Suport Curs Economia Turismului Anul II ECTS

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI

Capitolul 1

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA

ECONOMIEI TURISMULUI

Dezvoltat ca o componentă distinctă a sectorului terţiar, în a doua jumătate a secolului

nostru, turismul joacă un rol major, prin multiplele ipostaze în plan economic, social,

cultural, care generează practicarea unui management ştiinţific cu un conţinutul complex şi

integrat în cadrul unui sistem economico-social.

Ipostazele activităţii turistice

1. Turismul - activitate specific umană, apărută din cele mai vechi timpuri.

2. Turismul- activitate economică creatoare de venituri.

3. Turismul –„un complex de tip industrial”1.

4. Turismul - ramură a economiei naţionale.

5. Turismul- o conduită socială.

6. Turismul - un fenomen geografic.

7. Turismul –sursă inepuizabilă de îmbogăţire culturală.

Subsistemul activitatilor turistice

Sistemul activităţilor şi serviciilor turistice constituie deci, un complex integrat în

ansamblul subsistemelor principale din economie, cu care interacţionează permanent

(vezi fig)

1 I Cosmescu, Turismul, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.44


Subsistemele serviciilor turistice

Factorii care influenţează activitatea turistică

1. după natura social economică:

- Factori economici: veniturile populaţiei şi modificările acestora, elasticitatea cererii

turistice (în funcţie de preţuri, preţurile altor mărfuri şi veniturile populaţiei), oferta turistică,

politica monetară, bugetară şi fiscală practicată de către statul respectiv;

- Factori sociali: urbanizarea, timpul liber, grupul social din care face parte şi statutul lui

social:

- Factori demografici: durata medie de viaţă, sporul natural al populaţiei, structura pe vârste

şi categorii socio-profesionale:

- Factori tehnici: tehnologiile folosite, performanţele mijloacelor de transport, a instalaţiilor,

echipamentelor folosite:

- Factori psihologici şi culturali: nivelul de cultură, de educaţie, temperamentul şi moda:

- Factori politici: regimul vizelor, politica guvernului, facilităţile acordate;

- Factorii ecologici: poluarea mediului, politica ecologică, interesul comunităţii, al

guvernului pentru protecţie a mediului.

2. după importanţa lor în aprecierea fenomenului turistic:

- Factori primari: veniturile populaţiei, oferta turistică, timpul liber, mişcarea populaţiei;

- Factori secundari: serviciile adiţionale necesare funcţionării activităţii turistice, cooperarea

internaţională, unele măsuri de natură organizatorică.

SUBSISTEMUL

SERVICIILOR DE

BAZĂ

� Cazare � Masă � Transport � Agrement

Subsistemul socio-demografic

Subsistemul economic (alte sisteme)

Subsistemul serviciilor complementare

Subsistemul ecologic

Subsistemul tehnic şi tehnologic

Subsistemul politico-legislativ


3. după durata în timp a acţiunii lor:

- Factori permanenţi: modificarea veniturilor, a structurii demografice a populaţiei;

- Factori conjuncturali: criza economică, catastrofele naturale, condiţiile meteorologice,

grevele şi revendicările sociale;

4. după sensul şi natura intervenţiei:

- Factori exogeni- care acţionează din exteriorul firmei de turism: sporul natural, urbanizarea,

migraţia populaţiei;

- Factori endogeni-modificarea ofertei turistice, creşterea gradului de pregătire a

personalului din turism;

5. după apartenenţa la profilul de marketing:

- Factori ai cererii turistice: preţurile, timpul liber, veniturile populaţiei;

- Factori ai ofertei: costul prestaţiilor turistice, calitatea serviciilor prestate, pregătirea forţei

de muncă;

Efectele managementului ştiinţific al turismului asupra dezvoltării economice

Aplicarea unui management riguros poate transforma turismul într-o veritabilă

pârghie a dezvoltării economice la scară naţională dar mai ales, locală, prin multiplele

implicaţii asupra gradului de valorificare a potenţialului natural şi antropic, a introducerii în

circuitul economic a resurselor turistice, a utilizării şi valorificării infrastructurii, precum şi

asupra dezvoltării celorlalte ramuri ale economiei naţionale.

. Efectele pozitive directe sunt reliefate prin

1. valoarea adăugată brută în turism faţă de alte ramuri, (care este de regulă, mai

mare, datorită importurilor nesemnificative în acest domeniu),

2. creşterea producţiei,

3. creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă,

4. transferarea în valută a unor resurse materiale şi umane, neutilizabile în

circuitul producţiei materiale.

Efectele indirecte

1. locurile de muncă indirecte create în alte sectoare prin dezvoltarea turismului,


2. creşterea veniturilor indirecte şi a produsului indirect din alte ramuri,

3. activităţi, creşterea investiţiilor din alte sectoare de activitate, a veniturilor

suplimentare obţinute de acestea prin promovarea potenţialului turistic al unei

zone şi intensificarea circulaţiei turistice,

4. efectele în planul sănătăţii,

5. refacerii capacităţii de muncă a resurselor umane,

6. efectele în planul dezvoltării teritoriale echilibrate, datorită mutaţiilor fluxurilor

turistice.

Principalele sectoare de activitate economică care cumulează efectele directe şi

indirecte ale dezvoltării turismului sunt:

1. ramurile generatoare de materii prime, materiale auxiliare necesare creării

bazei tehnico-materiale a turismului (construcţii de maşini, finanţe, industria

mobilei, a prelucrării lemnului);

2. ramurile care deservesc şi amenajează infrastructura (reţeaua de drumuri,

căi ferate, furnizoare de energie, apă, lucrările de sistematizare a

teritoriului);

3. industria uşoară, mica industrie, producătoare de bunuri de consum curent,

cerute pe durata sejurului ;

4. industria alimentară;

5. industria articolelor sportive, de artizanat;

6. comerţul, care îşi va dezvolta reţeaua de unităţi comerciale şi de alimentaţie;

7. serviciile personale, de poştă, telecomunicaţii, transport;

8. cultura şi arta.

Aprecierea locului şi aportului turismului la dezvoltarea economiei naţionale este

făcută cu ajutorul unui sistem de indicatori, dintre care mai importanţi sunt:

1. ponderea cheltuielilor turistice în totalul cheltuielilor de consum (pc)

pc= (Σ Ct / (Σ Cc) × 100

în care Ct, Cc = cheltuieli turistice respectiv cheltuieli de consum

2. ponderea personalului din turism în populaţia activă (Pp)


Pp =( Pt / Pa) × 100

în care Pt , Pa – populaţia ocupată în turism, populaţia activă

3. aportul încasărilor din turism în produsul naţional net sau în P.I.B (Aî )

Aî =(Σ It / P.N.N) × 100

în care It--încasări din turism, P.N.N.-produsul naţional net

4. aportul turismului în exportul de mărfuri (At)

At =(Ite/Em) × 100

în care Ite -încasări turişti externi; Em – exportul de mărfuri

5. ponderea cheltuielilor turistice în importul de mărfuri (Pi)

Pi=(Ce/Imp) × 100

în care Ce-cheltuielile turistice ale populaţiei autohtone în alte ţări; Imp- importul de mărfuri.

- Turismul are un rol deosebit şi în dezvoltarea economiei mondiale.

- Turismul se manifestă pe plan naţional şi internaţional ca un multiplicator al

dezvoltării economice, a cărui nivel se poate calcula sub forma unui coeficient multiplicator,

(k), ce exprimă impactul unei anumite cheltuieli turistice asupra activităţii economice a unei

regiuni sau ţări, pe parcursul unui an, presupunând că acea sumă încetează practic să mai

circule după această perioadă. Relaţia de calcul a multiplicatorului dezvoltării, pe seama

încasărilor din turism la un nivel "i" faţă de nivelul său anterior, "i-1" este:

k i i/ −=

1

1

1 - C

v

i/

i/

i-1

i-1

∆

∆

unde :

k i i/ −1= coeficientul multiplicator al dezvoltării pe seama încasărilor din turism la un

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI nivel "i" faţă de nivelul său anterior, "i-1" al încasărilor din turism;

∆Ci i/ −1 = creşterea consumului la nivelul "i" faţă de nivelul său anterior, "i-1" pe

baza încasărilor din turism;

∆Vi i/ −1 = creşterea venitului brut la nivelul "i" faţă de nivelul său anterior, "i-1" (pe

baza încasărilor din turism);

∆

∆

C

Vi

i

i

i

/

/

−

−

=1

1

înclinaţia marginală spre consum prin trecerea de la nivelul "i -1" la nivelul

“i” al încasărilor din turism.

Potrivit oponenţilor concepţiei dezvoltării accelerate a turismului, se poate admite

posibilitatea considerării turismului ca stimulator al dezvoltării economice numai în măsura

în care dinamica multiplicatorului evoluează în interiorul ţării primitoare de turişti.

. Pentru a măsura impactul real al turismului asupra economiei, unii autori sugerează

calcularea efectului multiplicator cu ajutorul formulei2:

directimpactulindusimpactulindirectimpactuldirectimpactul

K++

=

în care:

impactul direct- cumulează efectele directe ale dezvoltării turistului într-o anumită

zonă (proporţia dintre încasările din consumul turistic şi cheltuielile făcute cu procurarea

materiilor prime şi auxiliare necesare derulării serviciului turistic comandat pentru consum);

impactul indirect – cumulează efectele indirecte, derivate din acţiunile turistice

directe (cheltuielile firmelor care au furnizat materiile prime şi materialele auxiliare necesare

consumului turistic direct şi veniturile încasate de acestea);

impactul indus – măsoară efectele derivate ale angajaţilor, proprietarilor implicaţi în

sectorul turistic, care îşi cheltuiesc veniturile în alte sectoare de afaceri.

Tendinţe conturate în dezvoltarea turismului din România

În evoluţia turismului din România se identifică mai multe etape de dezvoltare.

2 Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, 2001, p.73.


1. Perioada 1960-1970, în care managementul s-a concentrat pe dezvoltarea

preponderent extensivă a bazei tehnico-materiale din turism, prin extinderea staţiunilor

existente şi înfiinţarea unor noi staţiuni (cele de pe litoral Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter,

Neptun Olimp);

2. Perioada 1971-1989 axată pe promovarea şi punerea în valoare a staţiunilor

balneare, de munte, a traseelor turistice principale, inclusiv a centrelor urbane turistice

concomitent cu continuarea preocupărilor de extindere a bazei tehnico-materiale. Este

perioada dezvoltării unor staţiuni precum Băile Herculane, Călimămeşti-Căciulata, Covasna,

Vatra Dornei, Sovata, Buşteni, Durău, Poiana Braşov, Sinaia, Predeal.

3. Perioada de după 1989, când pentru prima oară s-a conştientizat importanţa

strategică a turismului, guvernul postdecembrist stabilindu-şi chiar ca obiectiv strategic

transformarea turismului în a doua ramură a economiei naţionale, după agricultură. În această

perioadă, s-au creat o serie de facilităţi privind aplicarea unui management performant, prin

dezvoltarea circulaţiei turistice şi în special a turismului internaţional:

- desfiinţarea schimbului valutar obligatoriu de 10 $/zi/turist străin, care se aplica

turiştilor pe cont propriu;

- dreptul străinilor de a lua contact cu cetăţenii români şi de a fi cazaţi la persoane

particulare;

- îmbunătăţirea condiţiilor create în baza turistică: furnizarea căldurii apei calde non-

stop, electricitatea şi lumina, funcţionarea după orarul normal a centrelor de

alimentaţie publică ( care fusese limitat până la ora 22).

- creşterea duratei timpului liber al salariaţilor, în urma reducerii săptămânii de lucru la 5

zile;

- privatizarea bazei turistice şi promovarea ofertei turistice româneşti în străinătate.

Tendinţele conturate în dezvoltarea turismului în perioada postsocialistă

1. Analizând unii indicatori cantitativi ai activităţii turistice, constatăm, contrar

aşteptărilor, că a înregistrat tendinţa de înscriere a activităţii turistice pe un trend

continuu descendent din punct de vedere a ansamblului de indicatorii analizaţi.


2. Pe plan mondial se remarcă conturarea unei tendinţe de creştere a volumului

şi a eficienţei serviciilor de turism internaţional din ţările dezvoltate, evidenţiată cu

ajutorul a doi indicatori specifici:

- creşterea numărului de turişti sosiţi în ţările dezvoltate şi a durate medii a şederii lor;

- încasările din turism, ţările dezvoltate ajungând să depăşească valori de peste 400

miliarde dolari din exporturi

În cadrul turismului internaţional al României, contrar acestor evoluţii se remarcă

tendinţa de extindere a sa pe seama măririi componentei emiţătoare, respectiv prin creşterea

numărului turiştilor români plecaţi în străinătate

Balanţa participării noastre la turismul internaţional a devenit în perioada

postsocialistă pronunţat negativă.

3. În perioada postsocialistă, ponderea turismului în comerţul internaţional cu servicii a

prezentat (cu variaţii de la un an la altul) o tendinţă de scădere. Comerţul internaţional cu

servicii a înregistrat în mod sistematic solduri negative (importurile fiind superioare

exporturilor), agravând dezechilibrele plăţilor curente 3 din mai multe considerente cum

ar fi:

- efectuarea de investiţii nesemnificative în domeniu;

- incorecta exploatare şi chiar degradare a bazei materiale aferente reţelei turistice;

- privatizarea greoaie şi de multe ori incorectă, persistând unele abuzuri în

administrarea bazelor turistice;

- lipsa facilităţilor si a stimulentelor legale pentru potenţialii investitori în domeniu;

- aplicarea unei politici comerciale uneori restrictive pentru turiştii străini (taxe, tarife

diferenţiate etc)

- persistenţa unor sisteme organizatorice inflexibile, neorientate spre mobilizarea

tuturor resurselor firmei în susţinerea activităţilor la zona de contact cu clienţii, si de aici slaba

calitate a prestării serviciilor.

Particularităţile derularii activitatilor din domeniul turismului

Dezvoltarea turismului este puţin influenţată de fluctuaţiile ciclice ale economiei.

Pentru economiile slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, turismul poate fi valorificat ca 3 Agnes Ghibuţiu - Serviciile si dezvoltarea - de la prejudecăti la noi orizonturi. Edit. Expert, Bucureşti, 2000.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI alternativă strategică esenţială, acesta aducând, prin veniturile însemnate obţinute, un plus de

stabilitate economică;

1. Practicarea turismului într-o anumită zonă necesită o evaluare precisă a

unui sistem de factori, în mod special a veniturilor pe care acesta le

poate aduce cât şi a costurilor implicate.

2. Turismul reprezintă o cale de intensificare a fluxurilor monetare inter

şi intraregionale, de pe plan naţional şi internaţional şi de extindere a

afacerilor în acest domeniu.

Specificul ocupatiilor din turtism

1. Orarul permanent.

2. Neregularitatea şi discontinuitatea solicitării unor servicii pe parcursul celor

3. 24 de ore de lucru.

4. Activitatea sezonieră a activităţilor, sarcinilor din turism.

5. Contactul cu oamenii, turişti sau autohtoni cât şi străini.

Asigurarea eficienţei manageriale atât la nivel microeconomic, mezoeconomic, cât şi

macroeconomic se fundamentează pe valorificarea unui set de idei, valori şi concepte proprii

unui sistem, având o puternică determinantă socială, culturală, politică. Este nevoie nu de o

nouă reţetă managerială, ci, înainte de toate, de „un nou mod de gândire, un nou mod de a

vedea lucrurile din jur”4,

Capitolul 2

SISTEMUL SERVICIILOR TURISTICE

Prin multiplele ipostaze pe care le include - de activitate specifică de servicii şi

totodată de industrie, ramură a economiei naţionale, circumscrisă sectorului terţiar -, turismul

plasează firmele în domeniu într-un sistem economic complex, compus din servicii şi

activităţi, cu care stabileşte corelaţii multiple.

4 Ibidem, p. 175


turism

Prin includerea subsistemului turismului în sistemul de activităţi, ramuri a economiei

naţionale, relaţia dintre turism şi călătorie este de la parte la întreg

FIG Turismul-subsistem în raport cu economia naţională şi implicit cu industria călătoriilor

Pe de altă parte, turismul este la rândul său un sistem care are în componenţa sa o

multitudine de structuri, organisme, care contribuie la derularea activităţilor sale. Călătoria

este deci, o parte componentă, circumscrisă sferei activităţilor firmei de turism

călătorie

Subsistemul călătoriilor

Subsistemul destinaţiei turistice

călătorie

Sistemul economiei naţionale

Sistemul turistic


Fig Turismul sistem de activităţi care include şi subsistemul călătoriilor spre locul de

destinaţie turistică

În cadrul sistemului turistic, alături de subsistemul destinaţiei turistice, care cuprinde

cazarea, masa, cultura, agrementul şi alte activităţi este inclus subsistemul călătoriilor. În

componenţa subsistemului călătoriilor, alături de transportul spre locul de destinaţie turistică

se cuprind şi alte călătorii locale, intermediare (excursii), ca părţi a pachetului final de servicii

oferit turistului.

În cadrul sistemului complex al economiei naţionale, firma de turism prin activităţile

derulate nu poate fi redusă doar la un singur departament, ci, ea stabileşte corelaţii multiple

în cadrul mai multor structuri organizatorice:

1 Corelaţia dintre producătorii de servicii turistice şi serviciile de suport ale

principalilor prestatori: transportatori, hoteluri şi restaurante, unităţile de alimentaţie

şi catering, unităţile de tratament balneo-medical, unităţile de agrement, culturale,

sportive şi comerciale;

2 Corelaţia dintre producătorii de servicii turistice şi agenţiile tour-operatoare;

3 Corelaţia dintre producătorii de servicii turistice şi unităţile cu serviciile de suport

prestate de sectorul public: Ministerul Turismului, instituţiile publice din subordinea

Ministerului Turismului, unităţile consulare, unităţile de servicii comunale, servicii

medicale, de pază şi securitate, de protecţie a consumatorului, precum şi a mediului;

4 Corelaţia dintre producătorii de servicii turistice şi unităţile cu servicii de suport

prestate de sectorul privat: serviciile financiar – bancare, asociaţiile private

profesionale, serviciile oferite de instituţiile private de învăţământ hotelier şi turistic,

serviciile de ghid, serviciile medicale private, instructorii privaţi de sport şi înot, de

schi, patinaj, alpinism, serviciile unor agenţii private;

5 Corelaţia dintre producătorii de servicii turistice şi organismele şi organizaţiile

internaţionale;

6 Corelaţia dintre agenţiile tour-operatoare şi agenţiile detailiste;

7 Corelaţia dintre agenţii de turism şi clienţii turişti5

5 Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.112


Figura Corelaţiile firmei de turism integrate

Ca ramură a economiei naţionale, turismul înglobează o suită de activităţi proprii sau

specifice, cu caracter complementar dar şi nespecifice. În literatura de specialitate activităţile

de servicii care se includ în sfera turismului sunt structurate după obiectivul urmărit prin

practicarea acestuia

PRESTATORI DE SERVICII

COMPLEMENTARE

Servicii prestate de sectorul privat

Servicii de suport prestate de

sectorul public

PRODUCĂTORI DE SERVICII TURISTICE

Organisme şi organizaţii

internaţionale

HOTELURI RESTAURANTE TRANSPORTATORI

Agenţii touroperatoare

Clienţi turişti

Agenţii detailiste

proprii:agrement, cazarea de bază

improprii: masă, tratament, transport

specifice suplimentare: informare, intermediere, sportive Servicii turistice

nespecifice: întreţinere, reparaţii, transport în comun, servicii personale


Schema 4.4. Model de structurare a serviciilor turistice

Industria turistică produce o gamă largă de servicii specifice grupate, în următoarele

componente6:

1. mijloace şi servicii de cazare;

2. unităţi şi structuri de alimentaţie;

3. dotări şi servicii pentru congrese, conferinţe;

4. dotări şi structuri pentru agrement;

5. transport aerian;

6. transport feroviar;

7. transport cu autocarul;

8. transport fluvial sau maritim;

9. birouri de informare turistică;

10. agenţii de turism, touroperatori şi alţi intermediari;

11. firme specializate în turismul balneomedical;

12. închirieri de mijloace de transport, echipament sportiv;

13. activităţi comerciale destinate servirii turiştilor.

