Studiu de caz

Tradiționalismul poetic interbelic

CUPRINS:

Tradiționalismul-aspecte generale

Orientări tradiționaliste la începutul secolului al XX-

lea

Tradiționalism și modernitate în deceniul al III-lea

Revista „Gândirea”

Literatura în „Gândirea”

o Adrian Maniu

o Ion Pillat

o Vasile Voiculescu

o Nichifor Crainic

o Tradiționalismul decorativ, euforic, patetic,

elegiac

o Ortodoxiștii

o Tradiționaliștii și ortodoxiștii prin raliere

Bibliografie

TRADIȚIONALISMUL(aspecte generale)

Termenul de tradiţionalism desemnează o direcţie culturală ataşată, uneori

excesiv, de valorile trecutului, privite în opoziţie cu cele ale prezentului.

Atitudinile tradiţionaliste sunt o expresie a mai vechii delimitări dintre „antici”

şi „moderni”, dar şi un rezultat al evoluţiei fireşti a oricărei culturi care păstrează

inevitabil o componentă naţională, accentuată odată cu preocupările romanticilor

pentru folclor şi istorie.

Tradiţionalismul nostru literar, privit în opoziţie cu modernismul, vizează în

primul rând opţiuni legate de tematica abordată, orientată spre: lumea satului

românesc, înţeleasă ca un specific etnic; religia creştin-ortodoxă, care

individualizează spiritual comunitatea românească. În al doilea rând,

tradiţionalismul s-a raportat la formele literare, preferând modelul mai vechi de

versificaţie ritmică.

Se poate face o disociere şi între tradiţionalism şi conservatorism, ultimul

reprezentând refuzul oricărei înnoiri, atât din punctul de vedere al temelor

abordate, cât şi din cel al formelor estetice preferate. Cel mai de seamă

reprezentant al conservatorismului a fost Nicolae Iorga, în jurul căruia, în perioada

interbelică, s-au strâns poeţi fără vocaţie artistică, astfel încât modernismul a

triumfat cu uşurinţă în epocă.

Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezntat autohtonismul

prin ortodoxism. Denumirea mişcării vine de la revista Gândirea, a cărei activitate

artistică, destul de eclectică şi complexă, a fost un punct de referinţă al perioadei

interbelice.

Gândirea a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, la iniţiativa lui Cezar Petrescu,

într-o efervescenţă culturală în care erau implicaţi tineri scriitori ce vor deveni

nume mari ale literaturii noastre: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu.

Cezar Petrescu s-a adresat şi prietenilor săi de la Bucureşti şi de la Iaşi pentru a

colabora la noua revistă, primind manuscrise de la Ion Pilat, Ion Vinea, Victor Ion

Popa, Ionel Teodoreanu, Alexandru Philippide şi de la alţii. Revista nu avea un

program, ci exprima, în articolul Cuvinte pentru drum, dorniţa de a reuni scriitori

din întreaga ţară şi de a oglindi astfel complexitatea fenomenului literar românesc

în poezie, proză, teatru şi în publicistică. Apărută în condiţii grafice deosebite, cu

ilustraţii de Oscar Han şi Atanasie Demian, revista a publicat literatură de calitate,

reprezentând orientări estetice diverse, situate între tradiţionalismul care a asimilat

inovaţii moderniste şi un extremism neosămănătorist, promovat mai ales de Pamfil

Şeicaru. Din octombrie 1922, Gândirea s-a tipărit la Bucureşti şi, din decembrie, la

îndemnul lui Nichifor Crainic, s-a mutat în Capitală şi redacţia. Colaboratorii

revistei se îdreaptă spre o critică etică a literaturii, atacând, de exemplu, romanul

Ion de Liviu Rebreanu.

Gândirismul a aşezat creaţia literară sub semnul ortodoxismului, propunând:

un tradiţionalism spiritualizat, definit prin religia ortodoxă, care

ar fi esenţa conştiinţei naţionale a românilor

un antioccidentalism bazat pe ideea că, în cultura autohtonă,

există forţe inconştiente, capabile să se opună unei societăţi a

maşinismului distrugător adus de civilizaţia apuseană

o rezistenţă împotriva străinilor, acre ar putea altera

spiritualitatea românească păstrată la sate.

Revista şi-a continuat activitatea până în 1944, când încetează să mai apară.

Trăirismul a fost o mişcare culturală a generaţiei anilor ’30 ai secolului

trecut, care a promovat iraţionalismul mistic şi trăirea plenară, autentică.

Ideologul mişcării a fost profesorul de filosofie Nae Ionescu, promoter al

trăirii în forme extreme, periculoase, singurele care ar oferi o posibilitate de a

depăşi condiţia umană. Era o doctrină a aventurii, a disperării, care a dus la exaltări

ce au apropiat-o de idealurile mişcării de extremă dreaptă a Legiunii Arhanghelului

Mihail şi Gavril. Această grupare a fost legată de revistele Cuvântul , înfiinţată în

1925, şi Criterion , apărută în 1934, ca publicaţie a grupării omonime constituite în

1932 de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru

Comarnescu, Mihail Polihroniade, Arşavir Acterian şi de alţii. Această mişcare îşi

propunea:

renaşterea spirituală a României prin credinţa creştină

un cult al trăirii înţelese ce nelinişte metafizică

cultivarea unui amestec de antieuropenism şi europenism.

ORIENTĂRI TRADIȚIONALISTE LA ÎNCEPUTUL

SECOLULUI AL XX-LEA

La începutul secolului trecut, se poate vorbi, in cultura românească, despre două

mari orientări tradiţionaliste: sămănătorismul şi poporanismul.

Sămănătorismul a fost o mişcare literară grupată în jurul revistei Sămănătorul,

de la care şi-a luat numele.

Revista a apărut la Bucureşti, în 2 decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru

Vlahuţă şi George Coşbuc, la iniţiativa lui Spiru Haret. În articolul-program se

afirma: simpatia pentru universul rural, văzut ca păstrătorul de tradiţii; întoarcerea

spre trecut şi cultivarea insistentă a acestuia; lupta împotriva elementelor culturale

străine; preferinţa pentru prezentarea idilică a satului românesc; respingerea

civilizaţiei urbane, care generează o dramă a dezrădăcinării.

Chiar din al doilea an al apariţiei sale, Sămănătorul şi-a schimbat conducerea,

preluată de Ilarie Chendi şi Ştefan Octavian Iosif până în 1905, când director a

devenit Nicolae Iorga, considerat principalul ideolog al şcolii. Nicolae Iorga a

cerut o purificare a culturii noastre de orice influenţe străine. Istoricul a părăsit

revista in 1906 şi, în 1910, aceasta îşi va inceta apariţia.

Poporanismul a fost o orientare socială si culturală care pleda pentru

răspândirea culturii în rândul poporului şi s-a constituit în jurul revistei Viaţa

românească, apărute la Iaşi, în 1 martie 1906, din iniţiativa lui Constantin Stere.

Ca doctrină politică, poporanismul a fost teoretizat într-o serie de articole publicate

de Constantin Stere înainte de înfiinţarea revistei, acesta considerând că

dezvoltarea societăţii noastre se va face pe baza obştei ţăraneşti, pentru că

proletariatul nu era pregătit să joace vreun rol social. Constantin Stere punea pe

seama inculturii mizeria maselor ţărăneşti şi afirma obligaţia morală a

intelectualilor de a ridica poporul la lumină.

Ideologul literar al orientării a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat un

program centrat pe categoria specificului naţional. După Garabet Ibrăileanu,

concepţia de viaţă a unui popor determină stilul şi forma creaţiei artistice

individuale. Fiind că în acea perioadă mediul rural era preponderent, criticul

considera că acesta ar fi izvorul specificităţii la noi.

Poporanismul s-a opus sămănătorismului în concepţia literară, cerând:

reflectarea veridică şi nu idilică a vieţii rurale; promovarea unor opere critice

inspirate din realitatea naţională; răspândirea în lumea cultă a simpatiei pentru

ţărani; refuzul eticului în detrimentul esteticului.

Mişcarea poporanistă nu a creat o literatură tipică, scriitorii fiind legaţi mai mult

de publicarea operelor în revista Viaţa românească decât de o ideologie în sine.

TRADIȚIONALISM ȘI MODERNITATE ÎN

DECENIUL AL III-LEA

O publicație despre care nu se știe azi mare lucru a fost Dacia. Apărută la 23

noiembrie 1918 la București, acest ziar, are ceva din tremurul căutătorilor acestor

vremuri. Directorii ziarului erau Vlahuță și Brătescu-Voinesti. În cadrul acestui

ziar erau doi tineri redactori talentați care vor deveni curând nume de mare

rezonanță: Nechifor Crainic și Al. Busuioceanu. În acest ziar întâlnim cronici

plastice, dramatice, cursive pe teme general-culturale și cronica sau recenzia

literară. Existau câteva articole foarte bune ale lui Crainic, printre care trebuie

amintit “Taranul în artă”, în care poetul proclamă necesitatea reanimării

sămănătorismului. În 1919 el îi închină o cronică lui Blaga, care se numește “Noul

poet : Lucian Blaga” . Acesta va fi actul de început al unei prietenii de peste două

decenii.

Dar “Dacia” nu va rezista mult. Șocul s-a produs o data cu moartea lui

Vlahuță. În memoriile sale, Crainic mărturisea că a plecat de la ziar imediat după

moartea lui Vlahuță, însă a continuat să colaboreze la “Dacia”.

În timp ce redactau rubricile culturale de la “Dacia” , Crainic și

Busuioceanu își asumă și responsabilitatea unei reviste : “Luceafarul”. În artă și în

literatură revista va prezența concepția națională, va căuta să fie o revistă în care

să se reoglindeasca sufletul românesc, creeatia artistică originală a finite noastre

entice. Va urmări și mișcarea literară și artistică din străinătate din acest

punct de vedere. Ei spuneau că imitațiile ieftine și importurile trebuiau înlocuite

cu o producție națională. Noi trebuia să învățam de la popoarele din Apus să

imităm tendința de a fi , în toate manifestările vieții, originali, de a ne inspira în

creațiile superioare din bogăția tezaurului etnic.

Cu siguranță că tradiționalismul și-a organizat cele mai ofensive poziții în

unele dintre publicațiile literare craiovene, cărora li s-a alăturat severineană

“Datina”.

La 15 septembrie 1925 apare revista “Suflet romanesc” care se pronunța

pentru un tradiționalism cumpănit “Tradiționalism, da” , se scria în articolul-

program “Drumul nostru”.

În anul 1927 apare revista “Scrisul românesc ”, care reprosea revistei

“Gandirea” atitudinea echivocă în disputa tradiționalism-modernism, deoarece

aceasta publică “marea minciună care sunt versurile dlor. Blaga și Maniu”. N.I.

Herescu a blamat ortodoxismul, misticismul, valul orientalist, optând pentru

latinitate și spirit critic occidental.

Revista “Datina” apare în ianuarie 1920 la Turnu-Severin. Ea condamnă

poezia de la “Gandirea” și aprobarea entuziastă a normativelor afirmate de Nicolae

Iorga la “Ramuri-Drum drept”. “Datina” ține să se afirme ca fiind o revistă

antimodernista care preferă numai temă și expresia tradiționaliste.

Ziarul “Cuvantul” apare la 6 noiembrie 1924 ca ziar politic independent. El

este scris de următorii redactori și colaboratori: C. Gongopol, Pamfil Șeicaru,

Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, I. Dragu, G. M. Ivanov, P. Costin, P. Levenchi,

Al. Radian, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Vladimir Ionescu, etc. Gazeta are la

început preocupări aproape exclusiv politice, iar mai târziu va relua, în manieră

publicistică, teme obsesive alre revistei “Gandirea”, fiind într-un fel organul

publicistic al acesteia. Dar, “Curentul” se vroia a fi și un factor de influența în

viață literară și artistică a poporului. Din acest motiv, în 25 octombrie 1926 se

inaugurează o pagină intitulată “Cuvantul literar și artistic” Spre sfârșitul anului

1927 când tinerii literați de la “Cuvantul” s-au angajat în ceea ce, atunci, s-a numit

“polemica între generatii”, combatanții “noii generatii” au adresat aici un adevărat

process vechiului sămănătorism și celui postbelic. E apoi de semnalat atitudinea

echilibrată a ziarului față de evenimentul “Manifestul Crinului alb” publicat în

“Gandirea”. Mircea Eliade l-a aprobat, considerandu-l o piesă reprezentativă

pentru orientarea noii generații spre spiritualitate. Pe de altă parte, Mihail

Polihroniade a denunțat “Manifestul Crinului alb” , în care vedea o sfidare adusă

vechii generații de tineri contestatari care nu au avut timp s creeze mai nimic. Nu

au lipsit nici alte luări de atitudine potrivnice a”Manifestului Crinului alb”. Dar

polemica în jurul său, ca și, în general, disputa dintre generații aveau s afie duse și

în alte publicații.

Relaţia tradiţionalism-modernitate nu a cunoscut o aşezare perfect polară

în ecuaţie. Realiatatea e, ca de obicei, mult mai complexă. Punctele de vedere sunt

adesea oscilante, îşi încrucişează sferele sau îşi intretaie trecutul, se contopesc o

clipă pentru a se despărţi brusc fără putinţa reunirii.

Studiind atent publicistica timmpului constatăm cât de puţin potrivite sunt

aici soluţiile manicheiste. În primii ani chiar publicişti, critici sau scriitori care îşi

vor lega apoi numele de militanismul pentru evolutia structurilor, spre o etapă a lor

modernă sunt de o prudenţă controlată. Nu se hazardează dincolo de cadrul dat,

caută punte de reper şi numai după aceea se angajează. Alte publicaţii, precum şi

mentorii lor, ocupă o incomodă poziţie intermediară. Nu pentru a arbitra o dispută,

ci pentru că efectiv credeau în posibilitatea concilierii sau considerau că adevărul

este la mijlocul drumului. Ori pur şi simplu realizau realitatea acestei dispute,

instalându-se de aceea, de asupra ei.

Din sfera poeţilor  tradiţionalişti fac parte:

Adrian Maniu (n. 6 februarie1891, Bucureşti - d. 20 aprilie1968, Bucureşti)

a fost un scriitor român, poet tradiţionalist al epocii interbelice. A fost fratele

pictoriţei, Rodica Maniu şi cumnatul pictorului Samuel Mutzner).

S-a născut la Bucureşti, din părinţi de origine ardeleană. Se înscrie la

Facultatea de Drept (1910), licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti dar nu

profeseaza niciodată după examenul de licenţă. Redactor la Chemarea, Universul,

Dimineaţa şi Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei

Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participa

sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului

la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua

revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de

ceară" (1912).

B. Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui

Benjamin Wexler), (n. 15 noiembrie1898, Iaşi - d. 2 octombrie1944, lagărul de

exterminare german KZ Auschwitz-Birkenau, în Polonia) a fost un critic, eseist,

poet şi teoretician literar franco-român, evreu.

B. Fundoianu a debutat în 1914, la 16 ani, în revista de orientare simbolistă şi

modernistăViaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute

activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand

Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o

receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre

literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din

Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de

cel european, în special francez. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar

păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele

de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu,

Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi

dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice româneşti",

intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză

versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu.

Aron Cotruş (n. 2 ianuarie1891, Haşag, lângă Sibiu - d. 1 noiembrie1961 La

Mirada, California) a fost un diplomat şi scriitorromân.

A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov şi

Facultatea de Litere din Viena, şi a făcut parte din redacţia ziarelor cu caracter

naţionalist: "Românul" din Arad şi "Gazeta Transilvaniei" din Braşpv, dar a avut şi

colaborări cu reviste de cultură: "Gândirea", "Vremea", "Libertatea" (Orãştie),

"Iconar" (Cernãuţi), etc.

În timpul primului război mondial, a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lîngă

Legaţia României din Roma. După terminarea arăzboiului, în 1919, s-a întors în

ţară a devenit ziarist în Arad, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi director

la biblioteca Sămănatorul.

Mereu vor exista personalități pro și contra tradiționalismului și această temă

va fi discutată, cum a fost și până acum, de-a lungul anilor și a generațiilor.

REVISTA GÂNDIREA

Prin 1920 se aflau la Cluj câţiva scriitori, pe atunci tineri : Cezar Petrescu,

Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Radu Dragnea. Relaţii amicale îi

legau de Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Emanoil Bucuţa, V. Voiculescu şi Ion

Pillat. Unii dintre ei lucrau în redacţia ziarului Voinţa, alţii se întâlniseră în

paginile a două publicaţii patronate de Vlahuţă : Luceafărul postbelic (1919—

1920) şi Lamura (1919—1928). Toţi visau să scoată o revistă care să stimuleze în

capitala Ardealului viaţa culturală românească şi să-i dea expresia plenară,

împiedicată atâtea secole, contribuind astfel la consolidarea unităţii naţionale în

sfârşit realizate. Gândirea apare în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu, mai întâi

ca supliment literar al ziarului Voinţa. Mutându-se la Bucureşti, după un an, revista

îşi sporeşte paginile şi-şi îmbunătăţeşte considerabil aspectul grafic. În fruntea ei

trece acum Nichifor Crainic şi grupului care o întemeiase i se alătură alţi scriitori,

publicişti şi artişti. Printre ei, cei mai constanţi vor fi : Al. Bădăuţă, Vasile Băncilă,

G. Breazul, V. Ciocâlteu, D. Ciurezu, Demian, Alexandru Marcu, Sorin Pavel, Dan

Botta, D. Stăniloaie, Gh. Vrabie, Const. D. Ionescu, Sandu Tudor, N. Crevedia,

Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Victor Papilian, Aron Cotruş, G. M. Ivanov,

Ştefan Neniţescu, Pan M. Vizirescu, Toma Vlădescu şi Ovidiu Papadima.

In primii ani, adoptând o atitudine eclectică, Gândirea întreţine relaţii cordiale

şi cu unii scriitori pe care-i va considera curând principalii ei adversari ideologici.

