Studiu Caz Pneumonie

LUCRARE DE DIPLOMA

INGRIJIREA BOLNAVILOR CU PNEUMONIE

PNEUMOCOCICA

COORDONATORI :

ABSOLVENT :

DRON OANA

-2014-

Dron Oana - PNEUMONIA PNEUMOCOCICA 1

CUPRINS

ROLUL ASISTENTEI IN INGRIJIREA BOLNAVILOR CU AFECTIUNI PULMONARE

pag.31-34.

III. PREZENTARE DE CAZURI pag.35-41 + ANEXE

IV. BIBLIOGRAFIE


INTRODUCERE

MOTIVATIA LUCRARII

Poziţia importanta pe care o ocupa astăzi asistenta medicala generalista in ocrotirea si

promovarea sanatatii, creează in acelaşi timp si importante obligaţii pentru documentarea si

continua perfecţionare.

Ţinând seama de spectrul atât de larg al sarcinilor sale, menite sa asigure acea îngrijire

globala a persoanei si a colectivităţii, pe un anumit teritoriu, ea are nevoie de o informare

adecvata preocupărilor sale, atât practice cat si teoretice.

Prin aceste preocupări practice si teoretice asistenta medicala vine in sprijinul persoanei

pe care o îngrijeşte, oferindu-i date in legătura cu boala, cauza determinanta, complicaţiile care

pot surveni, profilaxia bolii, aplicându-i corect tratamentul indicat de medic si conferindu-i

totodată suportul psihic necesar vindecării.

DATE STATISTICE

Pneumoniile bacteriene afectează persoanele sănătoase, sporadic sau sub forma de

epidemii si reprezintă 70% din totalul pneumoniilor.

Toate bacteriile patogene pot determina pneumonii, insa germenii cei mai des

incriminata sunt : pneumococul, colibacilul, stafilococul, streptococul etc. In ultimii ani s-a

produs o modificare in incidenta germenilor, in etiologia pneumoniilor bacteriene observându-

se o virare spre stafilococ si germeni gram negativi. Cu toate acestea pneumoniile

pneumococice reprezintă 90% din totalul pneumoniilor bacteriene.

Factorii implicit in incidenta pneumoniei pneumococice sunt:

1. Vârsta: pneumonia pneumococica poate apare la orice vârsta, frecventa sa fiind mai

crescuta intre 1–4 ani, 20–40 ani si peste 70 ani.

- in primul caz (1–4 ani), este vorba probabil de o rezistenta mai redusa ;

- in al doilea caz (20–40 ani), prin expunere mai frecventa la acţiunea factorilor

favorizanţi;

- in cazul batranilor, printr-o rezistenta scăzuta a organismului ca urmare a unor boli

debilitare, dar este frecvent întâlnita in căminele de bâtlani (OSLER numea pneumonia ca fiind

“prietenul batranilor”).


Tot in legătura cu vârsta si starea de rezistenta a organismului se estimează ca

mortalitatea creste cu vârsta, astfel ca intre 20–40 ani, indicele de mortalitate este cuprins intre

1–4 %, iar peste 70 ani 5–40 %.

2. Sexul: sexul masculin este mai afectat decât cel feminine (raportul 3/2 ), probabil

prin efectul cumulativ: expunere la frig, eforturi si intemperii.

3. Profesia: poate constitui un factor de incidenta in pneumoniile pneumococice, care se

întâlnesc mai frecvent la: mineri, vânzători, agenţi de circulaţie, agricultori etc.

4. Mediul ambiant: pneumonia pneumococica este destul de frecventa in zonele cu

schimbări meteorologice bruşte si in zonele poluate prin fum, praf, gaze, se poate vorbi chiar

de o incidenta maxima a bolii in anotimpurile primăvara – toamna, tocmai datorita variaţiilor

mari si bruşte de temperatura.

În secolul al XIX-lea , în cadrul ştiinţei medicale apar noi discipline printre care

microbiologia şi radiologia . Ultima s-a datorat descoperirii în 1895 a razelor X de către

Wilhelm Conrad Röntgen . Câteva zile mai târziu A.A.Campbell Swinton a obţinut la Londra

prima radiografie în scop clinic .

Agenţii etiologici ai pneumoniilor sunt foarte variaţi , incidenţa lor depinzând de

regiunea geografică , vârsta pacienţilor şi timpul în care se manifestă . Astfel , potrivit autorilor

anglo-saxoni , în USA pneumonia pneumococică apare anual la una din cinci sute persoane ,

pneumococul intervenind în 75-90% din pneumoniile bacteriene . Înainte de 1940 etiologia

bacteriană era net predominantă , dar după 1980 , datorită schimbării profilului etiologic sub

acţiunea antibioticelor, a crescut incidenţa pneumoniilor virale .

Tot sub influenţa antibioticelor , s-au observat modificări ale tabloului clinic , de prin

anul 1960 având loc o scădere a semnelor de condensare pulmonară şi a incidenţei suflului

tubar . În anul 1911 s-au facut primele încercari profilactice cu un vaccin pneumococic la

minerii din Africa de S , dar abia în 1945 , s-a obţinut un vaccin eficient , cu o protecţie

specifică de 5-8 ani după o singura doză de vaccin . Această eficacitate se datorează

descoperirii în 1930 a imunogenităţii polizaharidelor capsulare pneumococice .

Deşi medicina a făcut progrese uriaşe , iar pneumonia pneumococică a fost banalizată ,

totuşi copiii , vârstnicii şi persoanele imunodeprimate continuă sa fie expuse riscului

îmbolnăvirii , de unde reiese necesitatea seriozităţii în efectuarea examinarilor clinice şi

bacteriologice şi tratarea corectă a tuturor infecţiilor cu poarta de intrare respiratorie .


CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Totalitatea organelor care asigură mecanismul respiriaţei , cu rolul de a asigura aportul

de O2 şi de a elimina CO2 alcătuiesc aparatul respirator .

Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare :

- Fosele nazale ;

- Faringe ;

- Laringe ;

- Trahee ;

II. Căile respiratorii inferioare :

- Plămânii ;

- Arborele bronşic – bronhii ;

- Bronhiole ;

- Sacii alveolari .


● NASUL ŞI CAVITATEA NAZALĂ

Nasul reprezintă primul segment al căilor respiratorii cu rol dublu funcţional : respirator

şi olfactiv. Este o formaţiune mediofacială de forma unei piramide cu baza în jos , despărţită de

septul nazal în două cavităţi , numite fosele nazale. Acestea comunică cu sinusurile şi faringele

prin două orificii largi .


Cavităţile nazale sunt căptuşite de o mucoasă foarte bogat vascularizată şi împărţită

funcţional în două regiuni :

- treimea superioară : mucoasa olfactivă ;

- partea inferioară : mucoasa respiratorie .

●FARINGELE

Este un conduct muculo–membranos , situat posterior în cavitatea bucală şi înaintea

coloanei vertebrale , care reprezintă segmentul de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă

.

Este divizat în trei etaje :

- nazofaringe ;

- orofaringe ;

- laringofaringe .

Este alcatuit din:

- tunica externă de înveliş (adventicea faringelui) ;

- tunica musculară (muşchi) .

La nivelul său activează plexul faringian , o reţea de nervi ce coordonează pătrunderea

aerului în plămânii şi a hranei în esofag .

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui .

● LARINGELE

Este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus , ce

deserveşte funcţia respiratorie şi pe cea de fonaţie .

Este situat :

- sub osul hioid ;

- deasupra traheei ;

- înaintea esofagului ;

- pe linia mediană a gâtului , în dreptul vertebrelor C5, C6 .

Laringele este format din:

I.Un schelet cartilaginos alcătuit din :

- patru cartilagii pereche ;


- trei cartilagii nepereche . Dintre acestea cel mai important fiind epiglota ce închide

glota în timpul deglutitiei .

II.Articulaţii şi ligamente ce unesc cartilagiile între ele ;

III.Muşchii ce acoperă scheletul şi intervin în respiraţie şi fonaţie .

Cavitatea laringelui prezintă trei etape :

- Supraglotic (vestibular) ;

- Subglotic (infraglotic, continuat cu traheea) ;

- Glotic .

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată .

●TRAHEEA

Este un tub fibrocartiloginos ce începe la nivelul vertebrei C6 şi se termină în cavitatea

toracică la nivelul vertebrelor T4, T5 .


Este situată :

- în faţa esofagului ;

- înapoia marilor vase sanguine .

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este înlocuită de

un muşchi neted transversal .

Este captuşită cu două tunici :

- tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă ;

- tunica internă – mucoasa ciliată .

Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu cele doua

bronhii principale .

● ARBORELE BRONŞIC

Este format din căile respiratorii extra şi intra-pulmonare , constituind un sistem de

tuburi ce servesc la tranzitul aerului .

La nivelul T4 , traheea se împarte în două bronhii : dreaptă şi stangă . Aceste bronhii

pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica intra-pulmonar , formând arborele bronşic : la


dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie şi inferioară) , iar la stanga în două bronhii

lobare (superioară şi inferioară) .

Bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare , apoi în bronhii terminale,

care se continuă cu canale alveolare (ai căror pereţi prezintă dilataţii în formă de saci) , saci

alveolari în care se deschid alveolele pulmonare .

I. Bronhia dreaptă :

Inainte de a pătrunde adânc în plămanul drept , bronhia principală dreaptă se împarte

în :

1. bronhia lobară superioară ce pătrunde în lobul superior şi se distribuie segmentelor

pulmonare alcătuind trei bronhii segmentare;

2. trunchiul bronhic intermediar , ce se împarte în două bronhii lobare:

a. bronhia lobară mijlocie , ce se împarte în două bronhii segmentare corespunzator

segmentelor lobului mijlociu ;

b. bronhia lobară inferioară ce se împarte în cinci bronhii segmentare , corespunzator

segmentelor pulmonare ale lobului inferior .

II. Bronhia stângă :

După ce a intrat prin hil , înainte de a pătrunde mai adânc în plămân , bronhia principală

se împarte în :

1. bronhia lobară superioară care pătrunzând în lobul superior se împarte în :

a. trunchiul superior ce se termină prin trei bronhii segmentare ;

b. trunchiul inferior terminat prin două bronhii segmentare .

2. bronhia lobară inferioară , împărţită în cinci bronhii segmentare. Fiecare bronhie

segmentară dă ramificaţii din ce in ce mai reduse astfel :

a. bronhii lobulare;

b. bronhii terminale;

c. bronhii acinoase.


● PLĂMÂNII

Sunt organe pereche , situate în cavitatea toracică prin care se realizează schimbul de

gaze : O2 şi CO2 .

La exterior sunt înveliţi într-o membrană seroasă numită pleură , care este de două

tipuri :

- pleura viscerală - ce acoperă plămânul ;

- pleura parietală - ce acoperă pereţii cavităţii toracice .

Cavitatea pleurală este virtuală , în general devenind patologică în urma acumulării

între cele două foiţe a unor produse ca :

- sange - hemotorax ;

- lichid - hidrotorax ;

- aer - pneumotorax ;

- puroi - piotorax ;


- limfă - kilotorax .

Plămânul este alcătuit din :

I. Lobii pulmonari sunt unităţi morfologice mari , delimitate prin scizuri :

- plămânul drept are două scizuri - trei lobi ;

- plămânul stâng are o scizură - doi lobi .

II. Segmentele sunt unităţi morfologice delimitate imperfect prin septuri conjunctive.

Acestea sunt alcătuite din lobuli .

III. Lobulul este o formaţiune anatomică , constituită din :

1. ramificaţii ale bronhiilor şi vaselor de sânge înconjurate de ţesut conjunctiv ;

2. acini pulmonari sunt constituiţi din :

a. bronhiola respiratorie ;

b. canale alveolare ;

c. alveole pulmonare - reprezintă suprafaţa de schimb a plămânului .

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze şi este format din :


- epiteliu alveolar unistratificat aşezat pe o membrană bazală ;

- ţesut conjunctiv - bogat în fire elastice în care există o reţea de capilare provenite din

ramurile terminale ale arterei pulmonare .

Vascularizaţia plămânului este :

I. Nutritivă :

- face parte din marea circulaţie ;

- este asigurată de arterele şi venele bronşice .

Venele drenează sânge în vena cavă superioară .

II. Funcţională :


- asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge (mica circulaţie) ;

Reţeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de :

- fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag ;

- fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal şi cervical .

FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI

Respiraţia reprezintă funcţia prin care organismul ia din mediul său de viaţă O2 şi

elimină CO2 .

● MECANISMUL RESPIRAŢIEI - este asigurat de scheletul cutiei toracice şi muşchii

respiratori .

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni fiind

realizată prin contracţia muşchilor ridicători ai coastelor . Revenirea la poziţia iniţială se

realizează sub acţiunea muşchilor ridicători ai coastelor .

Diafragmul este cel mai important muşchi respirator contribuind la micşorarea

volumului cutiei toracice în repaus , iar prin contracţie la mărirea acesteia.

Datorită elasticităţii lor şi presiunii negative existente între foiţele pleurale , plămânii

urmează expansiunea cutiei toracice .

● TIPURI DE RESPIRAŢIE FIZIOLOGICĂ :

I.Respiraţia de tip costal - este cea în care , la mişcările respiraţiei contribuie mai ales

muşchii costali . Acest tip este caracteristic femeilor .

II.Respiraţia de tip abdominal - este cea în care rolul cel mai important îl are diafragmul

. Această respiraţie este caracteristică barbaţilor şi copiilor mici .

● MIŞCĂRILE RESPIRATORII - reprezintă totalitatea mişcărilor respiratorii care

permit pătrunderea aerului în plămâni şi eliberarea lui în afară , realizând inspiraţia şi

expiraţia .


I.Inspiraţia - constă în

contracţia muşchilor inspiratori ,

având drept rezultat mărirea de

volum a cutiei toracice . Plămânii

urmează expansiunea cutiei

toracice , presiunea

intrapulmonară scăzând cu 2-3

mmHg faţă de cea atmosferică ,

iar aerul atmosferic pătrunde în

plămâni .

II. Expiraţia - este un

proces pasiv, ce constă în

revenirea cutiei toracice la

volumul iniţial în momentul în

care muşchii inspiratori se

relaxează , plămânii se contractă .

Are loc o creştere a presiunii

intrapulmonare cu 2-4 mmHg faţă

de cea atmosferică , ceea ce

permite ca o parte din aerul

introdus anterior sa fie expulzat .

Inspiraţia şi expiraţia realizează

ventilaţia pulmonară .

Numărul mişcărilor respiraţiei în

stare de repaus este :

- 16 respiraţii/minut la barbaţi ;

- 18 respiraţii/minut la femei .

CAPITOLUL II


PNEUMONIA PNEUMOCOCICĂ

● DEFINIŢIE :

Pneumonia pneumococică sau pneumonia francă lobară este o pneumopatie acută ,

provocată de penumococ , care afectează un lob , debutează acut şi are evoluţie ciclică .

● ETIOPATOGENIE :

I. Etiologie . Streptococcus pneumoniae (pneumococul) este agentul etiologic al

pneumoniei pneumococice . El este un germen gram pozitiv , aşezat în diplo , lanceolat şi

încapsulat . Capsula pneumococică conţine un polizaharid pe baza căruia au fost identificate

peste 80 de tipuri . Tipurile 1, 2, 3, 6, 7, 14, 19 şi 23 determină aproximativ 80% din

pneumoniile cu pneumococ la adulţi . Stereotipul 3 de pneumococ are o capsulă deosebit de

groasă şi o agresivitate deosebită , producând pneumonii severe şi bacteriemie , în special la

bătrâni sau bolnavi cu afecţiuni organice (diabet , alcoolism , boli pulmonare cronice etc .) .

