Subiect nr. 1

Creativitatea: termenul, caracterizare, blocaje ale creativității. Inteligența Emoțională

Creativitatea este o capacitate complexă, care face posibilă crearea de produse reale sau pur

mintale, constituind un progres în plan social. Principala componentă a creativității este

imaginația, dar creația de valoare mai presupune și o motivație și dorința de a realiza ceva

nou.

Calitățile cretivității:

a. productivitatea;

b. utilitatea;

c. eficiența;

d. ingeniozitatea;

e. originalitatea.

Creativitatea presupune următoarele 3 însușiri:

a. fluiditatea: posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un număr mare de imagini, idei sau

situații;

b. plasticitate: reprezintă ușurința de a schimba punctul de vedere sau modul de abordare a

unei probleme când un procedeu se dovedește inoperant;

c. originalitatea: este expresia noutății, a inovației, ea se poate constata când vrem să testăm

posibilitățile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns.

Rolul creativității se regăsește în toate progresele științei, tehnicii și artei. Taylor descrie

următoarele 5 planuri ale creativității:

a. creativitatea expresivă: se manifestă liber și spontan, în special în construcțiile copiilor

mici. La acest nivel nu se pune problema utilității sau originalității.

b. planul productiv: este planul creării de obiecte, specific muncilor obișnuite. La acest nivel

aportul personal este redus, fiind nivelul la care ajunge orice muncitor.

1

c. planul inventiv: este nivelul la care ajunge un număr foarte mic de indivizi. E vorba despre

procesul prin care se aduce îmbunătățiri parțiale unei unelte, unui obiect sau unei teorii.

d.creativitatea inovatoare: se găsește la oamenii care sunt considerați a fi talente. Realizările

acestora sunt remarcate cel puțin la nivel național.

e. creativitatea emergentă: presupune aducerea unor schimbări radicale, revoluționare într-un

domeniu, care va rămâne de-a lungul mai multor generații.

Blocaje ale creativității:

a. blocaje culturale: conformismul; dorința de apartenență;

b. blocaje metodologice (sunt cele care rezultă din procesele de gândire): rigiditatea

algoritmilor anteriori (aplicarea unor modalități de rezolvare care a dat rezultate anterior dar

care nu se potrivesc și în situațiile actuale); fixitatea funcțională (utilizarea obiectelor și a

gândurilor potrivit funcțiilor lor obișnuite, și nu ne vine în minte să le întrebuințăm altă

utilizare)

c. blocaje emoționale: teama de a nu comite o greșeală; teoama de a nu te face de râs;

neâncrederea în cei din jur; dificultatea de a schimba modul de gândire.

d. blocaje de ordin perceptiv: incapacitatea de a distinge cauza de efect; incapacitatea de a

observa evidentul; incapacitatea de a defini lucrurile; îngustarea excesivă a punctului de

vedere.

Stimularea creativității: brainstormingul; ochiul nou; strainul familiar (identificarea tuturor

necunoscutelor unei probleme, după care se caută metafore, comparații personificări)

Inteligența Emoțională

Este definită de Daniel Goleman (celebru jurnalist) ca fiind capacitatea de a recunoaște

propriile sentimente și de a le identifica pe ale celorlalți, pentru a ne automotiva și pentru a

folosi puterea emoțiilor atât în raport cu noi înșine cât și în raport cu alții.

Dacă inteligența intelectuală facilitează activitățile desfășurate în medii universitare sau

activități care implică rezolvarea de probleme teoretice, inteligența emoțională este mai

2

aproape de sentimente, spontaneietate și creativitate, fiind cel mai des utilizată în relațiile

interpersonale.

Constructele care compun Inteligența Emoțională sunt:

- Conștiința de sine: încrederea în sine;

- Auto – controlul;

- Motivația: dorința de a evolua, de a știi, etc.;

- Empatia: înțelegerea sinceră și obiectivă a sentimentelor și trăirilor celuilalt;

- Aptitudinile sociale: influențarea, comunicarea, munca în echipă, managementul

confliectelor, cooperarea, etc.

O altă abordare, consideră că Inteligența Emoțională este compusă din:

a. abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima;

b. abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea;

c. abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regulariza pentru a promova

dezvoltarea intelectuală și emoțională.

Subiect nr. 2

Memoria și uitarea. Modele ale memoriei

I.

Memoria este procesul psihic de întipărire, stocare și reactualizare a informațiilor. Memoria se

află în strânsă interdependență și interacțiune cu celelalte procese psihice. Fără memorie

progresul umanității nu ar fi fost posibil iar viața de zi cu zi nu și-ar avea rostul.

II.

Caracteristicile memoriei sunt (memoria este):

- Activă: aduce schimbări atât subiectului care memorează cât și materialului memorat;

- Selectivă: nu memorăm absolut tot ce intră în contact cu noi;

- Situațională: depinde de starea persoanei, mediul în care se produce, etc.;

3

- Relativ fidelă: aspectele memorate nu cuprin toate detaliile și toate aspectele

respectivului obiect;

- Mijlocită: ne folosim de diverse mijloace pentru a ne reaminti (nodul la batistă);

III.

Procesele și formele memoriei

A. Memorarea informațiilor: primul proces pe care memoria îl pune în funcțiune; presupune

întipărirea informațiilor; este un proces activ și selectiv. Acest prim proces generează

următoarele forme ale memoriei:

- Memoria involuntară: are un caracter involuntar și este slab structurată și organizată;

- Memoria voluntară: este organizată, sistematică și selectivă; presupune existența unui

scop, depunere unui efort și utilizarea de procedee pentru a o facilita;

- Memoria mecanică: presupune învățarea materialului prin repetare; chiar dacă pare, nu

este eficientă;

- Memorarea logică: cea mai eficientă formă a procesului de memorare; presupune

înțelegerea materialului memorat și structurarea acestuia;

B. Păstrarea informațiilor: este al doilea proces al memoriei; se referă la reținerea pentru o

perioadă mai scurtă sau mai lungă a materialului învățat. Este un proces dinamic deoarece

presupune organizarea și reorganizarea informațiilor memorate și includerea lor în noi sisteme

de legătură. Acest proces generează următoarele forme ale memoriei:

- Memoria de scurtă durată: reținem informațiile temporar, până la finalizarea anumitor

activități;

- Memoria de lungă durată: păstrează informațiile pentru o perioadă de timp

îndelungată; poate fi episodică (ne amintim doar anumite părți ale unor întâmplări) sau

semantică (este legată în sesență de cunoștințele asupra lumii).

C. Reactualizarea informațiilor: scoaterea la iveală a celor memorate și păstratea lor pentru

utilizare. Aceasta poate avea următoarele 2 forme:

- Recunoaștere: se realizează în prezența obiectului;

- Reproducere: este un proces mai complex care implică și alte funcții psihice.

III.

4

Calitățile memoriei

- Volumul memoriei: cantitatea pe care o poți memora;

- Elasticitatea memoriei: capacitatea de a acumula mereu cunoștințe noi și de a le

modifica sau reorganiza pe cele vechi;

- Trăinicia păstrării memoriei: conservarea cât mai corectă a informațiilor memorate;

- Exactitatea sau fidelitatea reactualizării: corectitudinea și acuratețea celor memorate și

redate;

- Promptitudinea reactualizării: viteza cu care sunt redate informațiile memorate.

Subiect nr. 3

Inteligența și controversa asupra caracterului ereditar – dobândit

I.

Inteligența este o calitate specifică organizării mentale a omului, care se concretizează prin

capacitatea de a:

- face față diverselor situații problematice noi;

- adopta decizii optime în situații problematice noi;

- restructura și adapta din mers comportamentul;

- a crea și a alege mijloace adecvate scopului stabilit;

- a opera cu sisteme și semne, simboluri și semnale în comunicarea cu cei din jur și

reglarea propriei conduite.

Mai precis spus, intelgența este dimensiunea personalității care favorizează adaptarea

conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi.

II.

Teorii privitoare la inteligență:

a. TEORIA bifactorială a inteligenței: Spearman împărțea inteligența în funcție de 2 factori,

factorul G (inteligență generală) și factorul S (inteligență specificp). Cu ajutorul factorului G

oamenii obțin performanțe în toate domeniile de activitate, iar cu factorul S se obțin

performanțe numai în anumite domenii.

5

b. TEORIA inteligențelor multiple: introdusă de Gardner, susține că există 7 forme ale

inteligenței (lingvistică, muzicală, verbală, logico – matematică, spațială, kinestezică,

intrapersonală, interpersonală). Conform acestei teorii fiecare individ posedă într-o anumită

măsură 2 tipuri de inteligență, iar cei super dotați 3 sau 4 tipuri din această listă. Prin

identificarea inteligențelor predominante, putem stabili profilul intelectual al unei persoane

pentru a-i arăta posibilitățile pe care le deține.

III.

Măsurarea inteligenței: în zilele noastre a devenit unul dintre cele mai folosite procedee în

procesul de selecție, recrutare sau evaluare a resurselor umane. Primii pași în acest domeniu

au fost făcuți de psihologul francez Alfred Binet, care la solicitarea ministerului educației din

Franța, a elaborat în anul 1904 un test care cuprinde 30 de itemi și a cărui scop era acela de a

identifica copii cu deficit intelectual din rândul școlarilor.

O altă contribuție majoră a fost adusă de către americanul D. Wechsler, care în anul 1939 a

elaborat un test pentru măsurarea inteligenței la adulți, care se aplică subiecților cu vârsta

cuprinsă între 16 – 89 ani.

În prezent testele de inteligență pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcție de tipul de

inteligență pe care caută să îl măsoare, acestea putând fi pentru: i. Generală; i. Concretă; i.

Abstractă; i. Tehnică; i. Socială; i. Emoțională; i. Lingvistică; etc.

Principalele caracteristici ale testelor de inteligență sunt fidelitatea și validitatea.

IV.

Caracterul dobândit VS cel ereditar

Principala controversă în ceea ce privește inteligența oamenilor este legată de caracterul

dobândit sau ereditar al acesteia. În acest sens, empiriștii consideră inteligenţa are un caracter

dobânit, ea fiind rezultatul tuturor trăirilor sociale ale indivizilor, pe când nativiștii consideră

că inteligența are un caracter strict dobândit.