E vorba de Tudor Arghezi, Mihai Ralea şi Ion Vinea, ale căror nume apar scurtă

vreme în sumarele revistei. De asemenea, dintre colaboratorii Gândirii fac parte un

timp G. Că-linescu şi Zaharia Stancu. Amândoi vor ajunge însă curând să atace

linia pe care o va urma publicaţia. Gruparea 1-a socotit ca aparţinând rândurilor

sale şi pe Tudor Vianu, dar, spirit raţionalist şi universalist, acesta s-a situat practic

pe cu totul alte poziţii.

Nichifor Crainic a scos paralel cu Gândirea şi ziarul Calendarul. Alte două

organe de presă, Cuvântul şi Curentul, sprijineau revista. In coloanele lor scriau

colaboratorii ei, Nae Ionescu şi Pamfil Şeicaru, directorii ziarelor menţionate,

numărându-se de asemenea printre întemeietorii Gândirii. Revista a apărut cu o

scurtă întrerupere (în 1933, când, după asasinarea lui I. G. Duca de către legionari,

a fost suspendată un an) până la 23 august 1944. Pe măsură ce s-a făcut simţită mai

puternic influenţa mişcărilor de dreapta asupra vieţii intelectuale, gruparea s-a

lărgit imprimându-si orientarea si altor publicaţii, ca: Ramuri (1919—1929 ; 1934

—1945, 'l947), Năzuinţa (1922— 1929), Familia (1926—1929 ; 1934—1944),

Darul Vremii (1930), Datina (1930—1932), Secolul (1932), Gând românesc (1933

—1940), Linia dreaptă (1935—1938), Rânduiala (1935, 1937—1938), Sfarmă-

piatră (1935—1942), determinând o întreagă direcţie literară gândiristă.

La început, aceasta s-a rezumat la continuarea liniei Sămănătorului în condiţii

noi, cu o aparatură filozofică mult mai solidă şi cu o ţinută estetică mult superioară.

Din primul număr, „Cronica măruntă", sub semnătura lui Cezar Petrescu, arăta că

noua publicaţie intenţionează să se situeze pe o linie tradiţionalistă. În faţa

„spiritului internaţionalist" al vremii, revista făgăduia să apere „românismul", de

care — după părerea autorului notei — „se lepăda" cu o prea „umanitară

generozitate" literatura epocii.

Mai târziu, în articolul Sensul tradiţiei (An. IX, nr. 1— 2/1929), Nichifor

Crainic recunoştea că Gândirea a pornit de la moştenirea Sămănătorului.

Din programul vechiului curent, poetul Şesurilor natale reţinea două puncte

principale : ideea istorică şi ideea folclorică, puse amândouă exclusiv în slujba

„idealului unionist". Tradiţionalismul propovăduit de N. Iorga i se părea însă a nu

mai răspunde momentului postbelic. „Voind să demonstreze vitalitatea rasei",

literatura sămănătoristă — constata el nu fără dreptate — a fost o „apologie a

instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare". „Ţăranul

sămănătorist este, de fapt, un erou de baladă acomodat actualităţii. El bea cât zece,

face dragoste cât zece, tâlhăreşte ca haiducii şi are de-a face cu cai de furat şi

crâşmăriţe durdulii pe la hanuri de drumul mare." De asemenea, „descrierea

naturii, a codrului şi a câmpului, în orgii de culori" era destinată a fi „decorul

instinctelor în desfăşurare". „Un duh al pămîntului — sublinia N. Crainic —

ţâşneşte păgân şi frenetic în aceste descrieri autohtone şi sub puterea lui omul

însuşi nu e decât o făptură telurică printre alte făpturi telurice." Rezumarea numai

la latura materială a vieţii neamului ar fi fost — se credea la Gândirea —

slăbiciunea viziunii sămănătoriste. Noua orientare îşi propunea să aducă aici o

completare, scoţând în evidenţă şi rolul factorilor spirituali, între aceştia, credinţa

religioasă ortodoxă ar deţine o prioritate incontestabilă. „Sămănătorul a avut

viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii

româneşti" — scria Nichifor Crainic, şi adăuga : „Peste pământul pe care am

învăţat să-l iubim din Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al

bisericii ortodoxe".

Gândirismul se defineşte, aşadar, singur drept un tradiţionalism spiritualizat, cu

o bază religioasă. De aceea a fost denumit, uneori, pur şi simplu ortodoxism.

Dacă iniţial gândiriştii s-au rezumat să scoată în evidenţă, adesea nu fără talent

şi subtilitate, particularităţile sufletului naţional, să promoveze în activitatea lor

autohtonismul, cu bune intuiţii poetice, deosebindu-se de sămănătorişti doar prin

tendinţa de a-l căuta pe acesta cât mai înapoi în noaptea istoriei, în rituri şi credinţe

ancestrale, chiar cu reziduuri păgâne (Blaga vorbeşte de „revolta fondului nostru

nelatin", de un „subconştient barbar" al ethosului românesc (Gândirea, An. I, nr.

10/1921), curând, ei îşi vor defini o orientare proprie.

Cercul Sburătorul şi grupările de avangardă porneau de la poziţii care acordau,

în filozofia culturii, civilizaţiei materiale rolul hotărâtor. Grupul de la Gândirea

aşeza, dimpotrivă, accentul principal pe „spirit". Tezele lor, ideologii revistei le

împrumutau din teoriile care, opunând cultura civilizaţiei, căpătau în epoca

imperialismului o mereu mai largă răspândire. Inspirându-se din Chamberlain şi

Spengler, gândiriştii erau înclinaţi să-şi reprezinte toată istoria noastră modernă ca

o luptă a geniului autohton rural cu formele de viaţă „neorganice" orăşeneşti,

împrumutate din Apus. După ei, între spiritualitatea lumii civilizate, dominată de

„pozitivismul ştiinţific", şi sufletul poporului român, caracterizat printr-o „tinereţe

primitivă", printr-o „simţire fragedă, aproape copilărească", ar exista o completă

ruptură. Revoluţionarii secolului al XlX-lea ne-ar fi „falsificat" modul de viaţă

„autohton".

Gândirea se situa, astfel, pe o veche linie, care, de la Maiorescu la Iorga şi de la

junimism la sămănătorism, şi-a îndreptat focul criticii împotriva civilizaţiei

româneşti cu tot ce implica ea, socotind-o o „formă fără fond", fiindcă n-a ieşit

dintr-o dezvoltare organică şi nu răspunde cerinţelor imanente si imboldurilor

„fireşti" ale „sufletului naţional".

Gruparea prelua întreg arsenalul teoretic al unei asemenea adversităţi, dar îi

radicaliza caracterul şi îi dădea o platformă iraţionalistă şi spiritualistă. La aceasta,

cercurile intelectuale, a căror mentalitate revista o reflecta, se simţeau îndemnate

tocmai din cauza neputinţei de a găsi altfel un răspuns contradicţiei tot mai

evidente dintre aspiraţiile lor şi realitatea obiectivă. Încă din primii ani, Gândirea

face o largă publicitate iraţionalismului filozofic. În paginile ei, se vorbeşte cu

admiraţie de Nietzsche, Strindberg, Spengler şi Merejkovski. Cu numărul 12/1930,

Gândirea îşi sărbătorea 10 ani de existenţă, începând tipărirea studiului Eonul

dogmatic. Autorului său, Lucian Blaga, i se părea a întrevedea conturându-se o

nouă şi mare epocă iraţionalistă în cultură. „Dogma" ar fi în cadrul acesteia

expresia unui mod de gândire original, propriu — după credinţa filozofului —

ultimelor teorii din fizică şi biologie : relativismului einsteinian, mecanicii

cuantice, principiului entelehiei etc. Ştiinţele — susţinea el — sunt tot mai mult

„contaminate" de „mit", de „analogie", de „magie" şi „simbol". Afirmaţiile lui

Blaga reflectă o întreagă orientare intelectuală, care defineşte practic o bună parte

din activitatea grupării şi-i imprimă nota distinctă. Numeroase articole şi eseuri

tind să dea tuturor aspectelor vieţii o interpretare spiritualistă. G. M. Ivanov

contestă însemnătatea revoluţiilor de ordin economico-social. Importantă i se pare

instaurarea celei de-a „treia dictaturi", nici „burgheză", nici „marxistă", ci

„spirituală", a crucii. Petre Marcu Balş se ocupă în patru numere ale revistei de

„mistica statului", Stelian Mateescu de „metafizica laică şi metafizica sfinţilor". Et-

nicul e şi el spiritualizat. Numărul Gândirii din ianuarie 1923 (nr. 11—12) aduce

articolul lui N. Crainic Iisus în ţara mea. Aici se formulează ideea că religiozitatea

constituie o componentă fundamentală a popoarelor agricole, „care aruncă

sămîâţa în brazdele pământului şi nădejdea în norii văzduhului". Pe postulatul de

mai sus, N. Crainic îşi întemeiază cerinţa ca operele de cultură româneşti, spre a

exprima cu adevărat ethosul naţional, să includă neapărat în substanţa lor ideea

creştină. Lucrul e spus fără ocolişuri : „lipsind aluatul gândului religios din

frământarea intelectualităţii noastre, arta românească nu înfăţişează încă pro-

funzimile de umbră şi piscurile de soare ale marilor creaţii" . Etnicismul iniţial

sămănătorist al grupării capătă o coloratură spiritualistă. Pe de altă parte,

misticismul creştin tinde să se autohtonizeze. Gândirismul nu-şi propune să

promoveze o cultură străbătută pur şi simplu de învăţătura evanghelică. N. Crainic

vorbeşte de un anume Iisus, de Iisus „din ţara lui". Pe acesta şi-l închipuie

rostindu-şi parabolele, zămislite parcă în cuprinsul vieţii „de la noi", având sub

ochi „un plugar semănând ţarina, o stână ciobănească, un năvodar dunărean, ori o

podgorie din zona dealurilor". E preconizată, deci, o etnicizare a religiozităţii

creştine în conformitate cu sufletul naţional. în preferinţele lui ar intra „nu Iisus de

pe Golgotha, ci Iisus din staulul vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana

Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din Parabola semănătorului, nu

Iisus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din

mijlocul oamenilor naturii, simpli, sănătoşi şi buni ca ea."

Devine, totodată, sensibilă şi aplecarea de a privi primitivitatea ca terenul cel

mai propice afirmării spiritualismului şi etnicismului. Masa rurală, stăpânită de

credinţe mistico-religioase şi păstrătoare a datinelor străvechi, e opusă

muncitorimii cu vederi înaintate în numele autenticii culturi autohtone. „De la

aceasta — scria Gândirea — singure se exclud minorităţile industriale aplecate

spre internaţionalism." (Politică şi ortodoxie, Gîndirea, An. III, nr. 5/1923). E

semnificativ faptul că pentru susţinerea unor asemenea teze revista îi invoca pe C.

Rădulescu-Motru şi N. Iorga. Poziţiile de raliere le căuta, aşadar, în direcţia

conservatorismului şi naţionalismului chiar cu riscul unilateralizării ideilor pe care

le-au profesat ambii gânditori citaţi. Pentru N. Crainic, poporul român, cu un suflet

rural primitiv, ar sta în faţa istoriei ca Parsifal, „bloc de forţe inconştiente", „rupt

din sălbăticia naturii", întruchipare a „puterii elementare", înaintea porţilor

castelului Montsalvat. De o parte l-ar aştepta „cetatea sfântului Potir în primejdie",

de cealaltă „grădinile fermecate ale lui Klingsor , civilizaţia occidentală". Oroarea

de formele vieţii sociale evoluate, apusene, îi determina pe ideologii grupării să

prezinte creştinismul răsăritean ca mai aproape de firea poporului român, ca mai

local, mai intim adaptat obiceiurilor şi credinţelor populare. „Cultura noastră

istorică s-a dezvoltat din biserică, aceasta se ştie — scria N. Crainic. Dar însăşi

cultura populară — insista el, folclorul, arta plastică, muzica, înţelepciunea

proverbului, moravurile — e străbătută de duhul creator al cultului ortodox şi al

concepţiei bizantine. Bizantinismul îşi dizolvă elementele caracteristice până în

structura intimă a creaţiei populare." (Sensul tradiţiei, Gândirea, An. IX, nr. 1—

2/1929.) Apăsând pe această contopire a fondului etnic cu ortodoxia, gândiriştii

ajungeau până la afirmaţii de-a dreptul ilare. După ei substanţa bisericii răsăritene

s-ar fi „dizolvat" „în adâncul poporului", „încreştinându-i" nu numai fiinţa, ci şi

uneltele şi vitele, cu care lucrează, ba chiar şi „pământul pe care trăieşte". Accentul

răspicat pus pe ortodoxism ţinea de conservatorismul gândirist. În legătura cu

răsăritul, gruparea vedea simbolul izolării seculare a societăţii româneşti de

formele mai evoluate ale vieţii. Bizantinismul îi apărea, astfel, ca ,,o putere de di-

ferenţiere şi de rezistenţă a mentalităţii patriarhale, a geniului autohton faţă de

curentul civilizaţiei europene". „A fost un moment în vremea marelui război —

scria N. Crainic — când cele două mentalităţi s-au găsit duşmăneşte faţă în faţă şi

s-au izbit de moarte : Mărăşeştii. Soldaţii noştri, cu echipament improvizat, l-au

azvârlit, au prins arma ca pe o bâtă ciobănească şi s-au năpustit, goi şi ţărani,

asupra maşinismului ucigaş al civilizaţiei."

În faza sa spiritualistă, gruparea a urmat incontestabil şi un impuls, explicabil

istoriceşte. Ea se simţea chemată să reziste tăvălugului sub care civilizaţia

mecanizată burgheză tindea să strivească tradiţiile culturale naţionale, o întreagă

existenţă desfăşurată după anumite tipare străvechi, distrugându-i legătura intimă

milenară cu natura. A funcţionat şi o nevoie, iarăşi îndreptăţită, de a căuta spe-

cificului culturii româneşti temeiuri mai adinei şi expresii cu o valoare universală.

Lucian Blaga a depus îndeosebi o astfel de strădanie nobilă, încercând să-i

familiarizeze pe cititorii revistei cu ceea ce s-a numit „filozofia stilului".

Preconizând ca mijloc de cercetare a viului „tipologicul", „fizionomicul", ea era

preocupată să descopere principii unificatoare prezente în oricare din manifestările

umane. Acestea din urmă erau socotite, toate, după concepţiile

„Lebensphilosophiei" germane forme ale „trăirii". Teoreticienii „stilului" făceau

din „morfologie" metoda lor preferată. Nietzsche văzuse întreaga cultură elină ca o

pendulare între două tipuri : apolinicul şi dionisiacul : v. Die Geburt der Tragödie

oder Griechentum und Pessimismus (Naşterea tragediei sau sufletul grec şi

pesimismul). Pe urmele sale, Dilthey şi Simmel s-au ocupat de lărgirea în alte

direcţii a unor asemenea structurări spiritualiste. Cele mai îndepărtate fapte

omeneşti erau aduse astfel la un singur numitor stilistic. Aceste apropieri căpătau o

expresie frenetică la Spengler, prezentat de Blaga în Gândirea încă din 1921 drept

un „Copernic al istoriei". Profetul „prăbuşirii Occidentului" nu ezita să declare că

„între calculul diferenţial şi principiul dinastic din timpul lui Ludovic al XIV-lea,

între structura polisului antic şi geometria euclidiană, între perspectiva spaţială şi

pictura în ulei din Apus, cucerirea spaţiului prin calea ferată, telefonul, armele de

foc, între muzica instrumentală contemporană şi sistemul economic bazat pe credit

există o profundă conexiune de forme" (Der Untergang des Abendlandes —

Declinul Occidentului). Unitatea s-ar realiza într-o ordine metafizică şi ar rezulta

dintr-o anumită reprezentare a spaţiului, apriorică, pe care ar avea-o orice cultură.

Spengler distinge mai multe asemenea organizări stilistice de-a lungul istoriei.

Una, dictată de o figurare a spaţiului ca alcătuit din corpuri pline, materiale,

limitate şi palpabile, ar defini sufletul culturii antice elino-romane, numită de el

„apolinică". Alta, imprimată de obsesia spaţiului infinit tridimensional, ar aparţine

culturii „faustice", occidental-europene. În sfîrşit, o a treia, proprie culturii

„magice", adică arabo-islamice, ar pleca de la imaginea spaţiului-boltă. Pentru

clădirea acestor speculaţii, Spengler ridică analogia la rangul unei categorii

supreme filozofice, deschizându-i iraţionalismului o bază nelimitată de

desfăşurare, în primul rând, legitimând nişte apropieri aparente, nu atât dovedite,

cât sugerate şi acordându-le abuziv caracterul de adevăruri : calculul diferenţial şi

catedralele gotice ar avea, de pildă, comun sentimentul infinitului ; geometria

euclidiană, arta statuară greacă, la fel cu polisul antic, s-ar înrudi printr-o

reprezentare concretă, mărginită, volumetrică a spaţiului. Se vede imediat că

asemenea afirmaţii sunt mai mult metafore, izbutite câteodată, pentru că fac

asocieri nelipsite de o anumită legitimare, dar nu constatări riguroase. Discutabilă

rămâne apoi în special pretenţia lor de a explica apariţia şi dezvoltarea culturilor.

Finalitatea spiritualistă a analogiilor spengleriene iese îndată la iveală când se

observă că ideea de stil aşază pe aceeaşi treaptă fenomene cu caractere foarte

diferite, cauze şi efecte, urmărind eliminarea oricărui determinism material. Nu

feudalismul a creat arta gotică, epopeea cavalerească şi scolastica medievală, ci,

alături şi deopotrivă cu acestea, el nu e decât unul din produsele sufletului faustic

în epoca „primăverii" sale. Nu tipul relaţiilor de producţie determină formele

suprastructurale, ci cultura şi-ar făuri, o dată cu artele, ştiinţele, religiile şi

sistemele filozofice, organizările económico-politice proprii, în funcţie de „forma"

care o defineşte, de evoluţia ei interioară „organică".

