STRATEGII DE CERCETARE - voicudragomir.com · empirice se vor baza întotdeauna pe un anume suport teoretic (pe care îl validează sau îl invalidează), dar acesta nu trebuie să

Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir

STRATEGII DE CERCETARE Aspecte preliminare

Întrebări cheie care trebuie puse privind cercetarea științifică în contabilitate: ● Care este scopul sau funcția cercetării în contabilitate (și în afaceri în general)? ● Cercetarea este dezvoltată pentru creșterea performanței organizaționale sau se adresează doar unui nivel

teoretic, pentru a înțelege mai bine procesele economice și impactul acestora asupra societății și individului? ● Care este publicul acestei cercetări? ● În cadrul publicului relevant, primează factorii de decizie la nivel organizațional sau doar alți cercetători în

domeniu? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să stabilim următoarele două aspecte:

● Rolul cercetătorului în acest proces, inclusiv modul în care își culege și analizează datele și perspectivele teoretice pe care se bazează interpretările.

● Metodele de cercetare folosite (de exemplu, studiul de caz).

Relația dintre teorie și cercetarea în contabilitate și în afaceri Teoria oferă concepte și explicații despre relațiile dintre fenomene, la un nivel înalt de abstractizare. Rezultatele empirice se vor baza întotdeauna pe un anume suport teoretic (pe care îl validează sau îl invalidează), dar acesta nu trebuie să fie foarte structurat sau foarte abstract. Aceste structuri teoretice, care se pot integra sau nu într-un cadru teoretic mai vast, sunt limitate la anumite aspecte ale vieții sociale / organizaționale / economice, și sunt formulate pentru a fi validate empiric într-un mod sau altul. Componenta principală a unui suport teoretic este ipoteza (sau presupunerea) că într-un anumit context, o cauză va produce un anumit efect, sau că două fenomene se influențează reciproc. Suportul teoretic poate în unele cazuri să nu se prezinte explicit. Astfel, mobilul unei cercetări poate fi: identificarea și explicitarea unui aspect neglijat al unei probleme; faptul că anumite ipoteze nu au fost testate; faptul că abordările empirice ale unor ipoteze nu au fost suficiente sau bine conturate. Astfel, literatura științifică citată în cadrul cercetărilor este privită ca mediul teoretic al cercetării, chiar dacă o anumită teorie nu este explicit enunțată sau expusă. Există două tipuri de relaționare a cercetării cu teoria:

1 abordarea deductivă - pe baza a ce se cunoaște într-un anumit domeniu, cercetătorul deduce o ipoteză care este testată cu ajutorul datelor reale (în mod empiric). În cadrul ipotezei sunt incluse și conceptele care trebuie transformate în entități reale, cercetabile. Aceasta înseamnă că cercetătorul trebuie să operaționalizeze teoria, adică să știe cum să culeagă datele în relație cu conceptele din ipoteze. Procesul de deducție este următorul: Teorie Ipoteze Colectarea datelor Rezultate Ipoteze confirmate sau respinse Poziționarea în cadrul teoriei a rezultatelor. Cercetarea deductivă este deseori asociată cu metodele cantitative de cercetare.

2 abordarea inductivă - în această situație, teoria este rezultatul cercetării empirice. Astfel, procesul de inducție implică enunțarea unor inferențe generalizabile din rezultatele observațiilor. Totuși, trebuie remarcat faptul că procesele de inducție și deducție se înlănțuie. După ce o teorie a fost formulată inductiv, anumite aspecte ale ei pot fi testate deductiv. Acest proces se numește iterativ, și servește la consolidarea fundamentului teoretic. Trebuie făcută diferența între studiile care generează un bagaj empiric relevant, dar care nu poate fi transformat într-o teorie, de acele cercetări care reușesc să extragă din analiza datelor un suport teoretic și anumite ipoteze testabile. Cercetarea inductivă este deseori asociată cu metodele calitative de cercetare.

Considerații epistemologice

Pozitivismul este o categorie descriptivă care indică poziția filosofică care guvernează o anumită lucrare de cercetare. Pozitivismul este o poziție epistemologică care susține aplicarea metodelor științelor naturii la studiul realității sociale și economice. Se pot distinge următoarele principii ale pozitivismului:

● Doar fenomenele și deci doar cunoașterea confirmată de simțuri poate fi concepută ca o cunoaștere autentică (principiul fenomenalismului);

● Scopul teoriei este de a genera ipoteze care să fie testate și care permit explicarea legilor ce fac obiectul cercetării (principiul deductivismului);

● Cunoașterea este obținută prin culegerea de fapte care formează baza de formulare a legilor (principiul inductivismului);

● Știința trebuie să fie lipsită de componenta subiectivă (principiul obiectivității); ● Există o clară distincție între afirmațiile științifice și cele normative, întrucât doar primele pot fi validate de

către cercetător ca adevărate sau false. În concluzie, pozitivismul acordă un statut epistemologic mult mai puternic observației decât teoriei, întrucât se pot colecta date empirice fără un suport teoretic, iar conceptele care nu au corespondent în realitate nu sunt luate în considerare. Realismul este înrudit cu pozitivismul în cele două aspecte cheie: faptul că științele sociale și științele naturii trebuie să aplice aceleași metode pentru cunoașterea realității, și că există o realitate care este separată de cel care o descrie și de aceste descrieri. Există două forme de realism:


● Realismul empiric presupune faptul că, prin utilizarea unei metodologii de cercetare adecvate, realitatea poate fi cunoscută și înțeleasă;

● Realismul critic se bazează pe faptul că realitatea poate fi înțeleasă numai dacă sunt identificate structurile și discursurile generatoare ale realității, iar acesta este obiectul de studiu al științelor sociale și economice. Diferența față de pozitivism stă în faptul că teoria poate oferi indicii despre mecanismele generatoare ale acțiunilor umane, fără ca aceste mecanisme să poată fi testate prin metodologiile cunoscute. Se admite faptul că aceste mecanisme modifică în permanență realitatea, însă existența lor este doar ipotetică.

Interpretivismul este un termen cheie al unei epistemologii care este total opusă pozitivismului. Se consideră că există o diferență fundamentală dintre componentele socio-economicului și obiectul de studiu al științelor naturii. Astfel, cercetătorul trebuie să interpreteze sensul unei acțiuni sau fenomen într-un context. Termenul de hermeneutică se aplică în acest sens ca interpretare a acțiunilor umane. Astfel, se creează distincția dintre explicarea comportamentului uman (în sens pozitivist) și înțelegerea sa (ca parte a interpretivismului). Astfel, un concept poate fi înțeles doar prin înțelegerea sensului pe care anumiți oameni (participanții la studiu) îl dau conceptului respectiv. În cadrul interpretivismului, rolul cercetătorului este de a avea acces la raționamentele obișnuite (de bun-simț) ale participanților și să le interpreteze acțiunile și realitatea prin prisma punctului lor de vedere. Această perspectivă se numește fenomenologică, întrucât comportamentul uman este rezultatul sensului pe care oamenii îl dau realității. O altă ramură a interpretivismului se numește interacțiune simbolică, iar cercetătorul trebuie să surprindă procesul de interpretare prin care actorii își construiesc propriul comportament. Această necesitate derivă din faptul că indivizii sunt într-un continuu proces de interpretare a sensului simbolic al mediului lor (inclusiv acțiunile altora), iar deciziile sunt luate pe baza acestor interpretări.

Considerații ontologice. Problemele de ontologie socială se preocupă de natura entităților sociale. Principala problemă este dacă aceste entități pot fi considerate ca având o existență obiectivă față de actorii sociali, sau dacă reprezintă construcții sociale construite prin percepțiile și acțiunile actorilor sociali. Aceste poziții sunt denumite obiectivism și constructivism. Obiectivismul este o poziție ontologică care afirmă că fenomenele sociale și sensul lor au o existență obiectivă (independentă) de cea a actorilor sociali. Astfel, organizația este un obiect tangibil, cu reguli și proceduri standardizat, ierarhii și o misiune. Astfel, organizația reprezintă o ordine socială care exercită o presiune asupra individului de a se conforma cu cerințele acesteia. Astfel, organizația este o forță de constrângere care inhibă indivizii. Acest raționament poate fi extins la culturi sau subculturi organizaționale. Constructivismul este o poziție ontologică care privește fenomenele sociale și sensul lor ca fiind într-un continuu proces de generare și revizuire de către actorii sociali. Constructivismul poate fi aplicat și în domeniul cunoașterii: viziunea asupra lumii pe care cercetătorul o oferă într-un material științific nu este obiectivă, ci este o produs al personalității cercetătorului, iar cunoștințele nu pot fi definitive, general valabile. Această perspectivă ontologică se leagă de interacțiunea simbolică, în sensul în care indivizii au un rol activ în construcția socială a realității, fără ca aceasta să elimine un cadru predefinit ca realitate obiectivă (organizația cu obiectivele ei). De asemenea, categoriile pe care indivizii le folosesc pentru a înțelege realitatea sunt produse sociale, iar sensul lor este construit prin interacțiune. Astfel, anumite categorii au sensuri efemere, iar limbajul reflectă acest lucru.

Epistemologia (teoria cunoașterii) în cercetarea contabilă

Noțiunea de paradigmă a fost introdusă de Kuhn în 1970 și reprezintă un cumul de ipoteze și axiome care determină ce trebuie cercetat într-o disciplină, cum trebuie făcută cercetarea și ce rezultate trebuie interpretate. Se consideră că există două ipoteze majore în științele sociale:

● ipoteza obiectivistă: există un punct de vedere exterior din care se poate analiza organizația, care este o sumă a unor procese și structuri obiective, reale;

● ipoteza subiectivistă: organizația este un produs social, o etichetă utilizată de indivizi pentru a da sens activității lor sociale, care nu poate fi înțeleasă decât din punctul acestora de vedere.

Există de asemenea două ipoteze centrale privind rolul cercetării în științele sociale:

● rolul de reglare: cercetarea trebuie să descrie ceea ce se petrece într-o organizație, pentru a sugera schimbări minore care să amelioreze performanța organizațională în ansamblu, fără a emite judecăți de valoare;

● rolul radical: cercetarea trebuie să emită judecăți de valoare despre cum ar trebui să funcționeze organizațiile și să facă sugestii în acest sens.

Pe cele două axe de mai sus se disting patru poziții paradigmatice în studiul organizațional:

1. poziția funcționalistă este poziția dominantă, bazată pe rezolvarea de probleme și soluții raționale; 2. poziția interpretivistă pune la îndoială dacă organizațiile există în realitate dincolo de sensul dat de actorii

sociali, astfel că studiul organizațiilor trebuie să se bazeze pe experiența celor care lucrează în interiorul lor; 3. poziția umanist radicală privește organizația ca un aranjament social opresiv, din care indivizii trebuie să se

emancipeze, iar cercetarea trebuie să le ofere acestora un ghid pentru schimbare; 4. poziția radical structuralistă vede organizația ca pe un nod al relațiilor structurale de putere, care nasc

ierarhii, ceea ce conduce inevitabil la conflicte. Este știut faptul că alegerea unei paradigme are implicații majore asupra proiectării (designului) cercetării, asupra culegerii datelor și asupra modului de interpretare a rezultatelor obținute.