Adevărul este însă undeva la mijloc. Astfel, orice om se naște cu un anumit bagaj genetic,

fiind evident faptul că dacă părinții un nivele de inteligență mai ridicat, așa va fi și cel al

copilului la naștere, însă felul în care copilul va interacționa cu lumea va influența în mod

direct dezvoltarea sau stagnarea inteligenței. De aici putem înțelege că nu este suficient să te

6

naști într-o familie de „inteligenți”, fiind nevoie ca pe parcursul anilor să îți și dezvolți

inteligența, motiv pentru care în societate putem întâlni adesea indivizi care deși s-au născut

într-o familie „de rând”, au ajuns să obțină scoruri mai ridicate la testele de inteligență decât

indivizi care s-au născut în familii „superioare” din acest punct de vedere.

Subiectul nr. 4

Afectivitatea și emoțiile

I.

Procesele psihice care reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri, uneori

atitudinale, se numesc procese afective.

Afectivitatea implică înteaga ființă a omlui, fiind o vibrație, concomitent psihică, organică și

comportamentală, fiind tensiunea întregului organism cu efecte de atracție și respingere,

căutare și evitare.

Nu există fenomen psihic care să nu fie în relație cu procesele afective, prin afectivitate

diferențiindu-se omul de mașinării.

II.

Clasificare

A. Procese afective primare: au un caracter primar, fiind spontane și slab organizate. Ele sunt

apropiate de bilogic. În această categorie putem include orice reacție emoțională care însoțesc

procesele de cunoaștere.

B. Procese afective complexe: au un grad mai ridicat de conștientizare și intelectualizare. În

această categorie includem:

- emoțiile curente: forme afective de scurtă durată, ele având un caracter situațional. E

vorba de bucurie, tristețe, simpatie, etc.

- emoții superioare: rezultă nu dintr-un obiect ci dintr-o activitate desfășurată de subiect.

Presupun evaluări și acordări de seminificații valorice activității desfășurate;

7

- dispoziții afective: sunt stări difuze cu intensitate variabilă; dacă persistă, se pot

transforma în trăsăturid e caracter.

C. Procese afective superioare: presupun un grad ridicat de restructurare și raportare valorică.

Aici se includ:

- sentimentele: trăiri afective stabile, intense și de lungă durată;

- pasinile: sentimente cu orientare, intensitate și grad de stabilitate foarte mare.

Antrenează întreaga personalitate.

III.

Funcția proceselor afective

Principala funcție a proceselor afective este aceea de a pune organismul în acord cu situația.

De a regla conduita umană din punct de vedere energetic și direcțional.

IV.

Propreitățile proceselor afective

- exteriorizarea: prin anumite semne/semnale, având rolul de comunicare și modificare a

conduitei celorlalți;

- se convertesc unele în altele: de la + la – și invers;

- se păstrează chiar și în lipsa stimulului care le-a produs.

V.

Emoțiile

Sunt o combinație de răspunsuri fiziologice, stări subiective cognitive și manifestări gestuale.

Sunt stări afective de scurtă durată care au un caracter situațional. Pot fi declanșate de

împrejurări reale sau imaginare. Ele intră în categoria procesele afective complexe, fiind de 2

feluri:

- emoții curente: forme afective de scurtă durată, cu caracter situațional. Bucuria,

tristețea, etc.

- emoții superioare: rezultă nu neaparat dintr-un obiect cât dintr-o activitate desfășurată

de subiect.

8

Pentru ca cineva să simtă o emoție, trebuie să îndeplinească următoarele 2 condiții:

- stare de excitare fiziologică;

- interpretarea respectivei stări fiziologie.

Subiectul nr. 5

Personalitatea o construcție socială

I.

Esența acestei concepții poate fi identificată în cadrul procesului social și interacțional care

are loc între indivizi. Astfel, specificul personalității nu trebuie căutat prin înregistrarea unui

număr mare de trăsături reunite într-o sinteză unică pentru fiecare individ, ci în modul în care

individul interacționează cu ceilalți.

- Pierre Janet: personalitatea este un ansamblu de operații, acte mici și mari, care

servesc individului pentru a construi, menține și perfecționa unitatea sa și distincția

față de restul lumii.

- Cheia concepției constructiviste asupra personalității este aceea de a considera

trăsătura de personalitate drept un concept categorial. Trăsăturile nu sunt entități

corespunzătoare lumii reale ci categorii semantice, etichetări, pentru anumite atribute

(se pripește, nu lasă să vorbească, întrerupe = impulsiv).

Personalitatea rezumă și comunică semnificația unor comportamente, fiind socialmente

construită din comportamentele actorului și din semnificația atribuită acestui comportament

de către observator și de către actor însuși.

Conform Sarei Hampson, această construcție are următoarele 3 componente:

1. comportamentul pe care actorul, ca individ biologic distinct, îl aduce pe scena socială;

2. semnificațiile pe care le atașează acestui comportament actorul însuși;

3. semnificațiile atașate acestui comportament de către ceilați.

II.

9

În centrul concepției conform căruia personalitatea este o construcție socială, stă

„competența” omului de a se vedea așa cum îl văd alții (de a înțelege mesajul transmis de

ceilalți – părerea mea). Al doilea lucru este identificarea acestei componente la ceilalți,

conștientizarea conștiinței de sine a celuilalt. În felul acesta, putem ajunge să ne facem o

impresie despre imagine noastră în conștiința celorlalți.

Noi ca oameni, construim personalitatea celorlalți în funcție de „teoria” pe care ne-am format-

o despre rolul social al personalității, funcție de imaginea noastră despre personalitatea

realizată. Constructul este însă o imagine – standard, un set de caracteristici interne cu care

individul operează invariabil.

III.

În concepția constructivistă, există trei perspective din care este abordată personalitatea:

- Perspectiva personalității teoreticianului;

- Perspectiva observatorului cotidian;

- Perspectiva proprie a subiectului.

Subiect nr. 6

Eul, celălalt, relaționare cu celălalt

EUL

I.

De-a lungul anilor Eul a cunoscut mai multe definiri, printre care merită amintite următoarele:

- Obiect de cunoaștere și autoevaluare, care stă la baza actelor și gândurilor noastre.

Este compus din Eul material (totalitatea obiectelor pe care le are individul); Eul

spiritual (corespunde cu viața psihică) și Eul social (totalitatea relațiilor pe care le are

individul);

- Eul în oglindă: persoanele cu care interacționăm reprezintă o oglindă prin intermediul

căreia realizăm o cunoaștere despre noi;

10

- Eul cu 2 poli opuși: ego (felul în care ne percepem) și alter (felul în care îi percepem

pe ceilalți);

- Membrii societăților occidentale consideră Eul a fi o entitate unică pentru fiecrae

individ, iar membrii societăților colectiviste consideră eul a fi o rotiță a angrenajului

social în care este implicat individul (familie, grup de prieteni, etc.)

În prezent este considerat a fi un fenomen psihosocial care se construiește la interferența

individ – societate. Este structura centrală a personalitățiicare generează sentimente de

identitate, unicitate și continuitate.

II.

Formele subiective de manifestare ale Eului:

- Imaginea de sine: formă subiectivă prin care se ia cunoștință și se reprezintă propria

persoană. Sinele cuprinde totalitatea informațiilor și părerilor pe care le avem despre

noi. De aici rezultă stima de sine ridicată/scăzută.

Informațiile pe care le avem despre noi provin din: socializare, amintiri autobiografice,

influența altor persoane (comparare socială), introspecția.

III.

Funcțiile Eului

1. La nivel individual:

- Tratarea informațiilor: selecția și filtrarea informațiilor din exterior;

- Reglementarea afectelor: informațiile care nu corespund concepției de sine produc

anumite perturbații;

- Motivarea: Eurile posibile care exprimă ce ar vrea, putea sau se teme individul pot fi

considerate a fi componente cognitive ale motivației;

- Performanța: în funcție de activarea Eului + sau -.

2. La nivel social:

- Tratarea informațiilor despre celălalt: compararea cu celălalt;

- Strategii de interacțiune: se caută persoane care să nu ne contrazică imaginea de sine

sau prin intermediul cărora să ne valorizăm Eul;

11

- Prezentarea de sine: au scop maximizarea finalităților sau influențarea celorlalți. Pot fi

strategice – au un scop de dinainte stabilit sau autentice – prezentare reală a Eului.

IV.

Structura și formele Eului

A.

- Eul somatic: informații despre propriu corp;

- Eul psihologic: informații despre însușirile psihice;

B. Există 3 niveluri de organizare ale Eului:

- Eul intim: valori și credințe cu semnificație personală;

- Eul social: valori și credințe împărtășite în cadrul unui grup;

- Eul public: prezentarea în fața celor mai puțin apropiați;

C.

- Eul subiectiv: ce crede individul despre sine;

- Eul refelctat: imaginea despre sine reflectată de ceilalți;

- Eul autentic: structurile autentice reflectate prin opunerea la mască;

- Eul ideal: ce-și dorește să fie;

- Eul obligatoriu: ce se cere;

- Eul real: ceea ce considerăm că suntem.

Dacă între Eul real și cel ideal apar mari discrepanțe, rezultă nemulțumirea de sine. Dacă între

Eul real și cel obligatoriu există mari discrepanțe, se pot naște angoasele.

Acceptarea apare atunci când între Eul real și cel ideal există concordanță.

Autoaprecierea reprezintă atitudinea individului față de sine însuși.

12

Subiect nr. 7

Construirea realității sociale

I.

Relitățile care ne înconjoară nu există în sine, ele sunt rezultatul unor schimburi sociale, a

unor realități stabilite între membrii unui grup social în baza unor reguli comune de

comportament.

Cunoaștem realitatea socială după următoarele principii:

- Nu există adevăr în sine, ci doar adevăr aflat în relație cu specificitatea unei situații

sociale;

- Realitatea socială este suma reprezentărilor asupra fiecărui actor, obiect, situație și

fenomen psihosocial;

- Modelele grupului de apartenență au un impact mai important decât factorii

psihoindividuali care intervin în procesul construirii realității sociale;

- Noi nu reacționăm la realitate ci la o reprezentare pe care o avem despre realitate.

- Realitatea este ceea ce percepem!

II.

Procesele prin care ajungem să cunoaștem realitatea socială sunt:

A. Simplificarea realității sociale: se realizează prin categorizare, care este o activitate

cognitivă ce constă în sortarea obiectelor sau persoanelor de același fel și includerea lor într-o

clasă de obiecte.