Pe de altă parte, un profund relativism apărea fatal în asemenea construcţii. De

vreme ce diversele creaţii spirituale sunt doar expresia sufletului unei anumite

culturi, nu mai poate fi vorba de valori obiective şi universale. Nu există o

matematică, proclamă Spengler, ci matematici diferite, valabile fiecare în sine şi

fără nici o legătură între ele, pentru că însăşi ideea de număr e deosebită la greci, la

arabi sau la europeni. Revine aici, uşor detectabilă, oroarea de generalitate şi

necesitate obiectivă, refugiul în particularism, iluzia sustragerii prin el din imperiul

legităţii. Blaga va pune în circulaţie la noi o „teorie a stilului" asemănătoare cu cea

a lui Spengler, prezentând însă anumite completări deosebite. Ea e expusă în

Trilogia culturii : Orizont şi stil (1935), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei

şi sensul culturii (1937). Filozoful român nu vede ca Frobenius şi Spengler o

singură determinantă interioară a stilului („reprezentarea particulară a spaţiului"),

ci mai multe. Faptele culturale ar fi modelate, după el, conform unui anume tipar

iniţial, aprioric, de nişte factori inconştienţi, care ar constitui aşa-numitele „coor-

donate" interioare ale tuturor creaţiilor spirituale omeneşti. „Orizontului spaţial" i

s-ar adăoga „orizontul temporal", „accentul axiologic", „atitudinea faţă de

destin" şi, în sfârşit, „năzuinţa formativă". Toţi aceşti factori inconştienţi principali,

completaţi cu alţii secundari, închipuie laolaltă — după Blaga — o matrice

stilistică. Elementele ei sunt eterogene şi relativ autonome, putând varia după timp

şi loc, dar în funcţie de o mecanică a lor interioară, misterioasă şi alcătuind „o

garnitură" de categorii apriorice, inconştiente. Acestea ar modela după un tipar

prefigurator toate creaţiile spirituale ale unui popor, înscriindu-le peste voinţa

indivizilor în stilul culturii respective. Teoriei i se aduce şi o completare

metafizică. Modelările stilistice apriorice n-ar fi decât expresia „cenzurii

transcendente" prin care „Marele Anonim", adică Dumnezeu, l-ar împiedica pe om

să aibă vreodată o reprezentare integral adecvată a realităţii, o revelaţie a

„misterelor" vieţii, şi să submineze astfel supremaţia demiurgică a „centrului vital

unic".

Asemenea speculaţii rămân, oricâte constatări adevărate şi ispititoare ar conţine,

arbitrare, fiindcă se bazează pe simple analogii fără temeiuri solide ştiinţifice. O

sumară confruntare cu faptele aşază sub semnul întrebării ambiţiile generalizatoare

ale apropierilor stabilite : grecii nu concepeau ideea de infinit, dar au formulat

postulatul lui Euclid ; inzii manifestă un sentiment „catabazic" (negativ) faţă de

existenţă, dar se numără printre popoarele cele mai prolifice din lume ; cultura

iudaică se mişcă într-un „timp havuz", adică proiectat înspre viitor, dar ea a ima-

ginat legenda izgonirii din paradis ; sufletul germanic e atras de „modul

individualizant", dar s-a împăcat cu formele cele mai extreme ale uniformizării

militariste prusace ş.a.m.d. În ciuda observaţiilor subtile şi nu o dată pătrunzătoare,

de la care pornesc, construcţiile lui Blaga prezintă, fireşte, o egală şubrezenie

metodologică şi atunci când încearcă să stabilească factorii configurativi ai ethosu-

lui românesc. Ce coordonate stilistice ar avea acesta ? în primul rând, ca orizont

spaţial inconştient, „plaiul", adică succesiunea infinită „deal-vale", cadrul

„ondulat", „mioritic", prezent în „ritmul suitor şi coborâtor al doinei", în aşezările

săteşti, nedispuse „în front înlănţuit", ci în „distanţări regulate", chemate parcă

prin „intervalul verde al ogrăzilor şi grădinilor să marcheze nişte silabe nearticulate

între case", în arhitectura fără extensiune, nici în plan ca la slavi, nici în înălţime ca

la naţiile apusene, în metrica populară „legănată" ş.a.m.d. Poporul român ar fi,

după Blaga, profund solidar cu peisajul său interior. Caracteristic îi este un

sentiment al destinului trăit tot ca o ondulare, ca o alternanţă de suişuri şi

coborâşuri, „ca o înaintare într-o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile

încrederii şi văile resignării". Despre orizontul temporal al românului, Blaga nu

vorbeşte prea explicit, crede însă că poporul nostru a fost stăpânit de tendinţa unui

adevărat „boicot" al istoriei, din care s-a retras într-o viaţă “anistorică de tip

organic”. Caracterizarea introduce aici o categorie nouă, a spiritualităţii creştine

ortodoxe. Ea ar diferi de ceacatolică şi protestantă printr-o aderenţă deosebită la

organic (biserica, simplă comunitate de indivizi şi nu suprastat, graiurile naţionale

acceptate în oficierea slujbei religioase, credinţele populare respectate,

misionarismul şi prozelitismul, dispreţuite ca forţări ale firescului) şi printr-o

“perspecitvă sofianică” (ideea că “transcendentul coboară”, că dumnezeirea se

revarsă permanent asupra întregii făpturi, că între lume şi tatăl ceresc ar exista un

factor intermediar — „sofia", înţelepciunea divină — care, descinzând din veşnicie

în vremelnicie, se face vizibilă şi se imprimă materiei, iluminând-o). Creaţiile

româneşti ar purta pecetea unor asemenea determinante interioare. „Organicul" s-ar

vădi într-un fel de contopire cu natura. „La noi — scrie Blaga — casele şi

bisericile cresc şi dispar, dispar şi cresc ca spicul secerat, ca grâul semănat, ca

frunza care, căzând, a lăsat în locul ei latenţa altei frunze." „Sofianicul" s-ar

manifesta printr-o „sanctificare" a „naturii". „Mioriţa — zice Blaga — transformă

peisajul înconjurător în biserică." Mitologia populară românească ar fi plină de

credinţe sofianice, ca : „pământul transparent", „grâul cristoforic", „cerul megieş"

etc. Cât priveşte năzuinţa formativă a poporului nostru, Blaga socoteşte că aceasta

s-ar îndrepta de preferinţă către formele geometrice şi „stihiale", într-un chip

„organic atenuat". Matricei stilistice autohtone, filozoful îi adaugă „o invincibilă

dragoste de pitoresc", „un foarte vădit simţ al măsurii şi al întregului", precum şi

tendinţa de a pune tuturor determinărilor în realizare „o anumită surdină", „o

discreţie" pronunţată (v. Spaţiul mioritic, 1936). Nu li se poate contesta acestor

afirmaţii o intuiţie reală a câtorva particularităţi cu adevărat proprii culturii

româneşti. Admirabilul poet, care a fost Blaga, a avut mereu foarte intim şi

profund reprezentarea vie a individualităţii artei noastre populare şi a ştiut să o

sugereze cu rară fineţe, lărgind considerabil cadrul problemei, refuzând să lase în

afara ei notele inefabile. Inacceptabile nu sunt constatările, de multe ori judicioase,

ci eforturile de a explica metafizic fenomenul stilistic. Caracterizarea ilustrează

modul cum, până la urmă, fondul etnic e definit ca un factor misterios, scos de sub

determinările istorico-sociale, legat de o „fatalitate", de un „destin" prescris

fiecărui popor. „Cochilia naţională" se umple în reprezentările acestea cu un „duh"

tainic, originar. „Tradiţia noastră — scrie Blaga — e de natură [...] invizibilă ; ea

nu permite decât o formulare metaforică sau metafizică. Tradiţia noastră e [...]

atemporală, ea se confundă cu potentele stilistice creatoare, neistovite, magnifice

ca în prima zi. Tradiţia noastră e matricea stilistică în stare binecuvântată ca stratul

mumelor."

Susţinută de nu puţine forţe scriitoriceşti majore (Blaga, Pillat, Adrian Maniu, V.

Voiculeseu ş.a.), Gândirea a izbutit, totuşi, graţie acestei direcţii imprimate

năzuinţelor ei, peste absolutizările teoretice şi îngustările ortodoxiste, să impună un

stil în stare a da efectiv expresie spiritualităţii naţionale, şi nu pitorescului ieftin. La

concretizarea eforturilor cu o asemenea ţintă a contribuit considerabil şi grafica lui

Demian.

În vignetele cu care artistul a ilustrat ani de-a rândul Gândirea, se poate distinge

chiar evoluţia grupării spre o viziune spiritualizată a specificităţii naţionale. Iniţial,

desenele prezentau scene rustice, păstori cântând din fluier, ţărănci tinere jucând,

băieţi şi fete în vie la cules etc. Motivele apăreau străbătute de un senzualism cu

urme păgâne. Bucolismul acesta românesc, stilizat, se mulţumea să sugereze cu

fineţe un fond primitiv tracic. Îndărătul flăcăiaşilor cu preocupări muzicale şi al

fetelor de la ţară oare se scăldau, al bătrânilor adunaţi în jurul ulcelelor de vin, al

horelor şi ritualurilor campestre, liniile tindeau să cheme imagini mitologice, fauni

aplecaţi pe nai, nimfe zbenguindu-se, satiri bărboşi urmărindu-le cu ochi dornici.

De prin 1925, însă, motivele şi stilul vignetelor se schimbă. În fundalul scenelor se

ivesc turle de biserici. Intervin îngeri cu snopi de grâu în braţe, sau sunând din

trâmbiţe cereşti. Desenele înfăţişează călugări migălind în chilii asupra unui text

sacru, boieri cuvioşi asistând la procesiuni religioase, domniţe întinzând cu mişcări

sfioase hrană porumbelului sfânt în podul palmei. Gesturile capătă înţepenirea

hieratică a icoanelor bizantine, figurile — trăsăturile lor extatice, nepământene, dar

şi o naivitate cuceritoare de scrijilituri populare. Universul lui Demian dobândeşte

un tainic aer mitic. O atmosferă de basm învăluie actele cotidiene. Flăcăi trec,

călărind într-o costumaţie de baladă şi însoţiţi de păsări care zboară protectoare

deasupra lor ; zidari pe schele înalţă ziduri de mânăstiri — ca meşterul Manole.

Găinuşi fermecate şi flori cu chip omenesc răsar de sub peniţa inspirată a artistului,

scoţând la iveală un întreg fond sufletesc popular.

Dar această fază spiritualistă, care înregistrase numeroase realizări, avea să se

transforme treptat în cu totul altceva. începând de prin 1928—1929, o dată cu

semnele prevestitoare ale marii crize economice şi pe măsură ce mişcările de

dreapta se dezvoltă în Europa, ca şi în ţara noastră, grupul Gândirii va porni să-şi

exteriorizeze preocupări mai profane, dezlănţuind o ofensivă violentă împotriva

democraţiei. Aceasta o va face tocmai sub steagul spiritualismului şi

iraţionalismului, ca şi al naţionalismului de coloratură etnicistă.

Fenomenul e caracteristic tendinţelor fascizante. Ele sunt acelea care s-au

străduit în mod demagogic să dea instaurării regimurilor dictatoriale aspectul unei

revoluţii. Pentru aceasta afişau o falsă atitudine anticapitalistă, menită să înşele

masele şi să le câştige adeziunea, speculând aversiunea lor faţă de aşezările

burgheze.

În climatul spiritualist, iraţionalist şi etnicist pe care Gândirea îl cultivase, mulţi

dintre colaboratorii ei se vor lăsa prinşi uşor de o asemenea manevră. Golite de

conţinutul lor social-concret, prezentate ca produse ale unui „spirit" abstract şi

străin de un misterios fond ancestral etnic, realităţile lumii burgheze sunt supuse

unor atacuri aprige. Efectele sufleteşti schiloditoare ale maşinismului, acţiunea

strivitoare exercitată de marile centre urbane asupra individului, tirania banului,

incapacitatea regimurilor parlamentare de a traduce în faptă voinţa mulţimilor,

caracterul birocratic al statului, imoralitatea partidelor politice, descompunerea

moravurilor, a artei şi literaturii, toate sunt denunţate ca fenomene de degradare,

proprii ordinii capitaliste. O asemenea critică acerbă era de natură să câştige nu

puţine conştiinţe care înregistrau cu sinceră revoltă calamităţile sistemului. Dar

cine cercetează lucrurile mai cu atenţie constată că atacul se fereşte să atingă

substratul de clasă al ordinii denunţate, adică regimul proprietăţii. Cauza răului e

atribuită unui „spirit burghez", mercantil, egoist, mărginit, introdus artificial în

formele „organice", „tradiţionale" de viaţă ale poporului român. Sub forma aceasta

abstractă, gândirismul găsea posibilitatea să afişeze o îndârjire anticapitalistă, care

nu ameninţa însă în nici un fel bazele orânduirii existente. Noţiunea vagă de „spirit

burghez" putea fi, în schimb, uşor identificată cu orice se opunea ţelurilor

reacţiunii. Raţionalismul, pozitivismul, scientismul, încrederea în progres,

democratismul erau înfăţişate la Gândirea ca expresii ale unei mentalităţi

detestabile, prin care s-ar manifesta practic „răul veacului".

Ideea aceasta începe a fi repetată cu tot mai multă stăruinţă, în numărul din 1928,

revista tipărea Manifestul crinului alb, pe care Mihai Ralea îl califica în Viaţa ro-

mânească drept o explozie de „rasputinism" cultural şi despre ai cărui semnatari

(Sorin Pavel, Ion Nestor şi Petre Marcu Bals), N. Crainic spunea că se găsesc la

Gândirea „acasă", deoarece convingerile lor coincid în mare parte cu convingerile

grupării. Textul conţinea un rechizitoriu furibund făcut „bătrânilor" în numele

„tinerei generaţii". Manevra, despre care am vorbit, apărea imediat. O ploaie de

injurii acoperea, de la început, pe profitorii războiului, pe aceia care transformaseră

„austeritatea victoriei" într-un „chef uriaş". Diatriba folosea o frazeologie

antiburgheză, evocînd „banchetul neronian", unde, „încoronaţi cu trandafiri roşii

pătaţi de vărsături vinete", reprezentanţii vechii generaţii „se amuzau",

prelungind, surzi la „cântecul muncii organizate", epoca antebelică „de aur şi

fecale". Dar acuzaţiile, sugerând răspunderea oligarhiei din fruntea ţării pentru

situaţia dezastruoasă în care se găsea România înaintea marii crize economice, se

fereau să examineze problemele sub aspectul lor economico-social. Opoziţia se

făcea nu în numele unui antagonism de clasă, ci al deosebirii între „două spirite",

cel „tineresc" şi cel „bătrânesc". „Noua generaţie" se prezenta ca exponenta

„pasiunii ideale", a „optimismului frenetic", a „intuiţiei", „elanului" şi „extazului",

a „credinţei în Dumnezeu". De pe această platformă mistică, tot ce amintea măcar

de faza progresistă a gândirii burgheze şi devenise acum un element incomodant

pentru ideologia ultrareacţionară a claselor ştăpânitoare, adică încrederea în ştiinţă,

concepţia materialistă,, ideea evoluţionismului, simpatia pentru progres, era de-

clarat vetust, prăfuit, fals, străin de „spiritul" vremurilor noi. Reprezentanţilor

mentalităţii perimate, detestate de spiritul „tineresc", li se reproşa că „au crezut

ferm în ideea umanitară, în drepturile eterne ale omului, aşa cum le-a prescris

iluminismul revoluţiei de la 1789". „Cu Dumnezeu, cu misterul, cu infinitul, cu

soarta omului şi a cosmosului au isprăvit-o dintr-o dată." De aceea ne-au cerut „să

ne concurăm în tehnică, şosele, closete, civilizaţie şi luptă împotriva

analfabetismului cu toate ţărişoarele balcanice şi, dacă se poate, cu Belgia sau

Danemarca", au militat pentru „renumita dreptate socială" ş.a.m.d. Cum se vede

tactica era de a amesteca elemente ideologice burgheze dintr-o fază progresistă şi

democratică a clasei cu păcatele ei reale vechi şi actuale (utilitarism îngust,

ipocrizie, mărginire, lipsă de entuziasm, „jemanfişism", „timorare" etc), de a le

descalifica pe primele prin imaginea ultimelor, de a lichida astfel moştenirea

ideilor revoluţiei de la 1789 şi, la noi, ale paşoptismului.

Gândirea va defini astfel în cultura românească o linie a spiritului „critic",

„sceptic", „steril", împotriva căruia îşi va dezlănţui focul. Filiaţiei dizolvante i s-ar

opune alta, „constructivă", continuată de promotorii ortodoxismului. Opoziţia va

folosi aceeaşi metodă de descalificare întâlnită în Manifestul crinului alb.

Dezgustul firesc pentru un întreg sistem de valori, pe care burghezia le-a

compromis, alterându-le natura ideală şi subordonându-le interesele ei înguste de

clasă, ajungea să fie absolutizat, ridicat la rangul de categorie spirituală. Nevoia de

a sparge nişte cadre mintale devenite stânjenitoare prin optimismul lor naiv

scientist era transformată în furie iconoclastă împotriva tuturor atributelor raţiunii.

Exerciţiul lor ar trăda sterilitatea.

Un curent e critic: junimism, caragialism, poporanism, zarifopolomanie. Altul e

creator : Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan, Motru, Gândirea. Un

curent e ateu, uscat şi zâmbitor, celălalt poartă blestemul neliniştii lăuntrice şi

fiorul religios." (Pârvan si filozofia statului, Gândirea, An. VIII, nr. 4/1928.)

