrul educaţiei comuniste. Karl Marx considera că prin educaţia tinerei

generaţii trebuie să se înţeleagă „în primul rând educaţia mintală, în al doilea rând educaţia fizică, iar în

cel de-al treilea rând instrucţia tehnică”3, întrucât, după cum se va adeveri mai târziu, regimurile

comuniste erau interesate de crearea unui om de tip nou, „mai robust şi mai performant”4. Marx

considera că atât mintea cât şi corpul trebuiesc dezvoltate în egală măsură, fără a fi prejudiciate pe nici

una dintre cele două componente.

Din această cauză în toate ţările comuniste sportul a îmbrăcat şi o latură militară, care s-a

manifestat atât prin programele de instruire fizică şi tactică a diferitelor categorii de populaţie, cât şi

prin înfiinţarea unor cluburi şi asociaţii în subordinea structurilor militare, entităţi sportive ce urmau să

joace rolul colectivităţii model5.

Lenin îşi exprima convingerea că tineretul comunist se va arăta capabil să ducă la bun

sfârşit cauza comunismului şi că pentru a putea realiza acest deziderat trebuie să se pregătească asiduu

pentru a deveni „voinic, sănătos, cu nervi de oţel şi muşchi de fier”6.

Într-un sistem în care muncii, în special celei fizice, îi era rezervată poziţia de valoare

supremă în panteonul ideologic, mişcarea fizică şi sportul au cunoscut un proces de denaturare

structurală, activiştii comunişti străduindu-se să le imprime principii ce-şi aveau originea în producţia

de bunuri, cu totul străine domeniului şi în acelaşi timp în contradicţie cu menirea lor firească, în

speranţa că pe această cale vor conserva conceptul de „amatorism” atribuit sportului de către corifeii

doctrinei marxist-leniniste.

2 Arhivele Naţionale ale României (în continuare ANIC), Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. nr. 99/1949, f.1 3 Karl Marx, Opere I, vol. XIII, partea I, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 199 4 Lucian Boia, La mythologie scientifique du communisme, Editura Les belles Lettres, Paris, 2000, p.52 5 Alexandra Nacu, Le corps sous controle: apercu du sport sovietique, în Revue Regard sur L’Est (Bucureşti), janvier 2002

6 Apud Nikolay Macarţev Colectivul sportiv din întreprinderi, Editura Confederaţiei Generale a Muncii, 1948, p.82

6

De aici şi antagonismul ce s-a născut instantaneu între cele două linii directoare care au

subsumat evoluţia sportului în societatea comunistă de-a lungul timpului, întrucât nici unul dintre

regimurile comuniste nu s-a dovedit apt să soluţioneze conflictul dintre cerinţa de promovare a

sportului de masă, în scopul de a ţine astfel sub control populaţia şi a-şi asigura pe această cale

stabilitatea politică, şi setea de succese internaţionale, ca mijloc de propagare a superiorităţii sistemului

socialist, deziderat pe care numai sportul de performanţă îl putea satisface. Cu alte cuvinte, era

imposibil de realizat o fuziune completă între sportul amator, generator de uniformitate şi mediocritate,

şi cel profesionist, furnizor de prestigiu şi recunoaştere mondială.

Acesta a fost motivul pentru care sub paravanul asociaţiilor sportive aflate în subordinea

unor unităţi economice, a unor unităţi şcolare sau instituţii de stat, ţările comuniste au dezvoltat

adevărate centre de pregătire a sportului profesionist din care s-au ridicat sportivi de performanţă de

renume internaţional. Truda acestor sute de campioni a fost exploatată în scop propagandistic,

atribuindu-li-se în mod cinic titulatura de „cei mai buni ambasadori” ai sistemului comunist, în

condiţiile în care câştigau înzecit mai puţin decât confraţii lor din Occident. Nu întâmplător,

parafrazând îndemnul olimpic „Citius, Altius, Fortius”, Stalin obişnuia să-i mobilizeze pe sportivii

sovietici cu îndemnul „Mai departe, mai repede, mai sus decât toţi”.

Datorită faptului că de-a lungul timpului toate regimurile politice, fie de stânga fie de

dreapta, au utilizat sub diferite forme sportul ca mijloc de propagandă internă sau externă, am

considerat utilă o succintă prezentare a câtorva exemple pentru a evidenţia faptul că exploatarea

sportului în scopuri propagandistice de factură politică nu este o invenţie a puterii comuniste din

România.

După succesul înregistrat de către sovietici în faţa americanilor la jocurile olimpice din

1956, de la Melbourne, factorii responsabili cu mişcarea sportivă din statele occidentale şi-au pus

problema găsirii unei strategii prin care să poată fi demontat falsul amatorism sub care se prezentau în

competiţiile internaţionale delegaţiile ţărilor comuniste, cu atât mai mult cu cât la ediţia de iarnă a

olimpiadei schiorul austriac Karl Schranz a fost exclus din competiţii de către comitetul olimpic pe

motivul că ar fi beneficiat de sponsorizări. „Sportivii comunişti sunt subvenţionaţi de stat şi toţi ceilalţi

sportivi sunt într-un fel sau altul ajutaţi – a replicat austriacul – plecaţi de la un principiu greşit,

jocurile olimpice ar trebui să fie deschise tuturor sportivilor”7.

La cea de a 48-a sesiune generală a Comitetului Internaţional Olimpic (CIO), în cadrul

discuţiilor purtate pe tema naţionalismului şi a implicării politicului în problemele sportului,

preşedintele CIO, lordul Kiliann a căutat să găsească o soluţie afirmând că majoritatea comitetelor

olimpice naţionale îşi alimentează bugetele integral, sau în cea mai mare parte, de la stat, ca

manifestare firească a naţionalismului. „Spiritul de naţionalism între concurenţi a existat întotdeauna şi

nu va putea fi niciodată evitat naţionalismul stimulează sportivii care depun tot efortul pentru a

învinge, în antichitate se luptau pentru cetatea lor, iar azi se luptă pentru naţiunea lor”8 precizeaza el.

Cu totul altfel a fost pusă însă problema în chestiunea apartheid-ului după ce, în 1957,

Comitetul Olimpic al Africii de Sud a interzis orice competiţie mixtă între coloniştii albi şi indigenii

negri pe teritoriul său. Ca urmare, CIO a decis excluderea Africii de Sud din organizaţia olimpică,

măsură ce a fost grăbită şi de o serie de acţiuni întreprinse de alte state, sau individual de unii sportivi,

care au refuzat să concureze cu echipele reprezentative şi cu sportivii proveniţi din această ţară, printre

acestea numărându-se şi refuzul României de a disputa meciurile de tenis din cadrul Cupei „Davis” cu

Africa de Sud9.

Modul diferit în care CIO a reacţionat în faţa celor două situaţii de încălcare fragrantă a

unor principii fundamentale ale olimpismului ar putea conduce la bănuiala, cel puţin în problema

7 Richard Espy, The politics of the Olympic Games, Univerity of California Press, Los Angeles, 1981, p. 138 8 Ibidem, p. 50

9 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. nr. 55/1975, f. 3

7

delimitării ferme a barierei dintre sportul profesionist şi cel „amator” afişat de statele comuniste, că

înaltul for s-a poziţionat subiectiv, admiţând într-un fel că nici amatorismul clamat de ţările occidentale

nu ar fi fost întru-totul străin de suportul financiar al statului.

În alte situaţii, pe fondul tensiunilor existente pe arena politică, competenţa CIO a fost pur

şi simplu eludată de către ţările membre. Un astfel de episod s-a consumat la olimpiada din 1956 când

Spania şi Olanda şi-au retras delegaţiile în semn de protest faţă de invazia sovietică din Ungaria. Alte

absenţe au fost determinate de-a lungul timpului de diversele disensiuni bilaterale existente între unele

state, cum s-a întâmplat la ediţia Jocurilor Asiatice din 1974, găzduite de Pakistan, când Kuweitul a

refuzat să dispute vreo întâlnire sportivă cu Israelul, atitudine adoptată şi de Coreea de Nord faţă de

Coreea de Sud, cu excepţia meciului de volei, unde fileul a întruchipat frontiera care în 1948 a

secţionat ţară în două entităţi politice cu ideologii divergente10

, sau la Campionatul Mondial de Lupte,

tot din 1974, când sportivii albanezi au fost opriţi să concureze cu cei sovietici.

Apogeul acţiunilor de protest a fost atins însă în prima jumătate a anilor ’80, când Statele

Unite şi alte ţări occidentale au boicotat jocurilor olimpice organizate la Moscova în 1980, ca urmare a

invaziei sovietice în Afganistan din 1979, iar în replică, Uniunea Sovietică şi alte 13 ţări comuniste au

boicotat ediţia din 1984 de la Los Angeles11

. Cu acest prilej România, Iugoslavia şi China nu s-au

raliat acţiunii Kremlinului12

.

Etimologia cuvântului propagandă ne duce la latinescul “propagare” (a pune în pământ o

mlădiţă în scopuri de reproducere) şi la singularul acestuia “propagandum” (ceea ce trebuie să fie

propagat, difuzat)13

.