Corelaţia dintre aceste elemente, nivelul şi dinamica lor sunt evidenţiate printr-o serie

de indicatori generali sau specifici: gradul de ocupare a structurii turistice, rata profitului pe

tip de structură, veniturile şi cheltuielile realizate pe fiecare tip de structură turistică; numărul

de turişti (români, străini), durata medie a sejurului, gradul de utilizare a mijloacelor de

transport, fluxurile internaţionale de turişti, plecările şi sosirile din (dinspre) ţara rezidentă

Capitolul 3

Agenţiile de turism

6clasificare după Eurostat .


Agenţiile de turism (Travel Agency, Reisebüro, Agence de voyages) constituie „veriga

de bază instituţională, care activează în domeniul turismului”7. Rolul preponderent al

agenţiilor de turism este de intermediere între prestatorii de servicii turistice şi turişti.

Activităţi derulate în cadrul agenţiilor de turism:

1. Procurarea prestaţiilor de servicii: hotelărie, transport, masă, tratament, agrement,

ghid etc.;

2. Organizarea (producţia) de aranjamente turistice: călătorii individuale sau colective,

pe baza unui program dinainte stabilit de agenţie la cererea clientului sau doar la

iniţiativa agenţiei;

3. Comercializarea produselor turistice deja create, de către alte agenţii producătoare de

voiaje numite tour-operatoare;

4. Informarea turiştilor asupra programelor turistice oferite;

5. Promovarea şi publicitatea unor programe turistice deja create.

Necesitatea înfiinţării şi legiferării activităţii agenţiilor de turism derivă din mai multe

considerente:

1. agenţiile de turism contribuie la mobilizarea veniturilor populaţiei, anticipat

consumării pachetului de servicii turistice solicitat;

2. agenţiile de turism determină îmbunătăţirea circulaţiei turistice;

3. agenţiile de turism contribuie la ameliorarea stării de sănătate;

4. agenţiile de turism, prin activităţile desfăşurată ridică gradul de cultură, civilizaţie a

unei societăţi.

Succesul îndeplinirii rolului lor principal de intermediere este condiţionat de

conştientizarea specificului comercializării în activitatea turistică. Astfel:

1. Pachetul final de servicii oferit reprezintă nu numai serviciile în sine, ci şi „logistica de

combinare a serviciilor preluate cu serviciile proprii ale agenţilor”8;

2. Comercializarea produsului turistic include în primul rând imaginea” sa (percepţia

produsului în viziunea consumatorului) şi ulterior serviciul turistic propriu-zis, datorită

decalajului creat între momentul achiziţionării şi cel al consumului efectiv al

produsului turistic;

7Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.116 8Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.117


3. Comercializarea pachetului de servicii depinde de calitatea şi durabilitatea legăturilor,

contactelor sau relaţiilor stabilite cu ceilalţi prestatori de servicii şi agenţii din ţară şi

din străinătate.

Înfiinţarea şi funcţionarea unei agenţii de turism depinde de îndeplinirea unor condiţii:

a) condiţiile de înfiinţare şi comercializare a produselor turistice;

b) condiţiile de acordare a licenţei de funcţionare;

c) condiţiile materiale şi pregătirea profesională a personalului.

TIPOLOGIE

Organizaţia Mondială a Turismului, în scopul delimitării principalelor funcţiuni

manageriale precum şi a domeniului de specializare, structurează agenţiile de turism în:

1. agenţiile de turism producătoarea de aranjamentele turistice (tour-operatoare);

2. agenţiile de turism, detailiste,

3. agenţiile de turism cu activitate mixtă.

Din punct de vedere ale preponderenţei activităţilor de turism în pachetul final de servicii

turistice se pot distinge:

1. agenţii de turism primare sau directe,

2. agenţii de turism secundare sau indirecte

După dimensiunea activităţilor desfăşurate9 se disting:

1. mari concerne industriale;

2. agenţii de voiaj de mărime mijlocie;

3. agenţii şi birouri de turism mici.

Agenţiile de turism coexistă într-o multitudine de forme: birouri de turism, agenţii de

voiaj, operatori de tururi (touroperatoare).

În literatura de specialitate sunt utilizate mai multe criterii de structurare a operatorilor

de turism. În funcţie de canalul de distribuţie ales pentru vânzarea produselor şi serviciilor

turistice, operatorii de turism pot fi:

1. Agenţii receptive (de primire, ground operators)

2. Agenţii touroperatoare

9 Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.118.


3. Agenţii detailiste

1. Agenţiile receptive sunt plasate la locul de destinaţie a turiştilor unde, pe baza

contractelor încheiate cu agenţiile touroperatoare, îşi oferă pachetele specifice de servicii:

excursii, vizitele la muzee sau monumente, servicii de ghid, sportive.

2. Touroperatorii ( denumiţi şi producători de voiaje, angrosişti ), sunt organizatori de

voiaje şi sejururi care creează, asamblează diferite componente ale serviciilor şi produselor

turistice (serviciile de cazare transport, de alimentaţie, de agrement ) oferindu-le clientelei fie

direct fie prin intermediul agenţiilor de voiaj detailiste. ).

Fig Circuitul produsului turistic pe reţeaua touroperatorului

Literatura de specialitate, structurează touroperatorii, în funcţie de asistenţa acordată

clientelei pe durata consumului de produse turistice în:

1. acompaniatori,

2. gazde,

3. integratori, care asigură doar integrarea serviciilor individuale în

produsul turistic complet, neîntâlnindu-se cu turiştii nici pe traseu, nici

la destinaţie.10

O altă structurare are în vedere tipul produselor turistice oferite şi modul de asamblare

al acestora. Conform acestui criteriu, touroperatorii sunt încadraţi în trei categorii: generalişti,

specialişti şi producători de voiaje punctuale11.

1. Generaliştii asamblează cele mai diverse servicii şi produse turistice, pe care le oferă

tuturor categoriilor de clienţi, detailiştilor, pe baza avantajelor competitive superioare

ale acestora.

10 Gherasim T, Gherasim D, Marketing turistic, citat după R. C. Mill: Lucr. cit., p.480. 11 J. Barré: Vendre le tourisme culturel, Economica, Paris, 1995, p.92-93.

Prestator de servicii

Touroperator

Turist


2. Specialiştii sunt tur-operatorii care asamblează doar un tip de produse turistice, pe

care le oferă unei anumite clientele, detailist.

3. Producătorii de voiaje punctuale oferă servicii turistice la comandă pentru diferite

grupuri, asociaţii, pentru diverse manifestări: conferinţe, congrese.

Accentuarea concurenţei în domeniul turismului a determinat conturarea tendinţe de

integrare verticală a producătorilor de voiaje în reţele de agenţii prin fuziune sau

asociere.

3) Agenţiile de turism distribuitoare (detailiste)

De regulă rolul agenţiilor distribuitoare este îndeplinit de agenţiile de voiaj, care

distribuie turiştilor serviciile şi produsele propuse de touroperatori, având în un rol similar

detailiştilor din reţeaua de distribuţie a produselor .

Fig Circuitul produsului turistic pe reţeaua detailistului

Agenţiile de voiaj facilitează turiştilor şi touroperatorilor procurarea unor servicii:

- vânzarea biletelor de călătorie;

-rezervarea de locuri de cazare;

-rezervarea locurilor în unităţile de alimentaţie publică;

-rezervarea de spaţii pentru parcarea autocarelor sau altor categorii de vehicule;

-efectuarea de schimburi valutare;

-asistarea turiştilor;

-cumpărarea de bilete la spectacole, diferite manifestări culturale, sportive, cu caracter

tradiţional;

-consilierea şi informarea turiştilor;

Organizarea unei agenţii touroperatoare

Organizarea agenţiei de turism poate lua două forme:

Prestator de servicii

Turoperator Detailist Turist


Organizare procesuală: a unei agenţii de turism, grupează resursele şi activităţile

agenţiilor de turism după principalele categorii de procese necesare realizării obiectivelor

propuse, concretizându-se în departamente cu funcţiuni şi atribuţii specifice, în cadrul cărora

trebuie realizate sarcinile primite.

Indiferent de tipul agenţiei, principalele funcţiuni derulate în cadrul unei agenţii de

turism de dimensiune medie sunt:

1. funcţia de creare a produsului turistic;

2. funcţia de prestaţii;

3. funcţia comercială şi de marketing-promovare;

4. funcţia financiar-contabilă..

2) Organizarea structurală, constă în gruparea funcţiilor, activităţilor, atribuţiilor şi

sarcinilor în funcţie de anumite criterii şi repartizării acestora pe subdiviziuni organizatorice,

pe grupuri şi persoane, în vederea asigurării unor condiţii cât mai bune pentru îndeplinirea şi

depăşirea obiectivelor firmei.. Organigrama unei firme de turism, (ce redă din punct de vedere

grafic structura organizatorică) este mult mai complexă decât cea a unei firme tradiţionale, cu

specific productiv, ea înglobând o serie de birouri şi departamente specifice: de ticketing,

de tarife şi documentare, de difuzare a unor materiale promoţionale, birouri pentru servicii

diverse cum ar fi spre exemplu cele de asigurări.

Sarcini comune ale angajaţilor :

1. Deschiderea scrisorilor şi a corespondenţei primite

2. Completarea agendei zilnice a agenţiei

3. Completarea fişei clienţilor.

4. Completarea documentelor de evidenţă generală a agenţiei

5. Completarea documentelor de evidenţă tehnico-operativă,

6. Elaborarea şi încheierea contractelor de turism,

Reţeaua agenţilor de turism touroperatoare şi detailiste

În perioada actuală, datorită posibilităţilor mari de alegere a produselor turistice, de către

turiştii-cumpărători, rolul funcţiei de intermediere a touroperatorilor şi detailiştilor a crescut

deosebit de mult. Ca urmare, pentru a-şi putea individualiza oferta turistică şi supravieţui în

lupta de concurenţă, touroperatorii se reunesc în reţele, care conferă multe avantaje:


1. reţelele vor ajuta intermediarii, touroperatori şi detailişti, să-şi creeze o imagine şi

o reputaţie desăvârşită;

2. totodată, reţeaua contribuie la creşterea calităţii pachetului de servicii turistice

oferite.

3. pentru agenţie există o protecţie reală faţă de riscul nevânzării pachetului de

servicii turistice, datorită preţurilor mai mici ale firmelor cu monopol şi a calităţii

superioare oferite de acestea;

4. atât pentru turist cât şi pentru agenţie există garanţia financiară a asigurării

serviciilor turistice în cantitatea şi la calitatea solicitată de aceştia.

Reţelele reunesc cel puţin zece agenţii independente, care oferă pachete de servicii

similare sau diferite. Există o multitudine de categorii de reţele, structurate după diverse

criterii:

I. În funcţie de poziţia reţelei în lanţul de distribuţie şi comercializare a produsului

turistic, acestea sunt touroperatoare (vânzând pachetul propriu de servicii turistice) sau

detailiste (care preiau oferta turistică de la un touroperator şi o revând ulterior).

II. În funcţie de tipul intermediarilor care compun reţeaua se disting: reţele de agenţii

ale transportatorilor, reţele hoteliere, asociaţii de rezervări mixte, reţele pentru

rezervări de grup, reţele comerciale ale marilor magazine, reţele ale organizatorilor de

voiaje.

III. În funcţie de gradul, modalitatea de integrare în reţea, principalele categorii

întâlnite sunt: reţeaua integrată, voluntară, protejată.

I. Marea majoritate a reţelelor agenţiilor de turism sunt tourperatoare. Apelarea la

o reţea de agenţii touroperatoare prezintă o serie de avantaje pentru turişti cât şi pentru

prestatorii de servicii, reţeaua având mai multe funcţii (roluri):

1. În primul rând, în cadrul reţelei vor fi selectaţi touroperatorii care pun în vânzare

doar serviciile cerute pe piaţă la un moment dat.. Reţeaua îndeplineşte deci, un rol de agent de

vânzări.

2. În al II-lea rând, reţeaua touroperatoare oferă cele mai atractive pachetele finale de

servicii turistice, combinând serviciile mai multor agenţii touroperatoare, astfel încât acestea

să satisfacă cât mai fidel preferinţele clienţilor. Prin aceasta, reţeaua are un important rol de

inovaţie, multe din produsele turistice oferite, fiind unicate;

3. În al III-lea rând reţeaua de agenţii touroperatoare are un rol important de

promovare, difuzând prin mijloace proprii, oferta furnizorilor de servicii turistice;

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI 4. În al IV-lea rând, prin alegerea anumitor servicii touroperatoare, reţeaua certifică şi

garantează calitatea produselor oferite, turistul având sentimentul de siguranţă în asigurarea

serviciilor la standardele de calitate solicitate.

Reţelele de agenţii de voiaj detailiste preiau ofertele de produse turistice de la

reţelele de agenţii touroperatoare vânzându-le către turişti. Utilităţile suplimentare adăugate

de reţeaua detailistă pachetului de servicuii turistice înglobează următoarele activităţi şi

operaţii suplimentare:

- completează pachetul turistic cu servicii individuale pe care le comercializează:

agrement, tratament, asistenţă, ghid, închirieri de autoturisme, obţinerea de vize

turistice, a poliţelor de asigurări pentru călătorie;

- efectuează operaţiunile de schimb valutar;

- încheie şi vinde aranjamente turistice (package tours sau package holiday) cu

principalele companii de transport;

- promovează prin broşuri proprii aranjamentele încheiate precum şi pachetele proprii

de servicii turistice;

- asigură şi asistă turiştii;

Principalele categorii de reţele ale prestatorilor de servicii sunt:

1. Reţelele de vânzări ale transportatorilor.

2. O altă tendinţă conturată în dezvoltarea reţelelor transportatorilor este cea a

dezvoltării unor reţele a organizatorilor de voiaje în autocar. Din ce în ce mai frecvent, în

reţeaua distribuitorilor de servicii turistice se angrenează şi automobil-cluburile, orientate în

special spre grupurile de automobilişti.

3. Reţele hoteliere.

4. Asociaţiile de rezervări de grup,

5. Reţelele comerciale ale marilor magazine, hiper şi supermarket-urilor

6. Există şi alte tipuri de intermediari care pot opera în sfera turismului. De exemplu,

reţele ale agenţiilor bancare (cum ar fi Crédit Agricol şi Crédit Lyonnais, tot din Franţa), ale

unor publicaţii, reviste de prestigiu.

Integrarea unor lanţuri ale unor unităţi care prestează activităţi turistice înrudite

determină formarea de conglomerate.


III. Gradul de integrare în reţea determină formarea următoarelor tipuri de reţele: reţeaua

integrată, (cu un grad ridicat de integrare, dependenţă faţă de reţea), reţeaua voluntară (care

are un grad de integrare mai redus decât prima), reţeaua voluntară (care dispune de cea mai

mare independenţă comparativ cu primele două tipuri menţionate).

1. Reţeaua integrată

2. Reţeaua voluntară

3. Reţeaua protejată.

CAPITOLUL 4

SERVICIILE DE CAZARE TURISTICA

Serviciile turistice de cazare vizează asigurarea condiţiilor şi confortului pentru adăpostirea

şi odihna călătorilor, într-o perioadă de timp, pe baza unor tarife determinate

Tipologia unităţilor de cazare

1. După structura reţelei de cazare, există:

–forme de bază pentru cazare: hotelul apartamentul, motelul, vila, cabana, hanul

turistic;

– forme de cazare complementare: popasul turistic, satul de vacanţă, campingul,

satul turistic, ferma agroturistică.

Aceste forme complementare sunt realizate în zonele, în care nu există localităţi

turistice sau în zonele în care activitatea turistică are un caracter sezonier.

2. După categoria de confort există unităţi de cazare turistică de categoria 1*, 2*, 3*,

4*, 5 stele

3. După durata de funcţionare pe parcursul anului se disting: structuri de cazare

permanente; structuri sezoniere.

4. În funcţie de durata sejurului

– structuri de cazare de tranzit,

– structuri de cazare de sejur,


– structuri mixte,

5. În raport cu capacitatea lor de primire: structuri mici, cu o capacitate între 20 şi

40 locuri; structuri medii, cu o capacitate între 40 şi 400 locuri; structuri mari de tipul

complexelor turistice, care au peste 1000 locuri.

Principalele tipuri de structuri de primire cu funcţiune de cazare, conform normelor

metodologice aprobate, sunt:

1. Hotelul

2. Motelul;

3. Vilele

4. Bungalourile

5. Cabanele turistice

6. Refugiile turistice

7. Campingurile

8. Căsuţele

9. Satul de vacanţă.

10. Pensiunile turistice şi fermele agroturistice

11. Camerele de închiriat în locuinţe familiale

12. Spaţiile de cazare pe navele fluviale sau maritime

În cadrul unităţilor de cazare un loc aparte îl ocupă şi structurile de cazare extrahoteliere,

care oferă multiple avantaje : preţuri flexibile şi mai reduse ; alimentaţie variată;

autencitatea prestaţiilor. Cele mai cunoscute structuri extrahoteliere sunt: reşedinţele

secundare; camerele mobilate; campingul; casele familiale şi satele de vacanţă; motelul;

hanul turistic.

Lanturile hoteliere

1. Lanţurile voluntare, care grupează hoteluri independente, ce îşi menţin autonomia

de gestiune.. Principalele domenii de cooperare în cadrul lanţului sunt:

– promovarea şi publicitatea;

– centrele de rezervări de locuri;

– consultanţa şi serviciile de pregătire profesională.


2. Lanţurile integrate cuprind hoteluri, cu grade diferenţiate de autonomie.

Principalele lanţuri integrate sunt cele americane. În Europa, cel mai bun lanţ integrat este

Accor, care este lipsit doar de activitatea de transport propriu, pentru a putea fi inclus în

categoria “complet integrat”. Gama de servicii oferite de lanţurile integrate este largă:

hotelărie (50%), restaurant (26%), servicii de rezervare (11%) şi alte servicii (13%).