Atacurile împotriva expresiilor ideologice ale democratismului burghez vizau, în

ultimă instanţă, socialismul. Gândiriştii se simţeau împinşi să exorcizeze,

înspăimântaţi, îndărătul raţionalismului şi pozitivismului scientist, marxismul ca o

ascunsă prezenţă demonică. Democraţia burgheză era criticată de la dreapta, pentru

că nu se dovedea destul de reacţionară, pentru că nu izbutea să stăvilească lupta

proletariatului. De pe aceeaşi platformă spiritualistă şi recurgând la aceeaşi

abstractizare demagogică a noţiunilor, gândirismul realiza turul de forţă al

identificării capitalismului cu socialismul. Incă din 1923—1924, G. M.

Ivanov, în articolele citate (Altă dictatură şi Europa fără cruce), prezentase,

inspirându-se din Merejkovski, revoluţiile burgheze şi proletare ca având practic o

esenţă comună materialistă, opusă idealismului creştin. Nichifor Crainic relua în

1931 teza, dându-i formularea apocaliptică pe care o vor adopta şi alţi ideologi ai

dreptei. Programului de afirmare a spiritualităţii româneşti i se imprima un

caracter mesianic, până la urmă cu o egală finalitate. Blaga îi prevenise pe toţi acei

care îşi propuneau să discute particularităţile stilistice ale culturilor împotriva

erorii grave de a introduce într-o asemenea problemă ierarhizări sau exclusivisme

fatale. Chiar în Gândirea el scria : „Când ideea de rasă se împerechează în chip ne-

norocit cu o sensibilitate stilistică rigidă, se produce fenomenul dizgraţios şi

mătăhălos căruia îi dăm numele de «mesianism rasist»" (Despre rasă ca stil,

Gândirea, An. XI, nr. 2/1932). Concluziile filozofului erau categorice : „Atitudinea

pretenţioasă în formă, primejdioasă, pe cât de naivă în esenţă, a mesianismului

rasist — care în ultimele sale consecinţe teoretice şi practice propagă în ascuns sau

pe faţă imperialismul spiritual, fizic şi economic al unei singure rase — nu e prin

nimic justificată". Respectul tuturor formelor de manifestare a omenescului

constituie o condiţie indispensabilă de dezvoltare pentru orice cultură, şi Blaga

adăuga la sfârşitul consideraţiilor sale recomandarea : „Să fim noi înşine sub

stelele noastre şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei — tot ei înşişi — sub stelele lor".

Spaţiul mioritic se încheia, astfel, cu un avertisment lucid şi drastic împotriva

îngâmfării naţionaliste. Ridiculizând „iluminările caraghioase" şi „grimazele jalnic

lipsite de duhul autoironiei" ale aspiranţilor la supremaţie asupra altor popoare în

numele etnicismului, filozoful scria : „De la o vreme «mantia mesianică»- pare o

haină de confecţie, care nu împrumută o prea frumoasă figură nici măcar

popoarelor cu putere de inducţiune mondială. Până acum nici un popor nu a

devenit mare, pornind de la un program mesianic."

Ignorând astfel de distincţii capitale, mulţi dintre gândirişti se vor grăbi însă,

după 1930, să imprime autohtonismului grupării o coloratură rasistă, in Sensul

tradiţiei, N. Crainic va da etnicităţii o întrepretare conformă cu formula germană

Blut und Boden (Sânge şi pământ). Semnificativ e că determinantele acestea

biogeologice căpătau numai în aparenţă un aspect fizic, material. Fondul lor

rămânea practic mistic, iraţionalist, pentru că altfel cum a arătat ştiinţa, nu spuneau

nimic din ceea ce voia să demonstreze prin ele rasismul. N. Crainic nu va vorbi,

prin urmare, despre teritoriul geografic propriu-zis şi despre datele antropologice

ale neamului, ci despre mitul sângelui, graiului şi pământului. Ce alcătuia, aşadar,

după ideologul gândirismului tradiţia ? Ceea ce — spunea el — se transmite. In

primul rând „sângele". Caracterizarea acestuia era făcută sub forma mistică

amintită, ca mitul „tinereţii fără bătrâneţe" din basmele noastre. In mod asemănător

apăreau definiţi şi alţi factori etnici : graiul, menit, după cum sângele „transmite

viaţa", să transmită „gândul", „sufletul" ; pământul, „suportul fluxului perpetuu al

lucrurilor", fundul peste care se agită marea sângelui şi a graiului, adică poporul

românesc". În sfârşit, li se adăuga ortodoxismul. „El — zicea N. Crainic — e

tradiţia eternă a spiritului, care în ordinea omenească se suprapune tradiţiei

autohtone." Că orice realitate istorică dispărea în reprezentarea mistică a

specificităţii naţionale se vede şi din afirmaţiile următoare : „nu există un păgânism

românesc anterior creştinismului românesc — scria N. Crainic. Noi nu ne-am

botezat ca slavii, ca bulgarii, ca ungurii sau ca germanii, ci ne-am născut creştini !"

(Spiritualitate şi românism, Ortodoxie şi etnocraţie, 1937.) Intr-o astfel de re-

prezentare, istoria n-ar fi decât împlinirea unor imperative secrete, inconştiente,

care stăpânesc sufletul popoarelor. Visurile de supremaţie se justifică printr-o

fatalitate cosmică şi indivizii trebuie să li se supună.

Gândirismul va ajunge, aşadar, pe de-o parte, sâ-şi transforme primitivismul

arhaico-rural şi critica făcută din perspectiva lui civilizaţiei în atac deschis

împotriva democraţiei şi în susţinere a regimurilor de stat totalitare, pe de altă

parte, să împingă autohtonismul tradiţionalist către un naţionalism etnicist foarte

strâns înrudit cu rasismul. Astfel se va îndrepta spre sinteza ideologică reacţionară

de care avea nevoie fascismul. Orientarea grupării, în această ultimă fază, o va

dovedi cu prisosinţă. Gândirea îşi va manifesta deschis simpatia pentru Italia

mussoliniană, Germania hitleristă şi mişcarea legionară din România, într-o termi-

nologie apocaliptică foarte caracteristică evoluţiei tradiţionalismului ortodoxist la

noi. Vorbind de prăbuşirea „turnului babilonic", clădit pe „temeliile şubrede ale

raţiunii", de o „criză ontologică" a umanităţii şi de instaurarea unei „ordini noi" în

locul „harababurii democratice", revista începe să discute astfel de teme anunţate

programatic pe copertă : Rasismul (2/1935), Misiunea românească (2/1936),

Creştinismul şi fascismul (3/1937), Etica naţionalismului (9/1937), Sărăcia

spirituală a evreilor (10/1937), Ortodoxia şi latinitatea (4/1937), Naţionalismul şi

teologia (8/1939), Omul mussolinian (9/1939), Revoluţia legionară (8/1940),

Aliaţii lui Adolf Hitler (7/1941), Colaboratorii lui Cristos (10/1942).

Sub ultima sa înfăţişare, gândirismul s-a identificat într-atât cu ideologia

vârfurilor reacţionare din ţara noastră, încât a ajuns la un gen de limbaj

încrâncenat, neaoşizat până la saturaţie, găunos şi delirant, care a constituit însuşi

stilul de exprimare oficial al propagandei regimului legionaro-antonescian.

Abundă, astfel, în paginile revistei, ca în marşurile „Gărzii de fier" şi în

proclamaţiile mareşalului, „prăpăstiile de vremelnicie", „catapetesmele de peste

veac", „iezerii carpatini", „poruncile sângelui", „dârzeniile valahe" ş.a.m.d. Cei

mai mulţi dintre scriitorii care făcuseră parte din grupul Gândirii şi-i

împrumutaseră prestigiul lor în prima perioadă de activitate (Lucian Blaga, Adrian

Maniu, Ion Pillat, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Emanoil Bucuţa) au refuzat să-l

urmeze pe acest drum. Destui însă (Aron Cotruş, Dragoş Protopopescu, Nicolae

Roşu, Radu Gyr, Toma Vlădescu şi alţii) au dat spectacolul întristător al slujirii

barbariei fasciste cu entuziasm şi zel. Ortodoxismul nu i-a împiedicat să propage

ura şi dezlănţuirea instinctelor sanguinare. Acesta, de altfel, s-a dovedit a fi fost

pentru ei mai mult un mijloc subordonat altor ţeluri, foarte pământeşti. Că este aşa,

o dovedesc interpretările elastice şi diferite pe care le-a căpătat la Gândirea creşti-

nismul răsăritean, în decursul vremii. Când revista urmărea să opună civilizaţiei,

cultura ; formelor de viaţă moderne, orăşeneşti, europenizate, pe cele arhaico-

rurale şi să scoată elementul etnic de sub orice determinări materiale, istorico-

sociale, el era „spiritualitate" pură, „nepământeană". Spre deosebire de

catolicism, ziceau gândiriştii, ortodoxia a dispreţuit întotdeauna puterea lumească

şi n-a luptat decât pentru „imperiul ceresc". „Greşelile Romei — se preciza — n-au

fost greşelile Bizanţului." Când a trecut la propagarea făţişă a fascismului, revista a

părăsit senin aceste distincţii. Italia mussoliniană era elogiată pentru că a ştiut să

folosească înclinaţiile etatiste ale catolicismului, tendinţele lui imperiale. După ce a

susţinut ani de-a rândul îndreptarea noastră către Orient, Gândirea ridica în slăvi

„Roma eternă". Mai greu i-a venit să împace ortodoxia cu rasismul hitlerist. Acesta

era — cum se ştie — anticreştin, socotind religia lui Iisus, bazată pe ideea umilinţei

si păcatului, ca incompatibilă cu spiritul „nordic", „arian", care s-ar caracteriza

prin cultul onoarei şi eroismului. „Herrenvolk"-ul („poporul de stăpâni") german

— susţineau doctrinarii nazismului — s-a simţit întotdeauna străin de asemenea

principii morale. Cine se umileşte — afirma Alfred Rosenberg — n-are

sentimentul onoarei şi cine se recunoaşte păcătos nu poate fi erou. Creştinismul e o

religie semită, de origine iudaică şi aparţine unei rase degenerate. Faptul că

popoarele sudice, latine, au adoptat-o arată că şi ele au o egală obârşie inferioară.

Pentru a evita concluziile acestor teorii, care creau serioase dificultăţi na-

ţionalismului etnicist românesc, gândiriştii se arătau gata să găsească ortodoxiei

alte atribute.

Anticreştinismul hitlerist s-ar datora, de fapt — pretindeau ei — ciocnirii

spiritului de independenţă germanic cu tendinţele centralizatoare ale

catolicismului. Roma papală prin apetenţele ei pentru puterea lumească a stârnit un

fals conflict între Nord şi Sud. De aici s-a născut şi protestantismul, care n-ar fi

decât un „creştinism germanizat". Prin accentul pus pe libertatea individului, el

intră la rândul său în contradicţie cu instinctul de solidaritate etnică, pentru că duce

la disoluţia naţiunii şi la „anarhia democratică". Cu totul alta ar fi fost situaţia, se

susţinea la Gândirea, dacă germanii ar fi întâlnit în istoria lor „forma

creştinismului pur şi adevărat — ortodoxia". Pentru ea — preciza N. Crainic —

„rasa şi naţionalitatea sunt date ale existenţei naturale, pe care libertatea

principiului spiritual nu le stânjeneşte. În Răsărit, de la începutul erei creştine,

naţionalitatea şi credinţa apar în conlucrare armonioasă, în fuziune organică,

asemenea sufletului şi trupului în aceeaşi fiinţă." (Rasă şi religiune, în Gândirea,

An. XV, nr. 2/1935.)

Punându-se accent pe „organicitatea ortodoxiei", pe capacitatea ei de a se

adapta fondului etnic al diferitelor popoare, se ajungea la un ultim artificiu de un

inimaginabil caracter degradant. Spiritualismul religios creştin şi răsăritean era

declarat perfect compatibil cu ţelurile monstruoase ale hitlerismului !

Gândirea a năzuit să anime nu un curent literar, ci o întreagă mişcare culturală.

Gruparea a ţinut să-şi imprime o direcţie şi în filozofia, şi în arta românească. Celei

dintâi îi cerea, prin Vasile Băncilă, o „autohtonizare", care ar rezulta din

prelucrarea credinţelor religioase arhaice şi naive ale poporului.

Gândirea a căutat să cultive în muzică o orientare către motivele cântecelor

rituale şi de cult, ţintind astfel să-i „elibereze" pe compozitorii români — cum

spunea — de „tutela estetismului abstract şi europenizat a maestrului George

Enescu" (N. Crainic, Sensul tradiţiei). În plastică, s-a străduit să demonstreze că

arta noastră populară, spiritualizând natura, exprimând-o printr-un „echivalent geo-

metric", traduce o năzuinţă religioasă de depăşire a „existenţei corporale", de avânt

către „lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", înrudându-se deci

intim cu „iconografia stilizată, hieratică, bizantină".

În ciuda dorinţei de a îmbrăţişa întreaga sferă a culturii, gândiriştii s-au ocupat

totuşi mai mult de literatură. Lucrul acesta l-au şi teoretizat. Radu Dragnea, de

exemplu, arăta că „literatura este arta care s-a potrivit mai bine popoarelor

ortodoxe, tot aşa precum protestantismului i-a corespuns mai bine muzica, iar

catolicismului arhitectura şi artele plastice" (Spiritul românesc creator, Gândirea,

An. VII, nr. 5/1927). Argumentul invocat era pe linia grupării, în primul rând, se

spunea: „literatura n-ar comporta cu necesitate un anumit grad de civilizaţie ca alte

arte". În al doilea rând, cuvântul ar avea „prestigiul mistic al logosului evanghelic",

care se „dispensează" de „interpretarea savantă", ca şi de „exprimarea în linii,

culori şi sunete".

Pe tărâmul tradiţiilor literare, gândirismul a procedat la o unilateralizare

sistematică şi deformantă a trecutului, cu scopul de a demonstra că programul său

este o continuare şi o dezvoltare a tot ce crease mai valoros poporul nostru până

atunci. Literatura populară, înainte de toate, era prezentată ca o expresie a

fatalismului tracic şi a misticismului ortodox. Gândirea s-a interesat mai ales de

folclorul aflat într-o legătură nemijlocită cu cultul religios, cu credinţele

superstiţioase sau cu practicile magice. Literatura trecutului era supusă unei

operaţii asemănătoare. Din Petru Movilă, autorul Mărturisirii ortodoxe, gândiriştii

făceau o figură egală cu a lui Luther sau Calvin (Radu Dragnea, Spiritul românesc

creator). Cantemir, Kogălniceanu, Hasdeu ajungeau să fie transformaţi, printr-o

interpretare abuzivă, în înaintaşi ai „gândirismului". Nicolae Bălcescu, înflăcăratul

democrat-revoluţionar, devenea doctrinarul „misiunii evanghelice româneşti", al

„mesianismului naţional", al „regenerării neamului" prin „sacrificiu" (N.

Crainic, N. Bălcescu, Puncte cardinale în haos). Pe George Coşbuc, exponentul

revoltei ţărăneşti, revista îl prezenta drept „poetul rasei noastre". Eminescu era

pentru exegeţii lui gândirişti nu numai ideologul naţionalismului etnocratic, ci şi

precursorul misticismului religios răsăritean, deoarece, prin „personalismul" şi

„transcendentismul" său, el nu a fost „nici buddist", „nici panteist", „nici kantian",

ci „în spiritul bisericii creştine, creştin, ortodox şi platonician în sensul demiurgic"

(Radu Dragnea, Spiritualitatea lui Eminescu, Gândirea, An. IX, nr. 11/1929).

Aceste interpretări aveau un caracter atât de grotesc şi contrar realităţii, încât Tudor

Vianu a intervenit, chiar în corpul revistei, spre a le demonstra absurditatea (v.

Luceafărul, în Gândirea, An. IX, nr. 12/1929). Drept premergători imediaţi ai

liniei ei, Gândirea îi socotea pe N. Iorga, pe Octavian Goga, pe Vasile Pârvan,

cărora le-a şi închinat numere omagiale. Dar şi acestor figuri de seamă ale culturii

noastre li se înfăţişau ideile într-un mod tendenţios şi deformant.

În contemporaneitate, revendicând moştenirea Sămănătorului, Gândirea prelua,

cum am spus, şi adversităţile literare ale grupărilor tradiţionaliste. Direcţia

„Sburătorului" va deveni astfel ţinta atacurilor ei înverşunate încă din 1926, anul în

care Eugen Lovinescu îşi va publica Istoria civilizaţiei române moderne. Teza

„sincronizării" noastre cu Apusul va fi denunţată drept un atentat împotriva

specificului naţional iar susţinătorul ei prezentat drept un corupător al tinerelor

generaţii româneşti, teoreticianul „maimuţei imitatoare" (N. Crainic, A doua n-

atârnare, în Gândirea, An. VI, nr. 1/1926). Orientării cercului i se reproşa

ignorarea faptului că „civilizaţia e tehnica vieţii materiale a omenirii", pe când

„tehnica vieţii sufleteşti" o constituie „cultura unui neam — acel fel de a fi, de a

gândi şi a simţi, de a vorbi şi de a se închina, de a nădăjdui şi chiar de a muri. E o

cristalizare elaborată în curs de veacuri şi de milenii, încercată prin flăcările şi prin

torentele istoriei, determinată într-un fel şi nu într-altul de fatalitatea lăuntrică a

sângelui şi a credinţei, a rasei şi a religiei. [...] Civilizaţia uniformizează ; cultura

diferenţiază. [...] Maşina e valabilă pretutindeni. Ea se poate fabrica în serie.

Gioconda e unică, nerepetabilă."

„O cultură naţională numai într-atât are valoare şi prestigiu încât izbuteşte să aducă

un gust al ei, un parfum, un timbru deosebit în ansamblul celorlalte culturi

naţionale. Dacă în civilizaţia materială imitaţia e necesitate, în cultură ea înseamnă

moartea spirituală a unui neam."

