1

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Departamentul de Ştiinţe Sociale şi ale Comunicării 500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro

SUPORT DE CURS

Program de studii: SOCIOLOGIE/ASISTENłĂ SOCIALĂ

Disciplina: SOCIOLOGIA DEZVOLTĂRII COMUNITARE/DEZVOLTARE COMUNITARĂ

Titular curs: Conf. univ. dr. Codrina ŞANDRU

Braşov

2014-2015

2

LECŢIA 1 Introducere în cursul de Sociologia dezvoltării comunitare/Dezvoltare

comunitară

Teme principale: 1. Prezentarea generală a domeniului dezvoltării comunitare 2. Prezentarea temelor de curs 3. Prezentarea temelor de seminar 4. Prezentarea metodei de evaluare 5. Direcţii de integrare pe piaţa muncii. Competenţe oferite de cursul de

dezvoltare comunitară. 6. Prezentarea bibliografiei obligatorii.

Teme tratate la curs. Prezentare generală Paradigma dezvoltării sociale Dezvoltarea durabilă şi paradigma cultură-dezvoltare Conceptul de dezvoltare comunitară Teorii sociologice despre comunitate Obiective, resurse şi strategii de dezvoltare comunitară Participarea comunitară. Rolurile de animator, facilitator, promotor şi asistent comunitar Comunitarismul şi participarea comunitară Conceptul de capital social Solidaritate şi acţiune colectivă Bune practici în dezvoltarea comunitară Metode de cercetare în comunitătăţile locale: profilul comunitar, analiza SWOT şi analiza reţelelor sociale Utilizarea de tehnici calitative în studiile de comunitate şi în cercetarea schimbării sociale Proiecte actuale de dezvoltare comunitară. Experienţe româneşti şi internaţionale

3

Metode didactice: analiză de text, dezbatere, studiu de caz, lucru în grup, utilizare de tehnici creative.

Evaluare: examen oral (70%), activitate seminar (30%).

Teme pentru lucrările de seminar: Analiza sociologică a proceselor de dezvoltare Principiile dezvoltării sustenabile şi conceptul de comunitate sustenabilă Resurse ecologice şi culturale în dezvoltarea comunitară Comunităţi emice, etice, de interacţiune şi cumulative Reprezentări sociale despre comunitatea locală Sociologia vizuală în studiile de comunitate Tehnici multi-media în dezvoltarea comunitară Identificarea problemelor în spaţiul public Rolul de facilitator comunitar Rolul de promotor local Utilizarea EPN – evaluarea participativă a nevoilor Utilizarea interviului narativ în studiile de comunitate Redactarea proiectelor de dezvoltare comunitară. Obiective, resurse, planificare. Redactarea proiectelor de dezvoltare comunitară. Implicarea comunităţii şi crearea de capacităţi comunitare.

4

LECŢIA 2 Paradigma dezvoltării sociale

Teme principale:

1. Schimbare şi dezvoltare socială 2. Paradigma dezvoltării sociale 3. Valenţele axiologice ale conceptului de dezvoltare 4. Etapele proiectării dezvoltării sociale 5. Analiza proceselor de dezvoltare

Schimbare şi dezvoltare socială

Exerciţiu didactic: Alcătuiţi trei enunţuri care să cuprindă cuvântul “dezvoltare”. Analiză semantică.

Conceptul de dezvoltare este strâns legat de cel de schimbare. Conform Dicţionarului de Sociologie (1993), schimbarea socială „constă în trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la altă stare diferită calitativ şi/sau cantitativ”. Comentarii:

� Ne aflăm în perspectiva sistemică: societatea este văzută ca sistem complex şi dinamic ce îşi modifică permanent structura şi se autoreglează funcţional.

� Schimbarea se referă la modificări structurale şi funcţionale ale sistemului.

Schimbarea poate avea două sensuri:

• Atunci când ea conduce la îmbogăţirea structurală şi funcţională, la optimizarea sau eficientizarea funcţionării sistemului se numeşte dezvoltare. Exemplu: creşterea numărului de instituţii de îngrijire paliativă.

• Atunci când ea se asociază cu apariţia de disfuncţionalităţi şi de blocaje se numeşte regres. Exemplu: creşterea ratei mortalităţii infantile

Discuţie: În ce sens al termenului se încadrează “creşterea numărului absolvenţilor de studii superioare?”

Conceptul de dezvoltare are sensuri specifice în diferite ramuri ale ştiinţei: � Economie: progres material, creştere economică, acumulare de bunuri, de

tehnologie. Indicator: avuţia pe cap de locuitor.

5

� Psihologie: procesul de formare şi de structurare a personalităţii (însuşirea de cunoştinţe, formarea de abilităţi etc.)

� Politologie: evoluţia modurilor de structurare a relaţiilor de putere, de la colectivităţi în care funcţiile politice nu sunt specializate, către societăţi ierarhice şi, mai apoi, către democraţii.

Concepte conexe: Dezvoltarea umană – concept propus de ONU la sfârşitul secolului XX. Este

un proces de lărgire a opţiunilor individuale, dintre care cele mai importante sunt: trăirea unei vieţi lungi şi sănătoase, educaţia, accesul la resursele necesare pentru un trai decent, libertatea politică, garantarea drepturilor omului şi respectul persoanei.

Dezvoltarea durabilă – proces şi obiectiv al dezvoltării sociale, constând în realizarea dezvoltării astfel încât generaţiile viitoare să beneficieze cel puţin de aceleaşi şanse pe care le au generaţiile actuale.

Dezvoltarea regională – ansamblu de măsuri pe care autorităţile guvernamentale le iau pentru corectarea decalajelor teritoriale.

Analiză de text: Robinson Jr & Green, 2011: “Development [...] has several meanings, including modernization, urbanization, industrialization, social or political transformation, technological improvment, and economic growth. Implicit in all these is the idea that development involves change directed toward some particular social or economic goal” (13).

Paradigma dezvoltării sociale

� Midgley (1995): Dezvoltarea socială - proces de schimbare socială planificată, destinată să promoveze bunăstarea populaţiei ca întreg, printr-o transformare economică şi socială complexă. - concept fundamental: planificarea.

� Cătălin Zamfir (2006): Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei ţări/regiuni/comunităţi/instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acţiuni conjugate.

6

Analiza definiţiei: - starea dezirabilă – obiectiv de realizat; - set de acţiuni – programe, planuri, strategii.

Multă vreme, chiar şi în epoca modernă, dinamica socială a fost caracterizată mai degrabă de schimbarea prin crize decât de schimbarea proiectată şi planificată. Schimbarea prin crize presupune ieşirea spontană din situaţiile de criză. Este o reacţie rapidă la o problemă (epuizarea unei resurse, tensiuni sociale etc) şi presupune performanţe modeste şi costuri ridicate.

Exemple: asociaţiile agricole neperformante din ruralul românesc în anii ’90 – “Hai să ne asociem şi vedem noi ce iese!”; soluţia parcurilor de rulote pentru imigranţii ilegali în Occident – în absenţa unor măsuri integrative.

În ultimele decenii s-a conturat o nouă perspectivă: cristalizarea capacităţilor de ieşire din criză prin proiectarea şi planificarea schimbării, alături de construirea sistemelor de acţiune colectivă în vederea promovării acestor strategii.

“O nouă provocare”: capacitatea comunităţilor umane de a-şi construi viitorul.

Dezvoltarea socială presupune proiectare pe termen mediu si lung pentru soluţionarea problemelor sociale şi pentru valorificarea oportunităţilor.

Valenţele axiologice ale conceptului de dezvoltare

Dezvoltarea socială presupune: bunăstare, eficienţă, optimizare etc. În termeni valorici, dezvoltarea socială reprezintă o schimbare în bine. Observaţii: O1. Fiecare sistem sau sub-sistem social îşi defineşte acest “bine”:

� O organizaţie economică are indicatori specifici de dezvoltare (rata profitului).

� Statele UE îşi definesc dezvoltarea în funcţie de nivelul de trai al cetăţenilor (indicatori de calitatea vieţii: rata ocupării, venitul etc).

� O organizaţie infracţională îşi defineşte “binele” prin valori, norme şi obiective – relativismul “binelui”.

O2. Procesele de dezvoltare se pot asocia şi cu fenomene nedorite, cu disfuncţionalităţi (“efecte perverse” – Raymond Boudon):

� În secolul XX, migraţia masivă spre urban a determinat dezechilibre demografice. Efecte: cartiere sărace, prejudecăţi şi conflicte sociale, îmbătrânirea populaţiei din rural etc.

7

� Dezvoltarea industrială a generat probleme ecologice. � Modernizarea modului de viaţă în mediul rural a determinat dispariţia

unor forme tradiţionale de sociabilitate/solidaritate (ajutorul necondiţionat în vecinătate, încrederea – porţile neîncuiate).

� Modernizarea societăţii a dus la diminuarea controlului social, asociat cu creşterea ratei devianţei (proliferarea HIV, consumul de droguri etc.)

Etapele proiectării dezvoltării sociale

Zamfir, Stoica, Stănescu, “Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic”, 2007: există opt etape ale proiectării dezvoltării sociale.

1. Identificarea şi diagnoza problemelor sociale. 2. Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare. 3. Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei. 4. Elaborarea planului de acţiune. 5. Implementarea 6. Monitorizarea 7. Evaluarea 8. Feed-back şi corecţie.

Exerciţiu didactic: Alegeţi o problemă socială (violenţa în şcoală, consumul de etnobotanice, fenomenul disparitiei copiilor de acasa etc.) şi parcurgeţi etapele 1-4. Analiza proceselor de dezvoltare

Teoriile dinamicii sociale îşi propun să răspundă la o serie largă de întrebări, dintre care cele mai importante sunt:

1. Ce se schimbă / ce se dezvoltă? 2. Care sunt cauzele / condiţiile dezvoltării? 3. Cum se produce dezvoltarea, prin ce mecanisme? 4. Cine sunt agenţii schimbării? 5. Care sunt efectele negative (perverse) ale proceselor de dezvoltare?

Aplicaţie: Dezvoltarea medicinei – ştiinţa îngrijirii sănătăţii. 1. Obiectul analizei: sistemul medical (actori sociali, relaţii sociale, resurse, instituţii).

8

2. Cauze/condiţii: - Progresul tehnologic (inovaţiile). Exemple: tehnici ultramoderne de recoltare şi analiză a sângelui în laborator, operaţii cu laser, tratamente medicamentoase eficiente ale unor boli altădată incurabile. - Crearea sistemului de învăţământ medical – resursa umană calificată. - Dezvoltarea comunicaţiilor – schimburi de informaţie. - Crearea sistemului asigurărilor de sănătate (acces generalizat). 3. Mecanisme: colaborarea între specialişti, învăţarea continuă,aplicarea inovaţiilor tehnologice în medicină, campaniile de informare în masă şi programele educaţionale. 4. Agenţi: medicii, cercetătorii, oamenii politici (decizie!), subiecţii supuşi experimentelor. 5. Efecte perverse: - Efectele negative ale tratamentelor medicamentoase. - Efectele neplăcute ale spitalizării. - Efectele pe termen lung ale creşterii speranţei de viaţă (gerontocraţie, presiunea economică asupra populaţiei ocupate etc).

9

LECŢIA 3 Dezvoltarea durabilă şi paradigma cultură-dezvoltare

Teme principale:

1. Apariţia conceptului de dezvoltarea durabilă 2. Ce este dezvoltarea durabilă? 3. Perspectivele colaborării interdisciplinare pentru dezvoltare durabilă 4. Paradigma cultură-dezvoltare 5. Problematica populaţiilor sărace şi dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă

Exerciţiu didactic: Scrieţi primele trei lucruri care vă vin în minte atunci când auziţi următoarele cuvinte:Terra, foamete, păduri tropicale, Roşia Montană, energie verde.

Preocupările privind dezvoltarea durabilă au apărut ca răspuns la două dintre cele mai grave provocări ce ameninţă viaţa pe Terra: poluarea şi sărăcia.

1972 – În cadrul Conferinţei privind Mediul de la Stockholm, se recunoaşte că activităţile umane (în special dezvoltarea industrială) contribuie la deteriorarea mediului inconjurator, ceea ce pune în pericol viitorul planetei.

1983 - Îşi începea activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED – World Commission on Environment and Development) din cadrul ONU.

1985 – S-a descoperit gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii. Ulterior, prin Convenţia de la Viena, s-a demarat procesul căutării de soluţii pentru reducerea consumului de substanţe care dăuneaza stratului de ozon.

1987 - La un an de la catastrofa de la Cernobâl, în cadrul Raportului WCED (raportul Brundtland), a fost lansat termenul de sustainable development pentru a se arăta că dezvoltarea trebuie să “satisfacă nevoile generaţiei prezente fără să compromită nevoile generaţiilor viitoare” (Ismail Serageldin).

Ce este dezvoltarea durabilă?

Dezvoltarea durabilă este un proces cu bătaie lungă, având drept scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în societăţile contemporane, dar şi în perspectivă, pentru generaţiile care vor urma.

10

1992 – În cadrul Summit-ului ONU de la Rio de Janeiro (Summit-ul Pământului) a fost transmis lumii întregi mesajul că degradarea mediului este o ameninţare reală pentru sănătatea oamenilor şi pentru întreg eco-sistemul planetar.

S-a propus elaborarea mai multor convenţii internaţionale referitoare la: - reducerea emisiilor de metan si dioxid de carbon; - conservarea speciilor (a diversităţii biologice); - stoparea defrişărilor masive.

Analiză de text: semnale de alarmă la începutul anilor ’90 John Naisbitt & Patricia Aburdene (1990), “Anul 2000. Megatendinţe”:

“Problemele mediului înconjurător continuă să fie foarte grave: stratul de ozon; ploile acide; efectul de seră; riscul distrugerii vegetaţiei în zone cu inundaţii excesive. Există însă un crescând consens general în ceea ce priveşte protecţia mediului, la care toţi trebuie să adere. Naţiunile se întrec în a-şi dovedi interesul pentru aceasta, căutând să ocupe chiar prime poziţii în competiţia lor privind protecţia efectivă a mediului[...]. Preocuparea lumii pentru apărarea militară şi pentru războiul rece tinde spre o relaxare, fiind înlocuită printr-o preocupare pentru evitarea distrugerii mediului natural, cea mai importantă problemă la nivel mondial”.

Dezvoltarea durabilă a devenit obiectiv al politicilor Uniunii Europeane

începând cu anul 1997 (a devenit obiectiv strategic în politica UE). 2001 - Summit-ul de la Goetheborg - a fost adoptată Strategia de Dezvoltare

Durabila a UE. Strategia este parte a tuturor programelor naţionale de dezvoltare durabilă din

statele membre UE. Analiză text: material Călin Georgescu, şeful comisiei de elaborare a Strategiei de dezvoltare durabilă pentru România, volum SAS 2009. Perspectivele colaborării interdisciplinare pentru dezvoltare durabilă

În 1991 s-a elaborat Agenda 21 (primul protocol ecologic global), în care dezvoltarea durabilă este considerată opţiune strategică globală pentru secolul XXI. Aici s-a stabilit că procesele de dezvoltare trebuie să fie strâns corelate cu grija pentru mediu, singura cale de a face ca dezvoltarea să aibă durabilitate.

11

La scurt timp după lansarea conceptului de dezvoltare durabilă, a devenit clar că acest tip de dezvoltare are o componentă socială fundamentală, deoarece actorii sociali reprezintă principalii agenţi ai acestui tip de dezvoltare, dar şi principalii ei beneficiari. Conceptul a depăşit graniţele ecologiei şi s-a conturat perspectiva colaborării a trei discipline, pentru generarea proiectelor de dezvoltare durabilă: ecologia, economia şi sociologia.

� Rolul ecologiştilor: elaborarea programelor de conservare şi de îmbunătăţire a sub-sistemelor de mediu natural.

� Rolul economiştilor: elaborarea modelelor de creştere a bunăstării în condiţiile stocurilor de capital disponibil şi a tehnologiilor existente.

� Rolul sociologilor: identificarea actorilor-cheie ai programelor de dezvoltare, identificarea nevoilor şi resurselor de dezvoltare, mobilizarea oamenilor pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Mihail Cernea, sociolog român, specialist în Banca Mondială, a elaborat deviza programelor de dezvoltare durabilă: Putting People First! Oamenii înainte de toate! Paradigma cultură-dezvoltare

Discuţie: Vedeţi vreo legătură între cultură şi dezvoltare? În 28-29 septembrie 1998, la Washington, avut loc o conferinţă pe tema

raporturilor dintre cultură şi dezvoltare, organizată de Banca Mondială şi UNESCO. În cadrul acestei conferinţe, Maritta Koch-Wesel arătat că, la jumătatea deceniului 7, în cadrul programelor Băncii Mondiale, s-a conturat o nouă perspectivă: paradigma cultură-dezvoltare. Acest lucru s-a întâmplat o dată cu angajarea primilor sociologi şi antropologi la Banca Mondială.

Motivul: în anii ’70, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a considerat că trebuie să ajungă la “cei mai săraci dintre săraci”. Pentru a ajunge la ei, era necesar să se ştie cât mai multe despre modul lor de viaţă, despre instituţiile şi credinţele lor. Sociologii şi antropologii erau cei care puteau furniza informaţii calificate, specializate despre săracii lumii.

În 4-7 octombrie 1998, la Florenţa, a avut loc o altă conferinţă pe tema raportului dintre cultură şi economie, organizată de World Bank şi UNESCO. Scopul acestei conferinţe a fost promovarea agendei internaţionale privind cultura

12

în dezvoltarea sustenabilă. Premisa de la care s-a pornit a for următoarea: cultura este crucială pentru a susţine dezvoltarea durabilă.

Idee fundamentală care ghidează această perspectivă se referă la interesul crescând pentru bunurile culturale, similar cu acţiunile privind mediul natural lansate în anii ’80. Ca şi în situaţia mediului, există riscul pierderii permanente a diversităţii în domeniile bunurilor culturale, al arhivelor şi bibliotecilor, al tradiţiilor, valorilor şi cunoaşterii, mai ales în ţările cele mai sărace.

