SUBIECTE LA PEDOLOGIA GENERALĂObiectul şi rolul pedologiei 1. Definiţi conceptul de pedologie ca ştiinţă numind patru direcţii de cercetare.

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului, privind geneza, evoluţia, caracterele morfologice, proprietăţile fizice, chimice şi biologice, clasificarea, repartiţia geografică şi utilizarea raţională a acestuia. La începutul secolului al XIX-lea, apar primele curente sau direcţii referitoare la formarea şi evoluţia solului, cum ar fi: direcţia chimică, ce susţine două teorii: teoria humusului, reprezentată prin şcoala lui Thaer (1800) şi teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui Liebig (1848); direcţia fizică, se bazează pe proprietăţile fizice ale solului determinate de principalii componenţi: nisip, argilă, calcar şi humus; direcţia microbiologică, bazată pe descoperirile lui Pasteur, rol important revenind microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete); direcţia agrogeologică, demonstrată de Frederich Fallou, care consideră solul o rocă afânată rezultată prin destrucţia rocilor masive; direcţia naturalistă (genetică), are ca întemeietor pe savantul rus V. V. Dokuceaev care contribuie la formarea pedologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Spre deosebire de celelalte şcoli care considerau solul ca o formaţiune statică, o rocă dezagregată şi alterată, acesta arată că solul se găseşte în permanentă dezvoltare şi transformare. 2. Determinaţi obiectul de studiu al pedologiei ca formaţiune naturală caraterizînd cele trei învelişuri ale Pământului la interfaţa cărora s-a format. 3. Argumentaţi importanţa învelişului de sol reeşind din trei funcţii ecologice: bază de existenţă a ecosistemei, energetică şi biogeochimică. Factorii pedogenetici 1. Identificaţi 4 categorii de factori pedogenetici după conceptul lui V.V.Docuceaev. Roca ca factor pedogenetic - In procesul de pedogeneza roca influenteaza prin proprietatilefizice, compozitia mineralogical si chimica, care se regaseste si in parteaminerala a solului. Vegetatia si fauna ca factori pedogenetici - Solurile

nu se pot forma in lipsa factorului biotic, si anumevegetatia. Totusi acest factor nu poate fi considerat ca variabilaindependenta deoarece este determinat de clima, sol si conditiile locale.Vegetatia influenteaza formarea solului prin furnizarea de materieorganica solului, contribuind la acumulare humusului in sol atat in ceeace priveste cantitatea cat si calitatea acestuia. Rolul reliefului in pedogeneza - Relieful influenteaza procesul de pedogeneza al solurilor, atatdirect prin procese de eroziune, alunecari, colmatare, deflatie cat siindirect prin captarea in mod diferit a energiei solare, a apei determinantprocese de solificare diferite. Relieful prin cele trei mari tipurigeomorfologice: macrorelieful, mezorelieful si microrelieful, actioneaza indistributia solurilor prin reparatia diferentiata a caldurii si precipitatiilor odata cu schimbarea altitudinii. Timpul ca factor pedogenetic - Procesele pedogenetice care duc la formarea solului se desfasoarain timp acestea desfasurandu-se pe durata a sute, mii sau chiar milioanede ani. Cu toate ca durata exacta de formare a unui sol este dificil destability, se poate aprecia varsta unui sol in functie de gradul dedezvoltare a profilului de sol. Rolul climei in pedogeneza - Clima actioneaza in procesul de pedogeneza atat direct cat siindirect prin intermediul vegetatiei a carei dezvoltare si distributie esteinfluentata de parametrii climatici ( temperature si precipitatiile ).Temperatura influenteaza intensitatea proceselor care au loc in sol:alterarea, mineralizarea si humificarea resturilor vegetale, procesele deadsorbtie, evapotranspiratia etc. Climatul are o mare influenta asupra proceselor de eroziuneeoliana si hidrica a solurilor prin principalele sale componente vantul si apa. 2. Stabiliţi rolul factorilor pedogenetici , prin exemplu factorilor biologic şi climatic. Vegetaţia, fauna şi microorganismele influenţează solurile în special, prin distribuţia spaţială, cantitatea, calitatea şi modul de transformare a resturilor organice depuse anual la suprafaţa sau în interiorul solurilor. Vegetaţia lemnoasă – sursa principală de resturi organice o reprezintă frunzele, în timp ce rădăcinile lemnoase fine deţin