Organizarea activitatilor hoteliere

În unităţile hoteliere, subdiviziunile organizatorice sunt reprezentate prin

departamente, care la rândul lor grupează servicii omogene sau complementare, ce

îndeplinesc aceeaşi funcţie. Un serviciu poate avea în componenţa sa mai multe

compartimente, care sunt structurate în birouri, secţii, partizi, în funcţie de activităţile

derulate.

După funcţiile principale îndeplinite – cazare si alimentaţie – un complex hotelier va

avea cel puţin 2 departamente de bază: departamentul cazare şi departamentul alimentaţie şi

4 departamente auxiliare: departamentul administraţie, tehnic, de marketing-vanzari şi de

personal.

Principalele servicii în cadrul departamentului de cazare sunt serviciul front-

office (recepţia) şi serviciul de etaj. În cadrul departamentului alimentaţie, din incinta

hotelului, serviciul de bază este cel de alimentaţie.

Prestarea serviciilor specifice, din cadrul unităţii hoteliere, presupune o gamă variată

de activităţi. Tipologia activităţilor derulate în cadrul unui complex hotelier are la bază mai

multe criterii de grupare:

1. în funcţie de contactul cu clienţii există activităţi front-office, care

presupun, un contact direct cu clientela, şi activităţi back-office, care au

caracter administrative, contabil, tehnice s.a.

2. după modul cum sunt îndeplinite serviciile de cazare: activităţi

operaţionale, legate de prestarea nemijlocită a serviciilor, şi


activităţi funcţionale - administrare control, comercializare, întreţinere,

care influenţează indirect prestarea serviciilor

(vezi fig)

Activităţi de cazare propriu-zisă

Hotel Activităţi complementare cazare

Activităţi legate de primirea şi plecarea turistului

Activităţi de informare, intermediere

Activităţi de agrement

Fig Activităţi derulate în cadrul hotelului

Activităţile operaţionale se derulează în cadrul departamentului de cazare,

alimentaţie şi a departamentului de prestaţii directe: piscine, fitness center, saune, baie

turcească, sală gimnastică, masaj, ultraviolete, închiriere săli, sală de coafură, servicii de

telecomunicaţii, agenţie de turism, spălătorie.

Activităţile funcţionale sunt prestate în cadrul departamentelor de administraţie şi

gestiune generală, tehnic, marketing.

Activităţi de alimentaţie


În cadrul departamentului de cazare funcţionează serviciul front-office şi serviciul de etaj

Fig. Serviciile din cadrul departamentului de cazare

Serviciul front office

Activităţile principale a serviciului front office se derulează în holul de intrare (primire).

În hotelăria medie şi mare, acesta includ, pe lângă cazarea propriu-zisă şi alte activităţi sau

servicii, care sunt grupate într-un departament de prestatii (incluzând servicii cum ar fi:

concierge, schimb valutar, telefon fax, mail-information, închirieri autoturisme s.a).

Departamentul este coordonat de un front-office-manager sau şef de recepţie.

Modelul european hotelier organizează holul de intrare-primire în cadrul unui

compartiment concierge, care are menirea de a sta la dispoziţia clientului pe tot parcursul

şederii sale, coordonând serviciile, prestaţiile solicitate din momentul intrării acestuia în

unitatea hotelieră şi până la plecarea sa. Funcţiunile în cadrul compartimentului concierge

sunt deservite de personalul de contact, reprezentat de lucrători concierge. Aceştia deservesc

un front-desk (comptoir sau contoar), oferind sau păstrând cheia camerei, furnizând

informaţiile solicitate de turişti, activând eventualele servicii suplimentare dorite de clienţi,

păstrând anumite obiecte personale sau de valoare, asigurând rezervări în mijloacele de

transport, la spectacole ş.a.

Activităţi în cadrul „Recepţiei”

Principalele activităţi care se derulează în cadrul „Recepţiei” sunt:

1. Primirea clienţilor;

2. Atribuirea camerelor;

Departamentul de cazare Serviciul front office

Serviciul de etaj


3. Păstrarea cheilor;

4. Rezervări camere;

5. Casierie;

6. Facturare;

7. Telefonie şi activităţi în cadrul centralei telefonice.

Serviciul de etaj cuprinde spaţiul cazabil cuprinzând camerele single (cu un pat), duble

(cu un pat matrimonial sau separate) sau apartamentele şi spaţiul comun, in care se includ:

-Serviciul de întreţinere grupează pe fiecare etaj oficiile (de regulă minim 2 pentru

guvernanta generala şi cea de etaj) şi spatiile pentru obiectele de întreţinere, materiale,

ateliere,

-magaziile pentru lenjerie, s.a

- spaţiile pentru ascensor, pentru hidrant în caz de incendiu.

În cadrul funcţiilor specifice serviciului de etaj, spaţiile de folosinţă individuală sunt deservite

de cameriste, subordonate eventual unei guvernante de etaj, lenjerese subordonate fie

guvernantei generale, fie unei lenjerese şefe în cazul hotelurilor de dimensiuni mai mari.

Figura . Posturile aflate în subordinea guvernantei generale

Guvernanta (stăpâna casei) are un rol important în asigurarea curăţeniei în coordonarea

lenjereselor, a spălătoriei, în gestiunea produselor de întreţinere. Hotelurile de dimensiuni

mari cuprind un număr mai mare de funcţii subordonate guvernantei generale. Structura

Guvernanta

Cameriste

Lenjeriste

Menajere

Cafegiu

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI organizatorică includ, în subordinea guvernantei generale, mai multe guvernante de etaj, care

coordonează cameristele şi valeţii, guvernanta pentru spatiile comune, şefa lenjereselor,

responsabilul călcătoriei, eventual un cafegiu.

În unele hotele de lux, de capacitate mare, rolul guvernantei generale este preluat de un

“director serviciu camere”, care coordonează un număr important de posturi şi funcţii,

grupate pe compartimente.

Indicatorii de cuantificare a eficientei activitatilor derulate in unitatile

hoteliere

1. Capacitatea de cazare turistică existentă cuprinde numărul de locuri de cazare de

folosinţă turistică. Ea diferă de capacitate de cazare turistică în funcţiune, adică de numărul

de locuri de cazare efectiv puse la dispoziţia turiştilor de către unităţile hoteliere.

Capacitatea de cazare existentă se exprimă prin numărul total de paturi, care poate fi

apreciat în mod global sau cu ajutorul unor indicatori parţiali:

– numărul de camere individuale;

– numărul de locuri de cazare în camere individuale;

– numărul de camere duble;

– numărul de locuri de cazare în camere duble;

– numărul de apartamente;

– numărul de locuri de cazare în apartamente;

2. Capacitatea de cazare în funcţiune (Cap) exprimă, deci, oferta de cazare a firmei

de turism în funcţie de numărul de locuri care pot fi oferite la cazare (L) şi numărul de zile cât

pot fi folosite într-un an (nz), luând în consideraţie şi zilele de neutilizare datorate unor lucrări

de igienizare, curăţenie, reparaţii.

nzLcap×=


3. Oferta de cazare (L) cuprinde volumul total de activităţi de cazare, pe care unitatea

de cazare turistică îl poate realiza într-o anumită perioadă de timp. Structura ofertei de cazare

cuprinde oferta hotelieră şi structurile de primire extrahoteliere, ea putând fi analizată mai

detaliat. Oferta de cazare turistică este o mărime ex-ante, utilizată la stabilirea volumului

programat de încasări.

L = LH + LEX

4. Densitatea ofertei de cazare (D) poate fi evaluată ca pondere a locurilor de cazare

pe km2, sau loc de cazare, calculându-se în două moduri: fie ca raport între numărul locurilor

totale de cazare (L) şi suprafaţa zonei (S), fie ca raport între numărul locurilor totale de cazare

şi numărul camerelor (N):

100×=S

LD sau 100×=

N

LD

5. Coeficientul de ocupare a capacităţii de cazare în funcţiune (Cf) este calculat ca

un coeficient ponderat, între numărul de turişti (T) şi durata medie a sejurului (S), respectiv

între locurile de cazare şi numărul de zile-turist.

100××

×=

ztL

STCf , unde T - numărul de turişti;

S- durata medie a sejurului;

Zt- număr de zile-turist

6. Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare în funcţiune (Cuc) exprimă

gradul de valorificare a ofertei de locuri-zile de cazare a hotelului (L), într-o anumită perioadă

de timp. Se calculează ca un raport între numărul de zile-turist sau numărul de înnoptări în

spaţiile de cazare disponibile (Zt) şi oferta de locuri-zile de cazare (L).

100×=L

ztCuc

7. Numărul mediu zilnic, lunar sau anual de turişti (Nt) indică cererea efectivă

globală sau pe segmente de clienţi, într-o anumită perioadă de timp. Se calculează ca un raport

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI între numărul de turişti sosiţi în perioada de referinţă (T) şi numărul de zile a perioadei

respective (Z).

z

TNt =

8. Durata medie de sejur (S) se calculează la nivel global, pe mijloace de cazare, sau

după proveninţa turiştilor. Ea caracterizează gradul de atractivitate al unei zone, indicând

perioada medie de timp, în care turiştii rămân într-o anumită zonă turistică,.

T

ZTS =

Indicatorii prezentaţi reprezintă instrumente preţioase de lucru pentru aprecierea gradului

de valorificare a unităţii de cazare turistică, a eficienţei acesteia, a gradului de atractivitate

a unei zone, a circulaţiei turistice, atât la nivel microeconomic, cât şi mezo şi

macroeconomic.

Capitolul 5

SERVICIILE TURISTICE DE ALIMENTAŢIE PUBLICĂ

Componentă a produsului turistic, alimentaţia publică influenţează calitatea

prestaţiei turistice în ansamblul ei. Impactul acestor servicii, în aprecierea calităţii

întregului pachet de servicii turistice este mare, turistul cheltuindu-şi 20-25% din timpul său

pentru servirea mesei.

Alimentaţia publica este un sector integrat în activitatea de turism. .

Sectorul de alimentaţie publică se încadrează în grupul serviciilor de bază turistice,

revenindu-i sarcina de a asigura pe întreaga durată a călătoriei, condiţiile necesare pentru

procurarea şi servirea hranei turistului. Acest rol important în cadrul prestaţiei turistice este

exercitat prin două componente, care pot fi separate în timp şi spaţiu: de organizare a

producţiei proprii de preparate culinare şi de asigurare a serviciului de servire a

consumatorului,.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Pentru a se încadra în serviciile de bază ale produsului turistic, unităţile de alimentaţie publică

trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:

– să fie prezente în toate momentele cheie de consum turistic;

– să îndeplinească toate cerinţele de calitate;

– să existe o varietate de servicii ale unităţilor de alimentaţie publică capabile să

satisfacă o diversitate de preferinţe.

În cadrul managementului turismului, satisfacerea nevoii de hrană este realizată pe

seama alimentaţiei comerciale, care are o sferă de cuprindere mult mai limitată decât cea a

unităţilor de alimentaţie publică, cu care se află într-o relaţie de intercondiţionare reciprocă.

Ca parte componentă a activităţii de turism, alimentaţia publică, nu poate fi redusă

doar la satisfacerea nevoii de hrană, ea îndeplinind funcţiile:

1. funcţia economică.

2. funcţie educativă, în sensul însuşirii unui comportament şi model corect de alimentaţie.

3. funcţia socială.

4. funcţia culturală, prin organizarea simultană a unor programe culturale, momente

coregrafice, audiţii muzicale cât şi prin posibilitatea luării contactului direct cu unele

tradiţii ale diferitelor popoare;

5. funcţia de alimentaţie propriu-zisă, structurată pe doua subdiviziuni principale -de

gradul I si de gradul II. Cerinţele zilnice de hrană sunt satisfăcute de funcţia de gradul I, în

timp ce cerinţele alimentare de gradul II necesită asigurarea unei alimentaţii specifice în

scopul regenerării forţelor pentru dezvoltarea musculaturii, satisfacerea anumitor cerinţe

de ordin estetic sau anumitor preferinţe, gusturi.

În cadrul industriei turismului, serviciile de alimentaţie publică exercită preponderent o

funcţie economică, comercială.

Tipuri de unităţi de alimentaţie destinate servirii turiştilor

În literatura de specialitate tipologia unităţilor de alimentaţie publică poate fi structurată

după funcţia predominantă pe care o îndeplineşte în: unităţi cu alimentaţie colectiva şi unităţi

cu alimentaţie comercială. Din prima grupa fac parte restaurantele din cadrul unităţilor

publice cu caracter social, întreprinderile, cantinele din şcoli, spitale, armata, închisori,

universităţi, restaurantele cu auto-servire (caféteria, self service), distribuitoare automate.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Ultimele două tipuri de unităţi sunt utilizate şi în cadrul alimentaţiei comerciale, aşa încât o

linie strictă de demarcaţie între cele două categorii este greu de trasat.

În conformitate cu prezentele norme, în România pot funcţiona următoarele tipuri de

unităţi de alimentaţie pentru turism

Tabelul Tipologia unităţilor de alimentaţie publică

Nr. crt. Tipuri de uniăţi Categoria

Lux

I II III

1. Restaurant

1.1. Clasic x X X X

1.2. Specializat

1.2.1. Pescăresc, vânătoresc x X X –

1.2.2. Dietetic, lacto-vegetarian – X X X

1.2.3. Rotiserie, zahana – X X X

1.2.4. Familial, pensiune – X X X

1.3. Cu specific naţional sau local x X X –

1.4. Braserie x X X –

1.5. Berărie x X X –

1.6. Grădină de vară x X X X

2. Bar

2.1. Bar de noapte x X – –

2.2. Bar de zi x X X –

2.3. Cafe-bar, cafenea x X X –

2.4. Disco-bar (discotecă, videotecă) x X X –

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI 2.5. Bufet-bar – X X X

3. Unităţi tip fast-food

3.1. Restaurante autoservire – X X X

3.2. Bufet tip express – X X X

3.3. Pizzerie – X X X

3.4. Snack-bar – X X X

4. Cofetărie x X X X

5. Patiserie, plăcintărie, simigerie,

covrigărie

– X X X

Criteriile utilizate pentru clasificarea unităţilor de alimentaţie publică în cele patru

categorii (I, II, III, lux) sunt atât obligatorii, cât şi suplimentare.

Adoptarea unui anumit sistem de clasificare prezintă o deosebită importanţă:

În primul rând, orice turist este informat în legătură cu posibilităţile de confort şi

servicii oferite, o anumita categorie a unităţii de alimentaţie publică codificând turistului

nivelul prestaţiilor oferite;

În al doilea rând, statul poate urmări mai uşor activitatea derulată în cadrul hotelurilor,

a restaurantelor şi poate interveni prin pârghii specifice.

În al treilea rând, adoptarea unui anumit sistem de clasificare constituie unul dintre

cele mai bune mijloace de protecţie a consumatorului de posibilele abuzuri ce pot apărea:

practicarea unui sistem de tarife neadecvat serviciilor oferite, neacordarea serviciilor propuse.

Statul poate interveni direct în rezolvarea eventualelor sesizări ale turiştilor prin reglementari

specifice;

În al patrulea rând, adoptarea unui anumit sistem de clasificare impulsionează

activitatea turistică în ansamblul ei, multe dintre unităţile încadrate la o categorie mai slabă

încercând să-şi îmbunătăţească cantitativ şi calitativ gama de servicii, pentru a accede într-o

categorie mai bună;

În al cincilea rând, adoptarea unui anumit sistem de clasificare are un caracter

normativ, agenţii de turism şi turoperatorii urmărind respectarea contractelor şi a prevederilor

acestora.

Organizare

Structura organizatorică a unităţilor de alimentaţie publică include:


-unităţi de producţie (bucătărie, laborator, secţii de preparare şi semipreparare, secţii

de cofetărie);

-unul sau mai multe saloane de servire;

-unul sau mai multe baruri

-unităţi de depozitare şi păstrare.

Structurile de alimentaţie publică cuprind un spaţiu de producţie (bucătăria

centrală), şi mai multe spaţii anexe: spaţii de depozitare, hol de intrare, garderobă, grup

sanitar, vestiare, duşuri pentru personal, magazie, aparate telefonice şi bar

Sectorul de producţie include o structurare pe mai multe zone sau spaţii de lucru:

1. zona de prelucrare primară;

2. carmangeria cu rolul de a livra preparatele din carne;

3. laboratorul de cofetărie-patiserie;

4. bucătăria rece ( bufetul de serviciu) în care se aranjează pe platouri felurile de

preparate;

5. bucătăria caldă a cărui scop este prelucrarea termica a alimentelor;

6. cofetăria, unde se pregătesc produse pentru micul dejun, unele deserturi, băuturi

nealcoolice calde;

7. spălător;

8. camera de spălat ouă;

9. un oficiu al restaurantului dotat cu casă de marcat;

10. vestiar şi grup sanitar;

11. magazii (bucătăria terminus);

12. bar de serviciu.

Pentru obţinerea unei eficienţe sporite în servirea propriu-zisă a clienţilor şi utilizarea

personalului sunt utilizate două lanţuri de distribuţie:

1. lanţul de distribuţie la cald pentru cazul în care produsele şi consumul preparatelor are

loc în aceeaşi zi (preparatele vor fi introduse în recipiente la o temperatură de minim

80 de grade) ;

2. o distribuire la rece, în cazul în care între prepararea produselor şi consumul alimentelor

se interpune o perioadă de păstrare a acestora (de cel puţin şase zile). În acest sens, ele

sunt transportate în camere de răcire, depozitate, unde vor fi congelate.


Salonul de servire

Organizarea, coordonarea salonului de servire revine unui maitre-d’hotel. În funcţie de

capacitatea şi categoria de clasificare a unităţii respective, sunt încadraţi mai multe feluri

maitre-d’hotel: maitre-d’hotel de etaj pentru prestaţia serviciilor de alimentaţie pe etaj,

maitre-d’hotel pentru fiecare tură, care primesc şi îndrumă clienţii către saloanele potrivite,

maitre-d’hotel de rang, în cazul în care restaurantul conţine mai multe saloane (mic dejun,

dejun, sală banchete, grădină de vară, salon dejun de afaceri).

Fiecărui salon îi este repartizat un maitre-d’hotel de rang care primeşte, instalează la

masă şi preia comanda clienţilor, coordonând chelnerii din salonul cărora le-a fost repartizat.

În cazul în care salonul are o capacitate mare, acesta este compartimentat în mai multe

sectoare, raioane, care sunt deservite de şefi de rang.

Un şef de rang are aceleaşi atribuţii ca şi maitre-d’hotel, el deservind 3-5 raioane dintr-

un salon. Modul de îndeplinire al atribuţiilor şi activităţilor de către maitre-d’hotel este foarte

important, datorită rolului de contact cu interesele clienţilor pe de o parte şi pe de altă parte cu

imaginea şi interesele restaurantului (fig .)

Figura . Dublul rol al maitre-d’hotel

Capacitatea fiecărui raion este 16-24 locuri. Efectuarea deservirii consumatorului este

asigurată de chelneri sau picoli şi somelieri. Atribuţiile somelierului nu se reduc doar la

alegerea şi stocarea vinurilor ci continuă şi în procesul de servire al clienţilor. Astfel,

somelierul recomandă şi îndrumă clienţii în alegerea vinurilor şi asigură servirea acestora.