II. Patogenie . Infecţia pulmonară cu pneumococ se face pe cale aeriană . Persoanele

care fac pneumonie pneumococică sunt de obicei colonizate la nivelul orofaringelui cu germeni

virulenţi , care în condiţiile scăderii mecanismelor de apărare ale aparatului respirator ,

tranzitorii sau cronice , şi aspirării pulmonare de secreţii , dezvoltă modificări patologice tipice.

Pneumococii aspiraţi de la nivelul orofaringelui până la alveolele pulmonare ,

determină o reacţie inflamatorie , cu producerea unui exudat alveolar bogat în proteine , care

permite proliferarea rapidă a germenilor şi răspândirea lor . Exudatul alveolar infectat trece în

teritoriile alveolare adiacente prin porii interalveolari descrişi de Cohn . Pe de altă parte

exudatul ajunge la nivelul bronşiilor , de unde este aspirat în alte teritorii pulmonare . În câteva

ore se constituie o alveolită cu polimorfonucleare şi eritrocite , care cuprinde mai multe

segmente sau un lob pulmonar . Într-un stadiu ulterior , macrofagele migrate în alveole

împreună cu polimorfonuclearele realizează procesul de fagocitoză . Fagocitoza este

dependentă de activarea complementului de către componente ale peretelui microbian .

Anticorpii anticapsulari specifici apar între a cincea şi zecea zi de la infecţia pneumococică şi

ei accentuează fagocitarea pneumococilor . Procesul de vindecare al leziunilor este complex ,

un rol important jucându-l macrofagele alveolare şi drenajul limfatic .


Drenajul limfatic al germenilor se realizează precoce în timpul infecţiei pulmonare .

Dacă ganglionii limfatici regionali sunt depăşiţi , germenii pot să pătrundă în sânge realizând

bacteriemii , întâlnite la 15-30% din bolnavi .

Deşi individul sănătos are o capacitate eficientă de apărare faţă de invazia

pneumococică , o serie de factori care acţionează temporar sau de lungă durată , pot interfera

cu mecanismele de apărare respiratorie crescând susceptibilitatea la infecţii . Printre aceştia mai

importanţi sunt : expunerea la frig şi/sau umezeală , oboseala excesivă , infecţii virale

respiratorii , alcoolism , insuficienţă cardiacă , diabet-ciroză , boli pulmonare cronice ,

hipogamaglobulinemii câştigate sau congenitale , mielom multiplu , situaţii după splenectomie

sau transplant renal .

● ANATOMIE PATOLOGICĂ

Pneumonia pneumococică afectează , tipic , regiunile inferioare sau posterioare ale

plămânului . Localizarea la un singur lob sau la câteva segmente este tipică dar afectarea

multilobară se poate întâlni până la 30% din cazuri . Evoluţia procesului inflamator se

desfăşoară tipic în 4 stadii :

I. Stadiu de congestie : se caracterizează prin constituirea unei alveolite catarale , cu

spaţiu alveolar ocupat de exudat bogat în celule descuamate , rare neutrofile şi numeroşi

germeni. Capilarele sunt hiperemiate , destinse , iar pereţii alveolari îngroşaţi .

II. Stadiu de hepatizaţie roşie : se produce după 24-48 de ore . Plămânul în zona

afectată se aseamănă în mare cu ficatul , are consistenţă crescută şi culoare roşie-brună . În

spaţiul alveolar se găsesc fibrină , numeroase neutrofile , eritrocite şi germeni . Septurile

alveolare prezintă edem , infiltrat leucocitar , eritrocite şi germeni . De regulă , leziunea de

hepatizaţie se asociază cu pleurită fibrinoasă sau fibrinopurulentă .

III. Stadiu de hepatizaţie cenuşie : marchează începerea procesului de rezoluţie a leziuni

. Se produce un proces de liză şi dezintegrare a eritrocitelor şi leucocitelor , concomitent cu o

intensă fagocitoză a germenilor de către macrofagele alveolare şi polimorfonucleare şi liza

reţelei de fibrină sub acţiunea enzimelor leucocitare .

IV. Stadiu final , de rezoluţie : urmează cazurilor necomplicate . Exudatul alveolar este

digerat enzimatic şi este fie resorbit , pe cale limfatică , fie eliminat prin tuse .

●TABLOU CLINIC


Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme.

Debutul este de obicei brusc în plină sănătate , prin frison solemn , febră , junghi toracic

şi tuse . La aproape ½ din bolnavi se regăseşte o infecţie de căi respiratorii superioare,

precedând cu 2-10 zile , maifestările pneumonice .

I.Frisonul : “solemn” poate marca debutul bolii : este de obicei unic , durează 30-40

minute , se poate însoţi de cefalee , vărsături şi este invariabil urmat de ascensiune termică .

Frisoanele repetate pot apare în primele zile de boală , sugerând pneumonie severă sau

complicaţii.

II. Febra : este importantă , 39-40oC , adesea “în platou” sau neregulată . Ea cedează de

obicei rapid , în aproximativ 24 ore , la antibioticele la care pneumococul este sensibil (de

regulă la Penicilina) . Febra persistentă sau reapariţia febrei după câteva zile de subfebrilitate,

denotă de obicei o pneumonie complicată .

III. Junghiul toracic : apare imediat după frison ; este de obicei intens , are sediu

submamar şi se accentuază cu respiraţia sau tusea . Adică are caracterele durerii pleurale .

Sediul durerii toracice poate varia în raport cu sediu pneumoniei , ca de exemplu durere

abdominală în pneumonia lobului inferior , sau durere în umăr , în pneumonia vârfului .

IV. Tusea : apare rapid după debutul bolii : este iniţial uscată , iritativă , dar devine

productivă , cu spută caracteristic ruginie şi aderentă de vas . Uneori sputa poate deveni franc

hemoptoică sau purulentă .

V.Dispneea : este o manifestare comună ; polipneea , de obicei moderată , se corelează

cu întinderea condensării pneumonice şi cu statusul pulmonar anterior bolii . Mecanismul

dispneei este atât central (toxic, hipoxic) , cât mai ales pulmonar (reflex) , prin creşterea

rigidităţii pulmonare .

VI. Expectoraţia este ruginie , omogen colorată , foarte aderentă la vas , cantitatea ei

depăşind 50ml/24h . Culoarea ruginie se datorează prezenţei globulelor roşii şi hemoglobinei în

consistenţa mucusului .

VII. Semnele digestive apar în formele grave , manifestându-se prin greaţă , vărsături,

meteorism abdominal , diaree toxică (datorită stării de şoc bacterian) .

Bolnavul mai poate prezenta icter datorită insuficienţei hepatice toxice .

VIII. Aspectul bolnavului – pielea este fierbinte şi uscată .

Faciesul este congestionat (facies vultuos) , buzele , limba şi unghiile sunt cianotice ,

frecvent apărând un herpes peribucal . Limba este albă , savurală, uscată şi arsă în formele

grave .

Bolnavul poate prezenta urini rare , reduse şi închise la culoare .


●DIAGNOSTIC :

Diagnosticul pozitiv al pneumoniei pneumococice este relativ uşor de pus în formele

tipice. El se face pe baza examenului clinic şi paraclinic .

I. Examenul clinic :

1.Examenul clinic al aparatului respirator : relevă date variate, în raport cu stadiul bolii.

De obicei în pneumoniile lobare se regăsesc toate elementele unui sindrom de condensare :

reducerea amplicaţiei respiratorii de partea bolnavă , matitate sau submatitate , vibraţii vocale

bine transmise sau accentuate în zona cu sonoritate modificată , respiraţie suflantă sau suflu

tubar şi raluri crepitante multe , accentuate de tuse . Datele obiective pot fi mai nete sau

incomplete , în raport cu întinderea procesului pneumonic şi stadiul leziunii alveolare cu

localizarea lobară sau segmentară , cu evoluţia bolii – spontană sau sub antibiotice . Uneori ,

elementele obiective ale pneumoniei se rezumă la submatitate localizată , respraţie suflantă ,

bronhofonie şi raluri inspiratorii puţine . În pneumonia vârfului sau a lobului mediu sau în

pneumonia care cuprinde segmentele axilare , semnele obiective pulmonare pot fi mai greu de

identificat , dacă examenul nu este riguros . Dacă bolnavul pneumonic este exeminat la câteva

zile de la debutul bolii suflul tubar sau respiraţia suflantă se atenuează sau sunt înlocuite de o

respiraţie aspră , iar ralurile subcrepitante medii (crepitante de întoarcere) iau locul ralurilor

crepitante clasice . Deasemenea , dacă afectarea pleurală este semnificativă , pot apare frecături

pleurale sau semne de revărsat pleural .

2. Examenul clinic al aparatului cardio-vascular relevă tahicardie moderată , concordată

cu febra , zgomote cardiace rapide şi adesea hipotensiune arterială puţin simptomatică . În

formele severe de pneumonie se pot găsi tahiaritmii , în special atriale , semne de miocardită

însoţită sau nu de insuficienţă cardiacă , hipotensiune arterială semnificativă sau chiar colaps

circulator . În aceste condiţii, pneumonia pneumococică devine “o gravă boală cardiacă” .

3. Examenul aparatului digestiv :

În formele grave se constată :

- distensia abdominală cu caracter de ileus paralitic ;

- rar hepatomegalie ;

- subicter explicat prin distrugerea hematiilor din alvelele pulmonare , ceea ce

determină creşterea bilirubinei indirecte , care nu mai poate fi conjugată la nivelul ficatului

datorită hipoxiei .


II.Explorarea paraclinică :

Explorarea paraclinică este necesară atât pentru obiectivarea pneumoniei şi a infecţiei

pneumococice, cât şi pentru diferenţierea de pneumoniile cu alte etiologii.

De regulă există o leucocitoză (frecvent între 12.000- 25.000 mm³) cu deviere la stânga

a formulei leucocitare şi dispariţia eozinofilelor . Un număr normal de leucocite sau o

leucopenie se pot întâlni în pneumoniile pneumococice grave , dar pot sugera şi o altă etiologie.

VSH este mare , uneori peste 100mm/oră , iar fibrinemia sau alte reacţii de fază acută , sunt

crescute . Ureea sanguină poate fi crescută tranzitor , prin hipercatabolism , hipovolemie , şi

mai rar , prin alterare renală .

Examenul bacteriologic al sputei este foarte util , dar nu totdeauna strict necesar .

Recoltarea sputei , în recipient strict steril , ar trebui făcută înainte de administrarea medicaţiei .

Folosirea metodelor invazive de obţinere a sputei (puncţie-aspiraţie transtraheală, aspiraţie

bronhoscopică) trebuie rezervată situaţiilor de excepţie . Pe frotiurile colorate Gram se

identifică hematii , parţial lizate , leucocite neutrofile în număr mare şi coci gram pozitivi ,

izolaţi sau în diplo , în parte fagocitaţi de neutrofile .

Hemoculturile pot fi pozitive pentru pneumococi , în 20-30% din cazuri , în special în

primele zile de boală sau în caz de frisoane repetate .

Examenul radiologic toracic confirmă condensarea pneumonică . Aspectul radilogic

clasic este al unei opacităţi omogene , de intensitate subcostală , bine delimitată de o schizură,

ocupănd un lob , mai multe segmente sau un singur segment . De obicei opacitatea pneumonică

are forma triunghiulară cu vârful în hil şi baza la periferie , aspect mai bine precizat pe

radiografiile efectuate în poziţie laterală . Regiunea hilară şi mediastinală nu este modificată .

Uneori , leziunea infiltrativă segmentară este mai puţin omogenă , aspect întâlnit în perioda de

rezoluţie . Rareori opacitatea radilogică este bilaterală , dar tot lobară sau segmentară

(pneumonie dublă) sau leziunile au aspect bronhopneumonic – cu macronoduli bilaterali , de

intensitate subcostală , neomogeni şi cu limite imprecise . Un revărsat pleural minim sau

mediu, întâlnit la aprox. 30% din bolnavi , poate modifica aspectul radilogic al pneumoniei

pneumococice .

● EVOLUŢIE . COMPLICAŢII :


Pneumonia pneumococică are , în majoritatea cazurilor , o evoluţie tipică . Sub

tratament antibiotic (Penicilină) febra scade în 24-36 ore şi afebrilitatea se obţine în câteva zile.

Semnele generale de boală , tusea şi durerea toracică se reduc rapid , pe când semnele clinice

de condensare pulmonară regresează în 3-5 zile . În formele mai severe de pneumonie

respiraţia suflantă şi ralurile crepitante pot persista 5-7 zile , concordant cu rezoluţia imagini

radilogice . Dispariţia opacităţii pulmonare radilogice se obţine în 10-14 zile , şi o pneumonie

cu evoluţie prelungită trebuie diagnosticată dacă nu s-a obţinut vindecarea clinică şi rezoluţie

completă radiologică după 3 săptămâni . Orice opacitate pulmonară restantă , după această

dată, trebuie explorată complex , inclusiv prin bronhoscopie , pentru a exclude o pneumonie

secundară unei obstrucţii neoplazice .

Evoluţia naturală (în absenţa tratamentului antibiotic) a pneumoniei este de 9-15 zile ,

urmată de vindecare , în cele mai multe cazuri . Sfârşitul periodei de stare este cel mai frecvent

brusc (criza pneumonică) şi mai rar în “lisis”. În prezent în formele severe sau la bolnavi taraţi ,

pneumonia poate duce la deces prin insuficienţă respiratorie sau prin alte complicaţii .

Complicaţiile pneumoniei pneumococice sunt relativ rare şi uşoare . Ele sunt mai

frecvente şi mai severe în alte tipuri de pneumonii bacteriene .

1. Pleurezia serofibrinoasă (aseptică) se întâlneşte la peste ⅓ din bolnavi , mai ales când

antibioterapia nu este începută prompt . Ea apare printr-o reacţie de hipersensibilitate la

antigenul pneumococic de tip polizaharidic .

2. Pleurezia purulentă (empiemul pleural) survine rar la aproximativ 5% din bolnavii

netrataţi şi la aproximativ 1% din cei trataţi . Ea se manifestă prin durere pleurală continuă ,

elemente de pleurezie la examenul clinic , reapariţia sau persistenţa febrei , stare generală

toxică .

3. Abcesul pulmonar survine foarte rar în pneumonia pneumococică , întrucât germenul

nu produce necroză tisulară .

4. Atelectazia este de asemenea o complicaţie rară . Ea este produsă prin dopurile de

mucus care nu pot fi evacuate prin tuse sau , mai frecvent , printr-o obstrucţie bronşică prin

tumoră sau corp străin .

5. Suprainfecţia este complicaţia importantă a pneumoniei pneumococice , rareori

diagnosticată . Ea survine rar după tratamentul cu Penicilină , cel mai frecvent după asociere de

antibiotice , pentru o pneumonie prezumată nepneumococică .

6. Rezoluţia întărziată şi eventual constituirea unei condensări cronice sunt posibile la

bolnavii vârstnici sau la cei cu bronşită cronică , fibroză pulmonară , malnutriţie sau alcoolism .


7. Pericardita purulentă este o complicaţie foarte rară . Se întâlneşte mai ales în

pneumoniile lobare stângi şi se maifestă prin durere retrosternală (accentuată de respiraţie sau

mişcări) , sindrom pericarditic caracteristic (frecătură pericardică , mărirea matităţii cardiace

etc.) şi semne radilogice sau electrocardiografice sau , mai precoce , ecografice şi , dacă este

necesară, drenaj pericardic chirurgical .

8. Endocardita pneumococică poate surveni la bolnavi valvulari sau mai rar pe valve

normale . Ea afectează mai ales valva aortică , dar posibil şi mitrală şi tricuspidă .

9. Meningita pneumococică apare , în present , foarte rar , tot prin diseminare

hematogenă . Ea se poate manifesta prin semne clasice (cefalee , fotofobie , vărsături , redoarea

cefii etc.) sau prin dezorientare , confuzii , somnolenţă şi lipsă de răspuns la antibiotice .