Avantaje ale investiţiilor în cultură: 1) generează fluxuri de turişti; 2) încurajează dezvoltarea locală prin consolidarea capitalului social şi creşterea posibilităţilor de educaţie.

Problematica populaţiilor sărace şi dezvoltarea durabilă

Cunoaşterea identităţilor culturale este esenţială în cazul comunităţilor sărace din două motive: 1) pot fi proiectate strategii de dezvoltare adaptate modelului cultural; 2) pot fi mobilizate resurse proprii ignorate sau subutilizate.

Exemple: 1) eşecul locuinţelor sociale pentru romii seminomazi; 2) structuri asociative proprii cu autoritate tradiţională (vecinătatea, neamul).

Cobianu-Băcanu, M., 2002: Săracii experimentează dezvoltarea cu sentimentul traumei, al pierderii. Cultura lor, exprimată în valori, relaţii sociale, legături de reciprocitate, creaţii şi cunoştinţe este adesea ignorată în programele de dezvoltare. Exemple: efectele mobilităţii sociale (pierderi, dificultăţi de adaptare, dorul!).

Cultura sărăciei (Oscar Lewis) este un concept care defineşte starea unor comunităţi caracterizate de pasivitate, paternalism, apatie, indiferenţă faţă de sfera acţiunilor publice, centrarea pe familie şi pe problemele de interes imediat.

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor sărace şi pentru eliminarea culturii sărăciei, programele de dezvoltare durabilă trebuie să se fie implementate la nivel local. Premisa dezvoltării durabile la nivel local este următoarea: orice comunitate umană dispune de valori, norme şi forme de organizare care se pot dovedi o bază excelentă pentru dezvoltare.

M. Cernea - Principiul dezvoltării durabile: Să gândeşti global şi să acţionezi local!

13

LECŢIA 4 Conceptul de dezvoltare comunitară

Teme principale:

1. Modalităţi de producere a bunăstării 2. Ce este dezvoltarea comunitară? 3. Critica statului bunăstării şi precursorii conceptului de dezvoltare

comunitară

Modalităţi de producere a bunăstării Există trei căi principale de producere a bunăstării: A. Efortul individual (EI):

� În cunoaşterea comună – “Munceşte şi vei avea”, “Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”.

� Munca înţeleasă ca virtute – vezi doctrina teologică calvinistă prezentată de Max Weber în “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

� Stilul de viaţă contemporan centrat pe realizare personală, pe câştig şi pe consum de bunuri şi servicii.

Discuţie: dezbaterea contemporană despre consumism. Mai trăim într-o societate consumistă? Dacă da, care sunt principalele ei dimensiuni? Dacă nu, ce s-a întâmplat cu consumismul?

B. Statul bunăstării (SB): � Dezvoltarea SB a reprezentat o strategie de depăşire sau de compensare a

limitelor economiei de piaţă. � Spre sfârşitul secolului XIX, s-a consatat că modelul “mâinii invizibile”

(Adam Smith) are limite serioase în producerea bunăstării. � Anumite categorii sociale erau marginale defavorizate, private de resurse

fundamentale pentru o viaţă normală: bătrânii, şomerii, persoanele cu handicap, femeile cu mulţi copii etc.

� Statul liberal neintervenţionist nu putea produce în mod satisfăcător bunuri şi servicii de interes public: educaţie, sănătate, asistenţă socială, securitate publică.

14

Statul bunăstării a apărut ca rezultat al demersurilor (filosofice şi politice) de a îmbunătăţi viaţa colectivităţilor, cu scopul de a asigura un standard de viaţă decent pentru toţi cetăţenii. Acţiunile guvernamentale în acest scop se numesc politici sociale. Mecanismul financiar al realizării lor este redistribuirea.

Elena Zamfir (2000): “În societăţile dezvoltate, intervenţia statului reprezintă o resursă extrem de importantă a configurării finale a bunăstării colective”.

Principalele probleme sociale cărora le răspund politicile de bunăstare sunt: - negative: sărăcia, delincvenţa, şomajul, violenţa etc. - pozitive: creşterea siguranţei cetăţeanului, asigurarea serviciilor optime de

educaţie şi de îngrijire a sănătăţii, sprijinirea familiilor cu mulţi copii, dezvoltarea culturală etc.

Din anii ’70 - ’80 ai secolului trecut, politicile sociale au căpătat o accentuată dimensiune ştiinţifică (în SUA, Marea Britanie, ţările scandinave etc.) pentru a fi cât mai eficiente. Politicile sociale sunt, de fapt, răspunsul politic la problemele sociale!

Exemple: a) măsuri de reducere a sărăciei implementate de statul român - subvenţionarea încălzirii pentru familii cu venituri reduse; - subvenţiile din agricultură (sumă/ha, bonuri de motorină etc.); - programul “cornul şi laptele”. b) facilitarea accesului la educaţie: educaţie generală gratuită, burse de studiu, tabere subvenţionate etc. c) apărarea drepturile minorilor delincvenţi: instituţia probaţiunii; penitenciarele pentru copii. C. Implicarea comunităţii (IC) – reprezintă esenţa dezvoltării comunitare.

� Definiţia ONU (1955): “Dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totală încredere în iniţiativa comunităţilor”.

� E. Zamfir, 2000: DC este o cale complementară celorlalte două (EI şi SB), încercând să depăşească limitele acestora. “În centrul DC stă o resursă complet neutilizată în primele două strategii: comunitatea şi efortul comunitar”, ceea ce presupune mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor ei probleme. Un impuls important în ascensiunea

15

ideii de dezvoltare comunitară l-a avut conştientizarea limitelor structurale ale statului centralizat (criza statului bunăstării).

Ce este dezvoltarea comunitară?

Dumitru Sandu (2005), “Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie”, Polirom, Iaşi: Dezvoltarea comunitară (DC) este o etichetă tolerantă pentru o familie de practici sau modele de intervenţie locală care au ca obiectiv “mai binele comunităţii”.

DC – se referă la schimbări voluntare în, prin şi pentru comunitate. ÎN - intervenţia se face la nivelul unei comunităţi de tipul: sate, oraşe,

cartiere, vecinătăţi. PRIN – cu ajutorul membrilor comunităţii (voluntar sau semivoluntar). PENTRU – în folosul membrilor comunităţii. Robinson Jr & Green, 2011: Domeniul dezvoltării comunitare s-a format mai

mult prin practică decât prin teorie. În ultimii 50 de ani, totuşi, s-au conturat mai multe principii şi teorii despre intervenţia comunitară.

� Adoptă definiţia lui Wilkinson, 1991: “Community development can be defined as networks of actors engaged in activities through associations in a place”.

Comunităţile pot fi: locale (communities of place) şi de interese (communities of interest).

Dezvoltarea comunitară poate fi văzută ca: PROCES, PROGRAM, REZULTAT şi IDEOLOGIE. Proces – metodă de implementare a schimbării, în trei feluri: asistenţă tehnică, auto-ajutorare şi abordarea conflictualistă. Program – activităţi specifice subordonate unui scop precum: construcţia de locuinţe, adoptarea inovaţiilor în agricultură, implementarea de programe recreaţionale etc. Rezultat – finalitatea dorită a unei schimbări, precum: crearea de noi locuri de muncă, realizarea de noi locuinţe, acces mai bun la îngrijire medicală, angajament civic sporit etc. Ideologie – ideologia acţiunii pentru restructurarea ordinii sociale, normative şi economice în scopul obţinerii rezultatelor dorite.

16

� Ipostaza dezvoltării comunitare ca proces reprezintă the “core approaches to community development” :

Asistenţa tehnică (technical assistance) înseamnă utilizarea informaţiei sau inovaţiei (din agricultură, sănătate, educaţie, industrie etc.) pentru proiectarea şi implementarea programelor de schimbare. Analiză de text, Robinson Jr & Green, 2011, p.16: In this approach, a technical expert perform a needs assessment of a community situation and designs a focused intervention project. Typically, these are hard projects such as the builing of a bridge or industrial park [...], or the introduction of new or enhanced services (e.g., educational, health).

Auto-ajutorarea (self-help) înseamnă mobilizarea oamenilor dintr-o

comunitate pentru a acţiona împreună şi a învăţa împreună să-şi definească problemele şi să îmbunătăţească situaţia proprie comunităţii lor. Analiză de text, Robinson Jr & Green, 2011, p.16: Typically, the self-help approach engages professionals and bussiness persons in the community to become more active in their community through projects that address their interests and concerns. In this approach, the community development practitioners provide information as requested and facilitates the development of skills and knowledge in local people so that they can define alternatives and act in teir own interests.

Abordarea conflictualistă (conflict approach) se referă tot la capacitarea

oamenilor dintr-o comunitate pentru a acţiona împreună şi la dezvoltarea abilităţilor şi a cunoaştinţelor lor, dar se consideră că problemele cele mai importante sunt sărăcia şi lipsa lor de putere.

Conflictul este de fapt unul latent, între cei care deţin mai multă bogăţie şi putere şi cei care deţin mai puţin. Pentru profesioniştii dezvoltării, provocarea este aceea de creşte bogăţia şi puterea celor care sunt deficitari – conceptul de “empowerment”. Critica statului bunăstării şi precursorii conceptului de dezvoltare comunitară

Semnale ale crizei sociale: începând din anii ‘60-’70, o serie de analişti au arătat existenţa unor probleme serioase în funcţionarea structurilor instituţionale şi în raportul individ-stat.

17

� Alvin Töffler, Michel Crozier, Alain Touraine – susţin că o serie de instituţii şi de moduri de organizare nu mai sunt adecvate epocii contemporane, aşa încât ele trebuie reformate sau înlocuite.

Michel Crozier, în lucrarea “L’état modeste, l’état moderne”, vorbeşte despre

“criza gestiunii publice” – o criză universală rezultată din dificultăţile şi disfuncţionalităţile administrării societăţilor complexe.

Pe baza unor cercetări comparative ale raporturilor dintre cetăţeni şi stat (SUA, Japonia, Suedia, Danemarca şi Italia), Crozier a arătat că peste tot cetăţenii se plâng de “monstrul statal”, de ineficienţa şi de birocraţia administraţiei publice. Această criză se explică astfel: “mai multe nevoi şi cerinţe de intervenţie şi mai multe dificultăţi în intervenţie”.

Crozier a observat că peste tot cererea suplimentară de organizare se prezenta ca o cerere de intervenţie publică, iar statul, de foarte multe ori, era singurul cadru suficient de larg pentru a permite tuturor intereselor să fie asociate la gestionarea problemelor comune.

Problema identificată de Crozier: sistemele politico-administrative nu dispuneau de mijloace adecvate, nici sub aspect tehnico-informativ, nici sub aspectul mentalităţii funcţionarului pentru a rezolva aceste cereri.

Modernizarea sistemului de stat – susţinea Crozier – este o problemă filosofico-etică ce reclamă abandonarea politicii etatiste tradiţionale. “Noua morală” – “o morală a complexităţii” – trebuie să dea prioritate unor valori simple, dar care să asigure menţinerea liantului social: adevăr, respect pentru semeni şi responsabilitatea individului pentru actele sale.

Această nouă morală, căreia politica trebuie să i se subordoneze, are următoarele caracteristici:

o Este centrată pe context şi pe capacitatea de alegere raţională a individului.

o Dezaprobă birocraţia excesivă şi se clădeşte pe relaţii interumane directe şi simple.

o Solicită reducerea, chiar eliminarea, stereotipiilor de gândire şi a comportamentului discriminatoriu.

o Redescoperă profesia ca valoare umană fundamentală. Noua morală trebuie să aibă şi o dimensiune civică, pe ideea că participarea la

viaţa comunităţii este o datorie civică şi morală (învingerea apatiei).

18

A. Töffler a propus conceptul de „ideal al salatierei”: în secolul XIX, supravieţuirea omenirii este de neconceput în afara unor mutaţii profunde ale instituţiilor sociale.

Noul ideal al societăţii este diversitatea: asistăm la de-masificarea producţiei şi la de-masificarea democraţiei. De la “idealul melting-pot” (asimilare, omogenizare) se trece la “idealul salatierei” (în care “diversele ingrediente îşi păstrează identitatea”).

Comentariu: sunt idei care susţin dezideratele actuale de respectare a diversităţii, de consultare a comunităţilor, de descentralizare etc.

A. Touraine a proclamat “moartea societăţii-Dumnezeu” (La mort du Dieu- societé), societatea arogantă care vrea schimbarea omului şi supunerea sa în numele unui vag principiu al suveranităţii.

În concepţia sa, statul trebuie să fie “respectuos” cu cetăţenii săi, în serviciul cărora se află.

Exemple negative: atitudinea superioară a funcţionarilor, impersonalismul şi teama impuse de instituţiile publice.

19

LECŢIA 5 Teorii sociologice despre comunitate

Teme principale: 1. Definiţii şi interpretări ale conceptului de comunitate 2. Conceptul de comunitate – o perspectivă de sociologie clasică 3. Comunitatea în lumea globalizată 4. Studiile de comunitate

Definiţii şi interpretări ale conceptului de comunitate Exerciţiu didactic: exemple de comunitate sau situaţii în care utilizăm

cuvântul “comunitate”; aplicaţie vizual (foto) pentru a reda ideea de comunitate. � Dicţionar de Sociologie (1993): Comunitate – “entitate social-umană ai

cărei membri sunt legaţi împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale”.

� Dicţionar de Politică, Oxford (1999): Comunitate – “grup de oameni care sunt socialmente înrudiţi, în virtutea identităţii teritoriului pe care locuiesc”.

� Constantin Schifirneţ (1999): “Comunitatea este o unitate spaţială sau teritorială de organizare socială în care indivizii au un sens al identităţii şi apartenenţei exprimate de relaţii sociale continue”.

Sensul conceptului este mai larg, având în vedere tipuri de asocieri umane

diverse, unele având caracter prescriptiv sau non-voluntar (familia de origine, localitatea de naştere, etnia etc.), altele fiind de natură voluntar-asociativă (familia conjugală, comunităţile profesionale, grupurile de prieteni etc.)

Ce au ele în comun? Zygmund Bauman (2001): ”Comunitatea este un loc cald, plăcut şi

confortabil”; “într-o comunitate putem conta pe bunăvoinţa celorlalţi” şi, astfel, ea reprezintă o sursă importantă a securităţii personale (p.4).

Prezentare text Bauman, 2001, p. 3-4 Piero Amerio (2003), în “Manual de psihologia comunităţii”: Comunitatea –

“entitate socială globală în care legăturile dintre membri sunt foarte strânse, iar

20

sentimentul de ingroup e puternic şi are rădăcini în tradiţii profunde”; „comunitatea este depozitara unui bine comun care nu numai că îl transcende pe cel individual, ci devine şi garanţia şi măsura acestuia din urmă” (p.25).

Dumitru Sandu (2005): “Referentul de bază al acţiunilor de tip DEVCOM este comunitatea. O acţiune este de tip comunitar în sensul că se leagă în mod specific cu o comunitate. Sensurile în care este folosit cuvântul sunt derutante de multe ori. Conceptul de comunitate face parte din seria celor cu graniţă imprecisă, cu sensuri multiple, pornit în bună măsură din sfera gândirii romantice [...], dar, paradoxal, util în contexte teoretice şi practice foarte diferite tocmai prin gradul ridicat de plasticitate” (p. 29).

Tipuri de comunitate (D. Sandu, 2005): 1. Comunităţi emice (cu grad ridicat de coeziune: familia, grupul de prieteni, comunităţile de credinţă, comunităţile ideologice). 2. Comunităţi etice (de statut rezidenţial, ocupaţional, de etnie şi de vârstă). 3. Comunităţi de acţiune (bazate pe asociere/interes în sens weberian: comunităţi virtuale, grupuri de suport etc.) 4. Comunităţi cumulative (mici, închise, izolate: sat mic, trib). Studiu de caz: comunitate cumulativă

“ The little community” - Robert Redfiel (1897-1958) � Studiul comunităţilor mici, primitive: “folk society”

Scop: prin studierea lor, să realizeze un tip ideal/prototip/model al comunităţii, ca formă de viaţă opusă societăţii urbane moderne. Comunitatea descrisă de el îşi este suficientă sieşi, astfel încât ea “oferă tuturor membrilor toate activităţile şi satisface toate nevoile. Mica comunitate este un aranjament de la naştere până la moarte” (Bauman, 2001, p. 11). Principalele caracteristici: - are un număr mic de membri, ceea ce face posibile cunoaşterea reciprocă, relaţiile personale, comunicarea directă şi durabilă; - este izolată, are relaţii minime cu exteriorul; - există un puternic sentiment al apartenenţei, al solidarităţii de grup; - există o cultură comună exprimată în cunoştinţe, deprinderi şi obiceiuri,

21

aceleaşi pentru toţi; - integrarea în acest model cultural este extrem de puternică, fără a exista nevoia de reflecţie (există riscul de a fi aspru pedepsit în cazul încălcării normelor stabilite prin tradiţie, unele având caracter sacru); - unitatea socială de bază este familia, nu individul, iar rudenia, ca formă fundamentală de relaţionare, poate să apară şi în ipostaza de rudenie rituală sau simbolică (frăţia de sânge, năşitul etc.) - economia este închisă, autarhică; - diviziunea muncii este foarte redusă, vizibilă doar pe criterii de gen. Alt exemplu: devălmăşia românescă.

Max Weber a propus distincţie comunitate – asociere: Comunitatea – relaţii sociale bazate pe apartenenţa comună (afectivă, tradiţională, valorică), resimţită subiectiv. Asocierea – relaţii sociale întemeiate pe o identitate/legătură de interese, motivată raţional în privinţa scopului.

Conceptul de comunitate – o perspectivă de sociologie clasică

� Comunitate şi societate în opera lui Ferdinand Tönnies (1855-1936) Tönnies a descris două tipuri de socialitate, specifice a două structuri sociale

diferite: comunitatea şi societatea. “Aceştia sunt polii unui continuum de variaţie căruia Tönnies îi atribuie un

sens şi o direcţie istorică, adică o mişcare a societăţii umane de la comunitate spre societate” (Ilie Bădescu, 1994).