Picolii ajuta chelnerii la efectuarea servirii, debarasează mesele sau după caz servesc şi ei

clienţii dacă numărul preparatelor ce trebuie aduse la masa într-un timp scurt este mare.

În cadrul funcţiilor şi a personalului de servire, hotelurile de categorie superioară

trebuie să asigure şi room-service. Activităţile room-service pot fi permanente sau doar

pentru mic dejun. Apelarea de către client este de regulă telefonică. Preţurile preparatelor

UNITATE ALIMENTAŢIE PUBLICA (RESTAURANTUL)

CLIENŢII MAITRE D’HOTEL

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI solicitate vor include pe lângă cota de TVA şi taxa de serviciu la cameră. Serviciul la cameră

este coordonat de către un room-service manager, care preluând informaţia de la dispecer o

transmite pentru a fi onorata chelnerilor de etaj.

Amenajarea saloanelor ţine de un anumit concept şi strategie de management. Dacă

piaţa ţintă are o anumită destinaţie geografică se pot promova cu succes stilul local sau al

zonei respective (spre exemplu există unităţi de alimentaţie publică amenajate în stil

moldovenesc, bănăţean , ardelenesc şi dobrogean). Pentru categoria I sau lux, saloanele pot fi

amenajate în stil clasic sau de epocă, în timp ce categoriile II si III comportă mai degrabă un

stil rustic. Practicarea unui management performant în unităţile de alimentaţie publică trebuie

să optimizeze în primul rând relaţia costuri-rezultate a servirii, care depinde într-o bună

măsură de:

1. Organizarea locurilor într-un salon;

2. Formaţia de lucru folosită (totalitatea persoanelor folosite într-o încăpere, salon

colectiv de muncă);

3. Optimizarea fluxurilor principale;

4. Meniul servit;

5. Programul unităţii de alimentaţie publică.

Servirea consumatorilor este realizată în salonul de servire, dotat cu o bază tehnico-

materială corespunzătoare.

Arta ospitalităţii – cheia succesului în unităţile de alimentaţie publică

Un element important al managementului în unităţile de alimentaţie publică îl

constituie crearea, dirijarea şi controlul relaţiilor de ospitalitate, astfel încât consumatorul să

simtă că este tratat ca un oaspete dorit.

Arta ospitalităţii a fost de multe ori elogiată prin expresii de genul: "clientul nostru,

stăpânul nostru", "clientul este rege".

Calitatea serviciilor unităţilor de alimentaţie publică este apreciată nu numai de

conţinutul intrinsec al produsului, ci şi de modul de promovare a produsului şi modul de

tratare a clientului. .

În calitate de proces, ospitalitatea cunoaşte 3 componente majore:

1. ospitalitatea serviciilor oferite de prestator într-o unitate de alimentaţie publică

(depinde de calitatea personalului, calitatea produselor);

2. transferul ospitalităţii de la ofertantul serviciilor către beneficiar;


3. beneficiarul ospitalităţii care îşi doreşte mai mult sau mai puţin să fie tratat în mod

deosebit.;

În cadrul celor trei elemente coexistă 5 componente cheie:

a) produsele oferite

b) comportamentul de consum al beneficiarului.

c) mediul fizic

d) nevoia de confort şi securitate în timpul consumului

e) obiectivele pe care clientul doreşte să le soluţioneze într-o atmosferă de ospitalitate.

Confruntarea dintre cele 5 elemente va multiplica efectele pozitive, impresia şi

satisfacţia clientului, acesta transformându-se într-un propagandist activ care va recomanda

tuturor prietenilor săi unitatea respectivă. Influenţa exercitată asupra clientului depinde în

mod deosebit de poziţia şi statutul social al acestuia (impactul constând între 5 şi până la sute

de noi clienţi care vor vizita localul).

Meniul este recomandabil să fie adaptat specificului local. Tipurile de meniuri sunt

structurate, de regulă, după gradul de libertate al clientului în alegerea meniului:

1. a la carte

2. meniu cu specific

3. meniu impus-

4. meniurile cu preţ fix

5. meniu comandat.

Unul dintre serviciile important prestate de unitatea de alimentaţie este cel de organizare

al meselor festive, banchete sau sesiuni de afaceri. Numărul solicitărilor pentru acest gen de

serviciu este mare ceea ce face ca unele restaurante sa-si constituie un departament separat

pentru mese festive.

Principalele tipuri de mese festive sunt:

1. Recepţiile care grupează un număr mare de persoane ce sunt servite în sistem bufet cu

preparate şi băuturi rafinate

2. Reuniunile: grupează un număr mai restrâns de persoane cărora pe o durată de 3-5 zile

li se serveşte masa, cocktailuri, cafea şi gustări în pauza de cafea după un program dinainte

stabilit. Scopul reuniunii poate fi divers.

3. Cocktail-party asigura serviciul complet de alimentaţie pentru o zi servirea realizându-

se în cadrul unui sistem tip bufet.


4.Banchet : reuneşte un număr mare de persoane (peste 1000) care în sistem de servire

directă li se asigură un meniu unic, participarea făcându-se pe bază de invitaţie pentru o mai

bună organizare a servirii la masă.

Avantajele organizării unui serviciu de banchet

• Banchetele asigura importante beneficii băneşti prin asigurarea capacităţii

maxime a saloanelor într-un timp scurt

• Asigură recuperarea imediată a cheltuielilor, datorită desfacerii şi servirii

imediate a preparatelor şi încasării în avans a contravalorii meniului comandat;

• Creează un anumit prestigiu unităţii odată cu atragerea unor personalităţi

sau clienţi cu o bună poziţie socială;

• Constituie o modalitate de publicitate, clienţii satisfăcuţi fiind cei mai buni

promotori ai calităţii serviciilor oferite;

• Îmbunătăţeşte modul de folosire al timpului de lucru eliminând creearea

timpilor morţi între cele două solicitări maxime, prânzul şi cina;

• Contribuie la o îmbunătăţire a organizării muncii şi la o accentuare a

diviziunii muncii în cadrul spaţiului de producţie în cazul marilor hoteluri, organizarea

banchetelor se face in cadrul unui departament de banchete care a re propriul sau spaţiu de

producţie şi personal specializat. Departamentul e coordonat de un manager de banchete care

poate apela după caz şi la personal de servire specializat din afara firmei în cazurile unor

solicitări intense.

Indicatorii de cuantificare a unităţilor de alimentaţie publică

pentru turişti

Specificul activităţilor derulate în unităţile de alimentaţie publică a determinat

caracterizarea acestora, sub aspect economic, cu ajutorul unor indicatori de calitate.

1. Investiţia specifică (i) pe un loc la masă indică investiţia făcută pe locul de masă. Se

calculează ca un raport între valoarea totală a investiţiei pentru înfiinţarea unităţii respective

de alimentaţie publică (I) şi numărul de locuri la mese (L).


i = L

I

2. Vânzarea medie pe un loc la masă sau pe m2 de sală de consum ( Vm) exprimă

valoarea vânzărilor totale dintr-o anumită perioadă de timp pe locuri de masă sau pe o unitate

de m2 de sală de consum; se calculează ca un raport între vânzările totale şi numărul de locuri

de masă sau valoarea vânzărilor supra m2 de sală de consum.

Vm = Vt / L

3. Vânzarea medie din producţia proprie pe un loc la masă sau pe m2 de sală de

consum exprimă eficienţa vânzărilor proprii şi se calculează ca raport între vânzările totale

din producţia proprie într-o anumită perioadă de timp şi numărul total de locuri la masă,

respectiv m2 de sală de consum.

Vp = Vp / L

4. Productivitatea muncii personalului de producţie (Wp) exprimă eficienţa folosirii

personalului de productivitate al unităţii. Se calculează ca raport între vânzările totale şi

producţia proprie într-o anumită perioadă de timp şi numărul mediu al personalului de

producţie (Np).

Wp = Vp / Np

5. Productivitatea orară medie (Wh) calculată ca un raport între volumul vânzărilor

totale şi numărul de om-ore lucrate de personalul unităţii într-o anumită perioadă de timp.

Exprimă eficienţa utilizării întregului personal al unităţii într-o perioadă de timp.

Wh = Vt / Nr om-ore

6. Rata rentabilităţii economice (Re) se calculează ca un raport între profilul net obţinut

într-o anumită perioadă de activitate şi valoarea vânzărilor totale dintr-o anumită perioadă de

timp; se exprimă procentual.


Re = Pn / Vt x 100

7. Consumul meu pe un client (Cm) exprimă valoarea vânzărilor totale pe client. Se

calculează ca un raport între vânzările totale într-o anumită perioadă de timp supra numărul

total de clienţi (Nr.cl) care au consumat în unitatea respectivă într-o anumită perioadă de timp.

Cm = Vt / Nr.cl

8. Afluxul consumatorilor pe un loc la masă (Ac)un raport între numărul de clienţi

dintr-o anumită perioadă de timp care au consumat şi numărul de locuri la mese. Indică gradul

de frecventare a unităţii respective şi modul de folosire a locurilor la mese.

Ac = Nr.cl / L

9. Coeficientul de utilizare a capacităţii de servire (Cuc) exprimă eficienţa utilizării

capacităţii de servire. Se calculează ca un raport între valoarea totală a vânzărilor realizate

într-o anumită perioadă şi capacitatea teoretică de servire a unităţii respective (Cp).

Cuc = Vt / Cp

Eficienţa unităţii de alimentaţie publică este influenţată şi de calitatea echipamentelor,

utilajelor, instalaţiilor care formează capitalul tehnic. Modul de utilizare a capitalului este

reflect prin:

1. Productivitatea capitalului tehnic exprimă valoarea (volumul) vânzărilor realizate

cu o anumită valoare a capitalului folosit.

2. Coeficientul capacităţii tehnice este o mărime care exprimă valoarea capitalului

necesar pentru a realiza un anumit volum al vânzărilor.

Dacă unitatea este compusă din mai multe structuri (bar de zi, bufet) eficienţa unităţii

trebuie calculată global, luând în consideraţie şi activităţile acestor unităţi.

Capitolul 6

SERVICIILE TURISTICE DE TRANSPORT


Rolul şi importanţa transporturilor turistice în cadrul prestaţiei turistice

Semnificaţia turismului, din cele mai vechi timpuri, derivă, în primul rând, din procesul de

deplasare al turiştilor spre un anumit loc de destinaţie turistică, cu ajutorul unor mijloace de

transport.

a). ransportul turistic reprezintă prima formă de manifestare a consumului turistic,

care asigură deplasarea turiştilor din locurile de reşedinţă către zonele de destinaţie turistică.

Forme de turism:

1. turismul destinaţiilor (de sejur), care necesită deplasarea călătorilor dus-întors de

acasă într-o anumită zonă, unde vor rămâne o anumită perioadă de timp;

2. turismul de tranzit (itinerant), care presupune deplasarea pe toată durata călătoriei, cu

staţionarea scurtă în locuri (puncte) diferite turistice, de-a lungul rutelor principale de tranzit.

În cazul turismului itinerant influenţa structurii turistice de transport asupra produsului

turistic este mai mare decât în cazul turismului de sejur, după cum se deduce din relaţiile:

- în cazul turismului de sejur StT TR += (min)

- în cazul turismului itinerant )(min imTR sTT +=

=TRt timp pentru transport; =S durata efectivă a sejurului; =T timp liber total pentru

concediu;.

b). Nivelul de organizare şi de dezvoltare a transportului condiţionează dinamica

activităţii turistice. Corelaţia dintre factorul transport şi dinamica activităţii turistice este

reflectată şi de organizarea transportului în funcţie de criteriul distanţei, în următoarele forme:

1. Transportul auto, folosit cu precădere pentru distanţele până la 100 km;

2. Transportul feroviar, utilizat de regulă pentru distanţe de 100-1000 km;

3. Transportul aerian, pentru distanţe de peste 1000 km, cu viteză mare de deplasare;

4. Transporturile maritime şi fluviale, pentru deplasări pe apă pe distanţe variate;

5. Alte forme de transport, pentru distanţe mici de 400-1000 m (de exemplu,

transportul prin cablu sau cu ajutorul unor mijloace nemotorizate de transport).

c). Calitatea şi gradul de modernizare a mijloacelor de transport folosite

condiţionează extinderea anumitor forme de turism practicat.

Etape de evoluţie,


1) Prima etapă este dominată de mijloace incipiente de transport rutiere până la

apariţia mijlocului de transport feroviar din secolul XIX şi dezvoltarea turismului în

staţiunile din apropierea imediată a căilor ferate.

Primele vehicule apărute în jurul anului 2000 î.e.n au fost şaretele. Ulterior, remarcăm

următoarele mijloace de transport care reprezintă tot atâtea salturi evolutive:

a). Trăsurile în sec. al XV-lea (apărute pentru prima dată în oraşul maghiar Kocs, de unde

şi englezescul coach);

b). Căruţele (conestoga numită la început în SUA) neacoperite, cu bănci de lemn, trase de

şase boi, catâri sau cai;

c). Căruţele cu coviltir;

d). Diligenţele, care iniţial făceau curse între Londra şi Edinburgh pe o distanţă de 640

km. Diligenţele transportau 8-14 persoane;

e). Omnibuzele urbane (apărute în jurul anului 1800) folosite pentru transportul

pasagerilor atât înăuntrul lor cât şi pe acoperiş;

f). inventarea motorului cu aburi care a deschis drumul creării primului tren, în Anglia în

anul 1825, şi a dezvoltării turismului de sejur.

2). A doua etapă s-a derulat pe parcursul sec. XIX până în prima jumătate a secolului

XX , când s-a impus turismul pe căile ferate. Se remarcă, ca principale faze de evoluţie:

- inaugurarea primului tren de pasageri între Stockton şi Darlington, în nordul

Angliei în anul 1830;

- inaugurarea primei linii de cale ferată americane între Baltimore şi Ohio în anul

1830;

- înlocuirea vagoanelor “diligenţă” cu vagoanele cu bănci de lemn tractate de

locomotive alimentate cu cărbuni;

- construirea primei rute expres: Great Western Railway (G. W. R) pe o distanţă de

192 km, care lega Londra de portul Bristol;

- introducerea primului tour-tren, în 1841, de către Thomas Cook;

- construirea primei linii de cale ferată transcontinentală, în 1860, în America

(Nebraska-California);

- crearea vagoanelor restaurant şi a cuşetelor de dormit, în America,

- construirea primului transcontinental american în 1881, o călătorie de la o coastă la

alta durând 7 zile;

- inaugurarea în 1883 a Orient Express-ului pe traseul Paris - Istanbul iar în 1913 pe

traseul Londra – Istanbul.


3). Prima jumătate a secolului XX până la al doilea Război Mondial este marcată de

dezvoltarea automobilului şi apariţia turismului itinerant, a turismului de week-end.. Se

consideră că anul 1945 reprezintă apusul perioadei de glorie a transportului feroviar şi

dominaţia şi afirmarea transporturilor rutiere. Mijloacele auto au apărut mult mai

devreme, primul automobil fiind inventat în Germania, în 1885, de către firma Daimler –

Benz..

4). Etapa a patra s-a derulat după cel de-al doilea Război Mondial şi se caracterizează prin

dinamica accentuată a mijloacelor aeriene.

Principalele tendinţe conturate în evoluţia transporturilor turistice, în perioada

actuală sunt:

1. Creşterea alternativelor de servicii de transport

2. Creşterea vitezei de deplasare pe diferite mijloace de transport folosite.

3. Creşterea gradului de confort a voiajului.

4. Tendinţa de diferenţiere a alegerii mijloacelor de transport pe grupe de vârstă.

5. Tendinţa de diferenţiere a alegerii mijloacelor de transport pe grupe sociale şi

ocupaţii.

Principalii factori de influenţă în alegerea unui anumit mijloc de transport turistic

sunt:

1. Distanţa călătoriei.

2. Disponibilităţile băneşti.

3. Numărul persoanelor care călătoresc.

4. Timpul necesar parcurgerii călătoriei.

5. Disponibilitatea, frecvenţa şi flexibilitatea fiecărui tip de transport.

6. Securitatea mijlocului de transport

7. Confortul.

8. Serviciile oferite pe parcursul voiajului.

9. Statutul social (prestigiul călătorului).

10. Informaţiile disponibile referitoare la un anumit mijloc de transport turistic.

1. Dezvoltarea infrastructurii turistice de transport reprezintă o premisă a

dinamizării turismului.

Transporturile rutiere


În derularea traficului turistic, transporturile rutiere ocupă o pondere dominantă (60%),

din punct de vedere al numărului de călători transportaţi, al turiştilor români care pleacă în

străinătate (80%), cât şi a turiştilor străini care sosesc în ţara noastră (75,2%).

Principalele mijloace de transport folosite sunt autocarele, autobuzele, microbuzele şi

autoturismele, ultimele ocupând locul I în derularea traficului turistic.

1. Autoturismele constituie, de regulă, proprietatea turiştilor. Există şi parcuri de

autoturisme aflate în proprietatea unor agenţii sau firme specializate, de unde turiştii (şi

populaţia în general) pot închiria cu (sau fără) şofer, un autoturism, pe o anumită perioadă, în

schimbul unor garanţii şi a unui comision de închiriere.

2. Autocarele, autobuzele şi microbuzele sunt folosite pentru serviciile de transport

colectiv, în cadrul unor forme organizate de turism. Capacitatea lor este de 100 de locuri

maxim, în cazul autocarelor duble, respectiv, 25-30 locuri în cadrul microbuzelor, putând fi

valorificate în cadrul unor forme organizate de turism colectiv.

Autocarul este unul dintre mijloacele de transport preferate de persoanele de vârsta a

treia, unele grupuri, asociaţii (sportive, elevi, studenţi, ş. a), care trebuie să se deplaseze

pentru a derula activităţi de grup. Faţă de autoturisme, autocarele prezintă o serie de avantaje:

confortul mai ridicat; securitate mai mare; mentenabilitate şi fiabilitate sporită; posibilitatea

unor contacte sociale.

Alături de mijloacele de transport rutiere menţionate, o categorie aparte o reprezintă

vehiculele recreaţionale: rulote, minicaruri, docaruri, ş. a.

Dezvoltarea transporturilor rutiere a fost susţinută de expansiunea reţelei de drumuri

modernizate şi autostrăzi, a infrastructurii complementare: staţiile de alimentare cu

combustibil, service-urilor pentru reparaţii, spălătorii, a service-urilor de întreţinere a

maşinilor, precum şi a celor de întreţinere şi reparaţie a şoselelor de rulare (îndeosebi de

interes turistic).

Dezvoltarea infrastructurii turistice reprezintă o premisă a dinamizării turismului, a

cărei responsabilitate nu poate fi lăsată numai în seama firmelor şi instituţiilor de turism..

