Upload
coralia-cory
View
123
Download
8
Embed Size (px)
Citation preview
Subiecte examen DREPT COMUNITAR
1. Aparitia statelor si integrarea de-a lungul timpului.
O organizaţie internaţională ia fiinţă în baza exprimării acordului de voinţă al
statelor membre, în scopul îndeplinirii anumitor obiective sau atributiuni comune
în planul relaţiilor internaţionale.Condiţiile de constituire pentru organizaţiilor
internaţionale nu trebuie sa se confunde cu cele ale statelor. Deoarece organizaţiile
internaţionale rezulta prin acordul de voinţă al statelor membre, ele nu sunt
considerate drept subiecte primare de drept, ci subiecte derivate.
În lucrările Comisiei de Drept Internaţional s-a propus următoarea definiţie a
organizaţiilor internaţionale: „O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată
cu o constituţie şi organe comune care poseda o personalitate juridică distinctă de
aceea a statelor membre.
Din acest punct de vedere, Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din
anul 1969 stipuleaza ca organizaţiile internaţionale sunt „organizaţii
interguvernamentale”.
Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între state
suverane care au obiective comune; el a debutat printr-o integrare în sectorul
economic, dupa care s-a extins si în alte sectoare (social, politic, securitate).
Caracteristicile comunităţilor europene vor atribui Europei o identitate şi o
personalitate pe care nici una din organizaţiile existente nu era în măsură să i-o
confere.
Posibilitatea şi necesitatea integrării decurg din faptul că ea poate da statelor
speranţa unui statut final mai avantajos decât cel existent. Obiectivele cele mai
frecvente ale statelor care acceptă integrarea sunt, în primul rând, creşterea
potenţialului economic şi, în al doilea rând, maximizarea potenţialului politic.
2. Primele teorii ale Unitatii Europene inainte de perioada moderna.
Încă din antichitate, cetăţile greceşti organizaseră între ele un sistem de
rezolvare paşnică a diferendelor. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea
păcii prin organizarea de confederaţii.
Ideile creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluţionare
paşnică a diferendelor.
În epoca romană, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea
soluţionării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele
considerate “barbare”.
Napoleon îşi exprima încrederea că numai prin pace şi Europa va putea
progresa şi să se transforme într-un stat federal.
Filosoful german Immanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de pace
veşnică proiect care însuma principii valoroase, printre care renunţarea la forţă,
neamestecul şi altele.
Secolul al XIX-lea este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. La
Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte:
“Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite
cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor”
3. Teoriile federaliste aparute intre cele 2 razboaie mondiale (1918-
1939).
O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu
înfiinţarea Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor).
Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două
documente : proiectul contelui Kalergi şi proiectul Briand, elaborat la 1 mai 1930
şi supus examinării Ligii Naţiunilor la 17 mai acelaşi an.
Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de
articole în care erau enunţate principiile potrivit cărora statele suverane “vor alcătui
o alianţă eternă pentru a asigura pacea europeană”. Noua organizaţie urma să
poarte titulatura de “Statele federale europene”, toţi cetăţenii statelor federale
devenind şi cetăţeni europeni, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o
Curte federală.
Organele federaţiei erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui
stat, cu drept de vot; Adunarea , însumând delegaţi ai parlamentelor sau
instituţiilor analoge, şi Curtea federală, care examina conflictele dintre statele
federate, decizând totodată în ceea ce priveşte conflictele dintre autorităţile
federale şi guvernele statelor federate.
Uniunea Juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de Uniune
Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa, Uniunea
Europeană urma să fie realizată în etape succesive, acţionându-se în cadrul Ligii
Naţiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizaţiei europene conferinţele, un
consiliu, comisiile permanente şi un secretariat.
După cum se desprinde din această sumară prezentare, ideea europeană s-a
manifestat încă de la bun început ca o idee juridică şi cu numeroase implicaţii
juridice.
4. Conceptul de miscare de integrare din Europa.
Chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial ideile de unificare a statelor
europene preocupau locuitorii continentului european.
În acest sens, personajul principal care urma să se impună în timpul războiului
şi, în cele din urmă, să-şi aducă o contribuţie foarte semnificativă la dezvoltarea
Uniunii Europene a fost italianul Altiero Spinelli. Acesta a compus în 1941
documentul care avea să devină cunoscut ca „Manifestul de la Ventotene”, sub
titlul „Spre o Europă liberă şi unită”. Acesta avea să devină unul dintre textele
fundamentale ale mişcării federaliste europene. Ideile lui au fost adoptate de
rezistenţa italiană dominată de comunişti, ducând la formarea Mişcării Federaliste
europene, în 1943.