- recitirea operei sale pune în evidenţă ideea de coexistenţă. Cele două structuri sunt determinate de forma voinţei (influenţa filosofiei

germane!), care poate fi organică sau reflectată. Voinţa organică se constituie biologic, aparţine naturii umane şi se

materializează în legături de sânge, de loc şi de spirit. Celor trei tipuri de legături le corespund trei forme de asociere umană (trei tipuri de comunităţi):

- legături de sânge – rudenia - legături de loc – vecinătatea - legături de spirit (de sentiment) – prietenia. Prototipul comunităţii îl reprezintă familia, unde legăturile dintre membrii ei

sunt bazate pe înrudirea biologică, pe proximitate fizică şi pe dragoste.

22

Voinţa reflectată se asociază cu manifestări precum: calculul, speculaţia, reflecţia, decizia etc şi determină apariţia unor tipuri de relaţii sociale sau a unor mijloace de existenţă socială precum: convenţia, contractul, dominaţia, speculaţia, decizia calculată, banii etc.

În societate predomină interesul individualist, iar concurenţa este generalizată; aici, socialitatea este de tip convenţional, având la bază regulile de politeţe.

Ambele forme de existenţă au la bază o anumită forţă reglatoare: - în comunitate: binele moral (aşa e bine, aşa e scris, aşa se face din

bătrâni, aşa se cuvine ...); - în societate: valoarea pragmatică (prin contracte/convenţii se

reglementează schimburi sociale în care se stabilesc exact termenii, valoarea ce trebuie restituită, echivalenţa dintre lucruri. Ex: dobânda).

Paradoxul societăţii: pentru a se asocia, oamenii trebuie să fie separaţi. Ex: viaţa marelui oraş. Vezi solidaritatea organică la E. Durkheim!

Comunitatea în lumea globalizată Analiză de text: Robinson Jr.&Green, 2011: „Globalization has restructured economic, political, and social relationships at the local level. Technological and social changes have opened new path for sharing colective interests, such as social networking sites on the Internet and mass media that link individuals to a common culture” (1)

� Migraţia corporaţiilor şi a forţei de muncă în căutare de noi oportunităţi � Ce rămâne din comunităţile locale? Răspuns: “Although our social

relationships ans interests are no longer limited to local communities, the power of place remains” (2).

Robinson Jr.&Green, 2011: Probleme locale precum locuirea, educaţia, sănătatea, locurile de muncă rămân preocupări fundamentale pentru cei mai mulţi dintre rezidenţii comunităţilor locale contemporane.

În comunităţile locale va exista mereu interes pentru mobilizarea cetăţenilor

în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii, prin abordarea problemelor şi a oportunităţilor specifice locului respectiv.

23

� Definirea comunităţii locale prin trei elemente: teritoriu, acţiune comună şi instituţii locale.

� “Local institutions are important because they produce regular social interactions” (2).

Analiza de limbaj pe studii recente – termeni asociaţi conceptului de

comunitate: solidarity, commitment, sense of attachment to a place, tolerance, reciprocity, trust, spirit of community.

� Instrument de măsurare al sentimentului comunitar: Sense of Community Scale (Davidson&Cotter, 1986) – 17 itemi grupaţi pe căteva dimensiuni (ataşament, autonomie şi respingere). Exemple itemi: “I feel like I belong here”, “This is a pretty city”, “I feel safe here”; “When I need to be alone, I can be”; “I do not like my neighbours”, “It is hard to get around in this city”.

Studiile de comunitate

Studiile de comunitate fac parte din seria “marilor practici metodologice” (Palmonari, Zani, 2007). S-au impus în cercetarea socială în perioada interbelică. Repere: Şcoala de la Chicago – studii pe urban; Şcoala Sociologică de la Bucureşti – studii pe rural.

Studiile au fost făcute, în general, adoptându-se trei perspective: 1. Identificarea raporturilor instituţionalizate şi interpersonale la nivel local,

cu scopul de a se reconstrui un model simplificat al întregii societăţi (pentru mai buna înţelegere a funcţionării societăţii).

2. Analiza impactului pe care diferite procese, fenomene, evenimente îl au asupra vieţii locale.

3. Contextualizarea unor teme umane universale (ex. prejudecăţi, putere, familie etc).

Cazul Middletown - exemplu pentru perspectiva 1: Robert şi Hellen Lynd, 1929, “Middletown. A Study in Contemporary

American Culture”: analizează în detaliu viaţa unui orăşel de aproximativ 30.000 de locuitori (Muncie, statul Indiana), considerat de autori ca fiind reprezentativ pentru stilul de viaţă american.

24

� Perspectivă descriptivă şi exploratorie (anchetă, observaţie participativă, studiul documentelor).

Caracteristici importante ale acestei comunităţi: - influenţa progresivă a conformismul cultural care duce la refugiul în

consumism; - acceptarea inegalităţilor în condiţiile de viaţă; - mobilitate socială scăzută (contrar trendului american!). Cazul Middletown 2 – exemplu pentru pespectiva 2: În 1937, soţii Lynd elaborează al doilea studiu: “Middletown in Transition” –

perspectiva analitică. Obiectivul studiului: dacă şi în ce fel Marea Depresie, din care America era pe

cale să iasă, influenţase relaţiile sociale din acest oraş. Au observat că diferenţele de clasă deveniseră şi mai vizibile decât înainte:

puterea economică se concentrase progresiv în mâinile unei singure familii, care influenţa viaţa administrativă şi culturală a comunităţii în funcţie de propriile ei interese.

Cazul Atlanta - exemplu pentru pespectiva 3: Floyd Hunter, 1963: „Community Power Structure” - una dintre cele mai

cunoscute analize ale structurii de putere dintr-o comunitate. Este vorba despre oraşul american Atlanta, unde Hunter demonstrează, pe baza unei cercetări de teren, că modelul elitist al puterii (modelul elitei monolitice) este valabil şi la nivel microsociologic, nu doar la nivelul unui stat.

Hunter a definit puterea drept „capacitatea unor indivizi de a comanda altora”. A realizat o listă (175 de nume) cu persoanele care deţineau poziţii înalte în

organizaţiile industriale şi comerciale cele mai importante din comunitate, în organizaţiile politice, civice şi universitare, plus persoanele cu statut socio-economic foarte ridicat.

Ulterior, Hunter a stabilit un sub-eşantion format din 50 de persoane, cele mai influente din comunitate, pe care le-a invitat la discuţii cu scopul de a stabili reţeaua de relaţii existente între ele şi posibilele clici.

Pe baza informaţiilor rezultate din aceste discuţii, Hunter a conchis că Atlanta era dominată de o clică de persoane foarte influente, de o elită coezivă, ceea ce confirma modelul elitist al guvernării (opus modelului pluralist).

25

LECŢIA 6 Obiective, resurse şi strategii de dezvoltare comunitară

Teme principale:

1. Obiectivele dezvoltării comunitare 2. Tipuri de resurse în programele de dezvoltare comunitară 3. Strategii în procesul de dezvoltare comunitară 4. Perspectiva integratoare a dezvoltării comunitare

Obiectivele dezvoltării comunitare E. Zamfir (2000): “Sfera programelor comunitare [...] este în curs de a se

constitui într-un sector distinct, alături de cel al economiei de piaţă propriu-zise”. Obiective:

� Construcţii/reabilitare a infrastructurii: drumuri, poduri, canalizare, sisteme de comunicaţii, sisteme de irigaţii etc. Observaţie: De cele mai multe ori, participarea comunitară se realizează în muncă.

� Amenajări teritoriale: necesare producţiei (îndiguiri, regularizări de ape) sau pentru prevenirea/eliminarea efectelor poluării şi reabilitarea ecosistemului (împăduriri, consolidări de maluri etc.)

� Realizarea unor obiective de interes public: şcoli, spitale, locuri de agrement, complexe sportive etc.

� Dezvoltarea capacităţilor productive (individuale şi colective): stimularea dezvoltării de afaceri, crearea de noi locuri de muncă, reconversia profesională (vezi zonele miniere).

� Creşterea securităţii individuale şi colective: îmbunătăţirea sistemelor de pază şi protecţie, reducerea criminalităţii. Exemplu: spiritul de mobilizare al italienilor pentru crearea de patrule civice în scopul combaterii criminalităţii din comunităţile locale.

� Crearea de forme sistematice de ajutorare şi ajutor reciproc: pentru persoane în nevoie (vârstnici, săraci, orfani, mame singure, persoane cu dizabilităţi etc.), pentru tineri căsătoriţi, pentru imigranţi ş.a.

Studiu de caz: formularea de obiective în scrierea proiectelor POSDRU. Cazul reducerii sărăciei într-o comunitate rurală prin crearea unei întreprinderi sociale.

26

Tipuri de resurse în programele de dezvoltare comunitară � Resurse financiare (cotă fixă, după posibilităţi) � Resurse de muncă: E. Zamfir (2000) – de cele mai multe ori, resursele de

muncă sunt sub-utilizate, mai ales în comunităţile marginale. � Resurse naturale: există comunităţi ale căror resurse naturale sunt

nerentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă, dar ele pot fi utilizate local (lemn, piatră, apă etc.)

� Resurse de solidaritate – “Fiecare persoană este caracterizată, în virtutea apartenenţei la o comunitate, de o anumită propensiune pentru acte de susţinere colectivă. Mici resurse personale există întotdeauna. Actualizarea unei asemenea propensiuni este de regulă inhibată, în primul rând, de lipsa unor mecanisme eficace de orientare a lor către realizarea unor obiective de interes colectiv. Societatea modernă este caracterizată în mod cert printr-un deficit sever al mecanismelor solidarităţii sociale” (ibidem).

� Resurse de capacităţi: umane (deprinderi, competenţe) şi capacităţi productive (căruţe, maşini, cai, instrumente de lucru etc.)

Strategii în procesul de dezvoltare comunitară

Barton & Selfa (2011): “Community development is fundamentally a process of building relationships, institutions, and culture, which shapes the personalities, worldviews, and identities of community members”.

� Strategia evaluării participative a nevoilor (EPN)

Evaluarea participativă a nevoilor este modalitatea cea mai sigură de a afla de ce anume au nevoie membrii unei comunităţi. Este o metodă de diagnoză prin care membrii comunităţii sunt invitaţi să îşi exprime opiniile pe problemele comunităţii lor.

EPN este şi o metodă de dezvoltare comunitară doarece conduce la creşterea coeziunii şi a motivaţiei pentru participare, ajutând comunitatea să îşi planifice intervenţiile pentru dezvoltare şi pentru rezolvarea de probleme sociale. În practică, EPN nu se rezumă doar la identificarea nevoilor, ci şi a resurselor comunitare şi a posibilelor soluţii la problemele comunităţii.

Cei care fac evaluarea nevoilor unei comunităţi sunt specialişti în studii sociale, de obicei din afara comunităţii şi sunt, adesea, reprezentanţi ai unor

27

organizaţii ce iniţiază proiecte în comunitate. Ei nu îşi impun propria percepţie asupra nevoilor comunităţii respective, ci identifică şi respectă opiniile membrilor comunităţii.

Principalele tehnici prin care se culeg date despre nevoile, problemele, resursele şi soluţiile la probleme în cadrul EPN sunt: ancheta de teren (sondajul) pe bază de chestionar sau interviu, interviurile cu lideri comunitari formali şi/sau informali şi focus-group-ul.

Specialiştii care realizează EPN elaborează, la sfârşitul procesului de cercetare, un raport final ce cuprinde sinteza datelor culese din teren, precum şi propriile recomandări/sugestii privind planificarea intervenţiilor în comunitate, în scopul dezvoltării comunităţii sau al rezolvării de probleme sociale.

� Strategia stabilirii democratice a obiectivelor.

Obiectivele proiectelor de dezvoltare comunitară trebuie stabilite printr-o procedură democratică. Este necesar ca membrii comunităţii să fie implicaţi încă de la început în alegerea obiectivelor şi în eşalonarea lor în timp.

Metodele de comunicare publică se aleg în funcţie de specificul comunităţii şi al problematicii.

Exemple: o “şedinţă de scară”, o “adunare sătescă” sunt modalităţi de informare şi de consultare a cetăţenilor.

� Strategia utilizării transparente a resurselor.

Pentru crearea încrederii şi pentru promovarea practicii de intervenţie bazate pe corectitudine, utilizarea resurselor trebuie să se facă sub control comunitar permanent: informări periodice, comisii de cenzori etc.

� Strategia stimulării participării voluntare.

Programele comunitare se pot realiza prin trei mecanisme (neexclusive reciproc):

A) Prin servicii publice. Exemplu: pentru curăţenia stăzilor, se creează o instituţie a “măturătorilor de stradă” plătiţi din bugetul local. B) Prin servicii cumpărate de la întreprinzători privaţi. Exemplu: pentru curăţenia străzilor se angajează o firmă specializată, respectându-se procedurile legale (anunţuri publice, licitaţii etc.)

28

C) Prin participarea voluntară a membrilor comunităţii. Exemplu: străzile sunt curăţate periodic de înşişi cetăţenii care locuiesc acolo. Măturatul în faţa casei era (sau mai este încă) o normă socială (nescrisă) în multe comunităţi rurale.

Cel mai adesea, participarea voluntară este o îmbinare a

contribuţiei/participării obligatorii cu cea realizată în mod dezinteresat. Dar sunt foarte importante mecanismele de stimulare a populaţiei pentru participare. Învingerea apatiei şi implicarea diferitelor categorii de persoane în acţiuni comunitare reprezintă o mare provocare pentru agenţii de dezvoltare.

Elena Zamfir (2000): “Se deschide aici o arie enormă de inovaţie socială[...]. Aici se pot conjuga eforturile celor trei mari actori: întreprinzătorii economici, organismele de stat şi comunitatea”.

Exemplu: Multe şcoli sau licee, la începutul anilor 2000, nu am mai aşteptat doar finanţările bugetare, ci au început să inventeze metode de atragere de fonduri locale: sponsorizări de la părinţii care aveau firme prospere, parteneriate cu instituţii din alte ţări etc.

� Strategia restituirii rezultatelor către comunitate.

Toate acţiunile comunitare care presupun culegerea de date din comunitate (în formă cantitativă sau calitativă) trebuie să includă comunicarea rezultatele obţinute înapoi către comunitate.

Prin această strategie se poate provoca “deşteptarea dinamismelor locale” (Mucchieli, 1975 apud Pascaru, Buţiu, 2007).

Analiză de text, Pascaru, Buţiu, 2007: “Dacă anchetatorii vor şti să obţină cooperarea locuitorilor şi să facă acceptată ancheta încă de la început, dacă ei vor şti să implice liderii informali şi formali locali, dacă ei vor reinjecta rezultatele (şi dacă locuitorii se recunosc în acestă imagine pe ei înşişi), o urnire, o clintire este dată deja pentru a putea amorsa schimbarea”.

29

Perspectiva integratoare a dezvoltării comunitare Ronald J. Hustedde, 2009 în Phillips, R.& Pittman, R., “An Introduction to

Community Development”, Routledge, NY - există şapte elemente-cheie ale dezvoltării comunitare:

- Relaţiile (relationships): încredere, reciprocitate. - Structura (structure): practici sociale, organizaţii, grupuri care joacă un rol

în construirea solidarităţii şi a capacităţilor. - Puterea (power): relaţiile cu cei care controlează resursele (pământ, capital,

muncă şi cunoaştere). - Înţelesul împărtăşit (shared meaning): semnificaţiile sociale date locurilor,

lucrurilor, comportamentelor, acţiunilor. - Comunicarea pentru schimbare (communication for change): cum poate fi

auzită vocea cetăţenilor. - Motivaţia pentru luarea deciziilor (motivation for decision making): ne

ajută săîânţelegem dacă cetăţenii se vor implica sau nu într-o iniţiativă comunitară.

- Integrarea: (integration of these disparate concerns within the field. Corespondenţa concept – teorie:

Relaţiile – Social capital theory Structura – Functionalism Puterea – Conflict theory Înţelesul împărtăşit – Symbolic interactionism Comunicarea – Comunicative action (Habermas) Motivarea – Rational choise theory Integrarea – Giddens’ structuration.

30

LECŢIA 7 Participarea comunitară. Rolurile de animator, facilitator,

promotor şi asistent comunitar

Teme principale:

1. Concept general: antreprenorul social 2. Rolul de agent comunitar 3. Rolul de animator comunitar 4. Rolul de facilitator comunitar 5. Rolul de promotor local 6. Asistentul comunitar şi asistenţa comunitară 7. Forme ale muncii în comunitate

Concept general: antreprenorul social

Persoană care iniţiază şi/sau coordonează activităţi de producere ori susţinere a unui bun public sau a unei valori sociale. Pentru această persoană, misiunea socială contează mai mult decât profitul personal (Dees, 2001 apud Sandu, 2005).

Exemple: - educatori/profesori care organizează activităţi de binefacere cu elevii (vizite şi donaţii la case de copii, azile de bătrâni etc.). Valori: solidaritatea şi ajutorul celor în nevoie.

- VIP-uri care iniţiază campanii pentru apărarea drepturilor culturale ale unei minorităţi etnice. Bun cultural: identitatea etnică.

Rolul de agent comunitar

“Persoană, grup sau organizaţie care preia spre îndeplinire, cu contract sau nu, o cerinţă comunitară” (D. Sandu, 2005)

� Context comunitar; actor individual sau colectiv. Agenţii comunitari pot fi de mai multe tipuri: animator, facilitator, promotor

sau asistent comunitar. Exemple: - un membru al administraţiei locale care atrage fonduri pentru

reabilitarea reţelei de drumuri comunale; - un grup de femei vârstnice care iniţiază un program de formare a copiilor

într-o activitate trediţională. Ex: gătit, croitorie etc.