Orice putere, de orice natură, din orice epocă istorică şi din orice parte a lumii a fost

preocupată de modul instituţional ori improvizat de a controla şi stăpâni mijloacele de comunicare

directe sau mediate cu masele, încercând să perceapă la timp “semnalele schimbărilor de atitudine ale

stărilor de spirit din diverse medii socio-profesionale”14

.

Propaganda politică este astăzi un fenomen cu multiple implicaţii, nu numai de ordin

psihosocial, etnic, organizatoric, ideologic ci în primul rând de ordin social şi sociologic. Propaganda

nu este numai o tehnică, o activitate sau o instituţie politică ci reprezintă un fenomen social total, prin

prisma efectelor în sistemul social.

Propaganda abordează toate aspectele vieţii sociale, vizează probleme: economice şi

organizatorice, etice, ideologice, cultural-artistice, de loisir, interne şi internaţonale.

Ideile politice constitue pentru propadandă un mijloc de a manipula mase mari de oameni

(urnindu-le sau anihilându-le), de a accelera sau a temporiza desfăşurarea unor evenimente. Ca

instrument al ideologiei şi al politicii propaganda serveşte scopurilor sistemului social, clasei sociale în

slujba căreia este pusă, naţiunii respective. O “propagandă neutră este un non-sens”15

.

Astfel nici puterea comunistă din România nu putea face excepţie de la utilizarea tuturor

formelor pe care le avea la îndemână pentru a realiza o propagandă eficientă în rândul maselor. Ba mai

mult, putem spune în statele comuniste au perfecţionat multe din metodele de propagandă.

N. Ceauşescu vedea propaganda ca fiind nu numai o parte inseparabilă a socialismului, ci şi

o necesitate obiectvă pentru făurirea cu succes a noii orânduiri sociale ca răspuns la acţiunile

“cercurilor imperialiste”.

10 Valter Roman, Fenomenul militar în istoria societăţii, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 73 11 Ioan Drăgan, Martor la 8 olimpiade de vară, Editura Porus, Bucureşti, 1992, p. 38 12 Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2007, p. 480 13 Jean Malignon Dictionaire de politique, Editurea Cujas, Paris, 1967, p. 332 14

Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 15 Petru Pînzaru, Sociologia propagandei, Caiet documentar, Academia “Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, 1975, p.14

8

La Congresul al X-lea al P.C.R. (1969), N. Ceauşescu defineşte propaganda şi obiectivele

sale fundamentale în accepţiune comunistă: “rolul muncii de propagandă este de a stimula gândirea

politică vie a oamenilor, de a-i ajuta să explice desfăşurarea evenimentelor şi să adopte o poziţie justă

faţă de ele, să dobândească o perspectivă clară pe baza concepţiei marxist-leniniste asupra dezvoltării

societăţii contemporane, să participe activ la înfăptuirea politicii partidului şi guvernului”16

.

Susţinerea tezei cu privire la superioritatea fenomenului culturii fizice în ţările socialiste, se

regăseşte cu prisosinţă în formulările doctrinare emise de profesorul sovietic N. I. Ponomariov. El

abandonează, cel puţin formal, bagajul ideologic steril pus la dispoziţie de către propaganda autohtonă

anticapitalistă, pentru a face apel la rezultatele analizelor critice întreprinse în acest sens de o seamă de

sociologi occidentali care au studiat mişcarea sportivă în ţările lor. Astfel, sovieticul îşi găseşte un aliat

în cercetătorul britanicului P. McIntosh care apreciază că cultura burgheză, inclusiv cea fizică, nu poate

satisface cerinţele maselor, fiind afectată de o profundă nedreptate socială17

.

Un alt autor citat de către cercetătorul sovietic este sociologul francez J. Meynaud care, în

lucrarea „Sportul şi politica”, după ce înfierează nefireasca subordonare a fenomenului sportiv de către

doctrina burgheză, atrage atenţia asupra conflictului permanent pe care această subordonare îl

generează între politică şi sport pe arena internaţională. „Sportul se dovedeşte mai puţin interesat de

politică decât politica de sport” – conchide intelectualul francez18

.

În realitate lucrurile stăteau la fel şi în comunism, puterea fiind interesată deopotrivă nu

numai să-şi dobândească şi să-şi menţină prestigiul pe plan internaţional, ci să şi obţină foloase

materiale de pe urma celor implicaţi în activitatea sportivă.

G. Magnane, de asemenea francez, figurează la rândul său în pachetul argumentativ al

ideologilor sovietici datorită concluziei la care ajunge acesta cu privire la rolul de instrument de

control social atribuit de regimurile burgheze sportului, judecată de valoare pe care sociologul francez

şi-o întemeiază pe analiza evoluţiei fenomenului sportiv sub regimurile fasciste aflate în ascensiune în

perioada interbelică. „Şi în prezent în ţările burgheze sportul îndeplineşte o funcţie analoagă, aţâţând

cruzimea, egoismul, senzualitatea josnică şi setea de câştig” – subliniază N. I. Ponomariov încercând

să convingă că în capitalism sportul şi-a trădat adevărata menire19

.

Redactorul şef al gazetei sportive americane „Sport Illustrated”, R. H. Boyle, este şi el citat

pentru aprecierile sale negative la adresa pervertirii fenomenului sportiv în Statele Unite sub presiunea

„industriei spectacolului”. Sportul este perceput de către oamenii de afaceri ca o importantă sursă de

venituri, opţiune ce atrăgea în mod firesc neglijarea sportului de masă. „Oamenii de afaceri din

domeniul sportului speculează cu abilitate interesul americanilor pentru sport, năzuinţa acestora către o

odihnă activă – îl parafrazează Ponomariov pe jurnalistul american – dar antreprenorii fac investiţii în

ramurile de sport cu un mare grad de spectaculozitate, ignorând sportul de masă”20

.

La fel se întâmpla şi sub regimurile comuniste unde antreprenor era statul, însă un

antreprenor unic, care la fel ca investitorii capitalişti din Occident aloca la rândul său sume importante

în dezvoltarea sportului de performanţă. Îmbunătăţirea rezultatelor sportivilor români reclama implicit

dotarea bazelor sportive cu tehnologii şi materiale conforme cu standardele celor folosite în Occident21

.

16 Raportul CC al PCR cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al IX-lea şi Congresul al X-lea şi

sarcinile de viitor ale partidului, în vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 323 17 P. C. McIntosh, Sport in Society, Wats Ed., London, 1963. Apud: N. I. Ponomariov, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi

sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 18 18 I. Meynaud, Sport et politique, Paris, 1966. Apud: N. I. Ponomariov, op. cit., p. 19 19 G. Magnane, Sociologie du sport, Paris, 1964. Apud: N. I. Ponomariov, op. cit., p. 20 20 R. H. Boyle, Sport-Mirror of American Life, Boston, 1963. Apud: N. I. Ponomariov, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi

sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 21 21 Comenzile româneşti se îndreptau cu predilecţie către producători din Statele Unite ale Americii, Republica Federală

Germană, Franţa, Norvegia, Danemarca, Japonia, Canada, etc. Vezi: ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi

Agitaţie, dosar 5/1975, f. 150

9

La noi procesul de achiziţionare a acestora era supus aprobării CC al PCR, după obţinerea avizelor din

partea Ministerului Comerţului Exterior şi a Comitetului de Stat al Planificării. Sumele alocate, la

nevoie, puteau fi suplimentate cu banii transferaţi de la alte sectoare care nu reuşiseră să-şi cheltuiască

integral buget alocat. Aşa s-a întâmplat în anul 1976, când o parte a bugetului Ministerului Culturii a

fost virat către CNEFS22

.

R. H. Boyle este apreciat de către ideologii sovietici şi pentru opinia sa critică faţă de falsa

geneză a interesului populaţiei pentru fenomenul sportiv, născută nu dintr-o firească preocupare pentru

dezvoltarea sănătăţii fizice a individului, ci dintr-o mercantilă propagandă mic-burgheză23

.

Mai departe, sportul burghez este catalogat de către A. Notario ca fiind o afacere în cadrul

căreia cluburile sportive cumpără şi vând campioni, iar prin intermediul reclamei îl transformă pe

sportiv într-un element de stoarcere a profitului, competiţia fiind vitregită în acest fel de latura sa

ludică. „Profesionismul nu este prin el însuşi un factor de sclavie a omului sportiv, dacă este

reglementat de legi sociale şi norme umanitare în aceeaşi măsură ca şi toate celelalte profesiuni” – este

concluzia la care ajunge sociologul, eronată după părerea analistului sovietic24

.

