Sunete Iunie 2015

GRATUIT IUNIE 2015

www.sunetelive.ro

MARILYN MANSON JAMIE XX HUDSON MOHAWKE

ISSN 2392-9820

REDACTOR-ŞEFMihai Tiţa

[email protected]

COLABORATORIPaul Breazu

Cristi MărculescuFilip StandavidAndrei Bucureci

LAYOUT & DTP

Claudiu Oană[email protected]

Szabó Kinga - Noé[email protected]

DISTRIBUŢIEDan Budoi

[email protected]

VÂNZĂRISperanţa Velicu

[email protected]

PUBLISHERMarian Gîlea

[email protected]

CONTACTsunetelive.ro

facebook.com/[email protected]

Agendă muzicală proaspăt relaxată,

versatil necesară, care împacă zona alternativă

cu cea urbană, atentă la proiecte locale şi

conectată la importuri. Başca, Sunete se ambiţionează să

ajungă la oameni şi prin intermediul hârtiei.

Din 2003.

A treia copertă românească, consecutivă. Nesperat, aş zice. După un dosar binemeritat despre cei 10 ani de Rokolectiv şi Andrei Robin Proca, iată că-l avem pe omul care

după atâţia ani de încercări şi reinventări te priveşte cu o sclipire în ochi şi îţi zâmbeşte cu un hashtag: #dorutrăscău. Da, Doru, care o ia de la capăt cu un The Mono Jacks pe jumătate proaspăt. Care a umplut un club, deşi-l credeam dispărut. Mai puţin programatică, mai mult melancolică, dar cu aceeaşi frustrare în voce, „Tablou” e prima piesă în limba română din cele multe care vor veni. Care continuă „Gândurile”. Probabil. Care continuă, de fapt, stilul aparent inadaptat al trupei, continua căutare a ieşirii dintr-un labirint numit post-punk revival. Poate că au găsit-o, de fapt, pe 5 octombrie 2013, iar eu îmi voi da seama, când vor termina albumul ăsta nou, că am vorbit prostii. Sunete continuă cu Marilyn Manson. Numărul ăsta e foarte rock, da. Foarte vechi. De fapt, poate chiar despre o criză a vârstei de mijloc, aşa cum intuieşte Paul Breazu. Mai avem un „Cască urechea” cu Oana Maria de la Poetrip, publicat iniţial online, dar tipărit ca să miroasă mai bine pe hârtie – urmează domnul Fierbinţeanu. Şi câteva gadget-uri, ca să mai spargem puţin seriozitatea care ne-a prins la început de vară.

DE MIHAI TIŢA

5sunetelive.roiunie 2015

10+1 PIESE ESENŢIALE PE LUNA ASTA, DE LA

DESTROYER, HUDSON MOHAWKE, MIGUEL, JAMIE XX SAU VICTORIA

MONET

ALESE DE MIHAI TIŢA

sunetelive.roiunie 2015

„N-am mai făcut atât de multă muzică niciodată în viaţa mea”, spune abrupt şi confesiv Jamie Smith în Pitchfork, într-un reportaj din mai, intitulat „Taking Shelter in Loud Places”. Un efect, de fapt, al întoarcerii la Londra, după un turneu care l-a ţinut departe de scenă, pentru că pionul vârf împins din The xx e genul căruia nu-i convine să piardă nimic. Pe de altă parte, oricât de aglomerat ar fi fost în ultima perioadă, compunerile rămân la fel de minimaliste, episoade

arhitecturale, de analiză şi reflexie, ale muzicii dance – cu tot ce înseamnă ea, fie că e vorba despre house, disco sau footwork. Toate, însă, topite în steel pan-ul inconfundabil şi synth-uri piano. Ruptă niţel din peisaj, fiind şi motivul pentru care am ales-o, e această „I Know There’s Gonna Be (Good Times)”, o pastişă dancehall, cu aer de terasă jamaicană şi ceva cocktail cu lapte din nucă de cocos. In Colour, albumul debutant, a ieşit deja şi e disponibil la stream ştii-tu-unde.

01 Jamie xx feat. Young Thug & PopcaanI Know There’s Gonna Be (Good Times)

BUCATA LUNII

FILTRU // 10+1 PIESE


Trupa canadiană, care orbitează în jurul domnului Dan Bejar, a ajuns la al zecelea album, Poison Season, care urmează să fie lansat la sfârşitul lunii august. „Dream Lover” e prima bucată pe care o auzim de-acolo, mult mai puţin schizofrenică decât exerciţiile din trecut şi în aceeaşi măsură de diferită faţă de alte proiecte la care Bejar a luat parte – mă gândesc, în special, la The New Pornographers şi Swan Lake. E foarte probabil, aşadar, să avem parte de o călătorie indie rock, undeva între Bruce Springsteen şi James – mă gândesc la ei datorită trompetelor. De urmărit şi de ţinut minte, pentru că ar putea însemna unul dintre puţinele albume bune cu chitări ale anului.

02 DestroyerDream Lover

CELE MAI COOL TWEET-URI

„Nothing ventured, nothing gained. #WILDHEART”

„I love summer and I love Courtney Love.”

Miguel

„Live for you, coz no-ones living for you.”

Rita Ora

Lana del Rey

03 Vince

StaplesSeñorita

PUŞTIUL DE 21 DE ANI DIN LONG BEACH, PION ÎN GAŞCA CUTTHROAT

BOYZ ŞI APROPIAT AL UNOR AB-SOUL,

EARL SWEATSHIRT ŞI SCHOOLBOY Q A SCOS PATRU MIXTAPE-URI ÎN PATRU ANI, IAR PE 30 IUNIE ÎI IESE ĂLA

DE STUDIO, NUMITUL SUMMERTIME ’06. ÎL

URMĂRIM DATORITĂ SERIOZITĂŢII CU CARE ABORDEAZĂ RAP-UL

ŞI A BUCĂŢILOR DE REALITATE ATENT

OBSERVATE.

Crescută în cercurile jazz al Chicago-ului, Keiya a lăsat saxofonul acum câţiva ani, considerând că n-o reprezintă atât cât trebuie şi a găsit mai mult confort în R&B. Primul EP, care poartă chiar numele acestui single şi e disponibil integral la streaming pe pagina de Soundcloud, e un desert de cinci stele Michelin, pretenţios şi artsy, pe care-l meritam cu toţii în această epocă a post-urilor.


04 KeiyaWork


„If Paul McCartney

writes an Oasis comeback single, then we’ll talk.”