Categorizarea permite organizarea și structurarea experienței personale. Este un proces

involuntar. Acesta este procesul prin care fiecare individ clasifică oamenii cu care intră în

contact. Prin acest proces se mediază comunicarea socială sau se reduce anxietatea.

Cu toate acestea există și o serie de disfuncții precum: uniformizarea (se reduc elementele de

creativitate din societate și a ideilor noi/inovatoare), se alterează flexibilitatea gândirii.

13

B. Construirea realității sociale: indivizii își construiesc realitatea prin completarea lacunelor

de cunoaștere pe care le au, chiar dacă asta presupune fabricarea unor evenimente în acest

scop. În această categorie se încadrează „prima impresie” despre un om sau fenomen, care va

ajunge foarte greu să fie schimbată.

O altă modalitate constă în atribuirea de cauze pentru comportamentul propriu sau al

celorlalți. Atribuirea cauzelor, însemnă a emite o judecată asupra propriei stări sau asupra

stării celorlalți, pornind de la un obiect, gest sau acțiune întreprinsă de acesta. Acest proces

are loc mai ales în momentele de incertitudine.

*Teorii explicative ale atribuirii:

a. Teoria echilibrului cognitiv: fiecare individ posedă un univers închegat de reprezentări.

Pentru că acesta trebuie să fie echilibrat, fiecare nouă interpretare a realității sociale trebuie să

se pună în acord cu celelalte.

b. Teoria socială a atribuirii: individul face atribuiri având în vedere o grilă care include

așteptări fundamentate pe specificul grupului de apartenență și pe informațiile prealabile ale

grupului de apartenență din care provine actorul social vizat. Cultura poate deține tipuri

proprii de explicații și sisteme de categorizare diferite. Spre exemplu, membrii culturilor

colectiviste pun accentul pe factori exteriori în atribuire iar cele occidentale pun accentul pe

responsabilitatea personală a fiecărui individ.

* Erori în procesul de atribuire:

- Explicarea comportamentului altora prin cauze de ordin intern: nu întotdeuna indivizii

fac unele lucruri pentru că așa vor ei ci pentru că sunt obligați de un anumit context.

- Efectul actor – observator: atribuim cauze diferite comportamentului celorlalți față de

comportamentul propriu. Atunci când suntem actori, facem atribuiri ținând cont de

caracteristicile situației, iar când suntem observatori facem atribuiri bazându-ne pe

trăsăturile celor implicați.

- Gândirea iluzorie: realizarea de corelații între două evenimente care în mod normal nu

au legătură între ele.

Subiect nr. 8

14

Stereotipurile, prejudecata și discriminarea

I.

Stereotipul reprezintă o judecată simplificată și generalizată despre membrii altor grupuri

sociale, materializate în credințe despre caracteristici psihologice și/sau comportamentale ale

acestora.

Stereotipurile sunt un ansamblu de credințe referitoare la atributele persoanele împărtășite de

un grup de oameni.

Sunt considerate construcții mentale dinamice, bazate pe un sistem de filtrare a informației

primite din mediu.

Cercetările realizate arată că oamenii atribuie out-grup-urilor trăsături stereotipe preponderent

peiorative.

Pentru a se forma și persista, stereotipurile trebuie să fie acceptate social și să fie construite în

acord cu normele sociale existente la un moment dat.

II.

Prejudecata, reprezintă o judecată lipsită de justificare rațională, care de cele mai multe ori

este eronată și negativă.

Prejudecățile sunt învățate încă din copilărie prin procesul de socializare. Cele mai multe

dintre prejudecăți au apărut în relația dintre „majoritate” și „minoritate”.

* Teorii care explică apariția prejudecăților:

a. Teoria personalității autoritariene: prejudecățile sunt formate de persoane care au

personalități autoritariene. Aceste persoane sunt caracterizate printr-un grad ridicat de

conformism, rigiditate, intoleranță la ambiguitate, supunere față de superiori. Aceste persoane

sunt acelea care în copilărie au avut parte de tratamente dure.

b. Teoria agresivitate – frustrare: când indivizii nu pot să obțină ceea ce își doresc, ei devin

frustrați. Frustrarea generează agresivitate, care va fi îndreptată nu împotriva celor care le stau

în cale (deoarece sunt prea puternici) ci împotriva grupurilor minoritare (că sunt cele mai

slabe).

15

c. Abordarea sociologică: prejudecățiile sunt învățate de copii de la adulți și întărite de mediul

în care ei trăiesc.

d. Abordarea cognitivă: deoarece membrii grupurilor minoritare ies mai ușor în evidență, ei

vor fi mai ușor de categorisit. Categorizările se fac în baza pe care le operează fiecare individ,

care se fac în baza unor pattern-uri învățate se produce prejudecata.

III.

Discriminarea, reprezintă transpunerea în plan comportamental a stereotipurilor și

prejudecăților, și constă în tratarea inegală a indivizilor sau grupurilor din cauza unor trăsături

specifice ale acestora.

Discriminarea pozitivă: facilitarea accesului unei persoane sau al unui grup la anumite

resurse (materiale sau intelectuale);

Discriminare indirectă: apare atunci când sunt impuse anumite condiții pe care

membrii unor grupuri minoritare nu le pot îndeplini.

Subiectul nr. 9

Atitudinile și schimbarea atitudinală

I.

Conceptul de atitudine reprezintă o stare mentală și neurologică determinată de experiență și

care exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să acționeze într-un mod

specific asupra unui număr de o obiecte și evenimente.

În esență, atitudinea este evaluarea individuală a unei ținte care poate fi un obiect, o persoană,

un grup, eveniment, etc. în viața de zi cu zi, evaluările respective sunt etalate prin luarea de

poziție a individului.

II.

16

Formarea atitudinilor

Atitudinile se formează și se dezvăluie în cadrul sistemului relațional al individului.

Conform modelului tridimensional, atitudinile au 3 dimensiuni:

1. Dimensiunea afectivă: sentimentele pe care le activează respectiva țintă la individ;

2. Dimensiunea cognitivă: ce crede persoana despre ținta supusă evaluării;

3. Dimensiunea comportamentală: comportamentele individului în relația cu ținta respectivă.

III.

Funcțiile atitudinilor:

1. Funcția cognitivă: felul în care atitudinile ne orientează și organizează percepțiile;

2. Funcția energetică: motivația de a realiza sau nu anumite comportamente și modul în care

acestea sunt generate;

3. Funcția reglatoare: atitudinile unei persoane reprezintă și filtre de interpretare a realității, în

funcție de care obiectele din mediul înconjurător sunt percepute și evaluate.

IV.

- Disonanța cognitivă: prezența simultană a două sau mai multe elemente de cunoaștere

contradictorii referitoare la același item.

- Efectul simplei expuneri: tendința indivizilor de a plăcea într-o mai mare măsură

oamenii sau obiectele pe care i-au întâlnit mai frecvent.

V.

Tipuri de atitudine:

- Atitudine de evaluare: constă în formularea unei judecăți negative sau pozitive în

raport cu ceva (în carte : în raport cu ce spune interlocutorul);

- Atitudine de ajutor sau de consiliere: propunerea de soluții la problemele comunicate

de interlocutor;

17

- Atitudinea de chestionare: punerea de întrebări cu scopul de a genera răspunsuri din

partea interlocutorului;

- Atitudinea de comprehensiune: constă în manifestarea interesului față de spusele

celuilalt și se materializează prin parafrazare;

VI.

Schimbarea atitudinală

Conform behavioriștilor, atitudinile se schimbă numai dacă stimulul pentru un nou răspuns

este mai puternic decât cel pentru vechiul răspuns. Astfel, pentru ca schimbarea atitudinală să

fie posibilă trebuiesc îndeplinite următoarele 3 condiții:

a. Captarea atenției: este influențată de atractivitatea sursei (persoanele cunoscute, simpatice

sau similare cu sursa au mai mare succes); importanța problemei (ținta trebuie să fie interesată

de respectivul subiect);

b. Înțelegerea mesajului: mesajul transmis trebuie să fie pe înțelesul țintei, fiind necesar

totodată să existe o argumentare logică, coerență, argumente puternice, etc.

c. Acceptarea mesajului: reprezintă finalitate procesului. Este puternic influențat de

atașamentul individului față de respectivele atitudini, de felul în care le-a dobândit (cele

dobândite prin experiență sunt greu de schimbat), sau dacă și le-a manifestat public.

Modelul celor 2 rute:

- Ruta centrală: presupune o analiză atentă a mesajului de către țintă;

- Ruta periferică: ținta acceptă mesajul datorită transmițătorului sau datorită lungimii

acestuia.

Subiect nr. 10

Valențe ale manipulării în viața cotidiană

I.

Manipulare: influențarea individului în vederea obținerii unor atitudini sau comportamente,

fără ca acesta să fie conștient de intențiile manipulatorului.

18

Persuasiunea: influențarea individului în vederea obținerii unor atitudini sau comportamente,

în condițiile în care ținta conștientizează intențiile persuadorului.

II.

Clasificare a manipulării în funcție de amplitudinea efectelor:

A. Manipulări de amplitudini mici: presupun schimbări mici ale situației sociale.

Tehnici care presupun supunere fără constrângere:

- T. Piciorului în ușă: începi cu o cerere mică, care nu poate fi refuzată, după care începi

să ceri tot mai mult;

- T. Mingii la fileu: influențatorul se asigură că te-a momit cu o ofertă, pe care se

presupune că deja ai acceptat-o, după care îți oferă ceva asemănător dar la un preț mai

mare (mașina slab dotată, și mașină cu extra – dotări);

- T. Ușii în față: ceri ceva mult, până la nesimțire, după care ceri mai puțin;

- T. Reciprocității: îl faci pe individ să se simtă vinovat. Presupune ca ceea ce îi ceri să

aibe o valoare mai mare decât ceea ce ai oferit;

- T. Vinovăției: îl faci să se simtă vinovat pentru ceva, după care îl pui să se

recompenseze;

- T. Etichetării: îl faci să creadă că face dintr-o anumită categorie (elită sau superioară),

după care, la scurt timp, vei veni și îș vei pune să ia parte la ceva activități specifice

sau să cumpere ceva.