doar 10 %. Ca urmare, se formează un orizont superior foarte bogat în humus, dar scurt (10-20 cm), după care conţinutul de humus scade brusc pe profil. Caracteristica solurilor dezvoltate sub pădure este concentrarea materiei organice în primii 20 cm ai solului şi prezenţa nesemnificativă în restul profilului. Rezervele de humus ale solurilor forestiere diferă în funcţie de:

cantitatea anuală de resturi organice; natura resturilor organice; condiţiile climatice în care se produce transformarea; gradul de participare al vegetaţiei erbacee din parterul

pădurilor. Fauna acţionează şi asupra materiei organice din sol : - sursă de resturi organice; - mărunţirea resturilor organice; - amestecarea cu partea minerală; - transformarea resturilor organice. Fauna joacă un rol important în geneza şi evoluţia unor anumite tipuri de sol. Solurile de stepă sunt caracterizate prin existenţa crotovinelor, rozătoarele determinând o carbonatare secundară prin aducerea materialului loessoid la suprafaţă. Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general, solurilor formate sub vegetaţia ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul de fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale. Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora, determinată bioclimatic. Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile fizico-chimice ale orizonturilor de sol. Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului. 3. Estimaţi impactul asupra proceselor de solificare a factorului antropic în urma modificării factorilor pedogenetici: climatic, biologic şi de relief.

Activitatea omului poate provoca modificarea condiţiilor naturale şi a solului în sens favorabil sau nefavorabil. Influenţa omului asupra evoluţiei solului poate fi sintetizată astfel : - înlocuirea vegetaţiei naturale cu pajişti sau perdele de protecţie; - înlocuirea vegetaţiei naturale cu culturi agricole şi executarea lucrărilor agrotehnice; - introducerea în sol a îngrăşămintelor, amendamentelor şi pesticidelor; - lucrări de desecare, drenaj şi irigare; - lucrări de modelare-nivelare; - excavarea şi acoperirea solului. În Moldova, primele două categorii de activităţi realizează impactul cel mai mare. Amplasarea perdelelor de protecţie în locul vegetaţiei erbacee determină scăderea adâncimii carbonaţilor şi a efervescenţei, concreţiunile apar mai jos şi sunt mai mari, scade pH-ul, culoarea devine mai închisă, structura în orizontul A mai bine formată, se observă uşoară migrare a argilei. Includerea în cultură a solului produce modificări mai însemnate la solurile de sub pădure decât la cele din stepă. Un alt efect al defrişării îl reprezintă intensificarea eroziunii şi înmlăştinirea solurilor cu exces de umiditate. Prin desecare, solurile hidromorfe tind să evolueze către soluri zonale. Pot apărea însă şi procese inverse de înmlăştinire şi salinizare. Prin acoperire solurile sunt scoase din circuitul agricol, în timp ce prin excavare, învelişul de sol este complet distrus. Omul intervine şi în mod pozitiv de obicei prin măsuri de prevenire a degradării solurilor.Variabilitatea factorilor pedogenetici condiţionează formarea diferitor tipuri de sol.ROLUL FACTORULUI CLIMATIC IN PEDOGENEZA Clima este considerata ca un factor esential in formarea solurilor prin caracterul sau universal si mai ales prin conditionarea directa a factorului biologic (vegetatia). Rolul factorului climatic se materializeaza in procesele de dezagregare si alterare a rocilor in procesele de bioacumulare in circuitul si regimul hidrica solului. Sub aspect pedogenetic, o importanta deosebita o prezinta precipitatiile si temperatura, actiunea lor fiind pe