Noel Gallagher

Rakim Mayers şi-a găsit un loc confortabil între trillwave şi Paris Fashion Week, oscilând între colaborări (el fiind, de fapt, un om al featuring-urilor) cu bad-boys şi ode vogue-ish (cel mai bun exemplu fiind aia cu Rihanna, „Fashion Killa”). Pe albumul de anul ăsta, At.Long.Last.A$AP, găsim şi această „Electric Body”, o aproape desuetă bucată despre haiduceală.

Poziţionaţi undeva între girl band-urile anilor ’60 şi synthpop-ul optzecist, duo-ul britanic Summer Camp tocmai şi-a scos al treilea album, care poartă numele acestui single, la Moshi Moshi (pe-acolo mai apar Metronomy, Au Revoir Simone sau Friendly Fires). O felie energică, cu un refren memorabil deşi din doar două cuvinte, despre adolescenţă prin funduri de borcan dream pop.

05 A$AP Rocky feat. ScHool-boy Q Electric Body

06 Summer Camp

Bad Love


Producătorul care a pus umărul la noua faţă a muzicii rap, prin interfaţa Kanye West, domnul Mohawke scoate, după vreo şase ani, al doilea album de studio, după biblia Butter din octombrie a lui 2009. De pe el am mai ascultat „Scud Books” sau „Very First Breath”, dar şi această colaborare de fineţe, imprevizibilă, cu Antony Hegarty. Lantern iese pe 16 iunie, la Warp Records.

După ce acum câţiva ani misteriosul gagiu aka RPR din spatele proiectului grecesc anunţa că e gata, iată că a găsit altă voce care să-i acopere ţesăturile chillwave. Deşi, ce se întâmplă acum, nu e chiar atât de chillwave ca-n trecut. După o primă bucată destul de potolită, „Fractals”, această a doua „Benighted” e mult mai simplu scufundată-n ceea ce ştiam o dată ca fiind trip-hop.

07 Hudson Mo-hawke feat. AntonyIndian Steps

08 Keep Shelly In AthensBenighted



Siroposul Miguel Jontel Pimentel, acest R. Kelly vs. Timmy T suprafrezat pentru mileniul ăsta, tre’ să scoată al treilea material, numit, cum altfel?, Wildheart, la RCA Records. De pe

el, avem o variantă cu update la „Coffee”, pe care apare şi Wale. Sexy, între synthwave şi electroclash, ironică prin look-ul stil Ricky Martin, bucata asta e molipsitoare.

10+1 Miguel Coffee

09HNNY

Solsidan / Alby

SPLIT EP-UL ĂSTA NU POT SĂ ZIC CĂ E VREO DESCOPERIRE,

DAR M-AM SURPRINS ASCULTÂNDU-L PE

REPEAT VREO ORĂ BUNĂ. DOUĂ SINGLE-URI,

FIECARE CU REMIXUL EI, ŞLEFUITE DE SUEDEZUL

JOHAN CEDERBERG, PENTRU UN COCKTAIL DEEP HOUSE CU MULT

GIN ŞI APĂ TONICĂ.

Doamna Monet, oricât de impresionist ar suna asta, e producătoarea favorită a păpuşii Ariana Grande. Dar nu numai, pentru că Victoria Monet McCants, californiana de doar 22 de ani, a mai lucrat cu, atenţie: NAS, T.I., Lupe Fiasco, Chris Brown sau Janelle Monae. Tocmai şi-a scos primul EP, într-un efort de a cânta, bănuiesc, ce-i place cu adevărat. Merită.

10 Victoria Monet High Luv


Oana MariaOana Maria Zaharia, fata cu vocea (şi ţipete ascuţite) din Poetrip, s-a născut pe 17 ianuarie 1984, la Târgu

Jiu. Îi plac anime-urile, mâncarea indiană şi hlizeala în momente nepotrivite.

CASCĂ URECHEA

Ce-ai face acum, în loc să răspunzi la întrebările astea?Aș asculta muzică tristă și aș plânge. Dar prefer să răspund la întrebări, ca să-mi iau gândul de la acest moment prost, care sper să treacă până diseară.

Când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată?Acum vreo lună am simțit prima oară mirosul de verbină și am descoperit că e unul dintre mirosurile mele preferate.

Care a fost cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut?M-am îndrăgostit.

Te-ai îmbrăcat vreodată în bărbat?Nu știu ce înseamnă să te îmbraci în bărbat sau în femeie. Nu prea cred în diferențierea pe sexe. Mă îmbrac cum îmi vine.

Ce desene animate îţi plăceau când erai mică?Sailor Moon, Lady Oscar… anime, în general.

Cu cine aveai postere în cameră?Depinde de vârstă. Am avut de toate. Luam regulat revista Popcorn și mă bucuram de aproape orice poster, abia așteptam să-mi completez tapetul de pe pereți. Am avut cu Spice Girls și Backstreet Boys, dar și cu Madonna, Björk, Nirvana și Bon Jovi.

Ai un tic verbal?Am diverse ticuri verbale. Le tot schimb. Scap de unul, îl înlocuiesc cu altul. Am și ticuri gestuale. Cred că am OCD.

În ce maşină ţi-ar plăcea să străbaţi ţările nordice?Mi-ar plăcea cu barca. Am fost vara trecută cu trupa în Oslo și cea mai frumoasă zi a fost cea în care am stat de dimineața până seara pe barcă.

Te pricepi să tai ceapă ca la Master Chef?Nu știu cum se taie ceapa la Master Chef, că nu mă uit. Probabil finuț, elegant. Cred că m-aș pricepe dacă mi-aș bate capul cu asta.

Ai vânat vreodată?Doar furnici, și nu le-am omorât. Să zicem că nu e sportul meu preferat, ca să nu încep să scriu un roman cu motivele pentru care sunt împotriva vânătorii.

Ceafă sau cotlet?Ceafă de broccoli cu cotlet de ananas. Sunt vegetariană.Cu ce animal n-ai vrea să dai vreodată nas în nas?Cu vreun pește marin de la mari adâncimi.

Ţi se pare jenant romantismul?Deloc. Bănuiesc că te referi la trandafiri și lumânări parfumate, nu la mișcarea artistică. Nu e genul meu, dar nu mi se pare jenant. Mi se pare mișto să

te deschizi și să fii vulnerabil în fața iubitului sau a iubitei. Asta înseamnă pentru mine romantism.

