Sub aceeaşi stea

John Green

ALTE CĂRŢI DE JOHN GREEN

Looking for Alaska

……………………

An Abundance of Katherines

……………………………

Paper Towns

……………

Will Grayson, Will Grayson

CU DAVID LEVITHAN

SUB ACEEAŞI STEA

PENTRU ESTHER EARL

În timp ce valurile spălau plaja, Olandezul cu Lalele se întorsese spre ocean:

− Îmbinător reîmbinator prizonier ascunzător revelator. Uităte la el, crescând şi descrescând, luând totul cu el.

− Ce e? Întrebă Anna.

− Apa, spuse Olandezul. Mă rog, şi timpul.

― PETER VAN HOUTEN, O Năpastă Imperială

NOTA AUTORULUI

Aceasta nu este o notă a autorului, ci decât o reamintire din partea autorului a faptului că ce a fost imprimat în tipar mic acum câteva pagini:

Această carte este pur fictivă. Am inventat-o.

Nici nuvelele nici cititorii nu beneficiază din încercările de a separa faptele ascunse din poveste. Asemenea eforturi atacă idea că poveştile

inventate trebuie să conteze, ceea ce este o presupunere fundamentală a speciei noastre.

Apreciez cooperarea voastră pe această temă.

SUB ACEEAŞI STEA

CAPITOLUL UNU

Târziu în iarna celui de-al şaptesprăzecelea an al meu, mama mea a hotărât că am depresie, probabil deoarece abia plecam din casă, petreceam foarte mult timp în pat, citeam aceeaşi carte iar şi iar, mâncam arareori, devotându-mi majoritatea masivului meu timp liber gândindu-mă la moarte.

Oricând citeşti o broşură despre cancer sau un site sau orice, tot timpul pun depresia ca fiind un efect secundar al cancerului. Dar, defapt, depresia nu e un efect secundar al cancerului. Depresia este un efect secundar al muririi. (Şi cancerul este un efect secundar al muririi. Defapt, aproape totul este un efect secundar al muririi.) Dar mama credea că aveam nevoie de tratament, aşa că m-a dus la Obi nuitul meu Doctorș Jim, care a fost de acord că înnotam într-o paralizantă şitotal clinică depresie, şi astfel

medicamentele mele ar trebui ajustateşi ar trebui să particip la un Grup de Sprijin săptămânal.

Acest Grup de Sprijin prezenta o distribu ie rotativă de personaje în diferite stăriț de nebine. De ce distribu ia era rotativă? Un efect secundar al muririi.ț

Grupul de Sprijin, desigur, era al naibii de depresiv. Se întâlnea în fiecare miercuri în subsolul unei biserici Episcopale cu pere i de piatra în formă de cruce. To i stăteamț ț într-un cerc în mijlocul crucii, unde cele două scânduri ar fi trebuit să se întâlnească, unde ar fi inima lui Iisus.

Am observat asta deoarece Patrick, Liderul Grupului de Sprijin i singuraș persoană de peste 18 ani din sală, vorbea despre inima lui Iisus la fiecare întâlnire, despre cum noi, ca ni te supravie uitori ai cancerului, stăteam exact în inima sacra a luiș ț Hristos, i toate cele.ș

Deci, uite cum era în inima lui Dumnezeu: cei ase sau apte sau zece din noiș ș mergeam/ne împingeam înăuntru, ne holbam la selec ia de prăjituri vechi i limonadă,ț ș ne a ezam în Cercul Încrederii i îl ascultam pe Patrick în timp ce relata pentru a miaș ș oară povestea sa depresiv de nefericită ― cum a avut cancer în boa e i toată lumeaș ș credea ca va muri, dar nu a murit i acum e aici, un adult în toată firea într-un subsol alș unei biserici în al 137-lea cel mai drăgu ora al Americii, divor at, dependent de jocurileț ș ț video, fără prieteni, ducând-o de pe o zi pe alta exploatându- i trecutul canceros, încetș croindu- i un drum spre o diplomă de master care nu îi va îmbunătă ii perspectivele înș ț carieră, a teptând, ca i noi, ca sabia lui Damocles să îi dea libertatea de care a scăpatș ș acum mul i ani când cancerul i-a luat ambele boa e, dar i-a cru at ceea ce doar cel maiț ș ț generos suflet al numi via ă.ț

ŞI TU AI PUTEA FI MAI NOROCOS!