deoparte directa iar pe de alta parte indirecta nemijlocita prin formatiunea vegetala.Legatura stransa intre caracterele climei si invelisul de soluri se reflecta in corespondenta care se realizeaza in natura intre zonele de clima si zonele de soluri.ROLUL FACTORULUI BIOLOGIC IN PEDOGENEZA Solificarea este in esenta ei un proces de natura biologica, vegetatia si microorganismele reprezentand cel mai important factor de formare a solurilor.Legaturile dintre vegetatie si sol sunt asa de stranse incat principalele grupe de soluri pot fi definite prin tipul de vegetatie sub care apar: Padurile tropicale umede (ecuatoriale), solul caracteristic: FERALSOLURI, denumite in cartile mai vechi lateritice. Zona de stepa – CERNOZIOMURILE; Padurile boreale – PODSOLURILE; In procesul pedogenetic care incepe o data cu instalarea vegetatiei factorul biologic intervine prin: Acumularea in sol a materiei organice moarte si eliberarea subst. nutritive in forma usor accesibile plantelor. Absorbtia selectiva a substantelor nutritive din roca in curs de solificare si apoi din soluri. Crearea unui microclimat interior si a unui regim hidric a solului; Formarea structurii solului si crearea porozitatilor capilare si necapilare; Mai trebuie evidentiat faptul ca diferite formatiuni vegetale se deosebesc intre ele prin cantitatea si calitatea materiei organice depuse anual la suprafata sau in interiorul solului cat si prin modul de transformare a acesteia. Astfel procesul pedogenetic reflectat in caracteristicile morfologice si fizico-chimice ale solurilor se desfasoara relativ diferentiat intre cele doua grupe mari de vegetatie, IERBOASA si LEMNOASA (biomuri); ROLUL RELIEFULUI IN PEDOGENEZA Relieful reprezinta un factor importantin formarea solurilor care intervine atat direct cat mai ales indirect determinand nuantarea factorilor cu caracter mai general. Cele doua moduri de influenta: directa si indirecta sunt insa greu de separat, ele actionand simultan prin intermediul a trei parametrii principali: ALTITUDINEA, GRADUL DE INCLINARE A PANTELOR si EXPOZITIA VERSANTILOR. Componentul solid al solului

1. Identificaţi originea fazei solide a solului după două componente ce participă la formarea ei. 2. Stabiliţi principiile formării fazei solide a solului prin procesele de dezagregare, alterare şi coagulare. 3. Estimaţi rolul humusului, texturii şi structurii solului la crearea criteriilor de fertilitate.

Componentul organic al solului 1. Relataţi procesul humificării după sursa şi condiţiile de formare. Humificarea  → formarea in sol a substan telor organice complexe → humus →  materie organica inaintat transformata sau aflata in diferite stadii de transformare. Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus, alcătuit din acizi humici. Dintre substanţele intermediare de descompunere a resturilor organice care participă la sinteza acizilor humici.

2. Caracterizaţi acizii humici după produşii celor trei componenţi. Cele 3 componente ale acizilor humici sunt: Acizii huminici → inchisi la culoare, cu greutate moleculara mare si capacitate mare de schimb cationic. Apar in cantitati mari in solurile de stepa, cu reactie slab acida-neutra-slab alcalina. Confera solului o fertilitate mai mare, comparativ cu acizii fulvici. Acizii fulvici → mai deschisi la culoare (de la galbui la brun galbui), cu greutate moleculara mica si capacitate mai mica de schimb cationic. Se formeaza in solurile forestiere, cu reactie acida, in conditii de clima mai racoroasa si umeda.   Huminele → formeaza cu mineralele argiloase si hidroxizii de fier si aluminiu compusi foarte stabili care influenteaza structura solului.