Cum te-ai îmbătat prima dată?Ha-ha, cred că e prima oară când povestesc chestia asta. M-am îmbătat prima dată prin clasa a șasea cu o colegă de școală, Irina. Era singură acasă, am băut vinul de la țară al părinților ei și am ajuns să ne călărim prin baie cu un prosop drept ham. Nu mai țin bine minte, am doar flash-uri.

Care-i cea mai naşpa sau ciudată chestie pe care ai mâncat-o?Creierul mi se pare super sinistru de mâncat. Îhhh. Nu suport textura și nici ideea. Am mâncat la un moment dat în copilărie, l-a gătit tata.

Ai putea spune despre tine că eşti o tipă curajoasă?Cred că sunt ca majoritatea oamenilor, curajoasă în unele momente și fricoasă în altele. De multe ori o dau în extremă și sunt curajoasă când nu e cazul. Actele mele de curaj se situează undeva între idealism, naivitate și teribilism.Trei lucruri pe care-ar trebui să știe să le facă orice femeie.Iar îți stric jucăria, dar nu-mi place împărțirea asta în femei și bărbați. Trei lucruri pe care-ar trebui să știe să le facă orice om: să se certe constructiv, să se pună în locul altora, să ierte (și pe



sine, și pe ăia care i-au făcut faze nasoale).

Ai dansat vreodată pe „Gangnam Style”?Nu.

Dă-mi o melodie care intră-n categoria „guilty pleasure”.N-am „guilty pleasures”, am doar plăceri – adică, nu mă simt deloc vinovată dacă-mi place ceva ce nu se încadrează în standardele mele obișnuite. Cum ar fi „Royals” a lui Lorde. Am ascultat-o întâmplător la radio, prin taxiuri și m-a prins, am căutat acasă versurile pe Google să văd ce piesă e și cine-o cântă. Era deja super hit, dar eu habar n-aveam, normal.

Cât de scump e prea scump?Să zicem că nu sunt clientul ideal al magazinelor. Când văd că ceva e prea scump, renunț imediat și mi-l scot din minte. Nu stau să-mi pierd vremea cu așa ceva. Singurele lucruri pe care simt că merită să dau bani mai mulți sunt instrumentele și laptopul.

Care-i emisiunea ta preferată de la TV?N-am televizor.

La ce te gândeşti noaptea-n pat?La ce-am făcut azi, la ce-o să fac mâine, la o replică mai bună pe care i-aș fi putut-o da nesimțitului de pe stradă, la cum să fac să nu-mi mai moară toate plăntuțele din casă și, mai ales, la cum aș putea face să-mi liniștesc toate gândurile astea care-mi vâjâie prin cap ca un motoraș.

Cum te-ai descrie dimineaţa?Copilăroasă, afectuoasă, iubită. Asta dacă nu vorbim de dimineața foarte devreme, caz în care sunt căpiată și umblu prin casă ca un zombi. Din fericire, nu mă trezesc des dimineața devreme.

Cât te costă chiria?600 de lei. Asta pentru că nu stau singură, stau cu iubitul și avem și colegi de apartament.

Copilul satului, bărbatul oraşului

Despre două lumi care se ciocnesc tot mai puternic în capul unui poet care are şi zilele lui buneDE MIHAI TIŢA


FILTRU // ALBUM


Oraşul e curva lui Robin, satul e iubita lăsată la vatră, să îngrijească de-ale casei, la care se va întoarce într-o zi, când nu va fi atât de laş. Pân’ atunci, e dependent de citadin, care deşi-l trădează („Broken High Heels”) sau constrânge („Cosmonaut”), îl şi încântă sau amuză: „Panică şi voie bună, În oglindă lume bună, O generaţie, o minciună, Ne stă bine împreună”. În acelaşi timp, obsesia unei posibile reîntoarceri la sat se cronicizează – era, oricum, anunţată de pe Stalingrad, primul volum al trilogiei Bacovia Overdrive, numită aşa deloc întâmplător, pentru că strânge toate bucuriile şi frustrările unui trai, oricât de patetic ar suna, captiv printre maşini şi asfalt. Coincidenţă sau nu, fenomenul e haşurat cu explozii grunge, apăsătoare sau, dimpotrivă, fastuoase – masterizarea bună de data asta îşi spune şi ea cuvântul –, dar şi cu

„Arhanghel’sk”, o doină folkistă din care fiecare îşi poate trage singur concluziile şi care dă numele acestei a doua părţi.Pentru că din anumite puncte de vedere putem vorbi despre o evoluţie, dacă e să fie mai bun în ceva decât primul, Arhanghel’sk e mai bun în sunet şi dozaj. Se aude bine. E mai aşezat, oricât de up-and-down ar fi compoziţia. Iar Robin a devenit entertainer-ul cu mesaj de care toată muzica românească (iată, chiar şi Roton-ul) avea nevoie de nişte ani buni încoace. De un versificator care ştie să compună şi să scrie nici prea preţios, nici prea frivol, şi care caută răspunsuri sau, dimpotrivă, se mulţumeşte cu ce are. De-aia faptul că trupa asta orbitează în jurul lui e un avantaj, nicidecum vreo piedică. Să-l lăsăm să-şi cânte povestea, oricât de patetică ar fi ea pe alocuri – aşa-i povestea tuturor.

Prin cercurile unde se învârt nu prea mulţi, încă se mai vorbeşte despre al treilea EP al celor doi Plurabelle, numitul Arsenal, dedicat, după toate aparenţele, balerinului Vaslav Nijinsky. Că e „album concept”, că e printre cele mai bune albume experimentale din ultimii mulţi ani sau că e un album care va schimba puţin regulile jocului. Nu prea cred niciuna dintre astea trei. Cristian Fierbinţeanu se urcă pe scenă aparent timid. Episodic, neregulat, aproape nervos, mişcă din mâini, sare sau încearcă să danseze. Domnul Alex Bălă e mai în penumbră, la scule. Ascultăm multe exerciţii rave, cu vagi spleen-

uri Mobyistice. Complet justificat totul, pentru că pe EP avem când o aproape-pastişă la Darude, când nişte drone înmuiat cu synth. Când manga, când techno pe platouaş de Berghain. Aşa că despre structură nu poate fi vorba. De fapt, nici n-au antecendente în aşa ceva. Fierbi şi Bălă forţează şi aglomerează, distorsionează aproape tot. Cred că toate astea pot fi trecute, din păcate, la capitolul: „Cum să-ţi pui singur piedică în trei paşi simpli”.