B. Amplitudini Medii: presupun modificări mari ale stării sociale, cu efecte mai mari decât

cele așteptate anterior. Din cauza faptului că lumea dă prea puțină importanță influenței

sociale asupra comportamentului individului. În această categorie sunt incluse tehnicile

propagandistice, menite să inducă supunere în fața unui dictator. Tot în această categorie intră

și campaniile de dezumanizare ale adversarului (Hitler și evreii).

C. Amplitudini Mari: presupoune influențarea întregii culturi în care viețuiește individul.

Sistemul de valori, comportamentul și felul de a fi sunt determinate de normele scrise și

nescrise ale societății. Din cauza acțiunii continue a manipulatorilor mari asupra noastră,

prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai greu de identificat, confundându-se cu

adaptare, conformarea sau integrarea. Manipulăriile mari stau la baza formării curentelor de

opinie, a stereotipurilor, formează tradiții, etc. (ex: Facebook).

19

Subiect nr. 11

Agresivitate și altruism. Comportamentul agresiv și comportamentul pro – social

I.

Agresivitatea reprezintă orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane

sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune.

II.

Forme ale agresivității:

A. În funcție de agresor sau persoana care adoptă conduita agresivă:

- agresivitatea tânărului sau a adultului;

- agresivitatea barbatului sau a femeii;

- agresivitate individuală sau colectivă;

- agresivitate spontană sau premeditată;

B. În funcție de mijloacele utilizate:

- agresivitate fizică sau verbală;

- agresivitate directă și indirectă;

C. În funcție de obiectivele urmărite:

- obținerea unor beneficii materiale;

- rănirea și/sau distrugerea victimei;

D. În funcție de forma de manifestare:

- agresivitate violentă sau non-violentă;

- agresivitate latentă sau manifestă.

III.

20

Agresivitatea înăscută sau dobândită?

1. Caracterul înăscut: conform lui Sigmund Freud, agresivitatea este un instinct, oamenii fiind

născuți cu instinctul de a agresa și de a fi violenți.

Konrad Lorenz, câștigător al premiului Nobel în 1968, consideră agresivitatea ca fiind

adaptativă și esențială pentru supraviețuire, scoțând în evidență importanța acesteia față de

Freud care o consideră ca fiind distructivă. Agresivitatea poate fi provocată și de următoarele:

- influențe hormonale: bărbații sunt mai agresivi ca femeile din cauza testosteronului;

- influențe biochimice: alcoolul sau scăderea glicemiei;

2. Caracterul dobândit: Bandura formulează teoria învățării sociale a agresivității (experiment

copii care se uită la adulți cum maltratează un manechin). Conform acestei teori,

comportamentul agresiv se învață prin intermediul următoarelor modalități:

- prin învățare directă (recompensarea sau pedepsirea anumitor comportamente);

- prin observare și imitare.

Cele mai adesea, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

- familie;

- mediul social;

- mass-media.

3. Agresivitatea este un răspuns la frustrare: conform acestei teorii, agresivitatea este

determinată de condițiile externe, atunci când individului îi sunt blocate căile de atingere a

unui anumit scop.

IV.

Surse de influențare a agresivității:

A. Surse care țin de individ: frustrarea; atacul sau provocarea directă; durerea fizică și morală;

căldura; aglomerația; alcoolul sau drogurile; materialele sexy și pornografice;

B. Surse din cadrul familiei: bătaia (între părinți sau dată de părinți copiilor) și incestul;

C. Surse ce țin de mass-media.

21

V.

Reducerea agresivității: vizionarea de materiale cu scene violente (cică nu e foarte OK);

consumarea tendinței agresive la nivel imaginar (teorie de-a lui Freud); angajarea în acțiuni

violente care nu au consecințe violente (lupte sau ceva de genu) sau cea mai utilizată

modalitate pedeapsa/recompensa.

VI.

Comportamentul PRO – SOCIAL

De-a lungul anilor acest tip de comportament a cunoscut mai multe definiri, cele mai

cunoscute fiind următoarele:

- este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane,

fără așteptarea unei recompense externe;

- acțiunea care nu aduce beneficii decât celui care primește ajutor;

- acte intenționate care ar putea avea efecte pozitive asupra altora;

Pentru ca un comportament să fie considerat pro – social, acesta trebuie să îndeplinească

următoarele 3 condiții:

1. intenția de a ajuta alte persoane;

2. libertatea alegerii de a manifesta acel comportament;

3. nu se așteaptă recompense

Altruismul: este o subspecie a comportamentului pro – social, care trebuie înțeles ca fiind acel

comportament intenționat, realizat în afara obligațiilor profesionale și orientat spre susținerea,

conservarea și promovarea valorilor sociale.

Subiect nr. 12

Formarea Normelor Sociale

I.

Normele sociale reglează comportamentul social al oamenilor, prescriu modele comune de

percepere, gândire, simțire, acțiune, și imprimă regularitatea conduitelor sociale asupra

22

conduitelor membrilor, impunându-le o anumită uniformitate și convergență. Normele sociale

contribuie la structurarea sinelui și influențează identitatea individului.

De obicei, norma socială se suprapune comportamentelor frecvent întâlnite într-un grup

social.

II.

Apariția normelor sociale se consideră că ar fi putut fi generate de:

- Afinități specifice membrilor grupului;

- Influențe suferite de membrii grupului simultan, din partea mediului;

- Influența reciprocă a membrilor grupului.

III.

Principalele caracteristici ale normelor sociale sunt:

- Ghidrea comportamentului indivizilor în viața de zi cu zi;

- Diminuarea sau amputarea tendințelor deviante din societate;

- Acceptarea de cel puțin 2 indivizi;

- Generalitatea;

Totodată, normele sociale cunoscu următoarele 4 aspecte:

- Polaritatea: norma poate prescriptivă (este bine să), prospectivă (nu este bine să) și

bipolaritatea;

- Condiționalitatea: influențată de circumstanțe sau nu;

- Intensitatea: măsura în care individul subscrie la ea;

- Consensul: gradul în care este acceptată;

Pentru identificarea normelor sociale într-un grup sau societate, trebuie să urmărim:

- Regularitatea comportamentelor afișate de membrii grupului;

- Resimțirea obligației de a adera la consens a indivizilor și neliniște interioară a

acestora atunci când deviază;

IV.

Formarea normelor sociale

23

- Floyd: pentru a face parte dintr-un grup coeziv, indivizii fac concesii reciproce și își

temperează opiniile pentru a nu fi foarte diferiți de ceilalți;

- Moscovici: principalul factor care intervine în procesul de formare a normelor este

conflictul și mai ales negocierea acestuia. Astfel, pentru evitarea sau rezolvarea

conflictului, membrii grupului vor face concesii reciproce.

Exemplu. Experimentul lui Sherif: subiecții trebuiau să aprecieze (individual și în grup)

amplitudinea mișcării unui punct luminos într-o cameră obscură, unde nu își puteau lua

puncte de referință. S-a observat că atunci când sunt singuri indivizii își vor lua un punct de

referință personal, iar atunci când sunt în grup, fiecare individ va renunța la punctul ales în

detrimentul unui punct asupra căruia se va înțelege întregul grup. În a doua parte a

experimentului, subiecții au fost puși tot în grup dar obligați să evalueze separat mișcările

punctului luminos. S-a constatat că atunci când fac parte din grup, indivizii devin mai

rezervați (nu fac exagerări).

S-a constatat că influența grupului asupra individului apar indiferent dacă acesta este conștient

sau nu de ea. Totodată s-au mai realizat și alte experimente asemănătoare din care au rezultat

următoarele:

- Dacă la experiment participă o persoană de prestigiu, membrii grupului vor fi

influențați de către aceasta;

- Experiența individuală sau de grup influențează sensul de formare a normelor;

- Mărimea grupului, cu cât grupurile sunt mai numeroase, cu atât sunt mai rezistente la

influențare și față de inovare;

- Stabilirea unei norme colective este influențată de răspunsurile care au fost întărite +/-

(dacă subiecții au avut o anumită experiență, vor cădea mai greu la acord);

- Dacă membrii unui grup advers dă un răspuns asemănător, ținta preferă să își modifice

răspunsul doar pentru a nu asemăna cu membrii celuilalt grup;

V.

Efectele normării și interiorizării normelor sociale prin transmisie culturală: Jacobs și

Campbel, au luat un grup de 4 indivizi din care 1 era naiv. Au fost puși să aprecieze distanța

pe care o parcurge un punct luminos. Cei 3 complici exagerau distanța. După o serie de mai

multe încercări și subiectul naiv a preluat de la aceștia părerea. După aceasta, treptat au fost

24

schimbați mebrii complici, cu naivi până în clipa în care grupul era format în întregime din

naivi. S-a constatat că norma formată inițial s-a transmis către subiecții naivi.

Subiectul nr. 13

Obediența

I.

Obediența este o formă a influenței sociale care constă în modificarea comportamentului ca

urmare a presiunii explicite exercitate de o autoritate considerată legitimă. Reprezintă defapt

un comportament de supunere în fața autorității.

Diferența dintre obediență și conformare

- Conformare reglează relații între indivizi cu statut egal pe când obediența presupune

interacțiunea unor indivizi aflați pe poziții ierarhice diferite;

- Conformarea apare ca răspuns la solicitări tacite pe când obediența apare ca răspuns la

solicitări explicite și clare;

- Conformarea implică imitația iar obediența nu;

- Cei care se conformează nu consideră actul lor ca fiind impus pe când cei obedienți

consideră că le este impus, motiv pentru care renunță total la asumarea răspunderii

lăsând acest lucru pe seama superiorilor.

II.

Indivizii sunt obedienți deoarece se supun:

- Supremației bazete pe răsplată: dacă se supun vor fi răsplătiți;

- Supremația baztă pe constrângere: utilizarea pedepselor;

- Supremația împuternicirii: apare față de reprezentanții unei puteri sau instituții;

- Supremația expertului: față de un individ căruia îi sunt recunoscute meritele și

cunoștiințele într-un anumit domeniu.

III.

A. Experimentul lui Milgram: subiectul citește o listă de asociații de cuvinte, urmând ca

intervievatul să reproducă asociația respectivă alegând cel de-al doilea cuvânt dintr-o listă de

25

4 cuvinte. De fiecare dată când greșește reproducerea respectivului cuvânt, subiectul va aplica

șocuri electrice din ce în ce mai puternice. Dacă subiectul încearcă să se oprească, va fi

încurajat de cercetător să continue cu administrarea acestora de fiecare dată când se greșește.

