SUPL IMENT LA „ R IA LIT ATE A ILUSTRATĂ» Nr. 722

■■ » 'S » . - f t

O ZI D E G R O A Z Ă P E N T R U L O M O R A

in cursul uneia dintre numeroasele incursiuni zilnice executate asupra capitalei Angliei, un aviator germ an s’a coborît cu aparatul atât de jos încât a reuşit să provoace stricăciuni serioase, ou mitraliera, faimosului orologiu din Westminster pe care londonezii îl considerau ca un simbol al puterii ennleze.

T r e c e r e a r â u l u iDacă vă este cunoscută problema

trecerii unui râu de către trei soţi şi trei soţii (nici-o femee ne putând fi In acompania unui alt bărbirt, sau

dai bărbaţi dacă bărbatul ei nu o întovărăşeşte) şi a-ţi rezolvat-o, a- tunci incercali să rezolvaţi nceeaşt

problemă având însă de astă dală patru bărbaţi cu soţiile lor, barca, neputând conţine decât trei per­soane.

Prob lem ă stran ieO doamnă în vârstă spunea: ..Fi­

ica a zis fiicei tale, că fiica fiicei sale plânge. „Puteţi spune în două­zeci secunde ce grad de rudenie există. între persoanele cari vor­besc despre copilul care plânge ?

O capodope ră ! A a p ă tu t

Puteţi cu ajutorul cifrelor enume­rate în clişeu, să complectaţi cheia desenului, plăsând o cifră în fie­care casetă, în asa fel încât totalul fiecărui brat să fie: 75.

Cifrele care trebuesc utilizate sunt: 2, 5, 11 ,14, 16, 18, 20, 23, 25, 30, 32.

Cerco ri s a c i f reLA 0 B 0 H , IN G U R A PJEŢIL. A ^ IT M O G R IF6. 2. 5. 10. 8.

7. 12. 2. 3. 4.

8. 2. 9. 13. 8. 5

9. 1. 11. 7. 3.

4. 7. 6. 4. 7.

înlocuind cifrele prin litere veti obţine următoarele cuvinte:

a) Numele mai multor generali cartaginezi, dintre cari cel mai ce­lebru era fratele lui Hanibal. b) De­teriorare prin întrebuinţare, c) Stângaciu. d) Om în Italia, cântat de Horaţiu. e) Servitor credincios şi păzitorul turmelor lui Ulysse.

Iniţialele acestor cuvinte dau o rfdicătură foarte mare de pământ şi finalele vin negru. Iniţialele şi fi­nalele, citite în continuare dau un mic principat muntos pe lângă A- driatica.

D I L E M ĂUn pictor care are o expoziţie, a-

şează pe un perete al salonului său, tablourile, cincisprezece la număr,

ORIZON TAL : 1) Legume roşii, cu mustăţi şi fizionomie lunguiaţă: 6) Se spune că l’a descoperit... Co­lumbi; 8) Artilerie grea; 10) Se zice că cea bună trece primejdia rea; 11) Legume cu consumul cel sai ridicat la npi; 12) Metaloid; 14) Obiceiu; 15) Masiv muntos în Ceiho-Slovacia; 17) Tăgăduialâ; 18)

Osişorul furcii pieptului dela pă­sări; 19) Legumă în esenţă, dar în West i s’au descoperit calităţi industriale iminente; 20) Soare e- giptean; 21) Piatra sfântă a maho­medanilor; 22) Oraş în România; 23) Tic (pop); 24) La jocul de ta­ble; 25) Când este într’un burduf de patruped i s’a dus orice valoare;

27) Rude prin alianţe; 29) Cam ­pion; 31) Ofrandă; 33) Leguma cea mai devalorizată; 35) Compo­zitor german; 36) Bun pentru m u­rături; 37) Numeral; 38) Se con­servă în pod toamna; 39) Se găsesc de vânzare prin Obor; 40) Leguma de predilecţie a unui popor din Bal­cani; 41) Impozit ce îl plătesc ne­gustorii din Obor.

VERTICAL: 1) Legumă întâlnită în piaţă din timpul verii; 2) In pia­ţă, dau concerte în mae-mac m a­jor; 3) Diverse, suferinţă (Buc.); 4) Legumă întâlnită toamna în pu­tină; 5) Primul dintre marii pro­feţi (700 a. Cr.); 6) Curier; 7) Şo- ricar; 8) Aci se întâlnesc precupe­ţii şi preţurile maximale; 9) Se a- creşte cu toată roşaţa în putini şi butoaie; 10) Are căutare în piaţă în zilele de Miercuri, Joi şi Vineri;

13) Arbori totdeauna verzi; 16) Monedă romană; 17) Pălărie cu trei colţuri; 21) Prefix: a suta par­te din unitate; C3) Lacrimogen în excelenţă; nu se desparte sub nici- un motiv de crenwurşti; 24) Plec a- fară; 25) Legume cu teaca în formă de lance; 26) Zi; 28) O concurenţă a gazelor lacrimogene şi nedes­părţită la orice rântaş; 29) Oraş libile în Ţara Sfântă; 30) A nă­

dăjdui; 31) Alimentează Bucureştii în domeniul culinar; 32) Specie de bou din india; 34) Kilogramul în graiul oltenilor noştri; 39) între­bare.

ocupând cum se vede şi în schiţe, fiecare centimetru de suprafaţă.

Iată însă că cel de-al şasespreze- celea tablou, de o valoare mult su­perioară, necesită prezenţa între celelalte’ tablouri. Spaţiu nu mai are la dispoziţie. Atunci pictorul se decide să aşeze acest tablou în spa­ţiul pe care-1 are, scoţând alte ta­blouri.

Unde a plasat exact pictorul ta­bloul său Şi ce tablouri a scos?

Huzte optică

Priviţi cu atenţie aceste linii şi spuneţi-ne dacă sunt sau nu para­lele.

Deslegările jocurilor din Nr. preced.Pseudokynegeticos: vâna, nur a, a,

am, e, ar, nt, u, o, m , arc, rua, ţara, gir, ag, n, Roch, rar, en, e, echipat,

s, SP, si, vesel, la, c, sitar, o, tb,

Rarău, agi, r, la el. toamnă, Ata, ati, răni, cprb, urs, SPE.

Zei: Saturn, ipo, Ops, locaş, a, el,

Isis, no, ri, e, clope, mia, Gargac, pisi,

na, Ares, at, n, i, aşi, Odin, Emo, Eas, Danatos,

O EP APD FA I PU E

HOTELUL , TEROARE)

Un at>îrjn> cse «nigme pa­sionant®. O capodoperă d*î strânsă logică detes­tava, la care «©laijoreaiă ferisiecât€Mra.» M a c y i e w aG a y nor. «ţesco^erîtoasea

ererilo' «Sin ascensor.

IP* Lei - ? < as'ir-i. ta ©hioşcari, librar* şi în gări

C e a m a i u r i a ş ă a v e n t u r ă i s t o r i c ă

9 Lei, 112 pagini. — La chio’jcari,

librari, gări.