PlurabelleArsenal EP

SNOOP DOGG // BUSH

Pharrell a luat în serios revival-ul unor genuri disco şi funk pe care tatăl a crescut, iar Snoop Dogg a început să se reia în serios, după două rebranding-uri complet confuze – un album de reggae şi unul produs de Dam Funk. Ăsta e mai mult decât distractiv.(Columbia, 12 mai)

UNKNOWN MORTAL ORCHESTRA // MULTI-LOVE

Dacă Tame Impala au electronizat neaşteptat de mult lucrurile, pishedelicii din Portland păstoriţi de domnul Ruban Nielson, care le cântă şi le scrie, se întorc în timp, oferindu-ne o combinaţie de soul, funk şi surf cum doar vara merită ascultată. ( Jagjaguwar, 26 mai)

ALE

SE D

E M

IHA

I TIȚ

Ă

FILTRU // ALBUM

Tinerelul musulman crescut într-o suburbie, zice el, plictisoare a Las Vegas-ului s-a văzut semnat la nici 20 de ani cu XL Recordings, devenind coleg de label cu FKA Twigs, M.I.A. şi alţii. N-am pomenit întâmplător aceste două nume, pentru că muzica lui Shamir Bailey, pe lângă faptul că e cântată cu o voce de contratenor remarcabilă, ia peste picior (atenţie, nu în batjocură) RnB-ul şi Hip-Hop-ul aşa-zis edgy (perfect în discuţie mai intră şi Azealia Banks), cu o învăluire prin care mingea e ţinută bine într-o zonă Hot Chip via Azari & III. (XL Recordings, 19 mai)

TAL NATIONAL // ZOY ZOY

Fostă colonie franţuzească, Nigerul a strâns în interiorul prăfuit neamuri precum Songhai, Fulani, Hausa şi Tuareg, fiecare dintre ele având unul sau mai mulţi reprezentanţi în grupul care numără nu mai puţin de 14 masculi. Influenţele-s acolo, iar stilul energico-hipnotic merită un beţişor parfumat ars.(Fat Cat Records, 14 aprilie)



#DORUTRĂSCĂU


#DORUTRĂSCĂUPortretul artistului la maturitate

DE

Pau

l Bre

azu


Stau lângă una dintre intrările Controlului, cea dinspre terasă, şi în dreapta mea două fete îmbrăcate neaşteptat de elegant şi aproape identic sorb scena din priviri, cu o uşoară blazare. Stau rezemate de tăblia ieşită din perete, cu aerul că aşteaptă ceva foarte concret. E un miros de impacienţă acolo, spart din când în când de câte o privire aruncată cu subînţeles şi o replică repetată în buclă. La sfârşitul fiecărei piese, cea de lângă mine îi şopteşte celeilalte: „«Gândurile», «Gândurile»…”. Dar „Gândurile” nu vine.

The Mono Jacks, trupa lui Doru Trăscău, „Doru de la AB4”, iese de pe scenă în uralele unei săli neaşteptat de pline pentru o zi obişnuită de joi. Vocile oamenilor din Control se unesc într-un „Bis!”, strigat în cadenţa aceea tribală. Cei patru trupeţi intră parcă prea repede pe o uşă laterală, se lansează spre scenă şi reîncep. Fata din dreapta tresare. Îi văd cu coada ochiului mima dezamăgită. „Gândurile” pare-a fi cântecul acela uitat undeva în vara fierbinte a lui 2012, momentul magic de care-şi aminteşte doar ea, aici, într-o seară de joi din primăvara lui 2014.

Mie-mi răsună în minte cele câteva fraze seci de pe pagina de Wikipedia a

Unul dintre copiii naţiunii alternative merge mai departe cu The Mono Jacks.

grupului: „The Mono Jacks a fost o trupă de rock alternativ din Bucureşti, România. Creat de Doru Trăscău (voce / chitară), în 2008, cvartetul i-a inclus pe Dorian Cazacu (tobe), Florin Vasile (chitară / voce) şi Alex Tomescu (bas). A 5-a aniversare a grupului, în octombrie 2013, a marcat decizia de a înceta activitatea”. Pe scenă, scăpaţi de tracul reîntoarcerii, Trăscău, Mihai Popescu (tobe), Dragoş Strat (chitară) şi Alexandru Tomescu (bas) defulează, purtaţi mai departe de un public care pare că nu i-a uitat.

Acum doi ani, pe 5 octombrie, în Colectiv, The Mono Jacks îşi lua rămas bun printr-un concert care bifa totodată şi aniversarea a cinci ani de existenţă. Textul care însoţea evenimentul pe Facebook era lapidar, dar lăsa să se vadă motivul acestei intempestive despărţiri: „Toate lucrurile frumoase au un sfârşit. Pentru noi, acel moment e acum. Dincolo de «chimia» de pe scenă – pentru care suntem recunoscători – suntem personalităţi diferite. După cinci ani de drum, am ales împreună să punem punct istoriei The Mono Jacks”. Când pui cuvântul „chimie” între ghilimele, chiar dacă o faci involuntar, devine clar că ceva foarte important nu funcţionează. „A fost nepotrivire de caracter”, îmi spune Doru Trăscău. „Cred că n-am reuşit să ne împrietenim, chestie care a început să se vadă după vreo patru ani.” Ajunşi în momentul în care ar fi vrut să facă mai multe, nu au ştiut cum să procedeze, ajungând să nu se mai înţeleagă. „Devenise clar că nu aveam direcţie, că ne doream lucruri diferite. Dar ne-am despărţit politicos, fără înjurături”,

continuă el. Au lăsat în urmă un album, Now in Stereo (2010), un EP, Fortunes (2011), şi destule regrete.

E o zi călduroasă de mai, în care Bucureştiul, măturat de rafale puternice de vânt, e impregnat de praf, mirosuri vegetale şi zgomotele estompate ale unei duminici

liniştite. Doru şi ceilalţi trei membri The Mono Jacks şi-au terminat sesiunea de repetiţii în sala de la Preoteasa. Mai sunt exact cinci zile până la concertul din Control şi simţi cum tensiunea adunată acolo s-a aşezat alături de noi. Toţi sunt preocupaţi de ceea ce urmează să se întâmple pe 28 mai, iar glumele sparg aerul dintre noi cu un pocnet sec, ca dopurile sticlelor de şampanie. „De un an învăţăm să cântăm împreună!” Vocea lui Trăscău pare a şti ce spune. Noul proiect The Mono Jacks e construit din oameni care nu au o experienţă de scenă foarte bogată. Tomescu a trecut printr-o trupă al cărei nume a devenit ulterior Velosonics, Strat vine din Eyedrops şi Gloria, ultimul un combo de muzică africană a cărui vocalistă era Mbela Nzuzi, iar Popescu a stat la tobe într-o formaţie de metal numită Get Beget. Au intrat împreună într-o

„CRED CĂ N-AM REUŞIT SĂ NE ÎMPRIETENIM, CHESTIE CARE A ÎNCEPUT SĂ SE VADĂ DUPĂ VREO PATRU ANI”


sală de repetiţii pe 8 martie 2014, ieşind de acolo doar pentru a lansa pe 10 mai anul acesta, la ApropoTV, un single şi un videoclip. „Tablou”, o piesă care nu se desparte radical de atmosfera din muzica vechiului The Mono Jacks, sună dramatic şi e cântată în limba română.