După aceea ne-am introduce: Nume. Vârstă. Diagnostic. Şi cum ne simţim azi. Eu sunt Hazel, aş spune când ar ajunge la mine. Şaisprezece ani. Tiroidă original, dar cu o impresionantă şi de lungă distanţă colonie satelită în plămâni. Şi mă simt ok.

După ce am închide cercul, Patrick tot timpul întreba dacă cineva ar vrea să împărtăşească ceva. Iar după aceea ar începe cercul idiot al sprijinului: toată lumea vorbind despre bătăi şi lupte şicâştigărişimicşorărişi scanări. Să fiu cinstită cu Patrick, ne-a lăsat să vorbim şi despre moarte. Dar majoritatea nu mureau. Majoritatea urmau să trăiască până la maturitate, ca Patrick.

(Ceea ce însemna că era multă competiţie, toată lumea încercând să învingă nu numai cancerul, ci şi alte persoane din încăpere. Ca, ştiu că sună iraţional, dar când îţi spun că ai, să zicem, 20 la sută şanse să trăieşti încă 5 ani… deci te uiti în jur şi te gândeşti, ca orice persoană sănătoasă ar face: trebuie să îi bat pe patru din nenorociţiiăştia.)

Singurul aspect pozitiv al Grupului de Sprijin era un tip pe nume Isaac, un băiat slab, cu faţa lungă şi cu părl blond drept acoperindu-i un ochi.

Iar problema lui erau ochii. Avea un fantastic de improbabil cancer ocular. Unul dintre ochi i-a fost scos cînd a fost mic, iar acum poartă ochelari din aceeia groşi care îi fac ochii (şi cel real şi cel de sticlă) nefiresc de mari, ca şi când tot capul lui era format din ochiul lui fals şi cel real holbându-se la tine. Din câte am înţeles din rarele ocazii în care Isaac împărtăşea ceva cu grupul, o recurenţă i-a pus celălalt ochi în perifol fatal.

Isaac şi cu mine discutăm aproape doar prin suspine. Tot timpul când cineva corbea despre vreo dietă anticancer sau inhalaţii de aripi de rechin mărunţite sau ceva, s-ar uita înspre mine şi ar ofta uşor. Aş da uşor din cap şi aş expira ca răspuns.

Deci Grupul de Sprijin era jalnic, iar după câteva săptămâni am început sa fiu mai respingătoare faţă toată treaba asta. Defapt, în miercurea în care am făcut cunoştinţă cu Augustus Waters, am încercat din răsputeri să ies din Grupul de Sprijin în timp ce stăteam cu mama pe sofa în cea de-a treia rună a maratonului nostru de 12 ore al ultimului sezon din Următorul Top Model al Americii, pe care să fiu sinceră il mai văzusem, dar totuşi.

Eu: Reguz să particip la Grupul de Sprijin.

Mama: Unui dintre simptomele depresiei e dezinteresul în activităţi.

Eu: Te rog lasă-mă să mă uit la Următorul Top Model al Americii. E o activitate.

Mama: E o pasivitate.

Eu: Ech, mamă, te rog.

Mama: Hazel, eşti adolescentă.- Nu mai eşti un copil m,ic. Trebuie să âţi faci prieteni, să ieşi afară din casă şi să îţi trăieşti viaţa.

Eu: Dacă vrei să fiu o adolescentă, nu mă trimite la Grupul de Sprijin. Cumpără-mi un buletin fals ca să pot merge în cluburi, să beau vodcă şi să fumez iarbă.