2

Ultimii FenicieniC O B O R Â T O R I I DÎN TYR PEŢ Ă R M U R I L E ATLANTICULUI

D

aca ar li să credem cele relatate de o revistă streină, Fenicienii, deşi trec drept o rasă stinsă au încă şi

astăzi o seamă de coborîtori autentici. La capătul celălalt al lumii vechi, acolo unde Tyrul şi Sidonul îşi exercită su­premaţia asupra comerţului, dincolo de coloanele lui Hercule, trăeşte un popor care, într'un mediu absolut strein, a reuşit să păstreze neştirbite moravurile şi caracterul său.

«

Portugalia, spune autorul articolului despre care vorbim, este desigur ţara cu populaţia cea miai eterogenă din E u ­ropa. Pe tărâmurile Atlanticului Celţii au poposit cei dintâi şi. la scurtă vreme după aceea, au fost urmaţi de lberii ve­niţi din Pirinei. Celţibeiii au fost alun­gaţi apoi de Suevi cari, înainte vreme, er: abiliţi pe Hin şi la rându-le, a- t\ au văzut isgoniţi de către 1 U>-lu&.ii .şi Cartaginezi. Iu răstimp, Grecii ar fi întemeiat dealungul coastelor At­lanticului orăşele pe cari Visigoţii le-au distrus mai târziu. După scurgerea câ­torva secole, ţara a fost cotropită de Galii veniţi din miazănoapte, în timp ce Maurii şi Berberii năvăleau pe la miază-zi; cam la aceeaşi epocă Evreii îşi găsiră adăpost în Portugalia. Cava­lerii burgliinoni, cari săriră în ajutorul primului conte al Portugaliei, se stabi­liră de asemenea pe litoralul Atlanti­cului. Cât priveşte piraţii cari isbuti- seră să alunge pe Mauri din Lisabona şi să devină stăpâni ai oraşului, ei erau de provenienţe felurite. Şi încrucişarea raselor se completă prin unirea Portu­ghezilor cu femei din Africa şi din In- diile orientale.

Cunoscând toate aceste frământări, e cu neputinţă să descriem tipul repre­zentativ al Portughezului. După origi­nea lor, Portughezii sunt înalţi sau mici, blonzi sau bruneţi.

Dar în Portugalia există de asemenea o rasă care se deosebeşte complet de restul locuitorilor ţării. Cei cari aparţin acestei rase au tradiţiile şi obiceiurile lor proprii, poartă un costum diferit şi vorbesc în felul lor: sunt

Fenicienii, contimporanii noştri. Cum au ajuns ei acolo?

<»Se ştie, răspunde autorul articolului,

că în antichitate Fenicienii făceau co­merţ cu cositor prin provincia Cornwal şi în Bretania, dar se pare că — în mod permanent — nu s’au stabilit niciodată pe ţărmul Atlanticului. Totuşi, după distrugerea oraşului Tyr de armatele lui Alexandru cel Mare, mii de Feni­cieni au trecut prin Cartagina şi se a- şezară departe, foarte departe de apele Mediteranei. începând din secolul al patrulea înainte de era noastră şi până astăzi coborîtorii acestei naţiuni bizare şi-au trăit viaţa lor originală în Portu­

galia, păstrându-şi trăsăturile caracte­ristice în ciuda prefacerilor politice cari au sguduit această ţară.

In mijlocie, Fenicienii sunt mai mici de statură decât ceilalţi Portughezi dar mai corpolenţi. îmbrăcămintea lor este deasemenea diferită. Ei poartă de obi- ceiu pantaloni de bumbac cari ajung până la jumătatea gleznei, cămăşi de culoare deschisă şi o cingătoare roşie.

Fenicienii din Portugalia trăesc la îmbucăturile fluviilor şi în golfuri. Cea mai mare parte dintre ei s’au grupat prin împrejurimile orăşelului Aveiro, lângă Porto, în golful Setubal şi în satul Fenis al cărui nume, se zice, ar veni dela Fenicia. Se îndeletnicesc cu pes­cuitul, folosind mijloace aproape primi­tive. Bărcile lor de pescuit sunt de un tip ce nu se întâlneşte nicăieri în E u ­ropa şi care ar fi rămas acelaş de pe vremea când Tyrul se afla în apogeul

strălucirii sale. Când anotimpul nu e prielnic pescuitului Fenicienii folosesc bărcile pentru transportarea mărfuri­lor şi numai atunci când nu-şi pot câş­tiga pâinea cu pescuitul sau cu trans­porturile se hotărăsc a se ocupa cu agri­cultura. Pe micile lor proprietăţi, ei cultivă mai ales orezul, pepenii şi alte fructe. Femeile se ocupă cu gospodăria şi orice familie are câteva găini şi o capră.

Pardoseala le serveşte de pat, iar mantaua este singura lor cuvertură. Dornici să-şi păstreze puritatea rasei,

Fenicienii se însoară rareori cu femei din alte regiuni ale Portugaliei. Dacă un

Fenician nu găseşte în satul său femeea care-i convine, ei se duce în alt sat şi, prin cadouri, se sileşte să câstiare con­

simţământul fetei pe care-a aies-o ca tovarăşă de viaţă. El nu dă niciodată bani fiindcă în deobşte, Fenicienii pre­schimbă banii în bijuterii pentru cari au o adevărată slăbiciune. Dacă unirea e nefericit , femeile se resemnează soartei lor ca un fatalism necunoscuţi în Europa. Num ai în cazuri excepţio­nale se întâmplă ca o femee să-şi pără­sească soţul spre a se întoarce la părin­ţii ei. Atunci copiii rămân cu tatăl lor care are drept să aleagă o altă soţie, însă femeea fugită nu se poate consi­dera văduvă. Divorţul este ceva necu­noscut printre Fenicieni

9Fenicienii sunt mândri de originea

lor. Ei au un sentiment profund al in­dependenţei şi nu îngădue amestecul autorităţilor în treburile lor. Rareori sa comit crime prin satele lor. Fiind anal­fabeţi, ocolesc notarii şi toate învoe'il» le fac verbal. Dacă se iveşte o neînţele­gere, cele două părţi se adresează cei ui mai bătrân din comunitatea lor ale că­rui hotărîri sunt respectate cu sfinţe­nie.

Deoarece trăesc în condiţiuni primi­tive şi nu dispun decât de prea puţine mijloace materiale, sănătatea lor nu e mai bună decât aceea a claselor nevo­iaşe ale Portugaliei. Totuşi nu se adre­sează niciodată medicului. Sunt con­vinşi că doctorul, ca şi avocatul, jandar­mul şi slujbaşul public sunt duşmani ai rasei lor şi prin urmare nu trebue să le îngădue accesul în sat. Sfaturile bă­trânilor şi câteva buruieni sunt sufici­ente spre a lecui orice boală

Se pare că Fenicienii au îmbrăţişat creştinismul de timpuriu, dar astăz> sunt prea puţini acei cari păstrează re­gulile religiei creştine. Rolul preotului este foarte restrâns. Fenicienii continuă să creadă că stelele au o influenţă asu­pra soartei oamenilor şi privesc cu ne­păsare progresele ştiinţei...