Nu în aceiaşi termeni a fost calificată de către autorităţile româneşti chestiunea prelungirii

contractului în Franţa a tehnicianului Ştefan Kovács. În perspectiva vizitei la Bucureşti a premierului

Jaques Chirac, din 1975, Secţia de Relaţii Externe a CC al PCR recomanda rezolvarea pozitivă a

repetatelor cereri a mai multor membri ai guvernului francez, precum şi cererea Federaţie Franceze de

Fotbal, de a aproba prelungirea şederii în Franţa a antrenorului român de fotbal Ştefan Kovács, pentru

ca acesta să poată pregăti în continuare echipa naţională, miza propagandistică urmărită de ţara noastră

fiind „ecoul favorabil care îl va avea în cercurile guvernamentale” franceze25

.

Cu privire la etica profesională, sovieticii descalifică postura competiţiei sportive specifice

Occidentului, pe care o consideră a fi produsul „decăderii morale a lumii capitalismului”. În opinia lor,

categoria valorică a cinstei se traduce în Apus prin îndeplinirea strictă a obligaţiilor comerciale

asumate de către sportivul implicat, ori prin respectarea strictă a regiei spectacolului de către cel în

cauză, pervertire ce nu poate avea un alt efect decât înşelarea spectatorilor şi încurajarea maşinaţiunilor

din culise, în cele din urmă anulând valoarea etică a competiţiei sportive. De sigur, o atare atitudine nu

este admisă de etica sportivă promovată de sistemul socialist, la baza căreia ar fi aşezate cinstea,

spiritul de dreptate, puritatea intenţiilor, respectul faţă de adversar, egalitatea condiţiilor tehnice de

desfăşurare a concursurilor. „În Uniunea Sovietică s-a statornicit o morală nouă, în care îşi găsesc

expresia principiile internaţionalismului, umanismului socialist, colectivismul şi ajutorul reciproc” –

afirmă aceştia26

. În practică sovieticii procedau exact pe dos. Cazul celebru al gimnastelor românce

nedreptăţite la Olimpiada de la Moscova nu a fost singular.

Pentru toţi occidentalii care s-au implicat în mişcarea sportivă a fost şi a rămas deosebit de

dificilă înţelegerea provocării pe care Revoluţia din 1917 a lansat-o aşa numitelor „principii burgheze”

în această materie. Din momentul în care un guvern a decis că sportul este un drept şi nu un privilegiu,

postându-l ca statut alături de ştiinţă şi artă, până în momentul în care acesta a fost introdus obligatoriu

în şcoli şi universităţi, cu sprijin material de la stat, nu a mai fost decât o chestiune de timp până la

dominaţia mondială a sportului socialist.

Analistul englez James Riordan consideră că această orientare nu a însemnat doar

„politizarea sportului”, ci mai mult, a transformat sportul într-o politică de stat, evoluţia fenomenului

putând fi foarte bine surprinsă în metamorfoza suferită de către asociaţiile sportive ale Germaniei,

Cehoslovaciei şi Rusiei din epoca pre-socialistă. Din această perspectivă există o clară diferenţă între

22 Ibidem f. 146 23 G. Magnane, op. cit. Apud: N. I. Ponomariov, op. cit., p. 20 24 Ibidem, p. 6 25

ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 5/1975, f. 117 26 N. I. Ponomariov, op.cit., p. 134

10

modelul cultural exportat în secolul al XIX-lea de către Marea Britanie în coloniile sale, unde sportul,

nefiind susţinut de o economie solidă, s-a împământenit ca un hobby, şi modelul introdus de ideologia

marxist-leninistă27

.

Pornind de la analiza statistică a performanţelor olimpice obţinute de sportivii ţărilor

comuniste, comparativ cu cele ale sportivilor statelor capitaliste, profesorul britanic John Bale ajunge

la concluzia că superioritatea celor din prima categorie nu s-ar datora într-o aşa de mare măsură

diferenţei de percepţie abordate de fiecare dintre cele două sisteme ideologice faţă de fenomenul

sportiv, cât controlului total pe care regimurile comuniste l-au deţinut asupra vieţii propriilor popoare.

În calitatea sa de componentă a societăţii, sportul nu avea cum să se sustragă acestei

dominante. Din această cauză Occidentul nu s-a putut ridica niciodată, în materie de sport, la cotele de

mobilizare a resurselor umane şi materiale cunoscute în lagărul comunist, şi implicit nici la cotele de

eficienţă atinse de sportivii comunişti. Cazul Germaniei Democrate rămâne unic în analele

olimpismului, această ţară înscriindu-se în istorie cu cel mai mare număr de campioni pe cap de

locuitor din lume.

Faptul că dominaţia blocului comunist în sport a încetat odată cu prăbuşirea „imperiului

sovietic” reliefează cel mai bine dimensiunea presiunii exercitate decenii de-a rândul asupra resortului

sportiv de către regimurile de sorginte marxistă28

.

Deşi s-a urmat acelaşi model, evoluţia sportului în ţările căzute în sfera de dominaţie

sovietică a evoluat diferit, decalajele înregistrate izvorând din nivelul de dezvoltare economică, şi

implicit culturală, atins de fiecare dintre ele până la declanşarea conflagraţiei mondiale, de tradiţia

practicării sportului, de mentalităţile tradiţionale.

Diferenţe au existat însă, sub aspectul conceptualizării sportului, şi în cadrul Blocului

comunist, care nu trebuie analizat ca o entitate uniformă. De pildă, sportul cehoslovac a cunoscut o

dezvoltare mai dinamică dată fiindu-i tradiţia dobândită înainte de primul război mondial şi apoi cea

interbelică, susţinută de cele trei sau patru generaţii de muncitori industriali, nemaivorbind de

Germania Democrată, ai cărei conducători au adaptat principiile educaţiei ştiinţifice de dinaintea

divizării statului german la cerinţele filozofiei marxiste. În Cuba sportul a fost perceput ca principal

mijloc de eludare a boicotului economic şi cultural impus de Statele Unite, iar în China i s-a conferit

valoarea unei veritabile inginerii sociale menite să ridice nivelul etic şi cultural al populaţiei sub

pozitivul slogan „în primul rând prietenia şi apoi competiţia”.

Capitolul III

MIŞCAREA SPORTIVĂ DEMOCRAT-POPULARĂ

ÎNTRE CONTINUITATE ŞI DEZVOLTARE SUSŢINUTĂ (1945-1989)

După intrarea sovieticilor în ţară şi preluarea puterii de către comunişti liderul acestora,

Gheorghe Gheorghiu-Dej, a avut o ascensiune politică fulminantă. Persoana lui Gheorghiu-Dej este

definită ca un produs al educaţiei cominteriste, un patriot şi în acelaşi timp un obedient al Moscovei.

Începând cu Congresul al II-lea al PMR, Gheorghiu-Dej lansează teza „reconsiderării moştenirii

culturale”, moment ce avea să marcheze începuturile curentului naţional-comunist pe care prim-

secretarul partidului îl va cultiva până la sfârşitul vieţii. După retragerea trupelor sovietice din

România, puterea de la Bucureşti s-a angajat pe calea unui proces de îndepărtare treptată a tutelei

Moscovei şi de apropiere a ţării noastre de ţările occidentale.

După decesul liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit la 19 martie 1965, evoluţia

sportului românesc se va înscrie pe coordonatele procesului reformator impus societăţii româneşti de

27 James Riordan, Sport under Communism: the USSR, Czechoslovakia, the GDR, China, Cuba, McGill-Queen’s University

Press, London, 1981, p. 5 28 John Bale, Sports geography, Taylor&Francis Ed., 2002, p. 65

11

succesorul acestuia, Nicolae Ceauşescu. În linii generale, noul regim va continua politica de extragere

treptată a stafului de la Bucureşti de sub tutela Kremlinului şi de promovarea tot mai accentuată a

naţionalism-comunismului, demarată de Gheorghiu-Dej la începutul anilor ’60, cu diferenţa că, pe

acest fond, noul lider va dezvolta în jurul propriei persoanei forme groteşti ale cultului personalităţii29

.

Pentru Ceauşescu figura lui Gheorghiu-Dej a constituit arhetipul proletarului revoluţionar, modelul din

a cărui experienţă şi-a inspirat toate aspiraţiile. Ca structură interioară Ceauşescu se deosebea de

Gheorghiu-Dej prin egocentrismul ce-l caracteriza. Ca ideolog era adeptul socialismului de cazarmă pe

care-l percepea ca unică soluţie de modernizare a României. Cei doi aveau însă în comun un profund şi

rudimentar dispreţ pentru intelectualitate şi democraţie, specifice de altfel tuturor sectelor leniniste.

După modelul sovietic, odată cu „eliberarea” statelor din estul şi centrul Europei de către

Armata Roşie, în toate aceste viitoare ţări de „democraţie populară” vor fi înfiinţate structuri

specializate în organizarea şi gestionarea sportului conform cerinţelor doctrinei marxist-leniniste.

Urmând aceeaşi cale, prima formă instituţionalizată de control a maselor prin intermediul sportului

introdusă de către comunişti în România după 23 august 1944 a fost „Organizaţia Sportului Popular”

(OSP).