31

Rolul de animator comunitar

“Agent de dezvoltare comunitară cu funcţie limitată la trezirea conştiinţelor locale, la mobilizarea populaţiei locale pentru a deveni activă în procesul de recunoaştere a unei probleme şi, eventual, de orientare spre identificarea unor soluţii” (D. Sandu, 2005).

Exemple: - un inginer agronom/zootehnist care identifică posibilitatea dezvoltării unei noi culturi într-o anumită comunitate rurală (cultivarea căpşunilor sau creşterea melcilor).

- un specialist care identifică o problemă de mediu (infiltraţii toxice în apa potabilă, surpări potenţiale) şi creează un grup de iniţiativă. Rolul de facilitator comunitar

D. Sandu (2005): Agent comunitar cu rol secundar, în sensul că ajută, dar nu dă soluţii, lansează, dar nu duce până la capăt procese de dezvoltare sau organizare comunitară.

Ex: - un student la Asistenţă Socială care ajută la scrierea unui proiect de dezvoltare pentru comunitatea sa natală.

Conform definiţiei centrului britanic Caledonia Center for Social Development, facilitatorul asistă comunitatea în realizarea scopurilor sale, aduce cunoştinţe şi deprinderi necesare proceselor prin care comunitatea îşi propune să-şi atingă scopurile (www.caledonia.org.uk).

Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă, Centrul de Resurse Cluj: facilitarea

comunitară înseamnă asistarea unei comunităţi pentru ca aceasta să se organizeze în vederea luării unor decizii, pentru rezolvarea unor probleme prin procese participative.

� Un proces care pune în prim plan contactul direct cu comunitatea şi se bazează pe stimularea iniţiativelor venite din rândul populaţiei.

� Permite crearea unor capacităţi individuale şi de grup, în scopul întâmpinării nevoilor/cerinţelor comunităţii.

� Oferă cadrul necesar dezvoltării unor structuri capabile să reprezinte interesele comunităţii în relaţiile cu autorităţile locale, să contribuie alături de administraţia locală la acţiuni de interes comun şi chiar să

32

suplinească neajunsurile existente la nivelul APL (autorităţii publice locale).

Facilitatorul comunitar nu este angajatul permanent al administraţiei publice locale. El acţionează prin intermediul altor structuri (în special al celor care reprezintă societatea civilă (www.ruralnet.ro).

Rolul de promotor local

D. Sandu (2005): Promotorul local este “omul care implementează, care aduce resursele, în funcţie de de un model de acţiune dat; el nu este creator; primeşte însă un model la a cărui realizare contribuie hotărâtor” (p. 56).

Centrul de Asistenţă Rurală din Timişoara: promotorul local este în primul rând un angajat specializat al administraţiei publice locale.

� Se porneşte dinspre administraţia publică înspre cetăţean şi se consideră că dacă aceasta va oferi servicii de calitate, va fi transparentă şi deschisă înspre colaborare cu sectorul privat, va folosi potenţialul local în rezolvarea problemelor şi va accesa finanţări externe, atunci scopul este atins.

Asistentul comunitar şi asistenţa comunitară

Asistenţa comunitară este un domeniu şi, totodată, un ansamblu de practici aflate la intersecţia dintre asistenţa socială şi dezvoltarea comunitară.

Scopul programelor de asistenţă comunitară este de a oferi suport pentru rezolvarea problemelor sociale şi pentru creşterea calităţii vieţii prin întărirea formelor de participare ale membrilor unei comunităţi la rezolvarea propriilor probleme.

� Depăşirea efectului pervers de dependenţă! Rolul asistentului comunitar este acela de a-i ajuta pe membrii unei

comunităţi să identifice problemele şi să găsească împreună modalităţi de rezolvare a lor.

Grupurile-ţintă ale programelor de asistenţă comunitară sunt grupurile aflate în nevoie sau în situaţie de risc în cadrul unei comunităţi locale.

Asistenţă comunitară (community work) – “un proces prin care oamenii oprimaţi obţin deprinderile, cunoaşterea şi încrederea pentru a acţiona asupra surselor problemelor pe care le au şi pentru a genera schimbările pe care le doresc” (Harris, 2001 apud Sandu, 2005).

33

Asistent comunitar (community worker) – “o persoană plătită sau neplătită care lucrează în parteneriat cu altele în cadrul unei acţiuni de cooperare. Un asistent comunitar trebuie să fie format pentru a acţiona ca facilitator sau catalizator pentru acţiune, ca agent de energizare. El sau ea trebuie să fie capabil (ă) să asigure informaţii, suport şi consultanţă persoanelor astfel încât acestea să poată face alegerile pe care le doresc” (ibidem).

În Marea Britanie, asistenţii comunitari sunt calificaţi să lucreze în: - Asociaţii/organizaţii comunitare: vecinătăţi, asociaţii de voluntari; - Dezvoltare comunitară: în mobilizarea populaţiei şi în procesul de

empowerment; - Acţiuni comunitare: campanii, acţiuni de promovare etc. Pentru a obţine diploma de asistent social, orice candidat trebuie să-şi

demonstreze abilitatea de a “mobiliza resursele indivizilor şi familiilor în cadrul comunităţilor lor, al reţelelor sociale şi al sistemelor de suport” (Carole Sutton, 1998).

Forme ale muncii în comunitate

Grupuri – ţintă: cel mai frecvent, categoriile/grupurile ce reprezintă obiectul muncii asistentului comunitar sunt: şomerii, persoanele fără adăpost, membrii minorităţilor etnice discriminate, mamele cu copii mici, persoanele izolate în casă, persoanele cu dizabilităţi şi vârstnicii.

Forme ale muncii în comunitate: A) Participarea la activităţi de grup B) Organizarea unei campanii sociale C) Dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE (Sutton, 1998).

A) Participarea la activităţi de grup (group work) Grupurile terapeutice (Therapeutic groups) – asistentul comunitar are rolul

de lider. El stabileşte cine participă, care este programul grupului şi el îşi asumă responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor. Ex: grup de persoane care au suferit abuz sexual în copilărie.

Grupurile de suport (Support groups) – asistentul comunitar are rol mai puţin central. El poate fi iniţiatorul activităţii de grup, aducând laolaltă oameni cu o preocupare/nevoie comună.Rolul asistentului comunitar este de a-i asista pe

34

oameni să-şi exploreze propriile nevoi/preocupări, ascultându-i şi informându-i despre serviciile existente. Ex: grup de persoane care îngrijesc rude vârstnice, grup de părinţi care au copii cu dizabilităţi.

B) Organizarea unei campanii sociale De multe ori, soluţia pentru rezolvarea unei probleme sociale este

organizarea unei campanii. Cerinţe pentru succesul unei campanii: - o idee clară despre ceea ce vrei să realizezi; - stabilirea unor obiective realiste; - folosirea de tactici eficiente pentru: motivarea persoanelor-cheie, planificare,

organizarea grupurilor de lucru); - accesarea resurselor de care ai nevoie; - să-ţi faci aliaţi; - disponibilitatea de a aborda chestiuni neprevăzute.

C) Dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE AS – Assessment (Care sunt problemele/nevoile unei comunităţi? Care sunt priorităţile? Cine sunt persoanele-cheie? De ce apar aceste probleme?)

P – Planning (Cum să rezolvi problemele? Care sunt obiectivele realiste?) I – Implementation (Punerea în aplicare a planului) RE – Review and Evaluation (Monitorizarea implementării planului şi evaluarea (În ce măsură au fost realizate obiectivele?)

Acest proces este un instrument care ne arată calea de a lucra împreună cu oamenii pentru a evalua nevoile lor şi pentru a negocia, formula şi implementa planuri/programe astfel încât oamenii să poată lua decizii şi să îşi asume responsabilităţi care privesc vieţile lor.

35

LECŢIA 8 Comunitarismul şi participarea comunitară

Teme principale: 1. Premisele paradigmei comunitariste 2. Conceptul de „comunitate bună” 3. Caracteristicile unei societăţi bune 4. Vocea morală şi dialogurile morale

Premisele paradigmei comunitariste O serie de teoreticieni numiţi comunitarişti susţin că relaţiile bazate pe

afectivitate, identităţile locale şi solidaritatea rămân componente fundamentale ale formelor vieţii sociale contemporane.

Ei dau o replică celor care considerau că globalizarea va aduce cu sine omogenizare şi înstrăinare a indivizilor unii faţă de alţii, în cadrul comunităţilor şi organizaţiilor post-moderne.

Comunitariştii militează pentru consolidarea comunităţilor, deoarece ele reprezintă o formă fundamentală de socialitate şi o uriaşă resursă socială. În opinia lor, omul contemporan nu este prin excelenţă un individ egoist, centrat pe câştig şi pe interes material (aşa cum susţineau unele teorii ale schimbării sociale; exemplu: omul urmăreşte să obţină bani, putere şi prestigiu).

Omul contemporan este un om comunitar ce desfăşoară deopotrivă roluri formale şi informale în cadrul comunităţilor locale şi non-locale. Omul contemporan se raportează atât la societate, cât şi la comunitate (în termenii lui Tönnies).

Concepţia comunitaristă este şi o reacţie la doctrina liberală, acuzată că lucrează cu un individ atomizat în mod artificial, separat într-o anumită măsură de mediul său social.

� Dicţionar de Politică, Oxford (2001): Definirea concepţiei comunitariste: pledoarie pentru o ordine socială în care indivizii sunt uniţi de valori comune ce întăresc legăturile sociale.

36

Reprezentanţi ai paradigmei comunitariste:

o Amitai Etzioni – profesor de sociologie la George Washington University, USA; autor a 21 de cărţi despre comunitate. Tradusă în română: “Societatea monocromă”, Editura Polirom, 2002.

o Alasdair MacIntyre – filosof scoţian, profesor de filosofia moralei la University of Notre Dame.

o Michael Sandel – profesor de ştiinţe ale guvernării la Harvard University.

o Michael Walzer – profesor emerit la Institutul de Studii Avansate din Princeton.

o Charles Taylor – filosof canadian. Conceptul de „comunitate bună”

Întrebarea fundamentală propusă de Amitai Etzioni: “Ce este o societate bună?”

� Discuţie: Cum ar trebui să arate o societate bună? Cum poate fi ea realizată? Este o utopie?

Lectură text ilustrativ: A. Etzioni, „Societatea monocromă”, p. 15 Exerciţiu didactic. Comentaţi următorul text: “Pentru a sprijini comportarea virtuoasă, o societate bună se bazează mai

degrabă pe procesele ei informale decât pe lege [...]. Mai mult, cu cât o societate se poate baza pe procesele sociale informale, cu atât mai puţin este nevoită să recurgă la instrumentele de constrângere ale statului” (Etzioni, 2002, p. 15)

Exemplul 1. Interdicţia incestului – normă universală. Dacă nu ar fi? Statul ar trebui să intervină în mod constrângător!

Exemplu 2. Societăţile bazate pe încredere vs. societăţi cu încredere slabă. În ţările nordice, mecanismele formale de control sunt vizibile, simple şi presupun respectul faţă de cetăţean (controlorii în mijloacele de transport în comun). În România: control incognito, resimţit ca factor de stress, adesea contestat.

� Definiţia comunităţii, A. Etzioni, 2002, p. 161: „Comunitatea este o combinaţie de două elemente: a) o reţea de relaţii încărcate afectiv între indivizii unui grup, relaţii care adeseori se intersectează şi se consolidează reciproc (nu

37

simple relaţii individuale bilaterale sau în lanţ); b) o doză a ataşamentului faţă de un set de valori, norme şi înţelesuri unanim împărtăşite, precum şi o istorie şi o identitate comune – pe scurt, ataţamentul faţă de o anumită cultură”.

� Relevanţa legăturilor afective. Lectură text ilustrativ, p. 162-163. Comentariu: Legăturile sociale prea stânse stânjenesc dezvoltarea sinelui,

blochează autonomia individului şi manifestarea creativităţii/spontaneităţii. Nu toate comunităţile sunt bune, ci doar cele care păstrază echilibrul între forţa legăturilor afective/constrângătoare şi protecţia eului (spaţiul privat).

Caracteristicile unei societăţi bune

A) Exclusivismul este limitat. Un “defect” al tuturor comunităţilor este că “ele exclud”. “Toate comunităţile fac distincţii între membri şi ne-membri, tratându-i în general mai prost pe ne-membri”. Politicile contemporane care vizează lupta împotriva discriminării accentuează că exclusivismul trebuie ponderat şi, mai ales, trebuie să nu fie făcut pe criterii de rasă, etnie, religie sau gen. El se justifică doar pe criterii meritocratice!

B) Conflictele (inevitabile!) sunt menţinute în limite definite de valorile comune. Modelele de consens şi de conflict nu trebuie văzute doar ca alternative, ci se pot imagina forme de combinare a lor. Societăţile din trecut erau mai opresive, mai constrângătoare; cele contemporane sunt mai democratice şi promovează ideile echităţii şi moderaţiei. Exemplu: luptă sindicală, dar fără forme extreme.

C) Asigură un “minimum de bogăţie” pentru toţi membrii şi se depun eforturi pentru reducerea inegalităţilor (nu pentru realizarea egalităţii!). Acest principiu trebuie să se aplice atât la nivel intra-comunitar, cât şi la nivel inter-comunitar (în alocarea resurselor între comunităţi). Analiză text Etzioni p. 167-168.

D) Îşi întemeiază ordinea socială pe valorile morale comune, împărtăşite şi promovate de membrii ei. O societate/comunitate bună nu este guvernată doar de legi, contracte şi aranjamente formale, ci şi de un set de valori fundamentale care alcătuiesc nucleul unei culturi comune. Această cultură comună este exprimată de aşa-numita “voce morală”, care reprezintă “controalele informale pe care membrii comunităţii le exercită unii asupra altora”.

În concepţia lui Etzioni, legea este importantă în orice societate bună şi are o

funcţie clară – prescrie modele de comportament şi prevede pedepse în cazul încălcării stipulărilor legii.

38

Însă experienţa arată că acolo unde societăţile îşi întăresc foarte mult sistemele de constrângere (alocă resurse sporite pentru aplicarea legilor şi sancţiunilor, sporesc numărul şi intensitatea pedepselor, îşi consolidează aparatul poliţienesc etc), rezultatul nu este întărirea ordinii sociale şi creşterea respectului pentru valori comune. Costurile sunt foarte mari, iar efectele sunt slabe.

Concluzie: “accentul pus pe aplicarea legii în scopul consolidării valorilor nu creează o societate bună”. Constrângerea nu-i face pe oameni mai cinstiţi, mai harnici sau mai buni!

Exemplu: lupta împortiva drogurilor (p. 174-175).

Vocea morală şi dialogurile morale Pentru ca o societate să fie bună, o mare parte a comportamentului social

trebuie să fie “regularizat” mai degrabă pe baza vocii morale decât a legii. Cum se constituie vocea morală? De unde emană valorile şi cum sunt ele

împărtăşite, difuzate, acceptate? Surse: - Tradiţia (în cadrul proceselor de socializare, valorile se transmit de la o

generaţie la alta). - Liderii (din zona politicului, religiei, ştiinţei etc.). - Organizaţiile (mass-media, organizaţii civice etc.). Pentru a fi împărtăşite şi aplicate în societate, valorile morale trebuie să fie

adoptate de un număr cât mai mare de oameni. Acest lucru se realizează prin intermediul dialogurilor morale.

Dialogurile morale sunt “procese sociale prin care oamenii iau parte la deliberări ce implică nu doar fapte şi logică, raţionamente şi schimburi raţionale, ci şi discuţii intense în care sunt antrenate angajamentele lor normative” (A. Etzioni, „Societatea monocromă”, p. 168-169).

Lectură text ilustrativ: p. 169 Atunci când dialogurile morale se întind la scara unei societăţi întregi, ele se

numesc megadialoguri şi reprezintă “cea mai bună cale de a schimba direcţia unei societăţi” (ibidem, p. 175). Ele pot fi un excelent suport pentru politici publice şi pentru acte legislative.

Exerciţiu didactic: Gândiţi-vă la ultimele voastre discuţii cu prietenii sau cu familia şi identificaţi idei “morale”.

39

LECŢIA 9 Conceptul de capital social

Teme principale:

1. Factorul social-uman în dezvoltarea societăţilor 2. Un semnal istoric: Alexis de Tocqueville, despre „spiritul comunal” în

America 3. Elemente componente ale capitalului social: relaţii, încredere, asociere 4. Capital social bridging şi bonding

Factorul social-uman în dezvoltarea societăţilor

La începutul epocii moderne, creşterea economică a fost considerată drept cheia succesului în materie de progres al omenirii. Ideea era următoarea: creşterea economică este însoţită de perfecţionarea modului de organizare a societăţii, implicând diviziunea muncii şi mecanisme eficiente de selectare a obiectivelor societăţilor.

Această ideea a fost susţinută de filosofi şi de economişti iluştri precum: � Adam Smith – mâna invizibilă în funcţionarea pieţei economice; � Karl Marx – structura economică determină suprastructura socială; � Walter Rostow – modelul evoluţionist al creşterii: societatea tradiţională,

apariţia precondiţiilor creşterii (descoperiri ştiinţifice, cunoaşterea legilor naturii, lărgirea pieţelor mondiale), decolarea (desprinderea), drumul spre maturitate, societatea de consum.

Începând cu anii ’60 ai secolului trecut, a sporit mult importanţa explicaţiilor din sfera politicului şi a politicilor sociale:

� Dezvoltarea statului bunăstării a pus în evidenţă necesitatea atingerii unor obiective sociale pentru a putea vorbi de dezvoltare (grupurile defavorizate pe piaţa economică, serviciile de educaţie, sănătate, securitate socială etc.).

� S-a conturat o dezbatere serioasă, cu implicaţii politice, despre dependenţa ţărilor periferice şi rămânerea lor în sub-dezvoltare.

� S-au elaborat teoriilor capitalului uman, care au identificat factori individuali fundamentali ce influenţează progresul. Exemplu: educaţia – unul dintre motoarele dezvoltării (Gary Becker luat Premiul Nobel pentru economie în 1992).