STADIUL CUNOAȘTERII ȘI CITĂRILE

Scopul unei analize a literaturii este de identifica următoarele aspecte:

Ce se cunoaște deja în aria de cercetat?

Care sunt conceptele și teoriile relevante în această arie?

Care sunt strategiile și metodele de cercetare care s-au utilizat în acest context?

Există controverse care trebuie luate în considerare?

Există rezultate contradictorii în aria de cercetare respectivă?

Există întrebări ale cercetării care nu au primit nici un răspuns?

Ipotezele sunt afirmații ce trebuie susținute cu argumente și reprezintă răspunsul așteptat de autor la întrebările pe

care le-a formulat. În formularea ipotezelor, este necesar să se evite următoarele erori: ipoteze improprii, care nu au

legătură cu obiectivele sau cu întrebările cercetării; formulare prea generală; relații cauzale în condițiile în care nu

avem un model econometric și când nu avem selecție randomizată; grad crescut de complexitate când se face referire

la mai multe variabile, făcând astfel improbabilă testarea statistică.

Analiza literaturii de specialitate poate fi percepută în următoarele moduri:

1. Lista elementelor relevante (articole, cărți, alte surse relevante) ce reprezintă baza de cunoaștere a

domeniului.

2. Căutarea informațiilor și cunoștințelor necesare pentru a configura un anumit domeniu științific, bazele de

date și de articole reprezentând instrumente indispensabile în acest sens.

3. Investigație critică sau descriptivă a materialelor scrise pentru un anumit domeniu științific.

4. Modalitate de învățare pentru cercetător, întrucât literatura științifică suplinește de multe ori lipsa unui

manual sau a unui profesor pentru un anumit domeniu al cunoașterii.

5. Fundament sau suport pentru enunțarea unor idei noi, pentru testarea unor metodologii, pentru lansarea unor

comentarii sau analiza unor rezultate obținute.

6. Componentă esențială a oricărui raport scris privind un domeniu de cercetare, fie că este vorba de un proiect

de cercetare, de un eseu, de un articol sau de o teză mai extinsă.

Resurse electronice oferite în ASE și diverse:

Căutări pe Google Scholar: http://scholar.google.ro (logat în intranet ase pentru a avea acces la full-text) și

http://sci-hub.io/ pentru articole științifice piratate pe care nu le găsiți full-text

Colecţia de cărţi electronice Business and Economics pe platforma Springerlink (ASE)

Colecţia de cărţi și articole electronice Business, Management and Economics pe platform Emerald (ASE)

Colecția de articole științifice de arhivă JSTOR (ASE)

Colecția de articole științifice Science Direct pentru editorul Elsevier (ASE)

Baza de citări bibliografice Thomson ISI (ASE)

Social Science Research Network (SSRN) www.ssrn.com

Baza de date Taylor & Francis Informaworld™ Journals Online (BCUB)

Baza de date SAGE Journals Online (BCUB)

Baza de legislație a Uniunii Europene http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm

Stilul Harvard pentru citări și bibliografii

Analiza literaturii este compusă din citările din text și bibliografie. Între acestea două există o corespondență

perfectă, în sensul că orice citare din text are o sursă în bibliografie, iar orice titlu din bibliografie se regăsește citat în

text.

Citările se prezintă în text în maniera „autor-an-pagini”:

Phillips (1999) suggests that generational change is inevitable and continuous.

Se pot include și paginile de unde s-au citat elementele:

When organising our time, Adair (1988: 51) states that ‘the centrepiece will tend to be goals and

objectives’.

Pentru doi autori pe o lucrare, citarea se face astfel:

McCarthy and Hatcher (1996: 69-70) insist that with presentations ‘structure must be clear and

precise’.

Pentru mai mult de doi autori pentru o lucrare, se folosește prescurtarea din latină et al.:

Morris et al (2000: 47) state that ‘the debate of these particular issues should be left to

representative committees’.

http://scholar.google.ro/

http://sci-hub.io/

http://www.ssrn.com/

http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm


Citarea unui autor inclus într-o altă sursă se face în felul următor:

Eisenberg and Smith (in Bolton, 1986: 85) agree that ‘it is hard to assign general meaning to any

isolated nonverbal sign’.

Două lucrări din care s-a preluat o idee sunt citate astfel:

The semicolon can be used to separate two sections of a compound sentence that have a similar

theme (Turabian, 1996: 56; Petelin and Durham, 1992:169).

Dacă autorul nu se cunoaște, se pune titlul lucrării la citare:

The flora and fauna of Britain ‘has been transported to almost every corner of the globe since

colonial times’ (Plants and Animals of Britain, 1942: 8).

O parafrază este preluarea identică a unei idei, fără a folosi formularea autorului. În acest caz nu se folosesc

ghilimele:

By improving your posture you can improve how you communicate feelings of power and confidence

(McCarthy and Hatcher, 1996: 111).

Bibliografia este alcătuită în modul următor, în funcție de tipul de sursă. Caracterele italice sunt folosite pentru a

indica titlul cărții sau al revistei citate.

Carte cu un autor

Adair, J. (1988) Effective time management: How to save time and spend it wisely, London: Pan Books.

Carte cu doi autori

McCarthy, P. and Hatcher, C. (1996) Speaking persuasively: Making the most of your presentations, Sydney: Allen and

Unwin.

Carte cu trei sau mai mulți autori

Fisher, R., Ury, W. and Patton, B. (1991) Getting to yes: Negotiating an agreement without giving in, 2nd edition,

London: Century Business.

Carte – a doua ediție

Barnes, R. (1995) Successful study for degrees, 2nd edition, London: Routledge.

Cărți ale aceluiași autor în același an

Napier, A. (1993a) Fatal storm, Sydney: Allen and Unwin.

Napier, A. (1993b) Survival at sea, Sydney: Allen and Unwin.

Carte editată

Danaher, P. (ed.) (1998) Beyond the ferris wheel, Rockhampton: CQU Press.

Capitol într-o carte editată

Byrne, J. (1995) ‘Disabilities in tertiary education’, in Rowan, L. and McNamee, J. (ed.) Voices of a Margin,

Rockhampton: CQU Press.

Carte cu autor necunoscut sau colectiv

The University Encyclopedia (1985) London: Roydon.

Cursuri și materiale didactice

Dhann, S. (2001) CAE0001LWR Unit 5: Note taking skills from lectures and readings, Exeter: Department of Lifelong

Learning.

Publicații guvernamentale

Department for Education and Employment (DfEE), (2001) Skills for life: The national strategy for improving adult

literacy and numeracy skills, Nottingham: DfEE Publications.

Lucrare în volumul unei conferințe

Hart, G., Albrecht, M., Bull, R. and Marshall, L. (1992) ‘Peer consultation: A professional development opportunity for

nurses employed in rural settings’, Infront Outback – Conference Proceedings, Australian Rural Health Conference,

Toowoomba, pp. 143 – 148.

Articol de ziar

Cumming, F. (1999) ‘Tax-free savings push’, Sunday Mail, 4 April, p. 1.

Articol în revistă științifică

Muller, V. (1994) ‘Trapped in the body: Transsexualism, the law, sexual identity’, The Australian Feminist Law Journal,

vol. 3, August, pp. 103-107.

Articol dintr-o sursă științifică, publicat doar online

Skargren, E.I. & Oberg, B. (1998) ‘Predictive factors for 1-year outcome of low-back and neck pain in patients treated

in primary care: Comparison between the treatment strategies chiropractic and physiotherapy’, Pain [Electronic], vol.

77, no. 2, pp. 201-208, Available: Elsevier/ScienceDirect/ O304-3959(98)00101-8, [8 Feb 1999].

Pagină de internet

Young, C. (2001) English Heritage position statement on the Valletta Convention, [Online],

Available: http://www.archaeol.freeuk.com/EHPostionStatement.htm [24 Aug 2001].

http://www.archaeol.freeuk.com/EHPostionStatement.htm


ANALIZA COMPARATIVĂ A SURSELOR DE DREPT

O cercetare în domeniul contabilității financiare sau a fiscalității se raportează la legislația în domeniul respectiv, căreia

trebuie să îi dedice un capitol extensiv. Analizele comparative sunt o formă foarte relevantă în acest context, pentru că

oferă cercetătorului o perspectivă asupra evoluției și întinderii geografice a unor contexte reglementare, care îi vor

sprijini alte demersuri de cercetare ulterioare.

În funcție de modul în care dimensiunea temporală este introdusă în cercetare, analizele de legislație comparată pot fi

de două feluri:

Analizele transversale surprind particularitățile unor cadre legislative la un anumit moment sau într-o anumită

perioadă. De exemplu, pentru anul 2000 se analizează legislațiile fiscale în vigoare la nivelul a cinci țări din

Uniunea Europeană. În acest context, dimensiunea istorică nu este relevantă, ci doar dacă există alinieri sau

discordanțe între mai multe cadre reglementare, între care există o anumită legătură de natură geo-politică.

Analizele longitudinale se focalizează pe evoluția în timp a unor cadre reglementare. De exemplu, o comparație

între tratamentul imobilizărilor corporale de-a lungul timpului în România presupune analiza detaliată a tuturor

prevederilor din principalele Ordine ale Ministrului Finanțelor privind normele contabile naționale (OMF

1752/2005, OMF 3055/2009, OMF 1802/2014).

În funcție de mărimea eșantionului de țări care sunt supuse analizei, studiile comparative pot fi:

Ample, atunci când se utilizează eșantioane de peste 10 țări. Acest design al cercetării este specific analizelor

transversale, iar numărul de aspecte reglementare inclus în analiză este redus. În aceste condiții, poate exista

o barieră lingvistică pentru studiul surselor de drept, iar autorii pot face recurs la rezumatele unor terțe părți

privind anumite aspecte reglementare. Cabinetele de audit multinaționale publică studii comparative de

legislație, însă fără a face o analiză științifică a acestora. Studiile ample se pretează la analize statistice mai

avansate, inclusiv pentru realizarea modelelor econometrice dacă eșantioanele de țări (sau firme din aceste

țări) sunt suficient de mari.

Mixte, atunci când eșantionul este compus din aproximativ cinci țări. Acest tip de design poate fi transversal

sau mixt (adică mai multe analize transversale repetate în timp). De exemplu, se compară evoluția legislației

fiscale în țările nordice la trei momente de timp. În acest fel, se surprinde sincronicitatea legislativă dintre

unele țări care au în comun anumite elemente (în acest caz, proximitatea geografică). Aceste studii au de obicei

o dimensiune istorică, prin faptul că încearcă să explice cauzele evoluției descrise prin studiul longitudinal.