Doar „Uniunea Federală” Europeană i-ar fi putut permite poporului german să
participe la viaţa noii Europe fără să le pericliteze pe celelalte. La fel ca înainte
„Uniunea” urma să aibă constituţia ei scrisă şi un guvern supranaţional responsabil
în mod direct faţă de popoarele Europei.
Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-al
doilea război mondial, trei constatări se impun :
Mai întâi că Europa devenise conştientă de propria sa slăbiciune. Războaiele
care o devastaseră au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care a ocupat-o timp
de secole în istoria universală.
Era apoi experienţa dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul “Niciodată
un nou război!” principiul oricărei acţiuni politice.
5. Etapele istorice care au condus la aparitia Comunitatii Europene.
1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei
şase membri fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună
1973: Comunitatea se extinde (numără acum nouă state membre) şi dezvoltă
politici comune
1979: Primele alegeri prin vot universal direct pentru Parlamentul European
1981: Prima extindere în spaţiul mediteranean
1993: Realizarea pieţei unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995: UE se extinde la 15 membri
2002: Introducerea bancnotei şi monedei euro
2004: 10 ţări noi aderă la Uniune
1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman propunea instituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului(CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de
la Paris din 18 aprilie 1951.
2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să
instituie Comunitatea Economică Europeană(CEE) bazată pe o piaţă comună mai
extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri şi servicii. Taxele vamale între cele şase
state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au
fost create politici comune, în special în domeniul comerţului şi al agriculturii.
3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi
Regatul Unit au decis să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă
membri, a avut loc în 1973. În acelaşi timp s-au aplicat noi politici sociale şi de
mediu , iar în 1975 s-a înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDR).
4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin
organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European.
Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.
5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi Portugalia în
1986. Astfel a fost consolidată prezenţa Comunităţii în Europa de Sud, urgentând
nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.
6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine
un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranţa a renăscut în 1985 când
Comisia Europeană, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă
privind calendarul pentru realizarea pieţei unice europene până la data de 1
ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul Unic European semnat în
februarie 1986 şi intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.
7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului
Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 şi
democratizarea ţărilor Europei Centrale şi de Est prin eliberarea de sub controlul
sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991. În acelaşi timp,
statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeanăcare a fost adoptat
în decembrie 1991, la Maastricht , de către Consiliul European format din şefi de
stat şi de guvern,. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a
continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia – să
adere la UE la 1 ianuarie 1995. Zidul de la Berlin a fost dărâmat în 1989, iar
vechile diviziuni de pe continentul european au dispărut treptat.
9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea
monedei unice . Moneda euro pentru tranzacţii financiare (sub altă formă decât
numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele şi monedele au fost emise
trei ani mai târziu în cele 12 state ale spaţiului euro (cunoscut sub numele de zona
euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăţi şi depozite la nivel
mondial, alături de dolarul SUA.
10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi început pregătirile
pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent . La mijlocul anilor 1990, fostele
state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi
Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia,
Letonia şi Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum şi
două state mediteraneene (Cipru şi Malta) au început să bată la uşa UE.
6. Aparitia si rolul Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.
CECO şi Adunarea sa parlamentară au fost înfiinţate la 10 august 1952, iar
Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi
Oţelului.
Prima experienţă de integrare europeană originală, CECO, instituită prin
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, pe o durată de 50 de ani, a reunit şase ţări
(Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Republica Federală Germană). Tratatul
a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a încetat în iulie 2002.
Organismele CECO erau de trei feluri :
• executivul era bicefal, compus din Înalta Autoritate, care avea ca misiune să
realizeze obiectivele Tratatului luând decizii sau formulând avize ori recomandări,
şi Consiliul Special al Miniştrilor, organism colegial cu caracter politic şi
diplomatic
• un organsim de control constituit din Adunarea Comună (Parlamentul
statelor membre), cuprindea reprezentanţi ai “Popoarelor statelor” (articolul 20 din
Tratatul de la Paris).
• ordinea judiciară era asigurată de către Curtea de Justiţie a CECO, instituţie
ce trebuie să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu, intervenind pentru
rezolvarea tuturor diferendelor.
Conform termenilor Tratatului, CECO avea şapte misiuni importante :
• să promoveze dezvoltarea schimburilor între ţările membre;
• aprovizionarea regulată a Pieţei Comune;
• modernizarea producţiei in cele doua sectoare de activitate;
• să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de producţie;
• să amelioreze condiţiile de muncă în cele două sectoare de activitate;
• scăderea preţurilor, fără să modifice calitatea produselor;
• exploatarea raţionala a zăcămintelor pentru a evita epuizarea lor.