Conform cronologiei comuniste, perioada 7 martie 1946 – 9 august 1949 ar reprezenta

etapa de tranziţie a sportului românesc de la vechile forme burgheze de organizare la cele noi de

„democraţie populară”, răstimp în care Organizaţia Sportului Popular şi-a asumat răspunderea celor

mai nepopulare şi mai radicale măsuri în direcţia înscrierii sportului autohton în tiparele celui sovietic.

OSP era însărcinată să ducă la îndeplinire patru mari categorii de atribuţii specifice sportului de masă:

„a) Răspândirea prin toate mijloacele a sporturilor, educaţiei fizice şi turismului în marile mase ale

poporului, creând condiţiile cele mai prielnice în acest scop; b) Asigurarea celei mai temeinice

dezvoltări a sportului sindical, universitar, militar şi rural prin resorturile sale centrale; c) Gruparea

tuturor federaţiunilor de specialitate, dându-le directive de funcţionare şi sprijin financiar; d)

Organizarea de federaţii, precum şi întocmirea regulamentelor tehnice şi administrative, obligatorii pe

tot cuprinsul ţării”30

.

La 26 iunie 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al PMR emite „Hotărârea asupra

problemei stimulării şi dezvoltării continue a culturii fizice şi sportului”, document politic ce va marca

intrarea mişcării sportive din ţara noastră într-o nouă etapă evolutivă. Hotărârea susţinea necesitatea

desfiinţării OSP şi preluarea atribuţiilor acesteia de către Comitetul de Cultură Fizică şi Sport (CCFS).

Ca noutăţi, documentul politic introducea obligativitatea educaţiei fizice la toate nivelele de şcolarizare

şi în toate instituţiile de învăţământ, apoi nominaliza ramurile sportive care trebuiau să se bucure de o

atenţie deosebită din partea factorilor de răspundere din domeniu, majoritatea din sfera sporturilor

individuale şi totodată tangente pregătirii militare, şi nu în ultimul rând întărirea pregătirii ideologice,

deopotrivă a instructorilor cât şi a sportivilor. Pe 2 iulie 1957 CC al PMR, împreună cu Consiliul de

Miniştri, vor emite o hotărâre prin care locul CCFS va fi luat de către Uniunea pentru Cultură Fizică şi

Sport (UCFS), organ unic de conducere, îndrumare şi organizare a activităţii sportive31

.

La conferinţa pe ţară a mişcării sportive din 1967, s-a hotărât înlocuirea UCFS cu un nou

organism de conducere, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS), definit ca „organ

central de specialitate cu caracter obştesc” investit de stat cu atribuţii privitoare la dezvoltarea educaţiei

fizice şi sportului32

.

29 Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p. 149 30 Legea nr. 135/1946, privind înfiinţarea „Organizaţiei Sportului Popular” (OSP), art. 3, în Monitorul Oficial, nr. 58 din 9

martie 1946, art. 5, lit. a, b, c, d 31 Nicolae Postolache, Din istoria mişcării sportive muncitoreşti şi de mase, Bucureşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti,

1975, p. 257 32 Idem

12

Încă din Constituţia din 13 aprilie 1948 educaţia fizică şi sportul sunt decretate „probleme

de stat”33

, Prin prevederile art. nr. 2 al Legii nr. 29, din 1967, educaţia fizică şi sportul sunt decretate

„activităţi de interes naţional”34

.

Lucrările Conferinţelor mişcării sportive din Republica Socialistă România, din 1975 şi

1979 şi sarcinile stabilite la Plenarele CC al PCR au dus la trasarea direcţiilor de dezvoltare a educaţiei

fizice şi sportului în vederea îndeplinirii obiectivelor generale stabilite prin „Programul PCR de făurire

a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism”, şi a celor

specifice trasate acestui domeniu la Congresul al XI-lea al PCR pentru perioadele 1976-1980 şi 1981-

1990.

Anii ’80 nu vor mai cunoaşte schimbări majore în domeniul legislaţiei sportive sau al

demersului politic în această materie. Puterea va fi interesată acum de dezvoltarea şi perfecţionarea

cadrului legislativ deja existent. În acest sens, o importanţă deosebită va fi acordată conferinţelor

naţionale ale profesorilor, antrenorilor şi tehnicienilor implicaţi profesional în mişcarea sportivă în

vederea evaluării rezultatelor obţinute de aceştia şi promovării exemplelor pozitive.

În a doua jumătate a anilor ’70 şi următoarea decadă, mişcarea sportivă din România, atât

cea de masă, cât şi cea de performanţă, a fost subordonată programului politic al „Daciadei”. În planul

cincinal 1976-1980, sportul se va regăsi, alături de ramurile economice, în graficele dinamicii

prognozate pentru a fi atinse de societatea românească în următorii ani.

Regulamentul de organizare şi desfăşurare a competiţiilor din cadrul complexului Daciadei

a fost finalizat în anul 1977. El prevedea partajarea activităţii sportive în cele două mari ramuri ale

sale, sportul de masă şi sportul de performanţă, prima fiind destinată pregătirii fizice generale a tuturor

categoriilor de oameni ai muncii, iar cea de a doua depistării tinerelor talente şi pregătirii acestora

pentru competiţiile internaţionale. Era pentru prima dată când existenţa sportului de performanţă era

recunoscută într-un document politic.

Ca structură şi conţinut programul „Daciadei” îl copia în mare măsură pe cel sovietic

(GMA) introdus în anii ’50 şi la noi în ţară. Diferenţa o făcea doar numele, inspirat din antichitatea

românească cu scopul de a stimula sentimentul naţional al populaţiei.

Sportul a fost pe departe într-o altă postură decât aceea a unui compartiment social de

periferie. În schimbul loialităţii faţă de sistem, sportivilor li se mai făcea favoarea de a li se permite să-

şi rotunjească veniturile cu ocazia deplasărilor efectuate în străinătate prin intermediul comerţului cu

diferite produse de provenienţă occidentală care treceau astfel frontierele Blocului comunist.

Autorităţile comuniste au adoptat faţă de sportivii lor de performanţă un anumit grad de libertate atât în

ţară, cât şi în deplasările acestora peste hotare, pe de o parte pentru a-i motiva din punct de vedere

material, iar pe de altă parte pentru a evita orice formă de manifestare ostilă sau de disidenţă a acestora

cu ocazia întrecerilor internaţionale. Această libertate controlată a constituit în acelaşi timp şi un mijloc

de constrângere, ori de şantaj, pentru sportivii care de-a lungul carierei lor au îndrăznit să nu răspundă

comenzilor politice. Puţini au fost aceia care, trecând peste ameninţări şi punându-şi familiile în situaţii

dificile, au avut curajul şi tăria de a părăsi „Raiul comunist” pentru o viaţă mai bună şi pentru un trai

liber.

Nici contribuţia în pregătire militară a tineretului, atribuită exclusiv sportului din lumea

burgheză, nu-i era străină sistemului socialist, ba mai mult aceasta figura până şi în documentele

programatice lansate de părinţii ideologiei comuniste. Îndemnul emis de Stalin în sensul „creşterii unei

33 „Art. 20 – Cetăţenii au drept la odihnă. Dreptul la odihnă este asigurat prin reglementarea orelor de muncă, prin concedii plătite, în conformitate cu legea, prin organizarea de case de odihnă, sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport

şi aşezăminte special amenajate”. Legea nr. 114/1948, Constituţia Republicei Populare Române, în Monitorul Oficial, nr.

87 bis din 13 aprilie 1948 34

*** Legea nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţiei fizică şi sport, art. 2, în Buletinul Oficial, nr. 114

din 29 decembrie 1967

13

generaţii de muncitori sănătoşi şi voioşi, apţi de a ridica puterea ţării sovietice la înălţimea cuvenită şi

s-o apere cu trup şi suflet de atacurile din partea duşmanilor” a fost preluat, adaptat şi aplicat ad-

literam de toate statele satelite35

.

În ţara noastră, la fel ca şi în celelalte “state frăţeşti”, autorităţile comuniste s-au menţinut

într-o cvasi-confuzie doctrinară în privinţa menţinerii mişcării sportive în limitele amatorismului

reclamat de ideologia marxist-leninistă şi dorinţa de promovare peste hotare a superiorităţii societăţii

socialiste prin intermediul sportului. Din această perspectivă se poate spune că forurile internaţionale

au arătat îngăduinţă faţă de sportivii “lagărului comunist” în a le permite participarea la concursurile

externe, motivate în special de spiritul de competiţie ce trebuia să domine aceste întreceri, care a

primat în faţa divergenţelor de ordin politic.

Cu alte cuvinte, sportivul de tip nou trebuia să se definească ca o entitate polivalentă,

prezentă la şcoală, la locul de muncă, pe arena sportivă iar la nevoie pe câmpurile de bătălie, spre

binele său şi al comunităţii36

.

În acest context, pe tot parcursul anilor ’50 factorii responsabili din sportul românesc şi-au

făcut o preocupare din a transpune în viaţă una dintre cerinţele utopice ale ideologiei marxist-leniniste,

aceea legată de negarea existenţei statutului profesionist în mişcarea sportivă din ţara noastră, calitate

atribuită de părinţii comunismului numai sistemului capitalist. Formal toţi sportivi de la noi figurau în

statisticile Oficiului Forţelor de Muncă angajaţi pe la câte o întreprindere sau instituţie, când în

realitate ei nu prestau nici o activitate productivă ci erau preocupaţi numai de pregătirea lor sportivă.