G. R.

3

>ADEN

t/BUJi

HàrrarA B E B A

WOGADtSCtO

r * » »» ? t « »» « M « f M W »> »« *< «« i v... .. -S>- S > - @ - C » - « B H a » - « ' f>S*Sf *-* > * »-» »-C-f * I- f^ C i. » . r «î-5 m *1.« * C ' V « i f * i-*# * » » « » { fc

tunci când Africa începu să-şi dragostea de ştiinţă cu înclinările deschidă porţile în faţa valu- practice, comi&rciale şi politice. Câţi- lui de civilizaţie europeană, va dintre ei, fascinaţi de milenarul

Italia era prezentă acolo cu o ar- pister al isvoarelor Nilului, încer- nuată bine pregătită de războiu, ar- cară să răzbată în ţinuturile ecua- mată care în scurtă vreme îşi în- toriale, unde marele' fluviu îşi as- groşă rândurile cu însufleţitele fa- cunde originile îndepărtate şi se lange ale fiilor săi. Erau bărbaţi de străduesc să rezolve, pe loc, mult toate vârstele, de toate condiţiu- dezbătută problemă a independenţei nile, înţelegători şi supuşi faţă de sau măcar a celor doiuă imense ba- miile de cerinţe ale momentului, zinuri idrografice: al Nilului şi al uneori lipsiţi de învăţătură şi de Congo-ului. Alţi, însă, înfruntă dru- cunoştinţele cele mai elementare, mul pe la miazăzi pentru a opera cari ştiau să înfrunte primejdiile şi în inima continentului explorând neajunsurile cele mai aspre fără a zona atât de vastă cuprinsă între clipi din ochi. gata chiar să-şi dsa lacurile Albert, Victoria şi Tangany- viaţa, dacă era nevoie, pentru afir- ka. Un alt convoiu face din pro- marea unei credinţe, sau să împingă vinciile răsăritene ale Etiopiei bazaun guvern prea îndărătnic la ac- unor cutezătoare explorări în ţinu- ni ^ lucrători cari osteniau de ani ţiune. In contact cu atmosfera a- turile depărtate ale Sudanului. Alţii si ani pentru propăşirea Tunisiei, eeasta, iată că misionari, savanţi şl se îndreaptă sipre Tripolitania, cu ..... „ .negustori se fac şi ei exploratori şi intenţii mai mult comerciale şi po- ; ’ .V « i M r ’plini de avânt, pătrund în regiunile litice decât geografice spre a atrage ^utreera regiunile Angola, Nigeria şi cele mai depărtate înfrăţind adesea foloase de pe urma miilor de ţăra- c?u aven uri, traficuri

^ * noui, bogaţu, împinşi de feluritemotive şi ambiţii, însă toţi, care mai mult, care mai puţin, ademeniţii in- tr’acolo de o vrajă care nu iartă. Iar alţii, mult mai prevăzători, fac din Africa Orientală o ţară de ex­perienţă, un câmp de luptă pentru geniul, iniţiativa şi capacitatea ita­lienilor, fără să se sperie de piedi- cele pe cari le întâlnesc, de morţii presăraţi pe drumuri, de tragediile cari rând pe rând par să distrugă strădania atâtor ani şi sforţările a- tâtor energii. Nepăsarea guvernului, surd la toate apelurile de demnitate naţională jignită pare să-i oţelească. In unii, acest simţ de neputinţă şi delăsare stârneşte răzvrătiri morale dintre cele mai profunde. Rubattino părăseşte localitatea Assab; Savor­gnan di Brazza, dacă vrea £ă explo­

reze Congo-ul trebue să renunţe la cetăţenia italiană şi să se facă fran­cez; Miani moare crucificat în fun­dul Africei; Gessi e nevo t să ex­ploreze lacul Albert travestit în fun­cţionar eg'ptean; Buonafant: se pu­ne Jn î olda Belgiei ş'. se stinge în chip mist, os în inima continentului ne­gru, tot atât de misterios precum trăise. „Du-te, du-te!“ ii spune gla­sul ■ îmbietor al lui Scarfoglio, „du-te" vom cuceri Africa întreagă deşi sun­tem alungaţi de-acolo întocmai ca Marco Polo din Orientul cunoscut çumai de el; ca din America pe care Cristofor Columb a descoperit-o; ca din Turcia şi din Siria unde cru­ciaţii italieni au înfipt steagurile Republicelor mercantile; du-te, du-te alegeţi orice petec de pământ pe coastă, înscrie numele Italiei în ori­ce pagină a cărţii noui pe care rasa albă o deschide viitorului şi apoi vom vedea!”.

Dar guvernul, nu aude; nu vrea

„aventuri africane” şi nici complica-

ţiuni. După debarcarea la Massana,

fără a avea un program' precis, a-

tacat cu asţprime înăuntru şi afară

IN AFRICA O R IE N T A L A pionierii italieni, fără a se înspăimânta din Parlament, şovăind mereu între «le duşmăniile, neajunsurile şi piedicile pe tari ie întâlniră, pătrunseră cucerirea teritorială şi ex.pansiunea eei dintâi Sn regiunile neeaplorate ale CoiH .neî inhsî negru. Pe harta ’cometrcială şi sub coşmarul unui •unt fcneemnate itinerariile urmate de valcioţii pionieri in Airica. războiu cu Negusul pe care nu-1

prevăzuse şi faţă de care moraliceşte

A D U A , atunci capitala provin ci»i Tigral

autm

OAdm

C e c c h î l j i C h ia rir i • rô7fr-i&ii

4 , + 4» A n to o e ili 1&S3T t t i t i T Traversi - 1887m i■■ i ' ' ■■ Botlego - 1° - 1892 93

n Robecchi B m hH ti - 1893 „ _T , Rot t eg o - II® - I&Q5 97

• Stelanini-Paoii - 1913»««■ •»■ »••• Vuussa de H e ^ y 1924

w » Sietanmi-Puccioaj 1924 m , « i a .im CeniVi - Tvzp-3tì

»»•»•*»••1 Nesbitt • i9?fi

Franchelti j yzb -n ç

* A K Q Duca degli Abruzzi

nu era pregătit, acest guvern nu răspunde sau răspunde în doi peri la apelurile ce i se adresează. Astfel, lasă Franţa să se instaleze în gol­ful Tagiura, asupra căruia Italia avea drepturi; dar ocupă Zeila pa care Londra o părăsise pentru a neutraliza ameninţarea franceză; şi refuză să pună stăpânire pe Harrar care, după masacrarea expediţiei Poro putea fi lut fără să se tragă nici un foc de armă. Chiar cele cinci cereri de protectorat, subscrise în mod spontan de căpeteniile triburi­lor mai importante din Ogaden pe cari în 1891 Baudi di Vesue le adu­sese în Italia, sunt trecute cu ve­derea de guvern şi exploratorul pri­meşte ordin să nu vorbească despre ele nici în relatarea călătoriei, nici pe alte căi. Aceeaşi soartă au cere­rile de protectorat primite de Ruspoll în regiunile Etiopiei de miazăzi. Bie­tul Filonardi trebue să lupte singur, contra oricărui fel de obstacole şi numai prin intervenea şi credinţa

ÎM P U ŞC A R E A Iui Suleiman I»,gri din Bahr-el Ghana), capturat 1

M provinciilor ecuatoriale, după I

•executat de exploratorul Gustavo Bianchi, în 1879, masacrat în Dancalia, in anul 1887 împreună cu însoţitorii lui.

nestămutată a lui Cecchiu, Somalia e salvată pentru Italia.