Focalizate, atunci când se iau în discuție una sau două țări. În acest caz, analizele sunt aprofundate și se discută

multiple aspecte legislative până la nivel de detaliu. Dimensiunea istorică devine mai pronunțată și se caută

paralele în evoluția instituțiilor naționale de reglementare și a mediului economic pentru a explica starea

prezentă a cadrului legislativ. Acest tip de analiză este eminamente calitativ, iar concluziile cer un anumit

rafinament de interpretare din partea cercetătorului.

Un alt tip de analiză comparativă care a fost foarte utilizată în literatura de specialitate este punerea în balanță a

cadrelor reglementare internaționale (IFRS sau Directivele UE) cu legislațiile contabile și fiscale naționale (de exemplu,

US GAAP). Ca și în discuția de mai sus, acest gen de studii poate fi longitudinal sau transversal, iar eșantioanele pot fi

ample, medii sau reduse. În cazul Uniunii Europene, legislațiile naționale sunt armonizate cu IFRS, în sensul în care conțin

politici și tratamente compatibile, dar mult reduse în complexitate. Analizele de acest fel se pot face și pe formatul

raportării, unde există de obicei diferențe majore date de specificul național (formatul situațiilor financiare din Franța

diferă semnificativ de cel din Marea Britanie, pentru situațiile individuale). Bariera lingvistică poate fi și în acest caz o

problemă pe care cercetătorul trebuie să o rezolve, întrucât legislațiile naționale nu sunt traduse în limba engleză, iar

într-o analiză de drept este foarte importantă proprietatea termenilor și semnificația prevederilor (litera și spiritul legii).

Toate aceste analize se pot realiza și în domeniul guvernanței corporative, care conține o dimensiune legislativă foarte

importantă. Aici, prima sursă este dreptul societar național, apoi reglementările specifice ale bursei naționale, codul de

guvernanță și alte elemente de comparabilitate. De exemplu, s-au realizat studii care compară 30 de coduri de guvernanță

din țări diferite, pe fiecare prevedere a acestora. Miza unui astfel de studiu este măsurarea compatibilității dintre aceste

coduri, considerând că firmele își pot oferi public titlurile financiare pe diverse piețe, iar investitorii pot fi și ei

diversificați geografic. La nivelul Uniunii Europene, codurile de guvernanță sunt în mare măsură compatibile (pentru că

legislațiile naționale sunt armonizate între ele), dar încă există diferențe în sensul în care unele țări sunt mult mai

evoluate în privința unor cerințe de raportare sau de structură la nivelul guvernanței corporative.

Studiile comparative pot face obiectul cercetării în sine, dar pot fi și doar un fundament pentru o altă cercetare. Cadrul

legislativ este aplicabil tuturor societăților comerciale dintr-o țară, ceea ce permite cercetătorului să demareze o analiză

mai detaliată a comportamentului unui anumit grup de firme după ce a făcut o trecere în revistă a legislației relevante

în domeniul respectiv.


PROIECTAREA (DESIGNUL) CERCETĂRII Clasificarea fundamentală În discuția privind strategia de cercetare, cea mai importantă distincție se face între cercetarea cantitativă și cea calitativă, între care există și diferențe epistemologice și ontologice. Cercetarea cantitativă este o strategie care se axează pe cuantificare în culegerea și analiza datelor, urmărind:

O abordare deductivă a relației dintre teorie și cercetare, în care accentul este pus pe testarea teoriei;

Practici și norme al modelului științific pozitivist;

O imagine a realității sociale ca un obiect de studiu extern, obiectiv. Cercetarea calitativă este o strategie care se bazează pe limbaj și narațiune în culegerea datelor, urmărind:

O abordare inductivă a relației dintre cercetare și teorie, accentul fiind pus pe generarea de teorie;

Respinge practicile și normele științelor naturii și ale pozitivismului, metoda de lucru fiind cea interpretivistă;

Privește realitatea socială ca o realitate permanent schimbătoare, generată de intențiile indivizilor. Instrumentele principale ale cercetării: proiectarea (designul) și metodele Metodele de cercetare pot fi asociate cu mai multe tipuri de proiectare. O proiectare reprezintă o structură care ghidează aplicarea unei metode și analiza datelor obținute. În multe situații aceste două concepte pot fi confundate. De exemplu, studiul de caz este în primul rând o proiectare, pentru că reprezintă decizia de a selecta o anumită persoană, organizație sau comunitate. Pentru studiul unui caz trebuie aplicate diverse metode, cum ar fi interviul, analiza de arhivă, chestionarul, experimentul etc. Criteriile cercetării cantitative Credibilitatea se referă la faptul că anumite rezultate ale unui studiu sunt repetabile, adică faptul că ceea ce s-a măsurat are o anumită stabilitate în timp, că nu are fluctuații foarte mari, că poate fi regăsit într-o perioadă ulterioară. Consecvența rezultatelor este un sinonim pentru credibilitate și este arondată cercetărilor cantitative. Replicabilitatea este înrudită cu credibilitatea și se referă la capacitatea altor cercetători de a replica o anumită cercetare, prin prezentarea în detaliu a tuturor procedurilor. Replicabilitatea nu se referă la refacerea studiului în aceleași condiții, ci cu aceleași instrumente. Validitatea se referă la valoarea concluziilor extrase dintr-o cercetare. Ea are mai multe forme:

Validitatea instrumentului de măsurare se aplică cercetării cantitative și se referă la faptul că instrumentul de măsurare trebuie să reprezinte cât mai corect conceptul pe care îl măsoară. Acest tip de validitate se leagă și de credibilitate: dacă măsurarea unui concept este extrem de fluctuantă, atunci înseamnă că nu reprezintă o măsură validă a conceptului respectiv. Astfel, validitatea instrumentului presupune că măsurarea conceptelor este credibilă.

Validitatea internă se referă la cauzalitate. O concluzie privind o relație cauzală între două fenomene va fi validă atunci când există într-adevăr o relație de determinare dintre cele două, și că nu există un alt fenomen care să influențeze relația discutată. Astfel, terminologia adoptată se referă la factorul cauzal ca la o variabilă independentă, iar efectul se numește variabilă dependentă. În cazul cercetării cantitative, se pot sesiza anumite relații statistice între variabile, însă cauzalitatea trebuie demonstrată pentru ca concluziile să fie valide.

Validitatea externă se referă la gradul în care rezultatele studiului pot fi generalizate dincolo de contextul specific al cercetării. În acest sens, modul în care se face selecția entităților analizate este crucial pentru posibilitatea generalizării.

Criteriile cercetării calitative:

Credibilitatea nu se referă la repetabilitatea studiului, ci la veridicitatea rezultatelor;

Transferabilitatea privește aplicabilitatea rezultatelor în alte contexte;

Consecvența are sensul credibilității din cercetarea cantitativă;

Obiectivitatea discută nivelul de implicare al cercetătorului în rezultatele studiului, și în ce mod valorile acestuia au influențat rezultatele.

Modalități de proiectare a cercetării 1. Experimentul Studiul experimental este destul de rar întâlnit în cercetarea contabilă sau de management, pentru că de obicei nu se poate atinge un anumit nivel de control necesar în studiul comportamentului organizațional. Totuși, experimentul este un model pentru toate celelalte proiectări în cercetarea cantitativă, pentru că oferă stabilitate maximă și încredere rezultatelor cercetării. Experimentul necesită ca variabila independentă să fie manipulată, pentru a se putea stabili diferențele între nivelele variabilei dependente după manipulare. Totuși, în domeniul științelor sociale, variabilele independente de cele mai mul te ori nu pot fi manipulate (cum ar fi sexul sau vârsta). În proiectarea clasică experimentală, un grup de persoane


primește un anumit „tratament”, iar un alt grup (de control) nu este influențat cu nimic. Variabila dependentă este măsurată înainte și după manipularea experimentală, iar membrii grupului sunt distribuiți aleatoriu. Aceasta îi oferă cercetătorului siguranța că rezultatele se datorează exclusiv manipulării variabilei independente. Experimentele se pot desfășura în laborator sau pe teren (în organizații, în școală), iar variabilele independente pot fi reprezentate inclusiv de modificări normative în funcționarea unei organizații. Aceste tipuri de experimente „de teren” sunt cele mai întâlnite în științele sociale. Testarea de scenarii în comportamentul organizațional este de asemenea un mod experimental de cercetare, chiar dacă nu se manipulează în mod real variabilele independente. Studiile quasi-experimentale (realizate pe teren fără a se respecta distribuția aleatoare) sunt specifice cercetării calitative.

2. Proiectarea transversală O cercetare transversală se mai numește și sondaj social, dar include mult mai multe metode de cercetare decât chestionarul, cum ar fi analiza de conținut, observația structurată, statisticile oficiale sau jurnalul. Câteva caracteristici importante sunt următoarele:

Mai mult de un singur caz înseamnă mai multă variație, ceea ce înseamnă că eșantioanele mari vor îndeplini mai bine rezultatele cercetării.

Un singur moment de timp: datele sunt culese în principiu simultan. Un chestionar se completează în timp foarte scurt, deci opinia unui individ nu se poate schimba major pe parcursul acestui proces.

Datele cantitative asigură posibilitatea măsurării variabilității dintre cazuri.

Legăturile dintre atributele cazurilor se pot determina și măsura doar în această proiectare, pentru că datele sunt culese simultan, iar cercetătorul nu poate manipula variabilele. Acest tip de proiectare nu permite, de obicei, identificarea unor relații cauzale între variabile și fenomene, deci nu are validitate internă.