Buna organizare, utilizarea şi întreţinerea reţelei rutiere va crea o serie de avantaje, inclusiv

pentru domeniul turismului:

1. corectarea caracterului sezonier al traficului, cu maxime în perioadele de sezon şi în

jurul localităţilor mari. Autostrăzile şi şoselele internaţionale ocolesc zonele de trafic

intens, decongestionând mult din traficul cotidian;


2. corectarea vitezei excesive de deplasare prin impunerea anumitor restricţii de

circulaţie (de viteză, stopuri, curse, ş. a);

3. economii la cheltuielile de întreţinere a reţelei rutiere printr-o bună programare şi

organizare a reparaţiilor curente şi capitale;

4. restrângerea dependenţei faţă de condiţiile meteorologice, care fac impracticabile

unele reţele de drumuri, autostrăzi.

Reţeaua rutieră din România a cunoscut o tendinţă de stagnare în perioada

postsocialistă, atât din punct de vedere a construcţiei de noi drumuri, cât şi a modernizării

reţelei existente.

Principalele rute internaţionale spre România sunt:

E 64 – din Budapesta-Szeged-Arad-Braşov-Câmpina-Ploieşti;

E60 – din Ungaria-Oradea-Tg. Mureş-Braşov-Bucureşti-Constanţa-Vama Veche.

În conformitate cu “Acordul european asupra marilor drumuri de circulaţie internaţională”

şapte artere europene s-au încadrat în categoria arterelor de penetraţie şi de tranzit: E 68 –

Nădlac-Arad-Sibiu-Braşov; E70 – Stamora Moraviţa-Timişoara-Craiova-Piteşti-Bucureşti-

Giurgiu-Varna; E79 – Borş-Oradea-Nucet-Deva-Petroşani-Craiova-Calafat-Vidin-Sofia-

Slaonic; E 81 – Petea-Satu Mare-Zalău-Cluj Napoca-Sibiu- Râmnicu Vâlcea-Piteşti, continuat

cu E 70 – Bucureşti-Giurgiu-Russe; E 85 – Siret-Suceava-Bacău-Bucureşti-Giurgiu-Russe; E

87 – Tulcea-Constanţa-Vama Veche-Varna-Burgas-Edirne-Izmir-Pamukkale (Turcia, Asia

Mică)

Alături de arterele turistice europene care facilitează legătura cu reţeaua naţională de

drumuri, prin cele 21 de puncte de frontieră, România este străbătută de două coridoare

paneuropene: coridorul IV – Berlin-Praga-Bratislava-Viena-Budapesta-Timişoara-Piteşti-

Bucureşti-Giurgiu-Bulgaria-Turcia (Istanbul) sau Grecia (Salonic) şi coridorul IX – Helsinki-

Kiev-Chişinău-Focşani-Bucureşti-Giurgiu-Russe-Bulgaria-Turcia (Istanbul) sau Grecia

(Salonic).

O valoare turistică însemnată prezintă construcţiile şi modernizările realizate de-a lungul

arterelor rutiere, dintre care se remarcă: podul rutier şi feroviar de peste Dunăre (între

Giurgiu şi Russe) şi podul rutier de la Giurgeni – Vadul Oii cu o lungime de 1456 m,

considerat a fi cel mai lung pod rutier de peste Dunăre; Transfăgărăşanul, drum transcarpatic

cu o lungime de 95 km, între Arpaşu şi Curtea de Argeş, realizat până la o altitudine de 2040

m, folosind 28 de poduri şi viaducte cu o deschidere de 7-20 m, 550 de podeţe şi un tunel de

900 m lungime; şoseaua Oradea-Drobeta Turnu Severin care străbate două tuneluri şi 26

viaducte şi poduri; drumurile rutiere peste coronamentul barajelor hidrocentralelor de la

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Porţile de Fier, Vidraru, Bicaz; autostrada între Feteşti şi Cernavodă străbătută de un

complex de poduri rutiere şi feroviare; podurile rutiere peste Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Transporturile turistice rutiere sunt o componentă a deciziei manageriale cu privire

la programele şi acţiunile turistice.

Toate programele şi acţiunile turistice includ drept componentă de bază transportul

turistic. În fundamentarea deciziilor manageriale privitoare la transporturile rutiere

principalele elemente luate în consideraţie în alcătuirea programului turistic sunt:

1. Tarifele

2. Serviciile oferite. Aranjamentele turistice. Combină diferitele servicii turistice într-

un pachet avantajos atât pentru turist cât şi pentru firma turistică. Cele mai utilizate

aranjamente turistice cu autoturismul sunt:

a. fly and drive

b. package tour

c. sistemul EUROPCAR presupune un contract între o agenţie de turism (licenţiat) şi

reprezentantul sistemului “EUROPCAR” cu privire la:

- dreptul exclusiv la marcă şi sistemul propriu de operare şi administrare al

EUROPCAR;

- dreptul la amenajare şi decorare a spaţiilor, la utilizarea articolelor şi a reclamei

firmei EUROPCAR;

- dreptul la utilizarea normelor tehnice, a procedurilor şi metodelor proprii de

management al EUROPCAR;

Alte aranjamente privind autoturismele sunt: rail-route, rail-cruise

Transporturile feroviare

Transporturile feroviare constituie unele dintre cele mai vechi mijloace de călătorie

utilizate în turism, care marchează începutul dezvoltării oraşelor şi staţiunilor turistice.

Opţiunea turiştilor pentru transporturile feroviare este justificată de multiplele avantaje

pe care acestea le conferă: siguranţa în deplasare şi regularitate, indiferent de condiţiile

meteorologice, comoditate prin posibilităţile şi serviciile oferite prin vagonul de dormit şi

vagonul restaurant, costurile mai scăzute faţă de mijlocul de transport aerian, posibilitatea

parcurgerii unor distanţa mai mari faţă de formele uzuale de organizare a mijloacelor rutiere,

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI posibilităţile de mişcare în interiorul vagonului, debarcarea şi îmbarcarea în interiorul

localităţilor.

În organizarea transporturilor turistice cu mijloacele feroviare se utilizează următoarele

tipuri de curse:

1. cursele regulate;

2. cursele speciale;

3. cursele comandate;

4. aranjamentele turistice.

Informaţiile cu privire la cursele regulate şi cele speciale sunt oferite de agenţiile de voiaj

C.F.R şi la staţiile C.F.R precum şi din diferite materiale, cărţi, din care cea mai cuprinzătoare

este “Mersul Trenurilor de Călători”.

Aranjamentele turistice

Cel mai important aranjament turistic feroviar este prin sistemul R.I.T. (Rail Inclusive

Tour), în care se includ, alături de serviciile de transport cu trenul, servicii de cazare, de

alimentaţie, ş.a.

Principalele acorduri R.I.T sunt:

a. R.I.T- I (Individual)

b. R.I.T- I.G (Individual Group)

c. R.I.T-G.P (Group Programme)

d. R.I.T-Y şi R.I.T-Y.P (Young Programme).

e. R.I.T-G reprezintă varianta care practică cele mai scăzute tarife, în scop

promoţional, presupunând un acord între căile ferate din ţările de reşedinţă, de

tranzit şi a celei de destinaţie.

Alături de sistemul R.I.T s-au dezvoltat şi alte tipuri de aranjamente prin sistemele

INTER RAIL, Eurail Tariff, Eurail Group, Eurailpass Student, Railpass, Rail Group Junior,

EURODOMINO (E.D), Rail Europ Senior, Euro-Mini-Grup, cartea de liberă circulaţie

“Balcan Flexipass”, oferta Munchen Special, oferta Sparpreis, oferta B.I.J.

Dezvoltarea transporturilor feroviare este condiţionată de existenţa unei reţele

corespunzătoare de căi ferate. În România, reţeaua căilor ferate a cunoscut o tendinţă de

accentuată involuţie, prin prisma gradului de modernizare

Reţeaua căilor ferate române este axată pe opt magistrale:


1. Bucureşti-Videle-Craiova-Orşova-Timişoara-Jimbolia;

2. Braşov-Făgăraş-Deva-Arad- Curtici;

3. Bucureşti-Ploieşti-Braşov-Sighişoara-Cluj Napoca-Oradea-Episcopia

Bihorului;

4. Braşov-Deda-Ciceu-Dej-Baia Mare-Satu Mare;

5. Ploieşti-Buzău-Adjud-Bacău-Suceava-Vicşani;

6. Tecuci-Iaşi-Ungheni-Prut;

7. Bucureşti-Urziceni-Galaţi;

8. Bucureşti-Constanţa

Organizarea căilor ferate din România este inelară, fiind grupată pe două linii: linia

intracarpatică şi circumcarpatică, care sunt traversate de 18 linii transcarpatice, ce străbat zona

montană. Multe din liniile înguste care străbat zone turistice cu un potenţial valoros prezintă o

deosebită atracţie, în pofida aspectului arhaic. Spre exemplu, liniile de pe Trotuş (judeţul

Neamţ), Moldova (judeţul Suceava), Arieş (judeţul Alba), Vişeu (judeţul Maramureş),

Tismana (judeţul Gorj).

Reţeaua căilor ferate române este totodată racordată la magistralele feroviare

internaţionale, prin cele zece puncte de frontieră, de la Ungheni şi Vicşani care fac legătura

spre Ucraina, Republica Moldova şi ţările C.S.I , de la Curtici şi episcopia Bihorului (cu

Ungaria şi ţările vest europene), de la Stamora Moraviţa şi Jimbolia (cu Iugoslavia şi Italia),

de la Giurgiu, Calafat şi Negru Vodă ( cu Bulgaria şi Europa de Sud Est).. Totodată, România

este străbătută de trenuri internaţionale asigurându-se cale liberă pentru traficul internaţional.

De la renumitul Orient Express a cărei inaugurare a fost în 1983 şi până la actualul Wiener

Waltzer, căile ferate române pun în legătură regiuni importante ale lumii.

Conceperea unei oferte turistice atractive presupune o bună informare a managerilor în

turism, în legătură cu următoarele elemente:

1) procurarea legitimaţiilor, biletelor, cupoanelor de călătorie.

2) tipurile de bilete ce pot fi cumpărate: bilete simple, suplimente pentru tren rapid,

accelerat, pentru InterCity şi InterCity Expres, pentru tren accelerat combinat cu tichet

de rezervare, bilete dus-întors, bilete speciale pe zone kilometrice, bilete C.I.V,

cupoanele directe emise pentru tariful internaţional sau cupoanele de secţiune emise

pentru anumite secţiuni de cale ferată. Cunoaşterea informaţiilor legate de aceste

aspecte pentru trenurile în circulaţie internă sunt furnizate de manualul T.L.C. (Tariful


Local de Călător) şi de T.C.V. (Tariful Comun Internaţional) pentru trenurile

internaţionale.

3) Facilităţile acordate. Astfel în sistemul S.N.C.F.R., copiii până la vârsta de 5 ani, au

asigurat transportul gratuit, fără loc separat. Copiii până la 10 ani împliniţi pot

beneficia de o reducere cu 50% a tarifelor la clasa I, a II-a la trenurile de persoane şi a

suplimentului de tren accelerat, rapid. Pentru grupurile de minimum 20 de copii

însoţiţi de un cadru didactic, reducerea este de 50%, iar pentru grupurile de tineri

reducerea este de 25% din tariful de tren de persoane clasa I şi a II-a. Cartea V.S.D

pentru week-end permite efectuarea timp de o lună a unor distanţe de 51-300 km, cu

reducere tarifară. Sistemul S.N.C.F.R. acordă şi alte facilităţi: bilete în circuit pentru

grupuri de maxim 6 persoane sau călători individuali, pe o perioadă de 2 luni şi cu

obligativitatea efectuării a trei călătorii de minimum 24 ore; biletele de călătorie în

grup acordate pentru minimum 2 persoane pe o perioadă, de o linie; abonamentele de

călătorie în diferite variante.

În traficul internaţional reducerile tarifare sunt acordate pentru copiii sub 10 ani pe

parcursul C.F.R şi sub 12 ani pe cel străin. Reduceri se acordă şi pentru grupurile de peste

6 persoane, pentru persoane de vârsta a III-a (peste 60 ani), pentru tineri sub 26 ani.

4) Condiţiile de călătorie. Managerii agenţiei trebuie să cunoască şi să informeze turiştii

în legătură cu serviciile acordate pe durata călătoriei în vagonul restaurant, în

vagoanele de dormit sau cuşetă, cu privire la transportul bagajelor sau la condiţiile de

întrerupere sau amânare a călătoriei.

5) Contravenţiile cu ocazia călătoriei: legate de neprezentarea biletelor la control şi a

actelor însoţitoare, degradarea mobilierului şi interiorului vagonului, comportarea

necuviincioasă ş.a.

Transporturile aeriene

Serviciile de transport aerian constituie unele dintre cele mai solicitate servicii de

transport turistic, începând cu anii ’60, utilizate cu precădere pentru distanţe lungi şi foarte

lungi. O pătrime din traficul internaţional pe distanţe de 1000 – 4000 km este realizat cu

ajutorul acestor mijloace, iar pentru distanţele care depăşesc 4000 km opţiunea majorităţii

călătorilor către acest mijloc de transport este exclusivă.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Pentru transportul aerian se folosesc cursele de linie, regulate sau cele speciale

(charter).

Avantajele apelării la acest mijloc sunt multiple: viteza cea mai mare de deplasare;

certitudinea zborurilor în cazul curselor regulate, care respectă un orar prestabilit;

posibilităţile de întrerupere a călătoriei şi de combinare cu alte mijloace de transport.

Principalele neajunsuri sunt generate de: gradul mare de dependenţă faţă de

condiţiile atmosferice; costul ridicat al biletelor de călătorie, îmbarcarea şi debarcarea în afara

localităţilor care necesită transportul suplimentar către unitatea de cazare.

Datorită acestor neajunsuri, oferta aeriană este destul de diferenţiată: circa 40% este

concentrată cu zona intraeuropeană, circa 13% în Pacific, circa 11% în Atlanticul de Nord,

8% în America de Nord şi de Sud.

Spre deosebire de celelalte mijloace de transport, transporturile aeriene prezintă unele

particularităţi în structura organizatorică. Astfel se disting 4 funcţii a serviciilor de

transport: funcţia de transport aerian propriu-zis, funcţii de pregătire a transporturilor aeriene,

funcţii auxiliare şi funcţii de dirijare şi control al traficului. Organizatorii de voiaje pot

negocia şi contribui la organizarea serviciilor corespunzătoare funcţiei de pregătire a

transporturilor aeriene şi a unor funcţii auxiliare.

Datorită structurii organizatorice specifice, care se află într-o relaţie de conexiune

directă cu o serie de servicii, care asigură o serie de funcţii necesare pentru derularea

traficului aerian, transporturile aeriene activează ca un „sistem polifuncţional deschis”12 .

Sistemul serviciilor de transport include, alături de serviciile companiilor de

transport, serviciile cu caracter teluric ale aeroporturilor, serviciile de dirijare şi control al

traficului, serviciile de expediţie (pentru transportarea încărcăturilor), serviciile de informaţii

meteorologice, serviciile de asigurare a transporturilor aeriene, care trebuie binecunoscute în

negocierea transporturilor de organizaţiile de programe turistice.

În cadrul aeroporturile funcţionează diferite unităţi de alimentaţie publică (restaurante,

baruri); depozite de bagaje; puncte de prim ajutor, firme şi birouri pentru închiriat maşini;

staţii pentru taxiuri, autobuze ş.a.

România are o adevărată tradiţie în domeniul aviaţiei mondiale, dispunând, în perioada

actuală, de o reţea de linii aeriene de peste 110000 km. Principala companie naţională este 12 O. Snak, P. Baron, N. Neacşu – Economia turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, p. 307

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI TAROM, ale cărei curse fac legătura între Bucureşti cu principalele aeroporturi naţionale

(16): la Iaşi, Constanţa (Mihail Kogâlniceanu), Timişoara, Sibiu, Tulcea, Bacău, Suceava, Tg.

Mureş, atu Mare, Cluj Napoca, Oradea, Arad, Caransebeş, Craiova, dar şi peste 70 aeroporturi

ale unor mari oraşe din Europa, Asia, Africa, America de Nord (anexa 8.3).

Principalele aeroporturi internaţionale sunt la Bucureşti (Otopeni), cu o capacitate de

peste un milion călători pe an, Constanţa (Mihail Kogâlniceanu), la Timişoara şi Arad.

Marea majoritate a liniilor externe fac legătura cu principalele oraşe din Europa: Viena

Zurich, Roma, Paris, Praga, Copenhaga, Moscova, dar şi cu Asia (prin intermediul a 7 linii);

Africa (4 rute); America de Nord (2 rute).

În perioada de sezon, pe liniile aeriene care deservesc cele mai importante zone,

regiuni, centre turistice (Maramureş, Oaş, nordul Moldovei, litoral, Timişoara, Sibiu, Băile

Felix, Herculane, Sovata) sunt organizate şi curse sezoniere, la solicitările turiştilor români şi

străini. De asemenea, curse suplimentare pot fi organizate şi între cele mai importante oraşe

din ţară.

Principalele tipuri de curse şi aranjamente de zbor în cadrul transporturilor aeriene

sunt: 1) cursele regulate sau programate; 2) cursele la cerere sau de tip charter.

1.Cursele regulate (sau de linie) se efectuează pe liniile aeriene prestabile, cu puncte de

decolare, aterizare, escale, programate pe baza unor oraşe stabilite dinainte şi cunoscute de

pasageri.

Organizarea curselor se face după regulile „Asociaţiei Internaţionale a Transporturilor

Aeriene” (I.A.T.A). De regulă se practică încheierea unor acorduri de tip „inclusive tour”

(IT), „blocs-sièges”, „courtage”, „broking”, închiderea parţială sau totală.

Operatori şi managerii în turism trebuie să cunoască o serie de aspecte specifice în

derularea transporturilor aeriene, la achiziţionarea biletelor pe acest gen de cursă :

I) tipurile de aeronave

II) timpii necesari pentru rezervarea locurilor, reconfirmarea sau anularea

rezervărilor.

III) obiectele ce pot fi transportate la bordul navei,

IV) documentele şi formalităţile

V) variantele de tarife preferenţiale,


În cadrul curselor regulate principalele variante de tarife preferenţiale sunt:

a. Inclusive – Tour (T.T) care asigură un tarif inferior clasei economice,

echivalent tarifului „zbor – vacanţă”.

b. Blocs – Sièges – este considerată o variantă mai avantajoasă decât celelalte

variante folosite în cursele regulate.

c. Broking-ul presupune cumpărarea de către o firmă specializată titulară a unei

licenţe de turism, a unui număr mare de bilete de la companiile aeriene de

transport, care ulterior vor fi vândute diferitelor agenţii turistice.

d. Închirierea parţială sau totală a aeronavei se face direct între agenţia de

turism şi compania aeriană cu condiţia respectării cu stricteţe a rutei şi a

asigurării decontării corespunzătoare unui anumit număr minim de pasageri.

1) Cursele la cerere (charter) sunt folosite pentru o perioadă mai îndelungată de timp

(de regulă) un sezon întreg. Aranjamentele charter constau în închirierea pe bază de

contract, parţială sau totală a aeronavei, de către agenţiile de turism.