Factorii care facilitează apariția obedienței:

- Prestigiul autorității;

- Prezența autorității;

- Competența autorității;

Factorii care inhibă apariția obedienței:

- Contactul vizual sau fizic cu ținta impulsurilor electrice;

- Contradicția dintre cercetători;

- Părăsirea încăperii de către cercetător;

B. Experimentul Standford – realizat de Zimbardo: subiecții au fost împărțiți în 2 grupe

deținuți și gardieni. Gardienii au început să îi maltrateze pe deținuți ca urmare a rolurilor pe

care le-au primit, luându-le foarte în serios.

IV.

Explicații ale apariției și menținerii obedienței:

- Socializarea: oamenii sunt învățați de mici să fie obedienți în fața anumitor entități, în

special persoanele care provin din clasele de jos ale societății;

- Norma politeții: unora le este jenă să conteste autoritatea;

- Teoria autopercepției: indivizii se implică mai repede în anumite activități mai ales

atunci când consideră că și alții ar face-o. Această situație se numește „stare agentică”

și presupune pierderea autonomiei personale pentru actele întreprinse. Milgram

consideră intrarea în această stare ca fiind cheia de boltă a obedienței. Ea este

menținută de facori precum: continuitatea acțiunii (pentru a demonstra că nu ai greșit

de la început, continui să faci acel lucru); negocierea consensului (dacă s-a căzut la un

acord tacite, nu se poate oprii deoarece aceasta ar presupune încălcarea acestuia);

anxietatea (frica de a înfrunta autoritatea din cazua necunoscutului).

26

Obediența poate fi indusă prin:

- Etapizarea gradelor: cerinețele vin pe parcurs nu dintr-o dată;

- Obișnuința de a se supune: prin supunerea zilnică individului îi scade capacitatea de a

fi critic și duce la diminuarea mustrărilor de conștiință.

Teoria reactanței: oamenii doresc să fie liberi și să se comporte așa cum doresc. Când

libertatea personală este în pericol, ea devine cu atât mai atrăgătoare pentru individ.

Intensitatea reactanței, va fi direct proporțională cu importanța actelor aflate în pericol.

Factorii care limitează efectele reactanței sunt: prezența unei persoane care duce la îndeplinire

o activitate similară celei puse în pericol sau amenințată cu represalii din partea unei

autorități.

Subiectul nr. 14

Conformarea

I.

Conformarea reprezintă acceptarea nesolicitată a influenței din partea grupului. Principalele 3

condiții care permit apariția conformării sunt:

1. existența unui singur răspuns corect;

2. grupul dispune de o normă bine definită pe care dorește să o impună;

3. individul nu are o normă personală bine definită pe care dorește să o impună;

Conformarea poate fi:

- Statică: atunci când comportamentul individului este similar cu cel al grupului;

- Dinamică: atunci când comportamentul individului suferă anumite schimbări pentru a

fi în tonalitate cu grupul;

II.

- Anticonformismul: se opune constant și mereu normelor grupului fiind totodată

dependent de grup;

27

- Independența: respinge norma de grup după o analiză critică a acesteia și își asumă

consecințele.

III.

Factori sociali care accentuează presiunea exercitată de către grup asupra indivizilor:

1. interesul membrilor față de conformismul celorlalți;

2. trăsăturile de personalitate specifice individului (persoanele dependente sunt mai

conformiste);

3. toleranța contextului cultural în care se desfășoară procesul conformării;

IV.

Paradigme explicative ale conformării:

A. Experimentul lu Solomon Asch: a luat un grup de 7 complici și un naiv, cărora le-a fost

arătată o linie care trebuia comparată cu un set de alte 3 evident diferite de cea singulară.

Complicii spuneau că are aceeași dimensiune pentru a vedea dacă naivul se ia după ei.

Experimentul s-a dovedit un succes în sensul că o mare parte dintre subiecții naivi au căzut de

acord cu complicii doar pentru a face parte din grup.

Răspunsurile date au fost influențate de următoarele 3 procese asemănătoare cu

conformismul:

- Complezența: furnizarea răspunsului dezirabil fără a crede în el; se manifestă doar

când subiectul poate fi observat;

- Identificarea: individul crede în răspunsurile date și își modelează rolul în acord cu

ele; totuși opiniile personale nu vor fi modificate;

- Interiorizarea: singura formă de conformare care presupune și acceptarea privată.

Distorsiuni apărute la conformiști:

- Distorsiunile percepției: subiecții se conformează total, devin convinși de

corectitudine estimărilor făcute de majoritate;

28

- Distrorsiunile judecății: subiecții încep să creadă că propriile opinii sunt greșite iar

cele ale grupului sunt corecte;

- Distorsiunile acțiunii: subiecții au încredere în propriile opinii dar nu vor să pară altfel

decât grupul.

B. Teoria comparării sociale: oamenii simt nevoia de a-și controla mediul înconjurător și

atunci se raportează permanent la ideile celorlalți.

Adoptarea normelor grupului se realizeză în următoarele 3 etape:

a. indivizii conștientizează apartenența la o anumită categorie;

b. dacă grupul este evaluat pozitiv vor fi identificate normele acestuia;

c. din moment ce grupul este evaluat pozitiv, individul se va comporta în asentiment cu

așteptările acestuia nu din vre-o teamă ci pentru a fi considerat în continuare membru al

acestuia.

V.

Mecanisme ale conformării:

1. Tipuri de influență care se produce în grup:

- influență normativă: individul se conformează din dorința de a obține gratificații sau pentru

a evita pedeapsa;

- influență informațională: subiectul consideră că informația primită de la sursă este corectă și

reală;

2. Bazele puterii (Raven și French):

- Putere de recompensare: recompensarea țintei de către sursă pentru efortul depus;

- Puterea de coerciție: ținta se conformează pentru a evita eventuale sancțiuni;

- Puterea legitimă: poate deriva din caracteristicile persoanei sau din transmiterea ei de la

cineva cître altcineva;

29

- Puterea de competență: sursa este recunoscută ca fiind competentă, motiv pentru care sursa i

se va supune.

Subiect nr. 15

Structura personalității în concepția lui Freud

I.

Freud consideră că la baza activității psihice se află energia psihică care diferă de energia

fizică doar din punct de vedere al formei. Energia psihică poate influența psihicul, de unde va

rezulta instinctul. Instinctul este reprezentarea mentală a unor stimuli de natură fiziologică.

Instinctul este baza care activează și direcționează personalitatea. Instinctele au rol

motivațional și scopul lor este acela de satisfacere a nevoilor, ducând astfel la reducere

tensiunii nervoase. Instinctele sunte de 2 feluri:

a. instinctele vieții: au ca scop supraviețuirea individului și a speciei prin satisfacerea unor

nevoi precum cea de hrană, sex, odihnă, etc.

b. instinctele morții: tendința agresivă, distructivă, care se deplasează de la propria persoană

spre obiecte sau alte persoane.

II.

Structura personalității:

- Conștientul: aspect limitat al personalității deoarece doar o mică parte a gândurilor,

sentimentelor sau senzațiilor apar în conștiință;

- Inconștientul: ce mai importantă parte a psihicului uman, ea cuprinzând instinctele,

dorințele care direcționează comportamentul uman. Este principala sursă

motivațională a vieții psihice;

- Preconștientul: este depozitul amintirilor, gândurilor și a imaginilor de care subiectul

nu este conștient pe moment, dar care pot fi aduse cu ușurință în conștiință.

Id-ul: este rezervorul tuturor instinctelor; conține energia psihică numită libido; are ca

obiectiv satisfacerea nevoilor fiziologice; operează pe baza principiului plăcerii; caută

satisfacerea imediată a instinctelor; este o instanță psihică primitivă și amorală;

30

Ego: se comportă în acord cu principiile realității, fiind stăpânul rațional al vieții

psihice; are rolul de a ajuta Id-ul să-și satisfacă necesitățile într-o manieră acceptată

social. Realizează o mediere între Id și realitate;

Super – ego: este orb, puternic și irațional. Are rolul de a inhiba tendințele instinctive

ale Id-ului. Este format dintr-un set inconcștient de credințe și reguli pe care individul

și le-a însușit în copilărie; este latura morală a personalității. Se formează în jurul

vârstei de 5 ani prin socializarea cu părinții, prin intermediul sancțiunilor, exemplelor

și a recompenselor. Mai târziu, individul se va autosancționa sau recompensa în baza

acestor reguli învățate.

Ego-ul are de luptat cu: Id-ul, realitatea și Super – ego-ul. Atunci când nu fce față apare

anxietatea care poate fi:

a. obiectivă: de lucruri palpabile, reale și raționale. Dispare odată cu stimulul care le-a

provocat;

b. nevrotică: își are cauza în copilărie, dintr-un conflict al nevoilor cu realitatea. Are un

caracter inconștient. Reprezintă terama de a fi pedepsit pentru satisfacerea unor nevoi;

c. morală: rezultă din tendințele Id-ului și cerințele Super – ego-ului.

III.

Mecanismele de apărare ale Ego –ului:

a. reprimarea (refularea): se elimină involuntar anumite conținuturi din conștiință; este

specifică tuturor comportamentelor de tip nevrotic;

b. formațiunea reacțională: în lupta cu un instinct, individul dezvolt opusul acestuia;

c. proiecția: atribuirea propriilor tendințe inacceptabile altora;

d. regresia: întoarcerea la un stadiu timpuriu al vieții psihice;

e. raționalizarea: reinterpretarea într-un mod mai rațional al unor anumite comportamente;

f. deplasarea: descărcarea nervilor asupra altcuiva decât cel care-i provoacă;

IV.

31

Fazele psihosexuale ale dezvoltării personalității: omul își dezvoltă o personalitate unică din

interacțiunea cu părinții în primii 5 ani de viață. Dacă nu reușește să își satisfacă un anumit

stadiu, va rămâne fixat într-un stadiu inferior, și odată cu asta și o anumită parte a energiei

psihice.

1. Stadiul oral (de la naștere până la 2 ani): principala sursă de satisfacție este gura; copilul

este total dependent de mamă; învață prin intermediul mamei dacă lumea e bună sau rea; a

doua fază a acestui stadiu este cea oral – agresivă, când copilului îi cresc dinții și începe să

muște.