3. Estimaţi rolul humusului asupra proprietăţilor fizice, chimice şi fizico-chimice ale solului.

Proprietăţile fizice ale solulului 1. Definiţi noţiunia - solul sistem fizic utilizînd patru stări cel caracterizează. Corp natural cu o compozitie organo-minerală proprie care conţine materie vie şi în care au loc procese specifice vieţii: descompunerea şi sinteza materiei organice; consum şi eliberare de energie ; mediu dinamic caracterizat printr-o evoluţie şi transformare continuă în timp sub influenţa directă indirectă a factorilor fizico-geografici dar şi a celor antropici.; sistem deschis care are capacitatea de a: acumula şi transforma substanţe minerale ; elibera substanţe organice şi minerale; corp poros, afânat, care conţine apă şi aer şi poate fi străbătut de rădăcini. 2. Caracterizaţi componenţa texturală a solului după originea şi alcătuirea minerologică rocilor. 3.Estimaţi rolul texturii solului în formarea structurii, porozităţii şi densităţi .

Textura, una din cele mai importante şi mai stabile însuşiri ale solului, are un rol deosebit în procesul solificării, influenţând majoritatea însuşirilor fizico-chimice ale solului.

Astfel, textura grosieră (nisipoasă) permite levigarea intensă a profilului de sol, diferenţierea slabă a orizonturilor, are o capacitate mare de încălzire, nu stimulează acumularea humusului, prezintă afânare excesivă, favorizează eroziunea eoliană etc.

Textura fină (argiloasă) se opune levigării accentuate, determină formarea de orizonturi mai bine diferenţiate, prezintă afânare redusă, opune rezistenţă mare la arat, are capacitate mică de încălzire, stimulează acumularea humusului, creează condiţii pentru apariţia unui regim aerohidric nefavorabil etc.

Textura mijlocie (lutoasă) determină cele mai bune condiţii pentru evoluţia solului: formarea şi acumularea humusului, o bună structurare, regim aerohidric favorabil etc.

Textura are o influenţă deosebită asupra dezvoltării plantelor. Marea majoritate a plantelor de cultură se dezvoltă optim în condiţii de textură mijlocie. Unele culturi valorifică

bine sau chiar preferă textura grosieră (de ex. cartoful, sfecla, viţa de vie) sau pe cea fină (de ex. grâul). Pentru unele culturi textura devine un factor restrictiv, aşa cum se întâmplă cu textura fină în cazul viţei de vie sau cartofului. Textura determină stabilirea diferenţiată a măsurilor agrotehnice, agrochimice şi ameliorative ce urmează să fie aplicate solului. Astfel, în cazul solurilor cu textură fină, faţă de cele cu textură grosieră, lucrările de mobilizare trebuie făcute pe adâncime mai mare, îngrăşămintele chimice pot fi aplicate în doze mai mari şi la intervale mai lungi de timp, normele de irigare vor fi mai Structura solului 1. Descrieţi procesul de formare a structurii solului în funcţie de conţinutul de humus şi tipul de textură. Structurarea are loc pe parcursul procesului de formare şi evoluţie a solului. Privind cu atenţie un agregat structural, se poate observa că el este alcătuit din particule elementare mai grosiere (nisip şi praf) legate, unite între ele. Rolul de legătură îl joacă în principal compuşii coloidali ai solului. Particulele coloidale, datorită dimensiunii lor mici, atunci când se află în stare de dispersie (zol) pătrund printre particulele mai grosiere. Prin coagulare trec în stare de gel, determinând formarea de agregate structurale. Principalii coloizi ai solului sunt argilele şi humusul. Argila duce la formarea unor agregate mai mari, cu stabilitate mecanică mare, dar care sub influenţa apei se desfac uşor. Humusul are o capacitate mai mare de structurare, duce la formarea unor agregate mai mici, rotunjite, cu stabilitate hidrică mare, dar care prin presare se desfac uşor. O structurare bună a solurilor are loc în prezenţa atât a humusului cât şi a argilei care trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii. 2. Caracterizaţi elimentele structurale ale solului după formă, mărime şi hidrostabilitate. 3. Argumentaţi aportul structurii solului la procesul, hidric, de aeraţie şi termic.