Nu pot fi tăgăduite şi efectele salutare pe care le-a avut această rezistenţă la

ideea „imitaţiei integrale", cu atât mai mult cu cât Gândirea n-a refuzat, ca

Sămănătorul, să ia cunoştinţă de realizările literaturii şi artei europene moderne.

Revista a relevat pentru întâia oară publicului românesc lirica unor poeţi ca Fr.

Jammes, Claudel sau Rilke şi n-a ignorat nici pictura, nici teatrul expresionist

german. Afirmarea originalităţii naţionale în creaţiile spirituale n-a imaginat-o (mai

ales la început), rămânând străină complet de curentele filozofice şi artistice ale

veacului.

Interesul scăzut al grupării lovinesciene faţă de specificitatea actului cultural

Gândirea a combătut-o, nu fără o anumită raţiune, dar cu dese alunecări, care o

împingeau pe poziţiile exclusivismului etnicist şi ale ororii primitiviste de

civilizaţie. „Neaderenţa la sufletul naţional" devenea acuzaţia cea mai frecventă

adusă în paginile revistei partizanilor sincronismului.

La Sburătorul, Gândirea vedea adunate elemente cu origine etnică străină,

„iudaice" sau „iudaizate". Cenaclul lovinescian era învinuit, totodată, şi de

„estetism imoralist", dar nu pentru că literatura lui fugea de „angajarea" socială şi

de atitudinile etice manifeste, ci pentru că n-avea aspiraţii mistico-religioase şi nu

simţea chemarea mesianismului naţionalist. Gândirea pretindea că recunoaşte

autonomia artei. O admitea însă numai sub raportul tehnicii creaţiei, adică al

mijloacelor de exprimare, aşa cum a înţeles-o de-a lungul veacurilor Biserica.

Frumosul, după doctrina ortodoxă, e strălucirea înţelepciunii divine revărsate

asupra lumii... Dionisie Areopagitul deriva numele grecesc al noţiunii Kalos din

verbul kaleo — „eu chem". „Divina dragoste a frumuseţii transcendente" — scria

N. Crainic — reluând aici vechi concepţii gnostice şi neoplatoniciene, prelucrate

de diferiţi apologeţi moderni ai ortodoxiei, ca Bulgakov şi Florenski, e astfel nu

numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dar şi un apel, o chemare,

o atracţie permanentă a lucrurilor către „obârşia lor comună de dincolo de timp şi

spaţiu" (Sensul teologic al frumosului, în Gândirea, An XII, nr. 9—11/1932). În

creaţiile lor culturale, oamenii şi-ar proiecta, deci, aspiraţia lor de contopire cu

principiul dumnezeiesc din care descind. Ele ar fi străbătute de ceea ce N. Crainic

numea „nostalgia paradisului", echivalentul creştin al amintirii lumii arhetipurilor

platoniciene. Opera de artă, ca produs cultural, s-ar naşte din acest impuls

metafizic. Rupt de aspiraţia sa intimă religioasă, scrisul — afirmau gândiriştii — se

prăbuşeşte în imoralism. Autonomismul estetic profesat de cenaclul lovinescian,

nerezumându-se la mijloacele creaţiei literare, ci extinzându-se asupra însuşi

rostului ei, o transformă în „pornografie freudistă". Desfăcut de legăturile cu

transcendentul, uitându-şi destinul „de dincolo de lume", „pipernicit ca într-o

carceră, în condiţiile de timp şi spaţiu terestru", artistul degenerează. Obiectul lui

încetează să mai fie „omul spiritual" şi devine „omul de la brâu în jos". Deviza

“l’art pour l’art”, N. Crainic o considera inspirată de .ideologia libertara a

Revoluţiei Franceze" şi vinovată de „exaltarea amorului liber", „divinizarea cocotei

în poezie", de „monopolul înspăimântător al adulterului în roman şi în piesele de

teatru", de „ironizarea caustică şi batiocorirea perversă a tot ce e sacru în religie şi

în patrie", de propagarea „filozofiei demonice a pederastiei care umple cărţile lui

André Gide si ale lui Marcel Proust". Estetismul psihologist al literaturii cultivate

la „Sburătorul" şi accentul pus de acesta pe viaţa erotică erau — cum se vede —

combătute tot în numele moralismului creştin. Distincţia operată între tehnica

artistică (expresie) si imboldul intim al creaţiei (inspiraţie) îngăduiau Gândirii să

accepte şi formule estetice noi, nerefuzându-le dreptul la existenţă.

Orientarea grupărilor avangardiste, revista o combătea, dar, încă o dată, pentru

că i se părea a decurge dintr-,,un materialism ce reprezintă ultima fază a decadenţei

în cultura modernă" şi tinde să refacă figura omenească distrusă de impresionism

„după modelul mecanic al maşinii", luând „civilizaţia", „tehnica mecanică" drept

„criteriul viziunii omului". Gândirismul nu respingea abstracţionismul

expresionist, „năzuinţa formativă elementarizantă", „stihială", cum o numea Blaga,

cu condiţia să aibă o aspiraţie către „absolut". Asimilată cu stilizarea transcendentă

a iconografiei bizantine, o asemenea viziune a lumii era considerată proprie artei

noastre populare. Activitatea grupărilor avangardiste trezea la Gândirea o violentă

ostilitate pentru irespectul total pe care îl arăta valorilor tradiţionale şi mai ales

formelor instituţionale religioase. În gustul pentru subversiune al dadaismului sau

suprarealismului, revista i se părea a descoperi ecourile „bolşevismului" pe plan

cultural. Literatura şi arta, promovate la Contimporanul şi la Unu, n-ar traduce,

astfel, altceva decât „negativismul ateist" modern, animat de pornirea „demonică"

a caricaturizării „arhetipului frumuseţii", a batjocurii „binelui şi adevărului",

„împotriva cărora se găseşte în stare de revoltă" (Nostalgia paradisului). Gândirea

s-a situat, cum era de aşteptat, în raporturi şi mai ascuţite de adversitate cu grupul

Vieţii româneşti. O vreme, lupta dusă de publicaţia ieşeană împotriva imitaţiei şi

pentru afirmarea specificului naţional în literatură a ascuns contradicţiile între

orientările celor două reviste, care au păstrat relaţii amabile, împrumutându-şi unii

colaboratori (Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Damian Stănoiu, Adrian Maniu, Al.

O. Teodoreanu, D. Ciurezu, V. Ciocâlteu). Curând, însă, deosebirile de poziţii au

ieşit la iveală. În Viaţa românească, Gândirea vedea personificate democraţia,

raţionalismul şi pozitivismul ştiinţific, opus misticismului, spiritul critic, cu care nu

se putea împăca fanatismul religios şi naţionalist, concepţia materialistă ostilă

speculaţiilor metafizice, tendenţionismul social în artă ş.a.m.d. Cum s-a văzut,

aceste poziţii erau denunţate de reprezentanţii ortodoxismului ca expresia unei

întregi linii „dizolvante" în cultura noastră. Ei vorbeau fără să-şi ascundă dispreţul

de programul postbelic al Vieţii româneşti: „Europenism, democraţie, raţionalism,

adică «să facem băi, şosele şi closete !»... Băi pentru europenişti, şosele pentru

democraţi (ca să culeagă voturile), closete pentru raţionalişti. Program de

gospodari moldoveni !... Dar poate fi baia, şoseaua şi closetul ideal unei generaţii

care îşi caută sensul spiritual al vieţii ?" (Răspunsuri, în Gândirea, An. X, nr. 8—

9/1930).

Până şi interesul arătat de Ibrăileanu sau Ralea „specificităţii naţionale" va

ajunge, pe măsură ce adversităţile se vor înteţi, să nu mai găsească la Gândirea nici

o stimă. Notiţele polemice din revistă îl calificau simplă curiozitate de „intelectuali

ieşeni", formaţi la şcoala „boemei franceze", „marxismului" şi „inteligenţei ruse",

sau, „cu alte cuvinte, a cabaretului, tribunei şi tavernei nihiliste", gust al

pitorescului, şi nu „teren al unei lupte în sprijinul exaltării dinamismului etnic".

Tendenţionismul social al literaturii promovate de Viaţa românească trezea în

special printre gândirişti o neascunsă aversiune. Semnificativ e că gruparea ieşeană

era atacată tocmai pentru influenţele exercitate asupra acesteia de ideologia clasei

muncitoare. Pe Ibrăileanu şi Ralea gândiriştii îi socoteau urmaşii lui Gherea, care

săvârşise „contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric" în cultura

românească (N. Crainic, Tineretul şi creştinismul, în Gândirea, An. XII, nr.

3/1933). Aşa-zisul „spirit critic moldovenesc — scria Radu Dragnea — de când n-

a mai mers mână în mână cu spiritul creator, ca în epoca lui Kogălniceanu şi a

«Junimii», a fost, de fapt, reacţiunea anarhismului neromânesc împotriva

Munteniei, care a dizolvat pe rând curentele de provenienţă rusească din Moldova"

(Veşnic şi universal, Gândirea, An. XII, nr. 3/1933). Şi, vorbind de Viaţa

românească, adăuga : „Poporanismul a fost o alcătuire hibridă: socialism mascat

de semănătorism în urma biruinţei acestuia".

Cum s-au concretizat poziţiile gândirismului în creaţia literară, pe care revista şi

publicaţiile aflate sub influenţa ei ideologică au încurajat-o ? Lirica şi-a găsit în

climatul lor două direcţii prielnice de dezvoltare. Prima a fost, cum arăta Blaga, a

afirmării unei „sensibilităţi metafizice". La Gândirea a întâlnit mai cu seamă

înţelegere poezia străbătută de fiorul religios, sau pur şi simplu înclinată a se

interoga asupra raporturilor omului cu forţele cosmice şi asupra rosturilor lui în

univers. Blaga, înaintea tuturor, a izbutit ca nimeni altul să exprime prin lirica sa o

nelinişte chinuitoare a spiritului în faţa misterelor firii.

Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Nichifor Crainic au adus, la rândul lor,

în poezia pe care au practicat-o, sentimentul unei dimensiuni transcendentale a

lumii. Ei au căutat să-l concretizeze în viziuni extatice, stăpânite, nu o dată, de

tulburătoare aspiraţii spre înălţări sufleteşti.

N. Crainic spunea că artei îi trebuie „mit şi mister" „ca să poată birui

vicisitudinile prozaismului modern şi să poată elibera sufletul în veşnicie şi

nemărginire", iar „climatul metafizic", „religios", mai mult ca oricare altul, era

chemat să salveze arta „din dezordinea, din rătăcirea şi din pipernicirea" vieţii

contemporane, oferindu-i viziunea „cerului creştin", populat de îngeri şi de oameni

îndumnezeiţi, adică de „forme finite ce închid în ele infinitul" (Nostalgia

paradisului). Blaga şi Adrian Maniu, însă, n-au ascultat neapărat această

recomandare. Peisajul mitic al poeziei lor a preferat „cerului creştin" câmpul cre-

dinţelor obscure, al practicilor magice şi „eresurilor"" populare. Revista a avut —

aşa cum preciza Blaga — şi o „stângă" care nu s-a mulţumit să se mişte în

„ogaşele'' stricte ale ortodoxiei şi mai neliniştită, mai chinuită de îndoieli, şi-a

îndreptat, sub privirile „mustrătoare" ale directorului, curiozitatea spre aceste zone

enigmatice.

Setea autentică de absolut se conjuga în lirica gîndi-ristă cu o dispoziţie la

stilizarea lumii, mai ales acolo unde problematizarea universului întâlnea

interdicţiile dogmei ortodoxe. „Transcendentul care coboară" devenea formula în

virtutea căreia vieţii i se împrumutau o blândeţe şi o împăcare celeste, un

„serafism" de icoană.

Totodată, arta stăpânită de „nostalgia paradisului" nu era chemată — după N.

Crainic — să oglindească pur şi simplu trăsăturile sufleteşti ale neamului, ci să dea

imaginea lor idealizată, prezentându-le „într-o lumină de frumuseţe suprafirească"

(N. Crainic, Spiritid autohton, în Gândirea, An. XVII, nr. 4/1938). Aici ideea

arhetipurilor platoniciene se grefa pe mesianismul etnicist : Coşbuc era considerat

„poetul rasei noastre", pentru că a făcut din fetele de la ţară „zâne", din flăcăi

„semizei", din satul ardelean „o lume de basm", şi din peisajul românesc „paradisul

însuşi".

Întruparea frumuseţii sofianice, a „ecumenieităţii" creştine în tiparele etnicului

implica apoi primitivitatea ca un compliment fatal, fiindcă numai ea — exista

convingerea la Gândirea — era deschisă cu adevărat dreptei credinţe.

În poemele sale cu „îngeri", V. Voiculescu îşi va imagina, prin urmare, pe

mesagerii divini îndeplinind muncile câmpeneşti, făcând de strajă la poartă,

culegând grâul, tăind cu securi pădurile, minând vacile satului sau îngrijind

prisăcile. Ion Pillat va descrie scene rustice, care o vor înfăţişa pe Maica Domnului

stând în pridvor şi împletind năvoade pescăreşti, pe Dumnezeu şi pe Iisus în inte-

riorul unei case de ţară din Muscel vorbind de rodul viei, pe magi sub chipul a trei

ciobani care şi-au lăsat turmele să pască pe Bucegi şi au plecat după stea. Adrian

Maniu va împrumuta voit tablourilor sale stângăcia icoanelor naive populare.

Sandu Tudor va compune cântări duhovniceşti urmând tipicul riguros al literaturii

cultice.

Acestor forme de spiritualizare a motivelor autohtone prin imprumutarea

reprezentărilor sufletului copilăros popular nu le lipsea candoarea, şi ea s-a

comunicat cu rezultate fericite multor poezii de Adrian Maniu, Ion Pillat, V.

Voiculescu, Nichifor Crainic sau Paul Sterian.

Transformarea ideii intr-un procedeu a trezit insatisfacţie spiritelor profunde,

care doreau să facă sensibilă o viziune originală românească la diapazonul marii

lirici. De aceea chiar Blaga, printre primii, va ironiza producţiile izvorâte dintr-o

astfel de aplicare doar decorativă a principiului etnico-ortodoxist în artă, scriind :

„avem poeţi de talent [...] pentru care fuga în Egipt s-a petrecut pe Argeş în jos. Nu

găsiţi că acest zel etnografic poate să ducă la rezultate de o factură cam facilă şi că

ar putea să compromită definitiv naţionalizarea artei româneşti, dorită cu deopo-

trivă căldură de toţi ? Problema raportului dintre etnografie şi artă trebuie să se

pună mai serios puţin, altfel riscăm să ne cotropească tablourile cu arhangheli în

cojoace de ciobani găurite în spate pentru întinderea aripilor şi versurile în care

Dumnezeu se încruntă cu bunătatea balcanică a unui boier român..." (Ferestre

colorate).

A doua direcţie urmată de poezia gândiristă a fost în mod surprinzător spre o

lirică tocmai opusă spiritualizării existenţei. Teluricul, elementarul îşi cereau aici

dreptul la afirmare. A luat, astfel, naştere o poezie a sevelor pământului, a vigorilor

şi asprimilor. Aron Cotruş i-a dat o expresie puternică, făcând să vorbească prin ea

un fond răzvrătit de veche îndârjire iobagă. D. Ciurezu, V. Ciocâlteu, Radu Gyr

ş.a. au asociat-o unei exaltări a vieţii „haiduceşti", cheltuită în explozii vitale.

Propriu îi este acestei lirici mai ales un naturism, care-şi căuta în elementaritatea

rurală şi regionalismul ostentativ (extins chiar şi asupra limbajului) nota

diferenţială. Tot acest vitalism primar, uneori nu fără o anumită prospeţime şi forţă,

a luat însă în evoluţia ideologică a grupării de mai târziu o formă încrâncenată şi

nefericită.

Deşi a combătut cu vehemenţă modernismul Sburătorului şi al grupărilor

avangardiste, Gândirea a acceptat „poezia nouă" nesperiindu-se de violentarea

coerenţei imagistice, de obscurizarea expresiei, de extinderea arcului metaforei

peste limitele observaţiei comune într-o logică a subiectivităţii artistului, sau de

sfărâmarea prozodiei clasice, cu condiţia ca toate acestea să se mărginească la

expresie şi să fie subordonate concepţiilor grupării. Revista a publicat versuri de

Minulescu, fiindcă aveau un conţinut religios, şi l-a aplaudat pe Ion Barbu pentru

că tânjea să atingă un plan al existenţei salvat din contingent. Ion Pillat şi Adrian

Maniu au adaptat motivele poeziei simboliste la peisajul autohton, iar Lucian

Blaga a utilizat mijloacele liricii expresioniste spre a prevesti în viziuni

apocaliptice prăbuşirea apropiată a veacului maşinilor.

În ciuda programului tradiţionalist, lirica grupării a dovedit o remarcabilă

facultate de a-şi asimila în mod propriu experienţele poetice noi. De aceea a reuşit

să rămână, ca vibraţie şi expresie, în consonanţă cu epoca, ba chiar să-i traducă

foarte dramatic nu o dată neliniştile. Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu şi mai

ales Lucian Blaga au fost poeţi dotaţi cu o mare sensibilitate şi o neobişnuită putere

imaginativă. Climatul Gândirii le-a configurat, desigur, un anumit câmp de

preocupări. Pornind însă de la câteva contradicţii reale, pe care sub forme fie şi

mistificate gruparea se simţea îndemnată să le scoată totuşi în evidenţă,

îndepărtarea civilizaţiei moderne de natură, înstrăinarea omului în lumea capitalistă

de forţele originare ale existenţei, prăbuşirea tehnicii într-o tiranie uniformizantă

etc. şi bazându-se pe o experienţă proprie de viaţă, s-au ridicat de cele mai multe

ori la un lirism intens, cu o adâncă rezonanţă umană.

