Subiect 3Să luăm în consideraţie în primul rând care ar fi principiile care structurează

compoziţia formală.Simetria este un mijloc de compoziţie care srtucturează atât o formă plană (prin axe

de simetrie) cât şi un volum (prin plane de simetrie). Deşi există forme care admit o multitudine de axe sau plane de simetrie, este suficientă luarea în considerare a formelor având o axă (plan) de simetrie (simetria bilaterală) sau douăaxe de simetrie (plane). Întotdeauna simetria bilaterală cează senzaţia de echilibru.

Simetria poate fi absolută atunci când există o concordanţă perfectă între formele aflate de o parte şi cealaltă a axei sau poate fi relativă în măsura în care în cele două părţi se află elemente diferite dar similare care se echilibrează reciproc. O astfel de simetrie relativă poate fi interpretată ca o compoziţie echilibrată asimetrică. De asemenea suntem mult mai sensibili la simetria faţă de o axă sau plan vertical (care concordă cu simetria corpului uman) şi percepem mai greu o simetrie faţă de o axă (plan) orizontală.

O imagine simetrică a unei forme nu implică şi simetria tuturor imaginilor obiectului şi aceasta nu poate fi lipsit de importanţă în perceperea formei. De exemplu, un automobil este simetric din faţă, din spate şi de sus şi nu este simetric din lateral, ceea ce derivă şi din necesităţile funcţionale, dar are şi o valoare simbolică, dând o impresie de dinamism.

Asimetria poate apare în domeniul conturului, a maselor sau optică. O asimetrie a maselor nu implică neapărat şi asimetria formelor conturului, iar la osimetrie atât a conturului cât şi a maselor, necesităţi funcţionale sau alte considerente, pot să ceară atragerea atenţiei asupra uneia din zone faţă de celelalte prin asimetrie optică obţinută prin desen sau prin colorit, material, etc.

Putem vorbi de simetrie la nivel de ansamblu (care poate fi realizată şi cu elemente asimetrice) precum şi de simetria unor detalii, putându-se realiza efecte statice sau dinamice.

Efecte dinamice se pot obţine prin utilizarea unor diagonale sau a unor forme rotunjite, aerodinamice. Efectele dinamice ale compoziţiei formale se pot obţine şi pentru obiecte care funcţionează static.

Repetarea unor elemente formale nu se poate realiza doar prin simetrie bilaterală, ci şi prin repetarea lor prin translaţie, rotaţie, precum şi combinaţia celor două în spaţiu, moment în care alfabetul formal poate realiza un anumit ritm.

Ritmul se obţine prin repetarea unor forme identice sau similare. Ritmul poate fi simplu, prin repetarea cu regularitate a unor forme identice sau prin repetarea unei grupări de câteva elemente care formează o subcompetentă a ritmului major.

Ritmul poate avea pas variabil, crescător sau descrescător, situaţie în care el este mai greu de stăpânit, legea de compoziţie fiinf mai greu perceptibilă. De asemenea un ritm cu pas variabil poate fi repetat devenind subritmul compoziţiei majore, repetarea putându-se face prin translaţie sau simetrie bilaterală.

Ritmul bine mânuit ca element al alfabetului formal poate da atât efecte de stabilitate cât şi efecte de dinamism al formei. Pentru a crea un ritm se consideră necesare cel puţin trei elemente. Sunt autori care consideră un ritm de peste cinci elemente identice repetate nu ar fi agreabil (această declaraţie pare să fie contrazisă de o serie de exemple din arhitectură).

Ritmul poate fi realizat pe orizontală (măreşte impresia statică) sau pe verticală (dând impresia de dinamism şi reducere a greutăţii). În cazul unui ritm realizat cu elemente care se repetă la intervale regulate, apare necesitatea conturării sau marcării începutului şi sfârşitului seriei, altfel apărând impresia unui lucru neconturat, nedeterminat. Dacă elementul de mascare este puternic şi contrastant, efectul psihologic este invers.

Contrastul este elementul de limbaj formal care permite accentuarea unor componente, ierarhizarea formelor care alcătuiesc compoziţia. Pe lângă contrastul de culoare şi luminozitate care nu fac obiectul acestui capitol, distingem următoarele:

- contrastul de dimensiune (mare-mic)- contrastul de înalţime (înalt-scund)- contrastul între forme poligonale şi poliedrate faţă de forme curbe- contrastul unei forme complicate faţă de una simplă- contrastul dintre un element gros faţă de unul subţire- contrastul între ceva simetric şi ceva asimetric- contrastul între un volum şi o suprafaţă, etc.Contrastul în design reprezintă un mijloc de expresie, dar nu trebuie să reprezinte un

element de şoc care să genereze nesiguranţă (acest rol îl poate avea în cadrul unei opere de artă) ceea ce ar împieta asupra utilizării obiectului.

Proporţia se referă la raporturile în care se află dimensiunile unui obiect sau a părţilor lui componente, precum şi la raportul om – obiect sau raportul faţă de obiectele din jur. În privinţa proporţiilor, există de mai multă vreme preocupări pentru a stabili relaţii cantitative. Se poate aminti în acest sens secţiunea (numărul) de aur, “modulorul” lui Le Corbusier, seria lui Fibanacci, etc.

Numărul (secţiunea) de aur reprezintă raportul între două dimensiuni liniare alăturate sau, cazul tipic, reprezentând laturile unui dreptunghi şi a cărui valoare este F= 1+v5/2=1,618…notat cu Ř. Numărul de aur rezultă în fond din rezolvarea ecuaţiei F=1+1/F şi se poate obţine şi grafic, dintr-un pătrat.