10. Icterul poate complica pneumoniile foarte severe . Mai frecvent se constată subicter,

hiperbilirubinemie mixtă semne biologice de citoliză moderată .

11. Glomerulonefrita pneumococică apare rar , la 10-20 zile după debutul pneumoniei

şi se manifestă numai prin sindrom urinar .

12. Insuficienţa cardiacă acută poate apare la persoane vârstnice cu pneumonii severe.

Ea este rezultatul afectării miocardice toxice sau hipoxice , de obicei în condiţiile unor leziuni

cardiace preexistente .

Alte complicaţii : turburările psihice( manifestate prin confuzie sau delir, se întâlnesc în

special la bolnavii alcoolici sau taraţi) , dilataţia gastrică acută, ileusul paralitic, tromboflebita

profundă, artrita septică sunt complicaţii rarisme.

● FORME CLINICE ALE PNEUMONIEI LOBARE :

I. Pneumonia copilului : se caracterizează adeseori prin junghi abdominal şi vărsături ,

simulând o urgenţă abdominală .

II. Pneumonia bătrânului : este gravă , semnele fiind discrete , febră redusă , domină

inapetenţa şi apatia .

III. Pneumonia indivizilor taraţi : alcoolicii fac frecvente crize de delirum tremens ,

diabeticii – comă , ciroticii - icter grav , nefriticii - comă uremică .

IV. Pneumonia mixtă : este o pneumonie virală , suprainfectată bacterian cu

pneumococ.

V. Congestiile pulmonare : sunt sindroame clinice asemănătoare pneumoniei

pneumococice şi prezintă forme clinice în care procesul inflamator este redus la primul stadiu

(de congestie alveolară) . De aceea se mai numesc şi “pneumonii abortive” . Acestea reprezintă


azi , când frecvenţa pneumoniei “tipice” a scăzut , cele mai întâlnite pneumonii acute

bacteriene .

Acestea prezintă mai multe forme :

- Congestia pulmonară propriu-zisă provocată de pneumococ , cu debut mai puţin brutal

decât al pneumoniei , cu temperatură moderată , simptomatologie ştearsă şi un sindrom de

condensare uneori ascuns .

- Congestia pleuro-pulmonară este o pneumonie uşoară cu participare pleurală .

- Corticopleuritele care prezintă semne discrete de pneumonie şi pleurită .

● DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL al pneumoniei pneumococice comportă, din

punct de vedere, didactic şi practic , 2 etape :

1.Diferenţierea pneumoniei de alte afecţiuni pulmonare care au aspect clinico-radilogic

asemănător ;

2.Diferenţierea pneumioniei pneumococice de alte tipuri etiologice de pneumonii .

Întrucât tabloul clinico-radilogic cel mai comun al pneumoniei pneumococice comportă

un sindrom de condensare febril şi o imagine radilogică lobară sau segmentară , diagnosticul

diferenţial trebuie făcut în primul rând cu :

a. lobita sau pneumonia tuberculoasă (în special la tineri);

b. infarctul pulmonar (în prezenţa unor tromboze venoase sau a factorilor de risc pentru

tromboză venoasă) ;

c.neoplasmul pulmonar cu sau fără atelectazie (în special după 50 de ani) ;

d. atelectazie pulmonară limitată , cu obstrucţie bronşică nemalignă sau neoplazică ;

e. pleurezia tuberculoasă la debut (în special când pneumonia se complică cu revărsat

pleural) ;

f.abcesul pulmonar (înainte de evacuare) .

Unele pneumonii bacteriene determină , cel puţin în etapa iniţială , un tablou clinico-

radilogic asemănător pneumoniei pneumococice . Dintre acestea , mai comune sunt

pneumoniile produse de Klebsiella pneumoniae , Haemophilus influenzae , Streptococcus

piogenes , Staphylococcus aureus . În caz de opacităţi pulmonare nesegmentare , febrile ,

trebuie luate în discuţie pneumopatiile cu Micoplasme , Rickettsii , Chlamidii , virusuri , fungi

sau determinările pulmonare din boli de colagen , vasculite sistemice sau alte cauze mai puţin

frecvente (pneumopatii induse de droguri , alveolite alergice , sindrom Goodpasteure etc.) .

Rezolvarea problemelor de diagnostic diferenţial se face prin corectă interpretare a datelor


clinice , radilogice , biologice şi bacteriologice , precum şi prin urmărirea evoluţiei

pneumopatiei , sub tratament antibiotic .

● TRATAMENT :

Tratamentul pneumoniei pneumococice este relativ simplu în cazurile uşoare ,

necomplicate şi la persoane anterior sănătoase , dar poate deveni complex , în formele severe

de boală sau complicate .

În general bolnavii necesită tratament etiologic şi igieno-dietetic , tratament

simptomatic şi profilactic .

Majoritatea bolnavilor trebuie spitalizaţi , deşi persoanele tinere cu infecţie uşoară sau

medie pot fi trataţi excelent la domiciliu .

I. Tratamentul etiologic - este adresat agentului cauzal (pneumococului) , iar Penicilina

este antibioticul de elecţie . Marea majoritate a suşelor de pneumococ sunt sensibile la doze

mici de Penicilină , la concentraţii minime inhibitoare de 0,1 microg/ml . Puţine suşe necesită

concentraţii minime inhibitorii , mai mari de Penicilină – între 0,01-0,1 microg/ml , dar în

ultimul deceniu s-au semnalat suşe de pneumococ rezistente la Penicilină sau cu multirezistenţă

la antibiotice . Prevalenţa infecţiei cu pneumococi rezistenţi la Penicilină pare a fi în creştere .

Pneumonia pneumococică răspunde repede , cu defervescenţă în 2-3 zile , la doze

relativ mici de Penicilină G , in doze zilnice de 1.600.000 – 2.400.000 U.I. administrate i.m. la

6 ore . Rezultate similare se obţin cu aceeaşi doză zilnică , administrată divizat i.m. la 8-12 ore

sau i.v. la 12 ore . Tratamentul cu Penicilină se întinde în medie pentru o perioadă de 7-10 zile ,

dar sunt necesare 3-4 zile de afebrilitate pentru oprirea sa . Pentru formele uşoare de boală se

poate administra Fenoximetilpenicilina per os, 250-500 mgr la 6 ore , sau tratamentul pe cale

parenterală cu Penicilină poate fi continuat pe cale orală , după ce s-a obţinut afebrilitatea .

Rezultate tot atât de bune se pot obţine cu Eritromicină (400-500 mgr la 6 ore) sau

Ampicilină (500-1.000 mgr la 6 ore) .

Administrarea de Tetraciclină , ca prim antibiotic , în pneumonia pneumococică este o

eroare , întrucât aproximativ 7-25% din tulpinile de pneumococ sunt rezistente la Tetraciclină.

Sub tratament antibiotic febra dispare în 24-72 ore , starea toxică se ameliorează rapid

(1-3 zile) iar sindromul de condensare clinic regresează în 5-7 zile . Rezoluţia radiologică se

obţine în 7-14 zile .

Dacă după maxim 4 zile de tratament antibiotic nu se obţine defervescenţa bolii şi

afebrilitate , tratamentul trebuie reconsiderat , existând mai multe eventualităţi :


1.pneumonia are o altă etiologie decât cea pneumococică (cu germeni gram negativi ,

stafilococ etc.) ;

2. complicarea pneumoniei (pleurezie sau empiem pericardică , meningită,etc.) ;

3. infecţie cu pneumococ rezistent la Penicilină sau alte antibiotice uzuale (eventualitate

rară) .

Oricare din aceste eventualităţi impun reconsiderarea tabloului clinico-radiologic ,

examenul bacteriologic al sputei sau alte explorări ţintite .

Ca alternative de tratament antibiotic , în cazurile cu infecţie cu pneumococ rezistent la

Penicilină , se pot obţine rezultate bune cu Cefalosporine (1-2 g/zi - parenteral) sau

Clindamicină (1,2g/zi) sau Vancomicină (2g/zi) sau medicaţie antimicrobiană în raport cu

antibiograma sputei.

II. Tratament igieno-dietetic :

Este foarte important în vederea bunei evoluţii .

Se recomandă :

- repaus la pat în perioada febrilă şi încă 6-10 zile după defervescenţă , într-o cameră

luminoasă , bine aerisită , la o temperatură potrivită de aproximativ 20 grade C ;

- regim hidro-zaharat , bogat în vitamine , sucuri de fructe , siropuri , ceai , lapte .

Treptat se va trece la un regim lacto-faino-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai substanţială ;

- în perioada febrilă se va asigura o hidratare suficientă a bolnavului ;

- asigurarea igienei bucale prin îndepărtarea reziduurilor , gargarisme , ungerea

mucoaselor cu glicerină boraxată ;

- asigurarea igienei tegumentelor prin spălarea cu apă caldă şi fricţiuni cu alcool

mentolat .

III. Tratamentul simptomatic :

Administrarea de oxigen pentru 24 – 36 ore , este adesea necesară pentru bolnavii cu

stare toxică , cu pneumonie extinsă , cu afecţiuni pulmonare asociate sau hipoxemie (de

preferinţă monitorizată , în special la bolnavii cu istoric de boală pulmonară preexistentă) .

Hidratarea corectă , pe cale orală sau i.v. , este adesea necesară , având în vedere

tendinţa la deshidratare şi tulburări electrolitice , produse de febră , transpiraţii intense ,

vărsături etc.


Medicaţia antipiretică (Aspirină , Paracetamol) este în special indicată la bolnavii cu

febră mare , care tolerează prost tahicardia (vârstnici , cardiopaţi , pulmonari cronici) .

Durerea pleurală poate fi mult redusă cu Aspirină , Codeină .

La alcoolici există un risc deosebit de apariţie a tulburărilor psihice , în special delirium

tremens; în această situaţie se pot administra profilactic Benzodiazepine sau , clasic , cantităţi

mici de alcool .

Deşi sindromul toxic general şi hipotensiunea arterilă sunt rare în pneumonia

pneumococică , uneori este necesar controlul hipotensiunii arteriale prin administrarea de

lichide parenteral şi Dopamină ( 3-5 microg/min/kgcorp) şi/sau administrarea Corticosteroizi

parenteral (Hemisuccinat de Hidrocortizon 100-200 mgr i.v. la 6-8 ore) .

IV.Tratament profilactic :

Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoane cu “risc înalt” de a face

o boală severă , cu prognostic grav . În afara măsurilor generale de profilaxie , se foloseşte un

vaccin antipneumococic conţinând polizaharide capsulare de la 23 tipuri de pneumococ , care

ar fi responsabile de 90% din pneumoniile pneumococice bacteriemice . Persoanele apreciate

cu “risc înalt” sunt cele peste 55 ani cu boli cronice debilitante ca : bronhopneumopatie cronică

obstructivă sau broşiectazii , insuficienţe cardiace cronice sau cardiopatii avansate , ciroze

hepatice , insuficienţe renale cronice , diabet , neoplazii (inclusiv limfoame maligne) , mielom

multiplu , alcoholism . Vaccinul se administrează o singură doză i.m. şi produce reacţii locale

şi generale minime . De obicei nu este necesară reimunizarea , decât în cazuri de excepţie .

Eficacitatea vaccinări este de peste 70% la adulţii imunocompetenţi , iar eşecurile sunt datorită

imunodepresiei severe sau infecţiei pneumococice cu serotipuri care nu sunt incluse în

vaccinuri .

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN SUPRAVEGHEREA ŞI ÎNGRIJIREA

PACIENŢILOR CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PROFILAXIE


Profilaxia bolii cuprinde ansamblul măsurilor ce urmăresc prevenirea bolilor ,

agravărilor, cronicizărilor şi evitarea complicaţiilor .

In cazul pneumoniei pneumococice , rolul cel mai important în profilaxie îl constituie:

I. Educaţia sanitară a populaţiei , în special la persoanele expuse riscului îmbolnăvirilor:

bătrâni , copii imunodeprimaţi , bolnavii cronici . Asistenta de circă are obigaţia ca în cursul

vizitelor medicale la domiciliu sau a prezentării pacientului la dispensar , să-l sfatuiască despre

necesitatea conservării stării de sănătate :

- Să lamurească bolnavul asupra efectului dăunător al fumatului ;

- Să evite aglomeraţia în anotimpurile reci ;

- Să trateze cu seriozitate infecţiile căilor aeriene superioare ;

- Să aibă o alimentaţie echilibrată , bogată în vitamine , cu un aport crescut de vitamina C;

II. Creşterea imunităţii organismului prin administrarea de imunoglobuline umane

specifice (standard) .

O alta măsură profilactică este vaccinarea profilactică folosind vaccinul Pneumo-23 . Se

administrează în special vârstnicilor , pacienţilor cu boli cronice (boli cardio-vasculare ,

pulmonare , ciroză) , pacienţilor imunodeprimaţi , persoanelor instituţionalizate . Imunitatea se

instalează în 10-15 zile după vaccinare şi durează aproximativ 5 ani .

Asistenta medicală trebuie să cunoască indicaţiile şi contraindicaţiile administrării

vaccinului şi îl va inocula conform prescripţiilor medicale .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ASIGURAREA CONFORTULUI ŞI

CONDIŢIILOR DE MEDIU

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu

responsabilităţi în păstrarea şi restaurarea sanătăţii , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea

suferinţei .

Bolnavi cu boli contagiaoase se amplasează în saloane separate , în funcţie de boală .


Bolnavi contagioşi trebuiesc spitalizaţi în saloane mici de 1-2 maximum 4 paturi .

Paturile trebuie să fie comode , camerele bine luminate şi aerisite .

Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului şi lenjerie de pat şi de corp

curată şi uscată .

● SALONUL

- va avea ferestrele îndreptate spre nord pentru ca bolnavul să beneficieze de

luminozitate intensă şi permanentă ;

- temperatura optimă a saloanelor să fie de 18-19oC , eventual mai scăzută cu 1-2oC;

- salonul sa fie aerisit ori de cate ori este necesar ;

- în sezonul rece , se vor plasa pe calorifere vase cu apă caldă care vor emana vapori

umezi ;

- curăţenia se va efectua zilnic : dimineaţa şi după-masa .

● PATUL ŞI ACCESORIILE SALE

- patul , de preferinţă deplasabil pe rotile , rabatabil , prevăzut cu rezemător mobil fiind

necesar asigurării confortabilităţii în poziţie sezândă , pentru a favoriza respiraţia ;

- salteaua poate fi confecţionată din cauciuc sau din material plastic şi umplută cu apă

sau aer , pentru a preveni escarele la bolnavii imobilizaţi ;

- perna trebuie să fie moale şi elastică ;

- pătura trebuie sa fie confecţionată din lână moale ;

- lenjeria trebuie sa fie albă , din bumbac , cu cât mai puţine cusături , conţinând : două

feţe de pernă , un cerşaf de pat şi un cerşaf plic ;

- muşamaua din cauciuc sau material plastic va fi aşezată pe saltea pentru a o proteja de

dejecţii ;

- o aleză din pânză fină , ce acoperă muşamaua .

● TOALETA BOLNAVULUI

- în funcţie de starea generală a bolnavului , asistenta medicala va efectua toaleta

pacientului pe porţiuni , respectând intimitatea acestuia şi măsurile de igienă ;

- se insistă asupra toaletei bucale , după aspirarea prealabilă a secreţiilor , clătindu-se

apoi gura cu apă boricată , ungând apoi mucoasele în buzele crăpate cu glicerină boraxată ;

- dacă pacientul este independent , i se vor asigura condiţiile necesare în vedearea

efectuării unei băi generale sau a unui duş ;


- deasemenea se insistă asupra zonelor inghinale pudrându-se apoi cu talc pentru a

preveni escarele ;

- unghiile şi părul vor fi curăţate regulat , având în vedere faptul că la acest nivel

stagnează un mare număr de agenţi microbieni ;

- îngrijirea mucoasei nazale în scopul menţinerii permeabilităţii căilor respiratorii

superioare , prevenirea escarelor , infecţiilor nazale în cazul în care pacientul prezintă sonde pe

această cale ;

● ALIMENTAŢIA

Organismul uman are nevoie de hrană în cantitate suficientă şi de bună calitate pentru

a-şi menţine starea de sănătate şi homeostazie .