Mama: Pentru început, tu nu fumezi iarbă.

Eu: Vezi, acela ar fi un lucru pe care l-aş şti dacă mi-ai cumpăra un buletin fals.

Mama: Mergi la Grupul de Sprijin.

Eu: ECHHH!!!

Mama: Hazel, meriţi o viaţă.

Asta m-a făcut să tac, deşi nu înţelegeam cum participarea la Grupul de Sprijin întâlnea definiţia de viaţă. Totuşi, am fost de acord să merg – după negocuerea dreptului să înregistrez cele 1,5 episoade din UTMA pe care le voi rata.

Am mers la Grupul de Sprijin pentru acelaşi motiv pentru care am permis o dată unor asistente cu o experienţă de doar 18 luni, să mă otrăvească cu chimicale exotic numite. Vroiam să îmi fac părinţii fericiţi. Doar un lucru e mai oribil decât să dai ortu’ popii de cancer la 16 ani, acela fiind un copil care îţi dă ortu’ popii de cancer.

Mama a parcat în parcarea circulară din spatele bisericii la 4:56. Mă prefac că mă joc cu rezerva de oxigen ca să treacă timpul.

- Vreisăţi-l car?

-Nu, e ok, spun. Rezervorul cilindric verde avea doar câteva kilograme, şi aveam un cărucior mic de metal ca să îl car după mine. Îmi trimitea doi litri de oxigen în fiecare minut printr-o canulă, un tub transparent care se împărţea la ceafă, se înfăşura deasupra urechilor mele, care se întâlntea înapoi la nările mele. Această drăcie era necesară deoarece plămânii mei erau îngrozitori în a fi plămâni.

- Teiubesc, a spuscând am ieşit din maşină.

- Şieu, mamă. Ne vedem la şase.

-Fă-ţiprieteni! aspuspringeamuldeschisîntimpcemăîndepărtam.

Nu vroiamsăiauliftuldeoareceluândliftuînsemna o activitate de UltimeleZile la Grupul de Sprijin, aşacă am urcatpetrepte. Am luat o prăjiturăşi mi-am pus limonadăîntr-un pahar Dixie, iardupăaceea m-am întors.

Unbăiat se holba la mine.

Eramsigurăca nu îlmaivăzusem. Înaltşiuşor muscular, făceacascaunul de plastic turnat de şcoalăgeneralăîn care stăteasăparăminuscul.Părmahoniu, dreptşiscurt. Arăta de vârsta mea, poate cu un an maiînvârstă, iaracestastăteapemargineascaunului, posturaluifiindfoarteslabă, o mânăfiindjumătateînbuzunarulpantalonilorluiînchişi la culoare.

M-am uitatînaltă parte, dându-mi seama de multitudinea mea de insuficienţe. Purtam o perecheveche de pantaloni, care la un moment dateraustrâmţi, daracumsuntlargiînlocuri caudate, şi un tricougalben care făceapublicitateuneitrupe care nicimăcar nu îmimaiplăcea. Pelângăasta, mai era şipărulmeu: aveam o frizurăpaj, şinici nu măobosisemsă o piaptăn. De asemenea, aveamnişteobrajiveveriţeştiextrem de dolofani, unefectîntârziat al tratamentului. Arătamca o persoană normal proporţionată cu unbalonînloc de cap. Astacânduitămfaptulcă nu am glezne. Dar totuşi – m-am uitatînspre el, iarochiiluiîncăeraupe mine.

Mi-am datseama de ce se numeştecontact visual.

M-am dus în cerc şi m-am alezat lângă Isaac, două locuri depărtare de acel băiat. M-am uitat iar la el. Încă se uita la mine.

Uite, lasă-mă doar să o spun: arăta bine. Un băiat neatractiv se holbează la tine şi cu siguranţă, în cele mai bune cazuri, este jenant, ăar în cele mai rele cazuri, o formă de asalt. Dar un băiat atractiv... păi.