Dacă se evidenţiează cele două segmente care formează raportul de aur notându-le cu “M” pentru segmentul major şi “m” pentru cel minor raportul de aur M/m se poate scrie sub forme M+m/M.

Cu acest raport se pot obţine grile pentru feţe de aparate, grile care însă, deşi raportul de aur este cunoscut încă din renaştere ca deosebit de plăcut, nu sunt automat de frumoase dacă dimensiunile nu sunt abil mânuite.

Cu Ř se pot realiza progresii dintre care putem aminti câteva exemple:Seria lui Fibonacci, progresie geometrică având proprietatea – dublă aditivitate – (fiecare termen este suma celor doi anteriori). În seria lui Fibonacci raportul a doi termeni consecutivi este aproximativ egal cu Ø şi va tinde către el cu cât indicii termenilor luaţi în consideraţie sunt mai mari. Forma termenului este: an+1=C11+5/2n-1 + C2 1+5/2n în care C1 şi C2 sunt două constante.

Seria de dimensiuni între spirele spiralei logaritmice cuprine şi ea numărul de aur, segmentele spirei sunt în relaţia: (fig. 4).

OA/OB=OB/OC=OC/OD=OD/OE= Ř

Se pot construi geometric şi alte rapoarte dimensionale plăcute. Un exemplu ar fi cel care, pornind de la pătrat, crează o serie de dreptunghiuri la care o latură este egală cu diagonala dreptunghiului anterior. (fig. ).

Interesant este că şi la aceste dreptunghiuri, ca şi la sectiunea de aur apare perpendicularitatea diagonalelor.

Modulorul lui Le Corbusier este şi el bizuit pe dimensiuni rezultate dintr-o serie dublu activă. (41,5; 66,5; 108; 174,5).

Principiul modulării utilizează combinaţii pornind de la un element de bază (modulul de bază sau de la o dimensiune de bază). Modularea desigur trebuie făcută nuanţat utilizând o gamă de module a căror dimensiuni sunt corelate.

Compoziţia este categoria estetică care defineşte gruparea armonioasă a maselor, formelor, liniilor, culorilor, luminilor şi umbrelor etc., prin mijloacele compoziţionale enumerate mai sus: simetria, ritmul, contrastul ţi propoziţiile, care deci relaţionează elementele alfabetului formal, realizând unitatea compoziţiei, cu alte cuvinte diferitele

categorii estetice care formează compoziţia nu pot fi analizate separat, compoziţia trebuind să fie unitară.

Am văzut că dacă forma este normal să fie dictată de funcţiune sau să respecte necesităţile unor tehnologii de execuţie, aceste tendinţe nu trebuie exagerate dacă dorim să se realizeze estetica obiectului util. Două din metodele care pot fi utilizate sunt: stylingul şi iluzia optică.

Stylingul – este o metodă mult controversată. Este vorba de o tendinţă apărută în Statele Unite între cele două războaie mondiale prin care, decorând obiectele, să se forţeze vânzarea lor. Decoraţia, împrumutată celei folosite în practica artizanală, relua tendinţa din perioada de început a maşinismului, printr-o decorare neadecvată. În realitate, este greu de deosebit unde începe şi unde se termină decoraţiunea inutilă şi unde începe şi unde se termină decoraţiunea utilă, prin decoraţie utilă înţelegând o decoraţie care să umanizeze produsul, să îl facă să răspundă necesităţilor noastre estetice. Se pot aminti în acest domeniu benzile nichelate sau cromate, estetica siglelor sau a altor desene pe suprafata obiectului.

Am văzut că principiile compoziţionale au o oarecare rigoare, ca de altfel şi cele funcţionale, tehnologice sau ergonomice. Punerea lor de acord poate să fie o problemă dificilă sau de nerezolvat fără ajutorul, pe lângă styling, a iluziei optice. Vom prezenta mai jos câteva exemple de iluzii optice:

Linia valorică în Fig. 7 din desenul din dreapta pare mai lungă decât în desenul din stânga, deci se dă senzaţia de alungire sau scurtare a unei dimensiuni de pe o suprafaţă. În Fig. 8 dintre două linii egale perpendiculare cea verticală pare mai lungă. Această iluzie optică se utilizează pentru a da senzaţia de zvelteţe, de subţiere prin folosirea verticalelor.

O altă ilizie optică (Fig. 9), cea a lui Ponzo, cunoscută încă din 1913 şi în care careul de sus mare mai mare decât careul de jos. În Fig. 10 liniile din mijloc par curbe în interiorul intervalului delimitat. În Fig. 11 este greu de stabilit, dacă unghiul e ascuţit, care linie dintre cele paralele e în prelungire.

Un domeniu de deosebit interes îl constituie construcţia în desen de volume imposibile (ex. – banda lui Möbius). Exemplele de corpuri imposibile arată forţa de care dispune iluzia optică pentru a crea o impresie volumetrică sau formală, felul în care ea poate influenţa o proporţie.

Şi contrastele de culoare pot crea iluzii optice. În cazul unui pătrat de o culoare cuprins de o a doua culoare, funcţie de dimensiunile relative ale celor 2 patrate se poate citi ca subiect, care impresionează privitorul, patratul central de dimensiuni mici sau, odată cu creşterea treptată a acestuia, cadrul devine elementul de importanşă.

În consecinţă, forma obiectului este un element definitoriu pentru proiectarea sa, atât din punct de vedere estetic cât şi funcţional, tehnologic şi ergomatic. Importanţa compoziţiei formale este deci de prim ordin.