În cazul pacientului , este vital stabilirea regimului alimentar pentru a asigura aportul

caloric necesar susţinerii forţelor fizice , recuperării şi vindecării acestuia .

În perioada febrilă - regim hidrozaharat , bogat în vitamine mai ales vitamina C , sucuri

de fructe, siropuri , ceaiuri calde , lapte . Treptat , după scaderea febrei , se va trece la regim

lacto-făino-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai substanţială , hipercalorică , uşor digerabilă .

Cantitatea de lichide ingerate va fi de 2000-2500ml/24h , adăugând câte 500 ml la

fiecare grad de febră .

ROLUL ASISTENTEI ÎN SEMIOLOGIE

Asistenta medicală are obligaţia de a semnala toate modificările apărute în starea

bolnavului , având obligaţia de a cunoaşte fiecare semn şi intervenţiile specifice acestora .

I. FRISONUL

Este un fenomen clinic caracterizat prin faptul că bolnavul prezintă , în mod brusc , o

senzaţie de frig însoţită de termurături inegale şi neregulate cu caracter progresiv , ce cuprinde

întreg corpul şi devine foarte puternic . Precede sau însoţeşte febra .

● Intervenţiile asistentei medicale constau în :

- înveleşte pacientul în pături ;

- scade temperatura cu mijloace fizice şi medicamentoase (Paracetamol , Aspirină) ;

- administrează lichide calde cu precauţie (ceaiuri, compoturi) ;


- supraveghează pacientul pentru a vedea dacă frisonul este unic sau se repetă , lucru

important pentru diagnostic .

II. FEBRA SAU HIPERTERMIA

Este o manifestare frecventă în bolile infecţioase . Are un rol important în apărarea

organismului în infecţii cu microbi şi virusuri .

Este considerată o reacţie de necesitate , prin febră organismul împiedică multiplicarea

unor virusuri şi ajută la omorârea virusurilor şi microbilor .

În mod normal temperatura corpului se situeaza între 36-37oC , temperatura centrală

(cea a organelor interne) fiind mai ridicată decat cea periferică .

Hipertermia cuprinde :

- subfebrilitate - menţinerea temperaturii corpului între 47-38oC ;

- febră moderată - menţinerea temperaturii corpului între 38-39oC;

- febra ridicată - menţinerea temperaturii corpului între 39-40oC ;

- hiperpirexie - menţinerea temperaturii corpului peste 40oC .

Hipotermia reprezintă scăderea temperaturii corpului sub 36oC . Este mai puţin nocivă

decat hipertermia .

În cazul pneumoniei pneumococice temperatura se ridică brusc la 39-40oC ,

menţinându-se astfel în platou (febră continuă) , timp îndelungat .

● Intervenţiile asistentei medicale în cazul pacientului febril , sunt :

- administrează antitermice conform prescripţiilor medicului ;

- aplică comprese calde , realizează împachetări reci ;

- încurajează creşterea aportului hidric şi monitorizează bilanţul hidroelectrolitic ;

- menţine integritatea tegumentelor prin ştergerea transpiraţiilor şi realizarea unei

toalete corespunzatoare ;

- efectuează , la indicaţia medicului , recoltări sanguine în puseu febril (hemocultură);

III. JUNGHIUL TORACIC

Este o durere de cauză pleurală ce apare prin inflamarea pleurei în contextul unei dureri

corelabile cu mişcările respiratorii . Apare imediat după frison , intens, are sediul submamar .

Se accentuează în inspir profound , tuse , strănut .

● Intervenţiile asistentei medicale asupra durerii pacientului :

- va asigura confortul maxim al pacientului ;


- va îndemna pacientul să stea într-o poziţie antalgică , care să favorizeze respiraţia ;

poziţia pacientului cu pneumonie pneumococică să fie, de regulă , pe partea pulmonului afectat

;

- va administra analgezicele prescrise de catre medic , cu 30 de minute înainte de

culcare ;

- va explica tehnicile de relaxare ce cresc efectul medicamentului .

IV. TUSEA

Este un act reflex sau voluntar care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului şi în

unele cazuri a corpurilor straine din căile respiratorii .

● Tipuri de tuse :

- tuse uscată (neproductivă , fără expectoraţie) : iritativă , cu timbru aspru - întalnită în

pleurezie , faringită , laringită ;

- tuse umedă (productivă , cu expectoraţie) prezentă în leziuni acute şi cronice , în

bronhopneumonie .

Alte tipuri de tuse :

- tuse cvintoasă ;

- tuse bitonală ;

- tuse lătrătoare ;

- tuse surdă , raguşită , voalată ;

- tuse emetizantă urmată de vărsături alimentare .

Dupa orar tusea mai poate fi :

- tuse matinală (în bronşiectazii , bolnavul îşi face “toaleta bronhiilor”) ;

- tuse vesperală (apare seara în TBC) ;

- tuse nocturnă (apare în afecţiuni cardiace) ;

- tuse continuă (în bronhopneumonie) .

● Intervenţiile asistentei medicale în îngrijirea pacientului care prezintă tuse :

- supraveghează pacientul pentru a observa caracteristicile tusei şi simptomele care o

însoţesc ;

- notează observaţiile făcute pentru a informa medicul cu privire la frecvenţă , orar ,

prezenţa sau absenţa expecoraţiei ;


- în prima etapă când tusea este neproductivă şi frecventă trebuie sa fie calmată prin

administrarea de antitusive prescrise de medic ;

- hidratează pacientul printr-o administrare de lichide într-o cantitate crescută ,

administrând concomitent şi mucolitice , expectorante , fluidifiante pentru a lichefia

mucozităţile aderente la bronhii şi a favoriza eliminarea lor ;

- îndepărtează cauzele care au favorizat iritaţia faringiană prin asigurarea unor condiţii

de mediu corespunzător şi eliminarea unor factori nocivi (fumatul) ;

- aplică pe pieptul pacientului comprese calde cu scopul de a favoriza circulaţia la acest

nivel ;

- educă pacientul să-şi stăpânească voluntar tusea iritativă printr-o inspiraţie amplă cu

apnee forţată ;

- să înveţe pacientul să tuşească cu batista la gură , pentru a nu împraştia germeni în

jur , prin intermediul picăturilor Pflὕgge ;

- dacă pacientul prezintă secreţii , asistenta medicală va poziţiona bolnavul în aşa fel

încât sa-i favorizeze expectoraţia , folosindu-se la nevoie provocarea tusei artificiale .

V. EXPECTORAŢIA (SPUTA)

Expectoraţia este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii în

mod curent . Prin expectoraţie se înteleg atât actul de expulzie , cat şi produsele eliminate

(sputa). Expectoraţia reprezintă , materialul patologic cel mai periculos, fapt pentru care trebuie

luate măsuri de asepsie riguroasă .

Expectoraţia are o valoare fundamentală din punct de vedere diagnostic , mai ales dacă

este recentă . Trebuie precizate întotdeauna cantitatea , aspectul , culoarea şi mirosul .

1. Cantitatea : în mod obişnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 5 ml . În

unele boli (dilataţie bronşică , abces şi gangrenă pulmonară , tuberculoză pulmonara avansată) ,

cantitatea creşte , uneori chiar până la 300 – 400 ml/24 de ore . O varietate specială de

expectoraţie este vomica . Prin acest termen se înţelege expulzarea brutală a unei colecţii

purulente situate în parenchimul pulmonar sau în vecinatate , prin deschiderea în căile

respiratorii .

2. Culoarea : poate furniza de asemenea unele indicaţii . Astfel , sputa din cancerul

bronho-pulmonar este roşie-gelatinoasă ; în infarctul pulmonar , negricioasă ; în pneumonie ,

ruginie ; în tuberculoza pulmonară şi unele dilataţii bronhice , hemoptoică .


3. Mirosul : poate fi fetid în abcesul pulmonar şi în dilataţia bronşică şi putrid ,

respingător, în gangrena pulmonară .

4. Aspectul expectoraţiei este uneori foarte revelator . Sputa mucoasă este vâscoasă ,

aderentă şi aerată . Se întalneşte în bronsita acută şi în astmul bronşic . În această ultimă

afecţiune , sputa poate fi perlată , numită aşa din cauza dopurilor mici şi opalescente de mucină

din care este constituită . Sputa purulentă este cremoasă , alcatuită exclusiv din puroi . Sputa

muco-purulentă este netransparentă , galbenă-verzuie şi o întalnim în infecţii ale căilor aeriene

(bronşite , dilataţii bronşice) . Sputa sero-muco-purulentă se deosebeşte de precedenta prin

adaosul de serozitate .

Sputa pseudomembranoasă conţine multă fibrină sub formă de membrane. Se întalneşte

în unele bronşite .

●Rolul asistentei medicale constă în a face educaţia bolnavilor asupra modului cum

trebuie sa expectoreze şi cum sa utilizeze scuipătoarele ;

- să înveţe femeile şi copiii să expectoreze ;

- să remarce şi să obişnuiască bolnavul cu utilizarea poziţiei în care să expectoreze cu

mai multă facilitate şi abundenţă ;

- să şteargă cu tampoane de vată montate pe pensă , sputa adunată pe gura şi dintii

bolnavului.

- să strângă şi să măsoare - în eprubete sau pahare gradate - expectoraţia abundentă.

Dezinfectarea scuipatoarelor este o regulă absolută.

- pentru dezobstruarea căilor aeriene se foloseşte , uneori provocarea tusei artificiale. Se

comprima brusc şi sacadat , ventral , baza toracelui - bolnavul aflandu-se în poziţie semi-

sezândă - după o inspiraţie forţată , în timp ce bolnavul face un efort de tuse .

- se recomandă aprozimativ 2000ml de lichide/24h .

- realizează umidificarea cu pulverizatoare sau recipiente cu apă aşezate pe o sursă de

căldură .

Drenajul postural :

- este un procedeu poziţional care permite eliminarea secreţiilor , poziţia pacientului

schimbându-se la 20-30 de minute ;

- decubit ventral cu perna sub abdomen ;

- decubit ventral cu patul înclinat la 20o ;

- decubit dorsal ;

- decubit lateral drept ;

- decubit lateral stâng ;


- poziţie şezandă .

La sfârşitul fiecărei poziţii pacientul este rugat să respire profund . Se renunţă la

poziţiile în care pacientul prezintă disconfort sau dispnee .

În cazul pacienţilor imobilizaţi , foloseşte aspiraţia orofaringiană sau nazofaringiană cu

ajutorul sondei Nelaton şi a dispozitivului de aspiraţie ;

VI. DISPNEEA :

Respiraţia dispneică este un act reflex , conştient , voluntar în care pacientul simte “sete

de aer “ , iar obiectiv mişcările respiratorii sunt forţate cu modificarea frecvenţei respiratorii ,

amplitituduni şi ritmului respirator .

●După circumstanţele de apariţie se deosebesc :

- dispnee permanentă ;

- dispnee de efort ;

- dispnee de decubit ;

- dispnee paroxistică .

● După ritmul respirator se disting :

1. Bradipneea –respiraţie cu ritm respirator rar , frecvenţă respiratorie scăzută , 8-12

respiraţii/minut , amplitudine crescută ,inspiraţiile sunt profunde însoţite de tiraj şi cornaj .

2. Tahipneea – respiraţie cu creşterea frecvenţei mişcărilor respiratorii peste 40 pe

minut , amplitudine scăzută , respiraţie superficială şi ritmică .


● După timpul respiraţiei există :

1. Dispnee inspiratorie (edem glotic , tumori laringiene) ;

2. Dispnee expiratorie (astm bronşic , emfizem pulmonar) ;

3. Dispnee mixtă (pleurezii cu lichid mult , pneumonie masivă) .

● Alte tipuri de respiraţie :

1. Respiraţie de tip Cheyne-Stokes - respiraţiile cresc pregresiv în amplitudine şi

frecvenţă , ating un apogeu apoi descresc până încetează , fiind urmate de o perioadă de apnee ;

2. Respiraţie de tip Küssmaul - este o respiraţie în patru timpi : inspir – pauză – expir –

pauză , cu mişcări respiratorii profunde şi zgomotoase ;

3. Respiraţie de tip Biot - caracterizată prin cicluri de respiraţie întrerupte de perioade

de apnee .


Asistenta medicală trebuie să poată deosebi o respiraţie defectuoasă de una normală

pentru a putea relata medicului schimbările intervenite în starea bolnavului .

● Intervenţiile asistentei medicale în favorizarea respiraţiei pacientului :

- va dezobstrua căile respiratorii aeriene superioare ;

- va administra la nevoie O2 în doza de întreţinere ;

-va asigura pacientului poziţia semi-şezândă ridicând extremitatea cefalică sau

sprijinând-ul de pernă ;

- umidifică aerul din încăpere pentru a evita uscarea mucoaselor ;

- învaţă pacientul exerciţii de respiraţie ;

Respiraţia profundă :

- favorizează oxigenarea şi ventilaţia adecvată a pacienţilor anxioşi ;

- creşte volumul curent şi diminuează spaţiul mort ;

- pacientul efectuează o inspiraţie profundă şi o expiraţie prelungită cu buzele strânse;

- este de preferat să se execute în poziţie sezândă .

Respiraţia diafragmatică :

- pacientul este aşezat în poziţie semi-şezândă , cu genunchii flectaţi , susţinuţi în

regiunea poplitee cu o pătură rulată ;

- mâinile pacientului sunt plasate cu faţa palmară pe abdomen sau coaste ;

- pacientul va inspira adânc pe nas , cu gura închisă ;

- în timpul expiraţiei pacientul îşi va contracta muşchii abdominali , va ţine buzele

strânse şi se va concentra asupra coborârii abdomenului ;

- timpul acordat exerciţiului va creşte progresiv , de la 5 la 10 minute ;

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN DIAGNOSTICARE


Diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor respiratorii necesită o anamneză foarte atentă ,

un examen fizic sistematic , un examen radiologic , examene complementare (teste funcţionale

pulmonare , analiza gazelor sanguine , teste chimice microbiologice sau investigaţii speciale) .

Rolul asistentei medicale constă în pregătirea pacientului pentru executarea

investigaţiilor paraclinice şi chiar efectuarea unora dintre acestea precum şi asistarea medicului

.

In cadrul vizitei medicale , asistenta medicală are îndatorirea :

- de a explica pacientului în ce constă aceasta , a-l sprijini , a-l linişti şi ai explica cele

ce se vor petrece ;

- de a dezbraca pacientul pentru consultaţie - dacă este necesar , în funcţie de starea sa

fizică şi psihică ;

- de a poziţiona pacientul conform etapei de investigare ;

- de a prezenta medicului evoluţia stării pacientului şi intervenţiile efectuate .

I. ANAMNEZA : - reprezintă un interogatoriu la care este supus pacientul în vederea

depistării cauzelor ce au dus la îmbolnavire , momentul apariţiei primelor simptome şi tipul

acestora , a atitudinii adoptate de pacient în aceste circumstanţe .

Caţiva parametrii necesită o abordare inevitabilă , ei influenţând posibilitatea stabilirii

diagnosticului :

1.Varsta :

- la copii apar mai frecvent infecţii acute ale căilor respiratorii superioare , ce afectează

mai rar plămânii ;

- la pubertate riscul maxim este al infecţiilor pleuro-pulmonare de etiologie bacilară;

- adultul şi vârstnicul se confruntă cu boli cronice ce afectează mai des parenchimul

pulmonar .