Am apăsat o tastă a telefonului meu ca să îmi arate ora: 4:59. Cercul s-a umplut cu nenorocoşii de 12 la 18, iar după aceea Patrick a început cu rugăciunea serenităţii: Doamne, dă-mi liniştea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb ce pot, şi înţelepciunea să pot să le diferenţiez. Tipul încă se holba la mine. Mă simteam înroşind.

Într-un sfârşit, am decis că strategia perfectă era să mă holbez şi eu la el. Băieţii oricum nu aveau monopol în Afacerile Holbatului. Aşa că m-am uitat la el în timp ce Patrick readucea pentru a mia oară la cunoştinţă lipsa lui de „ouă” etcc, iar repede a devenit un concurs de holbat. După o vreme băiatul a zâmbit, iar după aceea, în sfârşit ochii lui albaştrii s-au uitat în altă parte. Când s-a uitat iar la mine, mi-am ridicat sprâncenele ca să zic, am câştigat.

El a ridicat din umeri. Patrick a continuat, iar după aceea a fost timpul pentru introduceri.

- Isaac, poate ai vrea ca tu sa începi azi. Stiu că treci pintr-o perioadă dificilă.

- Mda, a spus Isaac. Sunt Isaac. Am 17 ani. Şi se pare că v-a trebui să mă operez în câteva săptămâni, după care voi fi orb. Nu ca să mă plâng sau ceva, pentru că ştiu că sunt alţii care o au mai rău, dar, mă rog, fiind orb e, într-un fel, oribil. Prietena mea mă ajută, totuşi. Şi prietenii ca Augustus. A dat din cap înspre băiat, care acum avea un nume.

- Mda, a continuat Isaac. Se uită la mâinile lui care erau împletite una în alta ca acoperişul unei colibe. Nu e nimic ce puteţi face în legătură cu asta.

- Suntem aici pentru tine, Isaac, a continuat Patick. Hai să-l facem pe Isaac să o audă. Iar după aceea, monoton, am spus cu toţii: Suntem aici pentru tine, Isaac.

Michael urma. Avea 12 ani. Avea leucemie. Tot timpul a avut leucemie. Era bine. (sau aşa zicea el. A luat liftul azi.)

Lida avea 16 ani, şi destul de frumoasă ca să ajungă foarte uşor obiectul ochiului unui băiat care arată bine. Venea des – dintr-o remisie de cancer apendicular, de care nu ştiam înainte că există. A spus – de ori de câte ori vin şi eu la Grupul de Suport – că se simţea puternică, ceea ce mi se părea ca lăudare în timp ce canula elimina oxigenul în năriile mele.

Au mai fost 5 persoane până ajungeam la el. A zâmbit puţin când i-a venit rândul. Vocea îî era joasă, fumurie, şi extrem de sexi.

- Mă numesc Augustus Waters, a spus. Am 17 ani. Am avut un mic contact cu un osteosarcom acum un an şi jumătate, dar sunt aici doar la cererea lui Isaac.

- Şi cum te simţă astăzi? l-a întrebat Patrick

- A, mă simt colosal. Augustus Waters a zâmbit cu colţul gurii. Sunt e un mountagne russe care merge doar în sus, prietene.

Ora a trecut repede: bătălii erau relatate, lupte erau câştigate în timp ce războaie erau pierdute; s-a legat de speranţă; familiile erau şi celebrate şi acuzate; s-a căzut de acord că prietenii nu întelegeau; lacrimi au fost vărsate; sprijin a fost acordat. Nici Augustus Waters nici eu nu am mai vorbit până când Patrick a zis: Augustus, poate ai vrea să îţi împărtăşeşti fricile cu grupul?

- Fricile mele?

- Da.

- Mi-e frică de uitare, a spus fără ezitare. Mă tem de ea ca proverbialul om orb care se teme de întuneric.