În proză, Gândirea afirma că militează pentru un „realism integral". Modelul

dat era Dostoievski, pe care revista îl considera autorul creştin prin excelenţă şi

căruia i-a consacrat numeroase comentarii. Ele plecau de la modul cum genialul

romancier rus a ştiut să releve dialectica sentimentelor umane, să creeze personaje

„sfinţi" şi „demoni" în acelaşi timp. Pentru Gândirea, „revoluţia" literară înfăptuită

de Dostoievski era abolirea tipologiei, zugrăvirea universalului direct prin

individual, fără intermediul claselor sau categoriilor sociale, după principiul creştin

că „omenia este perfecţionarea oricui şi a tuturora în contact cu spiritul sfânt"

(Radu Dragnea, Veşnic şi universal).

Proza din paginile Gândirii, chiar dacă a suferit influenţa ideologică a grupării,

a păstrat adesea puternice accente realiste şi o incontestabilă virulenţă critică.

Aceasta e în primul rând adevărat pentru Mateiu Caragiale şi Gib Mihăeseu, apoi

pentru Cezar Petrescu, care, pe lângă diferite bucăţi, şi-a publicat în paginile

revistei fragmente masive din romanul Întunecare. În opera ultimului, optica

gândiristă se întrezăreşte oarecum. O trădează mai ales pesimismul cu care

romancierul priveşte efectele civilizaţiei şi progresului. Cărţile lui aduc însă o

întinsă observaţie critică asupra vieţii sociale româneşti, în manieră cam

jurnalistică — ce e drept — dar de loc neglijabilă.

În dramaturgie, gruparea şi-a făcut simţită prezenţa prin piesele cu care Blaga a

căutat să scoată la lumină fondul autohton tracic al poporului nostru (Zamolxe,

1921), să ridice la valori simbolice, rezumative pentru întreg ethosul românesc,

eresurile populare (Tulburarea apelor, 1923 ; învierea, 1925 ; Meşterul Manole,

1927 ; Avram Iancu, 1934 ; Arca lui Noe, 1944) sau să ilustreze superioritatea

organicităţii ortodoxiei asupra expansionismului catolic (Cruciada copiilor, 1930).

Gruparea n-a reuşit să impună vreun critic literar. Era şi greu ca de pe poziţiile ei

să se poată face o analiză obiectivă a cărţilor apărute.

Cronica literară a revistei a fost deţinută cu rare excepţii de publicişti sau fără

nici o personalitate, ca Al. Bădăuţă şi Const. D. Ionescu, sau cu apucături direct

huliganice, ca Nicolae Roşu. Activitatea lor a ieşit din anonimat doar prin atacurile

violente îndreptate împotriva lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,

George Călinescu, C. Stere sau Mihail Ralea şi prin elogiile fără măsură împărţite

unor talente ca Horia Niţulescu, Lucian Valea, Ilariu Dobridor, Uţă Mihai, Ladmis

Andreescu, D. Tomescu, V. Ciocâlteu etc. N. Crainic, poet de altfel foarte talentat

şi cu o contribuţie însemnată pe tărâmul liricii pe care a cultivat-o gruparea,

transforma într-un titlu de mândrie faptul că, spre deosebire de Sburătorul şi Viaţa

românească, Gândirea n-a avut niciodată o tutelă critică. Aceasta a exercitat-o însă

el, cu intoleranţe iritate şi porniri subiective izbitoare.

Eseistica, în schimb, a cunoscut în paginile revistei prin Blaga, Vasile Băncilă,

Radu Dragnea, Sorin Pavel, Dan Botta ş.a. o înflorire care, chiar dacă a luat

formele luxuriante şi uşor friabile ale iraţionalismului, nu poate f i ignorată.

LITERATURA ÎN „GÂNDIREA”

Din succintul „curriculum vitae” al revistei, de la început, s-a putut vedea

cum „Gândirea” a beneficiat, din primul an de apariție , de la primele numere

chiar, de colaborarea unora dintre cei mai talentați scriitori tineri ai timpuiu :

Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, etc.

ADRIAN MANIU

Cea dintâi semnătură de poet pe care o întâlnim în Gândirea e a lui

Adrian Maniu. Coparticipant la întemeierea publicaţiei, coautor al ar -

ticolului de deschidere, nesemnat, din primul număr, Cuvinte pentru drum,

Adrian Maniu publică tot acolo, sub iscălitură, şi o poezie, Rătăcire, ce

luminează întâia pagină, în dreapta, asemenea unei ferestre. O pagină

următoare, a cincea, e ocupată în întregime de un alt poem al său, Soldatul

Cristea, iscălit, asemenea tuturor celorlalte piese din ciclul Războiul

(viitoarea Cartea păcii din culgerea Versuri în proză) cu astronim. Foarte

susţinut va colabora şi la numerele următoare, nelipsind din aproape nici

unul, în cursul întâiului an. Publică mai ales versuri, dar şi poeme în proză,

cronici plastice şi dramatice, diverse însemnări. Bogată şi în anul al doilea,

nu însă tot atât de compactă ca în primul, colaborarea se subţiază sensibil în

cel de al treilea, pentru ca în al patrulea să se rezume la un singur poem ori-

ginal (Ciobanul bătrân) şi vreo două fragmente din tălmăcirea poemului

dramatic Peer Gynî al lui Ibsen. în al cincilea şi al şaselea an, numele lui

Adrian Maniu lipseşte din Gândirea. Revine în cel de al şaptelea, în două

rânduri. în cei doi următori, apare mai des ; în schimb, o singură dată în al

unsprezecelea, iar în al doisprezecelea şi al treisprezecelea, absentează, fără

a înceta să figureze pe lista colaboratorilor permanenţi. Pe această lis tă

rămîne până la întreruperea din 1933 a apariţiei revistei, moment în care

gruparea publicaţiei se destramă, spre a fi refăcută un an şi jumătate mai

tîrziu, într-o componenţă considerabil diferită. După această dată, Adrian

Maniu nici nu va mai colabora, nici nu va mai fi recenzat în Gândirea.

Cît timp a aparţinut cercului, scriitorul s-a bucurat, înăuntrul lui, de

toată consideraţia. Nu toate, dar multe din scrieri i-au fost comentate

elogios, unele ultraapologetic, şi nu doar de către cronicari (Ion Marin

Sadoveanu, Const. D. Ionescu), ci de către însuşi directorul revistei.

Volumul de poeme în proză Jupinul care făcea aur e pentru Crainic „o

carte desăvârşită", opera unui „poet întru totul adevărat" şi a cărui inspiraţie

valorifică „mitul folcloric", explorând un domeniu „mitologic în sensul larg

al cuvântului: basm, legendă, superstiţie", cu „codri fantastici în bezna

cărora scînteie văpaia iluzorie a putregaiurilor", cu „mori părăsite", „biserici

în ruină şi ţărmuri de mare fabuloşi". într-un interviu din 1925, Nichifor

Crainic, mărturisindu-şi preferinţele literare, numea, dintre poeţii

contemporani, în rândul întâi, pe Adrian Maniu, sub cuvânt că „în ferme-

cătoarea stângăcie a ritmurilor lui" iradiază „un substrat de psihologie

primitivă, de superstiţie [...] autentic românescă", ce „poate servi ca punct

de confluenţă între eul poetului şi eul colectiv". încă nu director, dar unul

dintre doctrinarii Gîndirii, Crainic aprecia, în acelaşi interviu, că „Adrian

Maniu şi într-o măsură Lucian Blaga sunt foarte aproape de sensibilitatea

religioasă a poporului român". La respectiva dată, Adrian Maniu era autorul

poemului dramatic Meşterul (1923), al volumului de versuri Lângă pământ

(1924), poate şi al culegerii de poeme în proză Vrăjitorul apelor (1925).

Poet „tradiţionalist", aşadar. Tradiţionalist? Da şi nu prea. în orice caz, un

tradiţionalist de cu totul altă structură decât a celor de la Sămănătorul şi

Viaţa românească antebelică, oricâtă „înrudire" ar fi descoperit Crainic

„între poemele în proză ale munteanului Adrian Maniu" şi „baladele în

proză ale fermecătorului moldovean" M. Sadoveanu („aceleaşi izvoare de

inspiraţie, aceeaşi artă crescută organic şi stilat din arta folclorică").

ION PILLAT

Didactic şi convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în universul livresc al bibliotecii familiei, dar şi autorul unei opere ce poate fi împărţită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. “Visări păgâne”, “Eternităţi de o clipă”), cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”) şi cea clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”)

El s-a născut la Bucureşti în casa din Calea Dorobanţilor 6. Tatăl său era moşier şiparlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu.Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moşia bunicului, Florica, unde a învăţat în particular întreaga şcoală primară. A urmat cursurile şcolii primare nr. 1 din Piteşti, iar în1905 a terminat liceul Sfântul Sava din Bucureşti. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, pentru a continua studiile acolo.

În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria şi geografia, dar a făcut în paralel şi dreptul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în Bucureşti în vacanţă, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul „Flori sacre”. În 1913 a obţinut licenţa în litere la Paris şi a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic.

S-a căsătorit în 1915 cu pictoriţa Maria Procopie-Dumitrescu.În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul „Poezia toamnei”, o antologie din versurile poeţilor români care au cântat toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, Revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri „Pe Arges in sus”, în care două poeme celebre conţin portretele bunicilor săi,”Bunicul si Bunica”. În 1925 a Publicat volumul „Satul meu” şi a scos împreună cu criticul Perpessicius „Antologia poetiolr de azi”. În 1935 a descoperit Balcicul, destinaţia preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii şi poeţii epocii, unde şi-a construit o vilă.

A primit în 1936 premiul naţional pentru literatură şi a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire şi a publicat volumul „Tarm pierdut”. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din poezia germană şi volumul de versuri. „Implinire” În 1944, sub titul „Poezii” i-a apărut întreaga operă lirică scrisă între 1906 si 1941.

La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconştienţă, iar în jurul orei 22 a muri.

O opinie moderat tradiționalistă va afirma în acest deceniu Ion Pillat. El a fost poetul care si-a formulat opinia despre relația tradiție-modernitate si despre eternul nostru românesc, care se numea Tradiție si modernism. Ion Pillat a constatat ceea ce el numea “criza spirituala”, existentă atât la noi, cât si în toate țările Europei, dar la noi acest fenomen e mai acut deoarece lipsesc sedimentarile. Din această pricină noua generație este pusă în fața a două căi: cea a traditionalsimului și cea a modernismului și nu știe pe care să o aleagă, dar orice drum vom alege astăzi ea va influența viitorul nostru cultural. Pillat deosebea două tipuri de tradiție: una vie, dinamică, creatoare și comprehensivă, care fiind o expresie a vieții sufletești este originară, iar cealaltă care este moartă, statică, sterilă și refractară oricăror inovări, iar când încorporează o sugestie străină nu o poate prelungi și o osifică.

Firește, poetul operează cu primul fel de tradiție. Elementele sale constructive ar fi latinitatea și creștinismul. Latinitatea a fost în etapele de la început ale etnogenezei un factor energetic, care susținea sentimentul național. Cel de-al doilea termen, modernismul, existând numai ca antiteză la tradiție ar avea două ipostaze: spiritual modern și modernismul.

Ion Pillat a acordat o mare atenție răspunsului la întrebarea dacă există o tradiție românească, întrupata într-un stil original. Firește, răspunsul său este afirmativ. El relevă cumpătarea sentimentului religios românesc, îl consideră concret și plastic. Relevă aopi modalitatea în care tradiția religioasă se reflectă în artă.

Pentru Pillat literatura era artă superioară deoarece prin cuvânt se realizează o sinteză de muzică, culoare și înțeles “Graiul românesc este sinteza sufletului nostru”.

Important este faptul că poetul a considerat util să sublinieze mereu necesitatea unei sinteze creatoare a tradiției vii a poporului român cu elementul modern de peste graniță al cărui germene se află și la noi. Este important deoarece trebuie să recunoaștem efortul său împlinit de a se delimita de tradiționalismul îndărătnic.

Punctul de vedere cel mai extremist în problema etnicității în artă a fost reprezentat în epocă de câteva personalități din constelația Gândirea, Cuvântul și Curentul. Era un punct de vedere pe care nu-l împărtășeau toți colaboratorii acetor publicații, dar era impus de conducătorii lor. Ion Pillat este un adevărat tradiționalist care dorește să promoveze spiritul național și tot ceea ce are legătură cu rădăcinile noastre.

ION PILLAT

TRADIȚIONALIȘTII DE TENDINȚĂ RELIGIOASĂ

VASILE VOICULESCU ȘI NECHIFOR CRAINIC

Întâia pleiadă lirică a Gândirii reunește, alături de „tradiționaliștii” prin afiliere, proveniți din expresionism,simbolism,parnasianism,avangardism,doi tradiționaliști integrali, am putea zice, înnăscuți : Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu . Primul publică în revistă chiar de la apariția ei , cel de al doilea își începe colaborarea târziu tocmai în 1927. Dar practică „gândirismul” și înainte de acestă dată, înainte chiar de întemeierea publicației ce-l va promova. Compune (uneori) în spirit „ortodox”, dacă nu „ortodoxist” , cam de când începe să versifice, și volumul său de debut (Poezii,1916) include bucăți ce interpretează motive evanghelice : Magii, Pe cruce, stihuri cu directe adresări către „Stăpânul veșnic” , pasteluri sacralizate, în cuprinsul cărora natura devine un imens altar.

Uneltele versificatorului (căci Vasile Voiculescu nu e încă poet) rămân însă sămănătoriste, ba chiar presămănătoriste, sămănătoristă fiind, de fapt, întreaga structură a producțiunilor sale, nu însă fără a vesti iconografic și retoric „tradiționalismul”, ulterior , de aspect religios.Am putea numi acestă înclinație spre elementul decorativ și în genere spre datul de natură religioasă pregândirism.

Dacă în Poezii , sămănătorismul conține germeni de viitor „ortodoxism” literar , „poeziile de război” ce formează cuprinsul următoarei culegeri , Din țara zimbrului (1918) , aparțin sămănătorismului în exclusivitate. Nu în sensul reeditării motivelor cultivate cu predilecție înauntrul acestui curent , ci în acela al profesării militantismului național , așa cum îl înțelegea Iorga, cu utilizarea tuturor șabloanelor unei literaturi destinate serbărilor școlare și cărților de citire. Ca altădată Coșbuc , nu fără a pune la contribuție și mijloacele lui Alecsandri, din Ostașii noștri, Vasile Voiculescu a scris o carte de „cântece de vitejie”. Versurile sunt,și aici, ca în volumul precedent al autorului, elaborate cu o conștiinciozitate artizanală deplină; prozodia e impecabilă și, cum materia verbală în care se realizează este adesea aspră, întrucât numește realități crâncene, expresia izbutește în câteva rânduri să devină energică, sugerând efectiv atmosfera de luptă.

Și în evocările Din țara zimbrului, ca în acele din Poezii, apar uneori chipui bisericești , un chip de preot inclusiv; ele sunt însă mobilizate în serviciul patosului vitejesc, pierzându-și, în consecință, funcția specifică. „Popa din Dealul Sării” participă cu soldații la lupte, le întreține îndârjirea de a nu ceda inamicului nici o

palmă de teritoriu și până la urmă cade eroic, ultimele-i cuvinte fiind un îndemn la rezistență cu orice preț: „cu nici un chip nu vă predați, / Copii, luptați până la urmă... ” (Popa din Dealul Sării).

Cu cel de al treilea volum, Pârgă (1921) , poezia lui Voiculescu începe să prindă contururi individualizate. Procesul e vizibil în mai multe compoziții cu caracter descriptiv, în care domină tonurile majore, linia severă , tendința spre sculptural. Vasile Voiculecu nu este, precum Adrian Maniu, un iconar sedus de culoare, el execută xilogravuri, într-o manieră durreriană. Lipsite (în această etapă) de orice fluiditate, neavând nimic „muzical” , tablourile lui dau în schimb priveliștilor relief, fixează volume, procură iluzia formelor. În polemică tacită cu orientarea sămănătoristă spre idilicul grațios, spre suav, autorul Pârgăi zugrăvește peisaje aspre.Calea pe care o urmează , obișnuit, religiozitatea e cea iconografică. În Icoană veche, avem chiar descrierea ( cu implicații narative) a unei icoane. Din câte trele daduri , În grădina Ghetsemani interpretează foarte liber , urmărind efecte pur literare , două momente evanghelice, respectiv Nașterea și Patimile. În Patru brazi, ca, de fapt, în tot volumul, în ultima analiză, sacrul nu este altceva decât un constituent al etnograficului.

Ce dezavantajează considerabil cea de-a treia carte, ca și pe cele precedente, și , de altfel , poezia lui Voiculescu în totalitate,e mai ales discursivitatea prozaică; ea recurge , adesea, spre a se deghiza, la personificări și procedeul nu parvine decât să coreleze prozaismul cu artificiozitatea, dar nu sunt rare nici cazurile în care se comunică în toată nuditatea ,și rămâne de neînțeles cum un poet nu lipsit de conștiință artistică a putut lăsa să i se imprime în volum, ba chiar într-o „ediție definitivă”, aceea de la Fundații , astfel de improvizații.

Retorismul, alegorismul artificios, abstractismul vor face ravagii și în volumele următoare, în expresie, însă mai puțin rudimentară , de regulă, mai stilizată, mai interiorizată. Subsidiară în primele trei volume, tematica religioasă ,sau , mai ales, pseudoreligioasă, se impune, în cel de-al patrulea, în prim plan. Poeme cu îngeri, culegere apărută în anul când autorul își începea colaborarea cu Gândirea, este (în aparență doar) cartea de vizită a ortodoxismului literar, asa cum Pe Argeș în sus este (efectiv) actul de identitate al tradiționalismului interbelic. Spațiul ei este invadat de îngeri.Unele dintre poezii par comentarii la desenele cu care Demian a ilustrat paginile revistei.