„Am început s-o scriu neştiind unde o să ajung la final”, îmi spune Trăscău. Inspirată de experienţa unui prieten de-al său, care s-a răzgândit chiar în ziua nunţii, single-ul e şi semnul unei decizii importante pentru TMJ: „Mi-am propus ca viitorul album, cel la care deja lucrăm, să fie cântat în limba română”. Trupele din România au trăit mereu cu iluzia că a cânta în engleză înseamnă a avea şanse de a accede în industria muzica globală. „Cred că e o încordare inutilă, dacă tot am ales să funcţionez în lumea asta, aici. Am cântat în engleză pentru că am trăit cu iluzia că voi reuşi să trăiesc din muzică, că voi reuşi să am succes afară. Apoi m-am prins că Occidentului i se cam rupe de noi, de fapt…”

Fostul lider al AB4 are, la cei 36 de ani împliniţi, experienţa unui eşec: „Un an şi jumătate am stat în Italia, încercând să fac tot posibilul pentru ca proiectul să meargă,

#uneori,

n-aveamnici

bani decafea,

nu maivorbesc

de chirie


trimiţând press kit-uri către organizatorii de festivaluri, către proprietarii de cluburi. A fost o experienţă dificilă şi o luptă cu morile de vânt, pentru că tot ce încercam să fac acolo era cumva

împotriva naturii”.Nereuşind să facă bani din muzică, Doru Trăscău trebuia să facă pe dracu-n patru pentru a supravieţui. Nu-şi putea găsi job, neavând permis de muncă: „Uneori n-aveam nici bani de cafea, ca să nu mai vorbesc de chirie…” Aflat într-un continuu du-te-vino între ambasade pentru a-şi reînnoi permisul de şedere, captiv în tot soiul de blocaje birocratice şi deranjat de intoleranţa italienilor, Doru a rezistat doar pentru că a crezut în acel proiect: „Ultima încercare a fost foarte aproape de momentul întoarcerii definitive în ţară, în 2007. România intrase în Uniunea Europeană, eu îmi găsisem o slujbă în Italia, treceam doar cu buletinul prin aeroport, iar aceiaşi angajaţi care până atunci m-au întrebat unde merg, de ce o fac, câţi bani am la mine etc. erau azi amabili, zâmbitori şi discreţi”. Dar lucrurile nu arătau, de fapt, chiar atât de roz: „Cei care m-au angajat nu m-au plătit chiar din prima lună de muncă. Eram, până la urmă, un extracomunitare, aşa cum

le zic italienii celor din alte cluburi geopolitice decât ei. Un auslander care deranjează atunci când ajunge să aibă aceleaşi drepturi ca şi ei. E o formă de intoleranţă. Poate că merg un pic prea departe, dar când o societate uzează de un astfel de termen pentru a-l defini pe celălalt poţi înţelege care sunt problemele care vor apărea.”

Omul din faţa mea vorbeşte despre AB4, trupa care exploda în alternative-ul românesc în anul 2000, cu afecţiune şi cu o nostalgie emoţionantă. Puştiul epatant, machiat şi îmbrăcat în fustă, s-a transformat astăzi într-un adult care priveşte înapoi fără nici un pic de mânie: „Lăsând deoparte lucrurile pe care le-am spus mai devreme, Italia a fost o experienţă fantastică pentru mine. Acolo am legat cele mai frumoase prietenii, acolo am învăţat, în pofida accidentelor, ce înseamnă să fii tratat ca egal”. Din nefericire, singurul motiv pentru care Doru Trăscău s-a aflat acolo, AB4, n-a reuşit să meargă mai departe: „Am pus stop. Obosisem să tot alerg, să stau departe de soţia mea, urma să apară şi primul nostru copil”. Renunţase la prea multe pentru muzică. Trebuia să mai şi dea înapoi celor care l-au susţinut în tot acest timp.

Întors în ţară, s-a trezit în mijlocul acelui val adus la mal în perioada 2005-2006, pe care îl călăreau trupe ca The Amsterdams, The MOOod, The Pixels, Dekadens, Eloize şi altele. Din nefericire, muzica independentă din România n-a sărit niciodată pragul unui entuziasm adolescentin, nereuşind să construiască un sistem-replică la mainstream. Independenţa costă, iar investiţiile într-o

„AM PUS STOP. OBOSISEM SĂ TOT ALERG, SĂ STAU DEPARTE DE SOŢIA MEA, URMA SĂ APARĂ ŞI PRIMUL NOSTRU COPIL”



„NIMENI NU VREA SĂ INVESTEASCĂ ÎN ROCK, ÎN AFARĂ DE ALBUMELE TRUPELOR DEJA INSTITUŢIONALIZATE”




astfel de bulă nu aveau cum să vină într-o ţară setată pe câştigul palpabil, cel de acum. Radiourile, susţinătoarele per se ale independenţilor, au trăit şi ele aceeaşi dramă, chiar dacă Guerrilla şi-a arogat misiunea salvării indie-ului local, ajungând, de fapt, să-i facă mai degrabă rău. Sistemul alternativ de producţie şi distribuţie, apt să funcţioneze în exteriorul fluxurilor ultracomerciale, a fost şi este doar o dulce utopie într-o lume a subzistenţei. „Nimeni nu vrea să investească în rock, în afară de albumele trupelor deja instituţionalizate. Cred că un astfel de proiect ar putea fi ajutat să scoată un release şi să pregătească un live cu vreo 5.000 de euro. Deşi nu e o sumă înspăimântătoare, casele de discuri din România n-o fac. Şi nu e sănătos deloc pentru o industrie, chiar dacă e greu să vorbeşti despre aşa ceva la nivelul nostru.” Pesimismul lui Doru Trăscău nu mai e chiar atât de negru după ce Robin & The Backstabbers a semnat cu un major local, Roton Music. Dacă s-a aruncat până acum de trei ori cu capul înainte, cu AB4 de două ori şi cu The Mono Jacks o dată, acum n-o va mai face. Vrea să aibă un succes care să se transforme în ceea ce-şi doreşte dintotdeauna: să trăiască din muzică în România.