- Prea devreme, a zis Isaac, un zâmbet destăinându-i-se pe faţă.

- A fost insensibil? A întrebat Augustus. Pot să fiu destul de orb la sentimentele altor persoane.

Isaac râdea, dar Patrick a ridicat un deget liniştitor şi a spus:

- Augustus, te rog. Hai să ne întoarcem la tine şi la problemele tale. Ai spus că te temi de uitare?

- Da, am spus, Augustus a răspuns.

Patrick părea pierdut.

- Ar vrea, um, ar vrea cineva să vorbească despre asta?

Nu am fost la o şcoală normală de trei ani de zile. Părinţii îmi erau cei mai buni prieteni. Cel de-al treilea fiind un autor care nu ştia că exist. Eram o persoană destul de timidă – nu tipul care ridică mâini.

Şi totuşi, doar de data asta, am decis că voi vorbi. Mi-am ridicat puţin mâna, iar Patrick, încântarea evidentă, a spus repede:

- Hazel! M, sunt sigură că o presupunea, deschideam. Decenind o Parte a Grupului.

M-am uitat la Augustus Waters, care se uita înapoi la mine. Putea să vezi prin ochii, atât de albaştrii erau.

- Va veni un timp, am început, când toţi vom fi morţi. Toţi. Va veni vremea când nu vor mai fi oameni care să îşi amintească de Aristotel sau Cleopatra, darămite de tine. Tot ce am făcut şi am construit şi am scris şi am gândit şi am descoperit va fi uitat, iar toate acestea – am arătat înspre cercul nostru – va fi în zadar. Poate vremea aceea va veni în curând sau poate doar peste un milion de ani, dar chiar dacă supravieţuim exploziei soarelui, nu vom supravieţui pentru totdeauna. A fost timp înainte ca organismele să cunoască conştiinţa, şi va fi timp şi după. Şi dacă inevitabila uitare a rasei umane te îngrijorează, te încurajez să o ignori. Dumnezeu ştie că restul lumii face asta.

Învăţasem despre asta de la premenţiontul meu cel de-al treilea cel mai bun prieten al meu, Peter van Houten, izolatul autor al cărţii O năpastă Imperială, cartea care era cel mai apropiat lucru pe care il am de Biblie. Peter van Houten era singura persoană peste care am dat care pare să (a) înţeleagă cum e să mori, şi (b) nu a murit.

După ce am terminat, a fost o perioadă destul de lungă în care am privit cum un zâmbet se înflorea pe faţa lui Augustus – nu micul zâmbet strâmb al băiatului care încerca să pară sexi în timp ce se holba la mine, ci zâmbetul său adevărat, prea mare pentru faţa lui.

- Doamne Dumnezeule, Augustus a spus încet. Nu eşti tu altceva.

Niciunul dintre noi nu am mai spus ceva pentru restul întâlnirii. La sfârşit, a trebuit ca toţi să ne ţinem de mâini în timp ce Patrick ne îndruma într-o rugăciune.

- Iisus Hristos, ne-am adunat aici în inima Ta, în inima Ta literalmente, ca supravieţuitori ai cancerului. Tu şi doar Tu ne cunoşti aşa cum ne cunoaştem noi pe noi înşine. Îndrumă-ne spre viaţă şi spre Luminăîn timpul chinului nostru. Ne rugăm pentru ochii lui Isaac, pentru sângele lui Michael şi al lui Jamie, pentru oasele lui Augustus, pentru plămânii lui Hazel, pentru gâtul lui James. Ne rugăm ca măcar Tu să ne vindeci şi ca să îţi simţim iubirea, ţi pacea, ceea ce depăşeşte orice limite cunoscute. Şi ne amintim în suflet de cei pe care îi ştiam şi îi iubeam, care au plecat acasă la Tine. Maria şi Kade şi Joseph şi Haley şi Abigail şi Angelina şi Taylor şi Gabriel şi…

Era o listă lungă. Lumea conţine mulţi oameni morţi. În timp ce Patrick îşi continua monologul monoton, citind lista de pe o bucată de hârtie pentru că era prea lungă să o memoreze, mi-am ţinut ochii închişi, încercând să mă gândesc la rugăciune, dar ajungeam să îmi imagine ziua în care numele meu şi-ar găsi locul în listă, exact la sfârşit unde toată lumea încetează să mai asculte.