Proiectarea transversală este specifică cercetării cantitative, dar și în cercetarea calitativă există elemente ale unei proiectări transversale, atunci când cercetătorul utilizează interviuri nestructurate sau semi-structurate cu mai mult de o persoană. În aceste cazuri, criteriile cercetării cantitative nu se aplică, însă proiectarea este similară ca esență. 3. Proiectarea longitudinală Acest tip de cercetare urmărește să surprindă schimbarea în studiul organizațiilor, de management sau al contabilității. Este un design complex, care are o dimensiuni transversală (orizontală), căreia îi adaugă dimensiunea timpului, pentru a crea un context și a studia cauzalitatea fenomenelor sociale. Studiile longitudinale pot fi de tip panel (atunci când entitățile analizate sunt selectate aleatoriu și analizate în mai multe momente de timp) sau de tip cohortă (pentru entități selectate pe baza unei caracteristici comune, cum ar fi statutul de șomer sau anul nașterii). Deși nu are calitatea controlată a unui studiu experimental, diferențele apărute în măsurarea variabilei independente pot indica o cauză a modificărilor variabilei dependente, dacă cercetătorul reușește să demonstreze că există o relație logică între aceste fenomene. Unul dintre neajunsurile acestei proiectări este atrofierea eșantionului, adică pierderea de cazuri de la un moment de timp la altul. 4. Studiul de caz Studiul de caz înseamnă analiza intensivă a unui singur caz. Astfel, această proiectare se axează pe complexitatea și natura particulară a cazului selectat. Un caz poate fi: o singură organizație, o singură locație (fabrică, clădire de birouri), o persoană (prin metoda biografică sau alte metode), un singur eveniment. De obicei, studiul de caz este asociat cercetării calitative, dar aceasta nu este o regulă generală. Totuși, dacă un studiu de caz oferă numai rezultate în termeni cantitativi, se poate presupune că acesta este mai degrabă o proiectare transversală. Tratarea subiectului în studiul de caz trebuie să fie cât mai aprofundată. În acest sens, cercetătorul se concentrează pe aspectele unice ale subiectului, ceea ce creează o distincție fundamentală față de proiectările de mai sus, în sensul în care acestea se concentrau pe generalizarea rezultatelor. Atunci când metodele de cercetare asociate studiului de caz sunt cantitative, abordarea teoriei este deductivă, iar când ele sunt predominant calitative, abordarea este una inductivă. Cazurile se pot clasifica în câteva categorii, care se pot combina într-o cercetare:

Cazul critic susține sau infirmă o ipoteză propusă explicit de către cercetător;

Cazul unic este uzual în studiile clinice;

Cazul revelator privește un fenomen care nu a mai fost dezbătut de literatura științifică, într-o abordare inductivă;

Cazul reprezentativ sau tipic;

Cazul longitudinal, unde cercetarea se referă la o entitate surprinsă în mai multe momente de timp. 5. Proiectarea comparativă Proiectarea comparativă poate fi în mod egal cantitativă sau calitativă, având cel puțin două cazuri între care se pot stabili asemănări și diferențe relevante. De obicei, proiectarea asociată cercetării comparative este una transversală, luând forma studiilor inter-culturale (instituții, tradiții, sisteme de valori, stiluri de viață, limbaje, moduri de a gândi). Cercetarea inter-culturală în zona afacerilor pornește de la ipoteza că o cultură este un factor major de influență asupra comportamentului organizațional. Managementul internațional se preocupă de modul în care companiile se internaționalizează, surprinzând contextul cultural al mai multor țări. Cercetarea în contabilitatea internațională se axează fie pe aspecte normative legate de adaptarea și implementarea unor reguli în mai multe țări, precum și pe aspecte de practică contabilă sau de audit ce diferă în contextele naționale. Nivelul de analiză se referă la: indivizi (de ex., manageri), grupuri (departamente sau echipe ale unei firme), organizații, societăți (care vor fi tratate din perspectivă politică, economică, ecologică sau etnică). Proiectarea comparativă este un hibrid între cea transversală și studiul de caz, putând utiliza toate instrumentele acestor, de obicei într-o abordare inductivă a teoriei.


INTERVIUL

Un interviu structurat sau standardizat presupune ca toți respondenții să primească același set de întrebări, sau să fie

puși în același context. Întrebările sunt prestabilite, ele sunt puse în aceeași ordine și oferă de obicei un set restrâns de

posibilități de a răspunde (în cazul întrebărilor închise sau semi-deschise).

Interviul este unul dintre cele mai utilizate metode de culegere a datelor, atât în cercetarea cantitativă, cât și în cea

calitativă. Sondajul social este principalul context în care se folosește interviul, pentru obținerea unor date de natură

cantitativă. Standardizarea întrebărilor și a notării răspunsurilor este importantă pentru a reduce erorile asociate cu

culegerea datelor, adică cu administrarea interviului. Astfel, variația obținută între răspunsurile participanților va fi o

variație reală, datorată diferențelor dintre modul de a gândi al respondenților, și nu erorilor cercetătorului. Erorile

comune în sondajul social sunt următoarele:

Întrebările prost formulate;

Modul în care o întrebare este pusă de către cercetător;

Neînțelegerea din partea respondentului;

Probleme de memorie ale respondentului;

Modul în care răspunsul este înregistrat de cercetător;

Modul în care informația este procesată, atunci când datele sunt codificate sau când sunt introduse în

calculator.

Variabilitatea datorată erorilor de administrare a interviului este de două feluri: (a) un cercetător nu este consecvent

în modul în care pune întrebările sau notează răspunsurile, sau (b) doi cercetători care administrează același interviu

nu urmează o procedură standard de administrare. Aceste două surse de erori se pot combina, iar standardizarea cât

mai precisă este singurul mod de a elimina erorile de administrare.

Întrebările puse în cadrul unui interviu pot fi:

Închise, atunci când există un set limitat de răspunsuri prestabilite, pe care cercetătorul le bifează după caz.

Astfel, respondenții se ”clasifică” singuri, în funcție de răspunsurile date, iar cercetătorul nu are nici o

implicare ulterioară, în etapa de codificare.

Deschise, atunci când nu există răspunsuri prestabilite, iar cercetătorul trebuie să noteze sau să înregistreze

cât mai mult din ceea ce spune respondentul. Codarea și cuantificarea întrebărilor deschise este un proces

foarte laborios, pentru că presupune ca fiecare secțiune a unui răspuns – de obicei complex – să fie tratată

separat și apoi integrată într-un set standard de coduri.

Tipuri de interviuri utilizate în științele sociale:

Interviul structurat sau standardizat;

Interviul semi-structurat, atunci când succesiunea întrebărilor poate varia, sau când cercetătorul poate pune

alte întrebări în funcție de răspunsurile participanților.

Interviu nestructurat (intensiv, etnografic, calitativ sau aprofundat), atunci când contextul este informal, nu

există o listă de întrebări precise, ci o listă de probleme de discutat, iar formulările diferă de la caz la caz.

Interviul focalizat (focus group) se face cu mai mulți respondenți în același timp, care discută o problemă

relevantă pentru ei și pentru cercetător. Acest tip se numește interviu de grup, atunci când discuția nu este

structurată în jurul unei singure probleme.

Interviul biografic este specific unei rememorări a evenimentelor trecute din viața respondentului, incluzând

reflecțiile acestuia pe marginea evenimentelor.

Următoarele aspecte sunt importante în administrarea unui interviu:

Cercetătorul trebuie să cunoască perfect procedura de administrare și conținutul chestionarului;

Cercetătorul va face o prezentare prealabilă a obiectivelor interviului pentru participanți, în formă scrisă sau

oral. Contactarea persoanelor și fixarea unei întâlniri fac parte din această etapă;

Raportul dintre cercetătorul și participanți trebuie să fie amiabil și încurajator, dar nu trebuie să influențeze

în vreun fel conținutul răspunsurilor oferite de participanți;

În administrarea interviului, chiar și variații minore de ton, de frazare sau de gestică pot să aibă un impact

asupra răspunsurilor primite. Aceste elemente sunt considerate erori acceptabile, dacă nu pot fi controlate.

Există o serie de întrebări-filtru care îi plasează pe participanți în anumite grupuri prestabilite. În acest fel, un

set de întrebări este potrivit pentru un anumit grup de participanți, dar nerelevant sau iritant pentru alt grup.

A varia ordinea întrebărilor poate avea două efecte: de a omite accidental unele întrebări sau de a influența

răspunsurile ulterioare printr-o altă ordine a întrebărilor. De asemenea, întrebările de fond trebuie adresate la

începutul interviului, iar cele de natură statistică (vârstă, venituri etc.), precum și cele potențial delicate

trebuie lăsate pentru finalul interviului.


CHESTIONARUL

Chestionarul auto-completat sau auto-administrat se completează de către respondenți. Acesta se poate înmâna participanților, se poate trimite prin poștă, prin email, online, din mână în mână de către respondenți etc. Chestionarul auto-administrat este foarte asemănător cu interviul structurat, dar există câteva diferențe: are mai puține întrebări deschise, sunt mai scurte și au o proiectare mai transparentă, pentru a fi facil de completat. Există câteva avantaje notabile ale acestor chestionare în raport cu interviurile:

• Mai ieftin de administrat, cu cât respondenții sunt mai dispersați geografic. Această soluție este avantajoasă chiar și în raport cu interviul telefonic, care are însă o rată de răspuns mult mai mare.

• Ele sunt trimise mult mai rapid către participanți, însă completarea lor poate dura un timp îndelungat, iar de multe ori este necesar să se revină cu scrisori sau telefoane insistente pentru a obține chestionarele completate.

• Absența erorilor datorate cercetătorului sau a unei atitudini ostile față de persoana cercetătorului. Aceste elemente nu au fost suficient testate pentru a se putea ști dacă există un șablon comportamental în anumite situații. De exemplu, se presupune că unii respondenți vor da răspunsuri „corecte” într-un interviu, dar pot fi mai sinceri și răspund mai ușor unor întrebări personale sensibile într-un chestionar auto-administrat.

• Nu există variabilitate între cercetătorii care administrează chestionarul. • Chestionarele auto-administrate sunt mai convenabile pentru respondenți, care pot să completeze în timpul lor

liber, fără o presiune exterioară. Dezavantajele chestionarelor auto-administrate în raport cu interviurile structurate:

• Participanților nu li se poate explica dacă au vreo nelămurire privitor la întrebările puse sau la conceptele folosite. Astfel, întrebările neclare vor fi probabil omise.

• Se obțin rate de răspuns mici atunci când problemele dezbătute în chestionar nu sunt interesante sau relevante pentru respondenți.

• Respondenții își pot alege ordinea în care să răspundă la întrebări, ceea ce le poate influența răspunsurile. • Nu se știe exact cine răspunde, atunci când chestionarul e trimis prin poștă sau cu mijloace electronice. • Nu se pot colecta date adiționale privind respondenții, dacă acestea nu sunt cerute expres în chestionar. • Nu se poate răspunde unui număr mare de întrebări. • Risc crescut de a primi chestionare cu date lipsă. • Rate scăzute de răspuns. Această problemă rezidă nu doar în puterea statistică de a generaliza rezultatele, ci

și în suspiciunea că participanții care au răspuns chestionarului sunt semnificativ diferiți de cei care nu au răspuns (auto-selecție). Acest aspect nu poate fi probat, însă se poate observa din repartizarea răspunsurilor primite dacă acestea au o anumită tendință. Dacă eroarea introdusă de auto-selecție este mare, atunci rezultatele chestionarelor pot deveni chiar inutilizabile.

Tipuri de întrebări puse într-un chestionar:

• Întrebări factuale referitoare la persoana participantului (vârstă, sex, educație, loc de muncă, venit etc.), precum și cele referitoare la comportamentul participantului.

• Întrebări factuale privind alte persoane, cum ar fi: performanța echipei, productivitatea unor membri ai echipei, evaluarea unor persoane cu care respondentul intră în contact.

• Întrebări despre atitudini, standarde normative și valori, utilizând o scală Likert ca format. Aceasta are de obicei cinci niveluri, de genul: complet de acord, parțial de acord, nehotărât, parțial dezacord sau total dezacord.