Cămaşa albă cu bretele şi privirea voalată, melancolică, nu mai au astăzi de-a face cu freak-ul

care era acum 15 ani. Poate că, aşa cum singur o spune, din fotografia asta cineva a şters depresia şi anxietatea ultimului an: „Nu ştiu dacă are legătură cu proiectul noului The Mono Jacks. M-a luat pe nepregătite, am negat-o, mi-am zis că nu mi se poate întâmpla mie”. Acum, Trăscău încearcă să o înţeleagă, să lupte cu ea. E matur şi ştie ce vrea. Noua trupă The Mono Jacks lucrează pe viziunea comună a celor patru componenţi. Nu există discrepanţe, chiar dacă fiecare dintre ei are propriile preferinţe. În dreapta mea, lângă una dintre intrările Controlului, cea dinspre terasă, două fete îmbrăcate neaşteptat de elegant şi aproape identic îşi dezbracă blazarea şi explodează: „Adună-mi gândurile pierdute în ecou, / Închide-le bine, să nu se audă din nou. / Cutia să fie neagră, aşa cum sunt ele, / Iar cheia arunc-o la stele”. Uralele înghit ultimele acorduri, trupa se adună în faţa scenei, face o plecăciune şi dispare. The Mono Jacks s-a întors.


EVENTS

Din 2007, de la Overpowered, irlandeza şi-a permis un concediu. Pe 8 mai, însă, a ieşit Hairless Toys, construit împreună cu acelaşi Eddie Stevens, producătorul care a fost alături de Moloko încă de la începuturi. O colecţie scurtă şi concentrată de opt bucăţi (8 mai, 8 ani, 8 piese!) care găsesc un echilibru deluxe între reconstrucţii italo-disco, country & tropical şi deep-house în stil Telepopmusik în zilele bune. Îl anunţ de pe-acum, ca să-ţi organizezi toamna. Roisin e un must-have, must-wear.

CINE: Roisin MurphyUNDE: Arenele RomaneCÂND: 18 septembrieDE CE? Obligatoriu, după

vreo opt ani

CINE: AustraUNDE: Control ClubCÂND: 18 iunieDE CE? Sacoul din era New

Romantics trebuie repurtat

Canadienii cu exerciţii satisfăcătoare în coldwave şi synth-pop , oricât de obositoare poate fi vocea Katiei Stelmanis în unele momente, ajung la Bucureşti la scurt timp după TR/ST – despre care ştii povestea cu Maya Postepski, cealaltă fată din Austra, care se ocupă cu producţia şi, mai ales, tobele. Te aşteaptă, după toată aparenţele, un teatru melancolic, dansant la bpm domol şi o construcţie berlino-programatică.


Domnul Jules Habib, născut în Australia, dar strămutat la Amsterdam şi Londra, e încadrat pe Juno, în termeni generali, la nu-disco. Dar e mult mai mult de-atât, având exerciţiu de stradă ca b-boy şi, de-aici, influenţe pregnante din Chicago house şi, fireşte, hip-hop – EP-ul intitulat No More Suckas fiind cel mai bun exemplu pentru demonstraţia teoremei. Dar cel mai probabil că vom avea parte de mult dans leneş via Bicicla (Touch You), EP-ul scos vara trecută, de sezon.

CINE: InkswelUNDE: Control ClubCÂND: 20 iunieDE CE? Dans la pantaloni de training

EVENTS

33sunetelive.roaprilie 2015


Plăcerea vinovată a generaţiei X, veteranii care au pus rave în drum şi bass se întorc în ţărişoară (pentru a câta oară?) ca să-şi promoveze proaspătul material, numitul The Day Is My Enemy (abia al şaselea, îţi reamintesc dozajul băieţilor), care nu e nici atât de rău pe

Banda suedeză ascunsă sub fusta japoneză a Yukimei Nagano şi a uneia dintre vocile memorabile ale ultimului deceniu ajunge pe Aerodromul Măgura, de pe lângă Sibiu, la început de

august. În mare, ca să cânte Nabuma Rubberband,

materialul scos cu un an în urmă, unul pe care au trecut graniţele din trecut – cum au făcut-o, de fapt, sistematic, cu fiecare album. La Airfield mai vin, printre alţii, Gus Gus, Mobb Deep, KRS-One, DJ

Koze şi Recondite.

CINE: The ProdigyUNDE: Electric CastleCÂND: 28 iunieDE CE? Rave şi drum’n’bass

sunt „greu de ucis”

CINE: Little DragonUNDE: Airfield FestivalCÂND: 30 iulieDE CE? Aproape jazz,

câteodată downtempo şi mereu melancolie

cât s-a vehiculat, dar mult mai serios decât penultimele două – mai robust şi mai epuizant, The Prodigy s-ar putea să redevină show-ul de pe la începutul anilor 2000. În a patra zi de Electric Castle, la Main Stage, după, hm, The Subways.


EVENTS

DOC-TOR

FAUS-TUS& CRIZA

VÂRSTEI MIJLOCII

DE PAUL BREAZU


După rateurile din ultima vreme, cariera muzicală a lui Warner

nu părea a o lua neapărat într-o altă direcţie. Ultimele trei albume, Eat Me, Drink Me (2007), The High End of Low (2009) şi Born Villain (2012), au trecut aproape neobservate, chiar dacă THEoL şi BV debutau pe poziţia a patra, respectiv a zecea în Billboard. Nimic nu părea să arate semnele unei oarecare ieşiri din letargia aia instalată uşor-uşor odată cu încercarea goth pop de acum opt ani. Zeiţa burlescului contemporan, Dita Von Teese, îşi luase şi ea zborul pentru totdeauna în anul lui EMDM, atunci când Curtea Superioară de Justiţie din Los Angeles a pronunţat divorţul. Brian era scufundat în momentul acela în râuri de alcool şi într-o relaţie cu suişuri şi coborâşuri cu Evan Rachel Wood, o actriţă de doar 19 de ani pe care a cunoscut-o pe platourile unuia dintre cele mai fantasmagorice proiecte ale sale, filmul Phantasmagoria: The Visions of Lewis Carroll, niciodată terminat. Prinţul Întunericului îşi oferea pe tavă o fecioară apetisantă şi, poate tocmai de aceea, peste doi ani livra un album care-l arunca, precum amintita peliculă a lui Dupieux, în trecut. Într-unul palpabil, totuşi. Twiggy Ramirez îi stătea din nou, după şapte ani, alături, într-un spectacol îndoielnic care mima angst-ul primelor discuri Marilyn Manson, căţărat pe nişte riff-uri comic de şaptezeciste. Adolescenţa la 40 de ani arată prost atunci când nu e jucată într-o

„dis-utopie”.