2. Sexul : poate determina particularităţi , ca de exemplu , bărbaţii fac frecvente boli

toraco-pulmonare cronice ;

3. Antecedentele heredo-colaterale : explică existenţa unei predispoziţii ereditare ;

4. Antecedentele personale patologice : trebuie cunoscute , existând posibilitatea

sensibilizării locale , ca în cazul pneumoniei lobare , ceea ce favorizează repetarea pneumoniei

în acelaşi loc ;

5. Conditiile de muncă : pot induce, favoriza sau agrava bolile pulmonare;

6. Conditiile de viaţă : privesc salubritatea locuinţei , numărul de persoane ce locuiesc

într-o încapere , cantitatea şi calitatea alimentelor , consumul de alcool , tabagismul ;


7. Condiţiile psiho-sociale : vizează existenţa problemelor morale , familiale sau

profesionale .

Pentru realizarea planului de îngrijire , asistenta va purta o discuţie similară cu

pacientul , denumită “culegere de date” , insistând asupra sferei socio-familiale .

In timpul anamnezei asistenta va îndemna pacientul să vorbească deschis medicului , îl

va încuraja şi susţine .

II. EXAMENUL FIZIC - este realizat de către medic bazându-se pe date obiective

furnizate de metodele utilizate în acest scop .

1. Inspecţia – are drept scop depistarea modificării conformaţiei toracelui ce poate

reprezenta substratul cauzal al bolii pulmonare sau consecinţa afecţiunii respiratorii .

Uneori în pneumonie se poate observa o deformare toracică asimetrică , unilaterală ,

mai exact dilatarea unilaterală a toracelui însoţită de bombarea spaţiilor intercostale .

2. Palparea oferă date privind :

- conţinătorul (cutia toracică cu toate elementele sale constitutive : tegumente , ţesut

celular subcutanat , coaste , stern , vertebre, articulaţii) ;

- conţinutul cutiei toracice (pleura , plămânii , mediastinul , cordul şi vasele mari) .

Prin palpare se pot percepe unele fenomene toracice precum :

- vibraţii vocale ;

- frecături pleurale sau pericardice ;

- sufluri cardiace ;

Tehnica constă în amplasarea suprafeţei palmare a unei mâini pe faţa anterioară iar

cealaltă pe faţa posterioară a hemitoracelui examinat , palpând sistematic şi succesiv întreaga

suprafaţă .

Pentru determinarea vibraţiilor vocale se roagă pacientul să pronunţe un cuvânt cu

multe consoane: “33” .

3. Percuţia toracelui - este o metodă de examen fizic care constă în lovirea unor regiuni

ale corpului cu degetele pentru a obţine sunete din a căror interpretare să reiasă informaţii

asupra procesului patologic din regiunea explorată . Percuţia toracelui trebuie să respecte

anumite reguli:

- se face de sus în jos şi dinspre medial spre lateral ;

- se face pe toate feţele : anterior , posterior , lateral ;

- se face o percuţie generală şi una comparativă , topografică pe aceeaşi regiune .


Sunetul rezultat din percuţia toracelui poartă denumirea de “sonoritate pulmonară” .

Modificările sonorităţii pulmonare privesc intensitatea , timbrul şi tonalitatea sonorităţii sau

privesc intensitatea şi limitele sale .

La percuţia toracelui , în stări patologice se observă :

- sonoritate diminuată (submatitate) ;

- sonoritate abolită (matitate) - pneumonie ;

- sonoritate crescută (hipersonoritate) - emfizem pulmonar ;

- sonoritate înlocuită de sunet timpanic .

4. Auscultaţia - permite sesizarea şi interpretarea diverselor zgomote care se produc în

timpul respiraţiei , a tusei sau în timpul vorbirii .

Auscultaţia se poate realiza :

- direct cu urechea pe torace ;

- indirect prin intermediul stetoscopului aplicat pe cutia toracică ;

Poziţia pacientului trebuie adaptată :

- în picioare sau semişezând când starea pacientului o permite ;

- poziţia în care se afla pacientul .

Auscultaţia se face în ambii timpi ai respiraţiei (inspir/expir) , inclusiv după tuse .

Murmurul vezicular rezultă din trecerea undei fluide sonore din bronhiole în spatiul lărgit al

alveolelor .

a. Suflurile sau zgomotele respiratorii rezultă din înlocuirea murmurului vezicular cu

zgomotul laringo-traheal , modificat . Ele pot fi :

- suflu tubar ;

- suflu pleuretic ;

- suflu cavitar .

b. Ralurile sunt zgomote patologice care iau naştere în alveole sau bronhii şi se

modifică prin respiraţie sau tuse . Ele pot fi umede sau uscate .

Dintre ralurile umede întalnim :

- raluri subcrepitante (bronşite , TBC , supuraţii pulmonare) ;

Dintre ralurile uscate întâlnim :

- raluri crepitante (pneumonii , edem pulmonar) ;

- raluri ronflante ;

- raluri sibilante .

c. Frecăturile sunt zgomote patologice care iau naştere între cele două foiţe pleurale,

când se produce o inflamaţie la acest nivel . Ele nu se modifică după tuse sau repiraţie .


● Asistenta medicală :

- trebuie să cunoască etapele examenului clinic , pentru a putea explica pacientului în ce

constau tehnicile ;

- asigură confortul psihic şi fizic al pacientului ;

- poziţionează pacientul conform indicaţiilor medicului sau etapei de execuţie ;

- asigură instrumentarul necesar efectuării tehnicilor .

III.RADIOGRAFIA PULMONARĂ :

Este o metodă statică de examinare şi reprezintă fixarea imaginii radiologice pe filmul

radiologic la un moment dat cu scopul de a studia morfologia şi funcţionalitatea plămânilor .

Acest examen oferă certitudinea diagnosticului de pneumonie lobară datorită imaginii

radiologice specifice de opacitate cu topografie lobară sau segmentară , uneori triunghiulară cu

varful în hil .

●Asistenta medicala realizează pregatirea fizică şi psihică a pacientului în vederea

examenului ce va fi efectuat .

1. Pregătirea psihică :

- asistenta medicală anunţă pacientul , explicandu-i condiţiile de obscuritate în care va

fi efectuat examenul ;

- conduce pacientul în serviciul de radilologie ;

- instruieşte pacientul cu privire la caracterul inofensiv al tehnicii şi asupra necesităţii

efectuării ei .

2. Pregatirea fizică :

- se dezbracă complet regiunea toracică ;

- se aşază pacientul în poziţie ortostatică , cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înainte

fără a ridica umerii ;

- pacientul va sta în spatele ecranului cu pieptul apropiat de caseta ce poartă filmul;

- când poziţia verticală este contraindicată , se aşază pacientul în poziţie şezândă sau în

decubit ;

- se explică pacientului necesitatea apneei în timpul radiografierii , după o inspiraţie

profundă ;

- după terminarea examenului , pacientul va fi ajutat să se îmbrace şi va fi condus la

salon , la pat ;

- se va nota în foaia de observaţie examenul efectuat şi data .


Plămânii , organe pline cu aer , contrastează cu opacitatea inimii şi a vaselor cutiei

toracice , oferind o orientare relativ uşoară medicului . Imaginea plămânilor apărută pe filmul

radiologic , va fi în funcţie de conţinutul lor în aer , sânge sau lichid .

IV. RECOLTAREA SPUTEI :

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile

respiratorii prin tuse . Se recoltează pentru examinări: macroscopice , citologice ,

bacteriologice , parazitologice în vederea stabilirii unui diagnostic .

În pneumonia pneumococică , sputa are un aspect particular ruginiu iar prin examinarea

frotiului şi a examenului bacteriologic este pus în evidenţă agentul cauzal , diplococcus

pneumoniae .

Pentru recoltarea sputei se folosesc mai multe metode :

1. Recoltarea sputei în cutia Petri dupa expectoraţie spontană sau provocată :

a. Pregătirea materialelor :

- cutie Petri , pahar conic ;

- scuipătoare specială (sterilizată) ;

- pahar cu apă ;

-şerveţele sau batiste de unică folosinţă .

b. Pregătirea psihică a pacientului :

- i se anunţă şi i se explică tehnica ;

- se instruieşte să nu înghită sputa şi să nu o împraştie ;

- să expectoreze numai în vasul dat ;

- sa nu introducă în vas şi salivă .

c. Execuţia tehnicii :

- i se oferă paharul de apă să-şi clătească gura şi faringele ;

- i se oferă vasul de colectare în funcţie de examenul cerut ;

- se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse ;

- se colectează sputa matinală sau pe 24 de ore .

d. Pregătirea produselor de laborator :

- se acoperă recipientele ;

- se etichetează ;

- se trimit la laborator .


e. Reorganizarea locului de muncă şi notarea în foaia de observaţie a tehnicii

effectuate .

2. Recoltarea sputei prin frotiu faringian :

a. Pregătirea materialelor :

- apă distilată ;

- port-tampon ;

- eprubetă ;

- abeslang ;

- serveţele sau batiste de unică folosinţă ;

- pahar cu apă .

b. Pregătirea psihică şi fizică a pacientului :

- i se explică tehnica şi necesitatea ei ;

- este instruit să nu înghită sputa ;

- pacientul este aşezat în poziţie şezândă , cu capul uşor aplecat spre spate .

c. Execuţia tehnicii :

- i se oferă paharul cu apă pacientului , pentru a-şi clăti gura ;

- se umezeşte tamponul cu apă distilată sterilă ;

- se apasă limba cu abeslangul ;

- se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tuşească ;

- sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată , care se introduce imediat în eprubeta

sterilă .

d. Pregătirea produselor pentru laborator ;

e. Reorganizarea locului de muncă şi notarea în foaia de observaţie a tehnicii efectuate .

3. Recoltarea sputei prin spălătură gastrică :

- se introduce sonda Einhorn sau Faucher în stomac dimineaţa pe nemâncate ;

- lichidul recoltat se trimite imediat la laborator , deoarece germenii căutăţi pot fi

distruşi dacă stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric ;

- dacă recoltarea se face pentru însamânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator,

sucul obţinut poate fi neutralizat cu bicarbonat de sodiu .

4. Recoltarea sputei prin spălătură bronşică :

- se utilizează la pacienţii ce nu expectorează în cazuri speciale ;

- se pun în recipientul cu aerosoli 5 ml de ser fiziologic sau 4 ml soluţie teofilină 3% cu

1 ml soluţie de stricnină 1 ‰ ;


- pacientul inhalează de câteva ori prin inspiraţii adânci , repetate urmate de expiraţii

scurte ;

- se face o pauză scurtă de 4-5 secunde şi se execută până la aerosolizarea întregii

cantităţi de lichid ;

- după aspiraţii , pacientul începe să tuşească , chiar dacă nu a tuşit niciodată ;

- spută expectorată se recoltează într-un vas steril , recoltarea repetându-se zilnic , în

următoarele 4 zile , în vase separate .

5. Recoltarea prin aspiraţie traheală cu cateter ;

6. Aspiraţie prin executarea unei puncţii traheale prin cartilajul cricoidian şi cateterism.

Ultimele tipuri de recoltări se utilizează foarte rar şi doar în cazuri speciale : bolnavi în

stare gravă , comă profundă , tuse ineficientă .

Astfel , prin examenul bacteriologic al sputei va fi precizată etiologia infecţiei iar

examenul citologic va preciza modificările produse la nivelul parenchimului pulmonar .

VI. RECOLTAREA SÂNGELUI :

Puncţia venoasă reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac , ataşat la seringă sau la

holder , în lumenul unei vene , în scop explorator sau terapeutic .

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos constituie şi prezintă o tehnică simplă

, sigură , menţinănd însă precauţii generale ca :

- spălarea mâinilor cu apă şi săpun , dezinfectarea lor ;

- echipament de protecţie : mănuşi , halat , şort , ochelari ;

- evitarea expunerii la contaminare cu agenţi infecţioşi ;

- menţinerea securităţii personalului medical.

În funcţie de codul de culoare al dopului , tuburile Vacutainer sunt :

- roşu - vacutainer pentru chimie clinică ;

- verde - vacutainer cu litiu heparină , pentru analize bio-chimice ;

- galben - vacutainer SSTTM , pentru chimie clinică ;

- mov - vacutainer EDTA-K3 , pentru analize hematologice ;

- albastru - vacutainer , pentru determinări de coagulare ;

- negru - seditainer pentru determinări VSH .

Recoltarea sângelui prin puncţie venoasă pentru investigaţii de laborator se practică

dimineaţa pe nemâncate , în timpul frisoanelor sau la indicaţia medicului la orice oră .

1. Pregătirea materialelor :

- ac special vacutainer ;


- tampoane de vată ;

- soluţie dezinfectantă ;

- eprubete vacutainer ;

- holder ;

- garou .

2. Loc de elecţie :

- plica cotului;

- antebraţ ;

- faţa dorsală a mâinilor ;

- vena maleolară internă ;

- vena jugulară ;

- venele epicraniene la sugari şi la copii .

3. Tehnica :

Înainte de efectuarea puncţiei , asistenta medicală pregăteşte pacientul din punct de

vedere psihic şi îl aşează în decubit dorsal cu antebraţul în extensie şi supinaţie .

Asistenta se spală pe mîini cu apă şi săpun şi apoi montează acul la holder . Execută o

mişcare de răsucire , având loc astfel ruperea benzii de siguranţă a acului , apoi îndepărtează

carcasa protectoare de culoare albă şi înşurubează capătul liber al acului în holder .

Se aplică garoul deasupra plicii cotului , menţinând braţul pacientului înclinat în jos cu

pumnul strâns . Se allege vena şi se dezinfectează vena cu policele de la mâna stângă , iar cu

acul fixat la holder , într-un unghi de 45 Z se puncţionează , micşorând unghiul şi înaintând 1-1,5

în lumenul venei .

Se introduce tubul Vacutainer în holder , apucând aripioarele laterale ale holderului cu

indexul şi mediusul , iar cu policele împingem tubul . Presiunea de împingere se efectuează

numai asupra holderului , nu şi asupra acului aflat în venă . Când sângele nu mai curge în tub ,

acesta va fi scos din holder printr-o uşoară împingere a policelui asupra aripioarelor .

După ce s-au recoltat analizele , se scoate acul şi se comprimă locul puncţiei 3-5 minute

cu un tampon steril în soluţie antiseptică .

4. Accidente :

- producerea de hematoame sau sufuziuni sanguine prin perforarea venei şi infiltrarea

sangelui în ţesutul perivenos ;

- stare de lipotimie ;

- colaps .

●CONSTANTE BIOLOGICE


ANALIZA VALORI NORMALE MOD DE

PRELEVAREFEMEI BĂRBAŢI

Hemoleucograma Hematii 4-5ml/mm³ 4,5-5,5 ml/mm³ Se recoltează 2

ml singe pe

EDTA

Hemoglobină 12-15 g % 14-16 g %

Hematocrit 40-45±5 g %

Leucocite 4000-8000 / mm³

VSH 5-10 la o oră Se recoltează 1,6

ml sânge pe

citrate de sodium

0,4 ml .

10-20 la două ore

Glicemia 80-120 mg % -2 ml sânge pe

florură de sidiu ;

- 2 ml sânge pe

heparină ;

- sânge simplu .

Colesterol 120-250 mg %

2 ml sânge simplu

2 ml sânge simplu

.

Trigliceride 50 mg %

Uree 20-40 mh %

Acid uric 3-5 mg %

Creatinină 0,6-1,3 mg%

VII. HEMOCULTURA reprezintă introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru

examen bacteriologic în scopul depistării unei bacteremii sau septicemii .

1. Pregătirea materialelor :

- mască de tifon ;

- mănuşi sterile ;

- flacoane de hemocultură cu mediu sub vacuum ;

- holder ;

- ace pentru puncţie venoasă ;

- alcool iodat , alcool 70 % ;

- tampoane şi comprese sterile ;

- tava medicală , săpun , prosop

2. Pregătirea psihică a pacientului se face explicând tehnica şi necesitatea ei .


3. Pregătirea fizică :

- locul puncţiei se dezinfectează pe o arie mare , cu un tampon cu alccol 70 % şi se

aplică prin frecare tinctură de iod lăsând să acţioneze dezinfectantul cel puţin 2 minute ;

- aria dezinfectată nu se recontaminează ;

4. Executia tehnici :

- asistenta medicală îşi spală mâinile cu grijă şi îmbracă mănuşi sterile .