Există patru variante principale de aranjamente charter:

a) charter de grup;

b) charter IT (Inclusive Tour)

c) charter pentru uz propriu;

d) charter specializat,

Transporturile navale

Transporturile navale (maritime şi fluviale) constituie una din formele de deplasare

mai puţin solicitate datorită particularităţilor sale impuse de călătoria pe apă, viteza redusă de

deplasare, lipsa căilor navigabile pe anumite trasee, necesitatea continuării călătoriei cu alte

mijloace de transport, balansarea pe apă a navei în timpul navigării

Momente importante în evoluţia acestor mijloace de transport:

-anii 1819 când a fost realizată prima cursă transcocenică cu un vapor cu aburi

(ambarcaţiunea "The Savannah");

-1938 - prima traversare a Atlanticului cu un vapor cu aburi;


-Perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului XX (până în anii

20) considerată a fi perioada de glorie a transportului naval;

În perioada actuală, apelarea la transporturile navale sub forma croazierelor capătă forma

unei oferte turistice cu adresabilitate către segmentele de populaţie cu venituri medii. Cele

două mari pieţe ale ofertei turistice de croaziere sunt bazinul Caraibelor (reprezentând 1/3din

volumul pieţei mondiale) şi bazinul mediteranean (cu cca. 15% din acesta).

Croazierele sunt programe turistice care se adresează unui public larg, pe un itinerar

prestabilit, cu plecarea şi întoarcerea în acelaşi port de reşedinţă. În ţara noastră alături de

croaziere cu garaj la bord care deplasează atât turişti cât şi vehiculele lor.

Programele turistice cuprind două părţi: una care se derulează la bordul navei, în

timpul deplasării, iar a doua parte în timpul cât navele se află în staţionare în porturile de

acostare din localităţile de pe itinerar. Managerii şi operatorii de turism trebuie aşadar să-şi

organizeze programele pe cele două etape şi să cunoască detaliile specifice pentru

comercializarea croazierelor legate de: principalele caracteristici ale navei atât în ceea ce

priveşte aspectele tehnice cât şi cele privind dotările pentru pasageri (tipurile şi gradul de

confort al cabinelor, restaurante, baruri, biblioteci, magazin, spital, fitness, piscină, foaier ş.a.)

tarifele, tipurile de contracte de navlovire (închidere)

România prin poziţia sa, cu ieşire la Marea Neagra, pe 244 km şi axată pe cursul

inferior al Dunării (beneficiind de 1075 km, adică 45% din lungimea sa navigabilă) are

condiţia favorabilă pentru dezvoltarea transporturilor.

Transportul fluvial de călători se realizează preponderent pe Dunăre, traversând

principalele posturi: Turnu Severin, Giurgiu, Călăraşi, Cernavodă, Brăila, Galaţi, Tulcea.

Există în principal 4 tronsoane de navigaţie: 1) Moldova Veche – Orşova – Drobeta Turnu

Severin – Gruia; 2) Călăraşi – Ostrov; 3) Brăila – Cernavodă – Hârşova; 4) Brăila – Galaţi –

Delta Dunării. Tronsoanele sunt deservite de cca. 50 de nave.

Alte zone ale turismului fluvial de agrement sunt pe canalul Bega (Timişoara –

Sânmiham Român), pe lacurile de acumulare de la Vidraru (Argeş), Izvoru muntelui (pe

Bistriţa) ş.a.

Transportul maritim se derulează între principalele porturi la Marea Neagră: Constanţa

– Mangalia – Sulina, având o dimensiune mult mai redusă.


Prin modul de concepere, transporturile navale sunt structurate ca un produs turistic

complet, oferind călătorilor şi servicii de cazare, masă, agrement. Utilizarea unor mijloace de

transport combinate a facilitat însă şi dezvoltzarea unor aranjamente turistice de tipul FLY-

CRUISE, prin integrarea transporturilor navale şi a celor aeriene, a unor aranjamente, în care

se folosesc atât transporturile navale, aeriene cât şi rutiere.

Capitolul 7

SERVICIILE TURISTICE COMPLEMENTARE

Serviciile turistice de agrement

Agrementul constituie una din componentele de bază a produsului turistic, care asigură odihna

activă a turiştilor, fiind definit ca „ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi

formelor capabile să asigure individului sau grupului social o stare de bună dispoziţie, de

plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire

favorabilă”13.

Dezvoltarea structurilor turistice de agrement prezintă o deosebită importanţă:

1) agrementul reprezintă un mijloc principal de individualizare a ofertei turistice;

2) agrementul constituie o sursă importantă de încasări;

3) agrementul reprezintă o cale de manifestare a concurenţei şi competitivităţii între

staţiunile turistice;

4) agrementul a devenit principala motivaţie turistică a majorităţii solicitanţilor;

5) agrementul constituie un element de fundamentare a strategiei de amenajare a zonelor

turistice.

Creşterea rolului agrementului ca motivaţie turistică de bază a condus la apariţia noilor

tipuri de vacanţe (de schi, de alpinism, turismul cultural). Agrementul constituie din

perspectivă economică un avantaj concurenţial a ofertei turistice, aflate într-o permanentă

competiţie. Din acest motiv, managerii firmelor de turism trebuie să-şi conceapă strategiile de

dezvoltare a agrementului în funcţie de următoarele aspecte:

a) specificul, structura şi profilul staţiunilor;

13 Stănciulescu G., Lupu N., Ţigu G., Dicţionar poliglot explicativ de termeni utilizaţi în turism, Editura All, Bucureşti, 1988, p. 6

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI b) motivaţiile şi aşteptările turiştilor;

c) programele de agrement oferite de concurenţă;

d) bugetele de venituri disponibile.

Creşterea rolului agrementului a condus la apariţia tendinţei de transferare a sa în

motivaţie turistică propriu-zisă, conducând la delimitarea unor noi tipuri de vacanţe: de schi,

de alpinism, de tenis, de yahting şi surfing, de vânătoare, de hipism, de turism cultural, turism

religios, ce necesită conceperea unor organigrame, care să fie prevăzute cu personal de

specialitate, în concordanţă cu caracterul presaţilor.

În strategia de dezvoltare a unităţii de agrement se ţine seama de următorii factori:

aşteptările şi aspiraţiile turiştilor; motivaţia turiştilor; gradul de sociabilitate a turiştilor;

veniturile turiştilor; fluxul turistic al zonei.

Din punct de vedere al motivaţiei, există o mare diversitate de opţiuni: unii turişti se

deplasează numai pentru odihnă, tratament, alţii doresc să facă sport sau să participe la acţiuni

cât mai diverse pe teme cultural-educative. Din aceste motive echipamentele de agrement

trebuie adaptate aspiraţiilor turiştilor, dar şi profilului staţiunii.

În cadrul serviciilor de agrement, elementul care suscită cel mai mult interesul

clienţilor este animaţia. Se pot distinge mai multe tipuri de animaţie:

1. animaţie de creaţie care oferă turiştilor posibilităţi de a-şi testa diferitele

aptitudini pentru realizarea unor creaţii proprii;

2. animaţie culturală care permite satisfacerea cerinţelor de informare,

schimburile culturale între turişti;

3. animaţie particularizată pe grupe de turişti amatori dispuşi să se confrunte

cu dificultăţi şi pericole organizatorice (expediţii) sau să practice sporturi

extreme;

4. animaţie particularizată după specificul reliefului geografic;

5. animaţie sociabilă care facilitează comunicaţiile dintre turişti;

6. animaţie sportivă pentru turiştii doritori de a practica diferite sporturi;

7. animaţie de compensare a stressului, în care acţiunile nu includ o

distracţie participativă ci reflexie, calm, concentrare

Marea majoritate a tipurilor de animaţie enumerate se desfăşoară în interiorul localităţilor de

cazare. Există însă şi excepţii care suscită costuri mai mari decât cele din interior. Din acest

motiv organizatorii trebuie să evalueze atent înainte, beneficiile aduse prin acţiunile externe

de animaţie.


.În literatura consacrată de specialitate se atrage atenţia asupra faptului că experienţa

trăită de turist se orientează spre 4 laturi diferite14: experienţa de explorare, experienţa biotică,

experienţa socială şi experienţa optimizată.

Experienţa de explorare se fundamentează pe atracţia experimentării unei noi trăiri.

Experienţa birotică se rezumă la atracţia descoperirii de către turişti a propriilor

aptitudini, posibilităţi fizice şi intelectuale, în mediul specific al staţiunii turistice sau cel creat

de un anumit program turistic.

Experienţa socială se bazează pe gradul de socializare a turistului şi plăcerea pe care

aceasta o resimte practicând activităţi în mijlocul unei mulţimi reunite ad-hoc.

Experienţa optimizată se referă la satisfacţiile turistului, date de senzaţia de

autodepăşire, în mediul staţiunilor de sejur: satisfacţia odihnei (pasive), a practicării unui

anumit sport, a unei anumit proceduri de tratament, a urmării unei anumite diete, a

contemplării răsăritului sau apusului de soare.

O anumită vacanţă nu înseamnă neapărat doar o experienţă, ci ea poate fi concepută ca

o combinaţie a celor 4 domenii de experienţă, strategie, alese în funcţie de motivaţia,

aspiraţiile şi aşteptările turiştilor.

Structurarea principalelor servicii de agrement va urmări, în principal, formarea mai

multor experienţe. În funcţie de caracterul prestaţiilor, tipologia serviciilor de agrement

include:

1. servicii cu caracter cultural – educativ;

2. servicii cu caracter recreativ;

3. servicii cu caracter sportiv;

4. servicii de intermediere;

5. servicii diverse.

1. Serviciile cu caracter cultural educativ deservesc programele turistice axate pe

ridicarea nivelului şi gradului de cultură şi educaţie a turiştilor. Programele turistice includ

vizitarea unor obiecte de interes cultural, artistice, jocuri de societate care permit folosirea şi

îmbogăţirea cunoştinţelor de cultură generală sau a cunoştinţelor specifice.

2. Serviciile şi activităţile turistice cu caracter recreativ sunt destinate atât odihnei

active cât şi celei pasive. În cel de-al doilea caz, există mai multe posibilităţi: diversificarea 14 O. Snak, P. Baron, N. Neacşu, Economia turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, p.353.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI programelor unităţilor de alimentaţie (incluzând pe lângă meniurile specifice şi diferite

programe de agrement, folclorice, show-uri ş.a.), muzica de promenadă în parcurile publice

ş.a. De regulă, odihna activă are o semnificaţie particularizată de la un individ (grup de turişti)

la altul.

3. Serviciile turistice cu caracter sportiv asigură derularea în bune condiţii a

activităţilor sportive sau distractive, în care se practică o anumită formă de sport. Ele trebuie

concepute astfel încât să asigure participarea activă a turiştilor, fie individual, fie în grup,

motiv pentru care necesită îndrumarea şi supravegherea atentă din partea unor specialişti

experimentaţi (instructori de schi, alpinişti, tenismeni, ş.a.).

Datorită numărului impresionant de activităţi sportive care pot fi practicate pe tot

parcursul anului pot fi concepute programe turistice de vacanţe cu un anumit specific: vacanţe

de călărie în centre hipice şi şcoli de echitaţie, vacanţe de pescuit, vacanţe de vânătoare,

vacanţe de şah, vacanţe deschi, de tenis, alpinism, surfing, yahting, ş.a. Mai mult decât în

cazul celorlalte servicii, pentru practicarea activităţilor sportive este necesară o dotare

adecvată:

1) în zonele montane – pârtii de schi, pârtii pentru schi, bob, patinoare,

mijloace de transport pe cablu (telescaun, telecabină, teleschi), săli de sport,

cu jocuri mecanice, popice, bowling, motoscutere pentru zăpadă, tir cu

arcul, cu aer comprimat ş.a.;

2) pe litoral – plaje amenajate, debarcadere, şalupe, bărci cu motor, teleschi

nautic, hidrobiciclete, surfing, minicar, trenuleţe, acvariu delfinariu, lansări

cu paraşuta, ş.a.

4. Serviciile de intermediere pot fi structurate pe trei categorii: servicii de închiriere,

servicii de procurare a unor mărfuri, servicii de rezervare. Serviciile de închiriere pot fi axate

pe diferite solicitări ale turiştilor: autoturisme (cu sau fără şofer); echipament şi material

sportiv; biciclete, rulote, umbrele şi paturi pentru plajă ş.a.

5. În afara tipurilor de servicii menţionate există şi alte servicii diverse, cu caracter

special: servicii de informare, de asigurare a unor ghizi însoţitori, animatori, de securizare a

bagajelor turiştilor sau a turiştilor, servicii de salvare (Salvamont), servicii de organizare a

unor congrese, banchete, conferinţe, seminarii, de asistenţă medicală, asistenţă medico-

veterinară, servicii pentru îngrijirea copiilor mici, a persoanelor de vârsta a III-a,

neputincioase sau cu handicap ş.a.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Echipamentele de agrement necesare derulării acestui evantai larg de servicii de agrement este

structurat în categoriile:

1) echipamente legate de natură (terenuri de călărie);

2) echipamente sportive;

3) echipamente pentru divertisment general (cluburi, discoteci).

În vederea derulării unor activităţi sportive, agenţia de turism trebuie să-şi organizeze

riguros serviciile şi acţiunile, din timp. De regulă, manifestările sportive necesită încheierea

unor contracte, convenţii sau protocoale, cu privire la condiţiile de închiriere a unor cluburi, a

unor materiale sportive, locuri. Uneori, este necesară luarea unor măsuri suplimentare în

colaborare cu organele de ordine (stabilirea traseului autocarelor, a asistenţei medicale de

specialitate ş.a.).

Serviciile de turism balnear

Alături de celelalte funcţii de bază turistice, incluse în oferta pachetului de servicii

turistice se numără şi structurile turistice de tratament. Dezvoltate în principalele staţiuni

balneare, structurile turistice de tratament sunt dotate cu o importantă bază de tratament,

destinată, în principal, turismului balneo-medical.

Apelarea la turismul balneo-medical s-a realizat din cele mai vechi timpuri, când acesta

era doar un privilegiu al claselor bogate. Ulterior, turismul balnear nu a mai reprezentat doar o

formă a turismului de lux, ci una comună şi des frecventată.

În perioada actuală, cererea de servicii balneare este destinată turismului de masă, fiind

într-o continuă creştere, datorită conştientizării necesităţilor de îngrijire a sănătăţii şi de

prevenire a unor boli, de către întreaga populaţie.

Vacanţele de sănătate constituie parte integrantă a sistemului de ocrotire a sănătăţii şi un

instrument prin care se pot realiza obiective multiple şi complexe macroeconomice. Astfel de

vacanţe sunt oferite prin intermediul turismului balnear, care constituie atât un remediu în

realizarea unor acţiuni profilactice cât şi un înlocuitor al unor medicamente în realizarea unor

tratamente medicale.

Faţă de celelalte forme de turism şi produse turistice formate preponderent pe tema

vacanţelor active, turismul balnear prezintă o serie de particularităţi:

1) grad ridicat de individualizare a cererii, a preferinţelor turistice;


2) adresabilitate cunoscută, către un anumit grup ţintă de turişti, care se încadrează într-

un anumit spectru de boli. La acestea se mai adaugă, de multe ori şi un număr de

turişti care nu solicită un anumit tratament, sau persoanele care însoţesc bolnavii;

3) specificitatea sejurului, care derivă din însuşi definiţia curelor balneare: modalităţi de

tratament care se bazează pe folosirea repetată a unor mijloace terapeutice naturale,

după prescripţiile medicale, corelaţie cu schimbarea mediului obişnuit de viaţă al

turistului;

4) specificitatea procedurilor terapeutice, care devin servicii asociate de turism (masaj

subacvatic, împachetări, gimnastică, proceduri de fizioterapie, aerosoli ş.a.);

5) asistenţa medicală pe toată durata curei cu cadre de specialitate şi auxiliare;

6) necesitatea prestării unor servicii de instruire, de informare a turiştilor, cu privire la

respectarea curei balneare, respectarea unui anumit regim de viaţă după terminarea

sejurului şi măsurile pe care ar trebui să le ia turistul în cazul apariţiei anumitor

simptome;

7) scopul, obiectivele turismului balnear: ameliorarea, recăpătarea sănătăţii;

8) dotările specifice de aparatură medicală, bioinginerească.

România dispune de un potenţial balnear excepţional, datorită înzestrării cu factori

naturali de cură: factori terapeutici, factori de cură balneară, substanţe minerale terapeutice,

care acoperă toate afecţiunile încadrate în O.M.S. Astfel, România este printre puţinele ţări

care dispune de o zonă mofetică, în zona lanţului muntos Oaş-Gutâi-Călimani-Harghita, pe

bază de emanaţii de CO2; Localităţile Şugaş-Băi şi Sântimbru –Băi deţin mofete solfatare

unice în Europa, utilizate în cele mai noi domenii ale cercetării medicale. Ţara noastră este

înzestrată şi cu o paletă bogată de factori naturali şi de cură (anexa 9.1):

1. izvoare de apă minerală-ape oligominerale, termale şi reci, ape carbogazoase, ape

alcaline, ape alcalino-teroase, ape feruginoase, ape arsenicale, ape clorurate-sodice, ape

iodurate (penrtru afecţiunile de gută), ape sulfuroase (bune în afecţiunile digestive, astm), ape

sulfatate, ape radioactive;

2. lacuri terapeutice utilizate în balneoturism (Sărat, Amara, în zona de litoral), din

masivele de sare (în zona dealurilor subcarpatice sau de podiş), ape de adâncime (Mangalia,

Neptun, Eforie);

3. nămoluri terapeutice, de mai multe tipuri: sapropelice, negre, sulfuroase, nămoluri

minerale de izvor, din sedimente argilo-marnoase, din turbe descompuse chimic;

4. salinele, utilizate în afecţiuni respiratorii, cronice, astmă;


România dispune de o bogată înzestrare cu plante medicinale utilizate în fitoterapie,

care au fost experimentate cu succes în producerea unor medicamente originale: Elcohep,

Ulcosilvanil ş.a

Principalele staţiuni pentru turism balnear internaţional şi bolile corespondente indicate

a se trata (preveni) sunt redate în tabelul :

Tabelul. Principalele staţiuni pentru turism balnear internaţional şi bolile corespondente

Nr.cr

t. Staţiunea Afecţiuni recomandate

1 Băile Felix afecţiuni ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos

periferic, afecţiuni ale tubului digestiv şi ale glandelor anexe

2 Băile Herculane afecţiuni ale aparatului locomotor, sistemul nervos periferic,

ginecologice, aparatului respirator, în gastrite cronice

3 Călimăneşti –

Căciulata

gastrite cronice, sindrom dispeptic gastric, colite ş.a. afecţiuni

ale tubului digestiv; sechele după hepatite; colecist; operaţii

după litiaze biliare, afecţiuni ale căilor urinare, gută cronică,

diabet, ş.a.