Interesul pentru sporirea performanţei atletice a omului nu a fost specific numai lumii

comuniste, dar în comunism acesta a căpătat valoarea unui deziderat la atingerea căruia au concurat

deopotrivă doctrina marxist-leninistă cât şi ştiinţa medicală. Specialistul sovietic în educaţie fizică,

Serghei Kapitza, trecea în revistă în 1991 seria etapelor parcurse de „ştiinţa performanţei atletice” din

Uniunea Sovietică, începând cu cercetările geneticianului Trofim Lâsenko, apoi contribuţiile aduse de

fiziologul Ivan Pavlov în anii ’30, până la utilizarea substanţelor anabolizante începând cu anii ’7037

.

Spre deosebire de situaţia din sportul celorlalte state socialiste (în special URSS şi RDG), dopajul a

câştigat foarte puţin teren şi pe acesta mai ales către sfârşitul anilor ’80.

Comparativ cu rezultatele înregistrate în sportul de masă, anul 1950 a adus sportului

românesc „profesionist” primele rezultate notabile. Rezultatele sportive ale României au dus cu

siguranţă la creşterea prestigiului ţării peste hotare. Numărul sportivilor participanţi, al ramurilor şi

probelor la care au concurat, al medaliilor, inclusiv de aur şi al punctelor obţinute sunt o dovadă

concretă a prestaţiilor acestora în arena olimpică.

Începând cu anul 1924 J.O. de vară aveau să fie completate cu cele de iarnă, organizate

separat, în acelaşi an, până în 1992. Începând din 1994 J.O. de iarnă şi J.O. de vară se organizează

alternativ din 2 în 2 ani, păstrându-se intervalul de 4 ani între ediţii. Delegaţiile României au participat

la 19 ediţii ale J.O. de vcară şi 18 ediţii ale J.O. de iarnă. Rezultatele obţinute de sportivii români la

J.O. sunt net superioare la ediţiile de vară, unde aceştia au cucerit până azi 292 de medalii, comparative

cu 1 singură medalie obţinută la întrecerile hivernale. O posibilă explicaţie ar putea fi şi poziţia

geografică şi condiţiile climaterice din ţara noastră, care deşi nu sunt ideale, permit totuţi practicarea

sporturilor de iarnă. O altă explicaţie, ceva mai plauzibilă ar fi cea a costurilor ridicate pe care le

presupune practicarea unor astfel de discipline sportive (amenajarea de pârtii cu instalaţii mecanice de

tractare, patinoare, materialele propriu-zise de concurs, etc.). Deşi cu ocazia organizării JMU din 1951

pe Valea Prahovei sau facut unle amenajări în această direcţie, investiţiile nu au mai cotinuat în anii

următori şi astfel s-a ajuns la acest decalaj.

35 I. V. Stalin, Problemele leninismului, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1948, p. 383 36

Lincoln Allison, The Politics of sport, Manchester University Press, 1986, p. 76-78 37 Lincoln Allison, The Changing politics of sport, Manchester University Press, 1993, p. 27-28

14

Referitor la perioada care face obiectul demersului nostru ştiinţific (“Epoca N. Ceauşescu”)

putem evidenţia faptul că din zestrea de 292 medalii (din care 86 de aur, 89 de argint si 117 de bronz)

obţinute de sportivii români la toate cele 19 ediţii la care au participat până astăzi, 160 medalii au fost

obţinute la cele 6 ediţii ale J.O. de vară desfăşurate în perioada vizată, ceea ce înseamnă ~55% din

totalul medaliilor.

La acestă zestre de medalii ediţiile J.O. din perioada interbelică au contribuit doar cu 2

medalii. Odată cu noul sistem de educaţie fizică şi sport introdus în România după cel de-al doilea

Război Mondial, cu creşterea numărului bazelor sportive (chiar dacă multe dintre ele precar dotate),

facilitarea accesului la practicarea sportului pentru o masă mare de persoane (nu doar pentru o

categorie elitistă) şi implicit mărirea bazei de selecţie pentru aproape toate disciplinel sportive,

pregătirea unor specialişti care să se ocupe de pregătirea acestora a făcut ca deja de la ediţiile J.O. din

’52, ’56, ’60 şi ’64 România să înceapă să conteze în lupta pentru medalii, iar la sfărşitul întrecerilor să

poată ocupa în clasamentul pe naţiuni locuri între 11 şi 23.

Rezultatelor sportivilor români continuă să se îmbunătăţească de la an la an, ca o consecinţă

firească a măsurilor luate şi a atenţiei acordate acestui sector al vieţii speciale, iar la cele 6 ediţii ale

J.O. desfăşurate în timpul “Epocii N. Ceauşescu” au permis României clasări între locurile 2 şi 11 în

clasamentul pe naţiuni.

O enumerare a principalelor “stele” ale sportului românesc din perioada vizată este extrem

de dificilă (din dorinţa de a nu nedreptăţi pe nimeni) astfel că nu putem decât să facem o modestă

încercare şi să amintim: atletele Iolanda Balas Soter, Mihaela Peneş, Viorica Viscopoleanu, Doina

Melinte, Maricica Puică şi Paula Ivan, boxerii Nicolae Linca, Calistrat Cuţov, canotorii Elisabeta Lipă,

Doina Ignat, Veronica Cochelea, Sanda Toma, gimnaştii Nadia Comaneci, Ecaterina Szabo, Daniela

Silivaş, Simona Păuca şi Dan Grecu, halterofilii Petre Becheru şi Nicu Vlad, kaiac-canoiştii Ivan

Patzaichin, Toma Simionov, Leon Rotman şi Vasile Dîba, luptătorii Gheorghe Berceanu, Ncolae

Martinescu şi Vasile Puşcaşu, înotătoarele Noemi Lung şi Anca Pătrăşcoiu, tiriştii Corneliu Ion şi

Sorin Babii.

În prima parte a perioadei studiate de noi şi jocurile sportive prezintă rezultate notabile,

titluri mondiale şi medalii olimpice mai ales la handbal şi volei. Astfel, în 1956 lotul feminin de

handbal al României obţine titlul mondial la Frankfurt învingând echipa gazdă, în 1960 obţine cel de al

doilea titlu mondial, iar în 1962 cel de al treilea titlu mondial la Bucureşti. În 1961 lotul masculin de

handbal obţine primul titlu mondial la Dortmund, în 1964 cel de al doilea titlu mondial la Praga, în

1970 cel de al treilea titlu în Franţa, în 1974 cel de al patrulea titlu mondial în Germania Democrată.

Odată cu trecerea anilor jocurile sportive nu mai prezintă acelaşi interes pentru conducătorii sportului

românesc deoarece susţinerea materială a unei echipe de jocuri sportive este net mai costisitoare unui

lot dintr-o disciplină individuală, iar echipa chiar dacă dacă se clasează pe podium obţine doar o

medaie, pe când în sporturile individuale fiecare sportiv poate obţine medalie sau chiar medalii dacă

concurează la mai multe probe.

“Epoca N. Ceauşescu” a fost marcată şi de legendarii Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, care deşi nu

au obţinut medalii în întrecerile care contau în clasamentele pe naţiuni C.M. şi J.O., prin numeroasele

turnee câştigate şi prin cele trei finale de Cupa Davis jucate au devenit foarte populari atât în ţară cât şi

peste hotare. O altă performanţă de excepţie ce trebuie amintită aici este câştigarea finalei Cupei

Campionilor Europeni de către echipa Steaua Bucureşti în confruntarea de la Valencia cu FC

Barcelona.

Multitudinea de medalii obţinute de sportivii români la Campionatele Mondiale,

Campionatele Europene, atât de seniori cât şi de junior, recordurile mondiale şi europene stabilite de

aceştia şi-au adus toate contribuţia a creşterea prestigiului ţării peste hotare. Totuşi aceste rezultate au

fost şi exploatate propagandistic, atât în străinătate cât şi în ţară, de către reprezentanţii regimului

politic de la acea vreme, ca de altfel şi de alte state, indiferent de regimul politic din fruntea lor.

15

Capitolul IV

SPORTUL ÎNTRE PROPAGANDĂ ŞI CONTROLUL SERVICIILOR SECRETE ÎN “EPOCA

NICOLAE CEAUŞESCU”

Sportul a fost perceput de către ideologii marxiştii drept una dintre cele mai eficiente, şi

totodată mai puţin costisitoare, arme de propagare a doctrinei superiorităţii societăţii comuniste.

Profesorul sovietic N. I. Ponomariov afirmă că „în societatea contemporană, cultura fizică şi sportul au

devenit nu numai obiectul atenţiei şi interesului general, ci şi arena unei ascuţite lupte ideologice”38

.