• Întrebări despre credințele respondenților, cum ar fi sondajele frecvente despre euro-scepticism. • Întrebări legate de cunoaștere, cum ar fi cele curente despre sănătatea și siguranța la locul de muncă, din

perspectiva angajaților. Reguli de creare a întrebărilor:

• Fixarea fiecărei întrebări în tema de cercetare; • Evitarea termenilor neclari; • Evitarea întrebărilor prea lungi; • Evitarea întrebărilor despre două lucruri distincte; • Evitarea întrebărilor prea generale; • Evitarea întrebărilor tendențioase; • Evitarea întrebărilor formulate la negativ;

• Evitarea jargonului tehnic.


STUDIILE ETNOGRAFICE

Etnografia poate fi definită ca procesul de a intra într-un grup de persoane, a observa ce se petrece, a nota aceste

observații și de a raporta într-o manieră științifică. Etnografia organizațională are ca atribut specific faptul că observă

grupuri cu activități care au un obiectiv specific (obiectivul organizației respective). Astfel, cercetătorul devine foarte

implicat în viața organizației, ca un insider, participând intens la activitatea acesteia și prezentând apoi într-o manieră

sistematică concluziile acestui studiu.

Cea mai importantă problemă la studiul etnografic este accesul în organizații. Cele mai multe studii de acest fel au loc

în organizații private, problemele discutate putând să atingă chiar elemente de secret industrial. De aceea,

cercetătorul trebuie să își definească foarte bine obiectivele cercetării și să îi convingă pe managerii respectivei

organizații să îi permită accesul pentru a observa și a lucra alături de angajați. Acest proces poate fi extrem de dificil

dacă nu există una sau mai multe persoane care să faciliteze accesul în organizație, care să sprijine cercetarea și să

ofere garanții despre cercetător. Cele mai bune rezultate se obțin atunci când cercetătorul este deja parte a

organizației pe care o va studia, deci când relațiile formale și informale sunt deja stabilite. Totuși, în aceste condiții,

obiectivitatea cercetătorului poate fi pusă la îndoială, ca și abilitatea sa de a sesiza regulile tacite care fac obiectul

studiului. Rezultatele publicate după astfel de studii protejează organizația, în sensul în care nu o vor identifica public

(prin nume, locație etc).

Există câteva roluri pentru cercetătorul etnograf:

Participant complet, ca un membru cu drepturi depline al comunității pe care o studiază, iar rolul său

nu este cunoscut de ceilalți membri. În acest caz el este un cercetător „sub acoperire”, aspect care

creează o mulțime de probleme etice pentru raportarea cercetării, și îl împiedică pe etnograf să ia

notițe în timpul observației. De asemenea, cercetătorul nu poate să ia interviu anumitor persoane

cheie din organizație, ceea ce îi va limita de fapt accesul la informații importante.

Participant ca observator, atunci când etnograful este un membru al organizației, dar ceilalți angajați

cunosc statutul acestuia. Astfel, de cele mai multe ori cercetătorul are anumite sarcini de îndeplinit,

ca salariat sau fără remunerație, în zona sa de interes.

Observator ca participant, atunci când etnograful nu îndeplinește aceleași sarcini ca și cei pe care îi

observă, ci doar le ia interviuri ocazionale și ia notițe privind observațiile asupra celor care lucrează

și interacționează.

Observator complet, în situația în care cercetătorul nu interacționează deloc cu membrii comunității

studiate, preluând doar acele date care pot fi culese cu minimul de intruziune. Această formă de

studiu nu este propriu-zis etnografică, pentru că nu există o imersiune în grupul studiat, deci nu se

pot depista anumite tipare comportamentale.

Eșantionarea (identificarea acelor persoane care pot oferi date de studiat) nu se realizează sistematic, iar etnograful

trebuie să se mulțumească deseori cu frânturi de conversație, cu elemente nestructurate, și mult mai rar cu interviuri

formale cu anumiți membri ai comunității respective. De asemenea, el va observa acele persoane care fac obiectul

studiului, dar numai în măsura în care aceștia sunt disponibili. Se pot aplica și metode de eșantionare mai sistematice,

în funcție de anumite caracteristici ale participanților, fără a se urmări reprezentativitatea statistică a eșantionului.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale studiului etnografic este luatul de notițe. În general, se recomandă ca

acestea să fie cât mai detaliate și să fie păstrate ca dovezi pentru interpretări ulterioare:

Etnograful trebuie să ia notițe scurte după fiecare eveniment sau conversație interesantă;

La sfârșitul zilei, cercetătorul își va face notițe detaliate privind activitatea, locația, persoanele implicate,

impresiile personale ale etnografului.

Strategia de luare a notițelor trebuie adaptată la contextul cercetării, la persoanele cu care etnograful

interacționează, la diversele activități prestate în cadrul organizației.

Există riscul ca cercetătorul să devină, printr-o imersiune prea puternică, un „nativ” al organizației respective. Această

situație îi va afecta obiectivitatea și va reduce calitatea observațiilor sale.


OBSERVAȚIA ȘI FOCUS GRUP

Observația este o înregistrare sistematică și cât mai precisă a manifestărilor psihocomportamentale, în

contextul celor mai diferite acțiuni și activități, având la bază anumite ipoteze de cercetare. Aspectul sistematic

diferențiază observațiile științifice de cele întâmplătoare sau spontane. Observația spontană este accidentală,

neselectivă, fragmentară, necritică și insuficient controlată.

Observația științifică este:

Sistematică (are etape distincte);

Voluntară;

Selectivă (metodică);

Prin instrumente specifice de măsurare;

Oferă rezultate care sunt ulterior interpretate, clasificate și sistematizate.

Etapele metodei observației sunt:

1. Precizarea scopului și formularea ipotezei;

2. Stabilirea indicatorilor variabilelor dependente;

3. Selecția și pregătirea instrumentelor;

4. Selecția subiecților prin eșantionare;

5. Stabilirea locului și momentului observației;

6. Prelucrarea statistică și interpretarea rezultatelor.

Condițiile unei bune observații sunt: fundamentarea teoretică și metodologică, finalitate bine precizată,

realizarea după un plan bine stabilit, pregătirea cercetătorului, experiența anterioară a cercetătorului. Grila de

observație trebuie să cuprindă: datele de identificare, informații referitoare la spațiu și timp, elementele de

conținut (indicatorii răspunsului: calitatea, intensitate, durată, latență).

Metoda observației permite studiul fenomenelor sociale în cadrul lor firesc, fără a influența desfășurarea lor.

Observația sistematică este o sursă valoroasă pentru ipotezele de cercetare, pentru că permite posibilitatea

recoltării și sistematizării unor variabile comportamentale autentice. Se obțin astfel informații despre subiecți

care nu pot fi studiați prin alte metode și tehnici de cercetare.

Focus grup este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative, cât și în cele calitative, ca o tehnică

secundară alături de interviu sau observație. Focus grup poate fi inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt

conduse de un moderator, iar discuțiile se focalizează pe o temă bine definită. Metoda se folosește pentru

obținerea unor date calitative în privința percepției, atitudinilor, motivațiilor participanților referitoare la

anumite servicii, programe, reglementări.

Metoda focus grup conduce la obținerea unor date valide atunci când cercetătorul deține o serie de competențe

și abilități: cunoștințe aprofundate în domeniu, informații privind dinamica grupului, abilități de comunicare.

Recrutarea participanților vizează acel segment de populație care poate oferi cea mai semnificativă informație.

Participanții trebuie să aibă ceva de spus despre acest subiect de interes și trebuie să aibă anumite caracteristici

comune, precum: vârsta, profesia, nivelul de educație, gen, organizația din care fac parte, pentru a putea

facilita împărtășirea experiențelor. Cunoașterea personală a membrilor grupului poate inhiba cursul discuției.

În privința dimensiunii grupului, se consideră optimă o medie de 9 persoane, maxim 12. Dimensiunea grupului

poate varia de la o zi la alta, pentru că se alcătuiesc grupuri noi. Locația pentru focus grup trebuie să asigure

un echilibru între cerințele cercetării și cele ale participanților. Moderarea permite stimularea polarizării

opiniilor, iar moderatorul are la dispoziție un ghid de interviu, care cuprinde următoarele tipuri de întrebări:

Directe și factuale, care vizează conținutul (cercetarea propriu-zisă);

De profunzime, axate pe problema „de ce?”;

Pregătitoare și de direcționare;

Impersonale pentru situații de impas;

Anonime, atunci când subiecții nu pot formula verbal răspunsul.

Avantajele metodei focus grup se referă în principal la descrierea naturală a motivelor, atitudinilor,

comportamentelor participanților. Comunicarea se face la un nivel egal, pentru că moderatorul se integrează în

grup. Metoda descrie mecanismele prin care se condiționează realitatea socială și permite înțelegerea

mecanismelor care produc, susțin, blochează diferite opinii sau atitudini. Validitatea și fidelitatea rezultatelor

depind de profesionalismul moderatorului.


ANALIZA DE CONȚINUT

Analiza de conținut este o metodă cantitativă aplicată pentru cuantificarea conținutului manifest (evident) în cadrul

unor comunicări. Acestea sunt în principal reprezentate de mesaje mass media, dar și de documente oficiale ale

companiilor, cum ar fi rapoartele anuale. Analiza de conținut nu poate să identifice conținutul latent (simbolic) al

acestor mesaje – decât dacă acesta poate fi reprezentat într-o manieră cantitativă – și nu poate să descopere modul în

care mesajele sunt construite, și care este efectul unui anumit mesaj asupra receptorului.

Analiza de conținut are ca principal obiect de studiu comunicarea prin limbaj (și doar în rare cazuri prin alte mijloace,

cum ar fi imaginile sau gesturile). De aceea, întrebarea cercetării pentru analiza de conținut se leagă de un element

al comunicării, de un anumit concept și de reflectarea acestuia în textele scrise/vorbite într-un anumit context

specific.

Alegerea textelor/mesajelor care vor fi analizate este foarte importantă pentru analiza de conținut. Se ia în

considerare cine este autorul, care este stilul mesajelor respective, când au fost scrise, care este publicul acestor

mesaje și care este intenția cu care au fost scrise. Toate aceste elemente servesc pentru formularea întrebării

cercetării, care se referă la conținutul mesajelor în contextul descris mai sus. De exemplu, rapoartele anuale ale

firmelor prezintă o imagine creată de managementul companiei, adresată unui public foarte larg și eterogen, și

servește pentru promovarea intereselor companiei în contextul atragerii de investitori sau a creșterii valorii de piață.

De asemenea, rapoartele anuale au o frecvență fixă și se referă la o anumită perioadă de timp, fără să aibă o

perspectivă istorică amplă. Toate aceste elemente trebuie incluse în întrebarea cercetării, pornind de la premiza că

conținutul acestor rapoarte nu poate să dezvăluie mai mult decât intenția autorilor lor. De aceea, analiza de conținut

nu caută subtextul mesajelor analizate, ci se axează pe o cantitate mare de astfel de mesaje, din surse cât mai

diverse, în funcție de interesul cercetării.