- şterge capacele flacoanelor de recoltare cu alcool iodat ;

- se înşurubează acul pentru puncţie în holder ;

- se aplică garoul deasupra plicii cotului , menţinând braţul pacientului îndreptat în jos

cu pumnul strâns ;

- se alege vena şi se dezinfectează ;

- se fixează vena cu policele de la mâna stângă şi se puncţionează ;

- se introduce flaconul pentru hemocultură în hoder ; când sângele nu mai curge în

flacon , se scoate din holder şi se răstoarnă flacoanele de hemocultură pentru a asigura

omogenizarea fără a produce spumă ;

- se scoate acul , se dezinfectează locul puncţiei şi se aplică un pansament compresiv ;

- se aşează pacientul în poziţie comodă ;

5. Pregătirea produsului pentru laborator :

- se notează pe flacon : numele pacientului , data şi ora recoltării , curba termică ,

medicaţia antibiotică ;

- se trimit imediat la laborator şi se pun la termostat , la o temperatura de 37oC ;

- se notează în foaia de observaţie data şi numele persoanei ce a recoltat ;

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN MONITORIZAREA FUNCŢIILOR VITALE

I. RESPIRAŢIA – funcţia şi capacitatea vitală a organismului de a asigura oxigenul

necesar metabolismului celular şi eliminarea dioxidului de carbon rezultat din acest metabolism

.

●Factorii care influentează respiraţia :

1. Biologici : vârsta , sexul , statura , somnul , postura , alimentaţia , exerciţiul fizic .

2. Psihologici : emoţiile .

3. Sociologici : mediul ambient , climatul , locul de muncă .

● Calităţile respiraţiei :


1. Frecvenţa : reprezintă numărul respiraţiilor pe minut

- nou-născut : 30-50 R/min ;

- 2 ani : 25-35 R/min ;

- 12 ani : 15-25 R/min ;

- adult : 16-18 R/min;

- vârstnic : 15-25 R/min .

2. Amplitudinea : este dată de volumul de aer ce pătrunde şi se elimină din plămâni la

fiecare respiraţie . Poate fi :

- profundă ;

- superficială .

3. Ritmul : reprezintă pauzele dintre respiraţii .

4. Simetria : ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi coborâre în

timpul inspiraţiei şi expiraţiei .


- numără respiraţiile fără a anunţa în prealabil pacientul , când acesta se relaxează sau în

timpul somnului ;

- observă folosirea muşchilor accesori respiratori ;

- observă aspectul unghilor mâini ;

II. TEMPERATURA reprezintă necesitatea menţinerii constante a temperaturii corpului

între 36 Z C şi 37 Z C , datorită procesului de termoreglare .

● Termogeneza este rezultatul proceselor de oxidare a factorilor de nutriţie ce au loc în

special în muşchi şi ficat .

● Termoliza este procesul de eliminare a căldurii realizat prin piele, pămâni şi rinichi .

Pierderile se realizeaza prin :

- evaporare ;

- radiaţie ;

- conducţie ;

- convecţie .

Măsurarea temperaturii se face cu ajutorul termometrului în cavităţi închise sau

semiînchise , care sunt : axilă , cavitatea bucală , rect , vagin .



- are obligaţia de a masura temperatura de cel puţin două ori pe zi : dimineaţa şi seara;

- va nota valorile obţinute în foaia de observaţie ;

- va raporta medicului modificările intervenite .

III. TENSIUNEA ARTERIALĂ reprezintă presiunea exercitată de sangele circulant

asupra pereţilor arteriali .

●Factorii ce determină tensiunea arterială sunt :

- debitul cardiac ;

- forţa de contracţie a inimii ;

- elasticitatea şi calibrul vaselor ;

- vâscozitatea sângelui .

Tensiunea maximă este

obţinută în timpul sistolei ventriculare ,

iar cea minima în timpul diastolei .

Valorile tensiunii arteriale

Vârsta Tensiunea maximă (mm Hg) Tensiunea minimă (mm Hg)


1-3 ani 75-90 50-60

4-11 ani 90-110 60-65

12-15 ani 100-120 60-75

Adult 115-140 75-90

Vârstnic Peste 150 Peste 90

●Tehnica de măsurare a tensiunii arteriale :

Se poziţionează manşeta tensiometrului la nivelul 1/3 inferioare a braţului , se decelează

pulsul la nivelul arterei brahiale şi se aplică membrana stetoscopului . Apoi se închide ventilul

şi se comprimă manşeta prin introducerea aerului cu ajutorul pompei până la obţinerea unei

tensiuni superioare celei din arteră .

Se decomprimă uşor prin deschiderea ventilului şi urmăreşte cadranul manometrului

pentru vizualizarea primelor oscilaţii , ascultând totodată prima bataie , ceea ce reprezinta

tensiunea maximă . Se urmăresc oscilaţiile şi bătăile până la încetarea lor completă , ultima

bataie reprezentând tensiunea minimă .

Se deschide complet ventilul şi se decomprimă aerul .

●Asistenta medicală :

- va nota tensiunea arterială în foaia de observaţie ;

- va cunoaşte semnele hiper şi hipotensiunii şi metodele de intervenţie în aceste cazuri

- va raporta medicului orice schimbare semnificativă ;

- va îndemna pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înainte de luarea tensiunii

pentru a nu se înregistra valori eronate .

IV. PULSUL - reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan

osos şi este sincronă cu sistola ventriculară . Pulsul ia naştere din conflictul existent între

sangele aflat în sistemul arterial şi cel împins în timpul sistolei . Acest conflict se exteriorizează

prin destinderea ritmică a arterei .

●Calităţile pulsului :

- Frecvenţa - reprezintă numărul de pulsaţii pe minut .

- nou-născut : 130-140 P/min ;

- copil mic : 100-130 P/min ;

- 10 ani : 90-100 P/min ;

- adult : 60-80 P/min ;


- vârstnic : 80-90 P/min .

- Ritmul - pauzele trebuie sa fie egale între pulsaţii .

- Amplitudinea - este determinată de cantitatea de sânge existentă în vase .

- Tensiunea - este determinată de forţa necesară în comprimarea arterei pentru ca unda

pulsatilă să dispară .

- Celeritatea - reprezintă viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile .

Pulsul poate fi masurat în orice arteră accesibilă palpaţiei :

- radială ;

- temporală ;

- carotidiană ;

- humerală ;

- femurală ;

- pedioasă ;

- poplitee ;

- apical : la vârful apexului în

spaţiul V intercostal .


- sfătuieşte pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înaintea măsurării pulsului ;

- sprijină braţul pacientului pentru ca muşchiul antebraţului să se relaxeze ;

- se reperează artera palpând cu vârful indexului , degetului mediu şi inelar , urmărind

cadranul ceasului timp de un minut şi numărând în gând pulsaţiile ;

- va trece în foia de observaţie valorile înregistrate ;

- va şti să deosebească pulsul normal de cel :

- bradicardic (mai puţin de 60 de bătăi pe minut la adult) ;

- tahicardic (puls accelerat) .

- va raporta medicului neregulile observate .

V. DIUREZA – reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore prin actul micţiunii

.

● Caracterele urinii :

- Culoarea - galben deschis , ca paiul , până la brun închis , în funcţie de concentraţie ,

de regimul alimentar şi de lichidele ingerate ;

- Mirosul - de bulion în stare proaspătă , amoniacal datorat fermentaţie alcaline ;


- Reacţia ph normală este de 6,5 ;

- Densitatea este de 1015 – 1020 ;

- Cantitatea eliminată în 24 ore variază între 1400 -1800 ;

- Emisiunile urinare sunt de 4-5 în 24 ore .

Eventualele modificări provenite în cursul actului micţional , în constituţia urinii ,

schimbările calitative sau cantitative pot indica o modificare patologică : suferinţe renale ,

infecţii urinare sau pot fid doar o consecinţă a stării generale alterate sau a unei alte suferinţe

organice .


- supraveghează diureza prin colectarea urinii în recipiente speciale şi măsoară

cantitatea eliminată ;

- realizează bilanţul ingerărilor şi eliminărilor de lichide ;

- în cazul unei urini hiperconcentrate recomandă un aport crescut de lichide ;

- pentru golirea completă a vezicii urinare şi evitarea infecţiilor prin staza urinii, învaţă

pacientul poziţia corectă de micţiune :

- pentru femei : poziţia şezândă pe closet , cu bustul aplecat înainte şi crearea unei

compresiuni cu ambele feţe palmare la nivelul vezicii urinare ;

- pentru bărbaţi : poziţie ortostatică uşor aplecat spre spate .

VI. SCAUNUL – reprezintă forma sub care se elimină reziduurile în urma procesului

de digestie , împreună cu celulele descuamate de pe suprafaţa tubului digestiv , produsele de

excreţie ale glandelor anexe şi un număr mare de microbe .

● Calităţile scaunului :

- Frecvenţa : 1-2 scaune pe zi sau un scaun la două zile ;

- Orarul - ritmic la aceeaşi oră a zilei ;

- Cantitatea - zilnic 150-200 grame ;

- Consistenţa - păstoasă , omogenă ;

- Forma - cilindrică , cu diametrul de 3-5 cm şi lungime variabilă ;

- Mirosul – fecaloid , diferă de la individ la individ ;

- Culoarea :

- adult : brună , datorită stercobilinei ;

- nou-născut : verde , brun închis ( meconiu ) .


- va observa eventualele modificări ale calităţilor scaunului ;


- va nota în foaia de observaţie numărul scaunelor şi felul lor ;

- va educa pacientul să-şi formeze un orar de defecaţie prin stimularea reflexului de

defecaţie zilnică , la aceeaşi oră ;

- va îndemna pacientul să facă exerciţii fizice , plimbări în aer liber pentru a favoriza

tranzitul intestinal prin solicitarea muşchilor abdominali ;

- va îndemna pacientul să consume o alimentaţie bogată în fibre când nu există

contraindicaţii .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI

DEFINIŢIE : Medicamentele sunt substanţe extrase sau sintetizate din produse de

origine minerală , vegetală sau animală cu scopul de :

- profilaxia îmbolnăvirilor ;

- ameliorarea bolilor ;

- vindecarea bolilor .

În funcţie de doza administrată acelaşi produs poate acţiona ca aliment , medicament

sau toxic . Astfel se pot difernţia :

- doza terapeutică – doza administrată în scop terapeutic fără efect toxic ;

- doza maximă – doza administrată în cantitatea cea mai mare fără acţiune toxică asupra

organismului ;

- doza toxică – doza administrată care provoacă fenomene toxice grave pentru

organism;

-doza letală – doza care duce la decesul pacientului .

Medicamentele sunt prescrise de medic şi notate în foaia de observaţie a pacientului

internat sau pe reţete în cazul pacientului ambulator .

Asistenta medicală trebuie să cunoască şi să controleze :

- medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv ;

- doza corectă de administrare ;

- timpii de execuţie ;

- acţiunea farmacologică a medicamentelor ;

- frecvenţa de administrare şi intervalul de dozare ;

- efectul ce trebuie obţinut ;

- contraindicaţiile şi efectele secundare ;

- interacţiunea între medicamente .


Înainte de administrare , asistenta medicală verifică şi identifică următoarele :

- calitatea medicamentelor ;

- integritatea medicamentelor ;

- culoarea, decolorarea sau supracolorarea medicamentelor ;

- sedimentarea , precipitarea sau existenţa flocoanelor în soluţii ;

- lichefierea medicamentelor solide ;

- opalescenţa soluţiilor .

La administrarea medicamentelor trebuie respectat :

- calea de administrare prescrisă de medic ;

- dozajul prescris , orarul de administrare şi somnul pacientului ;

- incompatibilitatea de medicamente ;

- administrarea rapidă a medicamentelor deschise ;

- oridinea de administrare a medicamentelor ( tablete , soluţii , picături ,injecţii ,

supozitoare , ovule vaginale ) ;

Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiţii de igienă ,

asepsie , dezinfecţie , sterilizare şi menţinere a măsurilor de supraveghere şi control a

infecţiilor nozocomiale sau intraspitaliceşti .

Medicamentele se pot administra pe mai multe căi :

- calea orală ;

- calea respiratorie ;

-calea percutanată ;

-calea parenterală .

În pneumonia pneumococică se folosesc prioritar următoarele căi de administrare :

I. Calea respiratorie ;

II. Calea orală ;

III. Calea parenterală ;

I. Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie :

Pe cale respiratorie se administrează medicamente având în vedere suprafaţa mare a

alveolelor pulmonare şi vascularizarea lor bogată .

Se administrează :

- gaze sau substanţe gazeificate ;

- lichide fine pulverizate sau sub formă de vapori ;


Scopul administrării pe cale respiratorie este :

- dezinfecţia ,decongestionarea mucoasei căilor respiratorii ;

- îmbogăţirea aerului inspirit în oxygen , pentru combaterea hipoxiei ;

- fluidificarea sputei , expectoraţie .

În cazul pneumoniei pneumococice se administrează oxigen opţional , în cazurile foarte

grave , pentru combaterea hipoxiei determinată de scăderea oxigenului alveolar .

Sursele de oxigen sunt :

- staţia centrală de oxgen ;

- microstaţie de oxigen ;

- butelie de oxigen .

Precauţii în utilizarea surselor de oxigen :

- pacienţii şi vizitatori vor fi atenţionaţi asupra pericolului reprezentat de fumatul în

preajma sursei de oxigen ;

- se vor verifica echipamentele electrice din încăpere , evitându-se utilizarea

materialelor generatoare de electricitate statică şi a materialelor inflamabile ;

- aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;

- buteliile de oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală , pe un suport şi fixate de perete

cu inele metalice ;

- cunoaşterea de către personalul ce manevrează oxigenul a locului de plasare a

extinctoarelor şi a modului de utilizare a acestora .

● Metode de administrare a oxigenului :

1. Administrarea oxigenului prin sondă nazală :

- este metoda cea mai frecvent utilizată ;

- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25-45 % ;

- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung ;

- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale .

2. Administrarea oxigenului prin mască :

- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40-60 % ;

- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare ;

- accentuează starea de anxietate , mai ales la copii ;

- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei ;

- nu se va utilize la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei .

3. Administrarea oxigenului prin ochelari pentru oxigen :

- sunt prevăzuţi cu 2 sonde ce se introduce în ambele nări ;


- se utilizează la copii şi la pacienţii agitaţi ;

- sunt mai bine toleraţi de pacient .

4. Administarea oxigenului prin cort de oxigen :

- se utilizează frecvent la copii ;

- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50 % ;

- are dezavantajul că atmosfera de support se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori

datorită aerului expirat de pacient în acelaşi mediu cu aerul inspirit ;

- oxigenul introdus în cort nu va fi modificat , ci trecut prin instalaţii de răcire.

● Pregătirea fizică şi psihică a pacientului :

- va fi liniştit , asigurându-l că s-au luat toate măsurile de precauţie;

- va fi aşezat într-o poziţie corespunzătoare , decubit dorsal sau preferabil în poziţie

semişezândă pentru favorizarea expansiunii pulmonare ;

- dezobstruarea căilor respiratorii .

● Tehnica administrării oxigenului :

- se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus ;

- se umectează sonda cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării

mucoasei ;

- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast ;

- fixarea debitului de administrare a oxigenului ;

- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului ;

- supravegherea pacientului şi a echipamantului de administrare a oxigenului ;

- mobilizarea periodică a sondei cu scoaterea ei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă

nară .