• Cooperarea tehnica in cele doua sectoare de activitate.
7. Aparitia si rolul Comunitatii Europene de aparare si a Uniunii
Europene Occidentale.
Tratatul instituind CEA era un proiect ambiţios, fiind o continuare pe un plan
superior a Tratatului de la Bruxelles instituind UEO o replică fidelă a Tratatului
CECO, încercând să creeze o organizaţie supranaţională cuprinzând o Comisie, un
Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară ; trupele
europene erau direct subordonate unei autorităţi militare europene dotate cu puteri
proprii, ale cărei competenţe le reproduce în plan militar pe cele ale Înaltei
Autorităţi a CECO.
Deoarece o comunitate militară nu ar fi avut un sens fără o similară colaborare
în plan politic, în septembrie 1952 se elaborează şi un proiect de Tratat instituind
Comunitatea Europeană Politică, organizaţie cu caracter general ce ar fi trebuit ca
în doi ani să absoarbă CECA şi CEA pentru a asigura subordonarea puterii militare
faţă de puterea politică.
Din păcate, CEA a murit înainte de a se naşte, prin lovitura de graţie dată de
Franţa în 1954, când Adunarea Naţională respinge ratificarea cu o majoritate de 55
voturi. Eşecul CEA a favorizat însă crearea UEO prin acordurile de la Paris din
octombrie 1954 ( pe baza Tratatului de la Bruxelles al Uniunii Occidentale din
1948) si a permis aderarea, în mai 1955, a RFG (Republica Federală Germania)la
NATO.
8. Infiintarea si rolul comunit. Ec. Europene si a comunit. Europene
a energiei atomice.
“Tratatele de la Roma” au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).Cele două
tratate au intrat în vigoare,după ce au fost ratificate de cele şase state membre,la 1
ianuarie 1958.
Tratatul de la Roma privind C.E.E defineşte un anumit număr de finalităţi,
printre care:
• eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea
mărfurilor;
• îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor,
capitalurilor şi serviciilor;
• proceduri comune de coordonare a politicilor economice;
• armonizarea legislaţiilor naţionale.
Art.4 stipulează că realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii este asigurată
de o Adunare, un Consiliu, o Comisie şi o Curte de Justiţie.
Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat în acelaşi timp cu cel privind
C.E.E.(25 martie 1957-Roma) dă prioritate dezvoltării energiei nucleare în scopuri
paşnice urmărindu-se în special :
• transmiterea de cunoştinţe tehnice;
• construirea de instalaţii şi echipamente speciale;
• stabilirea unor norme de securitate obligatorii;
• controlul pasnic al resurselor nucleare;
• exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituţionale internaţionale,
încă de la intrarea în vigoare a “Tratatelor de la Roma”, în 1958 (de constituire a
CEE şi EURATOM) s-a avut în vedere reunirea instituţiilor celor 3 Comunităţi, în
instituţii unice, deci realizarea unui sistem instituţional unic. Acest lucru s-a
finalizat în anul 1965 prin “Tratatul de la Bruxelles”.
Astfel :
• Înalta Autoritate – devine Comisia Comunităţilor europene;
• Instituţia Interguvernamentală – devine Consiliul de Miniştri;
• Adunarea Comună – devine Parlamentul European (care nu se confundă cu
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei);
• Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – Curte de Justiţie.
9. Procesul de largire a U.E.
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a
început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg şi Olanda). După şase valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda
şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea Europeană are astăzi 27
de state membre.
Două state candidate, Turcia şi Croaţia, au deschis negocierile de aderare în
2005.
Principalele obiective sunt:
promovarea progresului economic şi social
să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională
să instituie cetăţenia europeană
să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de
funcţionarea pieţei interne şi în particular de liberă circulaţie a persoanelor);
să existe şi să consolideze democratiile în baza dreptului comunitar
(corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu
tratatele folosite).
Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene:
1. Parlamentul European - ales de către popoarele statelor membre;
2. Consiliul European - reprezentând guvernele statelor membre;
3. Comisia Europeana - executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie;
4. Curtea de Justiţie - care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar;
5. Curtea de Conturi - responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare.
Calendarul aderării la Uniunea Europeană a fiecărei ţări candidate depinde de
progresele pe care acesta le înregistrează în pregătirea pentru aderare, conform
criteriilor stabilite la Consiliul European de la Copenhaga din 1993.