40

Anii’80 - ’90 au adus în prim plan discuţia despre un nou tip de capital: capitalul social, constând în capacitatea indivizilor, comunităţilor şi societăţilor de a colabora în vederea producerii bunului public.

Promotorii acestui concept au identificat următoarele elemente componente ale capitalului social:

- relaţii sociale numeroase; - încrederea în oameni şi în instituţii; - participarea în diferite forme de asociere.

Un semnal istoric: Alexis de Tocqueville, despre „spiritul comunal” în America

Alexis de Tocqueville (1805 – 1859) – jurist şi sociolog francez. Cartea “Despre democraţie în America” (1835) a fost scrisă în urma vizitei

sale în America de Nord (1832-1835). Aici Tocqueville semnalează importanţa instituţiilor comunale în regimul politico-administrativ american, instituţii caracterizate prin independenţă şi autoritate. Ele sunt instituţii locale legitime şi eficiente.

� Premisa funcţionării lor: “[...] fiecare individ este considerat la fel de luminat, la fel de cinstit şi la fel de puternic ca oricare altul dintre semenii săi. Atunci de ce ascultă el de societate[...]? [...] pentru că socoate utilă unirea cu semenii săi şi este conştient de faptul că această unire nu poata exista în lipsa unei puteri care s-o reglementeze” (p.112-ediţia Humanitas, 1992).

� “În America există nu numai instituţii comunale, ci şi un spirit comunal care le susţine şi le însufleţeşte” (p. 114).

� “Locuitorul din Noua Anglie se simte legat de comună nu atât pentru că s-a născut acolo, cât pentru că vede în această comună o corporaţie liberă şi puternică din care face parte şi care merită osteneala de a încerca să o conduci. În Europa se întâmplă adesea ca înşişi guvernanţii să regrete absenţa spiritului comunal; căci toată lumea este de acord că spiritul comunal constituie un mare factor de ordine şi de linişte publică; numai că ei nu ştiu cum să-l genereze.” (p. 114).

� În comuna americană, autoritatea este dispersată “în scopul de a cointeresa cât mai mulţi oameni în treburile publice” (p. 115).

41

Definiţia adoptată de Comisia Europeană: În cadrul programului “Community cohesion policy”, Comisia

Europeană a adoptat următoarea definiţie a capitalului social: related to human well-being but on a social, rather than an individual level, through the social and institutional networks (including, for example, partnerships and associations) which support effective social action. This includes social trust, norms and networks, and political and legal systems, which support social cohesion (ec.europa.eu)

Elemente componente ale capitalului social: relaţii, încredere, asociere A. Relaţiile Societatea poate fi înţeleasă doar dacă se reuşeşte să fie gândită ca relaţie

(Donati, 1991). Aceasta este propoziţia fundamentală pe care se construieşte relaţionismul (paradigma relaţională).

� Relaţia socială este, în acelaşi timp, obiectivă (istoric-concretă) şi subiectivă (dotată cu sens).

� Orice relaţie este văzută ca tranzacţie, ca proces şi nu ca legătură statică între unităţi inerte (Emirbayer, 1997).

� În nici o cercetare/analiză nu trebuie să se uite că fenomenul (obiectul de cercetat) se naşte într-un context relaţional, se desfăşoară într-un context relaţional şi va da naştere unui sistem relaţional. Analiză text Voicu B., 2006, p. 42.

B. Încrederea în oameni Viaţa socială se bazează pe numeroase schimburi (teoria schimbului) care pot

fi materiale sau simbolice. - Schimbăm bani, bunuri, informaţii, afectivitate etc. Schimbul social presupune încredere. Exemple: - încrederea vânzător-cumpărător în magazin; - încrederea în membrii grupului de apartenenţă (familie, grup de prieteni

etc.). Încrederea are rolul de a-i da individului siguranţa prezicerii

comportamentului celuilalt în majoritatea situaţiilor. Având încredere în ceilalţi,

42

ştim la ce să ne aşteptăm de la ei, ne putem baza pe ei şi astfel putem coopera pentru a atinge scopuri individuale sau colective.

Exemple: - avem încredere în medicul de familie – ne aşteptăm să ne ofere tratamente şi

sfaturi eficiente şi să ne respecte drepturile; - avem încredere în vecinii cărora le lăsăm cheia casei când noi plecăm în

concediu – ne aşteptăm ca ei să nu fure, să aibă grijă de flori etc. La baza încrederii se află cunoaşterea. Teoria socială arată că, în societăţile

tradiţionale, cunoaşterea şi investirea cu încredere sunt imediate, provenind din contact direct şi grad ridicat de intercunoaştere. Aici străinii erau priviţi cu suspiciune (Simmel) deoarece nu existau suficiente informaţii şi nu se puteau face predicţii despre comportamentul lor.

În societăţile moderne se utilizează frecvent cunoaşterea mediată, indirectă, bazată pe educaţie şi pe informarea prin mass-media. Se cultivă încrederea în rolurile profesionale şi în persoanele care îndeplinesc aceste roluri - profesioniştii: medici, piloţi de avion, psihologi, jurnalişti (vezi emisiunile de consiliere sau de rezolvare a problemelor din viaţa privată!), în prestatorii de servicii turistice dintr-o ţară îndepărtată etc.

Se investeşte încredere şi în afara grupurilor de apartenenţă: căsătorii internaţionale, afaceri transfrontaliere etc.

C. Încrederea în instituţii Încrederea funcţionează ca “o asigurare în faţa riscului” (Luhmann), ca o

garanţie dată de cunoaştere. O societate funcţionează bine atunci când instituţiile sale funcţionează bine.

Încrederea oamenilor în instituţii este un indicator că ele sunt legitime şi că funcţionează bine.

Exemple – instituţii tradiţionale: căsătoria, vecinătatea. Exemple – instituţii raţional-formale: parlamentul, poliţia, justiţia. Acolo unde încrederea în instituţii este redusă, participarea la producerea

bunului public este redusă, comunităţile se fragmentează (cazul Har-Cov) şi apar adesea forme alternative de putere (lideri autoritari, grupuri închise) sau de rezolvare a problemelor: “familismul amoral” (Banfield).

Robert D. Putnam (2001): Societăţile bazate pe neîncredere produc clientelismul şi favorizează rămânerea în sărăcie.

43

Putnam a identificat în folclorul din sudul Italiei proverbe care exprimă cultura neîncrederii: “Vai de cel care are încredere în altul!”, “Nu da cu împrumut, nu oferi daruri, nu fă bine, pentru că vei fi rău răsplătit!”, “Dacă vezi casa vecinului în flăcări, adu repede apă într-a ta!”.

Robert D. Putnam, Francis Fukuyama: Există o strânsă legătură între încredere şi dezvoltare. Statele (zonele) cele mai dezvoltate se suprapun cu cele în care oamenii au încredere unii în alţii şi în instituţii.

Discuţie: cazul României. Unde ne plasăm din punctul de vedere al încrederii?

D. Asocierea În comunităţile unde oamenii se asociază în structuri temporare sau de lungă

durată, ei au capacitatea de a dezvolta proiecte comune, de a asigura dezvoltarea instituţiilor şi de a controla bunul lor mers.

Exemple de asocieri temporare: un grup de lucru format din părinţi pentru amenajarea unui spaţiu de joacă, un comitet de iniţiativă pentru o campanie anti-poluare.

Exemple de asocieri de lungă durată: un cor, o echipă sportivă, o vecinătate, un club literar.

În cadrul structurilor asociative se creează un spirit comunitar ce motivează pentru participare în sfera acţiunilor publice.

Exerciţiu didactic: Gândiţi-vă la astfel de forme asociative pe care le cunoaşteţi şi descrieţi-le. Care e rolul lor? În ce constă spiritul comunitar?

Robert D. Putnam (2001): asociaţiile reprezintă interacţiuni orizontale intense. In Italia si Franţa secolului al XIX-lea, după o perioadă în care guvernele au descurajat sau au ţinut sub strictă supraveghere toate formele de asociere (bresle, cluburi etc.), a avut loc o “mare renaştere a sociabilităţii populare”. Exemple: loje masonice şi cercuri/cluburi unde oamenii se adunau la un pahar, societăţi corale, frăţii religioase şi cluburi săteşti, societăţile de întrajutorare create pentru a oferi o serie de asigurări în caz de boală, accidente, îmbătrânire sau ajutor pentru înmormântări. Exemplu din cultura italiană: aiutarella (munca la schimb între familii, în momente importante ale calendarului agricol).

Participarea la aceste activităţi a format un spirit asociativ din care au apărut sindicatele sau mişcările politice muncitoreşti.

44

Capital social bridging şi bonding

B. Voicu (2006) - există două tipuri de capital social:

• CS bonding este specific grupurilor de apartenenţă primară (familia, rudele, vecinii). Contribuie la coeziunea acestor grupuri mici. To bond – a lega, a ţine împreună.

• CS bridging constă în reţele relativ dense de relaţii între grupuri, în încrederea generalizată, în încrederea în instanţe externe grupului de apartenenţă, în participarea la viaţa comunităţii (formal sau informal). To bridge – a conecta două entităţi distincte.

CS bridging este mai important decât primul tip din punctul de vedere al dezvoltării comunitare pentru că se asociază capacităţii de colaborare la nivelul unităţilor sociale mai mari decât grupurile primare.

Narayan (1999): Societăţile bogate în capital social de tip bonding, dar sărace în capital bridging sunt societăţi fragmentate, predispuse la conflicte sociale şi marcate de excluziune socială.

Analiză text Voicu (2006), p. 48 şi 47.

45

LECŢIA 10 Solidaritate şi acţiune colectivă

Teme principale:

1. Solidaritate – originile termenului şi registre semantice 2. Iniţierea de proiecte de dezvoltare la nivel comunitar 3. Reţelele angajamentului civic în comunităţile locale

Solidaritate – originile termenului

Termenul “solidaritate” îşi are rădăcinile în dreptul roman al obligaţiilor. Obligatio in solidum – responsabilitatea plăţii datoriilor comune în familie sau în alte comunităţi.

Kurt Bayertz, 1999: Solidaritatea reprezintă ataşamentul reciproc dintre indivizi, manifestat atât la nivelul acţiunilor concrete, cât şi la nivel normativ, sub forma obligaţiilor reciproce de ajutorare.

Termenul a intrat în limbajul politic în prima jumătate a secolulu XIX, afirmat de valorile Revoluţiei Franceze.

În aceeaşi perioadă, Comte şi Durkheim l-au propus ca un concept sociologic fundamental.

Exerciţiu: Care sunt primele lucruri care vă vin în minte atunci când auziţi cuvântul “solidaritate”?

K. Bayertz, 1999: Termenul e utilizat alături de/ca sinonim pentru: community spirit, mutual attachment, social cooperation, charity.

� Există patru registre de utilizare a conceptului: A) Solidaritate şi moralitate. “In its most general use, the term solidarity

focuses on the tie which binds all of us human beings to one big moral community” (5).

- Origini: polisul grecesc, creştinismul: ideea de fraternitate şi de obligaţii morale reciproce ale oamenilor, fără diferenţieri.

B) Solidaritate şi societate. “[...] does not refer to the tie binding humanity as

a whole, but to the cohesion of a narrower and more limited community, including the resulting (particular) obligations” (9).

Solidarity – “the inner cement holding togheter a society” (9).

46

Acestă coeziune se fondează pe elemente socio-culturale comune precum: descendenţă, istorie, cultură, stil de viaţă, idealuri şi obiective.

- Origini: conceptul de prietenie la Aristotel – voinţa de a trăi împreună (trăsătură a naturii umane).

În societăţile moderne, solidaritatea se bazează şi pe relaţii indirecte sau anonime.

� Tönnies: sensul societăţii – o societate se bazează pe coexistenţa paşnică a fiinţelor umane care nu sunt în mod esenţial legate, ci în mod esenţial separate.

Filosofia socială modernă – întrebarea: cum e posibilă societatea în condiţii de individualism? Care este fundamentul solidarităţii?

� Thomas Hobbes: lupta pentru supravieţuire fizică. � Adam Smith: lupta pentru satisfacerea nevoilor. � Comte, Durkheim: diviziunea muncii nu este doar un fenomen

economic, ci şi principala sursă de solidaritate (mecanică, organică). Comunitarismul american: Charles Taylor opune societăţii moderne liberale

ideea unei “republican solidarity” construită pe conceptul de “common good”. Membrii societăţii se definesc a fi o comunitate creată pe valori comune şi

având un destin comun. Ei apără/susţin această comunitate ca pe un bun comun

fundamental. C) Solidaritate şi eliberare. Sensul acesta se foloseşte în contextul mişcărilor

sociale care îşi propun să modifice ordinea socială, luptând penru scopuri comune. Exemple: mişcările ecologiste, feministe, socialiste, mişcările pentru

obţinerea de drepturi civile sau de eliberare de sub regimuri dictatoriale. Solidaritatea - resursă politică. K. Bayertz: “This type of solidarity is particulary needed where

institutionalized mechanisms for the production and maintenance of justice do not exist or fail” (4).

Comentaţi ideea lui Fr. Engels: simplul sentiment de solidaritate bazat pe apartenenţa la aceeaşi clasă socială este suficient pentru a crea un partid larg şi coeziv al proletariatului, indiferent de ţară şi de limbă.

47

D) Solidaritate şi The Welfare State. “In everyday politics, solidarity is chiefly referred to when a redistribution of financial resources by the state, in favor of materially needy individuals or groups, is to be justified” (21).

- Conceptul de solidaritate serveşte la legitimarea statului bunăstării: suportul moral şi material pentru grupurile defavorizate este instituţionalizat de către stat.

Comentaţi următorul text: “Since the end of the 18th century, poverty and need have gradually been perceived less as the consequences of an inevitable Fate for which nobody is to blame, and more as a social problem” (22).

- Mecanismele carităţii familiale, ecleziastice sau din comunităţile locale nu mai erau suficiente în societatea urbană industrială. Statul a preluat atunci funcţia de asigurare a bunăstării.

Iniţierea de proiecte de dezvoltare la nivel comunitar

� Material suport de analizat: Voicu, B., 2006, „Viaţă comunitară şi acţiune colectivă în cele şase sate”. În: Voicu, Mălina; Voicu, Bogdan, coord., Satul românesc pe drumul către Europa. Iaşi: Polirom, pp. 211-219.

- Se studiază textul de la pagina 212 la pagina 219. - Se utilizează tehnica schemei de idei principale. - Se discută următoarele concepte: aplicaţie pentru finanţare, contribuţia

comunităţii, acţiune colectivă informală, potenţial declarativ de participare comunitară, cultură participativă.

Reţelele angajamentului civic în comunităţile locale

Într-o lucrare de referinţă pentru domeniul dezvoltării sociale, Robert D. Putnam1 descria două realităţi diverse, pe care fusese chemat să le studieze în Italia. La începutul anilor ’70, în această ţară demarase o amplă reformă de descentralizare administrativă prin care se creaseră guverne regionale la nivelul fiecărei regiuni istorice. În nordul ţării, aceste noi instituţii funcţionau eficient. În sud, însă, deşi structura instituţională era aceeaşi, iar fondurile alocate erau în avantajul acestor regiuni, guvernele regionale funcţionau ineficient. Pe parcursul unei cercetări care a durat aproape douăzeci de ani, Putnam şi colaboratorii săi au descoperit că diferenţa de performanţă instituţională între

1 R.D.Putnam, Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale Italiei moderne, Polirom, Iaşi, 2001.

48

nordul şi sudul Italiei nu era determinată doar de gradul de dezvoltare socio-economică, ci şi de „comunitatea civică”, adică de modelele de implicare civică şi de solidaritate socială ale cetăţenilor din regiunile studiate. Înţelegând prin „comunitate civică” o comunitate în care cetăţenii participă activ la treburile publice, Putnam şi-a propus să cerceteze empiric „dacă succesul guvernării democratice depinde de măsura în care mediul său se apropie de idealul comunităţii civice”. Pentru aceasta, autorul a construit un indice al comunităţii civice care s-a dovedit a avea o corelaţie foarte strânsă cu performanţa instituţională a guvernelor regionale.

� Cu cât o regiune se apropia mai mult de caracteristicile unei comunităţi civice, cu atât guvernul respectivei regiuni funcţiona mai eficient. Caracteristicile acestui tip ideal de comunitate civică au fost extrase din literatura teoreticienilor comunitarişti şi este vorba despre: angajamentul civic, egalitatea politică, solidaritatea, încrederea, toleranţa şi asociaţiile, ca structuri sociale ale cooperării. Aşadar, alături de propensiunea pentru implicare în chestiunile publice, manifestată prin participarea la vot sau prin lectura ziarelor, solidaritatea dintre cetăţeni, manifestată în forma capitalului social, constituie un element fundamental al oricărei comunităţi civice şi explică în mare măsură succesul instituţiilor descentralizate la nivel regional.

În termenii lui Putnam, reţelele angajamentului civic sunt „interacţiuni orizontale intense” de tipul asociaţiilor între vecini, societăţilor corale, cooperativelor, cluburilor sportive, societăţilor de întrajutorare, asociaţiilor culturale, sindicatelor etc. Ele reprezintă o formă esenţială de capital social şi cu cât densitatea lor într-o comunitate este mai mare, cu atât este mai probabil ca membrii acelei comunităţi să coopereze pentru binele comun.

� La polul opus s-ar afla comunităţile caracterizate de neîncredere, de suspiciune, de centrarea pe interesul personal sau strict familial, cu orientare pe termen scurt, dar în care reţelele sau formele asociative se construiesc pe relaţii de putere şi pe principii clientelare (de genul mafiei italiene). Putnam identifică patru efecte benefice ale reţelelor angajamentului civic.

A) Consolidarea normelor recipocităţii. Reciprocitatea este o ţesătură de aşteptări pozitive şi de sentimente de încredere ale indivizilor dintr-o comunitate, ale fiecăruia faţă de ceilalţi. Cu alte cuvinte, oamenii care se implică în acţiuni comune, care interacţionează pe multiple planuri şi dezvoltă reţele de interacţiuni

49

folositoare, vor fi în viitor mai deschişi la cooperare şi mai tentaţi să aibă încredere unii în alţii.