Tripolitania, asupra căireia Ro- hefo atrăsese atenţiunea Romei în­că din 1880, e abandonată politicei de fărâmiţare a Franţei care îmbu- cătăţeşte şi sărăceşte această re­giune prin îndrumarea către alte porturi a principalelor sale mărfuri, în timp ce expediţiile Camperio, Haiman, Mamoli, Bottiglia şi altele, cari aveau numai preocupări de ordin politic şi economic, nu gă­sesc nici un ecou în Consiliu, tot astfel cum. cu câţiva ani înainte, nu avuseseră ecou propunerile fă­cute de unii călători ca Moreno şi Cerruti, de-a se lărgi zona de in­fluenţă a Italiei în Sumatra. în Noua Guinee în Filippine şi în Ar­hipelagul Malaez.

Odinioară, cu secole în urmă. in­stinctul călăuzise îndrăzneţii călă­tori italieni să caute pe continent noui izvoare de viaţă, noui debuşe- uri pentru comerţ, noui experienţe

ŞŞ ^<1.

3 căpetenia vânzătorilor lîe ne» il»iolo Gessi, guvernatorul gentiitl Alungată campanie în Sudan.

------------— ----—

economice şi politice şi un alt pre­stigiu, întemeiat pe ştiinţa de-a gu­verna popoare felurite prin rasă, limbă, religie şi datini, şi de a (răs­pândi oriunde era cu putinţă civi­lizaţia latină. Italienii sunt acei cari au organizat în Egipt administraţia internă, serviciul poştal, siguranţa publică şi sanitară. Italiană este or­ganizarea armatei. Italienii sunt sfetnicii legali ai Vice-regelui. Ita­lia este primul proect de cale ferată trans-sahariana. Italienii, sunt în mare parte locotenenţii lui Gordon în opera de reorganizare a provin­ciilor sudaneze, bântuite de toate

relele şi mai ales de lupta ucigătoa­re şi cumplită contra comerţului cu sclavii. Numele lui Gessi se distinge dintre toate. Războiul contira lui Sule'man, dus prin păduri tropi­cale şi regiuni inundate, reprezintă una dintre cele mai mari campa­nii coloniale din toate timpurile şi din toate ţările. însuşi Gordon, ui­mit de repeziciunea cu care înainta locotenentul său, striga: ..Trăiască Italia!”

Deşi părăsită şi aproape smulsă dela patrie, încă răzleţită sau abia închegată, această trupă de cura- gioşi ştie să scrie în Africa o pagi­nă de istorie ce nu-şi găseşte com­paraţie. In regiunile Nilului supe­rior, în Africa centrală şi orientală, Italienii se afla totdeauna înaintea francezilor şi englezilor în soluţio­narea marilor probleme geografice. E destul să amintim pe Brun Rollet, care pătrunde cel dintâiu si explo­rează bazinul Bahr-el-Ghazal; Vin­co, care ajunge primul în Sobat, la răsărit de Gondo-Koro; maltezul

Andrea de Bono care explorează flu­viul dela gurile lui şi apoi Nilul alb ajungând până la Faloro, depăşind astfel orice limită atinsă până a- tunci de albi către legendarele iz­voare ale fluviului; Miani, care răz­bate până la 100 kilometri de lacul Albert; Piaggia, care dă cele dintâi date asupra triburilor Niam-Niam; Antinori, care explorează provinci­ile Etiopiei meridionale; Traversi, care descoperă izvoarele lui Nebi Scebeli; Casati, care în regiunile dintre Nil şi Congo străbate terito­rii absolut necunoscute; Eottezo, care rezolvă ultimele două mari probleme geografice africane.

Când perioada marilor explorări

africane se închide, iar expansiunea italiană care fusese visul atâtor su­flete superioare se rezumă la Eri­trea şi Somalia şi nu mai sunt ori­zonturi de scurtat şi nici probleme geografice de rezolvat, italienii se duc să muncească în minele dela Katanga şi la grandioasele baraje ale Nilului; să organizeze milităre- şte şi administrativ regiunile din

Congo, să construiască drumuri de fer în Benguela, Rhodesia, Kenya şi Tanganyka; să colonizeze Kivu şi Moaambic, să lupte contra frigurilor ucigătoare în inima Africei; să fa­că comerţ în Africa occidentală franceză unde italianul Oldani a fost supranumit „regele cauciucu­lui”, să dea viaţă şi dezvoltare co­loniei din Egipt şi Tunisiei.

Pietro Sarvognan di Brazza, italian tare a dăruit Franfei, regiu-j nea Congo. Plecat dela gurile lluviulni Agone, în Septembrie 1875, dwpâ; suferinţe şi greutăţi neînchipuite, descoperă Alina şi I.icona (August 187S). De trei ani explorator«) umblă desculţ, cu picioarele pline de răni pe cari şi le îngrijeşte singur şi are ca escortă numai şase sene-;

ualezL

R ichard Green se uita la avocat, ui­

mit. Nu-i venea să-şi creadă ure­

chilor.■— Cum , vrei să spui că nu mi-a lăsat

nimic? întrebă el. Absolut nimic?Bătrânelul dădu cu tristeţă din cap.

— Imi pare rău că trebue să-ţi dau o a- semenea veste, zise el. Dar unchiul d-tale,

era un om ciudat. In fiecare lună făcea

câte un nou testament şi, până la ulti­

mul, d-ta ai figurat cu o sumă conside­

rabilă. Dar nu mai departe decât acum

două săptămâni a venit la mine, şi mi-a

dictat un testament prin care lăsa în­

treaga sa avere „Societăţii pentru Propa­

garea V egetarianismului” .

Richard se ridică şi porni spre uşă,

clătinându-se ca un om beat.

— E o lovitură cumplită pentru mine,

zise el; cât a trăit, după cum ştii, unchiul

mi-a servit o pensie care-mi permitea

să-mi urmez studiile în linişte şi mereu îmi spunea că după moartea sa voiu pu­

tea trăi fără să duc grija existenţii. Re­

cunosc, e mai degrabă un bine pentru

mine că va trebui să muncescf dar pe

baza că voiu căpăta ceva dela bătrân,

am cam făcut datorii.

Bătrânul avocat clătină din cap, com­

pătimitor.

— Aş vrea să te pot ajuta, dar deo­

camdată mi-e cu desăvârşire imposibil...

In clipa aceea, un funcţionar îşi făcu

apariţia şi spuse ceva în şoaptă. M . Fai-

race se scuză faţă de Richard şi părăsi

încăperea. Tânărul rămase singur pri­

vind întunecat înainte-i. Apoi, deodată,

el observă safe-ul masiv într’un colţ.