Uniunea Europeană nu şi-a stabilit limitele geografice, dar fiecare stat candidat
trebuie să îndeplinească criteriile enunţate de Consiliul European de la Copenhaga:
democraţie, stat de drept, respectul drepturilor omului şi protecţia minorităţilor, o
economie de piaţă funcţională cu capacitatea de a face faţă presiunii competitive
din Uniunea Europeană, precum şi capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care
decurg din statutul de membru.
10. Principalele tratate modificatoare ale instit. Comunitare.
Un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi
rezultatele obţinute prin integrare. Un prim aspect îl constituie marginalizarea
CECO care, deşi a jucat un rol important în perioada anterioară, a început să fie
concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată de criză siderurgică.
Acesta a fost de altfel unul dintre principalele motive care au condus la
adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor
trei comunităţi, CEE fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două doar
organizaţii de strictă specializare.
Anul 1965 începe promiţător pentru cursul integrării europene prin semnarea
„Tratatului de fuziune” potrivit căruia are loc fuzionarea organelor comunitare
principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul
European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.
Unificarea organelor nu înseamnă însă şi unificarea celor trei Comunităţi, acestea
păstrându-şi în continuare existenţa lor de sine stătătoare iar organelor comune
revenind atribuţii şi obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi.
ANUL 1960 începe cu trecerea la prima egalizare parţială a vămilor între
statele membre ca o treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice, iar
în cursul aceluiaşi an se adoptă primul regulament comunitar privind deplasarea
liberă a forţei de muncă pe teritoriul comunitar.
Revizuirea (dezvoltarea) prevederilor Tratatelor institutive ale Comunităţilor
are ca principale repere următoare acte şi tratare modificatoare:
• Tratatul de la Bruxelles din 1965.
• Actele de asociere şi de aderare a statelor la CE sau UE;
• Modificările financiare şi bugetare aduse succesiv în evoluţia comunităţilor;
• Actul cu privire la alegerea Parlamentului European, adoptat prin vot
universal, direct şi secret, în anul 1976;
• „Actul Unic European”(AUE), semnat la 28 februarie 1986, la Strasbourg şi
intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Prin acest act au fost revizuite unele dispoziţii ale
tratatelor care au instituit Comunităţile.
• Tratatul de la Maastricht, din 1992 (Tratatul Uniunii Europene,TUE);
• Tratatul de la Amsterdam, din 1997;
• Tratatul de la Nisa, din 26.02.2001;
• Tratatul de la Lisabona din decembrie 2007.
11. Tratatul de la Schengen(Acordul).
Adoptarea Acordului nu s-a dovedit a fi un demers simplu, ci, dimpotrivă,
această performanţă a presupus derularea mai multor etape, concretizate în
organizarea unor întâlniri premergătoare, întâlniri finalizate cu elaborarea şi
aprobarea mai multor documente.
De asemenea, complementar la Actul final al Convenţiei de aplicare a
Acordului de la Schengen, din 14 iunie 1986, Părţile Contractante au adoptat o
declaraţie comună şi au luat notă de declaraţiile unilaterale ale Republicii Federale
Germania şi ale Regatului Belgiei.
Printre cele mai importante măsuri adoptate de către statele Schengen au fost:
• eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea unui set de reguli
pentru trecerea frontierelor externe;
• separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi;
• armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor;
• stabilirea unor reguli pentru solicitant de azil;
• introducerea unor reguli referitoare la supravegherea şi urmărirea
transfrontalieră pentru forţele de poliţie din statele Schengen;
• întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare
şi implementare a deciziilor judecătoreşti;
• crearea Sistemului Informatic Schengen.
12. Tratatul de la Amsterdam.
Tratatul de la Amsterdam reprezintă prin natura lui unul din cele mai importante
tratate în domeniul comunitar, realizându-se astfel, prin încheierea lui, un pas
important în unificarea Europei şi în realizarea obiectivelor comune ale statelor
membre U.E. Alături de tratatele de la Paris, Roma şi Maastricht, privind Comunitatea
Europeană, cel de la Amsterdam recunoaşte ideea specialiştilor de a consolida şi
realiza o Europă cât mai stabilă şi puternică din punct de vedere economic, social şi
cultural.
Îl modifică şi completează pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte
:
• locul cuvenit muncii şi drepturilor cetăţenilor;
• eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor şi
serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit să colaboreze mai strâns în
cadrul Europolului;
• posibilitatea acordată UE de a-şi face mai bine auzită vocea în cadrul
instanţelor internaţionale;
Dintre problemele abordate de Tratatul de la Amsterdam menţionăm:
• problema locurilor de muncă;
• problema politicii sociale europene ;
• reglementări relative la mondializarea economiei;
• problema realizării monedei unice şi deci a U.E.M.;
• problema securităţii cotidiene şi lupta contra criminalităţii şi a
traficului ilicit de droguri.