Există două moduri de a realiza o analiză de conținut: obiectivist sau interpretativ. În prima variantă, cercetătorul

numără cuvintele sau conceptele, pentru a se stabili frecvența acestora într-un anumit context. Această procedură se

realizează de obicei cu ajutorul calculatorului și este pur cantitativă. Alături de frecvența conceptelor, se poate

analiza și contextul în care aceste concepte apar, ceea ce conduce la o imagine mai nuanțată a mesajelor. A doua

variantă – cea interpretativă – se axează pe identificarea, codificarea și marcarea frecvenței unor subiecte sau teme

în cadrul textelor. Această procedură nu se poate realiza cu ajutorul calculatorului, și îl implică mai mult pe

cercetător și subiectivitatea acestuia. Procedura interpretativă are nevoie de un anumit grad de credibilitate, pentru

aceasta fiind implicați mai mulți cercetători care se verifică unul pe altul ca interpretările temelor să fie unitare.

În cadrul analizei de conținut se folosește un manual de codificare, care este un set de instrucțiuni pentru

cercetători, cu specificarea categoriilor în care se vor include anumite unități de text. Fiecare categorie va fi

cuantificată pentru o analiză statistică ulterioară. Utilizarea manualului de codificare servește la utilizarea

consecventă a categoriilor, iar acestea trebuie să fie reciproc exclusive, pentru a elimina orice ambiguitate. Manualul

de codificare conține informații atât despre autorul mesajului sau despre contextul mesajului (data creării, modul de

publicare etc.), cât și elementele de conținut ale textului (frecvența unor cuvinte, teme sau concepte).

Analiza de conținut este o procedură foarte transparentă, care permite și analiza longitudinale ample. De asemenea,

această metodă de cercetare nu ridică probleme etice, pentru că nu intră în contact direct cu persoanele care emit

respectivele texte. În final, este o metodă foarte versatilă, care poate fi adaptată la foarte multe contexte. Deși

analiza de conținut este o tehnică foarte puternică de descifrare și cuantificare a textelor, ea are anumite

dezavantaje:

Rezultatele sunt influențate de calitatea textelor pe care se bazează, adică pe autenticitatea, credibilitatea

și autenticitatea acestora.

Nu există manuale de codificare care să fie total independente de subiectivitatea cercetătorului, întrucât

există o puternică componentă interpretativă în analiza de conținut.

Nu se poate merge mai departe decât conținutul explicit (manifest) al textelor analizate.

Nu se poate răspunde la întrebări privind intențiile autorilor sau impactul textelor asupra publicului. Orice

răspunsuri la aceste probleme sunt speculații din partea cercetătorilor.


GENERAREA DE TEORIE

Generarea de teorie (grounded theory) este cea mai utilizată metodă de analiză calitativă. Ea a fost sistematizată

prin cartea The Discovery of Gounded Theory: Strategies for Qualitative Research de Barney Glaser și Anselm Strauss

(1967). Cele două atribute majore ale acestei metode sunt:

(a) teoria (conceptele și relațiile dintre acestea) sunt derivate din datele culese de cercetători și

(b) metoda este iterativă în sensul că culegerea datelor și analiza lor se face în tandem, iar noi date culese

pot modifica pe parcurs rezultatele.

Următoarele elemente sunt specifice generării de teorie:

Conceptele sunt etichete care sunt oferite unor fenomene clar identificabile. Valoarea acestora este dată de

utilitatea lor, adică faptul că ele sunt regăsite frecvent în realitate și că membrii unei comunități pot lucra

cu aceste concepte și își pot explica diverse fenomene cu ajutorul lor.

Categoriile cuprind mai multe concepte, iar o singură categorie poate fi un pivot pentru celelalte, asigurând

coerența întregii teorii.

Ipotezele sunt presupuneri inițiale privind relațiile dintre concepte.

Etapele generării de teorie sunt următoarele:

1. eșantionarea teoretică este o fază cheie a acestui proces, care continuă pe toată durata culegerii

datelor. Eșantionarea teoretică are ca scop generarea de teorie, astfel că cercetătorul culege și

analizează datele simultan, pentru ca următoarele date culese să acopere golurile identificate până în

acel moment și să poată completa teoria. Astfel, procesul de culegere a datelor este condus de nevoile

de generare a teoriei, și se încheie simultan cu analiza datelor, atunci când conceptele teoretice s-au

saturat. Datele culese pot deriva din conversații cu persoane, observațiile cercetătorului, deplasarea în

anumite locații, lectura unor documente sau participarea la anumite evenimente, care sunt relevante

pentru a configura conceptele analizate și categoriile ce vor fi generate în cadrul studiului. Astfel,

eșantionarea teoretică este caracteristica definitorie a generării de teorie, întrucât preocuparea

principală este rafinarea ideilor și conceptelor, și nu maximizarea eșantionului de unități analizate. În

acest sens, cercetătorii consideră că eșantionarea teoretică nu are redundanțele eșantionării

probabilistice, pentru că sunt selectate exact acele unități care pot oferi ceva valoros cercetării în

termeni conceptuali.

2. Codificarea este procesul prin care datele sunt desfăcute în componente, care sunt așezate în categorii

ce primesc un nume. Aceste denumiri și categorii sunt oferite de fiecare cercetător, pornind de la datele

pe care le are la dispoziție, iar procesul începe chiar de la primele date culese. Codarea în generarea de

teorie este fluidă și într-o continuă posibilitate de modificare. Datele sunt tratate ca potențiali indicatori

ai unor concepte, iar acești indicatori se află într-o proces de comparare permanentă, pentru a putea

evalua care concepte sunt cel mai bine definite. Codarea se face pe mai multe nivele: pentru concepte

(prin examinarea, compararea, conceptualizarea și clasificarea datelor), pentru categorii (pentru a

putea crea conexiuni teoretice între acestea) și pentru a identifica o categorie centrală (în jurul căreia

gravitează toate celelalte categorii și concepte).

3. Saturarea conceptuală apare ca urmare a eșantionării teoretice, care trebuie efectuată până când o

categorie devine saturată cu datele culese. Astfel, saturarea se constată atunci când nu se mai găsesc

date noi sau relevante pentru o anumite categorie, când o anumită categorie este suficient de coerentă

în privința proprietăților sau dimensiunilor sale, sau când relațiile dintre categorii sunt clar demonstrate

teoretic.

Procesul de generare a teoriei are următoarele etape iterative (care se reiau până la generarea de teorie):

(1) Stabilirea întrebării cercetării;

(2) Eșantionarea teoretică;

(3) Colectarea și codificarea datelor pentru generarea de concepte;

(4) Compararea permanentă pentru clasificarea în categorii;

(5) Saturarea categoriilor;

(6) Explorarea relațiilor dintre categorii pentru generarea de ipoteze.


INTRODUCEREA ÎN CERCETAREA CANTITATIVĂ

Atributul principal al cercetării cantitative ca strategie de cercetare este colectarea de date numerice pentru a

descoperi o relație între teorie și cercetarea empirică prin metoda deductivă, în perspectivă pozitivistă. Următorii pași

descriu etapele unei cercetări cantitative:

1. Aspecte teoretice și generarea de ipoteze;

2. Operaționalizarea cercetării, prin stabilirea proiectării (experiment, longitudinal, transversal, studiu de caz

sau comparativ) și stabilirea unor măsurători pentru concepte;

3. Selectarea eșantionului (locațiile, participanții, criteriile de selecție);

4. Colectarea datelor (aplicarea instrumentului de cercetare);

5. Transformarea datelor colectate în informație analizabilă statistic (prin cuantificare, codificare sau alte

proceduri);

6. Analiza statistică propriu-zisă și interpretarea rezultatelor, în lumina ipotezelor de testat;

7. Redactarea lucrării, ceea ce presupune o reconsiderare a teoriei propuse și conturarea unei imagini relevante

asupra domeniului în discuție.

Conceptele reprezintă cărămizile teoriei invocate în cercetare, și sunt punctele fixe în jurul cărora gravitează studiul

empiric. Un concept este o etichetă a mai multor elemente ale vieții sociale pe care le percepem ca având trăsături

comune și o importanță deosebită. Câteva exemple sunt: motivația managerială, schimbarea organizațională, relații de

muncă, conflicte de agenție, dimensiunea organizației, tehnologia și inovația, cunoașterea organizațională.

Pentru ca un concept să fie utilizat în cercetarea cantitativă, el trebuie să poată fi măsurat, adică să devină o

variabilă. Odată ce sunt măsurate, conceptele se pot include ca variabile dependente sau independente, adică pot

reprezenta lucruri pe care dorim să le explicăm sau pot fi explicaţii ale unor fenomene pe care le întâlnim. Cercetătorii

sunt interesaţi să măsoare aceste concepte din următoarele motive:

Pentru a putea delimita diferenţe fine între entităţi, diferenţe care nu ţin de categoriile mari în care se

încadrează acestea.

Măsurarea ne oferă o modalitate uniformă şi credibilă pentru a face astfel de diferenţieri. Această

uniformitate sau consecvenţă se manifestă atât în timp, pentru mai multe măsurători, cât şi între diferite

proiecte de cercetare. Altfel spus, o măsurătoare nu depinde nici de momentul în care s-a realizat, nici de

persoana care a realizat-o. Aceasta nu înseamnă că circumstanțe obiective nu pot influența rezultatele

măsurătorilor, ci faptul că în lipsa unor factori obiectivi, măsurătorile trebuie să dea aceleași rezultate.

Cuantificarea dă o măsură exactă (în plan statistic) a relației care se stabilește între mai multe fenomene.

O măsură a unui concept, cunoscută și ca definiție operațională a acestuia, are un indicator sau mai mulți indicatori

care vor fi folosiți în analiza cantitativă. Acești indicatori pot fi creați prin mai multe metode:

Prin întrebări ca parte a unui chestionar structurat;

Prin înregistrarea comportamentului individual sau de grup;

Prin statistici oficiale sau culese din baze de date externe;

Prin utilizarea datelor contabile și financiare ale firmelor;

Prin analiza de conținut pentru surse mass media sau alte texte culese de către cercetător.