Componentul lichid al solului 1. Identificaţi patru forţe care acţionează asupra apei din sol. Forţele care acţionează asupra apei: 1. Gravitaţională. Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este saturat cu apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează de sus în jos prin porii necapilari determinând umezirea în adâncime a solului. Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa gravitaţională scade la rândul ei şi deplasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o deplasare laterală a apei în sol. 2. Forţele capilare. Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este supusă forţei gravitaţionale şi este reţinută în sol. Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este invers proporţională cu diametrul porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate direcţiile, în general dinspre porii mai mari spre cei mai mici. 3. Forţa de adsorbţie. Forţele moleculare libere de la suprafaţa particulei de sol în stare uscată compun forţa sa de adsorbţie. Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi este de natură electrostatică (diferenţă de sarcini electrice dintre apă şi particulele de sol), apa îmbrăcând particulele sub formă de pelicule. Aceste forţe sunt foarte mari (10000 atm.) şi sub influenţa lor apa se mişcă foarte lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece sub formă de vapori. Fixarea apei este însoţită de degajare de căldură numită căldură de umectare. Odată cu mărirea umidităţii, pe măsura ce pelicula de apă din jurul particulei de sol se îngroaşă, forţa de adsorbţie se reduce treptat şi apa este legată mai puţin strâns, până la o completă anulare a forţei de adsorbţie. 4. Forţe determinate de tensiunea vaporilor de apă. Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de apă sunt supuşi la tensiuni determinate de temperatură şi umiditate, direct proporţional cu acestea, datorită variaţiilor pe parcursul anului. Diferenţa de tensiune crează forţele care determină deplasarea

vaporilor de apă din locurile cu presiune mare spre cele cu presiune mică. 5. Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor. Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20 atm., prin care apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este consumată, este atrasă şi se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare. 6. Forţele osmotice. Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită presiunii osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea de săruri este mai mare cu atât presiunea osmotică este mai mare. Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a apei, care nu mai poate fi preluată de rădăcini, fiind depăşită forţa de sucţiune a acestora, apărând seceta fiziologică. 7. Forţele hidrostatice. Acţionează numai când solul este saturat şi are un strat de apă deasupra (bălteşte apa la suprafaţă). Forţele sunt determinate de greutatea stratului de apă de la suprafaţă, care impune deplasarea apei spre adâncime. 2. Stabiliţi principiile stării de existenţă a apei chimic legată, fizic stabil legată şi fizic labil legată. După natura forţelor ce au un rol predominant la un moment dat în reţinerea şi mişcarea apei în sol diferiţi cercetători au stabilit mai multe forme de apă în sol. Apa legată chimic. Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de constituţie este reprezentată prin ionii OH- (mice, hidromice, hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă moleculele de apă care intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO4·2H2O) şi este complet imobilă (inaccesibilă plantelor). Apa legată fizic: - Apă puternic legată sau apă de higroscopicitate – este reţinută prin forţe de sorbţie la suprafaţa particulelor de sol. Apa de higroscopicitate este puternic reţinută de particulele solului. Stratul monomoleculelor de la suprafaţa particulelor este reţinut cu o forţă ce poate ajunge la 10 000 atmosfere. Faţă de apa obişnuită apa de higroscopicitate are o densitate mai mare de 1,