A fost suficient pentru ca lumea lui Warner să înceapă să se clatine. Dezamăgitorul The High End of Low i-a adus la poartă proorociri critice despre sfârşitul epocii sale în muzică. Turneul de promovare posterior lansării amintitului album se dovedea şi el a fi o altă dezamăgire. Mai mult, contractul cu unul dintre cele mai importante label-uri din muzica momentului, Interscope Records, parte a gigantului Universal Music Group, expira odată cu discul acela şi cu decizia şefilor casei de discuri de a cenzura pur şi simplu o parte din el. Dar mai mult decât orice, ultimele cohorte ale Generaţiei X îşi băgau picioarele în tot teatrul MM, preocupaţi să iasă vii şi oarecum nevătămate din marea criză economică în care se scufunda omenirea.

„The Nobodies”, cel de-al treilea single de pe teribilul Holy Wood, se întorcea împotriva autorului: „Some children died the other day, / We fed machines and then we prayed / Puked up and down in morbid faith, /

În 2013, la cei aproape 45 de ani ai săi, Brian Hugh Warner juca rolul unui adolescent cu probleme în primul capitol al Wrong Cops, „dis-utopia” bufă a francezului Quentin Dupieux. Să fi fost acela momentul în care Marilyn Manson a înţeles încotro

trebuie să meargă?


The Pale Emperor, cel mai noul album Marilyn Manson, e o revelaţie. Lansat pe 15 ianuarie anul acesta de către propriul label, Hell, etc., discul îi aduce lui Marilyn Mason un facelift stilistic, actând

— trebuie s-o repet! — matur, curajos şi, foarte important, părând a-l împăca cu sine însuşi pe vampirul de care ne-am ataşat cândva, într-o altă eră a vieţilor noastre.

„

”


You should have seen the ratings that day…”. Degetul îndreptat către autorii morali şi profitorii masacrului de la Columbine, cel pentru care Marilyn Manson şi-a primit flegmele de stigmă din partea organizaţiilor religioase radicale, i s-a oprit în piept. În acel delicat moment, Superstarul Antichrist nu mai valora nici cât două cepe degerate pe lângă personaje cu adevărat malefice, precum Alan Greenspan sau Hank Paulson, diavolii care reuşeau să se joace impecabil de-a apocalipsa. Ca şi cum nu era deja de-ajuns, Warner ţinea cu tot dinadinsul să ne facă o mărturisire: „And then I found how to be what you want / I was out looking for something new / Digging too deep, now it’s too late / We just keep on breaking the same old ground / Breaking the same old ground...”.

Born Villain, LP-ul din 2012, încerca să reabiliteze numele Marilyn Manson şi să-l arunce în mai vechea maşinărie horroristă proprietate personală, explorând istoriile industrial & punk ale grupului înfiinţat în anul 1989, aruncând ocheade destrăbălate legendarului triptic din a doua jumătate a anilor ’90, compus din Antichrist Superstar, Mechanical Animal şi Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death). Serios? Predictibil şi conformist, noul album nu reuşea să se salveze nici pe sine, nici pe creatura androgină venită din clasa de mijloc americană, ajunsă în anul de graţie 2012 să balanseze, muzical vorbind, între criza vârstei (clasei?) de mijloc şi o mediocritate lirică anesteziantă. Cinismul antipoliticianist de pe vremuri, hohotul acela sardonic, extradimensionat şi suprarealist se transformaseră într-un discurs performat

egal, banal şi, ptiu, drace!, deloc ireverent. „I’m not a death-share vacation, vacant station / Made of scars and filled with my old wounds.”

„No Reflection”, unul dintre plusurile discului, ar fi putut să ducă în spate o povară mai grea decât lamentaţiile uşor dubioase ale unui faun chipurile diabolic, cu sprâncenele rase, îndrăgostit din nou până peste vârful urechilor de o vampiresă cu părul întunecat & tenul pal şi îmbătrânit parcă un pic prea devreme.

Rolul lui David Delores Frank, tăntălăul adolescent emo din Wrong Cops, aflat la celălalt capăt al lanţului trofic, a venit ca o gură de aer proaspăt. Quentin Dupieux a înţeles asta când a cedat hărţurii la care l-a supus Warner, dându-i să joace un personaj care n-o să aibă niciodată parte de un rit de trecere către înspăimântătoarea planetă a maturităţii. În fond, starurile rock sunt, aşa cum o spunea regizorul francez, „doar nişte copii cu corpuri exagerat de mari”. Tânărul care avea în 1996 lumea la picioare, reuşind să se hrănească de la ţâţa pesimismului orfanilor dezabuzaţi ai lui Kurt Cobain, discipolul hazliu al Întunecimii Sale Anton Szandor LaVey, creatura de vodevil care băga spaima în bunii creştini ai lumii ăsteia futute la creier devenise anacronic. Avea nevoie de o tăvăleală în propria vomă, iar Wrong Cops a venit cât se poate de punctual la întâlnire. Ca şi apariţiile autoironizante din serialul Californication.

The Pale Emperor, cel mai noul album Marilyn Manson, e o revelaţie. Lansat pe 15 ianuarie anul acesta de către propriul label, Hell, etc., discul îi aduce lui Marilyn Mason un facelift stilistic, actând —


trebuie s-o repet! — matur, curajos şi, foarte important, părând a-l împăca cu sine însuşi pe vampirul de care ne-am ataşat cândva, într-o altă eră a vieţilor noastre. Brian Hugh Warner e astăzi o urmă vie, în carne, mascara şi oase, a unor vremuri în care pop-ul ajunsese să se hrăneasca cu picăturile de frondă scurse din sufletele pure ale unor adolescenţi care nu se dădeau în lături să flirteze aproape sexual cu satanismul comic, autoironic, subversiv şi complet asumat al unui tip care îndrăznea să poarte numele Marilyn Manson. Reuşind astfel să împace extremele unei Americi botezate pe vecie întru legănatul senzual al feselor tragicei domnişoare Monroe şi acel epilog de pe pereţii casei familiei Polanski, scris cu sângele cald al lui Sharon Tate de mâinile mântuitorului psihopat Charles.