● Incidente şi accidente :

- răsturnarea barbotorului şi inhalarea lichidului împins de oxigen .

- în cazul administrării prelungite pot apărea :

- iritarea locală a mucoasei ;

- congestie şi edem alveolar ;

- hemoragie intraalveolară ;

- atelectazie ;

- distensie abdominală în cazul pătrunderii gazului în esofag .

II. Administrarea medicamentelor pe cale bucal-orală :


● Definiţie : Introducerea medicamentelor pe cale orală , constituie calea naturală de

administrare a acestora cu resorbţie la nivelul mucoasei bucale şi a mucoasei digestive .

●Prezentare farmaceutică :

-forma lichidă : ceaiuri , siropuri , infuzii , decocturi , emulsii , extrecte , uleiuri ,

tincturi ,soluţii .

- forma solidă : tablete , granule , drajeuri , comprimate , capsule , prafuri .

●Contraindicaţii .Nu se vor administra pe cale orală medicamentele atunci când :

-sunt inactivate sau descompuse de sucurile digestive ;

- este necesar a se obţine un efect rapid ;

- au efect irritant asupra mucoasei gastrice ;

- refuz din partea pacientului ;

- cale adigestivă nu asigură resorbţia ;

- intervenţii chirurgicale la nivelul tubului digestiv ;

-afecţiuni ale mucoasei bucale sau ale mucoaselor digestive ;

-lipsa reflexului de deglutiţie atât pentru solide cât şi pentru lichide ;

- evitarea sistemului venei porte .

● Mod de administrare :

Medicamentele lichide se administrează :

- cu pahare gradate pentru a măsura doza unică ;

- cu pipeta sau cu flacon picurator pentru tincture ,extracte ;

- cu lingura sau linguriţa pentru soluţii , mixturi , decocturi , uleiuri ;

- cu pahar pentru siropuri , ceaiuri ;

Medicamentele solide se administrează :

- prafurile se administrează pe limba pacientului , fiind înghiţite cu ceai , apă lapte ;

- medicamentele sub formă de granule se administrează cu linguriţa ;

- tabletele , capsulele , comprimatele, drajeurile , se administrează ca atare ;

- medicamentele care se resorb în cavitatea bucală sunt aşezate sublingual pentru

resorbţie integrală .

Medicamentele sunt administrate personal de asistenta medicala sau luat de pacient în

prezenţa acesteia respectând ordinea succesivă de administrare .

Pacientul este prevenit pentru efectele secundare sau reacţii adverse al anumitor

medicamente .

Nu se folosesc aceleaşi instrumente pentru mai mulţi pacienţi în administrarea

medicamentelor ( pahare , linguri ,linguriţe ) .


III.Administrarea medicamentelor pe cale parenterală :

Faţă de celelate căi de administrare , calea parenterală oferă anumite avantaje :

- absorbţia este uşoară iar efectul se instalează rapid ;

- dozajul este precis ;

- medicamentele sensibile la acţiunea sucurilor digestive , ca hormonii , vaccinurile,

serurile terapeutice nu sunt alterate sau modificate în stomac sau intestine ;

Prin calea parenterală se înţelege de obicei ocolirea tubului digestive şi administrarea

medicamentelor prin injecţii .

1. Injecţia intravenoasă – reprezintă introducerea substanţei medicamentoase în

circulaţia sangvină direct .

● Pregătirea materialelor :

- seringă ;

- ace ;

- substanţa medicamentoasă ;

- garou ;

- tăviţă ;

- aleză .

● Locuri de elecţie :

- venele de la plica cotului – bazilică şi cefalică ;

- venele antebraţului ;

- venele de pe faţa dorsală a mâinii ;

- venele subclaviculare ;

- venele femurale ;

- venele maleolare interne ;

- venele jugulare şi epicraniene la sugar şi copil mic .

●Tehnică :

Asistenta medicală se spală pe mâini cu apă şi săpun şi îşi pune mănuşi . Aspiră

medicamentul din fiolă după care schimbă acul cu unul cu lumenul mai mic . Aplică garoul

elastic , dezinfectează locul de elecţie şi pătrunde cu acul montat la seringă în lumenul vasului .

După ce pătrunde cu acul în lumenul vasului , schiţează o uşoară mişcare de aspirare pentru a

verifica poziţia acului . Desface garoul cu mâna stângă şi injectează încet soluţia . După ce a

terminat de injectat soluţia retrage acul din venă şi aplică un pansament adeziv .

● Incidente :


- injectarea soluţiei în ţesutul perivenos , manifestată prin tumefierea ţesuturilor şi

durere ;

- flebalgia,produsă prin injectarea rapidă a soluţiei sau a unor substanţe iritante ;

- valuri de căldură şi senzaţii de uscăciune în faringe ;

- hematom prin străpungerea venei ;

- ameţeli , lipotimie , colaps .

2. Injecţia intramusculară - reprezintă introducerea traumatică a substanţelor

medicamentoase în stare lichidă în organism prin intermediul unui ac adaptat la seringă .

Calea intramusculară este aleasă atunci când densitatea medicamentului este mai mare ,

când întârzierea resorbţiei provoacă modificarea compoziţiei soluţiilor medicamentoase sau

când prin stagnarea soluţiei prin ţesuturi ar provoca iritaţia lor .

● Locuri de elecţie :

- regiune asuperoexternă fesieră deasupra marelui trohanter ;

- faţa externă a coapsei în treimea mijlocie la 2 cm de linia mediană a copsei ;

- faţa externă a braţului , în muşchiul deltoid .

● Materiale necesare :

- tăviţă renală ;

- ace şi seringă ;

- soluţie dezinfectantă – alcool 70· ;

- tampon de vată ;

- soluţia de injectat .

● Tehnică :

Asistenta medicală informează pacientul despre necesitatea tratamentului injectabil şi

verifica termenul de valabitate şi integritatea seringii , acelor şi a soluţiei de injectat .

Pacientul va fi aşezat în decubit ventral sau în poziţie şezândă .

Asistenta se spălă pe mâini cu apă şi săpun şi îşi pune mănuşile , apoi dezinfectează

locul de elecţie timp de un minut dinspre centru în afară . Se fixează regiunea aleasă cu policele

, indexul sau medianul mâini stângi şi cu o mişcare rapidă se introduce acul perpendicular pe

piele aproximativ 4-7 cm , pentru a ajunge la muşchi . Asistenta schiţează o uşoară mişcare de

aspiraţie pentru a verifica poziţia acului şi introduce lent soluţia prin apăsarea pistonului cu

policele mâinii drepte , indexul şi medianul fiind fixate pe aripioarele seringii .

După injectarea soluţiei medicamentoase , se retrage brusc acul pe direcţia de

introducere , se dezinfectează locul întepături cu un tampon îmbibat cu soluţie


dezinfectantă .Pentru a activacirculaţia şi favoriza închiderea canalului format de lumenul

acului , precum şi resorbţia soluţiei se masează zona respectină .

Pacientul va sta în repaus 5-10 minute .

● Incidente :

- durere vie prin lezareanervului sciatic , situaţie în care se impune retragerea acului ;

- lezarea nervului sciatic poate provoca paralizia ;

- hematom prin înţeparea unui vas ;

- supuraţie aseptică datorită unor substanţe ce nu sunt resorbite ;

- ruperea caului ce impune extracţia chirurgicală;

● De reţinut :

- substanţele uleioase se fac numai profound intramuscular

- poziţia acului pentru substanţele colorate se verifică prin detaşarea seringii .

3. Perfuzia endovenoasă– urmăreşte introducerea în circuitul sanguin , picătură cu

picătură a unor soluţii izotone , hipertone sau hipotone cu scopul de a susţine aportul necesar de

lichide şi electroliţi sau pentr reechilibrare hidroelectolitică , hidroionică şi volemică şi

introducerea unor medicamente prin care se urmăreşte efectul prelungit .

● Pregătirea materialelor :

- dezinfectante ;

- seringi şi ace , branulă ;

- perfuzor;

- soluţii de perfuzat ;

- garou ;

- leucoplast .

● Pregătirea psihică a pacientului se referă la explicarea tehnicii şi a utilităţii sale .

● Pregătirea fizică – bolnavul va fi aşezat în decubit dorsal cu braţul în extensie .

● Tehnica : Asistenta medicală se spală pe mâini şi îşi pune mănuşi . Pregăteşte soluţia

de perfuzat , perfuzorul , şi îndepărtează bulele de aer de pe tubul perfuzorului . Aplică garoul

deasupra plici cotului , dezinfectează locul de elecţie şi puncţionează vena cu branula sau acul

(în cazul în care se puncţioneză cu ac acesta trebuie să fie montat la tubul perfuzorului ) .

Îndepărtează garoul şi ataşează tubul perfuzorului la branulă . Deschide clema perfuzorului

pentru a evita refularea sângelui prin ac ,branulă , perfuzor şi se reglează viteza de scurgere în

funcţie de scop şi soluţie perfuzabilă .


● Incidente :

- hiperhidratarea la cardiaci poate determina edem pulmonar acut;

- embolia gazoasă prin pătrunderea aerului în curentul circulator ;

- revărsarea lichidului în ţesuturile perivenoase , ceea ce poate da naştere la flebite sau

necroze ;

- coagularea sângelui pe ac sau pe branulă ;

Asistenta medicală trebuie să cunoască perfect tehnica administrării medicamentelor şi

să respecte întocmai regulile acestea pentru obţinerea unor rezultate favorabile în timp util

intervenind în cazul producerii unor accidente .


CAPITOLUL IV

STUDIUL PE CAZURI

SPITALUL JUDETEAN DE URGENTA „MAVROMATI”

BOTOSANI

CAZUL CLINIC NR.I

I.Culegerea de date – Prezentarea medicală

Domnul A.M. în vârstă de 45 ani, domiciliată în Botosani se internează cu diagnosticul

pneumonie .

● Motivele internării :

- tuse cu expectoraţie muco-purulentă ;

- frison puternic ;

- febră -39 Z C ;

- junghi toracic ;

- senzaţie de sufocare;

- ameţeli , greţuri , varsaturi ;

- stare generală alterată .

● Istoricul bolii :

Bolnavul afirmă că în urmă cu aproximativ o săptămână a apărut junghiul thoracic , dar

nu i-a dat importanţă . În ziua internării prezintă febră 39,7 Z C , senzaţie de sufocare , tuse

chinuitoare uneori însoţită de expectoraţie muco-purulentă , frisoane , transpiraţie abundentă ,

ameţelii , cefalee, inapetenţă , graţuri , insomnii şi slăbiciune .

● Antecedente :

- Fiziologice : nu precizează ;

- Patologice : - pneumonii repetate , tratate ambulator ;

- hepatită virală ( nu poate preciza cu ce virus ) ;

-fractura coloanei vertebrale în urma unui accident de muncă , în urmă cu 12 ani .


● Examenul obiectiv :

- stare generală alterată ;

- ganglioni limfatici , superficiali , nepalpabili ;

- ţesut conjuctiv bine reprezentat ;

- sistem osos : articulaţii mobile ;

- aparat cardio-vascular : T.A.=100/60 mmHg , A.V.=80/minut , zgomote cardiace

ritmice , aria matităţii cardiace în limite normale ;

- aparat digestiv : tranzit intestinal prezent ;

- aparat uro-genital : loje renale libere , micţiuni fiziologice .

● La examenul aparatului respirator se evidenţiază :

- frecvenţa respiraţiilor : 30/respiraţii/minut ;

- vibraţii locale crescute ca intensitate ;

- submatitate laterală stângă ;

- raluri crepitante lateral posterior receptate în timpul consultaţiei ;

- rare raluri ronflante în toracele anterior .

Examenul clinic şi anamnestic indică diagnosticul de pneumonie lobară stângă . Pentru

susţinerea acestuia se recomandă următoarele examinări :

- radiografia pulmonară pune în evidenţă opacitatea anterioară marginii lobului stâng

mediu , omogenă , triunghiulară , cu baza la periferie.

- examenul sputei :

- frotiu : frecvente leucocite , hematii ;

- bacteriologic : pneumococ ;

- examenul urinii indică :

- macroscopic – urină hipercromă ;

- reacţie acidă ;

- glucoză absentă ;

- urobilinogen normal .

- sediment urinar : - celule epiteliale rare ;

- rar oxalat de Ca ;

- rar urat ;

- leucocite frecvent ;


● Examene biochimice şi

hematologice :

Analiza

Valori la 5.02.2012 Valori la 11.02.2012

1.Leucograma:

-leucocite

-neutrofile nesegmentate

-neutrofile segmentate

-eozinofile

-bazofile

-limfocite

-monocite

13.500/mm³

2%

72%

2%

0%

24%

1%

10.000/mm31%

1%

68%

1%

-

26%

4%

2.V.S.H. 18mm/1h 15mm/1h

3.Hemoglobină 13gr% 11gr%

4.Acid uric 54mg%

5.Uree 0,58mg/dl

6.Glicemie 150mg% 110 mg%

Tratamentul efectuat în cursul spitalizării a constat în :

- Penicilină - 600000 UI/6h

- Paracematmol - 2 cp/zi

- Algocalmin – 1f la nevoie

- Codenal – 2cp/zi

- Polivitamine – 2 cp/zi

- Glucoză 5% - 1000 ml/zi

- Oxigen pe mască – în ritm de 8 l/min la nevoie .

●Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

5.02.2012 – 12. 02.2012

La data de 5.02.2012 am preluat spre îngrijire pe domnul A.M.. , în vârstă de 45 de ani ,

actualmente patron , domiciliat în Botosani .

Pacientul afirmă că locuieşte într-un apartament cu 4 camere , împreună cu familia .

Are 2 copii .

Pacientul nu fumează , nu consumă alcool , rareori bea cafea . Este o persoană

comunicativă , se adaptează uşor la mediul spitalicesc , dar îi este frică de orice investigaţie .


Evaluarea datelor anamnestice atestă prezenţa modificărilor funcţiei respiratorii , atât

cronic , în urma pneumoniilor repetate cât şi acut în urma evoluţiei procesului cognitiv

pneumococic stâng . Pacientul prezintă deficit de autoîngrijire legat de intoleranţa la efort ,

scăderea amplitudinii respiratorii şi prezenţa junghiului toracic .

Doamnul A.M. nu poate să se odihnească corespunzător , datorită tusei chinuitoare şi a

disconfortului cauzat de junghiul toracic şi prezenţa transpiraţiiilor .

Corelând datele subiective şi obiective pot aprecia că pacientul aflat în îngrijirea mea

prezintă următoarele probleme şi diagnostice de îngrijire :

- nu are poftǎ de mâncare , prezintǎ febrǎ ,aport hidric şi nutritiv insuficiente faţǎ de

- modificarea amplitudinii respiratorii prin restricţie a mişcărilor toracice , cronic şi prin

prezenţă de junghi toracic manifestată prin polipnee .

- deficit circular legat de hipoxie prin schimb inadecvat de gaze manifestat prin cianoza

a extremităţilor ;

- potenţial de deshidratare datorită pierderilor crescute prin expectoraţii , transpiraţii ;

Din analiza problemelor prezentate reiese că pacientul are afectate următoarele nevoi :

- nevoia de a respira ;

- nevoia de a avea o temperatură în limite normale ;

- nevoia de a se alimenta şi a se hidrata ;

- nevoia de a dormi şi a se odihni ;

- nevoia de a evita pericolele ;

- nevoia de a se mişca şi a-şi păstra o bună postură ;

- nevoia de a-şi menţine tegumentele curate şi integre ;

- nevoia de a elimina .


BOTOSANI

CAZUL CLINIC NR.II

1.Culegerea de date – Prezentare medicală

Domnul M.S. în vârstă de 65 de ani , domiciliat în Botosani , pensionar se internează în

Spitalul Judetean de Urgenta „Mavromati” Botosani cu diagnosticul pneumonie .