Uşa era puţintel întredeschisă şi se ve­

dea muchia unei casete de bani.Fără să mai stea la gânduri, el se apro­

pia în vârful picioarelor de scifeu, scoase caseta şi o vâra sub pardesiul său

©

Hoţul de profesie operează, probabil,

cil m inim um de emoţii pentrucă obici-

nuinţa este mare lucru la casa omului.

Richard însă, era la prima sa ispravă de

acest soiu.

Chiar în clipa când îşi luă rămas bun

dela avocat, el se simţia ispitit să măr­

turisească ce făcuse şi să restituie caseta,

îi părea o nelegiuire să jefuiască un bă­

trânel atât de cumsecade. Reuşi totuşi să

reziste impulsului şi, după câteva m inu­

te. era în metro cu caseta înfăşurată în­tr’un jurnal, pe genunchi.

— N ’am s’o duc acasă, îşi zise el, căci

îndată ce-i vor descoperi dispariţia se

vor gândi la mine şi poliţia va veni di­rect acolo.

Dar unde s’o ducă? Atunci abia îşi dă­du seama că hoţia nu este un lucru atât

de simplu pe cât se pare. Ii veni în minte

clubul său, local boem şi fără pretenţii, dar chiar şi acolo ar fi dat loc la comen­

tarii, dacă ar fi cerut chelnerului o daltă

şi ar fi deschis caseta sub ochii celorlalţi membrii.

In clipa aceea. îşi dădu seama că tre­

nul ieşise din staţia unde el intenţionase

să coboare şi aceasta îi dădu o idee. D e

ce să nu rămâie în tren, până la perife­rie, şi apoi odată ieşit în câmp, să spargă caseta cu o piatră grea?

#

Coborî din vagon cu pachetul sub

braţ, îşi dădu biletul pe peron şi apoi, o luă spre ieşire.

— Opriţi pe omul acesta! strigă cel

care-i luase tiketul şi un hamal i se

propti înainte.

Richard simţi un val cald din creştet

pănă’n tălpi. O clipă el fu ispitit să trân­

tească un pum n în nasul hamalului şi s’o ia la fugă. Dar acesta era un om înalt şi

Fără să mai stea .a gânduri el începu

<ă cotrobăi aică prin safeu unde găsi

o casetă cu bani.

masiv, aşa că tânărul renunţă repede la

ideea sa şi se întoarse supus la barieră.

— Biletul acesta era valabil num ai pâ­

nă la Piccadilly, zise controlorul, trebue să mai dai şapte pence.

Richard plăiti şi ieşi din staţie cu obra­

jii ca para focului. Puzderie de clădiri

noui răsăriseră în jurul Londrei, astfel

că el trebui să meargă mult până să gă­sească un câmp neumblat.

— Tot ce-mi trebue acum, gândi tână­

rul, este o piatră — un bolovan mare şi

ascuţit pentrucă să pot deschide caseta.

Căută prin tufişuri şi găsi o cărămidă.

Dădu cu ea de mai multe ori în casetă, dar singurul rezultat fu că-şi zdreli de­

getele şi sparse cărămida. In cele din ur­

mă găsi o piatră, dar nici cu aceasta nu izbuti să deschidă caseta.

După o oră de sforţări zaaan,- <\ el

îngropă caseta în mijlocul unui tufiş

cu liotărirea să se ducă acasă şi să revie

în ziua următoare înarmat cu o daltă.

•

Richard îşi descuiase singur uşa şi in­

tra în hali când d-na Taverner, auzin- du-i paşii, ieşi din bucătărie.

— Te aşteaptă un domn, zise ea, pare

o persoană importantă aşa că l-am poftit în salon. Dacă vrei să-i dai o ceaşcă de

ceai sau altceva, sună.

Richard transpiră. Era dela poliţie, desigur. N u putea fi altcineva. A cum îi

părea bine că nu putuse deschide bleste­

mata aceea de cutie şi că o îngropase acolo în tufiş.

Ceeace-l îngrijora era însă că nu pu­

tea să joace teatru. Simţia că vinovăţia

îi sta zugrăvită pe faţă. Era sigur că po­

liţistul avea să-l cunoască imediat şi să-l

facă să toarne toată povestea aceea ne­

norocită mai înainte ca el să-şi dea sea­m a de ce spunea.

Apăsă clanţa cu o mână tremurăndă şi intră în salon. D ar vizitatorul său nu

era un poliţist, ci chiar M . Fair ace.

— A, bună ziua! Ce plăcere! isbucni

el, aproane fără să-şi dea seama ce spu­

nea. N u vrei să iei un ceai cu mine? M ă

duc la d-na Taverner să-i spun să puie

samovarul pe foc. Grozav aş bea un ceai

şi sunt sigur că şi d-ta vrei...

Ieşi repede în hali şi-şi şterse fruntea.

Apoi bătu în uşa bucătăriei şi o rugă pe

d-na Taverner să le facă nişte ceaiuri.

— N u mai pot! gemu el. N u sunt făcut

pentru aşa ceva! Mai bine mărturisesc

totul bătrânului şi, pe urmă, să facă ce-o vrea cu mine.

©

Stau cu ceştile de ceai dinainte, aştep­tând fiecare ca celălalt să deschidă dis­cuţia.

— N u e tocmai sigur că am şterpelit eu caseta, gândi liichard, şi nu ştie cum

să abordeze chestiunea. Mai bine să în­cep eu.

îşi drese glasul:

— Mr. Fairace, zise el, mi-e destul de penibil s’o spun...

— Te implor, fie-ţi milă!... Ai... A i

bănuit se vede că unchiul d-tale a făcut

ulterior un testament în care-ţi lăsa du­

mitale toată averea şi ai scotocit în safe

până ce l-ai găsit în caseta aceea. M ai

ştii, probabil, că eu sunt trezorierul „So­

cietăţii pentru Propagarea Vegetarianis­

mului’', şi că totul este o pungăşie? Sunt

un om bătrân şi închisoarea m ’ar ucide. Pentru numele lui Dum nezeu, fie-ţi milă de mine !

Richard se lăsă pe spătarul jilţului, stupefiat. D ar îşi reveni repede şi cu un

aer sever zise:

— Bine, te iert. Dar ţine minte, că tot mai bine este să fii om cinstit!

Când rămase singurt deschise larg gea­

murile şi aspiră cu nesaţ aerul rece al primăverii. Apoi, amintindu-şi de ulti­

mele sale cuvinte, îi veni să râdă. A cum

nu mai era chiar atât de sigur de cele ce spusese.

6

SE D E M A S C À

UN C R IM IN A LU n t r a f j c a n t d e e a r n e v i e u c j d e e •

Asasinatul Elenei Nielson, o ţă­răncuţă foarte drăgălaşe o- riginară din Fano«. — mică

insulă daneză locuită de pes­cari, — care venise ia Copenhaga dornică de viaţă uşoară şi luxoasă, a fost ceeace criminalistu ameri­cani ar numi-o „perfect crime“ . U- cigaşul îşi proectaşe şi-şi săvârşise isprava cu atâta dibăcie încât, deşi toate bănuelile gravitau în jurul lui, nu exista nicio dovadă împo­triva sa.