Putnam arată că în Italia, în zonele în care existau tradiţii puternice de asociere formală sau informală şi în care oamenii aveau obiceiul de a ieşi în pieţe publice pentru discuţii pe teme diverse, dar mai ales politice (cum era cazul oraşului Bologna, de pildă), performanţa instituţiilor locale sau regionale era ridicată, iar oamenii se declarau mult mai satisfăcuţi de viaţa lor în raport cu zonele sărace în astfel de „tradiţii civice”.

B) Reţelele angajamentului civic „facilitează comunicarea şi

îmbunătăţesc fluxul informaţiilor legate de credibilitatea indivizilor. Ele fac ca reputaţia să fie transmisă şi perfecţionată” (195). Să ne gândim la investiţiile pe care firmele le fac în resursa umană, prin organizarea de team-bildinguri la sfârşit de săptămână. Nu este oare aceasta o formă de întărire a reţelei interne a angajaţilor? În mod sigur, este. Mai mult chiar decât sugerează numele, acela de „construire a echipei”, astfel de activităţi îi pun pe colegii de muncă să interacţioneze pe planuri multiple, diferite de cele specifice muncii cotidiene. În astfel de contexte, îi cunoaştem mai bine pe ceilalţi, avem ocazia de a coopera sau chiar de a vedea comportamentul celorlaţi în situaţii de competiţie indusă prin joc sau divertisment, ne putem confirma sau infirma aşteptări despre ceilalţi, le verificăm reputaţia etc.

C) Marginalizarea trişorului. În termenii lui Putnam, lucrurile stau în

felul următor: „Reţelele angajamentului civic cresc costurile potenţiale ale celui care trişează în orice tranzacţie individuală”. Această afirmaţie pare a însemna că reţelele angajamentului reduc oportunismul. Într-o reţea socială, mai ales dacă ea este activată pentru o miză de dezvoltare, oamenii se aşteaptă ca ceilalţi să acţionaze corect, pentru că fiecare trebuie să investească încredere în fiecare. Or, atunci când cineva încearcă să-i păcălească pe ceilalţi, acest trişor are şanse mari să fie marginalizat, pedepsit sau chiar exclus din grup. Reţelele angajamentului civic, aşadar, nu doar că susţin comunicarea şi cooperarea între membri, dar pot să şi învioreze normele morale, bazate pe valorile general acceptate de grup.

50

D) Transmiterea modelului. Reţelele angajamentului civic „înglobează succesul cooperării anterioare, care poate servi ca model definit cultural pentru o colaborare ulterioară” (ibidem). Aceste modele de acţiune colectivă şi de cooperare eficientă pot servi ca exemplu comunităţilor chiar şi pe termen lung, crescând astfel probabilitatea repetării experienţelor pozitive la nivelul respectivei comunităţi. Cu alte cuvinte, practica asocierii se învaţă.

� Dumitru Sandu (2005): vorbeşte despre „circulaţia modelelor de dezvoltare comunitară în România” ca despre un mijloc important pentru a face dezvoltare comunitară în România contemporană. Transmiterea „bunelor practici” devine astfel o metodă esenţială de învăţare socială şi un element important al strategiilor de dezvoltare locală.

51

LECŢIA 11 Bune practici în dezvoltarea comunitară

Teme principale:

1. Calea instituţională în dezvoltarea comunitară. Cazul comunei Mihai Viteazu, Cluj.

2. Crearea grupurilor de iniţiativă locale. Cazul comunei Poiana Teiului, Neamţ.

3. Modelul experienţei pozitive locale. Cazul comunei Oancea, Galaţi. 4. Comunitatea creativă. Cazul comunei Comloşul mare, Timiş. 5. Dezvoltarea comunitară prin activismul liderilor informali. Cazul localităţii

Zizin, Braşov. Calea instituţională în dezvoltarea comunitară. Cazul comunei Mihai Viteazu, Cluj

„Un loc mai curat şi mai frumos este şi mai eficient din punct de vedere economic” (E. Hurezeanu).

Problema: 60 de hectare de teren degradat, acoperit cu deşeuri industriale provenite de la fabricile din Turda şi Câmpia Turzii – halde de steril cimentat, materiale ceramice şi moloz.

În reprezentările colective locale: comune – groapa de gunoi a celor două oraşe.

Gunoiul menajer era aruncat la întâmplare, mai ales pe albia râului Arieş. � Lider local (2005): „Comuna era o bombă ecologică”.

Acţiunea comunitară: anii’90 – au început activităţile de ecologizare. � Hotărâre a Consiliului Local: s-a interzis depozitarea gunoaielor şi

deşeurilor industriale pe toată raza comunei. În primii ani nu toţi cetăţenii au respectat hotărârea.

� Deşeurile existente s-au ridicat ori s-au acoperit. Primul rezultat: până în 2005, 20 de hectare fuseseră reintergrate în circuitul agricol. S-a semănat iarbă pentru a deveni păşune.

� Comuna a încheiat un contract cu o firmă de salubritate care ridică zilnic gunoiul din faţa caselor şi se transportă la rampa de gunoi a comunei.

52

� Amenda pentru cine nu respectă regulile a fost stabilită la 1000 lei. � S-a creat un pareneriat cu şcoala: se predă ecologia, s-a obţinut titlul

de Eco-Şcoală; copiii fac colectare de deşeuri. � O parte a terenului ecologizat este acum folosit pentru legumicultură.

Observaţie: Cooperarea instutuţională în comună este un exemplu. Iniţiativa primăriei – poliţia – şcoala.

Crearea grupurilor de iniţiativă locale. Cazul comunei Poiana Teiului, Neamţ. O comună mare, cu 5000 de locuitori şi 11 sate, risipite într-o zonă

muntoasă. Problema: lipsa infrastructurii moderne şi pericolul inundaţiilor. Acţiunea comunitară: discuţiile informale pe probleme comunităţii au dus

treptat, cu sprijinul liderilor formali şi informali, la constituirea de grupuri de iniţiativă pe sate, cu mulţi membri tineri. Motorul acestui proces de solidarizare: constituirea unei echipe de fotbal.

� Oamenii se întâlneau la şedinţe periodice unde discutat problemele satului propriu şi ale întregii comune.

� S-a scris un plan de dezvoltare a comunei care a obţinut finanţare Phare.

� Primul proiect implementat: refacerea malurilor şi podeţelor într-unul din sate şi a drumului comunal (finanţare Phare 320.000 dolari).

� Al doilea proiect: finanţare, prin Fondul Român de Dezvoltare Socială, pentru reţeaua de apă potabilă. Contribuţia comunităţii: 10% - participare cu materiale de construcţii (cherestea) sau prin muncă (la săpatul şanţurilor pentru conducte).

� Prin colaborarea cu ONG-uri din străinătate (Danemarca), şcoala din centrul de comună a fost dotată cu calculatoare. Ulterior s-a obţinut o finanţare din partea Băncii Mondiale pentru modernizarea a încă trei şcoli.

Sandu, D.: „Oamenii au învăţat să se lege natural între ei, ca într-o echipă de fotbal şi au învăţat să căştige bani prin proiecte”; „Capitalul de încredere sporeşte prin utilizare; pe măsură ce ai proiecte care generează alte proiecte, oamenii se raportează altfel unii la alţii”.

53

Modelul experienţei pozitive locale. Cazul comunei Oancea, Galaţi Problema: anii’90 şi începutul anilor 2000 – secetă prelungită, producţie

agricolă slabă, sărăcierea accentuată a comunei. Acţiunea comunitară: un grup de iniţiativă locală află din presă despre

oportunitatea de a o obţine finanţare de la Ambasada Japoniei pentru realizarea unui sistem de irigaţii.

� Ambasada Japoniei a oferit consultanţă în scrierea proiectului şi s-a obţinut finanţarea.

� Instalaţia acoperă 300 hectare de teren, iar localnicii plătesc doar costurile de utilizare.

Sandu, D: Îmbunătăţirea vieţii comunitare se face cu succes dacă în comunitate se conştientizează experienţe locale pozitive din trecut. La Oancea, în anii’30, au existat multe forme de asociere locale, inclusiv bancă locală. Experienţele pozitive nu se uită! Comunitatea creativă. Cazul comunei Comloşul Mare, Timiş

Este o comunitate foarte activă care s-a dezvoltat constant în ultimele decenii.

Dispune de instituţii, infrastructură şi mentalităţi specifice unei comunităţi foarte dezvoltate: şcoli generale şi grădiniţe modernizate, cămin pentru persoanele vârstnice, cămin cultural, telecentru, staţii de autobuz luminate noaptea, curăţenie etc.

� În 2001, cu ajutorul Ambasadei Marii Britanii şi a Centrului de Asistenţă Rruală din Timişoara, s-a înfiinţat Telecentrul Comloşul Mare, cu scopul atragerii de voluntari şi al scrierii de proiecte.

� Şcoala din centrul de comună a fost renovată cu resurse locale, iar şcoala dintr-un sat aparţinător a fost reconstruită şi modernizată cu fonduri obţinute prin Ambasada Elveţiei. Părinţii copiilor s-au implicat foarte mult în aceste proiecte.

� Grădiniţele din comună au fost renovate cu ajotorul părinţilor copiilor. � Prin alte finanţări (obţinute prin Telecentru) şi prin munca

localnicilor, două terenuri virane intravilane au fost transformate în locuri de joacă.

� Un fost sediu de poştă, abandonat, a fost transformat în Cămin Cultural, unde funcţionează o echipă de teatru pentru copii, Clubul

54

Femina şi sediul a două publicaţii locale: „Suflet Nou” şi „Comloşanul”.

� În jurul satelor din comună s-a luat hotărârea plantării de puieţi pentru viitoare păduri (ca soluţie locală la încălzirea globală şi la poluare).

Lider local: Voluntariatul a contrbuit foarte mult la realizarea tuturor obiectivelor.

Sandu, D: Sate bogate în România sunt multe, dar sate bogate de tipul Comluşul Mare sunt puţine. Comunitatea este foarte unită şi a ştiut să dezvolte legături cu lumea: cu regiunea şi cu alte ţări. Este vorba de succesul regiunii, dar pe bază de creativitate locală.

Dezvoltarea comunitară prin activismul liderilor informali. Cazul localităţii Zizin, Braşov.

La începutul anilor 2000, o persoană de curând stabilită în comunitate (A.D., femeie, pensionară, singură) a identificat mai multe probleme comunitare şi a demarat o serie de acţiuni pentru rezolvarea lor.

Probleme identificate: localitatea nu avea reţea de telefonie fixă (din cauza sărăciei, locuitorii nu aveau acces la telefonia mobilă); balastiera provoca daune în locuinţele membrilor comunităţii din apropierea acesteia şi a drumului de acces; zonele mai izolate ale comunei nu erau legate de reţeaua de electricitate.

Acţiunea comunitară: doamna A.D. merge din casă în casă pentru a obţine semnături şi transmite petiţii către instituţiile judeţene abilitate.

� Existau familii care depuseseră cerere pentru post de telefonie fixă în urmă cu 30 de ani, fără rezultat. În urma demersurilor doamnei A.D., problema s-a rezolvat în şase luni (90 de posturi telefonice fixe).

� Apoi a început „războiul cu balastiera”. Doamna A.D. a strâns semnături de la 400 de familii şi a făcut o adresă la Agenţia de Mediu. Balastierea a fost oprită.

� Prin aceeaşi procedură, s-a reuşit electrificarea zonelor din comună mai izolate.

Sandu. D: Omul care rezolvă aceste probleme nu se încadrează în modelul exemplului personal (cazul Popa Tanda – Slavici), ci este omul care ştie să discute cu instituţiile şi cu oamenii. Are două calităţi: ştie şi crede. Ştie să discute cu oamenii, pe orizonatală, şi cu instituţiile, pe verticală. Şi crede că se poate!

55

LECŢIA 12 Metode de cercetare în comunitătăţile locale: profilul comunitar, analiza

SWOT şi analiza reţelelor sociale

Teme principale: 1. Profilul comunitar 2. Analiza SWOT 3. Analiza reţelelor sociale

Profilul comunitar

Profilul comunitar este un instrument de cercetare foarte util pentru agenţii comunitari: facilitatori, promotori sau asistenţi comunitari.

Este un instrument complex de obţinere de informaţii despre o comunitate, obiectivul fiind nu doar acela de a face o analiză a necesităţilor, ci şi “de a lucra pentru amplificarea conştiinţei de sine a comunităţii înseşi” (Zani, Palmonari, 2003).

Dimensiuni ale profilului comunitar: � Profilul teritorial – datele ce caracterizează aspectul fizic şi

geografic al comunităţii: date naturale (ape, climă, resurse naturale etc.) şi date despre mediul construit de om (infrastructuri). Se includ aici şi datele referitoare la poluare, degradare edilitară şi aglomerare. Dacă nu există deja, se întocmesc hărţi detaliate care să cuprindă: locuinţele, terenurile industriale, şcolile, spitalele, bisericile, sediile diferitelor asociaţii etc. Necesitatea actualizării lor!

� Profilul demografic – caracteristici structurale şi dinamice ale populaţiei.

- Datele structurale privesc caracteristicile la un moment dat (densitatea populaţiei, vârstă, sex etc.)

- Datele dinamice (de mişcare) privesc fenomenele demografice: natalitate, mortalitate, nupţialitate, îmbătrânire, migraţie etc.

� Profilul ocupaţiilor – date despre situaţia profesională şi ocupaţională a populaţiei. Aici trebuie avute în vedere şi modificările ocupaţionale apărute recent în programul de lucru al populaţiei: program complet, part-time, muncă la negru, muncă de îngrijire (casnice).

56

� Profilul serviciilor – “caracteristicile instituţionale şi organizatorice ale serviciilor constituie un indicator important al gradului de civilizaţie al unei comunităţi” (ibidem).

- Servicii socioeducative: şcoli, programe educaţionale pentru diverse categorii;

- Servicii de asistenţă socială şi sanitară (inclusiv serviciile de voluntariat); - Servicii recreativ-culturale (spaţii publice amenajate, terenuri sportive,

locuri de întâlnire, biblioteci, cinematografe, teatre, discoteci etc.) � Profilul instituţional: - instituţii administrative - instituţii economice - instituţii politice - instituţii religioase - relaţiile de putere (persoane care deţin puterea în mod formal sau informal,

lideri ai diferitelor grupuri, relaţii între ei). � Profilul antropologico-cultural: - istoria comunităţii - sărbătorile - tradiţiile - personajele celebre etc. � Profilul psihosocial (o dimensiune puţin studiată!). Elemente: - grupuri formale şi informale (familii, asociaţii, grupuri de ajutor reciproc, grupuri sportive etc.). Se analizează şi relaţiile dintre ele! - normele şi valorile dominante - legăturile sociale (dau seamă de “capacitatea de sprijin şi de solidarizare”). Ex: 1) vecinătatea în Ardeal – funcţie de sprijin, dar şi de control social; 2) Clubul Husarilor, Drăguş – club masculin de dezbateri şi informare.

� Material suplimentar pentru studiu: Buţiu, Ana Călina, 2007, “Profilul comunităţii – schiţă monografică în fundamentarea proiectelor de dezvoltare comunitară”. În: Volumul Colocviului Internaţional de Ştiinţe Sociale ACUM2007, Editura Univesităţii Transilvania din Braşov, pp. 276-286.

57

Analiza SWOT Analiza SWOT este o metodă de analiză a situaţiei în care se află o

comunitate sau o organizaţie, în scopul planificării strategice a dezvoltării pe termen scurt, mediu şi lung. Metoda îi ajută pe agenţii de dezvoltare să realizeze atât o analiză internă, cît şi o analiză externă a comunităţii.

SWOT este un acronim, provenind de la patru termeni din limba engleză: Strenghts Weaknesses Opportunities Threats

Strenghts – punctele tari ale comunităţii. Weaknesses – punctele slabe ale comunităţii. Opportunities – oportunităţile din mediul exterior comunităţii. Threats – ameninţările din mediul exterior comunităţii.

Punctele tari se referă la caracteristici şi resurse specifice comunităţii, care îi

conferă avantaje de dezvoltare şi care o plasează într-o situaţie favorabilă faţă de alte comunităţi.

Punctele slabe sunt caracteristici ale comunităţii care blochează sau încetinesc

dezvoltarea socială, Ele sunt cel mai adesea tratate ca probleme socio-economice şi plasează comunitatea în dezavantaj faţă de alte comunităţi.

Oportunităţile reprezintă factori de mediu pozitivi pentru comunitate, în

sensul că produc sau stimulează dezvoltarea acesteia. Ameninţările reprezintă factori de mediu negativi pentru comunitate, în sensul

că afectează nefavorabil, într-o măsură semnificatică, capacitatea comunităţii de a se dezvolta.

58

Exemplu de prezentare sintetică a rezultatelor analizei SWOT pentru o comunitate rurală:

Puncte tari Practicarea agriculturii ecologice Existenţa unui grup de acţiune locală Tradiţie în producerea de elemente decorative vestimentare

Puncte slabe Forţă de muncă îmbătrânită în agricultură Teren agricol foarte fragmentat Tensiuni frecvente între grupurile etnice conlocuitoare

Oportunităţi Existenţa organismelor regionale de spijin al fermelor ecologice Existenţa fondurilor europene pentru dezvoltare rurală Înfrăţirea recentă a comunei cu localitatea X din Franţa

Ameninţări Concurenţa economică pe piaţa produselor agricole ecologice Expunerea periodică la inundaţii provocate de rîul Y

Observaţie: Este foarte important să se ţină cont de structura matricei analizei SWOT, care separă analiza internă a comunităţii de analiza externă (pe verticală) şi aspectele pozitive de cele negative (pe orizontală). Analiza reţelelor sociale Este o metodă de identificare a structurilor de asociere comunitară ce pot constitui o resursă importantă în dezvoltarea unei comunităţi. Exemplu: identificarea, accesarea şi dezvoltarea, de către facilitator, a unor reţele de vecinătate, de rudenie, de tineri, de femei, de profesionişti, de lideri formali/informali etc.