Persoanele care au rămas fixate în acest stadiu, se caracterizează prin pesimism, ostilitate și

agresivitate.

2. Stadiul anal (de la 2 la 4 ani): este etapa în care are loc învățarea deprinderilor igienice;

satisfacția vine din eliminarea fecalelor, dar trebuie să înveșe să își amâne această plăcere.

Este o fază conflictuală, părinții prea severi putând genera unul din următoarele

comportamente: a. Copilul să defecheze în locuri și momente interzise. Dacă copilul rămâne

fixat în acestă fază, el va fi crud, cu tendințe distructive, va avea crize de nervi, etc; b.

reținerea de la defecare. Dacă copilul va rămâne fixat în această fază, el va fi zgârcit,

încăpățânat, rigid, etc.

3. Stadiul falic (4 – 5 ani): senzațiile agreabile se vor muta în zona erogenă, copilul fiind

curios de propriile organe cât și de organele celorlalți. Conflictul în această perioadă apare în

legătură cu dorința inconștientă față de părintele de sex opus. La băieți apare complexul Oedip

iar la fete apare complexul Elektra. Beieții au complexul castrării iar fetele invidia penisului.

Din teama de sa nu fi castrați, baieții își vor refula dorințele de castrare și se vor identifica tot

mai mult cu tatăl. Femeile nu își vor rezolva această problemă, motiv pentru care se consideră

că au un Super – ego mai slab.

Persoanele care au fixație în acest stadiu sunt: narcisiste, au tendința de a atrage sexul opus,

dificultăți în stabilirea relațiilor sexuale mature cu parteneri opuși, au o nevoie continuă de a

fi apreciați și recunoscuți.

4. Stadiul genital: începe la vârsta pubertății și este un stadiu mai puțin conflictual. Energia

sexuală este descărcată prin activități social acceptate, prcecum pracicarea unui sport, etc.

32

Subiect nr. 17

Structura personalității în viziunea lui Alfred Adler

I.

Adler consideră că sentimentele de inferioritate reprezintă un mobil de bază al

comportamentului uman, fiind specific tuturor oamenilor. Progresul ființei umane are la bază

tendința de a compensa o inferioritate reală sau imaginară. Experiența inferiorității nu este

genetic determinată ci este determinată de mediu, fiind acceași pentru toți copii: dependența și

neajutorarea în fața adulților. De sentimentele de inferioritate nu se poate scăpa, însă atunci

când ele nu pot fi compensate, apare un COMPLEX DE INFERIORITATE (definit ca:

incapacitatea de a-ți rezolva problemele de viață).

Sursele complexului de inferioritate sunt:

A. Inferioritatea organică: deficite pe plan fizic, astfel, un copil „slăbuț” poate deveni un

sportiv de performanță, prin încercările sale de a compensa.

B. Răsfățul: copilul răsfățat are sentimente sociale slab dezvoltate și este nerăbdător cu

ceilalți. Astfel, ajuns în societate, prin incapacitate sa de a face față unor sarcini și din

obișnuința de a primi totul pe tavă, riscă să devină complexat.

C. Neglijarea: copilul neglijat trăiește într-un mediu ostil, ceea ce duce la apariția

sentimentelor lipsei valorii personale, ostilitatea față de lume și sentimente de neâncredere.

Unii subiecți au tendința de a supracompensa complexul de inferioritate și să genereze

COMPLEXUL DE SUPERIORITATE (opinie supradimensionată despre propria persoană și

propriile realizări). Acesta poate avea următoarele 3 manifestări:

1. individul se simte superior dar nu se manifestă astfel în fața celorlalți;

2. manifestă tendința de a-și demonstra superioritatea și obține performanțe ridicate;

3. este lăudăros, egocentric, vanitos și are tendința de a-i denigra pe alții.

II.

În concepția lui Adler, evoluția personalității are ca scop ultim dobândirea superiorității.

33

Toate procesele și fenomenele psihice sunt explicate de Adler prin intermediul conceptului de

finalism, în sensul că evoluția ființei umane are un scop ultim. Aceste scopuri nu există ca

realități, ci doar în plan potențial.

Conceptul de finalism funcțional: Adler consideră că, comportamentul uman este dirijat de

ficțiuni.

Nevoia de superioritate: crește tensiunea psihică și nu o reduce! Astfel, ființa umană nu caută

liniștea și stabilitatea, ci mereu alte provocări pe care să le depășească. Această nevoie se

manifestă atât la nivelul indivizilor cât și la nivelul societății.

III.

Conceptul de stil de viață: reprezintă un pattern unic de comportamente, sentimente, atitudini,

dezvoltat de fiecare individ în urma interacțiunilor sociale și care se cristalizeză la vârsta de 4

– 5 ani, fiind dificil de modificat mai târziu. Prin intermediul stilului de viață, indivizii

încearcă să atingă scopul ultim și final, adică perfecțiunea și superioritatea. Stilul de viață

depinde de ordinea nașterii și de relația părinte – copil. În lucrările sale, Adler utilizează

diverși termeni pentru stilul de viață: personalitate, individualitate sau self.

Adler postulează că selful este creat de individ însuși, nefiind doar victima experiențelor pe

care le-a trăit. Astfel, experiențele timpurii nu sunt importante prin ele însele, ci prin

atitudinea individului față de ele. Nici ereditatea nici mediul nu determină structura

personalității (selfului), ci modul în care individul interpretează experiențele respective.

Deci, putem spune că stilul de viață nu este determinant, ci creat de individ, odată creat el

rămănând constant și constituie baza caracterului care definește atitudinile și

comportamentele subiectului

Adler, consideră că există 3 mari categorii de probleme pe care individul trebuie să le rezolve

în viață:

- Comportamentul față de ceilalți;

- Problemele ocupaționale;

- Problemele legate de dragoste;

În rezolvarea acestor probleme, există 4 stiluri de viață bazale, fiecare dintre noi adoptând

unul anume:

34

1. Stilul dominant (interese sociale reduse): se comportă fără să țină cont de ceilalți; cei mai

accentuați devin sadici, delicvenți sau tirani. Cei mai puțin accentuați pot deveni alcoolici,

suicidari sau toxicomani, considerând că lovindu-se pe sine, le fac rău celorlalți.

2. Stilul achizitiv: este cel mai răspândit, acești oameni așteptând să obțină ceva de la ceilalți,

în felul acesta devenind dependenți.

3. Stilul evitant: nu are încercări de a face față sau de a lupta cu problemele vieții, evitând

problemele, evită practic să fie învinși.

Aceste 3 tipuri nu sunt pregătite să facă față cerințelor vieții, fiind incapabili să coopereze cu

ceilalți, deoarece le lipsește interesele sociale.

4. Stilul socialmente util: este capabil să coopereze cu ceilalți și să se raporteze și la nevoile

altora nu doar la ale lor. Aceștia fac față cu bine problemelor din viață.

IV.

Interesele sociale: ființele umane sunt influențate într-o mai mare măsură de forțele sociale

decât de factorii biologici. Cu toate acestea, potențialul care stă la baza intereselor sociale este

înăscut, iar măsura în care acest potențial este actualizat, depinde de natura experiențelor

sociale timpurii. Nimeni nu se poate sustrage influențelor sociale. Din cele mai vechi timpuri

oamenii s-au asociat în comunități de diverse forme, care sunt indispensabile supraviețuirii și

protecției. Din acest motiv este important ca oamenii să coopereze, cooperarea fiind ceea ce

Adler numea interes social. Încă de mic, omul are nevoie de ajutor pentru a supraviețui,

urmând ca mai apoi când „iese în lume” să fie în aceeași situație. Astfel pentru a supraviețui,

omul trebuie să dezvolte aceste interese sociale. Mama, prin comportamentul ei poate pune

bazele dezvoltării intereselor sociale sau le poate inhiba. Ea îl poate învăța pe copil

cooperarea, camaraderia și curajul sau suspiciunea și ostilitatea. Persoanele fără interese

sociale devin criminali, nevrotici sau despoți.

V.

Influența ordinii nașterii în formarea personalității:

A. Primul născut: este avantajat deoarece părinții se confruntă cu ceva nou, ei fiind foarte

entuziaști și atenți cu el. Această atenție începe să se diminueze atunci când apare cel de-al

doilea copil, constituind pentru primul un șoc, el nemaifiind în centrul atenției părinților. Cu

35

toate că e o luptă pierdută, acesta va lupta oricum pentru supremație. În acestă etapă, el poate

dezvolta tulburări de comportament, comportamente destructive față de obiecte sau persoane,

poate deveni încăpățânat, poate refuza hrana sau odihna. Prin reacția lor (cel mai adesea

punitivă), părinții îi „confirmă” defapt ceea ce credea de la început și poate ajunge să își

deteste fratele. Primul născut este adesea orientat spre trecut, fiind nostalgic și pesimist cu

privire la viitor. Își exercită adesea puterea asupra fraților mai mici, fiind interesat de

menținerea ordinii și autorității. Va fi un bun organizator și un bun promoter al unei atitudini

conservatoare. Va trăi sentimente de ostilitate și insecuritate față de ceilalți.

B. Al doilea născut: nu va resimți că a pierdut poziția unică asemeni primului copil în primul

rând deoarece părinții nu îi mai acordă atâta atenție el nemaifiind o „noutate”. Al doilea

născut nu mai este singur, el are modelul fratelui mai mare cu care încearcă să se identifice și

încearcă să concureze. Competiția cu fratele mai mare îl stimulează adesea, ducând la o

dezvoltare psihică mai rapidă. Are o viziunea mia optimistă asupra viitorului și este

competitiv și ambițios.

C. Copilul cel mai mic: nu va trăi niciodată șocul detronării, el fiind jucăria familiei. Are

dorința de a-și depăși frații și adesea obține performanțe în anumite domenii. Dacă este prea

răsfățat riscă să aibe un șoc atunci când va ieși în societate și va manifesta sentimentele de

dependență ca și în copilărie.

D. Copilul unic: nu-și pierde nicodată supremația și puterea. Continuă să fie în centrul

atenției, și se va maturiza repede fiind în prezența adulților foarte mult. Va trăi un șoc atunci

când va ieși în lume și va vedea că nu mai este în centrul atenției. Nu a învățat nici să împartă

și nici să lupte pentru supremație. Dacă nu va avea calități care să-l ajute în societate,

subiectul va fi profund dezamăgit.