nu solubilizează sărurile, nu poate fi folosită de plante şi se mişcă în sol numai prin trecerea în stare de vapori. - Apa slab legată sau apa peliculară – de asemenea este reţinută prin forţe de sorbţie sub formă de pelicule în jurul particulelor de sol cu apă higroscopică. Această formă de apă este reţinută cu forţe mai mici decât apa de higroscopicitate. Presiunea cu care este reţinută apa peliculară variază între 50 şi 0,5 atmosfere, şi o parte din această formă de apă poate fi folosită de către plante. Fiind mai slab legată de particulele de sol, apa peliculară poate avea în sol o mişcare lentă, şi anume de la particulele cu o manta de apă mai groasă către cele cu strate de apă mai subţire. 3. Argumentaţi mobilitatea şi accesibilitatea pentru plante a apei din sol prin abordarea expunerii a trei indici hidrofizici. Capacitatea de reţinere a apei în sol este proprietatea care se caracterizează în realitate printr-o serie de capacităţi de reţinere, diferite între ele în funcţie de condiţiile de umezire a solului şi depinde de textura solului. Capilaritatea solului (ascensiune capilară) este proprietatea ce determină ridicarea apei din pânza freatică la o anumită înălţime în sol, producând aşa numitul franj capilar. Dacă apa din acest franj începe a se cheltui (prin diferite căi), apa cheltuită este înlocuită datorită forţei capilare care ridică noi cantităţi de apă capilară din apa freatică. Înălţimea franjului capilar depinde de textura solului şi de aşezarea particulelor de sol (de mărimea porilor). Înălţimea maximă a ridicării apei prin capilari pentru soluri nisipoase alcătuieşte 0,5-0,7 m, pentru soluri argiloase – 3-6 m. Pentru aprovizionarea plantelor cu apă din pânza freatică ne interesează şi viteza de ridicare a acesteia, viteză care variază în sens invers cu înălţimea, fiind mai mare la solurile nisipoase şi mai mică la cele argiloase. Ridicarea apei prin capilare prezintă importanţă şi la solurile care nu sunt sub influenţa apei freatice. În cazul irigării terenurilor cu aport freatic, normele de udare trebuie să fie mai mici, astfel ca apa infiltrată în sol să nu se

întâlnească cu cea ridicată din pânza freatică, pentru a nu determina înmlăştinirea sau salinizarea solurilor. Permeabilitatea solului pentru apă determină posibilitatea şi intensitatea accesului apei în sol: este proprietatea solului de a primi apa şi de a o transmite apoi în masa sa. Permeabilitatea depinde de mărimea porozităţii totale a solului, de textură. Procesul de pătrundere, transportare şi redistribuire a apei în sol, care în ansamblu descrie dispariţia apei de la suprafaţă în profilul solului, a fost denumit infiltraţie (spre deosebire de soluri saturate unde are loc filtraţia). Capacitatea de infiltraţie poate fi definită ca viteză maximă cu care apa pătrunde în sol la un moment dat şi corespunde vitezei cu care trebuie să fie dată apa prin aspersiune în scopul de a nu crea băltiri şi scurgeri la suprafaţa solului.

Proprietăţile chimice ale solului. 1. Relataţi conceptul capacităţii de reţinere a solului (CAS) în funcţie de textură şi conţinutul de humus. 2. Determinaţi proprietăţile chimice ale solului utilizînd 6 parameri caracteristici. 3. Argumentaţi rolul conţinutului de humus, N şi P din sol în formarea recoltei. Funcţiile ecologice ale solului 1. Relataţi conceptul Biosfero - ecologic al solului numind 4 funcţii ecologice de bază. 2. Analizaţi particularităţile solului ce caracterizează solul ca bază de existenţă a Ecosistemei, Biosferei şi solul ca factor edafic. 3. Estimaţi rolul funcţiilor ecologice ale solului în circuitul substanţelor, menţinerea vieţii şi echilibrului ecologic. Solurile RM 1. Relataţi clasificarea solurilor RM după utilizarea a două concepte ce stau la bază. 2.Determinaţi principiul formării solurilor conform zonelor naturale la nivel de clasă , tip, subtip