Premisele analizei de reţea:

59

� Societatea poate fi înţeleasă doar dacă se reuşeşte să fie gândită ca relaţie.

� Orice relaţie este văzută ca tranzacţie, ca proces şi nu ca legătură statică între unităţi inerte.

� În nici o cercetare/analiză nu trebuie să se uite că fenomenul (obiectul de cercetat) se naşte într-un context relaţional, se desfăşoară într-un context relaţional şi va da naştere unui sistem relaţional.

� Structura socială înseamnă modele de relaţii ce se stabilesc între diferitele unităţi sociale. Poate fi reprezentată grafic sub formă de reţea: un ansamblu de noduri (persoane, grupuri, colectivităţi etc.) legate între ele prin relaţii de diferite tipuri.

Indicatori specifici analizei de reţea:

a) Diversitatea legăturilor sau multiplicitatea: uniplex (relaţie simplă, în baza unui singur rol) şi multiplex (relaţie multiplă - aceleaşi persoane pot stabili mai multe tipuri de relaţii: de afectivitate, de schimb de bunuri, de rudenie etc.)

b) Conţinutul relaţional (tranzacţional) sau natura unei relaţii. � 1995, Bruce Kapferer – cercetare asupra unui conflict la locul

de muncă. A stabilit cinci conţinuturi ale relaţiilor dintre persoanele implicate: conversaţia (comunicarea reciprocă de informaţii şi opinii); gluma (schimb de glume); asistenţa în muncă (ajutor pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă); servicii personale (realizarea de servicii precum: să aducă apă, să ofere celorlalţi ţigări sau mâncare etc.); asistenţă în bani (împrumutul de bani).

c) Sensul tranzacţional - relaţii simetrice sau asimetrice. Asimetria tranzacţională este un indicator al diferenţelor de status şi de putere între indivizi. Simetria tranzacţională este specifică relaţiilor de egalitate, exemplul cel mai bun fiind relaţiile de prietenie (amiciţie).

d) Frecvenţa şi durata interacţiunii. Frecvenţa unei relaţii se referă la numărul de interacţiuni pe care îl au partenerii implicaţi într-o relaţie socială într-o unitate de timp. Durata unei relaţii este un indicator bun al importanţei acesteia deoarece reprezintă o „măsură a cantităţii de timp (o resursă limitată) pe care oamenii o investesc în ceilalţi (Boissevain, 1974).

60

e) Mărimea (dimensiunea) reţelei - totalitatea relaţiilor actuale sau posibile într-o reţea (atât relaţiile directe, cât şi cele indirecte).

f) Densitatea reţelei - gradul în care membrii ei se află în relaţii directe unii cu alţii. Densitatea unui network (parţial) se calculează ca raport între legăturile efective şi cele teoretic posibile.

g) Gradul de conexiune - măsură care se poate calcula individual, pentru fiecare membru al reţelei în parte sau la nivel de network. Gradul unui punct (individ) reprezintă numărul total de actori cu care el se află în contact. La nivel de network, ca indicator structural, gradul reprezintă media numărului de relaţii pe care fiecare persoană le are cu celelalte persoane din network.

h) Centralitatea - poziţia pe care un individ o are în reţea. Centralitatea unei persoane se calculează ca raport între suma celor mai mici distanţe de la fiecare persoană din network la toate celelalte persoane şi suma celor mai mici distanţe de la Ego la toate celelalte persoane din network. Dacă relaţia dintre două puncte este directă, atunci valoare distanţei dintre cele două puncte este 1. Dacă relaţia este mediată de un alt punct, atunci distanţa are valoarea 2 ş.a.

i) Clusterele, numite şi clici, sunt structuri cu o coeziune foarte ridicată.

61

LECŢIA 13 Utilizarea de tehnici calitative în studiile de comunitate şi în

cercetarea schimbării sociale

Teme principale: 1. Metode de culegere a datelor: observaţia, interviul şi analiza documentelor

sociale 2. Studiu de caz: Hospice Casa Speranţei Braşov - servicii comunitare pentru

sănătate 3. Studiu de caz: comportamentul neigienic în spaţiul public – o cercetare

bazată pe observaţie sistematică în comunitatea braşoveană Metode de culegere a datelor: observaţia, interviul şi analiza documentelor sociale

� Material suport de analizat: Florentina Scârneci, 2007. Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane. Braşov: Editura Universităţii Transilvania din Braşov.

- Se studiază textul de la pagina 49 la pagina 72. - Se utilizează tehnica schemei de idei principale. - Se discută următoarele concepte metodologice: observaţia (definire, forme,

exemple), interviul (definire, forme, exemple, situaţii specifice de utilizare), culegerea documentelor sociale şi combinarea metodelor de culegere a datelor.

Studiu de caz: Hospice Casa Speranţei Braşov - servicii comunitare pentru sănătate

� Material suport: Codrina Şandru, 2011. Percepţia subiectivă a bolii şi serviciile comunitare pentru sănătate. O cercetare exploratorie la Hospice Casa Speranţei Braşov. În: Revista Română de Sociologie, anul XXII, nr. 3-4/2011, pp. 233-248.

Fragmente de analizat:

F1: Hospice Casa Speranţei Braşov este singura unitate de îngrijire paliativă din judeţul Braşov şi prima de acest fel din România. Problema de cercetare care face

62

obiectul articolului de faţă s-a conturat în cadrul unor discuţii pe care le-am avut cu staff-ul acestei instituţii de îngrijire (director, medic oncolog, psiholog, asistent social) în luna decembrie a anului 2008. Întrebările pe care profesionişii de la Hospice Casa Speranţei le-au ridicat atunci au fost următoarele: putem elabora un instrument eficient de cercetare prin care să evaluăm starea bio-psiho-socială a pacienţilor noştri şi prin care să identificăm exact nevoile şi aşteptările lor în raport cu instituţia noastră? Mai mult decât atât, ne pot orienta răspunsurile pacienţilor către proiectarea de noi modalităţi de dezvoltare a serviciilor socio-medicale paliative în comunitatea locală şi în România? Am hotărât împreună să realizăm o cercetare exploratorie, printr-o anchetă pe bază de interviu semistructurat, pentru a obţine date de factură calitativă legate de problematica de cercetare, dar şi pentru a vedea care este reacţia pacienţilor cu prognostic fatal la un astfel de „interogatoriu” asupra condiţiei lor biologice, psihice, sociale şi spirituale. Le-am cerut subiecţilor noştri să povestească despre apariţia şi evoluţia bolii, despre relaţia lor cu sistemul medical, despre lucrurile care s-au schimbat în viaţa lor o dată cu apariţia bolii, despre cine îi sprijină şi despre nevoile pe care le au. Premisa teoretică de la care a pornit cercetarea noastră a fost următoarea: corpul, sentimentele, nevoile subiective ale pacienţilor, percepţia lor asupra bolii şi asupra morţii reprezintă elemente centrale pe care se construieşte astăzi abordarea paliativă a bolii. Îngrijirea paliativă este, de altfel, prima specialitate medicală care a pus problema îngrijirii fiinţei umane ca întreg, acordând atenţie egală corpului, minţii şi sufletului (Moşoiu, 2003). În perioada decembrie 2008 - februarie 2009, am realizat2 o cercetare exploratorie prin care ne-am propus să identificăm dimensiunile „percepţiei subiective” a bolii la pacienţii cu boli incurabile înscrişi, în acea perioadă, pe listele de programe specifice de tratament la Hospice Casa Speranţei. Informaţiile obţinute ne-au ajutat să identificăm nevoile pacienţilor, percepţia lor asupra bolii şi asupra sistemului medical, aşteptările lor şi reţelele sociale de suport.

F2: Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, îngrijirea paliativă este îngrijirea activă şi totală a pacienţilor a căror boală nu mai răspunde la tratament

2În cercetarea pe care am coordonat-o am avut ca operatori de teren cinci studente la programul de master Dezvoltare şi Asistenţă Comunitară de la Universitatea „Transilvania din Braşov: Codruţa Popa, Alexandra Tohăneanu, Ioana Midan, Silvia Coţan şi Monica Aiordăchioaie. Le mulţumesc încă o dată pentru implicare!

63

curativ. Controlul durerii şi al simptomelor, asistenţa psihologică, socială şi spirituală sunt esenţiale. Scopul îngrijirii paliative este asigurarea calităţii vieţii pacientului şi familiei acestuia (www.who.int).

Îngrijirea paliativă a schimbat percepţia asupra bolii, atât a pacientului şi a familiei sale, cât şi a personalului medical. Pentru pacient, accesul la servicii de îngrijire paliativă înseamnă o „alinare” în plus a suferinţei sale. Pentru lumea medicală, paliaţia a propus asumarea unei noi responsabilităţi: aceea de a transforma ultima parte a vieţii pacientului într-o perioadă trăită în demnitate şi confort (Moşoiu, 2003).

Îngrijirea paliativă este deci o îngrijire complexă, care promoveazã calitatea vieţii bolnavului şi a familiei acestuia. Atunci când tratamentele curative nu mai sunt eficiente, îngrijirea paliativă creează cadrul în care bolnavul să aibă un final liniştit al vieţii, să moară împăcat cu sine şi cu cei din jur, în demnitate şi fără dureri sau alte simptome neplăcute. În fazele avansate ale bolilor incurabile, îngrijirea paliativã se concentreazã asupra înlăturării durerii, asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii bolnavului terminal şi asupra suportului acordat familiei înainte şi chiar după decesul pacientului.

Serviciile de îngrijire paliativă sunt acordate de către echipe interdisciplinare, alcătuite de regulă din: medic, asistent medical, asistent social, preot, psiholog, fizioterapeut, precum şi din alţi specialişti, în funcţie de nevoile pacientului (terapeut prin joc, terapeut ocupaţional etc.). La Braşov, în anul 1992, la iniţiativa britanicului Graham Perolls3, a luat fiinţă Hospice Casa Speranţei, o organizaţie de caritate neguvernamentală, înfiinţată cu scopul introducerii şi dezvoltării serviciilor specializate de îngrijire pentru bolnavii incurabili în stadii avansate, fiind prima de acest gen în România. În anul 1996, serviciile acestui centru s-au extins şi în domeniul paliaţiei pediatrice, fiind constituită o echipă de pediatrie pentru copiii cu leucemie, cancer, malformaţii congenitale, distrofii neuromusculare etc. Un an mai târziu, în 1997, specialiştii de la Hospice Casa Speranţei au înfiinţat, tot la Braşov, un Centru de Studii pentru Medicina Paliativă, destinat instruirii personalului de specialitate. Pe lângă componenta formativă, acest centru şi-a dezvoltat şi componenta evaluativă, deoarece coordonează anual atestarea medicilor în îngrijire paliativă şi organizează cursuri de specialitate, atât pentru

3 www.hospice.ro

64

cadrele medicale, cât şi pentru personalul administrativ din domeniul îngrijirii paliative. Începând din anul 2002, când a fost desemnat centru de excelenţă pentru Europa de Est, Hospice Casa Speranţei Braşov are o structură ce cuprinde: serviciul de îngrijire la domiciliu, o secţie cu paturi pentru internare, un centru de zi destinat terapiei ocupaţionale, o policlinică pentru consultaţii de specialitate (incluzând un cabinet de stomaterapie si un altul de protezare mamara) şi un centru educaţional în cadrul secţiei de pediatrie. Îndeplinind practic rolul de creator al reţelei naţionale de îngrijire paliativă din România, centrul de la Braşov are şi următoarele rezultate, realizate din 2004 până în prezent: constituirea la Bucureşti a unui Centru de Resurse pentru Hospice şi Îngrijire Paliativă (în 2004), care organizează cursuri pentru personalul de specialitate si asigură consultanţă pentru înfiinţarea serviciilor de îngrijire paliativă; înfiinţarea la Bucureşti a unei echipe mobile de îngrijire, în colaborare cu spitalele Colţea si Marie Curie (în 2005); înfiinţarea a încă două puncte de lucru la Făgăraş şi Zărneşti pentru echipele de îngrijire la domiciliu şi un cabinet de consultaţii în regim de ambulatoriu la Bucureşti (în 2008).

În iunie 2010, Hospice Casa Speranţei avea în îngrijire 100 de bolnavi adulţi şi peste 100 de copii cu boli incurabile. Deoarece majoritatea bolnavilor preferă să fie îngrijiţi la domiciliu, echipa Hospice îi vizitează pe aceştia la domiciliu ori de câte ori este nevoie, în funcţie de necesităţile de îngrijire şi de evoluţia bolii. Toate serviciile oferite pacienţilor sunt gratuite. Costurile sunt asigurate din resursele fundaţiei (donaţii, sponsorizări, programe de finanţare) şi, în procent de 1,13%, prin contract cu Casa de Asigurări de Sănătate a judeţului Braşov. Bolnavii asistaţi de Hospice au domiciliul în municipiul Braşov şi în localităţi situate pe o raza de aproximativ 15 km în jurul municipiului Braşov. F3: Din interviurile realizate cu cei doisprezece pacienţi ai Hospice Casa Speranţei, a reieşit că dincolo de suferinţa produsă de boală, cele mai grave probleme cu care ei se confruntă sunt cele materiale şi cele legate de pierderea autonomiei fizice, consecinţa acesteia din urmă fiind pierderea unor roluri sociale fundamentale. Am identificat, de asemenea, familia ca principală formă de suport social în trăirea bolii pacienţilor cu afecţiuni grave, alături de rolul important pe care, în opinia pacienţilor intervievaţi, îl joacă Hospice Casa Speranţei. În toate cele douăsprezece cazuri, pacienţii au declarat că Hospice le oferă nu doar tratamente

65

medicale gratuite şi de calitate, dar şi contexte de comunicare eficientă în planul asistenţei medicale, al asistenţei psihologice şi spirituale, chiar al susţinerii materiale şi al relaţionării cu alte instituţii. Hospice Casa Speranţei îşi asumă răspunderea de a lucra pentru problemele complexe ale pacienţilor. Din discuţii cu asistenţii sociali de la Hospice, am înţeles că ei mediază întâlniri între pacienţi şi jurişti sau reprezentanţi ai altor instituţii, pentru a se evita drame precum cea a pacientei care şi-a dat doi dintre copii spre adopţie şi pentru a se rezolva, pe cât posibil, problemele extra-medicale ale pacienţilor.

Datele obţinute prin interviuri mă determină să accentuez aici ideea, promovată în literatura de specialitate la începutul anilor 2000, a familiei competente (Vicarelli, 2003). Mai precis, colaborarea dintre instituţiile socio-medicale şi familia pacientului poate contribui la creşterea competenţei familiei în acordarea de asistenţă complexă persoanei care suferă de o boală gravă. Conceptul de familie competentă se referă la crearea competenţelor necesare, în cadrul familiei, pentru ca membrii ei să îşi poată oferi sprijin medical, psihologic şi moral în cadrul proceselor de prevenire a bolilor sau în asistenţa persoanelor bolnave (Brizzi and Cava, 2007).

Astfel, o dată ce familia reprezintă cadrul principal de suport al pacientului cu afecţiune gravă, iar pacientul preferă să fie îngrijit la domiciliu, atunci ar trebui să investim mai mult în această resursă complementară, la nivelul politicilor publice pentru sănătate. Cu siguranţă, familia competentă ar scădea şi costurile îngrijirii medicale. Conform teoriei, serviciile socio-medicale vin în sprijinul bolnavului şi a familiei acestuia. Acest sprijin trebuie făcut întotdeauna pe o schemă adaptată nevoilor particulare ale pacientului. Tocmai de aceea, a discuta cu un pacient dincolo de problematica strict medicală, a-i cunoaşte nevoile, frământările din plan personal, atâta vreme cât pacientul este dornic să le împărtăşească cu reprezentanţii serviciilor socio-medicale, constituie cea mai bună strategie de a avea o intervenţie profesionistă şi de calitate. Utilitatea cunoaşterii experienţelor de către operatorii medicali (Marzano, 20004) ar trebui să fie o premisă a muncii cu pacientul în instituţiile socio-medicale de îngrijire paliativă. Pentru dezvoltarea acestor servicii, nu trebuie neglijate însă două aspecte: contextul comunitar şi mecanismul voluntariatului. Aşa cum procedează Hospice Casa Speranţei, prin departamentul de fund-raising, orice instituţie de îngrijire

66

paliativă ar trebui să aibă un birou care să lucreze pe relaţia cu comunitatea şi să faciliteze legături cu instituţiile administraţiei publice, cu şcoli şi universităţi, cu firme angrenate în procesul economiei sociale. Prin voluntariat, instituţiile de îngrijire paliativă pot obţine suport pe componenta resursă umană. Marco Marzano (2004) vorbeşte despre utilitatea, dar şi despre inutilitatea voluntarilor în secţiile de oncologie din spitalele italiene. Rolul principal al lor este de a sta de vorbă cu pacienţii, de a le stimula atenţia, de a face ca timpul să treacă mai repede şi mai plăcut. Dar voluntarii sunt aproape complet neglijaţi de către personalul medical şi adesea rolul lor este secundar. În opinia mea, voluntarii, instruiţi să acorde sprijin pe nevoile concrete ale pacientului, pot constitui un mecanism foarte util pentru dezvoltarea serviciilor de îngrijire paliativă, la domiciliul pacienţilor sau în unităţile cu paturi. Studiu de caz: comportamentul neigienic în spaţiul public – o cercetare bazată pe observaţie sistematică în comunitatea braşoveană

� Material suport: Codrina Şandru, 2010. Healh education and unhygienic behaviour in public space. In: Proceedings of the 4th International Conference EDU-WORLD 2010, Education Facing Contemporary World Issues. Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti, pp. 355-364.

Fragment de analizat:

For over five years, at the Community Development seminars, my students made the following exercise: for a week, they write down all problems that occur in the public space that they use, make a list of the issues which they perceive and submit this list to the seminar.