4 Covasna afecţiuni ale aparatului cardiovascular şi nervos periferic;

colicist; nefrite; sechele după intervenţie pe căile urinare

5 Govora aparatul respiratoru, boli de nutriţie, afecţiuni gatro-intestinate

6 Sinaia aparatul gastrointestinal şi hepatobiliar, afecţiuni ale

rinichiului, căilor urinare

7 Slănic Moldova aparatul respirator, ale afecţiunile tubului digestiv, hepato-

biliare, metabolice şi de nutriţie, posthaumatice

8 Tuşnad afecţiuni cardio-vasculare, ale tubului digestiv şi glandele

anexe, boli funcţionale ale sistem nervos

9 Poiana Braşov

Nevroza astenică, surmenaj fizic şi intelectual, anemii

secundari; convalescenţă; unele forme de astm bronşic şi

bronşite, sechele după pleurezii şi pneumopatii

10 Vatra Dornei Afecţiuni cardio-vasculare


La aceasta se adaugă staţiunile de pe litoral: Mangelia, Neptun, Eforie Nord pentru

afecţiuni reumatismale, posttraumatice, afecţiuni ginecologice, afecţiuni neurologice

periferice, care oferă posibilitatea urmării unor programe turistice diversificate, specifice

litoralului.

În aceste staţiuni, orientarea bazei tehnico-materiale este în sensul creării condiţiilor

optime de valorificare a efectelor obţinute prin folosirea acestor factori naturali. Bazele de

tratament sunt structurate în: compartimente de kinetoterapie, electroterapie, hidroterapie,

mecanoterapie, pneumoterapie, acupunctură, reflexoterapie, cosmetică medicală ş.a. Staţiunile

care dispun de factori naturali, adaugă bazei de tratament şi alte dotări specifice, unor

proceduri care utilizează aceşti factori: căzi şi bazine pentru băi termale, cu apă gazoasă sau

sulfuroasă, dotări pentru aplicaţii şi împachetări cu nămol, cure interne cu ape medicinale

precum şi a unor proceduri asociate: electroterapie, termoterapie, kinetoterapie, fizioterapie,

ş.a.

Derularea unui sejur în staţiunile balneare oferă posibilitatea vizitării unor importante

obiective turistice şi a alcătuirii unor programe turistice atractive, datorită importantelor

obiective turistice care se regăsesc în împrejurimi. Astfel, renumite sunt: cascada de pe Valea

râului Slănic şi păstrăvăria (Slănic Moldova), speciile de lotus, reprezentaţiile naturale,

muzeele Ţării Crişurilor, memorial Iosif Vulcan (Băile Felix), împrejurimile cu peisaje

valoroase turistice ale Poienii Braşov şi muzeele din staţiune sau împrejurimi – Casa Sfatului,

muzeul Cetatea Braşovului, Bastionul ţesătorilor ş.a. Racordarea la aceste tendinţe impune, în

ţara noastră, dezvoltarea infrastructurii balneare specifice şi diversificarea posibilităţilor de

agrement.

Programele de turism balnear sunt concepute, de regulă, în următoarele variante:

a) tratament în serii complete de 20 zile;

b) tratament în serii complete de 18 zile;

c) odihnă în serii complete de 12 zile;

d) odihnă în serii complete de 7 zile.

Conceperea „vacanţei active” depinde, în primul rând, de grupul ţintă a cererii turistice,

de vârstă, categoria socială, motivaţia, aşteptările şi preferinţele acestuia. În cadrul

programelor turistice ale actualelor agenţii, principalele variante de vacanţe active pentru

turismul balnear includ: drumeţii şi excursii în împrejurimi, participări la diferite festivaluri

tradiţionale, de modă, port popular, muzică şi diverse manifestări; participare la sărbători.

În al II-lea rând se remarcă solicitarea unor sporturi care nu solicită eforturi fizice

deosebite: popicăria (table, şah, plimbări cu barca, hidrobicicleta);


În al treilea rând, temele de vacanţe active presupun iniţierea într-o serie de domenii:

botanică, speologie, piscicultură, în paralel cu efectuarea procedurilor.

În ultimul rând sunt solicitate jocurile mecanice, serile distractive în restaurante,

plimbările cu minicarul.

Capitolul 8

AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI

Potenţialul turistic al României

Potenţialul natural al unei anumite zone reprezintă principala motivaţie turistică a

deplasării sale, făcând obiectul amenajării turistice a teritoriului.

În cadrul potenţialului turistic a unei anumite zone, atractivitatea formelor naturale de

relief este completată în mod armonios cu elemente socio-culturale: monumente istorice, de

arta si arhitectură, tradiţii specifice, dar şi cu elemente funcţionale (o anumită dotare turistică,

echipament pentru desfăşurarea activităţilor turistice şi atragerea turiştilor). Potenţialul turistic

include deci potenţialul natural turistic şi potenţialul turistic antropic (figura 8.1).

Fig Componentele potenţialului turistic

POTENŢIALUL TURISTIC

POTENŢIALUL TURISTIC NATURAL

POTENŢIALUL TURISTIC

ANTROPIC

Forme de relief

Clima şi factorii naturali de cură

Vegetaţie şi faună

Amenajări a formelor naturali de relief: rezervaţii, parcuri

Social

Demografic

Cultural - istoric

Tehnico - economic


România are cele mai bogate şi variate resurse naturale şi antropice, dintre ţările

din centrul şi estul Europei, putând fi considerată cea mai dotată şi disponibilă zonă

pentru turism.

Potenţialul turistic natural cuprinde, majoritatea formelor de relief, de la câmpie,

dealuri şi podişuri, până la munţii Carpaţi, de o frumuseţe unică. Carpaţii româneşti

acoperă 36% din suprafaţa ţării, constituind cea mai importantă zonă din prisma

potenţialului turistic oferit:

a) peisaje diverse constituite pe structuri diferite de relief (glacial, fluvial,

structuralo-litologic);

b) monumente unicat ale naturii: stâncile Babele şi Sfinxul din Bucegi,

vulcanii noroioşi din zona Berca - Arbănaşi (jud. Buzău), gheţarul de la

Scărişoare (jud. Alba), Pietrele Doamnei din munţii Rarău (jud. Suceava);

c) potenţial speologic bogat, România având 10900 peşteri, care o plasează pe

locul al 3-lea în Europa (după Iugoslavia şi Franţa);

d) potenţial hidrografic valoros propice turismului balnear (prin izvoarele de

ape minerale, lacuri terapeutice) dar şi prin monumentele naturii : râuri şi

cascade (Cetăţile Ponorului, Topolniţa), lacurile glaciare (Bucura şi

Zănoaga în munţii Retezat, Bâlea în munţii Făgăraş), lacurile vulcanice (Sf.

Ana în jud. Harghita), lacurile de baraj natural.

Principalele avantaje turistice ale Carpaţilor româneşti faţă de alte zone muntoase din

Europa şi din lume sunt: a) altitudinea propice practicării schiului şi accesibilitatea

acestora în orice anotimp; b) dispunerea acestora în alternanţă cu depresiunile

submontane, culoarele de văi, ceea ce-i face să fie feriţi de avalanşe sau viscole şi

practicabili pentru turism indiferent de anotimp; c) relativ buna reţea rutieră, dotată cu

drumuri forestiere dar şi modernizate; d) dotarea cu cabane de interes naţional şi

internaţional la distanţe propice.

Arealul dealurilor şi podişurilor oferă largi posibilităţi pentru practicarea turismului

balneomedical (datorită predominanţei lacurilor cu apă sărată), a turismului pentru pescuit (în

Câmpia Transilvaniei sau Moldovei), a turismului de vânătoare.

În câmpie există multe lacuri amenajate propice turismului balnear (Amara, Lacul

Sărat), turismului de agrement, pentru pescuit (Snagov, Căldăruşani). Cel mai valoros

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI potenţial de câmpie este oferit de zona de litoral. Se remarcă condiţiile naturale deosebite,

propice vacanţelor la Marea Neagră: relieful cu faleze înalte între Eforie - Olimp şi Mangalia -

Vama Veche, nisipul cuarţos şi calcaros cu o granulaţie medie, orientarea plajei care permite

băile şi expunerea la soare pe durata unei zile, salinitatea redusă. Şi în zona litoralului se

regăseşte o adevărată salbă de lacuri, cu apă dulce (Siutghiol, Neptun, Taşaul) sau cu apă

sărată (Techirghiol).

Delta Dunării este situată în nordul coastei româneşti. Fiind formată din 3 braţe

principale, de-a lungul cărora se regăsesc numeroase canale, meandre, pâlcuri de

pădure, numeroase insule, Delta formează un potenţial de o valoare turistică

inestimabilă.

Zona Bucovinei este renumită prin bisericile şi mănăstirile sale: Voroneţ, unică prin

culoarea predominant albastră cu care sunt pictaţi pereţii exteriori, Moldoviţa, Suceviţa, care

are cel mai mare număr de fresce, Putna. În Moldova sunt dispuse 48 de mănăstiri unicat,

construite în sec. XIV - XV, în marea lor majoritate simbolizând victoria poporului român

asupra turcilor şi reuşita în păstrarea identităţii neamului.

Transilvania constituie o altă zonă de interes turistic, renumită prin staţiunile sale

balneoclimaterice, pentru castelele şi cetăţile sale. În această zonă a apărut mitul Dracula legat

de imaginea domnitorului Vlad Ţepeş, turiştii fiind impresionaţi de peisaj, atmosferă, castelul

Bran poziţionat strategic.

Condiţiile de climă temperată sunt prielnice tratamentelor şi practicării sporturilor de

iarnă o perioadă îndelungată. Numărul de zile în care se menţine stratul de zăpadă este în

medie de 200/an la o altitudine de peste 1500 m. Aceste condiţii întreţin o vegetaţie variată de

la cea luxuriantă specifică Deltei Dunării şi până la cea de conifere specifică munţilor. De un

interes aparte turistic se evidenţiază rezervaţiile naturale: codrii de la Slătioara, pădurea

Ciornuleasa, Frasinu, pădurile de liliac legate de sărbătorile folclorice din Caraşova şi Eftimie

Murgu (jud. Caraş Severin).Prin prisma potenţialului turistic natural oferit de faună se

remarcă unele zone montane (Călimani - Harghita, Rodna - Maramureş, Ceahlău – Bistriţa -

Tarcău) în care cresc specii de animale rare sau de interes vânătoresc - căprioara, cocoşul de

munte, ursul, cerbul, zimbrii - precum şi pădurile de deal şi de câmpie renumite prin speciile

de căprior, mistreţ. Se poate aprecia că fauna românească are o valoare cinegetică şi estetică

recunoscută pe plan internaţional. Nu trebuie omisă nici fauna acvatică specifică Deltei

Dunării sau cea specifică lacurilor şi râurilor de munte, deal şi câmpie: crap, ştiucă, somn,

nisetru, păstrugă la munte păstrăv, lipan, iar la deal şi câmpie crap, ştiucă, biban, caras. Mulţi

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI turişti sunt interesaţi de o serie de specii rare (cum ar fi cele mediteraneene) sau pe cale de

dispariţie (dropia, lostriţa), cocoşul de mesteacăn din Carpaţii Orientali ş.a., ocrotite de lege.

Din punct de vedere turistic, ţara noastră are o importantă dotare cu factori naturali

de cură. Menţionăm dintre aceştia: nămolurile sapropelice şi de turbă, ghiolurile, apele

mezotermale, sulfuroase, apele minerale, termale, mofetele. Acestea sunt exploatate în cele

peste 160 de staţiuni balneare dotate cu toate cele 3 tipuri de asistenţă balneomedicală:

profilactică, curativă si de recuperare medicală. Arealele montane adăpostesc o rezervă

inepuizabilă de ape minerale şi termo-minerale. Se remarcă, dintre acestea, aureola mofetică

din împrejurimile vulcanice Oaş – Gutâi – Călimani – Harghita, lacurile terapeutice din

Câmpia Română (Lacul Sărat, Amara) şi din zona dealurilor subcarpatice, multe din ele fiind

formate pe masive de sare (ocna Sibiului, Ocna Mureş, Ocna Dej, Sovata, Telega, Slănic –

Prahova). O mare parte din aceste lacuri conţin nămoluri sapropelice, valoroase în tratament

balneomedical. Terapeutic, nămolurile sunt utilizate în afecţiunile reumatismale ale sistemului

nervos periferic şi în ginecologie. În tratarea acestor afecţiuni se utilizează şi alte categorii de

nămoluri, negre, sulfuroase cu care România este înzestrată generos: lacurile Techirghiol,

Amara, Lacul Sărat, Ocnele Mari cu nămoluri fosile, Săcelu (nămol sulfuros), nămoluri

minerale de izvor (Sângeorz Băi, Felix, Someşeni). Terapeutic sunt utilizate şi sedimente

argilo marnoase mineralizate (Nicolina – Iaşi), turbe descompuse chimic, materiale vegetale

semidescompuse (humus, ş.a.),regasite in Poiana Stampei (linga Vatra Dornei) Borsec,

Bilbor, Tuşnad, Geoagiu-Băi şi Mangalia. România este totodată una din puţinele ţări din

Europa care dispune de o zonă mofetică valoroasă, cele mai utilizate fiind emanaţiile de

CO2 şi cele sulfuroase. Des solicitate sunt şi staţiunile Slănic – Prahova, Tg. Ocna şi Praid,

care dispun de saline, folosite în afecţiunile cronice respiratorii.

Valorificarea potenţialului turistic antropic este favorizată de bogata zestre

culturală ce este lăsată moştenire de peste 2000 de ani: monumente şi vestigii care sunt

unicate mondiale: cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, localităţile – cetate din Transilvania,

mănăstirile din Bucovina, Moldova şi nordul Olteniei, bisericile din lemn din Maramureş,

creaţiile lui Brâncuşi, Eminescu, Enescu, Grigorescu, ruinele cetăţilor de pe coasta Mării

Negre, care au fost înfiinţate în sec. VII- VI î.Hr. de coloniştii greci, monumente istorice şi de

artă medievală cum sunt mănăstirile Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humor, cu

influenţe bizantine şi gotice, monumente de artă şi arhitectură medievală , multe dintre ele

păstrând amprenta mai multor stiluri – catedrala romano – catolică din Alba Iulia, Biserica

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Trei Ierarhi (Iaşi), Biserica Neagră (Braşov), amenajări ale resurselor turistice antropice

(construcţiile hidroenergetice – Porţile de Fier, Canalul Dunărea – Marea Neagră, ş.a.).

Pentru a valorifica acest potenţial turistic deosebit şi a facilita legătura între turist şi zona

de destinaţie este necesar să se asigure amenajările şi dotările corespunzătoare pentru

satisfacerea nevoilor şi solicitărilor turistului. Acest deziderat face obiectul amenajării

turistice a teritoriului.

Rolul amenajării turistice a teritoriului

Amenajarea zonelor turistice este o componentă a procesului general de amenajare a

teritoriului, al cărei obiectiv constă în organizarea ştiinţifică a spaţiului şi punerea în

valoare, în diverse forme, a resurselor fiecărei zone.

Amenajarea turistică reprezintă un obiectiv major al managementului macroeconomic al

turismului, având funcţiile:

1. dezvoltarea previzionată (planificată) a turismului;

2. coordonarea acţiunilor de amplasare şi dezvoltare a infrastructurii generale;

3. controlarea modului de realizare a acţiunilor de amenajare;

4. evaluarea şi urmărirea impactului unei anumite amenajări turistice asupra dezvoltării

zonei respective.

Rolul amenajării turistice a teritoriului poate fi realizat doar în condiţiile respectării

anumitor principii:

1) principiile de urbanism comercial.

2) principiile dezvoltării durabile.

3) principiul satisfacerii nevoilor turiştilor în corelaţie cu cele ale zonei de

destinaţie turistică.

4) principiul satisfacerii nevoilor specifice ale mediului turistic. principiul

priorităţii orientării fluxurilor turistice.

Metodologia de amenajare turistică a teritoriului


Pe plan ştiinţific s-au elaborat multe teorii şi modele de amenajare turistică, cele mai

importante fiind apreciate a fi ale şcolii franceze, care abordează pluridisciplinar şi

intradisciplinar această problemă. Principalele aspecte luate în consideraţie de teoria

amenajării zonelor turistice ţin de domeniul ecologiei, sociologiei, psihologiei, economiei şi

istoriei motiv pentru care localizarea sau amenajarea turistică a teritoriului se defineşte şi

în funcţie de elemente din aceste domenii.

Potrivit abordărilor din literatura de specialitate, amenajarea zonelor turistice trebuie

concepută prin prisma relaţiilor care se dezvoltă în două spaţii:

-aria pieţei turistice

-zona de recepţie

Obiectivele principale ale strategiei de amenajare turistică sunt:

1). valorificarea superioară a potenţialului turistic al zonei;

2). îmbunătăţirea circulaţiei turistice în scopul evitării supraaglomerării temporare;

3). ameliorarea variaţiilor sezoniere, prin echiparea teritoriului turistic cu dotări care să

poată fi exploatabile pe tot timpul anului;

4) creşterea eficienţei economice şi sociale a activităţilor turistice dintr-o anumită

zonă;

5) dezvoltarea economică, socială, culturală, ecologică a zonei respective.

Metodologia de amenajare turistică depinde de varianta de strategie aplicată, în

funcţie de mai multe criterii:

1. după orizontul de timp

-strategii de amenajare turistică pe termen scurt (1-2 ani)

- strategii de amenajare turistică pe termen mediu (3-5 ani)

- strategii de amenajare turistică pe termen lung (6-10 ani)

2. prin prisma obiectivului principal urmărit

- strategii de diferenţiere, care se vor concentra pe realizarea unei arhitecturi originale a

principalelor obiective turistice;

- strategii de flexibilitate (strategii ale structurilor evolutive), presupun conceperea dotărilor

astfel încât să se adapteze permanent la cerinţele turiştilor. În acest sens, zona trebuie

amenajată polifuncţional pentru a creşte eficienţa valorificării ei.

- strategii de diversificare – pun accent pe diversificarea dotărilor şi echipărilor.

Derularea metodologiei de amenajare turistică se face în mai multe etape.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI I. Într-o primă etapă, metodologia de amenajare a zonelor turistice include, analiza

mai multor factori:

-resursele turistice naturale ale zonei;

-resursele antropice;

-gradul de valorificare al acestora;

-resursele materiale, umane şi financiare aferente turismului din zona respectivă;

-obiectivele politice şi economice pe termen scurt, mediu, lung;

-realizări din activitatea turistică în ceea ce priveşte structurile de primire, circulaţia

turistică.

II. Etapa a II-a, presupune dimensionarea unor elemente cu influenţă decisivă şi

anume:

1) cadrul natural;

2). configuraţia teritoriului;

3) natura spaţiului geografic.

4) impactul cu mediul înconjurător

1. Cadrul natural. Metodologia dimensionează resursele şi studiază răspândirea lor în

teritoriu pentru a distribui echitabil suprafeţele şi zonele turistice. Prin prisma acestui aspect,

localizărilor turistice pot fi:

- univoce atunci când există un singur obiectiv sau element de atracţie turistică care

atrage fluxul turistic. Amenajarea zonelor turistice va fi concentrată pe acest obiectiv în cauză

suscitând costuri mai reduse. Amenajări sunt sumare şi relativ izolate, cu o eficienţă ridicată

datorităă valorii unicat a obiectivului turistic (ex: vestigii istorice, mănăstirile din Bucovina).