Cu constituția psihică pe care a avut-o, Vasile Voiculescu nu putea deveni un veritabil poet al întrebărilor devorante, al dramelor de conștiință sfâșietoare , al aspirației mistice la dizolvarea eului individual în divinitate. Putea însă deveni un poet al extazului religios. N-a devenit. Poeziei sale îi lipsește acel fior de adâncă evlavie ce traversează, pătrunzând pe alocuri în toate interstițiile, lirica unui Rilke, unui Charles Peguy, unui Paul Claudel, ea rămânând , de regulă, fie declarativă , fie decorativă. Am putea conchide, coroborând versurile lui Vasile Voiculescu cu

propriile-i mărturisiri, că poetul , primind religiozitatea de-a gata, a facut uz de ea tocmai ca de educația primită în general în familie; a acceptat-o ca pe un dat, ca pe ceva în firea lucrurilor , fără să o supună vreodată unui foarte sever examen critic, să o confrunte cu existența și cu doctrinele antireligioase.De aici, absența, în versuri, a combusiilor, a dramatismului, a marilor exaltări.

De alminteri, în toate aspectele, poezia lui Voiculescu este mai mult a unui artizan (ce reușește , nu o dată , să devină artist) decât a unui liric.Întocmai ca Ion Pillat, și Vasile Voiculescu a parcurs un drum de la vers la poezie, nu invers.

Că religiozitatea nu e consubstanțială plasmei intime a creației lui Voiculescu (sau,dacă se poate vorbi, într-un anume sens, de religiozitate , aceasta nu e orientată spre transcendentul divin) rezultă și din evoluția poetului , care , după ce a practicat „ortodoxismul” literar, după ce a străbătut „țărmul clasic” al Heladei, ca închinător la idealul de artă instaurat acolo se transpune în condiția lui Shakespeare, căruia îi continuă sonetele , într-un spirit platonician.Încă din perioada colaborării susținute la Gândirea, Voiculescu , depășind manierismul ortodoxist, a început să practice un creștinism contaminat de Platon.

Concluzia nu poate fi decât accea că până și cel mai mare „ortodoxist” (după directorul publicației )poet de prim-plan de la Gândirea n-a fost, strict vorbind, un poet profund religios, și în nici un caz unul integral creștin. Mai curând s-ar putea argumenta că „ortodoxismul” poetului s-a grefat pe un fond de instinctualitate încătușată și de păgânătate îmblânzită. Poezia lui Vasile Voiculescu n-ar putea fi invocată drept exemplu ilustrativ în favoarea tezei potrivit căreia „anima naturaliter christiana”.

VASILE VOICULESCU

NICHIFOR CRAINIC

Seminaristul Ion Dobre a dovedit preocupări pentru publicistica vremii, un

loc important ocupându-l revista Sămănătorul şi ziarul Neamul românesc. Cele

două publicaţii au avut o influenţă semnificativă asupra formării ideologiei de mai

târziu a lui Nichifor Crainic. El a recunoscut că paginile publicaţiilor îl atrăgeau,

dată fiind influenţa lui Iorga, idolul tineretului de atunci. Dumitru Micu îl

încadrează pe Crainic - în studiul „Gândirea” şi gândirismul - alături de Vasile

Voiculescu, în rândul „tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă”; Ov. S.

Crohmălniceanu, în Literatura română între cele două războaie mondiale (vol.II),

include poezia lui Crainic în „lirica sensibilităţii religioase”; G.Călinescu, în a sa

Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, îl plasează pe Nichifor

Crainic în rândul ortodoxiştilor, identificând ca elemente definitorii ale speciei sale

iconografia mistică şi „doctrina miracolului”; în Istoria literaturii române

contemporane (vol.I), E. Lovinescu, urmărind evoluţia poeziei lirice se referă la

„conversiunea sămănătorismului în tradiţionalism”, exemplificând cu numele

poeţilor: Nichifor Crainic şi Ion Pillat. S-ar putea vorbi însă despre un

tradiţionalism care nu este o convertire a semănătorismului, ci - după Călinescu - e

un stil, „o formulă inventată de poeţi moderni, ieşiţi adesea din şcoala

simbolismului”. Totodată, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă de autoconservare,

„ce se Definitoriu pentru ideologia Gândirii este eseul Sensul tradiţiei, din 1929.

Semul comun îl reprezintă „tradiţionalismul”, transpus în vecinătăţi lingvistice

similare. Una dintre acestea este legată de autohtonism, în sensul că se dorea „o

cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie”, fără a exclude

factorul cultural, căruia îi revine un rol secundar, autohtonismul, alături de factorul

naţional, ortodoxie, factorul politic reprezentând cele patru puncte cardinale din

doctrina Gândirii. Alteori, Crainic preferă sintagma tradiţionalism autohton -

deţinătorul unei forţe dinamice opuse forţei statice, specifice unor popoare cum

sunt francezii, în cazul cărora poate fi alăturat atributul de paseist, incompatibil cu

tradiţionalismul românesc. În acelaşi eseu, este evidenţiată ideea de continuitate în

plan publicistic, în sensul că revista opune unei evoluţii prea rapide, în alte direcţii

a poeziei moderne”. Gândirea continuă, prin conceptul de tradiţionalism,

Sămănătorul, a cărui linie a fost stabilită de Nicolae Iorga. Apreciem că aceste

eseuri „ideologice” reprezentau însăşi baza mişcării gândiriste, non-identică

revistei Gândirea.

,,Sensul Tradiției,,

,,Tradiționalismul voiește o cultură creatoare de valori autohtone, o creație

culturală propie.Aceasta nu exclude consumația culturală,ci o implică acordându-i

însemnătate subordonată pe care o are în realitate.Expresie ă poporului ,creația

culturală e în funcție de popor.Menirea pe lumea aceasta ă unui popor nu e aceea

de a ști, ci aceea de a crea.Dar creația aceasta rămâne ținta supremă!Sunt lucruri

deosebite și nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii tradiționalismului le

confunda cand se declara pentru consumatia culturala.Ei cred poate ca

traditionalismul se opune consumatiei culturale.Dar traditionalismul intemeiat pe

personalitatea personala primeste elementele oricarei culturi mai innaintate si le

foloseste ca stimulente ale acestei personalitati.Consumatia culturala e ca orice

consumatie,un proces de asimilare.,,

Nichifor Crainic spune in lucrarea sa-,,Noi suntem un popor cu bun simt si

cu ironie.Izolarile in estetisme dispretuitoare si olimpice au cazut totdeauna in raza

sagetiilor nemiloase.Pentru tradiționaliști eterna chestiune ă occidentalizării sau ă

raporturilor cu Occidentul care incurca si dezorientează atatea inteligențe

romanești , se reduce la un proces firesc de asimilare.Un Nicolae Bălcescu,un

Mihail Kogalniceanu,un B.P.Hasdeu,un Mihail Eminescu,un George Coabuc,un

Vasile Parvan sau un Nicolae Iorga ni se înfațîșeaza sub îndoitul aspect de vasta

asimilare aculturilor straine și de monumentală creatie autohtonă.Tradiționalismul

vede în ei revelații istorice ale substanței de viață permanentă de viață ce zace în

adăncul acestui popor.

Dacă menirea poporului romanesc este aceea de ă creia o cultura dopa

chipul si asemanarea lui,afirmația aceasta implica si solutia unei orientari.

Nu rostim cu totii-țânărul nostru popor românesc? Consemnul unanimasupra

aceste tinerețî e lucrul de căpetenie in zămislirea unei culturi propri.Unul din

vechile noastre basme vorbește despre (tinerețe fara batrânețe), expresie mitologică

a vitalitații poporului. Tinerețe fara batrânețe e mitul sângelui, al acestui sânge

misterios și alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile in

această țară,hrănită de grâul si vinul pamântului și biciuit de dogoarea soarelui si

de pleasna vantului ă carui roșie vigoare pulseaza in trupul definit al poporului de

azi.Tinerețe fără batrânețe e însuși sângele acesta care se ramifică în noi toți si prin

ă carui taina vie ne simtim solidari intre noi,mostenind pe cei cari au trait mai

innainte și trăind în cei cari se vor naște.Fizionomia culturii românești o va da acest

sânge misterios. ,,Un popor îmătrânește când puterile lui s-au sleit în creatii de

cultură și de civilizați.Meșterul Manole e ultima podoabă – își ășează crucea de aur

pe turlabisericii cladite de geniul lui.E o fatalitate a istoriei că popoarele mor ucise

de propria lor creație pentru a supraviețui prin ea ca mesterul Manole prin biserica

lui.Dar noi suntem abia la început cînd urechea e dispus să asculte nu cuvintele

nihilismului,ci strigătul cocoșului care vesteste răsăritul soarelui.

Pe urmele acestei ,,tinerețe făra batrânețe,, să lămurim încă o dată sensul

tradiționalismului autohton.Am spus altă dată că tradiționalismul îl concepem ca o

forță dinamică iar nu ca o forță statica.

Ce înseamnaă tradiție?

Miguel de Unamuno o definește astfel- Tradiție, de la tradere,înseamna

predare-ceea ce trece de la unul la altul, trans , concept frate cu acela de

transmisiune,de transport,de transfert.

TRADIŢIONALISMUL DECORATIV, EUFORIC,

PATETIC,ELEGIAC

(D. CIUREZU, RADU GYR, N.CREVEDIA, etc.)

Sub influenţa poeţilor trataţi în precedentele paragrafe, a lui Pillat,

Voiculesou şi Crainic, în special, în lirica românească a perioadei

interbelice s-a precizat o direcţie care, asimilându-şi caracterele poeziei

anterioare orientate programatic spre spaţiul şi timpul naţional, le-a dat o

tentă inedită şi astfel a înscris în peisajul literar al epocii o experienţă

specifică.

Dezvoltat din sămănătorism, tradiţionalismul de după întâiul război

mondial nu e o simplă reeditare sau prelungire a lui. Continuîndu-l, l-a şi

primenit, l-a scuturat de o parte din colburi, l-a integrat (până la un punct) în

anumite structuri ale liricii moderne. Poeţii promovaţi sau influențați artistic

de Gândirea sunt, în general , mai cultivați decât cei de la Sămănătorul,

posedă mai mult rafinament; versurile lor sunt mai elaborate,mai

dense,imagistica mai complicată, iar tendințele cărora le dau curs sunt

subordonate în mult mai mare măsură decât în poezia sămănătoristă

preocupării de artă. Pe de altă parte, anumite producțiuni tradiționale se

resimt de pe urma impactului ideologic al gândirismului, plătesc tribut

orientării introduse în cultură de doctrina Gândirii.

O caracteristică a acestei poezii e precisa localizare geografică, aproape

fiecare dintre reprezentanţi evocând cu prioritate peisajele ţinutului său

natal. De aici şi o anumită diferenţiere regională a poeţilor.

Tradiţionalistul cel mai tipic e, neîndoios, D. Ciurezu. Inspiraţia lui

frecventează exclusiv universul rural, transfigurând peisaje, celebrând

îndeletniciri, explorând metodic toate compartimentele folclorului, pros-

pectând istoria. Fiu al Olteniei, autorul Răsărit-ului a devenit astfel rapsodul

şi iconograful meleagurilor natale. Fără să cânte, asemenea lui Francis

Jammes sau Ion Pillat (în Pe Argeş în sus), doar un singur tărâm (Orthez,

Florica), D. Ciurezu îşi localizează domeniul sufletesc, patria morală,

invariabil, într-un ţinut în care „un cerc de soare" încoronează păduri, într-o

„ţară de pădure", străbătută de apa şerpuitoare a Jiului, care „prinde-n

matca-i tulburată / un ostrov plin de răcoare şi de vînt". în această geografie

zace — „cu odoare şi comori / Din Ordel şi pân-la Risipiţi" — un „sat fără

hrisov".

Traducând impresia suscitată de asemenea priveliști în limbaj critic,

vom spune că D. Ciurezu este,prin excelență, un poet al peisajului oltenesc.

Aceasta fiindu-i opera, n-am putea să-l caracterizăm lapidar pe D. Ciurezu

mai adecvat decît numindu-l: un Coşbuc al Olteniei. Cu specificarea,

desigur, că ne găsim în faţa unui Coşbuc subaltern : dezavantajul tu turor

scriitorilor care merg pe urmele unor înaintaşi de nedepăşit.

Tradiţionalismului decorativ al lui D. Ciurezu, un alt oltean îi răspunde

printr-un tradiţionalism patetic, exuberant. Autor foarte prolific, făcător de

versuri infatigabil, prezent în mai toate revistele tradiţionaliste, şi nu doar în

acestea (îl găsim în Ramuri şi Năzuinţa, Flamura şi Pleiada, în Falanga şi

Ritmul vremii, în Adevărul literar şi în Convorbiri literare), RaduGyr a co-

laborat şi la Gândirea : intermitent în primul deceniu de apariţie a revistei,

susţinut în cel de al doilea, când (din 1934) a făcut parte din gruparea ei

permanentă. „Gândirist" în sensul plenar al termenului, totuşi, n-a fost,

întrucât nu a practicat „ortodoxismul". A profesat însă, programatic,

împreună cu gândiriştii cei mai zeloşi, etnicismul, un etnicism de paradă,

frenetic, spumegător şi bolborositor, depăşind în privinţa aceasta pe Crainic,

activând politic în rândurile celei mai odioase, mai scelerate organizaţii

fasciste, şi slujind-o literar în versuri devenite cântece, imnuri, urlate pe

străzi de bande huliganice, pogromiste. în Gândirea, bardul „tinereţii legio-

nare" n-a publicat compuneri agitatorice. Acestea au văzut lumina în presa

fascistă de mase, au circulat pe foi volante. Gândirea i-a tipărit, în 1942—

1943, Poeme de pe front (poezii mai mult de atmosferă, nu fără infil traţii de

ideologie barbară, însă fără erupţii isterice, fără apeluri bestiale), iar mai

înainte, precum şi concomitent şi ulterior : compuneri diverse,

reprezentative pentru modul sau, mai corect spus, modurile sale lirice.

La Gândirea, Radu Gyr debutează, în 1926, cu Gânduri de haiduc, pe

lună… , compunere din ciclul Chilimuri oltenești, ce anticipează baladescul de mai

târziu , descriind o cavalcadă voinicească, punctată de îndemnuri și chiote.

N. Crevedia (nume cu care iscăleşte „noul poet" — care de fapt, nu era

un debutant; lansat în 1928 de Arghezi, prin Bilete de papagal, colaborase la

Viaţa literară, la Vremea) devine, începând chiar din numărul următor, pe

mai-iunie, un colaborator permanent al revistei ; publică aici versuri, mai

ales, dar şi proză, articole. Intră (intrase, poate, de la început) şi în redacţia

Calendarului, şi acest cotidian de penibilă memorie îşi datorează într-o

măsură, şi lui, trista faimă de a fi fost unul dintre cele dintâi organe de presă

care au sprijinit acţiunea organizaţiilor de extremă dreaptă : cuzistă şi le -

gionară, îl vom găsi şi la Sfarmă-Piatră, această publicaţie avându-l chiar

director, la un moment dat, în aprilie 1940, pe durata însă doar a trei

numere, precum şi la Porunca vremii.

ORTODOXIŞTII

(SANDU TUDOR, PAUL STERIAN, GEORGE A. PETRE etc.)

Tradiţionalismul unora dintre poeţii ale căror nume circulă în paginile

Gândirii (Crainic, Voiculescu, Ciurezu, Matei Alexandrescu etc.) e punctat

pe alocuri, după cum s-a văzut, de atitudini (sau numai decoruri) religioase,

iar expresia acestora este „ortodoxă", în sensul că între subiectul liric şi

presupusa existenţă supraterestră se stabilesc raporturi de comunicare

nemijlocită (euforică sau dramatică), transcendentul nerefuzând să

„coboare", demiurgul nerămânând pentru om un „deus absconditus".

„Ortodoxişti", însă, poeţii aceştia nu sunt, sau, în tot cazul, nu pot fi reduşi

la această formulă. Nu este un „ortodoxist" (şi nimic altceva) nici măcar

teoreticianul ortodoxismului, Nichifor Crainic. într-o asemenea categorie

intră câţiva alţi lirici, în a căror practică religiozi tatea a devenit stil,

ortodoxismul — o manieră scriitoricească. Sistematizând procedee folosite

de Voiculescu, de Crainic, aplicând programatic anume idei din articole de

doctrină, ei abordează cu perseverenţă teme sacrale, descriu mai cu seamă

ceremonii cultice, şi limbajul le este artificios, livresc, frazele fiind adesea

răsucite după modul stilului vechi bisericesc, lexicul presărat cu termeni

arhaici, colectaţi îndeosebi din jargonul ecleziastic, din literatura veche

religioasă. Cerebrali prin excelenţă, mai mult artizani decât cântăreţi,

respectivii autori sunt poeţi nu atât religioşi cât bisericoşi.

Poezie tipic ortodoxistă a scris în special Sandu Tudor. Colaborator

al Gândirii din 1925 până în 1933 (când, scoţând un ziar propriu —

Credinţa, îi devine adversar), el practică ortodoxismul, un ortodoxism

ritualistic, încă înainte de cristalizarea doctrinei. însă, curios, în revistă nu-i

apar la început versuri de acest gen, ci „icoane" profane, precum cea datată

„secolul XVII" şi în ramele căreia este fixat un chip de „boier de oaste",

„tânăr curtean", în costumaţie bizară, de fantezie.

Piese de factură ortodoxistă nepublicate în prealabil în Gândirea se

găsesc în volumul Comornic (1925), în ale cărui pagini se aud foşnind bărbi

şi camilafce şi se simte un puternic miros de biserică. Sub un titlu

bombastic, o compunere înfăţişează un pâlc de călugări somnoroşi,

bolborosind în bărbi „aleluia".