In all these five years, I accounted for the problems that my students have identified on the street, in public transport, in institutions where they are going to solve their personal problems, etc. In the first three places, in order of appearance in the lists of students, the following problems occur: 1) Dirt on the street, in parks or means of public transport. 2) Unfriendly and improper behavior of officials in public institutions. 3) Problems in public health institutions: a) poor communication between medical staff and patients, b) extra-payments for obtaining health care, and c) inadequate facilities of medical offices and hospitals.

67

The first problem reported by students drew my attention to me often. I live in a modern city in Romania, but I often observe litter, thrown at random. I often notice the perpetrators in the act, throwing without remorse cigarette butts, empty packs of cigarettes or chewing gum on the sidewalk, in parks or from cars on the road.

I feel very much disturbed by what, in this article, I call „unhygienic behavior in public space”: people who are coughing in the street without putting hand to mouth, or not to use a handkerchief sneeze, or spit on the street, or leave behind them bed smell indicating a careless hygienic behavior. My personal list goes on with unsanitary traces (excrement) left on my city streets by stray dogs or even by those with master.

Based on these personal observations, and having confirmed by my students that unhygienic behavior is a serious issue in Romanian public space, I have achieved with my students a micro-field research in order to measure the magnitude of this phenomenon, called „unhygienic behavior in public space”.

We defined the concept thus: by unhygienic behavior in public space we understand all forms of conduct, voluntarily or involuntarily, by which individuals harm cleanliness of public spaces and pose a threat to the health of others.

For our research purposes, I gave an operational definition of the concept. Thus, unhygienic behavior consists of the following forms of public space behavior:

- Spitting in the street (on the pavement); - Unsafe cough (coughing without putting hand to mouth); - Insecure sneezing (sneezing without covering your nose with your hand or a handkerchief); - Throwing cigarette butts at random; - Randomly throwing chewing gum.

The field research took place in Brasov, on the April 14, 2010, and the field operators were students from Social Work, third year.

Results of observations in street: A. The first group of observers, consisting of three students, had the task to count

the traces of saliva on the sidewalk. They chose to cover, on both sides, sections of a central avenue of Brasov, named Iuliu Maniu Bulevard. Their observations were made between 9.45 and 10.45 o’clock in a day when in Brasov has not rained for 48 hours (important aspect, because rain gently removes traces of human misery on the sidewalk!). One observer counted 14 signs for a distance of 300 meters, the observer 2 identified 13 tracks over a distance of 200 meters, and observer 3, 19

68

tracks over a distance of 200 meters. Thus, our observations show that every 15 meters, a person spits down on the sidewalk.

B. The second group, consisting of two students, was placed at the bus stop Sanitas in Brasov, located strengthen a downtown area. They counted, within 50 minutes, the number of people seen committing the following unhygienic act: spit down on the sidewalk. The two observers watched the behavior of bystanders and identified 15 people - 14 men and one woman, with estimated ages between 35 and 60 years, who experienced this behavior in their viewing area. Thus, on average, every three minutes a person can be seen casually spitting on the sidewalk, even though many people are around.

C. The third group of students, consisting of three observers, had the task to count the cigarette butts and discarded chewing gum on the floor. On a distance of 1.5 km, including sections of two central streets and a part of Brasov City central area, they counted 6,730 pieces of discarded chewing gum on the sidewalk. On this route, the students identified two areas of maximum load: a) the pavement in front of Modarom Building, at the entry in Republic Street, a space that has - in the collective mentality of Brasov citizens - the meaning of meeting place with friends, especially for youth people groups and b) areas from the Universal Store bus stop to one of the most popular fast food restaurants in the city, named Ando’s. Observers have also provided an explanation:

“At Modarom they expect each other and you can see them spitting gums down while talking and laughing, and those who get out from the bus or come downtown to eat at Ando’s spit gum before reaching the fast food, walking on the sidewalk” (Virgil, student).

For counting cigarette butts, the students made observations on a length of approximately 1,000 meters, including a part of downtown and a part of Iuliu Maniu Avenue, on both sides. In this course they have been counted 674 cigarette butts thrown on the sidewalk.

D. The fourth group of student volunteers, consisting of two, was placed at the bus stop Sanitas and counted for 40 minutes, people who coughed and/or sneezed in an unprotected way. The students identified seven people - four men and three women, with estimated ages between 50 and 60 years – who have coughed or sneezed without protecting bystanders. Also, observers have reported cases of four people waiting to come bus, eating seeds and spitting the shells down on the

69

pavement in the bus stop area. Another case reported by students is illustrative for our investigation but also for the functioning of ethnic bias in Romania:

“It was an old man, about 60 years, which I have even seen spitting on the floor in front of us. He saw that we write something and asked us what we do. I replied that we do a study about who coughs, sneezes and spits out careless in bus stations. We said: “Oh, well, Gypsies do so!” He forgot that just two minutes before he had made dirty the sidewalk with his own saliva ” (Roxana, student).

E. The fifth group of student volunteers travelled in the city for 50 minutes by bus no. 51, to observe possible negligent events in terms of hygiene in public transport. The three student observers reported the following inappropriate behaviors: three people who pick their nose, after which, with the same hand, have supported the handrails of the bus; 10 people who cough without putting hand to mouth; three people who yawn without putting hand to mouth; a person who smelled of alcohol and a person who smelled of sweat.

The next day after making this micro-research, I added my own systematic observations to the data collected by my students. Thus, I performed an analysis of unsanitary behavior just on the street where I live, in the Tractorul neighborhood of Brasov. I made observations in the morning, between 7.45 and 9.00 and I noted the following situations:

I) Within only 15 minutes walking on the sidewalk of my street in both directions, I saw eight people, all male, who spit on the floor. Four of them were students, aged between 7 and 12 years estimated that at that time went to school. The other four were adults aged over 40 years.

II) I saw five people who cough without lead hand to mouth: a girl under 25 years, three elderly people (two men and one woman) and a mother with a baby in her arms.

III) I counted over a distance of about 500 meters, 24 traces of saliva, 163 traces of chewing gum, 70 cigarettes butts, and five traces of animal excrement.

The question I have in mind, seeing this data, is: How serious is the situation? In the literature I have not found a similar research to compare data. But starting from the assumption that every act that violates the rules of hygiene in public space is a danger associated with a health hazard to those around, I consider that every act we noticed represents a serious problem for the public health. As we have seen, we risk of contacting diseases on the street every three minutes, or

70

every 15 meters! Or we have the misfortune to see dirty sidewalks whenever we leave the house or every time we take the buss.

One of the students participating in the research told me when she presented her research report: “I have never thought that there are so many uncivilized people in this beautiful city!” (Ana, student).

71

LECŢIA 14 Proiecte actuale de dezvoltare comunitară. Experienţe româneşti şi

internaţionale Teme principale:

1. Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul Poiana Turda

2. Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul Joensuu, Karelia

Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul Poiana Turda

Scopul proictelor de acest tip: creşterea gradului de ocupare a populaţiei, având în vedere atât nevoile pieţei, cât şi integrarea socială a grupurilor vulnerabile. http://www.fseromania.ro/images/downdocs/povesti_de_succes.pdf).

P1) Model de autodezvoltare comunitară cu aplicaţie în comunitatea romă. Localitatea Poiana Turda, jud. Cluj

Context: Nivelul scăzut al competenţelor profesionale în comunităţile rome din Poiana Turda a condus la excluderea acestora de pe piaţa muncii. Acest proiect a fost creat spre a îmbunătăţi nivelul calificării profesionale al populaţiei de etnie romă, prin formarea profesională în diferite domenii şi pentru a sprijini angajarea beneficiarilor implicaţi direct în activităţi generatoare de venituri.

Perioda: noiembrie 2004 – octombrie 2005. Finanţare: fonduri Phare (39,690 euro) şi bugetul local (42,290 euro). Organizaţia responsabilă de implementare: PrimăriaTurda în parteneriat cu

Şcoala nr. 5 dinTurda. Obiective: O1. Îmbunătăţirea nivelului calificării profesionale a 30 de membri ai

comunităţii rome din localitate prin asigurarea formării profesionale în domeniile croitoriei şi zugrăvitului.

O2. Încurajarea angajării beneficiarilor în activităţi generatoare de venit prin înfiinţarea unui atelier de croitorie ca o mică afacere deţinută de asociaţia locală şi menită să absoarbă 30% din forţa calificată prin intermediul proiectului, angajând cel puţin 6 persoane care au urmat cursul de calificare.

72

O3. Îmbunătăţirea nivelului de implicare al autorităţilor locale în rezolvarea problemelor sociale şi economice ale comunităţii rome.

Metodologie: - Sprijinirea înfiinţării unei activităţi generatoare de venit şi crearea unui

parteneriat public-privat (înfiinţarea unei asociaţii în comunitatea romă din Poiana Turda) care să contribuie la soluţionarea treptată a problemelor cu care se confruntă această comunitate.

- Proiectul a folosit o gama largă de metode, cum ar fi: cursuri de formare profesională, activităţi de promovare în mass-media, facilitare şi mediere profesională, crearea unui parteneriat.

Activităţi:

A1) lansarea proiectului în faţa unei audienţe de 79 de persoane, cu prezentarea unui spectacol pe postul local de televiziune şi cu acoperire specială în presa locală şi judeţeană;

A2) selecţionarea grupului ţintă şi organizarea sesiunilor de formare profesională la care au participat 20 de bărbaţi şi 9 femei de etnie romă;

A3) reabilitarea spaţiului atelierului de croitorie, achiziţionarea echipamentului necesar şi a maşinilor de cusut, precum şi achiziţionarea consumabilelor şi a materiei brute;

A4) înfiinţarea asociaţiei non-profit comunitare şi a societăţii comerciale; A5) iniţierea activităţilor de formare profesională şi înregistrarea absolvenţilor

cursurilor de calificare în baza de date a Agenţiei locale pentru Ocuparea Forţei de Munca din localitatea Poiana Turda.

Rezultatele s-au concretizat în: - Selecţionarea a 41 de beneficiari (mai mult decât cei 30 propuşi iniţial),

finalizarea a două cursuri de calificare, reabilitarea atelierului de croitorie, calificarea a 29 de persoane, începerea activităţii în atelierul de croitorie, unde au fost angajate 3 femei de etnie romă şi începerea activităţii societăţii comerciale.

- După absolvirea cursului organizat în cadrul proiectului, 23 de participanţi au reuşit să se angajeze piaţa muncii.

73

Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul Joensuu, Karelia

P2) Îmbunătăţirea accesului pe piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi. Finlanda, Regiunea Karelia, oraşul Joensuu

Context: Grupul vizat de acest proiect include persoane din regiunea Joensuu care suferă de probleme de sănătate mentală ce le îngreunează accesul la un loc de muncă. Pentru a se asigura participarea lor integrală în societate, acestor persoane trebuie să li se ofere posibilitatea de a lucra, conform capacităţii lor, pentru a obţine securitate financiară. O cale de depăşire a acestor probleme o constituie posibilitatea oferită acestor persoane de a găsi un loc demuncă şi/sau de a urma programe de formare profesională, iar o abordare bazată pe suportul grupului se dovedeşte a fi o metodă utilă.

Perioada: continuu, din 2004 Pentru implementarea acestui proiect s-a creat un parteneriat format din

personalul Asociaţiei Centrale pentru Sănătate Mintală şi membrii asociaţiilor de sănătate mintală din Karelia, oraşul Joensuu.

Obiective: 1. Organizarea unor grupuri de sprijin care să includă cel puţin 40 de participanţi din categoria persoanelor care suferă de probleme mentale. 2. Trecerea a cel puţin 50% din cei implicaţi în grupul de sprijin pe o treaptă superioară a pregătirii profesionale, care să le asigure un loc de muncă.

Metodologie: Metoda de implementare se concentrează pe grupurile de sprijin. Obiectivul activităţilor grupului îl constituie sprijinul, consilierea şi încurajarea participanţilor de a crea un plan de acţiune personal în vederea obţinerii de locuri de muncă sau a începerii studiilor, precum şi sprijinul acordat pentru executarea planului. Scopul planului îl constituie obţinerea unui loc de muncă sau trecerea la un nivel educaţional mai înalt.

Un grup include 8 –12 persoane, toate cu probleme de sănătate mintală, dorind să-şi găsească un loc de muncă sau să aibă posibilitatea de a studia. Un grup lucrează timp de 40 – 60 de ore pe o perioadă de 3 – 5 luni.

Activităţi incluse în programul de sprijin psiho-social: direcţionarea clienţilor în scopul identificării resurselor proprii, dezvoltatea abilităţilor şi consolidarea autocunoaşterii (gâmdirea centrată pe resurse). În grupuri este încurajat sprijinul colegial ca o metodă de suport în procesul de reabilitare a persoanelor ce se confruntă cu probleme de sănătate mintală.

74

Metoda funcţionează cel mai bine dacă se cooperează cu şcoli si cu reţeaua de ocupare a forţei de muncă

Rezultate: - În perioada 2004-2007 a fost creat un manualul de sprijin al grupului pentru

instructorul grupului. - 40 de persoane cu dizabilităţi au participat la grupuri de sprijin pe timpul

desfăşurării proiectului. - Dintre cele 40 de persoane, 20 au continuat formarea profesională.

75

BIBLIOGRAFIE

Cărţi: 1. Bauman, Z., 2002. Comunitatea. Bucureşti: Antet. 2. Bayertz, K., 1999. Solidarity. Dordrecht: Kluwer Academic Publishers. 3. Ezioni, A., 2002. Societatea monocromă. Iaşi: Polirom. 4. Hawtin, M., Hughes, G., Percy-Smith, J., 1998. Community profiling.

Auditing social needs. Buckingam-Philadelphia: Open University Press. 5. Maynard, H. B., Mehrtens, S. E.,1997. Al patrulea val. Afacerile în secolul

XXI. Bucureşti: Antet. 6. Nedelcu, E., 2000. Democraţia şi cultura civică. Bucureşti: Paideia. 7. Pascaru, M, 2003. Matricea comunitară. Cluj-Napoca: Editura Presa

Universitara Clujeana. 8. Pascaru, M., 2007. Habitatul risipit de globalizare. Cluj-Napoca : Argonaut. 9. Pascaru, M., Buţiu, C. A., 2007. Restituirea rezultatelor şi dezvoltarea

comunitară. Cluj-Napoca : Argonaut. 10. Phillis, R; Pittman, R.H., 2009. An Introduction to Community Development.

New York: Routledge. 11. Preda. M. (coord.), 2009. Riscuri şi inechităţi sociale în România. Iaşi:

Polirom. 12. Putnam, R., 2002. Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale Italiei

moderne. Iaşi: Polirom. 13. Robinson Jr., J. W.; Green, G.P. (eds.), 2011. Introduction to Community

Development. Theory, Practice, and Service-Learning. Thousand Oaks, California:Sage Publications Inc.

14. Sandu, D.,1999. Spaţiul social al tranziţiei. Iaşi: Polirom. 15. Sandu, D., 2005. Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică şi ideologie.

Iaşi: Polirom. 16. Sandu, D., coord., 2007. Practica dezvoltării comunitare. Iaşi: Polirom. 17. Scârneci, F., 2007. Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane.

Braşov: Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 18. Şandru, C., 2007. Comunităţi etnice şi elite locale. Braşov: Editura

Universităţii Transilvania din Braşov. 19. Şandru, C., 2009. Studii şi confesiuni despre Drăguşul contemporan. Cluj-

Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.

76

20. Zamfir, C. coordonator, 1999. Politici sociale în România: 1990-1998. Bucureşti: Expert.

21. Zamfir, E. coordoator, 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti: Expert.

22. Zamfir, C., Stoica, L. coordonatori, 2006. O nouă provocare: dezvoltarea socială. Iaşi: Polirom.

23. Zani, B., Palmonari, A., coord., 2003. Manual de psihologia comunităţii. Iaşi: Polirom.

Studii şi articole:

1. Berevoescu, I., 1999. Fulga – izolare şi participare comunitară. În Sociologie Românească, nr. 2, 1999, pp. 57-86.

2. Lăzăroiu, S., 1999. Reţele de capital social şi antreprenori în Comişani. În Sociologie Românească, nr. 2, 1999, pp. 31-56.

3. Magnani, N., Struffi, L., 2009. Translation sociology and social capital in rural development initiatives. A case study from the Italian Alps. In Journal of Rural Studies, 25(2009), pp. 231-238, disponibil pe www.elsevier.com

4. Scorri, A., James, P., 2010. Communities of citizens and indicators of sustainability. In Community Development Journal, Oxford University Press, vol. 45, no.2, Aprile 2010, pp. 219-236, disponibil pe http://cdj.oxfordjournals.org

5. Şandru, C., 2005. Reţele sociale şi forme asociative comunitare ca bază a dezvoltării durabile. Cazul Drăguşului contemporan. În Sociologie Românească, vol. III, nr.4, iarna 2005, pp. 160-172.

6. Şandru, C., 2009. Reţelele angajamentului civic – instrument de facilitare a comunicării şi cooperării în comunităţile locale. În Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, vol.11, nr. 1(15), 2009, pp. 85-94.

7. Şandru, C., 2010. Healh education and unhygienic behaviour in public space. In: Proceedings of the 4th International Conference EDU-WORLD 2010, Education Facing Contemporary World Issues. Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti, pp. 355-364.

8. Voicu, B., 2006. Participare, spirit comunitar, capital social. În Voicu, M.; Voicu, B., Satul românesc pe drumul către Europa. Iaşi: Polirom, pp. 41-55

77

9. Voicu, B., 2006. Viaţă comunitară şi acţiune colectivă în cele şase sate. În: Voicu, Mălina; Voicu, Bogdan, coord., Satul românesc pe drumul către Europa. Iaşi: Polirom, pp. 211-219.

10. Westoby, P., Owen, J., 2010. The sociality and geometry of community development practice. In Community Development Journal, Oxford University Press, vol. 45, no.1, January 2010, pp. 58-74, disponibil pe http://cdj.oxfordjournals.org