Viziunea lui Adler este ceva mai optimistă decât cea a lui Freud, considerând că omul este în

măsură să-și construiască propriul destin.

36

Subiect nr. 18

Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile (anxioși, obsesionali, paranoici)

I.

Anxioșii: își fac mult prea multe giji și nejustificate, pentru sine și pentru ceilalți; există

tensiune fizică adesea excesivă; există o permanentă atenție la riscuri.

Aspecte + : nu vor fi luați niciodată prin surprindere;

Recomandat atunci când interacționăm cu ei este să:

- Le inspiri încredere: trebuie să le dai de înțeles că ai mereu controlul asupra situației și

lumii înconjurătoare;

- Le ajuți să relativizeze: le faci să înțeleagă în cazul evenimentelor minore, pentru care

se stresează, că nu are nici o importanță dacă se întâmplă acel lucru, că nu este un

capăt de drum sau o intrare fără ieșire;

- Practici un umor binevoitor;

Nerecomandat atunci când interacționăm cu ei este să:

- Ne lăsăm subjugați: nu te lași implicat în necontenita lor politică de prevenire a

riscurilor chiar și atunci când este absurd ca ceva să se întâmple;

- Le luați prin surprindere: mereu trebuiesc pregătite dinainte dacă are loc un eveniment

sau vre-o schimbare în programul normal, iar acest lucru se face încetul cu încetul;

- Le împărtășești propriile neliniști;

II.

Obsesionalul: sunt oreintate spre perfecționism fiind foarte atenți la detalii, proceduri etc.

adesea în detrimentul rezultatului final; sunt obstinați, fiind încăpățânați ca lucrurile să se

desfășoare așa cum vor ei; sunt rezervați în relațiile cu ceilalți fiindu-le greu să își manifeste

emoțiile și sentimentele; sunt nehotărâți, fiindu-le greu să ia decizii din frică să nu comită vre-

o greșeală; dau dovadă de rigoare morală, fiind extrem de conștincioși.

Recomandat atunci când interacționăm cu ei este să:

- Le arăți că respecți simțul ordinii și al rigorii;

- Le respecți nevoia de a prevedea și de a organiza totul;

- Trebuiesc criticați precis și motivat;

37

- Le arăți că se pot baza pe tine;

- Le faci să descopere bucuriile destinderii;

Nerecomandat atunci când interacționăm cu ei este să:

- Le ironizezi pe tema maniilor lor;

- Vă lăsați prea angtrenați în sistemul lor;

- Le copleșești cu prea multă afecțiune, recunoștință sau daruri;

III.

Paranoicul: îi suspectează pe ceilalți că ar fi rău intenționați; sunt mereu atenți la ceea ce se

petrece în jur, neavând încredere în ceilalți; caută dovezi în sprijinul banuielilor sale; este

mereu preocupat de propriile drepturi și se simt foarte ușor ofensați;

Aspecte + : în unele meserii precum cele de polițist sau judecător; își apără cu patimă

drepturile; când se confruntă cu adversari vicleni sau primejdioși.

Recomandat atunci când interacționăm cu ei este să:

- Vă exprimați limpede și direct motivele și intențiile;

- Respecți convențiile cu scrupulozitate;

- Menții un contact regulat cu ei;

- Faceți referiri la legi și regulamente;

Nerecomandat atunci când interacționăm cu ei este să:

- Renunți la a lămuri neânțelegerile;

- Le ataci imaginea pe care o au despre sine;

- Îi bârfiți;

- Discutați politică;

- Deveniți și voi paranoici.

Subiect nr. XXX

Structura personalității în concepția lui Carl Gustav Jung

I.

38

Jung nu este de acord cu Freud în ceea ce privește natura libido-ului, el considerând că libido-

ul nu este o energie strict sexuală ci una vitală nediferențiată. Jung utilizează termenul de

libido în două sensuri: 1. Energie vitală difuză și 2. Energie psihică (această energie

alimentează activitatea psihică fiind posibile activități precum percepția, gândirea, etc.).

Cantitatea de energie psihică dedicată unei activități este numită valoare.

Opusul energiei psihice este energia fizică, care se poate transforma în energie psihică dar și

invers.

Jung consideră că energia psihică funcționează datorită următoarelor 3 principii:

1. Principiul contrariilor: fiecare stare afectivă, gând sau dorință are și opusul său. Acest

principiu este considerat a fi forța motrică a comportamentului. Cu cât diferența dintre două

aspecte ale vieții psihice este mai mare, cu atât mai mare este energia degajată.

2. Principiul echivalenței: energia psihică nu se pierde ci se transformă sau deplasează de la o

zonă psihică la alta. Energia psihică utilizată în stare de veghe pentru activități conștiente este

dirijată spre activități de vis atunci când subiectul doarme. Termenul de echivalență se referă

la faptul că noul domeniu spre care se va deplasa energia respectivă este echivalent ca

importanță pentru subiect; daca lucrurile nu stau astfel, energia rămasă se va deplasa spre

activități de natură inconștientă

3.Principiul entropiei: pe plan psihic se manifestă o tendință de echilibrare în plan psihic;

astfel, dacă două dorințe sau credințe diferă mult sub aspectul valorii sau intensității, va exista

o anumită cantitate de energie care va migra din zona mai puternică înspre aceea mai slabă.

Prin cele trei principii, energia psihică asigură dinamismul personalității umane.

II.

Sistemul personalității: Jung consideră că personalitatea este alcătuită din mai multe

subsisteme separate, care nu interacționează unele cu altele. Acestea sunt:

A. Ego-ul: este partea conștientă a psihicului, responsabil de procese precum percepția,

gândirea, sentimentele, etc. Este responsabil de procesele desfășurate în stare de veghe. Are o

funcție selectivă, el admițând la nivelul conștientului doar o parte din stimulii cu care se

răsfrâng asupra individului.

39

Jung consideră că energia psihică (libido-ul) poate fi îndreptată spre exterior sau spre interior,

în funcție de aceasta rezultând tipul extravert sau introvert. Fiecare om are ambele atitudini

însă una este dominantă. Atitudinea non-dominantă nu dispare ci rămâne în inconștientul

personal, de une poate influența comportamentul.

Funcțiie psihice (modalități prin care subiectul se raportează la lumea externă și la cea

internă):

a. Funcția rațională: este alcătuită din gândire și sentiment. Prin intermediul acestei funcții,

subiectul evaluează realitatea. Gândirea și sentimentul sunt opuse. Sentimentele evaluează

experiențele în termeni plăcut – neplăcut, în timp ce gândirea evaluează experiența în termeni

adevărat sau fals.

b. Funcția irațională: este alcătuită din sensibilitatea și intuiția. Această funcție nu evaluează

experiențele ci doar stă la baza trăirii lor.

Tipurile psihologice:

1. Extravert gânditor: are un sistem de reguli rigide, își reprimă sentimentele și emoțiile,

este obiectiv și dogmatic în gânduri și opinii.

2. Extravert sentimental: își reprimă logica și se implică sentimental. Este sensibil la

expectațiile celorlalți.

3. Extravert sensibil: este centrat pe distracție și fericire. Caută experiențe și senzații. Este

adaptabil la persoane și situații noi.

4. Extravert intuitiv: abilitatea de a profita de pe urma situațiilor. Este atras de idei noi și

creativ. Este bun politician sau afacerist.

5. Introvert gânditor: este rece și incapabil să comunice cu ceilalți. Nu are respect sau

considerație față de ceilalți.

6. Introvert sentimental: își reprimă gândirea. Pare inaccesibil celorlalți.

7. Introvert sensibil: este sensibil la frumos, privind lumea cu seninătate și amuzament. Este

închis în sine și irațional.

8. Introvert intuitiv: contact redus cu realitatea din cauza concentării prea mari pe aspecte

legate de intuiție. Este visător și vizionar.

40

Tipurile pure sunt rare, Jung considerând că în determinarea comportamentului uman, nivelul

conștient este mult mai puțin determinant decât cel inconștient.

B. Inconștientul personal: un nivel mai superficial al inconștientului; cuprinde conținuturi care

au existat în conștiință dar au fost uitate sau reprimate din cauza caracterului lor neimportant

sau stresant. Există o permanentă circulație între Ego și Inconștientul Personal; experiențele

aflate în inconștientul personal sunt grupate în ceea ce Jung numea complexe.

Un complex este o structură alcătuită din emoții, amintiri, dorințe, centrate în jurul unei teme

majore. Complexul este cel care dirijează comportamentul subiectului. Odată format, acesta

nu se mai află sub controlul conștient. Subiectul care posedă un complex nu este conștient de

influența acestuia asupra sa, chiar dacă ceilalți sesizează acest lucru. Complexele își au

originea în copilărie, în experiențele ancestrale sau cele adulte.

C. Inconștientul colectiv (transpersonal): nivelul cel mai profund și greu de accesat al

psihicului uman. Ține de experiențele acumulate de specia umană, și este depozitul

experiențelor ancestrale, care sunt moștenite în mod indirect sub formă latentă. Pentru ca o

anumită predispoziție să devină realitate, este nevoie de o experiență care să o „trezească”.

III.

Arhetipurile: imagini sau simboluri nestructurate, ele fiind doar predispoziții care au nevoie

de experiență pentru a se defini și structura. Se manifestă în visele și fantasmele oamenilor.

Există anumite arhetipuri care sunt mai bine structurate și influențează viața psihică într-un

mod mai sistematic. Ele sunt:

a. Persona: aspectul social pe care îl afișează subiectul în încercarea de a părea altceva decât

este. Este necesar deoarece omul se confruntă cu diverse roluri sociale zilnic.

b. Anima – Animus: caracterul bisexual al psihicului uman. Fiecare individ dețin caracteristici

atitudinale și comportamentale ale sexului opus.

c. Umbra: arhetipul cu rădăcini profunde asupra psihicului uman. Cuprinde instinctele

animalice de bază. De el ține tot ceea ce societatea consideră că este imporal și rău. Aceste

aspecte trebuiesc controlate pentru o viață socială normală. Impulsurile primitive trebuiesc

reprimate, depășite sau trebuie luptat împotriva lor, altfel omul va fi penalizat. Umbra nu are

doar o parte negativă, în ea aflându-se și sursa vitalității, spontaneietății și creativității umane.