După apariţia amintitului volum, lui Sandu Tudor i se tipăresc în

Gândirea stihuri de inspiraţie când istorico-voinicească, colorată religios

(Balada cneazului tâlhar, Plecare în voinicie), când — în majoritatea

cazurilor — pur religioasă, scrise toate într-un stil foarte elaborat,

cărturăresc sau psendofolcloric (deci, tot cărturăresc), construcţii de o

virtuozitate remarcabilă, în cuprinsul cărora stilizarea parvine uneori să

compenseze într-o oarecare măsură absenţa lirismului. Atras irezistibil de

ritualităţi, decoruri, de latura exterioară, ornamentală, a fenomenelor, poetul

cultivă cu obstinaţie descripţia, subiectele istorice nefiind decât pretexte

pentru prezentări de solemnităţi, gesturi spectaculare, costume, arme,

podoabe.

Producţia poetică a lui Sandu Tudor aparţine mai mult literaturii

cultice decît literaturii, şi studiul ei intră, în consecinţă, de drept, mai

curând, în atribuţia teologilor decât în aceea a istoricilor literari.

Despre Paul Sterian, G. Călinescu zice că „parodiază cu

maliţie ortodoxismul în versuri dadaiste şi nu fără talent".

Afirmaţie greu de susţinut. Se pot, într-adevăr, detaşa din

Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932) nu puţine pasaje

hilare, însă de aici nu rezultă numaidecât că ele au fost compuse

cu intenţii parodice. Dacă aceasta ar fi fost realitatea,

respectivele texte ar contrasta absurd cu întreg scrisul lui Paul

Sterian din perioada colaborării la Gândirea (1928-1933). Paul

Sterian nu semnează în revistă doar poezii (ce vor intra în citatul

volum) ; semnează şi un „mister pascal în cinci stări", Emaus

(nr. 6-7, din 1930), de inspiraţie evanghelică şi ţinută ortodoxă

ireproşabilă, precum şi o seamă de cronici : plastice, teatrale şi

literare, una din ele având ca obiect volumul Joc secund al lui

Ion Barbu, pe care îl comentează în spirit creştin.

Definitorii pentru modul liric al lui Paul Sterian şi dotate, spre deosebire

de numeroase altele, cu o reală capacitate lirică sunt câteva piese (apărute în

Gândirea, toate) fără directă aderenţă la tema volumului, un soi de apocrife,

ce fantazează în marginea evangheliilor şi a vieţilor sfinţilor. Una e o

Cântare a pământului ce purtă vreme de treizeci şi trei de ani pe

Mântuitorul nostru ; alta transmite Glasl Crucii care L-a purtat pe Mân-

tuitorul spre Dumnezeu. Intr-o a treia auzim Părerea de rău a asinului ce

purtă la Florii pe Domnul nostru lisus Hristos.

Efectele obţinute prin asemenea infantilizări sunt, esenţial, de aceeaşi

natură cu cele din anumite poeme ale lui Tristan Tzara sau Adrian Maniu.

Umorul — în cazul, concret, un umor sacru, de speţa aceluia din anumite

scrieri patristice — devine mod al ingenuităţii ; gra ţie lui, poemele se umplu

de atmosferă candidă, serafică. Nu e un umor depreciativ, desacralizant, ci

unul care (în concordanţă deplină cu mentalitatea ortodoxă) integrează

sacrul în sferele realului imediat, transfigurându-le. În general, poetica lui

Paul Sterian nu poate fi omologată cu parodia. Autorul Pregătirilor pentru

călătoria din urmă nu a urmărit discreditatrea tematicii religioase,

ridiculizarea „ortodoxismului". A încercat, din contră, să revitalizeze într-un

fel inedit inspiraţia religioasă, exprimând frământări, aspiraţii mistice cu o

tehnică ultramodernă, să realizeze o fuziune între ortodoxism şi moder-

nismul extrem. Procedarea e aceeaşi, în fond, cu a arhi tecţilor ce construiesc

biserici în stil cubist şi a compozitorilor care au transpus liturghia pe muzică

de jazz.

Manifest ortodoxă, fără a fi şi ortodoxistă, în înţelesul special pe care l-

am dat termenului, e producţia poetică (cenuşie) a preotului orădean George

A. Petre, care şi-a intitulat prima culegere Dumnezău (Oradea, 1928) şi a

inclus în ea rugăciuni, imnuri, meditaţii, acestea din urmă cam panteiste.

In compunerile apărute în Gândirea, George A. Petre înalţă, tot astfel,

osanale, împleteşte rugi şi, asemenea lui Crainic, se imaginează mergând în

zi de vară alături de Fiul omului.In afara Gândirii — şi în afara, totodată, a

condiţiei literare — şi-a desfăşurat cariera de autor de versuri re ligioase

(scrise spre a fi cântate de „fraţii" şi „surorile" din Oastea Domnului, în care

a acţionat cu zel, dimpreună cu soţia) Constantin Goran, ale cărui numeroase

broşuri e ciudat că n-au fost niciodată menţionate în paginile revistei lui

Nichifor Crainic. Ele cuprind rugăciuni, evocări biblice, imnuri de slavă,

îndemnuri, chemări.

Tot pe cont propriu (nu însă fără a publica ceva şi în Gândirea) a scris

poezie religioasă (poeme în proză, mai exact), de cu totul altă factură şi

calitate, Octavian Şireagu (autorul unei antologii a liricii ardelene);

„Icoana de deasupra capului meu, când mă descoperii că vreau să

păcătuiesc, cu gândul că voi fi iertat de Cel ce nu ştie să se supere, scăpă

câteva lacrimi în untdelemnul ce-i aducea prinos...

Şi atunci mi-am zis, plin de cutremur : Stropi-mă-voi pe obraji cu apa cu

care am spălat pe la toacă limbile clopotelor.

Şi faţa mi se va înălbi, ca un cîntec omenesc, îngânat de-o privighetoare,

în catapeteasma unui zăvoi..." (în Roadele umilinţei, din voi. I n umbra lui

Crist, Cluj, 1933.)

TRADIŢIONALIŞTII ŞI ORTODOXIŞTII PRIN

RALIERE. CLASICIZANŢII. TINERII ÎN

FORMARE. COLABORATORII

OCAZIONALI.

DRAGOŞ PROTOPOPESCU, DONAR MUNTEANU, GEORGE

GREGORIAN,GEORGE DUMITRESCU, G. MURNU, .MARCEL

ROMANESCU, ŞTEFAN NENIŢESCU, etc.

Diagrama sectorului liric al Gândirii n-ar fi exactă dacă ar omite o clasă

mai aparte de tradiţionalişti : acei prin a căror activitate se prelungeşte

agonic mişcarea de la Sămănătorul şi cei proveniţi din grupări care, înainte

de primul război mondial sau în deceniul imediat următor, au reprezentat

direcţii estetice opuse celei sămănătoriste.

Producţia celor dintâi e, în cea mai mare parte, atât de umilă, încât e mai

bine să nu o răscolim. Dacă din Ion Buzdugan, G. Talaz, G. Voevidca se mai

poate alege ceva, eventual şi din N. Milcu (nu însă din ceea ce le-a apărut în

Gândirea), versurile celorlalţi (Ecaterina Pitiş, Ştefan Bălceşti, Al.

Iacobescu, Al. N. Nanu, Ion Al. George, I. Ojog, G. Băiculescu ş.a.) sunt

sortite să doarmă netulburate în pagini foiletate doar de cercetători.

Mai rezistentă (în unele cazuri, rezistentă, pur şi simplu, fără „mai") se

dovedeşte poezia „gândiriştilor" alăturaţi grupării după ce activaseră în

cercuri ostile tradiţionalismului — şi nu doar tradiţionalismului în genere, ci

direct celui promovat de Gândirea.

Colaborator foarte activ al revistei, la început (până în 1930) ca poet şi

traducător din lirica engleză, apoi ca eseist şi cronicar, Dragoş

Protopopescu se formase la Viaţa nouă a lui Densusianu şi era, la data

apariţiei Gândirii, autorul a două volume de versuri, Poemele restriştii şi

Zvon de pretutindeni. Noile poeme nu adaugă nimic substanţial producţiei

anterioare, fiind şterse, fără accent personal, aliaj de simbolism superficial

şi tradiţionalism comun.

Donar Munteanu scotea în 1904 cu colaborarea lui Macedonski şi a

unora dintre devotaţii săi (Mircea Deme-triad, D. Karnabatt, Iuliu Cezar

Săvescu, Al. Gherghel ş.a.) o revistă de atitudine simbolistă, Pleiada (două

numere), în care îşi imprima versuri întru totul în nota poeziei maestrului.

Din 1907 colaborează la Convorbiri critice, lăudat de către M.

Dragomirescu mai mult decât ditirambic şi prezentat ca unul dintre

exponenţii „şcolii noi". În deceniul al doilea, îl găsim în Flacăra (1911—

1916), în Literatorul (1918), iar în cel următor mai ales în Adevărul literar

şi artistic. In Gândirea începe să semneze în 1930.

Apropierea de acesta revistă nu a fost rezultatul hazardului.Ea

corespundea şi opţiunii politice şi (re) orientării sale literare. Dintotdeauna

practicant al versului clasic, Donar Munteanu cultivă, după apariţia culegerii

Aripi fantastice (1925), care îi înmagazinează producţia de până atunci, în

exclusivitate sonetul, specie prin excelenţă tradiţională, iar tematica şi-o

caută, tot mai insistent, în universul rural.

Tot din fosta ambianţă a Convorbirilor critice şi-a agonisit Gândirea şi

un alt liric de inspiraţie (uneori) religioasă, George Gregorian, nu prea

deseori prezent în paginile revistei, pe copertă însă figurant perpetuu, ca

membru fidel al grupării. Afinităţile lui cu publicaţia au fost, neîndoios, de

natură politică în primul rînd. Două din cele cinci culegeri de versuri pe care

le-a publicat — Săracă ţară bogată, 1936, şi Două f e t e dintr-un neam.

1941 — conţin improvizaţii cu caracter agitatoric, cronici rimate şi

manifeste, Îmbibate de cea mai otrăvită ideologie reacţionară, acte de

adeziune la mişcările de extremă dreaptă, de sprijinire a dictaturii militare

fasciste. întru-cât respectivele cărţi se află cu totul în afara condiţiei li terare,

întrebarea normală e nu dacă scrisul lui G. Gregorian are tangenţe de ordin

estetic cu gândirismuî, ci dacă versurile acestui rimător — cele din alte

volume decît a-cele citate — au vreo atingere cu poezia ; G. Călinescu le-o

tăgăduieşte. „Din toată această pretenţie de filozofie adâncă — zice autorul

Istoriei literaturii române..., citind din mai multe compuneri «de concepţie»

—, nu se poate alege nimic." E. Lovinescu e ceva mai îngăduitor, iar M.

Dragomirescu, înaintea lor, referindu-se la producţia din perioada debutului,

o preţuieşte superlativ, acordînd unor bucăţi calificative maxime, găsindu-

le, în anume privinţe, superioare chiar poeziilor lui Eminescu.

Din timp în timp, în paginile Gândirii poate fi întâlnit, după 1930, şi

beniaminul grupării direcţionale de M. Dragomirescu, George Dumitrescu,

fostul conducător al defunctului Ritm al vremii, în al cărui spaţiu adoptase

atitudine critică faţă de poezia din revista la care avea să colaboreze.

Prezenţa intermitentă, vreme de peste un deceniu, în publicaţia centrală a

mişcării tradiţionaliste n-a însemnat din parte-i şi o adeziune la programul

ideologic al acesteia sau chiar numai la orientarea ei estetică. Mai

independent faţă de şcoli şi directive decât oricare alt poet aparţinător

„Şcolii noi", George Dumitrescu a avut şi la Gândirea un statut diferit de al

aceluia al lui Donar Munteanu sau al lui George Gregorian. A-l considera

„gândirist" sau chiar şi numai „tradiţionalist" propriu-zis ar fi, în consecinţă,

abuziv. Dar alături de tradiţionaliştii prin afiliere poate fi trecut, întrucât,

fără a se fi conformat vreunor îndrumări programatice, a scris o poezie în

spiritul tradiţiei, rotindu-şi adeseori inspiraţia în orizontul rural şi ţintuindu-

şi versurile, precum o menţionează singur, „în tipare ferme, lucide,

suverane". Am putea spune, împrumutând titlurile a două din volumele sale,

că poeziile lui George Dumitrescu sunt sau „elegii" sau „privelişti".

De ortodoxism, scrisul lui George Dumitrescu n-a fost contaminat de

fel, şi dacă în cuprinsul câte unei bucăţi se simte fluturând — foarte vag —

aripa credinţei, religiozitatea nu capătă în nici un caz o tentă ortodoxistă..

Structura prozodică, atitudinea lirică, proprii versurilor scrise de mai

toţi poeţii lansaţi ori susţinuţi de cercul Convorbirilor critice (aderenţi sau

nu, între războaie, la gruparea Gândirii), sunt de tip clasic. Neoclasicismul

constituie, de altfel, în ordinea formală, dominanta întregii poezii acreditate

de Gândirea şi implicit, unul dintre principalele aspecte definitorii ale

stilului tradiţionalist. Ion Pillat, V. Voiculescu, Crainic, D. Ciurezu, George

Dumitrescu, Teodor Murăşanu, Emil Giurgiuca sunt poeţi de stil neoclasic.

Un nume mai des întâlnit în revistă — şi pe care gândiriştii aveau de ce

să-l cultive — e Ştefan Neniţescu. Cărturar distins, traducător al lui Croce,

purtătorul lui debutase editorial în 1919, cu un volum de versuri religioase,

Denii. Ortodoxiştii şi l-ar fi putut recunoaşte drept precursor. N-au făcut-o,

fie pentru că socoteau poezia religioasă un fel de monopol, fie din pricină că

formula Deniilor le va fi părut elementară. Culegerea e, într-adevăr, mai

curând un pur act de devoţiune decât un fapt literar. Autorul se vrea

„lăutarul Domnului" şi ca atare compune cântece de slavă.

La Gândirea colaborează (din 1924) cu poezii de inspiraţie profană,

clasice atitudinal, dacă nu şi stilistic. Clasică, uneori, e şi figuraţia.In

Cântece pentru Narcis, apar nimfe, „diane", Parcele. De obicei însă peisajul

este abstract, nelocalizabil.

Aderentă, total sau parţial, la structurile tradiţionaliste (sau doar

tradiţionale), producţia altor colaboratori ai Gândirii, achiziţionaţi în etapa

finală a existenţei sale, nu va face obiect de analiză. Aceasta nu numai

fiindcă un examen critic e altceva decât un inventar bibliografic, dar şi

pentru că atragerea cu orice preţ în sfera cercetării a tuturor textelor apărute

în revistă n-ar face decât să dilate descripţia, fără a duce la o îmbogăţire şi

nuanţare a observaţiilor. Debutanţi, cei mai mulţi şi ca atare dependenţi de

modele, alţii — autori cu oarecare experienţă, vrednici (unii) de interes, însă

colaboratori incidentali ai Gândirii, alţii, în fine, simpli versificatori,

neglijabili, semnatarii încă nemenţionaţi pot doar oferi noi exemple pentru

ilustrarea unor constatări deja formulate şi validate prin citate îndeajuns de

edificatoare spre a nu fi cazul să mai apelăm şi la altele.

Pentru întregirea, totuşi, a repertoriului, iată — în ordinea apariţiei în

sumare — roiul de nume introduse în paginile revistei, majoritatea, către

sfârşitul deceniului al patrulea şi în timpul războiului, adică în faza de-

crepitudinară a Gândirii :

Al. Ceuşianu, Ilariu Dobriclor, D. Olaru, Ştefan Iorga, N. Crişan, Iulian

Popa, Aurel Sânger, Valentin Al. Georgescu, Valeriu Bora, Sergiu Grosu, I.

Alexandrescu, Ştefania Zottoviceanu-Rusu, Sergiu Matei Nica, Marcian

Lotru, I. Mircea, Gr. Sălceanu, Eliza Alcxandrescu, Octav Sargeţiu,

Valentin Măcrineanu, C. MiuLerca, Valeriu Ştefan Ciobanu, Alexandru

Modrea, Ion Romanescu, B. Clemenţa, Const. Salcia, Lucian Emandi, Const.

Manea, G. Meniuc, Ovid CaledoniuP Nicolae Jianu, V. Zaborovski-Florea,

G. Vaida, Petru Paulescu, Emil Zegreanu, Ion Potopin, Dumitru Ion Albota,

Ion Şiugariu, Gh. Bumbeşti, Horia Constantinescu, Ion Ţoîescu-Văleni,

Olga Profir, Ion Varga, Teodor Plop, Ştefan Cirstoiu, Traian Lalescu, V.

Nicoară, Ştefania Stâncă, Radu Demetrescu, Măria Golescu (poeme în

proză), Eugenia Mureşanu, Al. Alexianu, Claudia Bucşan, Constantin

Amărăscu, I. Gr. Perieţeanu, V. Oprescu-Spineni, Valeriu Anania, Lucia

Mihnea, Vladimir Ghidionescu, Sergiu Cristian, Emil Mânu, Romeo

Dăscălescu, Eugenia Brateş, Florian Creţianu, Constantin Cîmpeanu, Ion

Apostol Popescu.

La care se adaugă semnăturile unor critici (Ion SânGiorgiu, Al.

Busuioceanu, Ovidiu Papadima, Pan M. Vizirescu, P.P. Ionescu), pentru

care exerciţiul poetic a constituit „le violon d'Ingres".

BIBLIOGRAFIE:

Z.Ornea-Tradiționalism și modernitate în deceniul al

treilea

Dumitru Micu- Gândirea și gândirismul

Ov.S. Crohmălniceanu- Literatura română între cele

două războaie mondiale, vol.I

Manual de limba și literatura română pentru clasa a

XII-a, editura Corint,2007

Caiet de notițe,clasa a XII-a

Internet