-frison ;

- durere la nivelul toracelui drept ;


- transpirţii abundente ;

- febră – 40 ˚ C ;

- oboseală , slăbiciune , anxietate ;

-insomnie ;

- slăbiciune ;

- senzaţie de sufocare ;

- ameţeli , cefalee ;

-tuse uscată , chinuitoare ;

- inapetenţă ;

- expectoraţie muco-purulentă , ruginie ;

● Istoricul bolii :

Pacientul relatează că boala a debutat cu o zi înainte de internare , când pacientul acuză

durere la nivelul toracelui drept , spre seară înainte de culcare are frisoane şi transpiră abundent

. Mai târziu apare oboseala , insomnia şi setea . Pacientul prezintă tuse uscată , chinuitoare şi

durere continuă ce accentuează senzaţia de sufocare , astenia şi anxietatea . Se recomandă

internarea .

● Antecedente :

- Fiziologice : nu precizează ;

- Patologice :afecţiuni din copilărie ;

● Examenul obiectiv :


- tegumente umede ;

- sistemul ganglionar : ganglioni nepalpabili , nedureroşi ;

- ţesut adipos : normal reprezentat ;

- aparat locomotor : integru ;

- aparat cardio-vascular : -T.A.-120/70 mmHg ; A.V.- 88/minut ; zgomote cardiace

ritmice ;

- aparat digestiv – integru ;

- aparat uro-genital – micţiuni fiziologice .

● Examenul aparatului respirator indică :

- creşterea frecvenţei ritmului respirator (30 respiraţii / minut ) ;

- la percuţie –submatitate laterală dreaptă ;

- la palpare – creşterea intensitaţiilor vibraţiilor vocale ;

- la ascultaţie – murmur vezicular diminuat la nivelul lobului drept şi raluri crepitante .


În urma anamnezei şi a examenului clinic se emite diagnosticul de pneumonie lobară

dreaptă .Pentru susţinerea diagnosticului se recomandă următoarele examene :

-Radiografia pulmonară – evidenţiază opacitatea omogenă situată anterior de lobul

drept cu tendinţă de condensare .

- Examenul sputei :

- macroscopic – spută ruginie , vascoasă , aderentă la vas ;

- frotiu – frecvente leucocite , floră săracă ;

- culturi – pneumococ 60% .

- Examene hematologice şi

biochimice :

Analiza

Valori la 22.02.2007 Valori la 28.02.2007

1.Leucograma :

-leucocite

-neutrofile nesegmentate

-neutrofile segmentate

-euzinofile

-bazofile

-limfocite

-monocite

13600/mm³

2,1 %

73 %

2 %

0,1 %

9,3 %

8,8 %

8300/mm³

1,2 %

68 %

1 %

-

22 %

7,8 %

2.V.S.H. 37 mm/h 18 mm/h

3. Hemoglobina 12,5 gr% 12 gr%

4. Acid uric 5,35 gr%

5. Uree 0,55 mg/dl

6. Glicemia 140 mg % 110 mg %

● Tratamentul urmat pe parcursul spitalizării :

-Penicilina G – 1000000 u la 6 ore în perfuzie ;

-Paracetamol – 2xtb./zi ;

- Algocalmin – 2 tb. la nevoie ;

-Vitamina C , B1 , B6 – 2 fiole/zi ;

- Glucoză - 1500ml/24 h în perfuzie ;

- Oxigen administrat în ritm de 60 /minut .

● Evaluarea asistentei medicale - Plan de îngrijire

22.02.2012-28.02.2012


La data de 22.02.2012 am preluat spre îngrijire pe domnul M.S. în vârstă de 65 de ani,

domiciliat în Botosani , pensionar , necăsătorit . Conform spuselor sale locuieşte singur la curte

într- o locuinţă la curte , salubră . Nu consumă băuturi alcoolice şi fumează un pachet de ţigări

pe zi . Culegerea datelor evidenţiază în primul rând problemele pulmonare ale pacientului .

Acesta prezintă greutate în respiraţie cu creşterea frecventă a ritmului respirator .

Pacientul afirmă că boala a debutat brusc cu dureri la nivelul toracelui drept , urmat de

frison puternic şi creşterea temperaturii la 40 ˚C menţinându-se astfel .

Transpiraţiile abundente ce însoţesc febra prezintă pericol de deshidratare şi de alterare

a integrităţii tegumentare .

Tusea este însoţită de expectoraţie muco-purulentă ruginie şi împreună cu durerea de la

nivelul toracelui drept contribuie la alterarea stării de confort .

Pacientul prezintă intoleranţă la efort prin diminuarea capacităţii respiratorii amplificată

de prezenţa dureri toracice .

Din discuţia avută cu pacientul aflu că nu are probleme legate de eliminare urinară şi

intestinală .

Modificarea confortului produce perturbarea somnului şi odihnei , pacientul având o

stare de astenie marcată .

Pacientul este comunicativ şi receptiv la sugestiile personalului în ce priveşte

intervenţiile şi actele medicale menite să amelioreze boala .

Pacientul prezintă repulsie faţă de alimentăţie datorită prezenţei expectoraţiei .

Este vizitat destul de des de nepoată şi este susţinut moral de aceasta în vederea

vindecării .

Datele anamnestice subiective şi obiective , corelate cu examenele paraclinice duc la

evaluarea problemelor care perturbă starea de sănătate :

- respiraţie modificată ;

- creşterea temperaturii peste limite normale ;

- alterarea stării de odihnă şi a somnului ;

- dificultate în alimentaţie ;

- potenţial de alterare a tegumentelor ;

- modificarea stării de confort ;

-lipsa poftei de mâncare , aport hidric şi nutriţional insuficient pentru nevoile

pacientului .

Prin prezenţa problemelor ce perturbă starea de sănătate reiese că pacientul are alterate

următoarele nevoi :


-nevoia de a respira ;

- nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale ;

- nevoia de a se alimenta şi hidrata ;



- nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură ;

- nevoia de a menţine tegumentele curate şi integre ;



BOTOSANI

CAZUL CLINIC NR.3

Culegerea de date – Prezentare medicală

Doamna F.G. , în vârstă de 35 de ani , domiciliată în Călăraşi – jud. Botosani , angajată

a unei societăţi de marketing , se internează , la data de 20.01.2012 , în Spitalul Judetean de

Urgenta „Mavromati” Botosani , cu diagnosticul pneumonie .


- frison ;

- durere în regiunea toracică stângă ;

- febră – 40,5 ˚ C ;

- tuse seacă chinuitoare ;

- senzaţie de sufocare ;

- transpiraţii abundente ;

- ameţeli ;

- cefalee ;

- inapetenţă ;

- greţuri ;

- insomnie ;

- slăbiciune ;

- anxietate ;


- expectoraţie muco –purulentă .

● Istoricul bolii.


Pacienta afirmă că de aproximativ 3 săptămâni prezintă o tuse seacă , neproductivă ,

senzaţie de sufocare , rinoree şi o stare generală alterată .

Se tratează în ambulator cu : Aspirină , Biseptol , Paracetamol . A urmat acest tratament

timp de o săptămână însă nu a simţit nici o ameliorare . Tusea devine chinuitoare , senzaţia de

sufocare se accentuează şi apare expectoraţia muco-purulentă şi senzaţia de greaţă şi apoi

voma. În ziua internării prezintă febră 40,5 ˚ C , tuse chinuitoare uneori însoţită de expectoraţie

muco-purulentă , senzaţie de sufocare , transpiraţii abundente , frison , cefalee , ameţeli ,

anxietate , inapetenţă , greaţă , slăbiciune , insomnie .

● Antecedente :

- Fiziologice : -menarha- 12 ani ;

- nasteri – două (prin operaţie cezariană) ;

- Patologice : - ruptură de claviculă în urma unui accident de maşină ;

Examenul obiectiv :

-stare generală alterată ;

-facies congestionat pe partea stângă ;

- ganglioni limfatici : superficiali , nepalpabili ;

- ţesut conjuctiv bine reprezentat ;

- sistem osos : articulaţii mobile ;

- aparat cardio-vascular : T.A.-125/60mmHg , A.V.- 80 / minut ; zgomote cardiace

ritmice , aria matităţii cardiace în limite normale ;

- aparat digestiv : tranzit intestina prezent ;

- aparat uro-genital : loje renale libere ;

●La examenul aparatului respirator se evidenţiază :

-frecventă respiraţiilor : 32 respiraţii/minut ;

- matitate în treimea inferioară a hemitoracelui stâng ;

- vibraţii vocal crescute ca intensitate ;

- murmur vezicular diminuat ;

Examenul clinic şi anamnestic indică diagnosticul de penumonie lobară stângă . Pentru

susţinerea acestuia se indică următoarele examinări :

-radiografia pulmonară pune în evidenţă opacitatea omogenă de formă triunghiulară , cu

vârful spre hil şi baza la periferia lobului stâng

- examenul sputei :

- frotiu : frecvente leucocite ;


- bacteriologic : pneumococ ;

- examenul urinii indică :

- macroscopic – urini hipercrome ;

- glucoză – absentă ;

- reacţie acidă ;

- urobilinogen normal .

● Examene biochimice şi hematologice :

Analiza Valori la 20.01.2007 Valori la 26.01.2007

1.Leucogramă :

-leucocite

-eozinofile

-bazofile

-limfocite

-monocite

13400/mm³

2%

0,1%

25 %

1,1%

10500/mm³

1%

-

26%

4,1 %

2.V.S.H. 19mm/1h 15mm/1h

3.Hemoglobina 12,5 gr% 12 gr%

4.Acid uric 54 mg% -

5.Uree 0,57 mg/dl -

6. Glicemie 135 mg% 110 mg%

● Tratamentul efectuat în cursul spitalizării a constat în :

-Penicilină – 1000000 UI/6h ;

- Paracetamol – 2x1tb./zi ;

- Brofimen – 1 flacon ;

- Diazepam 1 tb. seara la nevoie ;

- Miofilin – 1 fiolă/zi ;

- Polivitamine – 2 cp/zi

- Algocalmin – 1 fiolă /zi .

● Evaluarea asistentei medicale – Plan de îngrijire

20.01.2007 – 26.01.2007

La data de 20.01.2007 am luat spre îngrijire pe doamna F.G. , în vârstă de 35 de ani ,

angajată a unei societăţi de marketing , domiciliată în Călăraşi .


Pacienta afirmă că locuieşte la curte , într-o locuinţă salubră , împreună cu soţul şi cele

două fete .

Pacienta nu fumează , nu consumă băuturi alcoolice , dar bea două căni de cafea pe zi .

Se declară o persoană comunicativă , energică , cu o dorinţă puternică de muncă , însă mediul

spitalicesc şi boala îi induc o stare de anxietate .

Datele anamnestice ne indică prezenţa modificărilor funcţiei respiratorii , acut , în urma

procesului congestiv pulmonar . Pacienta prezintă greutate în respiraţie cu creşterea ritmului

respirator. Pacienta mai prezintă şi deficit de autoîngrijire legat de intoleranţă la efort şi

prezenţă junghiului toracic .

Doamna F.G. nu poate să se odihnească corespunzător datorită tusei chinuitoare şi

greutăţii în respiraţie .

Datorită ingestiei scăzute de alimente şi lichide pacienta prezintă stare de epuizare , risc

crescut de deshidratare şi eliminare urinară redusă cantitativ , hipercromă , fără ca

funcţionalitatea renală să fie alterată .

Evaluând starea prezentă , modificările radiologice şi clinice , având în vedere

tulburările respiratorii , aportul hidric şi nutritive insuficient şi starea generală alterată apreciez

că pacientul prezintă următoarele probleme de dependenţă :

-modificarea ventilaţiei pulmonare datorită alterării parenchimului pulmonar ,

manifestată prin greutate în respiraţie şi junghi toracic ;

- potenţial de deshidratare datorită pierderilor prin expectoraţii , transpiraţii ;

- odihnă insuficientă datorită prezenţei tusei , durerii toracice , transpiraţiilor şi

tulburărilor respiratorii ;

- hidratare insuficientă prin refuzul alimentelor şi lichidelor ;

- deficit circulator legat de hipoxie prin schimb inadecvat de gaze manifestat prin

cianoză a extremităţilor .

Din problemele existestente se apreciază nevoile fundamentale ale pacientului :

- nevoia de a respira ;

- nevoia de a-şi menţine temperature corpului în limite normale ;

- nevoaia de a se alimenta şi hidrata ;



- nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură ;

- nevoia de a menţine tegumentele curate şi integer ;



CONCLUZII :

Pneumonia pneumococică este o boală cu debut brusc , cu evoluţie tipică , prezentând

ca principale simptome :

-febră (39-40 ˚ C) continuă , în platou ;

- junghi toracic retrosternal sau retromamelar ;

- tuse cu expectotaţie muco-purulentă ;

Examenul radiologic reprezintă un criteriu de certitudine al diagnosticului evidenţiind,

de cele mai multe ori , opacitatea triunghiulara la nivelul segmentului sau lobului afectat .

În funcţie de teren , vârstă şi tratament , evoluţia bolii poate fi spre vindecare sau

complicare .

În conformitate cu tematica lucrării de diplomă am avut de îngrijit trei bolnavi cu

pneumonie pneumococică .

I.Pacientul A.M. , în vârstă de 45 de ani s-a internat la data 05.02.2012 cu următoarele

manifestări : frison , febră (39 ˚C) , junghi toracic , senzaţie de sufocare , cefalee , tuse uscată,

chinuitoare , transpiraţii abundente , ameţeli , cefalee , inapetanţă , graţuri , insomnii ,

slăbiciune .

În urma examenului clinic şi de laborator este pus diagnosticul de pneumonie lobară

stângă .

În timpul spitalizării i-am acordat îngrijire medicală conform planului de îngrijire

elaborat iniţial , respectând tratamentul prescris de medic .

Evoluţia pacientului s-a produs conform aşteptărilor , spre vindecare , fără complicaţii,

pacientul plecând din spital ameliorat .

La externare se recomandă :

-continuarea tratamentului în ambulatoriu ;

- revenirea la control peste zece zile ;

- Rx. pulmonar de control ;

- repaus fizic şi psihic ;

- evitarea frigului şi a umezelii .

II.Pacientul M.S. în vârstă de 65 ani s-a internat pentru tratarea unei pneumonii lobare

drepte .

Datorită îngrijirilor medicale acordate şi terapiei medicamentoase prescrise de medic

evoluţia a fost favorabilă iar simptomele ( febră , frison, junghi toracic , transpiraţii abundente ,

oboseală , slăbiciune , anxietate , insomnie , sete , senzaţie de sufocare , ameţeli , cefalee , tuse


chinuitoare , expectoraţie muco-purulentă ) au dispărut , pacientul prezentând la externare stare

generală bună .

Se recomandă :

- revenirea la control peste 15 zile ;

- Rx pulmonar de control ;

- respectarea repaosului fizic ;

- continuarea tratamentului .

III.Doamna F.G. , în vârstă de 35 de ani s-a internat prezentând următoarele simptome:

-febra ;

- tuse cu expectoraţie muco-purulentă ;

- frison;

- durere la nivelul toracelui stâng ;

- ameţeli , cefalee ;

- inapetenţă , greţuri , vărsături ;

- transpiraţii ;

- slăbiciune , insomnie .

În urma anamnezei şi a examenelor effectuate se comfirmă diagnosticul de pneumonie

lobară stângă . Datorită îngrijirilor medicale şi urmării cu stricteţe a tratamentului

medicamentos , bolnava pleacă ameliorată din punct de vedere fizic .

La externare se recomandă :

-control medical peste 10 zile ;

- Rx. pulmonar ;

- continuarea tratamentului .

Analizând datele referitoare la evoluţia celor trei pacienţi am remarcat că

simptomatologia prezentată a fost asemănătoare , evoluţia fiind însă diferită , în funcţie de

starea imunologică a organismelor de vârste diferite .


Documents

Studiu Caz Pneumonie