Când Patrick a terminat, am spus împreuna incantaţia asta stupidă – Trăieţte-ţi cea mai bună viaţă astăzi – iar după aceea am terminat. Augustus Waters s-a împins din scaun şi a venit înspre mine. Mersul îi era la fel de scrâmb ca zâmbetul. Mă umbrea, dar a păstrat distanţa ca să nu fiu nevoită să îmi întind gâtul ca să mă pot uita la el în ochi.

- Cum te cheamă? a întrebat.

- Hazel.

- Nu, numele tău complet.

- Um, Hazel Grace Lancaster.

Chiar când avea să îmi zică ceva, Isaac a venit.

- Stai puţin, a spus Augustus, ridicând un deget în timp ce se întorcea spre Isaac. Asta a fost mai rău decât l-ai făcut să pară.

- Ţi-am spus că este deprimant.

- De ce îţi baţi capul cu el?

- Nu ştiu. Ajută puţin?

Augustus s-a aplecat crezând că nu il voi auzi.

- Vine des? Nu am auzit ce-a spus Isaac, dar Augustus a răspuns.

-Exact.

L-a luat pe Isaac de umeri şi a făcut jumătate de pas de la el.

- Spune-i lui Hazel de clinică.

Isaac s-a sprijinit cu o mână de masa ci snackurile şi şi-.a mutat privirea cu cei doi ochi uriaşi înspre mine.

- Okaz, deci am mers azi dimineaţă la clinică, şi îi spuneam doctorului meu că aţ prefera să fiu surd decât orb. Iar el a spus „Nu merge aşa”, la care eu, „Mda, îmi dau şi eu seama că nu merge aşa; spuneam şi eu că mai bine aş fi surd decât orb,” şi el a zis, „păi, vestea bună e că nu vei fi surd,” la care am răspuns, „mulţumesc că mi-aţi explicat că nu voi fi surd de la cancerul ocular. Mă simt aşa norocos că un gigant intelectual ca dumneavoastră binevoieşte să mă opereze.”

-Sună a câştigător, am raspuns eu. Voi încerca să am şi eu puţin cancer ocular ca sp fac cunoştinţă cu tipul acesta.

- Noroc cu asta. Bun, ar trbui să plec. Monica mă aşteaptă. Trebuie să mă uit mult la ea până mai pot.

- Conterinsurgence mâine? a întrebat Augustus.

- Sigur. Isaac s-a întors şi a fugit în sus pe scări, sărind din două în două.

Augustus Waters s-a întors înspre mine.

- Literalmente, a spus.

- Literalmente? am întrebat.

-Suntem literalmente în inima lui Iisus, a spus. Credeam cp suntem în subsolul unei biserici, dar suntem literalmente în inima lui Iisus.

- Cineva ar trebui să îi spună asta lui Iisus, i-am răspuns. Adicp, trebuie sa fie periculos, să ţi nişte copii cu cancer în inima ta.

- I-aş spune-o chiar eu, Augustus mi-a spus. Dar din păcate sunt literalmente blocat în inima Lui, aşa că nu cred că mă v-a auzi. Am râs. Şi-a scuturat capul, în timp ce se uita la mine.

- Ce? l-am întrebat.

- Nimic, a răspuns.

- De ce te uiţi aşa la mine?

Augustus a zâmbit cu jumătate de gură.