Nu exista nimic care să indice că Elena Nielson era măcar moartă şi cu atât mai puţin că fusese asasi­nată. Dar, o „crimă perfectă” poate deveni imperfectă print r’o mărtu­risire a individului care a comis-o.

Unii oameni, torturaţi de o con­ştiinţă încărcată, nu sunt greu de adus la mărturisire; dar individul pe care poliţia avea motive să-l bănuiască, poseda o struotură ner­voasă extrem de rezistentă iar cât despre conştiinţă, aceasta pur şi simplu nu exista. Ucigaşul se numia tot Nielson, ca şi victima, dar acea­stă coincidenţa nu avea la bază nici o legătură de rudenie. Era, după cât se ştia din cercetările po­liţiei daneze, un „traficant de car­ne vie” făcând în acelaş timp un întins comerţ cu stupefiante. Paul Nielson părea sigur că n ’avea să se poată dovedi nimic împotriva lui astfel că suporta interogatoriile de­tectivilor cu impasibilitate. Obosiţi şi hârţuiţi din aceste şedinţe ale instrucţiei ieşiau judecătorii iar nici decum acuzatul.

..Muşcăm granit” spuneau ei şi în cele din urmă renunţaseră la interogatorii. Dar totuşi nu se în­durară să renunţe la desiegarea a- castei enigme, înainte de a face o ultimă încercare pe care bazau to­tul.

Imitând procedeele americanilor, poliţia daneză compuse şi înscenă o ingenioasă dramă cu numeroşi actori, diverse scene şi efecte, dar cu un singur spectator caro era o- ţelitul Nielson.

Această piesă compilată de către detectivi era ficţiune pură, dar ei siperau că unele părţi puteau fi a- devărate şi, în cazul acesta, surpri­za şi — eventual — tresăririle cri­minalului, aveau să-l trădeze sfă- râmându-i rezistenţa şi făcându-1 să-şi mărturisească nelegiuirea.

Tot ce se ştia era că cu doi ani înainte, Elena Nielson îşi părăsise căsuţa din mica insulă Fanoe, si­tuată lângă coasta daneză. O at­mosferă de calm şi modestie do­mina pe acel petec de pământ unde locuitorii trăiau din pescuit şi din creşterea oilor. Elena s’ar fi mulţu­mit’ poate să se mărite cu vreunul din flăcăii acestei localităţi dacă grupurile de excursionişti ce veneau pe acolo în timpul verii nu i-ar fi spus că era ejœepttonal de fru­moasă, profetizându-i un viitor strălucit în teatru sau pe ecran.

Asfel, la vârsta de 18 ani, fru­moasa din Fanoe plecă la Copen­haga, cu toată opunerea părinţilor.

Intră ca menajeră într’o familie, fără să-şi dea seama cât de mult o favoriza norocul, dându-i posibi­litatea să muncească cinstit, şi cheltuia tot ce câştiga pe îmbrăcă­minte. Credea că prin elegantă, fru­museţea ei urma să se evidenţieze şi că astfel avea să fie „descope­rită” de cineva care să-i croiască un drum kuminoe în viaţă.

fecioara şi-şi neagă crima. Datorită insă unei abilităţi extraordinare până în cele din urmă detectivii îl fac să-şi mărturisească fapta

ei. Acela care o exterminase părea să fi realizat ceeace se numeşte „crima perfectă” a romanelor po­liţiste.

Lesnicioasa cale nu era chiar a- tât de lesnicioasă pe cât părea. Depresiunea economică a unei stări de lucruri în continuă tensiune re­dusese simţitor numărul acelor băr­baţi cari şi-ar fi putut îngădui un cuib de dragoste, mai mult sau mai puţin permanent. Astfel soarta E- lenei se dovedi mai vitcegă decât se întâmplă de obiceiu la începutul

începuturile nenorocirii sale par să se tragă dela acele doamne cari umblau luxos îmbrăcate, duceau o viaţă veselă şi uşoară, dar erau de o moralitate îndoelnică. Aceste femei aveau adesea ocazia să-i spună Elenei că era o mică proastă, că nu trebuia să se rezume la viaţa aceea de slugărnicie când erau atâţia bărbaţi cari i-ar fi putut o- feri o existenţă de „dolce farni­ente”.

Criza s’a produs acum doi ani când moartea a distrus menajul

Nielsen mărturisi că o adusese pe Elena acasă la el...

unde fata era angajată. Elena des­coperi că era greu de găsit un nou stăpân şi, cum îşi cheltuise regulat leafa pe îmbrăcăminte, ea fu silită să opteze pentru una din următoa­rele alternative: să se întoarcă în­dărăt în insuliţa de unde venise, sau să asculte sfaturile ,,elegante­lor doamne”.

Fata rămase pe ioc şi alese calea cea mai lesnicioasă, iar şase luni mai târziu era atât de complet distrusă încât detectivii danezi nu au fost în stare să mai găsească nici măcar un fir de păr din fiinţa

..ceatei cariere, silind-o să cunoas­că mulţi bărbaţi şi ajungând chiar să-i recruteze de prin varieteuri şi dancinguri. Aci, ea căzu sub influ­enţa lui Paul Nielson, care. după spusele poliţiei. îi lua jumătate din banii pe care-i câştiga dela diferiţii săi admiratori şi o făcea să trăiascăo viaţă de teroare.

Svonui despre starea deplorabilă în care se afla ajunseră la urechile părinţilor ei cari, neliniştiţi, îi scri­seră că ar fi vrut s’o vadă căsători­tă. Pentru a-i calma, ea le scrise că era logodită cu un om foarte cum­

secade, anume Paul Nielsen, dar că situaţia nu le permite încă să se că­sătorească.

Dar într’o zi, ea reveni pe neaş­teptate în insula Fance îmbrăcată într’un med care avea darul să-i

uimească pe foştii săi concetăţeni. Pe gât avea nişte vânătăi pe cari îe

• explică spunând părinţilor că i le făcuse un dement din mâinile că­

ruia o scăpase Paul. Poliţia află în­să mai târziu că adevărul era cu totul altui şi anume că Paul o strân­sese de gât fiindcă o prinsese dan­

sând cu un rival şi cu siguranţă că ar fi ucis-o dacă n ’ar fi intervenit chelnerii. îngrozită, fata fugise a- casă la părinţi, singurul adăpost pé care se putea bizui.

Dar de data aceasta Fanoe îi pă­ru mai plictisitor decât oricând şî se înapoiă curând la Copenhaga, cao molie vrăjită, care orice i-ai face, se îndreaptă mereu spre cercul- de

lumină al lămpii. In cursul scurtei sale şederi acolo. Elena primi nume­roase scrisori deia Patul, la care însă, spre mâhnirea părinţilor săi, nu se învrednici să răspundă.