Fiio X5 player-ul pentru buzunarul pretenţioşilor

Acum mulţi ani, orice WAV şi WMA era topit în MP3. FLAC-ul, însă, a prins un hype al său, iar producătorii de scule au scos playere la preţuri tot mai convenabile. Au apărut şi variante

portabile, iar chinezii de la Fiio fac asta de ceva vreme – ale lor arată şi foarte bine, spre deosebire de majoritatea alternativelor. Ecranul are 2.5 inchi, iar memoria internă poate fi compusă din mai multe carduri SD, ajungând până la 256 GB. Asta înseamnă vreo 500 de albume, pe puţin. Îl găseşti pe Amazon, la 350 de dolari, dacă vrei ceva exotic în buzunar.

GEAR

45sunetelive.romartie 2015

TROBLA,amplificator din lemn pentru smartphone

Staţiile de andocare pentru smartphone-uri încă sunt pe val, iar multe dintre ele sunt adevărate piese de design. E şi cazul acestui proiect pus pe Kickstarter, gândit de un start-up sloven, care a depăşit cu mult suma necesară finanţării. Iar pe spatele carcasei din lemn de nuc sau arţar, primeşti bonus şi un citat din Slavoj Zizek, care spune cam aşa: „Beyond the fiction of reality, there is the reality of the fiction”. Mişto sau ce?


sunetelive.roaprilie 2015

GEAR

Într-o perioadă când share-ul ţine loc de „Ce mai faci?”, trebuia să apară şi o aplicaţie

cu tată social media şi mamă iOs dedicată audiofililor. OneSong, al cărui tagline e „It’s like Instagram and Spotify had a cute little baby”, leagă contul de Spotify (ştiu, încă nu e disponibil la noi) de sistemul de operare şi te lasă să postezi o piesă care funcţionează ca soundtrack-ul zilei tale. Prietenii tăi fac acelaşi lucru şi e un alt fel de a ţine legătura – un semnal simplu şi simbolic.

Aplicaţia OneSong un fel de Twitter numai cu muzică



Kilburn prima boxă portabilă de la MarshallPiaţa incintelor acustice portabile e în creştere, iar până în 2019 va ajunge, după unele calcule, să valoreze în jur de 7 miliarde de dolari. Ca să-ţi faci o idee despre cifra asta, e puţin mai mare

decât cifra de afaceri pe care o au brand-uri precum Subway, Red Bull sau Sprite în momentul de faţă. Cu o întârziere de câţiva ani buni, iată că „bătrânii” de la Marshall au şi ei ceva de zis în acest sens, în sfârşit gândind o boxă pe care rockerii o pot căra la jam session-uri. Mă rog, rockeri cu ceva bani de buzunar, pentru că proaspăta Kilburn costă în jur de 300 de dolari.

GEAR



Despre triburi, loialitate şi cărţi

The Echo Nest (te) ştie. Compania de cercetare

intrată acum un an în portofoliul Spotify îţi poate face în doi timpi şi trei mişcări profilul audiofil, spunându-ţi pe şleau în ce ape te scalzi. Acum calmează-te, pentru că nu e vorba despre tine. Spotify nu funcţionează în România. OK? Într-un studiu apărut la începutul lunii aprilie şi bazat pe o interpretare a datelor culese de gigantul online streaming-ului, după ce au fost prelucrate în laboratoarele TEN, metaliştii sunt cei mai loiali dintre consumatorii de muzică de pe Spotify. Înainte de a se apuca să studieze numele trupei tale preferate, scris cu fierul de călcat pe braţul stâng, sau numărul tricourilor cu formaţia laponă de snow metal Killing a Maiden in an Abattoir from the Sky pe care le-ai adunat de-a lungul vieţii, cei de la The Echo Nest s-au folosit de un algoritm care implica prezenţa artiştilor esenţiali din punctul de vedere al publicului. „Iniţial am încercat să identificăm artiştii «centrali» fiecărui gen muzical în parte, începând de la cei foarte importanţi la nivel global.

Apoi am făcut acelaşi lucru cu genurile muzicale locale din diferitele ţări ale lumii”, spun experţii de la Spotify. Iar rezultatul este consecinţa unei operaţiuni care implică un pic de matematică:

„Ca să creăm unitatea de măsură a loialităţii pentru un anumit gen muzical, am împărţit numărul stream-urilor pe care fiecare artist «central» îl deţine la numărul ascultătorilor lor”. Nimic mai simplu. (Se zice că există un studiu care spune că metaliştii sunt, de altfel, cei mai buni la matematică dintre ascultătorii diverselor genuri muzicale.) Ce-ar mai fi de spus e faptul că, în cazul metal-ului, acei artişti

„centrali” de care vorbeau oamenii de la Spotify poartă următoarele nume: Metallica, Pantera, Slayer, Judas Priest, Iron Maiden, Cradle of Filth sau Sepultura. Deci trupe care au cam fost deja prin România. În fine, ce voiam să vă spun, de fapt, e că loialitatea noastră de metalişti pur-sânge se poate etala vara asta pe plajele fantasticului nostru Litoral cu cele mai apetisante cărţi apărute în ultimul an, dedicate genului, pentru care unii dintre noi şi-ar sacrifica cel puţin pisicile:

MENTAL ON METALCU PAUL BREAZU

Știam că fanii metal-ului sunt cei mai fideli dintre toți. Dar nu mi-o arătase nimeni niciodată pe un grafic blindat cu date sociologice

1. Confessions Of A Heretic: The Sacred And The Profane: Behemoth And Beyond, de Adam Negal Darski & Mark EglintonVocea band-ului polonez Behemoth, între juriul show-ului TV The Voice, conflictele cu capii Bisericii Catolice şi lupta cu leucemia.

2. Iron Maiden: On Board Flight 666, de John McMurtrie Odiseea fotografiată a lui Ed Force One în drumul său interminabil către live-urile Iron Maiden, pilotat de nimeni altul decât Bruce Dickinson.

3. I’m the Man: The Story of That Guy from Anthrax, by Scott IanTipul ăla din trupa aia faimoasă ştie să scrie. Şi ştie să povestească.

4. Dark Days: A Memoir, de D. Randall BlythePovestea tristă a frontman-ului Lamb of God, acuzat de uciderea involuntară a unui fan, în timpul unui concert.

5. You’re Making Me Hate You: A Cantankerous Look at the Common Misconception That Humans Have Any Common Sense Left, de Corey TaylorVocalistul trupei Slipknot vorbeşte cu umor despre lumea de astăzi.

Documents

Sunete Iunie 2015