Toate statele lumii au folosit sportul în relaţiile lor diplomatice, iar Uniunea Sovietică nu a

făcut excepţie de la această uzanţă. „Un important factor al politicii noastre externe îl constituie sportul

– preciza în 1958 ziarul Pravda – deplasările fructuoase ale sportivilor sovietici ori ai ţărilor de

democraţie populară constituie un formidabil vehicul de propagandă în ţările capitaliste. Succesele de

peste hotare ale sportivilor noştri sprijină atât activitatea misiunilor diplomatice cât şi cea a delegaţiilor

noastre economice”39

.

Fenomenul sportiv a fost prezentat în coloanele presei în conformitate cu realităţile

vremurilor. Pe lângă rezultatele tehnice ale competiţiilor sportive şi aspecte legate de pregătirea

acestora nici, nu au lipsit şi analizele critice la adresa unor stări negative de lucruri din viaţa sportivă

de la noi. Construirea şi reabilitarea bazelor sportive au constituit o constantă în presa vremii în general

şi în cea sportivă în mod special.

Tot presei îi revenea şi sarcina de a populariza exemplele pozitive înregistrate pe tărâmul

sportului de masă. Succesele repurtate de sportivii români la Jocurile Olimpice s-au dovedit utile

propagandei pentru susţinerea dezvoltării fenomenului.

Presa a acordat atenţie şi unor manifestări colaterale întrecerilor sportive, cum ar fi: trecerea

flăcării olimpice prin ţara nastră, sosirea delagaţiilor sportive în ţară sau acţiuni propagandistice legate

de manifestări sportive, în mod special de cele din cadrul “Daciadei”. Odată cu progresul tehnologic şi

presa audio-vizuală s-a implicat din ce în ce mai mult în prezentarea şi popularizarea rezultatelor

sportivilor români. Transmiterea “pe viu” a întrecerilor olimpice de la Munchen era prezentată, la

momentul respectiv, ca o mare realizare.

Dacă disciplinelor prezente la jocurile olimpice li se acorda o importanţă deosebită, şi un

spaţiu tipografic pe măsură, nu acelaşi lucru se poate afirma despre alte sporturi, fie ele şi individuale,

chiar dacă protagoniştii acestora au contribuit consistent la ridicarea prestigiului internaţional al

României.

La încheierea Jocurilor Olimpice de la Tokio, UCFS a întreprins o analiză pe marginea

rezultatelor dezamăgitoare obţinute de delegaţia românească deplasată în Japonia, ajungând la

concluzia că nu a fost acordată atenţia cuvenită dezvoltării sporturilor individuale, care, cu cheltuieli

mult mai mici, pot aduce rezultate mult mai mari decât sporturile de echipă.

Un atare demers a îmbrăcat valoarea unei prime semnalări a tendinţei de „raţionalizare” a

fenomenului sportiv de performanţă, aşa numita „filozofie a sporturilor privilegiate”, prin care în anii

următori se va urmări susţinerea materială şi predilectă a sporturilor cu prestaţie individuală, pasibile

să aducă mult mai lesne prestigiu internaţional României. „Nu ne-am concentrat atenţia asupra

sporturilor olimpice cele mai eficiente – sporturile individuale – am depus insuficiente eforturi pentru

creşterea bazei lor de mase şi îmbunătăţirea condiţiilor materiale la principalele cluburi” – se

subliniază critic în document „Prin amploarea lor, prin interesul pe care-l trezesc în toate ţările lumii,

Jocurile Olimpice au devenit un fenomen social, care angajează într-un anumit fel prestigiul ţărilor

participante. Această situaţie impune luarea unor măsuri complexe care să conducă la consolidarea

38

N. I. Ponomariov, op. cit., p. 7 39 Richard Espy, The politics of the Olympic Games, vol. 13, Univerity of California Press, Los Angeles, 1979, p. 4

16

bazei de masă a principalelor ramuri sportive şi la continua creştere a performanţelor la nivelul

cerinţelor actuale, în concordanţă cu prestigiul mereu crescând al ţării noastre pe plan internaţional”40

.

Cu alte cuvinte, analiştii secţiei de propagandă din CC al PCR ajunseseră la concluzia că ar

fi fost lipsită de eficienţă, în ce priveşte obiectivele olimpice vizate, alocarea de fonduri băneşti în

sporturile de echipă, care în cel mai fericit caz ar putea aduce în ţară câte o medalie, atâta vreme cât cu

aceeaşi bani, un sportiv individual se putea întoarce acasă cu mai multe medalii41

.

Succesele obţinute de sprtivii români la competiţiile mondiale de amploare, pe lângă faptul

că erau amplu mediatizate de publicaţiile de profil din ţară şi de cotidienele centrale (Scânteia şi

România Liberă), nu de puţine ori au constituit subiecte principale pentru renumite agenţii de presă

(Reuters, TASS, France Press, UPI, etc.) sau au ţinut prima pagină a unor cunoscute publicaţii

(L’Equipe, Izvestia, Die Welt, France Soire, Sovietski Sport, Pravda, O Estado de Sao Paulo,

Stuttgarter Zeitung, etc.). Toate aceste remarci pozitive erau apoi preluate de presa de la noi şi

reproduse cu vădită şi justificată mândrie.

Pe lângă funcţiile clasice deservite, sportul din sistemul comunist trebuia să răspundă unor

cerinţe ideologice majore. Pe plan intern sportivilor de top li s-a cerut să se implice activ în viaţa

socială, să participe la întâlniri cu tineretul spre a le stimula simţămintele patriotice şi să-i însoţească

pe aleşii locali şi de la centru la întâlnirile lor cu electoratul, iar pe plan extern ei trebuiau să se

comporte ca veritabili ambasadori ai bunăstării cultivate de sistemul comunist.

După 1945 în statele satelite Uniunii Sovietice au fost înfiinţate cluburi sportive ale poliţiei

şi ale forţelor armate. În toate aceste ţări, sovieticii şi-au impus propria viziune în materia sportului,

acesta fiind considerat ca unul dintre mijloacele de control a populaţiei şi de pregătire a acesteia pentru

apărarea militară a regimurilor comuniste. În România, cele două cluburi reprezentative în acest sens,

Dinamo şi Steaua, au fost implicate prin sportivii legitimaţi în toate marile reuşite sportive

internaţionale, iar pe plan intern au ajuns la un moment dat să domine categoric întrecerile la

majoritatea disciplinelor olimpice. Partea pozitivă a existenţei acestor cluburi a fost că au reuşit să

concentreze valorile (antrenori şi sportivi) şi să le asigure condiţii bune de pregătire, iar în sens negativ

cele două cluburi s-au făcut “vinovate” de numeroase abuzuri în ceea ce priveşte transferul unor

sportive sau asupra unor arbitri sau chiar sportivi din cluburi sportive concurente. La numai câţiva ani

după înfiinţarea cluburilor militare, abuzurile conducerilor ministerelor în subordinea cărora se aflau

acestea au atins cote atât de înalte încât conducerea superioară a partidului s-a văzut nevoită să

intervină pentru a le limita.

Implicarea serviciilor de informaţii în mişcarea sportivă a început, după cum scoat în

evidenţă un documente din arhivele PCR, încă de pe la începutul anilor ’50 când au apărut suspiciuni

cu privire la posibilitatea de rămânere peste hotare a unor sportivi români. Toată această muncă

informativă trebuia să aibă plasată în culisele ei o vastă reţea de culegători de informaţii, oameni de

legătură, colaboratori şi factori de sinteză, care adesea au fost racolaţi din rândul sportivilor,

tehnicienilor şi ziariştilor. În ce priveşte implicarea fostei Securităţi în treburile resortului sportiv,

aceasta nu s-a limitat doar la crearea şi dezvoltarea unei reţele informative menite să-i asigure controlul

asupra acestui compartiment, ci şi-a făcut simţită prezenţa şi prin diverse intervenţii directe în actul

sportiv, cu scopul vădit de a denatura spiritul competiţiei (transferuri, intimidarea unor sportivi,

antrenori sau arbitri). În iunie 1983 Direcţia I din cadrul Securităţii a întocmit o lucrare de sinteză

intitulată „Documentar. Acţiunile de racolare a unor sportivi şi tehnicieni români de valoare,

desfăşurate de organizaţii şi persoane interesate din străinătate: concluzii şi măsuri de prevenire ce se

impun”, după ce sportul românesc a început să cunoască, începând cu 1981, o creştere a numărului

celor care au hotărât să nu se mai întoarcă în ţară.

40

ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 54/1966, f. 3 41 Ibidem, f. 7

17

Desigur, cazurile concrete de implicare a Securităţii în lumea sportului în ţara noastră au

răsuflat în mass media după 1989. Cu siguranţă ele au fost mult mai numeroase, implicând sportivi şi

conducători de cluburi a căror protejare este considerată încă oportună de factorii politici la vârf ai

zilelor noastre, la rândul lor produse ale Securităţii. „Fenomenul” a fost o realitate dureroasă,

încadrându-se în statutul României vremii de „stat poliţist”, bazat pe supravegherea şi şantajarea

fiecărui cetăţean de către serviciile secrete şi instrumentele lor, pentru a asigura victoria socialismului

multilateral dezvoltat.