Iată însă că puţin după plec a:« a ei la Copenhaga, fata încetă a mai scrie părinţilor. Bătrânii fură foarte îngrijoraţi o vreme şi nu ştiau ce să mai creadă când într’o bună zi, le veni o scrisoare dela Paul. Era scri­

să într’un stii mişcător dar le adu­cea o veste rea. Fiica lor pe care. ® iubise atâta şi aproape s’o ia în că­sătorie, era pentru ei iremediabil

pierdută. Plecase cu un om pe ca- re-i iubea acum mai mult, un En­glez anume Owen, şi cu asta-i dis­trusese viaţa.

Cum timpul trecea şi nu primeau nici o scrisoare din Anglia, ps .taţii începură să intre la bănuială, bă­nuială ce nu se îndrepta însă asu­

pra lui Mc Nielsen ci asupra engle­zului şi în cele din urmă reclamară cazul, autorităţilor poliţieneşti din

Copenhaga. Dar Paul Nielsen era bine oumcscut poliţiei de aci, care-1 chemă imediat şi-l sfătui să măr"

turiseascâ adevărul, fără înconjur. Se stabilise că Elena fusese văzută ultima dată în muzic-hall-ul „Va­lencia” ,

La început relaţiile date de Niel­sen părură adevărate. El recunoscu că fusese prietenul Elenei şi că se iubiseră mult până’n ziua când acel Englez o răpise. Se stabili după o

serie de cercetări că există într’ade- văr un Englez Owen care fusese vă­

zut de câteva ori în tovărăşia Elenei şi poliţia darează ceru Scotland-Iard ului să-l caute pe Owen şi să-i ia un interogatoriu în această privinţă.

In locul oricărui răspuns Englezul veni personal la Copenhaga şi asta din proprie iniţiativă, fără ca cine­va să i-o fi cerut. Ei declară că nu se gândise o clipă să ia fata cu el dar că aceasta trăia sub teroarea u-

nui anume Nielsen. Iar pe de altă parte, Nielson care spunea că-1 cuncştea pe Owen din vedere, nu-i putu identifica, atunci când 1 se

dădu ocazia s’o facă. Detectivii da­nezi deciseră atunci să-şi încerce norocul cu înscenarea mai siue po­menită.

Reprezentaţia începu după un ul­tim interogatoriu infructuos. Paul

7

fu concediat spunându-i-se că pre­zenţa lui avea să mai fie necesară doar o singură dată.

— „Am aflat unde putem găsi lu­crurile moartei” îi şopti unui dintre detectivi.

__ „Ce spui?! răspunse Nielsen

râzând ironic.— „Ţi le vom arăta imediat ce le

vom fi strâns” îi făgădui detectivul.

Actul al doilea se desfăşură în a- partamentuii lui Nielsen care fu vi­zitat de către poliţişti însoţiţi dé un bai bat mai bătorân. Acesta dm ur­mă se mulţumi să privească în vre­me ce detectivii examinau soba şi vorbeau în şoaptă.

— „Doctore, dă-mi voie să-ţi văd notiţele, zise în cele din urmă unul

.dintre detectivi.Bătrânul îi dădu o bucată de

hârtie pe care o scoase din buzuna­rul paltonului şi în clipa următoare trecură cu toţii într’o altă cameră lăsâridii-4 pe Nielsen singur şi ui­tând intenţionat pe fotoliu palto­nul .doctorului“ in care rămăsese foaia de hârtie cecută de poliţist, îşi închipuiau că suspectatul se va grăbi să cetească notiţele şi chiar aşa se întâmplă.

Aceste notiţe spuneau că se gă­siseră doi dinţi în privinţa cărora se stabilise în mod pozitiv că apar­ţinuseră Elenei.

Ii lăsară lui Nielson zece zile să

5 _ gândească la aceasta şi apoi trimiseră din nou după el. De data aceasta omul părea slăbit dar era tot atât de stăpân pe sine.

— Iată, aci sunt lucrurile pc cari ţi-am făgăduit ca ţi le voiu aiata, zise un detectiv ducându-l într’o cameră plină de lucruri ciudate.

— „Sub acest microscop se află un fir din părul victimei, pe oare

nu l-ai ars.

— „Ei, dar unde stă scris că e tocmai părul ei?“ răspunse Nielsen calm.

— „Sub aceasta, vei vedea un pe­tec din lingeria ei carbonizată.

— „Bine, dar ar putea fi orice alt

petec.

— „Aci, sunt doi dinţi de ai ei.— „Ar putea tot atât de bine să

fie dintîi altcuiva“.

— „Da, dar iată dentistul care i-a plombat“ .

Domnul cel bătrân se ridică spre a confirma spusele poliţistului.

__ „Asta-i o minciună“ protestăNielsen,

— „ In această casetă vei recu­noaşte câteva grame din oasele ei calcinate”.

— „Dar ar putea să fie oasele oricărui alt individ, nu pricep de ce umblaţi cu assemenea absurdităţi.

— „Nielsen, ştim ce ai făcut cu fiecare parte din trupul ei afară de

intestine. De ele cum ai scăpat?— „iNu mi-aţi arătat Un lucru

care să nu fie o fabricaţie de a dvs.“ zise Nieisen rânjind dar pa­lid ca moartea.

Detectivii ii priviră în tăcere, vreme de câteva minute, se sfătuiră apoi în şoaptă si se retraseră în ca­mera alăturată ale cărei uşi erau acoperite cu nişte draperii grele. Nielsen, îi urmări din ochi cu un în­

ceput de nelinişte pe figură. Nu-şi mai lua privirile dela draperii şi detectivii care-l spionau ascunşi in faldurile acestora, observară că nervozitatea lui creştea mereu.

Acum era momentul să joacă car­tea cea mare. Se constatase că din garderoba Elnei lipsea o rochie al­bastră, purtată probabil de faţă în ultimile-i clipei şi desigur distrusă ca tot ceeace-i aparţinuse. Totuşi ei sperau că surpriza de a o vedea rematecializată din cenuşă, ar fi putut sdrobi rezistenţa lui Nielsen.

Se ocupară deci de această ro­chie; aflară că fusese importată din Anglia şi obţinură dela Scotland Yard să li se cumpere un duplicat.

Toate acestea erau sută în sută manevră detectivă din acelea pe care le găsim la fiece pas în ro­manele poliţiste.

Comandară apoi un cap de ceară— modelat după o fotografie a dispărutei pe care-l fixară pe un

manechin şi îmbrăcară acest ma­nechin în roclua albastră.

lia un moment dat, ei Împinseră papuşa care apăru astfel ca o fan­tomă dintre faldurile draperiilor,

Nieisen avu atunci impresia că vede înainte-i fata, aşa cum fusese in seara marţii sale.

Se ridică îngrozit de pe scaun, cu ociiii holbaţi, galben ca ceara, cu mainile întinse înainte, ca şi cum ar fi vrut să gonească viziunea.

— „Am ucis-o da. Am ucis-o. Dar. luaţi-o de aici“ strigă el sdrobit.