13. Tratatul de la Bruxelles.
Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967 si a insemnat practic constituirea
celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură
instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general :
constituirea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu
sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea
rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a
bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de
desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui
stat în Comisie şi durata mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”. Prin
acestea nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această
entitate nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De
asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de
“Comunităţile europene”. Această entitate permite ca atât în sistemul juridic
intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să
se încheie acte şi să antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe
plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de
asemenea, în numele acestei entităţi.
14. Actul Unic European-1987.
Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Actul a stabilit data
realizării definitive a Pieţei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera
circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţii.
Actul Unic a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de
Miniştri.
Actul Unic European prevede vot majoritar cu privire la toate hotărârile
necesare realizării Pieţei Unice (în afară de domeniul fiscal şi libera circulaţie a
persoanelor), iar Comisia Europeană a putut să-şi continue programul.
Legile şi regulamentele care asigură egalitatea de tratament se referă la un
număr mare de domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de
stabilire – permiţând oamenilor de afaceri să creeze întreprinderi proprii în alte
state membre – şi a armonizării standardelor tehnice şi sfârşind cu taxele,
legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.
Actul unic, cuprinde trei puncte fundamentale :
• primul, regăsit la nivelul Consiliului, se referă la extinderea voturilor cu
majoritatea calificată în patru domenii : MPU (Marea Piaţă Unică), cercetare
tehnologică, coeziune economică şi socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
• al doilea se referă la extinderea activităţilor Parlamentului ; “procedura de
cooperare” îi conferă acestuia un rol mai important în procesul legislativ, cu un
drept de veto pentru subiectele esenţiale referitoare la viitorul Comunităţii
(aderarea unor noi state, semnarea acordurilor internaţionale, definirea obiectivelor
prioritare etc);
• cel din urmă se referă la problemele financiare, fiind prevăzute şi alte
dispoziţii referitoare la mediul înconjurător, cooperarea între instituţii, dezvoltarea
tehnologică, educaţie, politică externă etc.
15. Tratatul de la Maastricht-1992.
Tratatul asupra U.E. a reprezentat un salt fundamental în construcţia
europeană, dând expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar.
Tratatul, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1993 ,se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii
(realizarea unei pieţe comune), conferindu-i acesteia o orientare politică. Tratatul
marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de creare a unei „uniuni din
ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei
piloni:
• Comunitatea europeană (CE,care înlocuieşte Comunitatea Economică
Europeană), cu competenţe extinse în domeniul economic;
• Cooperarea în domeniul Politicii externe şi de securitate comună(PESC).
• Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne(JAI).
16.Notiunea, obiect si aplicabilitate directa a dr. comunitar.17. Regulam. Act normativ emis de instit. Comunitare.18. Directiva act normatic emis de instit. Comunitare19. Recomandarile, avizele si actele comunitare nenumite.20. Principalele acorduri internationale al U.E.21. Enumerati si analizati principiile gen. de dr. comunitar aplicabile statelor
membre.22. Rap. Jur. dintre dr. comunitar si dr. national.23. Enumerati si analizati princip. dreptului ce izvorasc din normele juridice de
dr.comunitar.24. Asistenta regionala – izvor de dr. comunitar.25. Prezentati structura Comisiei Europene.26. Prioritatea normei de dr. comunitar.27. Analizati atributiile Comisiei Europene.28. Consiliul U.E. – structura si functionare.29. Consiliul U.E. – atributii.30. Structura Parlam. European.31. Functiile si atributiile Parlam. European.32. Curtea Europeana de Justitie. Rolul, componenta, functionarea si
competenta Curtii.33. Procedura in fata Curii Europene de Justitie.34. Curtea de Conturi. Rol si structura.35. Consiliul European. Not. Juridica, constituire, functionare.
36. Sistemul international al U.E. Prezentare generala.37. Izv. Dr. U.E. Clasificare si ierarhizarea acestora.38. Izvoarele primare ale dr. U.E. Identificarea si analiza acestora.39. Izvoarele secundare ale dr. U.E. Identificarea si analiza acestora.40. Caracteristicile aplicabilitatii dr. unional in dreptul intern al statelor.41. Organele consultative ale U.E. Organizarea si functionarea lor.42. Presedintele U.E. Loc, rol si atributii.43. Inaltul reprezentant pentru securitate si politica externa a U.E. Locul, rolul
si atributiile acestuia.44. Decizia act. normativ emis de instit. comunitare. Locul, notiune si
caracterizare.45. Izv. comunitare – acorduri internationale.