CONCLUZII

În perioada postbelică sportul şi-a pus amprenta asupra proceselor social-politice de

transformare a ţării, fiind un important mijloc de propagandă politică şi de atragere a tinerilor în rândul

organizaţiilor comuniste.

Mult mediatizata sintagmă “adevărat sport de masă” a avut o acoperire destul de

semnificativă şi în fapte în atragerea unui număr din ce în ce mai mare de tineri spre practicarea

exerciţiilor fizice, construirea de baze sportive unde aceştia să-şi poată desfăşura activitatea, instruirea

de personal calificat care să-i îndrume.

Componenta de educaţie politică a constituit o sarcină importantă a tuturor cluburilor şi

asociaţiilor sportive. Pe lângă fiecare organism sportiv funcţiona o persoană responsabilă cu educaţia

politică a tuturor celor implicaţi în activitatea respectivă.

Puterea politică a realizat rolul important, de mijloc de propagandă comunistă şi de formare

în exterior a unei imagini favorabile României şi lui Nicolae Ceauşescu, pe care sportul îl poate avea

pe plan internaţional şi a acordat mişcării sportive o atenţie deosebită. Probabil, cea mai putenică

lovitură de imagine pe care a dat-o regimul lui Ceauşescu în Occident a fost legată de fenomenul

sportiv. Este vorba de nealinierea alături de toate celelalte state ale blocului comunist la boicotarea

Jocurilor Olimpice de la Los Angeles din 1984.

Fenomenul sportiv, ca mai toate domeniile de activitate, a fost reflectat în presa „Epocii N.

Ceauşescu” în conformitate cu viziunea regimului asupra acestui segment de activitate.

Principalii vectori de opinie, chiar şi în ceea ce priveşte fenomenul sportiv, erau tot cele

două cotidiene centrale, Scânteia şi România liberă, mai ales pe probleme sensibile care aveau şi

conotaţii politice (rezultate deosebite ale sportivilor români în întrecere cu sportivii „capitalişti”,

cazurile de fugă în străinătate ale unor sportive celebri, dezvoltarea unor relaţii preferenţiale cu

anumite state pe linie sportivă, etc.).

Astfel, principalul cotidian de specialitate (Sportul) era orientat, aşa cum era şi firesc, spre

evidenţierea performanţelor sportivilor români în competiţiile internaţionale, pe popularizarea

rezultatelor tehnice din mai toate disciplinele sportive, casete tehnice, etc. Trebuie evidenţiată

preocuparea ziariştilor din echipa cotidianului de a populariza rezultatele tehnice din mai toate

disciplinele sportive, chiar şi a celor mai puţin populare, cu accent deosebit pe cele olimpice.

Sub îndrumarea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie din cadrul C.C. al P.C.R. în presă apăreau

cu regularitate articole „tematice”. Erau prezentate exemple pozitive, „de urmat”, atât în ceea ce

priveşte aspecte tehnice cât şi organizatorice de la diferite nivele de practicare a sportului. Puteau fi

întâlnite constant în presa vremii, chiar articole critice (unele „îndrăzneţe”, privite acum sub rezerva

timpului), fie că era criticată acrivitatea unor asociaţii sportive mai mici, precaritatea bazei materiale,

selecţia făcută de unii selecţioneri sau materialismul unor sportivi care înregistrau eşecuri, etc.

De asemenea, popularizarea sportului de masă (“sportului pentru toţi”) a fost făcută cu

consecvenţă atât în presa centrală cât şi în cea locală. Proba timpului a demonstrat că a fost făcută şi cu

eficienţă (dovadă stau numeroşii campioni ai României selecţionaţi pentru sportul de performanţă în

18

urma unor astfel de întreceri). Pe lângă aceste articole cu exemple pozitive, o prezenţă constantă în

presă o aveau şi cele de „critică constructivă”.

Secţia de Propagandă şi Agitaţie din cadrul C.C. al P.C.R. se îngrijea să fie publicate de

fiecare dată modificările cadrului legislativ care reglementau desfăşurarea activităţii sportive şi

hotărârile legate de orientare metodică luate de consfătuirile naţionale ale specialiştilor din domeniul

educaţiei fizice şi sportului.

Aprecierile apărute în presa străină ca ecou la marile performanţe ale sportivilor români în

întrecerile internaţionale de anvergură erau evidenţiate de fiecare dată, inducându-se totodată părerea

că aceste sucese se datorează nu atât talentului sportivilor şi priceperii tehnicienilor ci mai degrabă

sistemului politic care asigura cadrul organizatoric necesar pregătirii acestora.

Un accent deosebit s-a pus în întreaga presă (atât cea sportivă cât şi în restul publicaţiilor)

pe evidenţierea contribuţiei sistemului politic la obţinerea fiecărui succes al sportivilor români. Prima

pagină era rezervată întotdeauna de scrisorile de mulţumire pentru grija acordată de partid şi pentru

condiţiile extraordinare de pregătire asigurate. Rezultatele bune obţinute de sportivii români în marile

competiţii internaţionale erau întotdeauna prezentate ca fiind meritul sistemului politic şi aveau rolul

de a demonstra superioritatea acestuia în comparaţie cu alte sisteme politice. Comparativ cu succesele

sportive obţinute în concurenţă cu sportivii din celelalte state comuniste, trebuia să demonstreze mai

buna aplicare practică a concepţiilor privitoare la activitatea de educaţie fizică şi sport de către

România.

Puterea politică a realizat rolul important, de mijloc de propagandă comunistă şi de formare

atât în interior cât şi în exterior a unei imagini favorabile României şi lui Nicolae Ceauşescu, pe care

sportul îl poate avea. Ca atare a acordat reflectării fenomenului sportiv în presă o atenţie deosebită.

În legătură cu fuga peste hotare a Nadiei Comăneci, unul dintre biografii marii noastre

campioane, Geo Raeţchi, este de părere că principala motivaţie care a determinat-o să recurgă la

această soluţie a fost determinată de marginalizarea către care a fost împinsă cu bună ştiinţă şi

premeditat de către vârfurile puterii42

. „I s-a dat un post de ochii lumii. Sentinţa era hotărâtă: blazare şi

anonimat. Cineva avea interesul ca ea să nu mai însemne nimic, faima sa deranja anumite persoane” –

susţine scriitorul, cu toate că şi-ar fi putut reprezenta pe mai departe ţara în cadrul forurilor sportive

internaţionale43

.

Poate chiar din această pricină după 1984 nu i s-a mai permis să călătorească în Occident,

iar în estul socialist a mai păşit o singură dată, în 1986 la Moscova. Comparativ cu alţi sportivi de

succes, Nadia nu s-a bucurat de nici un privilegiu. Ducea o existenţă comună, plătea rată la casă, taxă

de celibat, telefon, lumină etc44

.

Întrebată fiind dacă nu ar avea curiozitatea să-şi vadă dosarul de urmărire păstrat la

CNSAS, Nadia Comăneci şi-a exprimat dezinteresul pentru un atare demers, întrucât în filele acestuia

ar putea găsi cu siguranţă numele unor informatori din cercul de prieteni, oameni pe care marea noastră

sportivă doreşte să-i investească şi pe mai departe cu încrederea ei45

. Ea manifestă o deosebită

42 Faptul că Nicolae şi Elena Ceauşescu nu acceptau concurenţa nimănui în materie de imagine publică, nici în condiţiile

declaraţiilor de fidelitate exprimate de cei din preajma lui, o dovedeşte însăşi mesajul de „recunoştinţă şi angajament” pe

care Nadia a fost obligată să-l transmită conducătorului după decorarea ei la întoarcerea de la Jocurile Olimpice de la

Montreal: „Nici un titlu din lume nu valorează mai mult decât distincţia pe care ţi-o dă ţara ta din mâna celui mai iubit fiu

al României, părintele iubit al tineretului patriei noastre, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Noi, toate fetele din echipă,

împreună cu antrenorii, am simţit căldura şi dragostea părintească, pentru care vă mulţumim din suflet iubite conducător

şi promitem să fim întotdeauna demne de ele”. Cf. D. Dimitriu, Nadia Comăneci şi echipa de aur, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 283 43 Geo Raeţchi, Revenirea între stele. Tulburătoarea aventură a Nadiei Comăneci, Editura Divertis, Bucureşti, 1990, p. 10 44 Ibidem, p. 23 45

Nadia Comăneci (49 de ani), în 1969 obţine locul al treilea la Campionatele Naţionale de Junioare, în 1971 primul loc la

Campionatele Naţionale de Junioare, în 1973 primul loc la Campionatul Naţional de Senioare, în 1975 primul loc la

19

înţelegere pentru cei care s-au pretat la colaborarea cu fosta Securitate, date fiind rigorile impuse de

regimul comunist şi nu în cele din urmă siguranţa traiului zilnic al fiecăruia. „Am trăit într-un sistem în

care lumea încerca să supravieţuiască. Fiecare îşi vedea de pielea lui. Chiar dacă vreunul dintre

prietenii mei a fost nevoit să spună ceva, am înţeles că asta trebuia să facă, dar nu vreau să ştiu cine a

fost” – spune Nadia46

. Aceeaşi părere este împărtăşită şi de Hagi. În schimb arădeanul Marcel Coraş şi-

a manifestat dorinţa de a-şi vedea dosarul de urmărire, însă nu din motive legate de curiozitatea de a-i

identifica pe informatori, ci mai degrabă pentru a se distra pe seama notelor informative ce făceau

referire la comportamentul acestuia sub aspect extra-sportiv, cunoscut fiind faptul că fostului sportiv îi

plăcea să zăbovească la câte un şpriţ. „Îmi plăcea să mi se toarne, nu să torn” – mărturiseşte cu umor

Coraş47

.