Când şi-a revenit, Nieisen a de­clarat că singurul lucru pe care nu-i distrusese, fusese această ro­chie. O închisese într’un dulap pentrucă mai târziu s’o taie in bu­căţi şi s’o bage în foc dar fiica lui o găsise între timp şi cec use

să-i dea voie s’o poarte în cursul unei vizite. El îi îngăduise s’o ia dar numai după ce o făcuse să-i promită că la întoarcere avea s’o

ardă. Văzând duplicatul îşi închi­puise că fata nu arsese rochia şl că poliţia poseda însfârşit o dovadă sdrobitoare împotriva lui.

Nieisen mărturisi că o ucisese pe Elena pe care o atrăsese la el în casă, pentrucă voia să-l părăsească. Arse­se o mare parte din trupul ei in so­bă şi ceeace nu putuse să ardă, dă­duse noaptea la câini.

Locuitorii dela Po!uf Sud

D iferitele expediţii cari ac­tualmente fac explorări în regiunile dela Polul Sud, au

t r a n m i s guvernelor respective prin mijlocirea pescuitoarelor de balene, rapoarte cuprinzând infor- tniaţiunl extrem de interesante.

Una din ele ne arată că regiunea Victoria serveşte ca limita vieţii plantelor şi animalelor de uscat. Şi acestea din urmă nu sunt reprezen­tate decât de specimene rare cari aparţin, toate, unor specii inferi­oare.

Astfel, această regiune denumită Victoria, mu are ca faună, decât o muscă, trei specii de molii, două specii de microbi... şi o insectă nu­mită „purecele zăpezii”.

Fauna acvatică este mult mai bogată. Mările antarctice abundă în balene, în peşti de toate speciile, în moluşte .crustacee, fără a mai vorbi de pinguini, goelanzi, pescăruşi şi alte păsări.

Lq an tipoz i

Deunăzi, oraşul Narrabrî (Noua Galle de Sud-Australia), a fost bântuită de un ciclon în­

spăimântător.Era într’o Duminică: populaţia

ticsise câmpul de curse din vecină­tate; vremea era superbă; femeile ieşiseră în toaletele lor de vară. To­tul anunţa o zi dintre cele mai plă­cute.

Deodată, la orizont, se ivi un punct negru. înainte ca lumea să fi putut prinde de veste, un vânt de o violenţă nemaipomenită se abătu a- supra hipodromului răsturnând tri­bunele, le duse la distantă de câteva sute de metri. In acelaş timp, cerul se întunecă şi nouri de praf negru împânziseră văzduhul brăzdându-1 cu fulgere nesfârşite.

Fenomenul între apariţia şi dispa­riţia lui n’a durat decât cinci minu­te; dar acest scurt răstimp a prici­nuit mai multe stricăciuni decât un întreg an de vreme rea. Majoritatea caselor din Narrabri şi-au pierdut acoperişurile; păşunile sunt astupa­te în întregime cu un strat negru, metalic, care le face improprii ali­mentării vitelor cel puţin până în ziua când le va curăţa o ploaie pu­ternică.

însfârşit mai multe femei cari a- sistau la curse, au înebunit de groază.

Strămoşul calului

■— Ştii care este culmea unei A-

dunări?

— ...Nu...

— Să voteze, noaptea, a_„ ordin*

de zi!

Adevăratul cal sălbatec, acela ca­re niciodată n’a avut printre stră­moşii lui animale domestice, se dis­tinge prin trei caracteristici: coama aspră, ca aceea a zebrei, lipsa com­pletă a şuviţelor de păr pe frunte şi împărţirea tipică a părului pe coadă

I se spune calul lui Prjevalsky, după numele savantului rus care l-a descoperit acum vreo treizeci de ani în Siberia meridională. Există şi o altă varietate, cu numele indi­gen de „tarpa”. Ambele varietăţi trăesc exclusiv prin stepele Siberiei şi ale Turkestanului. Se crede că ele au dat naştere calului turcoman ca­re, transformat de arabi, a dat la rândul lui naştere rasei cailor noş­tri moderni

In tara visurilor

A ctualmente grădina zoologică din Zürich prezintă publicu­lui singurul „cal sălbatec" ca­

re a fost adus vreodată viu în Eu­ropa.

Se aplică pe nedrept acest termen „mustangiilor” din cele două Ame- î'ici cari nu sunt adevăraţi cai săl­bateci, deşi ei trăesc de câteva vea­curi în cea mai completă libertate. Se ştie că America n’a cunoscut ca­lul decât la sosirea spaniolilor şi că numeroasele turme de „mustangi” sau de „brancas"’ cari populează preriile dela Nord ca si nemăsura­tele „pampas“ de la Miazăzi se trag din animale importate din Europa-

à n acest al douăzecilea veac pro­ti saie, e interesant să citim des­

crierea pe care o dau unele ziare an-

glo-indiene despre o serbare cele­brată în templul din Cherlay, capi­tala statului semi-independent Co­chin. Acest templu, cunoscut sub n u ­

mele de Tinumala Devaswan şi care este un loc de pelerinaj, adăposteşte idolul zeului indian Tinumala Deva.

Partea pricipală a ceremoniei con­

stă în a se vărsa peste idol mii de cupe cu apă parfumată

Majoritatea acestor cupe erau din aur fin; unele cântăreau până la şase kilograme, iar altele erau din

argint masiv.Statuia, acoperită cu ornamente

de aur în cari s’au încrustat piese preţioase de mare preţ, a fost aşe­zată într'un palachin îmbrăcat cu

plăci de aur fin şi plimbată pe stră­zile oraşului.

Seara, templul şi aleele au fost

luminate de 160.000 de lămpi.

Numai uleiul de cocos ars în cursul serii reprezenta o cheltuială

de 19.000 franci. Spezele ceremoniei au depăşit suma de 125.000 rupii, adică vreo 355.000 de franci.

Se cuvine să adăugăm la această

sumă costul întreţinerii a 1000 de

brahmani, cari au fost îmbrăcaţi în

vestminte noui, din cap până în pi­cioare, şi hrăniţi timp de trei zile.

Pentru jucătorii de b iliard

C el mai lung colt de elefant a- dus până astăzi în Europa a

fost vândut la Hamburg. El măsoară aproape trei metri în lun­gime şi a fost cumpărat la Tabora, pe coasta orientală a Africei, dela nişte indigeni cari au declarat că-1 aduceau din regiunea Tanganyka.

Această regiune are reputaţia de-a produce cel mai frumos fildeş din lume. Fără a fi prea comuni, colţii de trei metri lungime nu sunt totuşi rari. Dar înşişi indigenii îi cumpără deoarece le servesc Ia îm­podobirea caselor şi templelor pre­cum şi la decorarea mormintelor strămoşilor.

Din nefericire pentru fabricanţii bilelor de biliard, fildeşul din Tan- ganika devine din ce în ce mai rar: datorită masacrării nemiloase a ele­fanţilor, aceste pachiderme se îm­puţinează cu fiecare an si e de pre­văzut că rasa lor se va stinge în curând.

— Este adevărat că iemeile trăesc

mai mult decât bărbaţi! lor?

— Da, mai ales văduvele.

8