Unitatea de bază este tipul de sol, care se deosebeşte printr-un profil vertical specific, un tot integru al orizonturilor, caracterele şi particularităţile cărora elucidează rezultatele proceselor pedogenetice. Tipul de sol reprezintă o grupă de soluri asemănătoare separate în cadrul unei clase de soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific de manifestare a uneia sau mai multor dintre următoarele elemente diagnostice: orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu alte orizonturi, trecerea de la sau la orizontul diagnostic specific, etc. După N. Florea (1968) aceluiaşi tip genetic aparţin solurile care au caracteristici comune: - acelaşi tip de aport de substanţe organice şi de procese de transformare a acestora; - acelaşi tip de procese complexe de descompunere a masei minerale şi de sinteză a noilor compuşi minerali şi organo-minerali; - acelaşi tip de migrare şi de acumulare a substanţelor. Ca urmare solurile din cadrul unui tip genetic au alcătuire similară a profilului de sol şi nivel apropiat de fertilitate Tipurile se unesc în clase în funcţie de rolul predominant al unor factori, influenţa cărora condiţionează particularităţile comune a proceselor pedogenetice. Clasa de soluri reprezintă totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol dat, de prezenţa unui anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, considerate elemente diagnostice. În cadrul tipurilor se evidenţiază subtipurile de sol, specificul cărora este condiţionat de rolul, intensitatea şi stadiile de dezvoltare a proceselor pedogenetice, caracteristice tipurilor sau de alte particularităţi. 3. Evaluaţi clasa solurilor automorfe din R.M în baza genezei celor trei tipuri. CLASA SOLURILOR AUTOMORFE include 3 tipuri, care reprezintă zonele naturale fizico-geografice, biogeografice şi pedologice respective. Aceste soluri se formează sub influenţa condiţiilor bioclimatice zonale.Solurile brune ocupă cele mai înalte coline ale Codrilor,Profilul solurilor brune are un caracter cambic, Ac Bc. Solurile brune sunt reprezentate de două

subtipuri: tipice şi luvice. Solurile brune tipice Se caracterizează printr-un profil cambic, fără caractere luvice. Denumirile precedente - brune de pădure slab nesaturate. Solurile brune luvice Profilul acestor soluri are caractere luvice - pete şi scurgeri de Si02, fără semne evidente de iluviere (Ac/eBc). Denumirea precedentă - brune de pădure slab saturate sau podzolite.Solurile cenuşii S-au constituit în condiţiile pădurilor de foioase - carpinete, cuarcete cu diferite amestecuri. Se caracterizează printr-un profil diferenţiat. Tipul de sol cenuşiu se împarte în patru subtipuri: albice, tipice, molice şi vertice.Solurile cenuşii albice se întâlnesc fragmentar şi, de regulă, pe roci luto-nisipoase, suportate de argile la adâncimea de 150-200 cm..Solurile cenuşii tipice reprezintă subtipul modal al tipului (Ae Bi), cu un suborizont eluvial, brun-cenuşiu, nuciform, şi un orizont B iluvial bine pronunţat - brun, columnar, dur.Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă - cenuşii-închis de pădure) se caracterizează printr-un orizont A molic, humificat, cu structură grăunţoasă mare, având caracter eluvial slab pronunţat. Orizontul B este iluvial, însă relativ, la fel slab pronunţat (Ae/mBi).Solurile cenuşii vertice se formează pe roci argiloase. se evidenţiază influenţa componenţei rocii materne. Solul reprezintă o treaptă de trecere spre vertisol - clasa solurilor litomorfe.Cernoziomurile se întind pe cea mai mare parte din suprafaţa Republicii Moldova - peste 75%. Cernoziomul ca tip include cinci subtipuri - argiloiluvial, levigat, tipic, carbonatic şi vertic.Cernoziomurile argiloiluviale s-au format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş de ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite. Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei de silvostepă.Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Cernoziomurile carbonatice se constituie în condiţiile stepelor xerofite. Sunt mai slab humificate decât cele precedente, cu structura mai puţin stabilă. Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă pe roci argiloase cu conţinut ridicat de argilă fină.