- Pentru că eşti frumoasă. Îmi place să privesc oamenii frumoşi, iar am decis acum ceva vreme să nu îmi neg simplele plăceri ale existenţei mele. O scurtă linişte stânjenitoare. Augustus a continuat: adică, mai ales că după ce ai subliniat într-un mod delicios, totul se va termina în uitare şi toate cele.

Am râs sau oftat sau am expirat într-un fel de tuşit vag, iar după aceea am spus:

- Nu sunt fru–

- Eşti o Natalie Portman milenială. Ca o V de la Vendetta Natalie Portman.

- Nu l-am văzut, am spus.

- Pe bune? A întrebat. Fată extraordinară cu păr scurt căruia nu îi place autoritatea şi nu poate să nu se îndrăgostească de un băiat care ştie că e belea. E autobiografia ta, din câte văd.

Fiecare silabă era flirtată. Să fiu sinceră, el chiar mă interesa. Nu ştiam că băieţii mă pot interesa – nu ca, ştiu şi eu, în viaţa reală.

O fată mai mică a trecut pe lângă noi.

- Ce mai faci, Alisa? a întrebat-o. Ea a zâmbit şi a mormăit:

- Salut, Augustus.

- Oamenii de la Memorial, a explicat. Memorial era spitalul acesta mare de cercetare. Tu unde mergi?

- Chindren’s, am spus, votea mea mai slabă decât m-am aşteptat. A încuviinţat. Conversaţia părea să se fi terminat.

- Păi, am spus, dând slab din cap înspre scările care dădeau afară din Liredalmente Inima lui Iisus. Mi-am înclinat căruciorul pe roţile sale şi am început sp merg. A şchiopătat pe lângă mine.

- Deci, ne vedem data viitoare, poate? Am întrebat.

- Ar trebui să îl vezi, a spus. Mă refer la V de la Vendetta.

- Okay, am răspuns. Am să-l caut.

- Nu. Ci mine. La mine acasă, a zis. Acum.

M-am oprit.

- De-abia te cunosc, Augustus Waters. Ai putea fi un criminal în serie.

A încuviinţat.

- Adevărat, Hazel Grace. A mers înaintea mea, umerii umplându-i tricolul polo verde, spatele drept, paşii lui făcând un uşor ritm săltăreţ spre dreapta în timp ce mergea serios şi încrezător pe ce am constatat să fie o proteză de picior. O steosarcomul îţi lua câteodată un membru ca să ajungă la un acord cu tine. Dupa aceea, dacă te place, te ia cu totul.

L-am urmat sus, piersând teren în timp ce urcam încet, scările nefiind domeniul de expertiză al plămânilor mei.

Iar după aceeam am ieşit din inima lui Iisus şi am ajuns în parcare, vântul primăvăratec pe partea rece a perfectului, lumina de după-masă târzie paradisiacă în durerozitatea ei.

Mama nu era acolo încă, ceea ce era neobişnuit, pentru că mama mă aştepta tot timpul. M-am uitat în jur şi am văzut că o fată înaltă, voluptoasă brunetă îl pironea pe Isaac pe peretele de piatră al bisericii, sărutându-l cam agresiv. Erau destul de aproape de mine ca să aud sunetele ciudate pe care le făceau gurile lor, şi îl puteam auzi zicând „veşnic” şi pe ea zicând „veşnic” înapoi.

Deodată, stând lângă mine, Augustus a jumătate şoptit:

- Sunt mari partizani a EPA*.

- Ce e cu „veşnic!? Sunetele sorbitoare s-au intesificat.

- „Veşnic” e chistia lor. Se vor iubi veşnic sau ceva. O aproximaţie moderată a mea e că şi-am trimis cuvântul „veşnic” pe telefon de 4 milioane de ori în anul acesta.