După cum se vede, situaţia din sportul românesc era mai apropiată, sub aspectul neregulilor

care-l apăsau, de cea descrisă în lucrările sovietice de propagandă anti-occidentală ale anilor ’50.

Sentinţele de genul „Organizaţiile sportive burgheze sunt nişte întreprinderi ale căror proprietari

exploatează fără milă pe oamenii cei mai puternici, asigurându-şi un profit maxim” sau „În ţările

capitaliste sportivii se vând şi se cumpără, corupţia şi goliciunea sunt caracteristicile sportului

burghez” emise în 1955 de activistul Kukuskin48

, puteau fi atribuite foarte bine şi sportului socialist. În

concluzie putem spune că implicarea Securităţii în domeniul sportului a fost un fenomen real, care

odată cu trecerea anilor a devenit tot mai activ, atigând apogeul în ultimii ani ai “Epocii de Aur”. Ea s-

a realizat sub multiple forme cum ar fi: racolarea de informatori din rândul sportivilor, antrenorilor sau

conducătorilor, însoţirea/urmărirea delegaţiilor sportive la întrecerile sportive din Occident pentru a

preîntâmpina evadarea acestora din lagărul comunist, sprijinirea actelor de dopaj dirijat în vederea

obţinerii unor performanţe deosebite care să poată fi utilizate de regimul politic în scop de propagandă

internă şi externă, presiune asupra a diferiţi sportivi sau cluburi sportive în preajma întrecerilor cu

echipele protejate de Securitate pentru a-i forţa să evolueze cu teamă şi evident cu un randament

scăzut, astfel încât să le faciliteze acestora succesul pe teren.

Colapsul sistemului comunist din România s-a făcut resimţit şi în sectorul sportiv. Mizeria

traiului cotidian al populaţiei a fost resimţită şi de performerii noştri, care, oricum, faţă de semenii lor

din ţară se bucurau de oarecare privilegii oferite de deplasările în străinătate şi de alte câteva avantaje

oferite prin grija partidului. Acelaşi partid era însă şi autorul unor imixtiuni nepermise în munca

antrenorilor şi sportivilor, intervenţii care s-au dovedit în cele mai multe cazuri nefericite şi păguboase.

Pe de alta parte însă, nu putem încheia fără a evidenţia încă o dată progresul extraordinar pe

care îl înregistrează mişcarea sportivă în general pe perioada supusă cercetării noastre. Rezultatele

sportive înregisrate de sportivii români la competiţiile majore, creşterea semnificativă a numărului

practicanţilor de activităţi sportive şi creşterea numărului bazelor sportive şi al antrenorilor calificaţi

fiind principalele motive care ne îndreptăţesc să facem această afirmaţie.

Campionatul European de Gimnastică, în 1976 devine, la 14 ani, prima gimnastă care obţine nota 10 la Jocurile Olimpice

de la Montreal şi câştigă trei medalii de aur: individual compus, paralele şi bârnă. În 1977 este campioană europeană la

paralele inegale, în 1978 câştigă Campionatele Mondiale de Gimnastică, în 1980 obţine locul al doilea la Jocurile Olimpice

de la Moscova. În perioada 1984-1989 este membră a Federaţiei Române de Gimnastică şi antrenor asociat la echipa de

juniori a României. În 1989 trece ilegal graniţa în Ungaria şi cere azil politic în SUA. În 1996 se căsătoreşte cu gimnastul

american Bart Conner, iar în 1999 devine primul sportiv invitat să vorbească la ONU pentru a lansa Anul Internaţional al

Voluntariatului. În 2003 publică în SUA cartea Letters To A Young Gymnast (Scrisori către o tânără gimnastă). Cf. Sabina Fati, „Interviu cu Nadia Comăneci: Nu vreau să-mi văd dosarul de Securitate”, în România Liberă, 17 august 2010, p. 4 46 Ibidem 47 Bogdan Cioară, “Marcel Coraş: Îmi plăcea şpriţul, nu să dau note la Securitate!”, în Evenimentul zilei, 5 iunie 2009, p. 4 48

G. L. Kukuskin, Cultura fizică sovietică, factor important de educaţie comunistă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1955, p.

13

20

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Izvoare arhivistice

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti

1) fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie

Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, Bucureşti

2) fond Documentar

3) fond Ministerul de Interne-Direcţia Securităţii Statului

Documente politice şi acte normative

1. *** Decret nr. 175/1948, pentru reforma învăţământului, Secţiunea II, art. VI, în Monitorul

Oficial, nr. 177 din 3 august 1948

2. *** Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, din 2

iulie 1957, cu privire la reorganizarea Mişcării de Cultură Fizică şi Sport din RPR.

Înfiinţarea Uniunii pentru Cultură Fizică şi Sport, Editura Politică, Bucureşti, 1957

3. *** Hotărârea Consiliului de Miniştri, nr. 629 din 9 aprilie 1968, privind unele măsuri pentru

aplicarea Legii nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport, în

Buletinul Oficial, nr. 112 din 14 septembrie 1970

4. *** Legea nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţiei fizică şi sport, art. 2,

în Buletinul Oficial, nr. 114 din 29 decembrie 1967

5. *** Lucrările Conferinţei pe ţară a mişcării sportive, februarie 1975, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1975

Periodice

1. Gazeta Sporturilor, (Bucureşti) 2008- 2009

2. Prosport, (Bucureşti) 2008- 2010

3. România Liberă, (Bucureşti) 1960-1988

4. Scânteia, (Bucureşti) 1948-1988

5. Sportul, (Bucureşti) 1968-1988

6. Sportul Popular, (Bucureşti) 1944-1962

Lucrări generale

1. Boia Lucian, La mythologie scientifique du communisme, Editura Les belles Lettres, Paris,

2000

2. Cosma Neagu, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Globus, Bucureşti, 1998

3. Drecin Mihai, Politica externă a României democrat-populare de la obedienţa faţă de

Moscova la demnitate naţională (1958-1968), în *** Politici imperiale în estul şi vestul

spaţiului românesc, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2010

4. Kukuskin G. L., Cultura fizică sovietică, factor important de educaţie comunistă, Editura

Tineretului, Bucureşti, 1955

Lucrări speciale

1. Alexe Nicu, Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Editura Aramis,

Bucureşti, 2002

2. Espy Richard, The politics of the Olympic Games, Los Angeles, University of California

Press, 1981

21

3. Ghibu Emil, Sportul românesc de-a lungul anilor. O istorie a sportului din România, Editura

Sport-Turism, Bucureşti, 1970

4. Lincoln Allison, The Politics of sport, Manchester University Press, 1986

5. Ponomariov N. I., Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1977

6. Postolache Nicolae, Istoria sportului în România. Date cronologice, Editura Profexim,

Bucureşti, 1995

7. Riordan James, Sport under Communism: the USSR, Czechoslovakia, the GDR, China, Cuba,

McGill-Queen’s University Press, London, 1981

8. Senn Alfred Erich, Power, politics, and the Olympic Games, Human Kinetics Publisher, 1999

9. Todan Ioan, Ani de aur ai sportului românesc, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi

Sport, Bucureşti, 1969

Studii şi articole

1. *** La 28 martie, ziua alegerilor pentru Marea Adunare Naţională, toţi sportivii votează

Soarele!, în Sportul Popular, din 26 martie 1948

2. *** Presa străină continuă să elogieze comportarea gimnastelor noastre, în România Liberă,

din 28 iulie 1976

3. *** Să ridicăm pe o treaptă superioară munca de educare comunistă a sportivilor noştri, în

Cultură fizică şi Sport, nr. 7/1958,

4. Leonard J., Doping in Elite Swimming: A Case Study of the Modern Era from 1970 Forward,

in Wilson W.&Derse (Eds.), Doping in Elite Sport: The Politics of Drugs in the Olympic

Movement, Champaign, Human Kinetics Publisher, 2001

5. Nacu Alexandra, Le corps sous controle: apercu du sport sovietique, în Revue Regard sur

L’Est, janvier 2002

6. Zagorskii B. I., Munca de Cultură Fizică în instituţiile culturale de la sate, în Cultură fizică

şi Sport, nr. 1/1951