41

Dacă tendințele umbrei sunt total reprimate, individul va fi unul cenușiu, comun. Ego-ul

trebuie să reprime instinctele negative și să le utilizeze pe cele creative și importante.

d. Self-ul: este aspectul de unitate, totalitate și integralitate a personalității. Este punctul de

echilibru între diversele aspecte polare de natură conștientă și inconștientă și un obiect spre

care tinde ființa umană dar care este de neatins. Este forța motivațională care împinge

personalitatea spre progres, dar care nu iese la ivelă până când celelalte sisteme ale psihicului

nu s-au dezvoltat.

IV.

Dezvoltarea personalității: Jung crede că aceasta este orientată spre viitor. Sistemul psihic

este atât teologic (orientat spre viitor) cât și cauzal (determinat de trecut). Există 2 principii

care stau la baza evoluției personalității progresia și regresia (libido-ul se retrage din fața

stimulilor externi și se orientează spre zonele inconștiente ale psihicului. Regresia nu

înseamnă stoparea progresului, ci poate ajuta deoarece presupune afundarea în experiențele

inconștiente personale sau colective).

Un alt principiu dezvoltat de Jung este sincronicitatea, care se referă la evenimente care se

petrec simultan, principiu prin care poate fi explicată clarviziunea.

Jung crede că evoluția personalității nu se oprește niciodată, primi ani de viață nefiind

hotărâtori pentru personalitate. Ego-ul se formează atunci când copilul poate să facă distincția

dintre sine și ceilalți iar conștientul se formează când subiectul poate spune EU. Între 35 și 40

de ani au loc schimbări masive deoarece se presupune că până la acea vârstă omul și-a

rezolvat problemele și energia folosită până atunci rămâne fără obiect. Din acest motiv, în a

doua parte a vieții atitudinea trebuie să se restructureze de la extraversie la introversie iar

omul trebuie să se ocupe de probleme filozofice, intelectuale, etc.

Persoanele care reușesc să-și creeze un echilibru între aspectele conștiente și cele inconștiente

ating sănătatea mintală pe care Jung o numea individuare.

V.

Interacțiunea dintre diversele instanțe ale personalității, se realizează prin intermediul:

a. opoziția: se află peste tot în psihic și este sursa energiei psihice.

42

b. unitatea: echilibrul opozițiilor care se structurează într-un tot unitar, numit SELF!

c. compensarea: o anumită structură psihică poate acționa pentru a contrabalansa slăbiciunile

altei structuri psihice.

Pentru Jung, scopul suprem este individuarea sau auto-realizarea. Fiecare este unic în felul

său până la prima jumătate a vieții, după care se formează personalitatea universală.

Terapia lui Jung se realizează prin:

a. tehnica asociaţiei verbale: se administreayă un cuvânt iar subiectul trebuie să răspundă cu

primul cuvânt care-i vine în minte. Este folosită pentru depistarea complexelor.

b. analiza simptomelor: se realizează prin tehnica asociaíei libere pornind de la simptome.

c. analiza viselor: are două funcții: de perspectivă (pregătesc individul pentru a face față unor

experiențe viitor) și compensatorie (ajută la realizarea unui echilibru între structurile psihice

aflate în opoziție).

Tipurile de personalitate în concepția lui Myers Briggs

1. Extraversiune (E)/Introversiune (I)

Se referă la modul cum preferăm să interacționăm cu lumea și direcția în care ne canalizăm

energiile. Activitatea din lumea pe care o preferăm ne sporește energiile pe când cealaltă lume

este mai obositoare. Cei care preferă lumea exterioară sunt extravertiți iar cei care preferă

lumea interioară sunt introvertiți.

Extravertiții își concentrează atenția și energia asupra lumii din exteriorul lor. Ei caută să

interacționeze cu alte persoane și le face plăcere prezența celorlalți. Își exprimă în mod direct

sentiumentele și atunci când le sunt adresate întrebări, încep să gândească cu voce trae.

Extravertiții nu manifestă stânjeneală în discutarea problemelor intime fiind exact opusul

introvertiților. Totodată aceștia tin să fie mai populari decât introvertiții.

Introvertiții își canalizează atenția asupra lumii din interiorul lor, plăcându-le să își petreacă

timpul singuri și au nevoie de timp pentru a-și încărca bateriile. Introvertiții încearcă să

înțeleagă lumea înainte de a o percepe în mod direct

Extravertiți Introvertiți

Îi stimulează prezența celorlalți; le place să Îi stimulează singurătatea; evită concentrarea

43

fie în centrul atenției; acționează înainte de a

gândi; gândesc cu glas tare; sunt ușor de citit

și cunoscut; vorbesc mai mult decât ascultă;

le place ritmul rapid; preferă largimea în

detrimentul profunzimii.

atenție asupra lor; gândesc înainte de a

acționa; sunt rezervați și discreți; ascultă mai

mult decât vorbesc; își păstrează entuziasmul

pentru ei; preferă profunzimea.

2. Senzație(S)/Intuiție(I)

Se refră la tipul de informație pe care indivizii le remarcă cu predilecție, ce este/ce poate fi.

Senzorialii sunt cei care se concentrează asupra celor care pot fi văzute, auzite, pipăite,

mirosite sau gustate. Ei se încred în ceea ce poate fi măsurat și dovedit și se concentrează

asupra realului și concretului. Se încred în cele 5 simțuri, așteptând ca acestea să le ofere

informații despre lume. Sunt pricepuți la observarea și amintirea unor detalii. Senzorialilor le

plac detaliile și văd clar ce au în fața ochilor. Se știu bucura cu adevărat de clipa prezentă.

Intuitivii sunt foarte puțin interesați de detalii și amănunte, căutând să descopere doar tiparele

esențial, imaginea de ansamblu. Un senzorial și un intuitiv pot vede aceeași situație în moduri

total diferite. Preferă să se bazeze pe simțul direcției decât pe hartă, preferă să înțeleagă

funcționarea unui aparat fără a citi în prealabil instrucțiunile de utilizare.

Senzoriali Intuitivi

Se încred în ceea ce este sigur și corect; le

plac ideile noi dacă au aplicații practice;

apreciază realismul; utilizează tehnicile

deprinse; oferă descrieri detaliate; sunt

orientați spre prezent.

Se încred în inspirație și în deducție; le plac

ideile noi doar de dragul noutății; apreciază

imaginația și inovația; le place să învețe noi

tehnici; sunt generali în explicații; prezintă

informațiile în salturi într-o manieră haotică;

sunt orientați spre viitor.

3. Gândire(G)/Sentiment(S)

Se referă la felul în care luăm decizii și ajungem la concluzii.

Gânditorii preferă deciziile care au sens rațional. Ei au capacitatea de a fi obiectivi și analitici

în activitățile pe care le desfășoară. Iau decizii după ce analizează faptele și datele existente,

chiar dacă presupune luarea unor decizii neplăcute.

44

Afectivii iau decizii ce se bazează pe cât de mult le pasă de respectivele fapte sau pe ce anume

simt că este corect. Se folosesc de capacitatea lor de compasiune și empatie.

Trebuie precizat faptul că toți oamenii folosesc ambele modalități de abordare a problemelor,

doar că una dintre acestea este predominantă. Totodată,din cauza așteptărilor pe care

societatea le are de la indivizi, aceștia pot ajunge să ia decizii în baza gândirii chiar dacă simt

că ar trebui să se implice mai mult sentimental, și vice – versa.

Cel mai adesea gândirea este considerată a fi o modalitate rațională de a lua deciziile, ceea ce

este fals, deoarece atât gândirea cât și sentimentul sunt metode raționale de abordare a

diferitelor situații, doar că utilizează criterii diferite.

Când apare o ciocnire înre un gânditor și un afectiv, afectivul pleacă jignit iar gînditorul nu

înțelege ce se întâmplă.

Gânditori Afectivi

Analizează obiectiv faptele; apreciază

rațiunea, justiția și dreptatea; văd defectele și

le crtică; pot fi considerați lipsiți de suflet și

sentimente; sunt motivați de dorința de

reușita.

Judecă efectele acțiunilor asupra altora,

apreciază empatia și armonia; doresc să fie

plăcuți de alții; pot fi considerați iraționali și

slabi; consideră sentimentele a fi realiste; sunt

motivați de dorința de a fi apreciați.

4. Judecată(J)/Percepție(P)

Se referă la preferința de a trăi într-un mediu mai organizat sau într-unul mai spontan.

Judicativi trăiesc într-un mdeiu organizat și sunt fericiți atunci când viețile lor sunt structurate,

iar problemele sunt rezolvate. Le place să ia decizii, să regleze viața și să controleze mediul

înconjurător. Sunt încordați pe timpul desfășurării unor activități așteptând deznodământul.

Preferă lumea planificată și ordonată. Văd lumea în alb și negru.

Perceptivi preferă o viață mai spontană fiind fericiți când viețile lor sunt felxibile. Rămân

deschiși față de orice posibilități, căutând să înțeleagă viața nu să o controleze. Nu le place să

ia decizii și amână pe cât posibil acel moment. Preferă ca lumea să fiem flexibilă, acceptând

cu bucurie orice oportunitate venită. Se simt constrânși într-un cadru organizațional, preferând

lucrurile anarhice. Lasă lucrurile neterminate și deciziile neluate.

45

În viața cotidiană, toți oamenii folosesc atât judecata cât și percepția, fiind recomandată

găsirea unui echilibru pentru că altfel judecativi riscă să fie mult prea riguroși, stricți sau

inflexibili iar perceptivi riscă să fie mult prea dezorganizați pentru a face față sarcinilor

zilnice.

În lumea profesională aceste două stiluri pot creea conflicte, mai ales atunci când judecativi și

perceptivi ajung să colaboreze.

Un bun indicator al simțului predominant este masa de lucru, judecativi având o masă

ordonată iar perceptivi una dezordonată.

Judicativi Perceptivi

Sunt fericiți după luarea deciziilor; întâi

munca apoi distracția; stabilesc obiective;

preferă să știe ce-i așteaptă; sunt orientați

spre scop și produs; satisfacția rezultă din

terminarea proiectelor; privesc termenele

finale cu seriozitate.

Sunt fericiți când își lasă oportunitățile

deschise; preferă distracția și apoi munca; își

schimbă obiectivele în funcție de situație; le

plac situațiile noi; privesc termenele finale ca

fiind elastice.

46