Alte maşini au trecut pe lângă noi, ducându-i pe Michael şi pe Alisa. Eram doar Augustus şi cu mine acum, uitându-ne la Isaac şi Monica, care au continuat repede de parcă nu se rezemau de un loc de închinare. Mâna lui s-a ataşat de sânul ei peste bluză şi a început să o atingă neîndemânatic, palma nemişcându-i-se în timp ce degetele i se mişcau. Mă gândeam dacă se simţea bine. Nu părea, dar m-am decis să îl iert pe Isaac pentru motivul că v-a fi orb. Simţurile trebuie să se desfete până cănd mai era foame sau ceva de genul.

- Imaginează-ţi conducând pentru ultima oară a spital, am spus încet. Ultima oară când vei conduce o maşină.

Fără să se uite la mine, Augustus a spus:

-Îmi strici cheful, Hazel Grace. Încerc să observ iubirea tânără în multele ei splendori stânjenitoare.

- Cred că îi răneşte sânul, am spus.

- Da, e greu să îţi dai seama dacă încearcă să o excite sau să îi facă un examen mamar. După care, Augustus Waters şi-a băgat mâna în buzunar şi, din toate lucrurile, a scos un pachet de ţigări L-a deschis şi şi-a pus o ţigară în gură.

- Pe bune? l-am întrebat. Crezi că e cool? O, Doamne! Tocmai ai stricat totul.

- Care tot? a întrebat, întorcându-se înspre mine. Ţigara îi atârna din colţul dezâmbitor al gurii.

- Toată chestia în care un băiat care nu este neatractiv sau neinteligent sau aparent neacceptail se holbează la mine şi evidenţiază folosirea incorectă a literalmentelui şi care mă compară cu o actriţă şi care me întreabă dacă vreau să văd un film la el acasă. Dar desigur că tot timpul e o hamarţie şi a ta este că O, Doamne, chiar dacă AI AVUT UN NENOROCIT DE CANCER plăteşti o companie în schimbul şansei de a face rost DE MAI MULT CANCER! O, Doamne. Doar lasă-mă să te asigur că să nu poţi respira? E ORIBIL. Total dezamăgitor. Total.

- O hamarţie? a întrebat, ţigara încă în gurp. Îi făcea ca maxilarul să i se contracteze. Avea un al dracului de maxilar, din păcate.

- Un defect fatal, i-am explicat, întorcându-mă dinspre el. M-am îndreptat înspre bordură, lăsându-l pe Augustus Waters în spatele meu, iar după aceea o maşină s-a pornit în josul străzii. Eramama. Aştepta ca eu să îmi fac prieteni sau ceva.

Am simţit ciudatul sentiment de dezamăgire şi nervozitate adunându-se în mine. Chiar nu ştian ce era sentimentul acesta, doar că era mult, şi vroiam să îl pleznesc pe Augustus Waters şi să îmi şi înlocuiesc plămânii cu unii care erau buni în a fi plămâni. Stăteam cu pantofii mei Chuck Tazlor pe marginea bordurii cu recipuentul pentru oxigen

lega de căruciorul meu lângă mine, şi chiar când mama încetinea, am simţit o mână lunând-o pe a mea.

Mi-am smucit-o, dar m-am întors cu spatele la el.

- Nu te omoară doar dacă le aprinzi, a spus când mama a ajuns la bordură. Nu am aprins niciodată una. Vezi, e o metaforă: pui chestia otrăvitoare între dinţi, dar nu îi dai puterea să te otrăvească.

- E o metaforă, am spus, dubioasă. Mama zăbovea, aşteptându-mă.

- E o metaforă, a spus.

- Îţi alegi comportamentul bazându-te pe rezonanţe metaforice…, i-am răspuns.

- O, da, a zâmbit. Marele, blegul, adevăratul lui zâmbet. Sunt un mare credincios în metafore, Hazel Grace.

M-am întors spre maşină, Am bătut în geam. L-a deschis.

- Merg la un film cu Augustus Waters, am spus. Te rog înregistrează urmatoarele episoade ale maratonului cu UTMA pentru mine.

______________________________

*EPA – Etalare Publică de Afecţiune (de la PDA – Public Display of Affection)