Există o diferențiere între măsuri și indicatori. Măsurile sunt elemente cantitative extrase direct din realitate, cum ar fi

vârsta participanților, cifra de afaceri pentru firme, cursul acțiunilor etc. Indicatorii sunt folosiți pentru a face referire

la concepte care nu sunt direct cuantificabile, cum ar fi satisfacția la locul de muncă. Astfel, un indicator este o

creație a cercetătorilor, și este utilizat „ca și când” ar reprezenta un anumit concept. Astfel, indicatorii pot avea o

legătură mai strânsă sau mai îndepărtată de conceptul pe care îl reprezintă. Atunci când legătura este mai dificil de

stabilit sau este echivocă, se folosesc mai mulți indicatori într-un set unitar, pentru a măsura un concept. De multe ori,

indicatorii nu se regăsesc în realitate într-o formă cantitativă, deci ei trebuie codificați, pentru a fi folosiți în analiza

statistică. De cele mai multe ori, crearea unui indicator este o operațiune dificilă, care trebuie suficient justificată de

cercetător, pentru a se asigura validitatea rezultatelor și interpretărilor oferite de acesta. Un concept poate fi măsurat

printr-un indicator multiplu, din următoarele motive:

Este posibil ca un singur indicator să nu ofere o imagine corectă pentru mai multe entități. De aceea, în cadrul

chestionarelor, un concept este surprins prin mai multe întrebări, cu formulări și aspecte diferite.

Un singur indicator (sau o singură întrebare din cadrul unui chestionar) poate să surprindă doar o parte a unui

concept, sau să fie prea general. Punând mai multe întrebări la un chestionar, se pot surprinde mai multe

aspecte care să fie consolidate într-un singur concept. Se pot face distincții cantitative mult mai fine, în

funcție de variația indicatorului sau de scala de măsurare. Un indicator simplu poate să aibă o scală de la 1 la

5 (Likert), iar unul multiplu (compus) de la 1 la 60.


Credibilitate și validitate se referă la uniformitatea măsurării unui concept. Următorii factori sunt importanți atunci

când se evaluează dacă un indicator este credibil:

Stabilitatea – se referă la capacitatea unei măsurători de a fi stabilă în timp, pentru a fi siguri că rezultatele

nu fluctuează într-un mod nepermis. Stabilitatea poate fi observată prin testare și retestare, pentru același

eșantion, la un moment de timp ulterior. Trebuie luate în calcul că prima testare o poate influența pe

următoarea, că anumiți factori obiectivi se pot schimba și pot afecta răspunsurile, sau că anumiți participanți

pot să iasă din studiu. Problema stabilității se poate include într-un studiu longitudinal, pentru a putea observa

cum anumite fenomene exterioare influențează variabilele dependente incluse în studiu, între momente de

timp diferite.

Credibilitatea internă – indicatorii unor concepte diferite nu trebuie să fie suficient de diferiți (de slab

corelați), pentru a exclude redundanțele la nivel conceptual. Similar, pentru indicatorul multiplu al unui

anumit concept, răspunsurile din cadrul unui chestionar trebuie să fie suficient de bine corelate, pentru a

putea demonstra că acest indicator este coerent.

Coerența măsurării pentru observatori multipli – atunci când măsurarea implică o judecată subiectivă, ca de

exemplu pentru analiza de conținut sau pentru observația comportamentului unor persoane, se cere ca mai

mulți observatori să fie implicați în această activitate. Dacă nu există o consecvență (corelație) între opiniile

acestora, atunci manualul de observare trebuie refăcut. Cele mai delicate probleme apar pentru interviurile

nestructurate unde anumite răspunsuri trebuie clasificate, pentru analiza textelor și pentru studiul etnografic.

Validitatea se referă la măsura în care un indicator reprezintă corect un anumit concept. Există mai multe tipuri de

validitate care sunt discutate în lucrările științifice:

Validitatea aparentă se determină intuitiv și se raportează la legătura aparentă dintre un anumit indicator și

un anumit concept. Acest tip de validitate se discută între experți.

Validitatea concurentă se stabilește cercetând o corelație între un nou indicator al unui concept și un vechi

indicator, despre care se știe că este suficient de relevant. Măsurarea se face prin aceleași metode de

cercetare (de exemplu, ambii indicatori sunt obținuți prin administrarea unui chestionar).

Validitatea predictivă este similară cu validitatea concurentă, doar că pentru noul indicator se culeg datele la

un moment de timp ulterior, față de vechiul indicator. Astfel, se poate stabili și o legătură cauzală între acești

doi indicatori, care se referă la același concept.

Validitatea teoretică se obține prin deducerea ipotezelor dintr-o teorie care este relevantă pentru acest

concept. Astfel, indicatorul se obține printr-un raționament abstract privind relația dintre o anumită măsură și

conceptul de cercetat. Dacă cercetarea empirică nu descoperă o relație între indicator și concept,

raționamentul inițial trebuie refăcut.

Validitatea convergentă poate fi determinată prin verificarea și completarea rezultatelor obținute pe noul

indicator cu alte metode de măsurare ce se adresează aceluiași concept. Diferența dintre validitatea

convergentă și cea concurentă este în metodele utilizate pentru măsurare.

Obiectivele cercetării cantitative

Măsurarea este principala preocupare a cercetării cantitative, iar problemele de credibilitate și validitate se

referă în special la acest subiect.

Cauzalitatea este un obiectiv în marea majoritate a cercetărilor cantitative. În cazul experimentului, prin

manipularea variabilei independente, stabilirea direcției cauzalității nu este ambiguă. În cazul proiectării

transversale, nu se poate stabili cauzalitatea pe baza datelor. De aceea, pentru căutarea unor explicații

dincolo de aspectele strict descriptive, cercetătorii fac apel la teorie pentru a putea discuta despre o relație

cauzală între fenomene concurente sau simultane. De aceea, validitatea internă (privind existența relațiilor

cauzale) este slabă în cazul studiilor transversale, iar arta cercetătorului este aceea de a-și convinge cititorii

că există un criteriu pe care se poate stabili o interpretare cauzală a evenimentelor studiate.

Generalizarea este unul dintre obiectivele cele mai dificil de atins, dar cel mai „științific” dintre toate.

Cercetătorii sunt în permanență preocupați să descopere anumite șabloane de comportament sau „legi” care

să se aplice la un număr de entități mult mai mare decât cele studiate efectiv. De aceea, procedura de

eșantionare trebuie să fie reprezentativă și să mimeze structura populației din care se extrage eșantionul. În

principiu, nu se poate generaliza dincolo de populația din care s-a extras eșantionul, însă multe studii încearcă

să extindă rezultatele la alte populații considerate similare, deși nu au fost propriu-zis studiate.

Replicarea se bazează pe o prezentare detaliată și exhaustivă a metodelor de cercetare folosite. În științele

sociale, replicarea exactă nu este posibilă, dar poate genera rezultate interesante, mai ales dintr-o

perspectivă comparativă: se folosesc metode identice sau similare pentru eșantioane foarte diferite

(organizații, grupuri, țări).


EȘANTIONAREA ÎN CERCETAREA CANTITATIVĂ Etapele procesului de realizare a unui sondaj:

1. Stabilirea domeniului/ariei de cercetat;

2. Analiza literaturii de specialitate în relație cu acest domeniu;

3. Formularea întrebării cercetării;

4. Motivarea alegerii unui sondaj ca metodă de cercetare potrivită;

5. Alegerea populației pentru sondaj;

6. Stabilirea metodei de eșantionare;

7. Alegerea metodei de administrare a chestionarului (față în față, prin telefon, prin email, pe web);

8. Crearea întrebărilor și a răspunsurilor pentru acele întrebări cu răspuns închis;

9. Evaluarea întrebărilor și stabilirea validității acestora în raport cu întrebarea cercetării;

10. Studiu pilot (preliminar) pentru întrebările din chestionarul creat;

11. Finalizarea structurii și formei chestionarului;

12. Extragerea eșantionului;

13. Administrarea chestionarului;

14. Codificarea rezultatelor într-un software tabelar sau statistic;

15. Analiza datelor;

16. Interpretarea rezultatelor;

17. Discutarea implicațiilor în relație cu întrebarea cercetării.

În realizarea unui sondaj, principalul obiectiv este generalizarea rezultatelor, de la nivelul eșantionului la nivelul

populației. Pentru a se putea realiza acest obiectiv, eșantionul selectat trebuie să fie reprezentativ, adică să reflecte

în mod precis structura și compoziția populației din care provine. Atunci când un eșantion nu este reprezentativ, acesta

este descris ca fiind deviat. Un eșantion poate fi deviat dacă nu se folosește o metodă de selecție aleatoare, dacă lista

membrilor populației nu este corectă sau dacă indivizii selectați pentru eșantion nu vor să răspundă chestionarului

administrat.

Eșantionarea probabilistică se bazează pe o selecție aleatoare, unde fiecare unitate a populației are o probabilitate

cunoscută de a fi selectată în eșantion. Eroarea de eșantionare este diferența dintre eșantion și populație în privința

rezultatelor obținute, chiar dacă eșantionarea s-a efectuat probabilistic. Există câteva tipuri de eșantionare

probabilistică (aleatoare):

Eșantion aleatoriu simplu, în care fiecare unitate a populației are o probabilitate egală de a fi aleasă în

eșantion. Astfel, eroarea umană în selecție nu se poate manifesta, pentru că se folosește un program

software cu un generator de numere aleatoare.

Eșantion sistematic, în care sunt se pornește de la un generator de numere aleatoare, apoi se folosește o

extracție sistematică din lista de unități ale populație (de exemplu, trebuie selectată o persoană din 20,

se începe aleatoriu de la numărul 5 și se extrage fiecare a 20-a persoană din listă).

Eșantionare aleatorie stratificată, în care structura eșantionului trebuie să reflecte structura populației.

Această populație se consideră că nu este omogenă, de exemplu anumite departamente ale unei firme au

mai mulți angajați decât alte departamente. Eșantionul va păstra proporțiile din cadrul populației, însă

prin reducerea numărului de persoane apare eroarea de eșantionare. Se presupune că o eșantionare

aleatorie simplă nu va oferi aceeași structură (aceleași straturi) în cadrul eșantionului ca în cadrul

populației. Se pot folosi mai multe criterii de stratificare, ceea ce conduce la detalierea structurii

eșantionului. Selecția stratificată este posibilă numai atunci când se cunoaște structura populației, pentru

a se putea construi un eșantion reprezentativ.

Eșantionarea de tip cluster în mai multe etape se realizează selectând un eșantion de clustere (grupuri

reprezentative) ale unei populații, și apoi selectând unitățile din fiecare cluster. De exemplu, dacă se

urmărește realizarea unui eșantion reprezentativ de 5000 de angajați la nivel național care lucrează

pentru cele mai mari 100 de companii, eșantionarea se face în mai multe etape. Se selectează întâi un

eșantion reprezentativ de companii (care se pot extrage aleatoriu, dacă populația este uniformă), apoi se

intervievează aleatoriu câte 500 de angajați din fiecare companie selectată. Dacă se urmărește o

structurare a populației pe sectoare, atunci primul eșantion va avea 10 din sectoarele cu cel mai mare

impact economic, în ordinea contribuției la PIB, sau câte o companie pentru fiecare sector de activitate.

În fiecare caz, numărul de angajați chestionați poate să difere. Eșantionarea de tip cluster este de cele

mai multe ori stratificată.


Caracteristicile eșantioanelor probabilistice

Importanța majoră a eșantionării probabilistice vine din capacitatea acesteia de a conduce la generalizări privind

populația. Raționamentul statistic este următorul:

Dacă se extrage un număr infinit de eșantioane dintr-o populație, mediile eșantioanelor vor putea fi

reprezentate pe o curbă de probabilitate, unde pe axa X vom regăsi valorile mediilor eșantioanelor, iar pe axa

Y frecvența de apariție a acestora. Forma graficului este repartiția normală, sau clopotul lui Gauss.

Forma distribuției implică faptul că mediile eșantioanelor se concentrează ca frecvență în jurul mediei

populației. Deviația standard a mediei (σ) este o estimare a variației mediilor eșantioanelor în raport cu media

populației. Aceasta reprezintă și eroarea de eșantionare. Se poate observa din figura de mai sus că există 95%

certitudine că media populație se găsește între -2σ și +2σ, unde σ se calculează pornind de la mărimea

eșantionului și dispersia (variația) valorilor în cadrul eșantionului. O dispersie mare și un număr mic de

elemente în eșantion va conduce la o deviație standard foarte mare.

Dimensiunea eșantionului

Nu există nici un răspuns definitiv privind mărimea ideală a unui eșantion. Aceasta depinde de mai multe considerații

pe care cercetătorii le iau în calcul:

Mărimea relativă a eșantionului la populație este principalul criteriu, pentru că creșterea numărului de

observații mărește precizia și reduce eroarea de eșantionare. De aceea, cercetătorii „tolerează” o anumită

rată de eroare. Este adevărat principiul că, indiferent de mărimea populației, un eșantion mai mare asigură o

precizie mai mare, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. Principiul funcționează numai dacă eșantionul

este aleatoriu, ceea ce în multe cazuri este dificil de obținut.

Costul și timpul disponibil sunt criterii deosebit de importante în eșantionare, iar cercetătorii au observat că

un eșantion cu mai mult de 1000 de observații, dacă este reprezentativ, este optim din acest punct de vedere.

Absența răspunsurilor este un aspect care poate să afecteze atât mărimea eșantionului, cât și

reprezentativitatea acestuia. Rata de răspuns nu înseamnă numai chestionarele necompletate, ci și cele

completate greșit sau cu intenția de a induce cercetătorul în eroare.

Eterogeneitatea populației impune utilizarea de eșantioane mari, ceea ce poate deturna validitatea cercetării.

Eșantionarea nealeatorie (neprobabilistică) se poate utiliza în următoarele moduri:

Eșantionul convenabil este compus din subiecții sau unitățile care sunt la îndemâna cercetătorului. Deși nu are

putere de generalizare, această procedură este utilă în studiile pilot (preliminare) sau în studiile de caz.

Eșantionul „bulgăre de zăpadă” începe de la un grup restrâns de subiecți, care sunt accesibili cercetătorului,

iar eșantionul se extinde prin găsirea altor persoane indicate de grupul inițial. În acest sens, nu există o

populație care să fie reprezentată, și nu se poate ști care va fi mărimea finală a eșantionului. Acest tip de

eșantionare este folosită cu succes în cercetarea calitativă, unde abordarea inductivă (generatoare de teorie)

se poate sprijini pe un astfel de eșantion dinamic și flexibil.

Eșantionarea pe cote este o eșantionare stratificată, dar nu este aleatorie. Se stabilește în prealabil populația

și numărul de persoane care vor fi intervievate din fiecare categorie. Însă intervievatorul are posibilitatea să

își aleagă persoanele pe care le dorește, dintre cei care îndeplinesc criteriile și care, eventual, sunt în mai

multe categorii, pentru eficientizarea procesului. Dacă s-au strâns suficiente răspunsuri pentru o anumită

categorie (sau strat), nu se mai strâng chestionare noi, deci principiul este „primul venit, primul servit”,

contrar eșantionării aleatoare.


TIPURI DE ANALIZE STATISTICE

O variabilă dependentă devine obiectul măsurării, cu scopul de a fi utilizată în formularea unor concluzii. Prin opoziție,

o variabilă independentă este utilizată ca variabilă de influență, ale cărei efecte asupra variabilei dependente urmează

a fi puse în evidență. Nu există variabile dependente sau independente prin natura lor; caracteristica aceasta provine

din rolul pe care îl joacă într-un anumit context de cercetare, rolul care le este atribuit de cercetător.

Scalele de măsurare pentru variabile pot fi următoarele:

Nivelul nominal înseamnă plasarea diferitelor entități în clase sau categorii. O anumită valoare nu se poate

compara cu altă valoare (sectoarele de activitate, țările).

Nivelul ordinal indică faptul că valorile au sens într-o anumită ordine, dar nu se pot face operații aritmetice

cu aceste valori (clasele de mărime ale firmelor: IMM-uri, multinaționale).

Nivelul de interval oferă informații despre dimensiunea exactă a caracteristicii măsurate (profitul, numărul

de angajați ai unei firme).

Statistica are două ramuri importante:

Descriptivă – sunt surprinse caracteristicile statice ale unui eșantion (medie, dispersie, valori extreme).

Inferențială – se urmărește extrapolarea anumitor caracteristici de la nivelul eșantionului la nivelul

populației. Statistica inferențială se poate aplica doar dacă eșantionarea a fost realizată aleatoriu. Aparatul

matematic al statisticii are rolul de a fundamenta operația de estimare, adică faptul că ne putem referi la

caracteristicile populației cu un anume nivel de încredere (probabilitate).

Statisticile descriptive cuprind următoarele elemente și proceduri:

Analiza frecvențelor;

Reprezentări grafice (grafice de tip bară, histograme, frecvențe cumulate);

Indicatorii sintetici ai distribuției statistice (modul, mediana, media aritmetică, valorile extreme);

Indicatorii sintetici ai împrăștierii (abaterea medie, dispersia, abaterea standard);

Indicatorii formei distribuției (skewness și kurtosis).

Statistica inferențială se bazează pe teorema limitei centrale, care afirmă că, cu cât numărul eșantioanelor extrase

dintr-o populație este mai mare, cu atât media distribuției mediilor eșantioanelor va fi mai aproape de media populației.

Distribuția mediilor eșantioanelor se apropie de curba normală dacă numărul eșantioanelor extrase este suficient de

mare. Cu alte cuvinte, distribuția mediilor eșantioanelor se apropie de curba normală dacă volumul eșantionului este

suficient de mare (cel puțin 30 de entități analizate). Sub 30 de entități se pot face statistici inferențiale, dar nu se mai

aplică teorema limitei centrale, iar concluziile nu au o forță de generalizare foarte mare.

O cercetarea științifică se bazează pe estimarea unui rezultat așteptat, denumit ipoteză. Pentru a putea formula o

ipoteză se introduce conceptul de semnificație statistică. Pentru a fi semnificativ statistic, probabilitatea existenței unui

fenomen observabil trebuie să fie foarte mare, peste 95% sau peste 99%. În funcție de designul cercetării, ipotezele sunt

formulate diferit:

Atunci când avem un singur eșantion, ne interesează dacă media acestuia este semnificativ diferită de media

cunoscută a unei alte populații. Testul statistic care se aplică se numește testul t pentru un singur eșantion.

Atunci când avem două eșantioane independente (în care entitățile incluse sunt complet separate), atunci

ne interesează dacă cele două eșantioane sunt extrase din două populații ale căror medii sunt semnificativ

diferite. Un raționament similar se aplică atunci când avem două eșantioane corelate (de exemplu, aceleași

entități surprinse în două momente diferite de timp, înainte și după un eveniment relevant). Testul care se

aplică este testul t pentru două eșantioane independente sau dependente.

Atunci când avem cel puțin trei eșantioane independente, ne interesează dacă ele provin din populații

semnificativ diferite în privința mediilor acestora. Se aplică analiza de varianță sau ANOVA.

Atunci când avem două variabile diferite și dorim să vedem dacă ele variază în același sens, aplicăm un test

de corelație Pearson, care ne indică existența și forța unei legături între aceste două variabile.

Atunci când avem mai multe variabile independente (factori) care influențează simultan o variabilă

dependentă, aplicăm analiza de regresie. Trebuie să construim un model de regresie, care este descris

grafic ca fiind o dreaptă cu o anumită pantă (dacă există un singur factor) și care descrie influența fiecărui

factor (mărimea, sensul influenței și semnificația acesteia). Atunci când există un singur factor, regresia dă

același rezultat ca analiza de corelație dintre două variabile. Analiza de regresie este un instrument foarte

puternic, care pune în evidență fenomene economice complexe, în care există anumiți factor identificați

de cercetător și alte variabile care apar în contextul economic (care se numesc variabile de control). În

plus, se pot introduce și variabile categoriale (cum ar fi sectorul de activitate sau țara) pentru a putea

modula cât mai bine relația dintre variabile. Analiza de regresie este folosită în mod special pentru predicții

și pentru a putea verifica relații cauzale, atunci când acestea sunt explicate teoretic.


Variabile și grupuri Analiză statistică

O singură variabilă continuă (pe scala interval / raport) Analize descriptive:

Medie, mediana, mod

Analiza de frecvență

Grafice

Testul z pentru diferența mediei eșantionului față de media populației.

Două variabile continue Corelația Pearson (dacă eșantionul este suficient de mare) sau corelații neparametrice (pentru un număr redus de cazuri)

Scatter plot

O variabilă continuă în două grupuri independente Testul t pentru egalitatea dintre medii în eșantioane independente

Un singur grup cu măsurători repetate pentru o variabilă continuă

Testul t pentru măsurători repetate

O variabilă continuă în cel puțin 3 grupuri independente ANOVA

Măsurători repetate ale aceleiași variabile continue în cel puțin 3 momente diferite pentru un singuri eșantion

ANOVA pentru măsurători repetate

Un model cu o singură variabilă dependentă continuă și mai mulți factori

Regresie liniară

Un model cu o singură variabilă dependentă binară și mai mulți factori

Regresie LOGIT

Un model în care variabila dependentă continuă are măsurători repetate

Regresie panel

Tipuri de grafice și diagrame Semnificația statistică

Linie și arie Evoluția în timp a unei variabile (OX = timp, OY = valori)

Histogramă Frecvența scorurilor (OX = valori, OY = frecvențe în procente)

Venn Relații între mulțimi (intersecții, diferențe).

Scatter Pentru reprezentarea corelațiilor dintre două variabile (OX = variabila A, OY = variabila B).

Pie Proporțiile unor scoruri într-o formă cumulată

Flow chart Descrierea unui proces

Box plot Pentru o singură variabilă, plasează vizual mediana și cuartilele Q1 și Q3 (pentru identificarea valorilor extreme).

Coloane Mediile mai multor grupuri independente

Documents

STRATEGII DE CERCETARE - voicudragomir.com · empirice se vor baza întotdeauna pe un anume suport teoretic (pe care îl validează sau îl invalidează), dar acesta nu trebuie să