-plurivoce valorifică o arie geografică cu un caracter anume (ex: litoralul, zonele

balneare). În acest caz amenajările sunt mai complexe şi pot fi localizate în centre turistice sau

staţiuni.

-echivoce specifice zonelor întinse, care nu se individualizează în mod deosebit..

Amenajarea şi dotările în acest caz sunt de asemenea complexe şi pot fi localizate oriunde, de

la staţiuni şi până la ariile din preajma marilor aglomerări urbane.

2Configuraţia teritoriului

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Amenajarea zonelor turistice urmăreşte, în acest, sens două obiective ale: dotarea şi

amenajarea unor unităţi punctiforme sau amenajarea unităţilor cu o localizare completă

integrată regiunilor turistice (staţiunile).

3. Natura spaţiului geografic

Se disting astfel:

-amenajările zonelor de litoral;

-amenajări ale zonelor montane;

-amenajarea staţiunilor termale şi a zonelor balneare;

-amenajarea parcurilor naturale;

-amenajarea zonelor istorice şi arheologice;

-amenajarea zonelor rurale;

-amenajarea zonelor periurbane.

4) Impactul cu mediul înconjurător.

Prin prisma acestui aspect, dimensionarea zonelor turistice se confruntă cu mai multe

categorii de zone turistice:

a). zone turistice saturate, în care construcţiile civile şi activităţile economice derulate

în respectivul perimetru presupun amenajări turistice care să degajeze suprasolicitarea reţelei

de infrastructură turistică. În această situaţie este depăşită capacitatea fizică de primire

turistică;

b). zone turistice tolerate, la care nivelul de toleranţă al populaţiei locale în ceea ce

priveşte primirea turiştilor este bun iar capacitatea social perceptivă a zonei turistice nu este

depăşită;

c). zone primitoare, care au capacitatea de a absorbi toate funcţiunile turistice fără să

se depăşească limitele capacităţii de primire.

După unii specialişti15, principalele caracteristici de care trebuie să se ţină seama în

deciziile de amplasare a echipamentelor sunt:

1. Unicitatea prestaţiei. Fiecare zonă reprezintă un caz particular unic prin formele de

relief, varietatea resurselor oferite, clima, condiţiile socio-economice şi calitatea serviciilor.

15 O.Snack P.Baron, N.Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, 2001, p.450.


2. Polivalenţa amenajărilor. Amenajările trebuie să asigure satisfacerea unei varietăţi

de necesităţi specifice unor grupuri ţintă diferenţiate şi implicit să conducă la atragerea unor

fluxuri turistice mai consistente.

3. Localizarea turistică la sursă. Localizarea turistică este de regulă spaţial diferită

de pieţele tradiţionale ale cumpărătorului.

III. Selecţia şi delimitarea teritoriului

. Selecţia teritoriului presupune fixarea în prealabil a unui grup de criterii prioritare pentru a

defini cele mai bune implantaţii corespunzătoare unei anumite zone turistice: criterii cultural-

istorice, privind specificul cadrului natural, a arhitecturii zonei, a infrastructurii, a legislaţiei,

condiţiilor meteorologice. Studiul analizei-diagnostic este axat pe următoarele elemente:

1. poziţia geografică – infrastructura de acces, legăturile la liniile de cale ferată,

mijloacele de transport;

2. factorii naturali - relieful, potenţial hidrografic, existenţa principalelor monumente

ale naturii;

3. factorii şi condiţiile de climă – clima, puritatea aerului;

4. factorii de cură balneară- izvoare de apă minerală, nămoluri, mofete;

5. potenţial antropic-tradiţii, monumente istorice, etnografice;

6. factori ecologici-gradul de poluare, protecţia mediului;

7. factori demografici- numărul, structura, dinamica populaţiei;

8. factori economici - condiţiile economice şi sociale.

Selecţia teritoriului vizează în principal identificarea acestor elemente, conform unor

criterii prestabilite, în timp ce delimitarea teritoriului constă în stabilirea categoriei optime de

arie teritorială. Delimitarea unui anumit teritoriu ca o componentă importantă a procesului de

amenajare presupune structurarea teritoriului în funcţie de natura sa, de tipologia resurselor;

de distribuţia, densitatea şi valoarea potenţialului natural şi antropic. Rezultatul delimitării

teritoriului îl constituie structurarea locaţiilor în următoarele categorii:

1. Obiectivul sau punctul turistic constă în amenajarea unui singur element de

atracţie turistică, care captează în mod deosebit interesul turiştilor. Amplasamentele turistice

vor fi plasate în imediata vecinătate a punctului turistic.

2. Localitatea sau centrul turistic este o aşezare urbană sau rurală, care valorifică

potenţialul natural sau antropic deosebit. Amenajarea turistică, echipamentele vor fi plasate,

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI de regulă, în apropierea obiectivelor turistice. În funcţie de profilul şi funcţiile îndeplinite,

localităţile turistice pot fi:

a. staţiuni, care au o funcţie predominant turistică

b. oraşe sau sate turistice, în cadrul cărora funcţia turistică este semnificativă, dar

ocupă o pondere mai mică decât în primul caz. Rolul acesteia este mai mult de vector de

dezvoltare al acestui oraş sau sat.

3. Complexul turistic cuprinde mai multe obiective şi localităţi turistice, având o

funcţie turistică complementară celei economice. Complexul este caracterizat prin

omogenitate, fiind dezvoltat în apropierea cadrului natural turistic.

4. Arealul sau zona turistică include o zonă întinsă, în cadrul căreia se găsesc diferite

localităţi şi complexe turistice.

5. Regiunea turistică reprezintă o suprafaţă foarte întinsă, uneori cu o varietate de

forme de relief, valorificând o multitudine de resurse.

Modele de amenajare turistică a teritoriului

Distribuţia într-un anumit fel a infrastructurii turistice, a dotărilor corespunzător cu relieful

existent, condiţiile naturale, specificul zonei fac obiectul unui anumit model de amenajare

turistică a teritoriului. În funcţie de natura spaţiului geografic, se disting următoarele modele

de amenajare a teritoriului:

1. amenajări montane;

2. amenajarea zonelor de litoral;

3. amenajarea staţiunilor balneare;

4. amenajarea zonelor periurbane.

1. Amenajările montane, din punct de vedere a dimensionării implanturilor pot fi

organizate ca puncte (obiective) turistice, ca staţiuni turistice de diferite dimensiuni.

Punctele turistice pot fi cabane, centre de recepţie turistică, plasate în jurul masivului muntos,

de-a lungul culoarelor de pătrundere în masiv, a văilor. Alegerea modelului de amplasare, a

echipamentelor faţă de masivele montane are în vedere trei variante: localizarea periferică (la

„periferia” masivelor montane), localizarea lineară (de-a lungul văilor) sau localizarea

terminală (în zone situate la mari distanţe după aşezările umane.

Localizarea periferică poate fi amenajată sub forma unui centru turistic important, care

prin avantajele create de atragerea fluxurilor de turişti să beneficieze din plin de amenajarea

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI unor dotări. Localizarea terminală poate fi concepută şi sub forma unei staţiuni turistice

complexe.

Localizarea liniară presupune stabilirea amplasamentelor de-a lungul culoarelor văilor,

de la simple dotări şi până la conturarea unor staţiuni turistice.

Localizarea terminală constă în amplasarea implanturilor fie la mare altitudine, unde cu

greu se poate ajunge, fie în extremitatea interioară a culoarelor de pătrundere în masivul

muntos. Amplasamentele iau forma unor puncte turistice destinate practicării sporturilor de

iarnă, alpinism sau a amenajării unor staţiuni situate în zone înalte. Dezavantajele acestor

localizări: sunt izolate, de dimensiuni mici.

2. Amenajarea zonelor de litoral porneşte de la particularităţile acestui relief: plaja

întinsă de-a lungul coastei, care nu permite modele complexe de amplasare.. Soluţiile acestei

forme de relief s-au concretizat în plasarea amenajărilor, fie în cadrul unor centre urbane, în

vecinătatea acestora, fie în cadrul unor construcţii izolate, situate în imediata vecinătate

aşezărilor umane deja existente. Datorită fluxurilor accentuate de turişti în perioada de sezon,

şi problemele multiple ecologice, economice şi sociale create, amenajarea teritoriului nu este

indicat să se mai realizeze sub forma urbanizării.

3. Amenajarea staţiunilor balneoclimaterice depinde de poziţia geografică a

staţiunilor balneare, existând o multitudine de soluţii. Astfel, în zonele montane, de podiş şi

de deal, amplasarea echipamentelor se poate realiza radiocentric, dotările fiind dispuse

circular, sub formă de amfiteatru. În centrul dispunerii se află un obiectiv turistic important, o

dotare sau element de atracţie, care polarizează fluxurile de turişti, iar în jurul acestuia sunt

dispuse, preferabil simetric toate dotările şi infrastructura aferentă. În văile largi, marcate de

înălţimi sau cursuri de râuri se întâlneşte o localizare în formă de „pânză de păianjen”, în

care dotările şi echipamentele turistice şi balneare sunt dispuse radial. Pe litoral sau terenurile

plate, amplasarea dotărilor se poate realiza sub formă de „tablă de şah”. Specific acesteia

este alternanţa între dotările turistice, balneare şi echipamentele urbane şi edilitare.

Dezavantajul acestei organizări este dispersia mare a posibilelor obiective turistice, care

captează interesul sau dimpotrivă inexistenţa acestora.

4.Amenajarea zonelor periurbane

În ultimul deceniu au fost schimbări majore în durata săptămânii de lucru, care au

determinat ca la sfârşitul săptămânii, o mare parte din populaţie să devină un solicitant

permanent al zonelor periurbane. Particularităţile turismului de week-end sau sejur de scurtă

durată, a condus la procese specifice de amenajare turistică a zonei periurbane. În cadrul

acestor amenajări va fi cercetat atât potenţialul turistic al zonei urbane cât şi posibilităţile de

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI valorificare a activităţilor de destindere şi agrement în interiorul zonei periurbane.

Amenajarea zonelor periurbane se derulează în trei etape: 1) delimitarea ariei teritoriale; 2)

stabilirea amplasamentului microzonelor, a căilor de acces în zonă; 3) dimensionarea

amplasamentului şi a bazei tehnico-materiale.

1). Delimitarea ariei teritoriale

2) Stabilirea amplasamentului microzonelor

3). Dimensionarea amplasamentului şi structurile bazei tehnico-materiale

STRATEGII DE TURISM

Literatura de specialitate relevă o vastă tipologie a strategiilor manageriale de turism

în funcţie de sfera de cuprindere, de gradul de independenţă în producerea şi comercializarea

produsului turistic, de tipul obiectivelor strategice, în funcţie de una sau mai multe variabile

ale mixului de marketing sau de natura abordărilor.

I. Un prim criteriu este gradul de integrare a produselor turistice, care

condiţionează însăşi numărul şi structura touroperatorilor precum şi capacitatea acestora. În

funcţie de gradul de integrare a activităţii turistice se disting următoarele tipuri de strategii:

• Strategia integrării verticale în varianta în amonte sau în aval, ce are ca

rezultat formarea grupurilor de activitate cu obiectiv limitat .

• Strategia concentrării

• Strategia diversificării ce poate fi aplicată în două variante:

- diversificarea concentrică sau concentrarea verticală;

- diversificarea eterogenă sau de tip conglomerat.

II. În funcţie de tipul avantajelor competitive urmărite:

• Strategii de specializare (concentrare)

• Strategii de diferenţiere (diversificare)

• Strategia masei critice

• Strategia costurilor joase

III. În funcţie de mişcarea strategică de bază:


• Strategie de penetrare pe o anumită piaţă (sau de mutare pe noi pieţe)

• Strategie de ieşire de pe o anumită piaţă

Strategie de creştere şi competitivitate pentru ajustarea strategică şi evoluţia in mediul

pe care deja activează

IV. În funcţie de aria geografică pe care activează:

• Strategii locale

• Strategii naţionale

• Strategii internaţionale

Asocierea a condus la practicarea de strategii specifice in domeniul turistic:

-franciza

- time sharing-ul

- leasing

CAPITOLUL 9

RESURSELE UMANE DIN UTILIZATE IN ACTIVITATILE TURISTICE

Caracteristicile profesiunilor din turism

Diversitatea operaţiilor şi activităţilor din turism, importanţa diferită a serviciilor

turistice precum şi a stadiilor ce concură la realizarea produsului turistic final determină un

evantai larg de caracteristici a profesiilor din turism şi o anumită structură a ocupării

forţei de muncă.

Subramurilor principale ale turismului le sunt specifice o serie de caracteristici

comune16, stabilite de Biroul Internaţional al Muncii: 1) nivelul scăzut de tehnicitate; 2)

marea mobilitate a forţei de muncă; 3) munca în contratimp faţă de programul obişnuit de

muncă; 4) dimensiunea zilei de muncă şi posibilitatea întreruperii acesteia; 5) oboseala fizică

şi psihică; 6) constrângeri psihologice.

1) Nivelul scăzut de tehnicitate. Atât în restaurante cât şi în unele servicii culturale, de

agrement, derularea principalelor funcţii (de servire, de producţie) nu presupune

16 Oscar Snak, Economia turismului, Editura Expert, 2003, p.210


existenţa unei baze tehnico - materiale cu un ridicat nivel tehnic sau tehnologic, ci se

bazează în primul rând pe nivelul de calitate al servirii.

2) Marea mobilitate a forţei de muncă. Derularea sarcinilor cotidiene implică fluctuaţii

mari ale forţei de muncă. La aceasta se adăugă şi caracterul sezonier al activităţilor din

sfera turismului, care impune disponibilizări (antrenări) masive de personal în

perioadele de stagnare (sau ocupare maximă) a activităţilor.

3) Munca în contratimp. Faţă de alte activităţi ale economiei naţionale, care se

derulează cu o anumită ritmicitate, programul unităţilor turistice devansează durata

medie a săptămânii de lucru, desfăşurându-se şi în week-end.

4) Dimensiunea zilei de muncă. Activităţile turistice se derulează 24 de ore din 24, pe

întreaga durată a unei zile de lucru. Pentru limitarea consecinţelor negative asupra

lucrătorilor şi familiilor acestora se întocmesc grafice de lucru, prin care în timp util se

programează pentru o lună calendaristică programul de lucru.

5) Oboseala fizică şi psihică. Programul prelungit din activităţile turistice generează

adesea oboseală. În locul unor ture prelungite urmate de o zi liberă este recomandabil

să se folosească ture normale de lucru.

6) Constrângeri psihologice. Contactul direct şi permanent cu clienţii pe care-l

presupune exercitarea unor profesii din turism impune stăpânirea unui cod de conduită

ireproşabil, caracterizat prin amabilitate, stăpânire de sine, tact, bună dispoziţie.

Respectarea acestui cod de conduită este obligatorie pentru toţi salariaţii, indiferent de

problemele sau dispoziţia acestora. În timp, toate aceste aspecte pot induce salariaţilor

o stare de stres, generată de toate constrângerile de natura psihologică, la care aceştia

au fost supuşi.

Caracteristicile muncii şi calităţile personalelor care lucrează în turism.

Proiectarea şi analiza posturilor lucrătorilor din turism este fundamentată pe

caracteristicile muncii din turism şi implicit pe cunoaşterea calităţilor personale necesare

pentru a obţine rezultate şi performanţe în acest domeniu.

Trăsături specifice:

1. Consumul ridicat de muncă vie.

2. Contactul direct lucrător-client.


Întărirea rolului raţional presupune urmărirea consecventă a unor aspecte: a)

pregătirea psihică alături de calităţile profesionale, de pregătirea de specialitate; b) crearea

condiţiilor care să faciliteze personalului de contact, servicii de calitate în relaţia directă

cu clientul; c) motivaţia angajaţilor; d) educarea în spiritul principiilor Kaizen, adică de

a întreprinde şi realiza orice activitate pornind de la client şi incluzându-l pe acesta în

realizarea serviciului (acolo unde este posibil şi se impune acest lucru).

Având un rol pronunţat relaţional, angajaţii antrenaţi în procesul de servire trebuie în

permanenţă să se adapteze la cerinţele, preferinţele şi personalitatea fiecărui client. Pe de altă

parte, personalul de servire are şi un important rol educativ17, care presupune şi învăţarea

clientului, în scopul adaptării acestuia la caracteristicele ofertei.

Pentru manageri crearea de oferte turistice cu participarea clientului impune anumite

măsuri:

a) măsuri de specializare mai accentuată a diferitelor categorii de lucrători pentru

activităţile ce presupun contactul direct cu clientul;

b) stabilirea unor limite a participării clientului şi controlul participării acestuia;

c) studierea permanentă a pieţei în vederea cunoaşterii aprofundate a cererii.

3. Răspunderea materială şi morală ridicată a personalului din turism impune

anumite condiţii în procesul de selecţie şi pregătire a personalului. Datorită faptului că

gestionează anumite valori materiale (mobilier, echipamente, utilaje, instalaţii, bunuri), una

din condiţii impuse în procesul de selecţie este de a nu avea cazier. Răspunderea materială,

pentru anumite categorii de personal (cameriste, recepţioner) are în vedere şi responsabilitatea

pentru anumite bunuri ale turiştilor. Răspunderea morală are în vedere îndeplinirea

cerinţelor calitative şi cantitative vis-a-vis de serviciile şi produsule consumate, de realizarea

unui anumit nivel de servire precum şi privitor la gradul de satisfacere a nevoilor

consumatorilor. Asumarea răspunderii morale are un rol important în stimularea cererii, în

dezvoltarea artei, ospitalităţii, în formularea deciziei de cumpărare, crearea unei atmosfere

plăcute clientului.

Recrutarea şi selecţia personalului trebuie să pornească şi de la calităţile morale ale

candidaţilor, precum şi de la cunoaşterea principiilor şi conduitelor morale necesare în

prestarea muncilor în turism alături de celelalte cerinţe de pregătire, talent, abilităţi.

4. Sezonalitatea accentuată a utilizării personalului şi fluctuaţia mare a acestuia.

Datorită concentrării sezoniere a circulaţiei turistice şi funcţionării temporare a unei părţi

17 Hartle F, Transforming the performance Management process, London, Kogan Page, 1997, p.23

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI importante a bazei tehnico-materiale a turismului vor rezulta oscilaţii similare şi în ocuparea

forţei de muncă aferente cât şi în rezultatele muncii depuse18.

5. Utilizarea muncilor în timp parţial şi a altor modele flexibile ale ocupării

personalului: angajări în week-end pentru activităţi cu caracter special (sportive, de

divertisment ş.a). Promovarea regimurilor de lucru part—time şi flex-time, răspunde nu

numai caracteristicilor de conţinut a produsului turistic cât şi creării unor oferte speciale.

6. Feminizarea personalului ocupat în sectorul turistic este una din tendinţele

manifestate în toate statele dezvoltate europene. Nici ţara noastră nu face excepţie de la

această tendinţă, ponderea femeilor ocupate fiind de peste 50%. Explicaţia ţine atât de

calităţile mai potrivite ale femeilor pentru acest gen de munci cât şi de nişa deschisă de acest

sector pentru limitarea fenomenului şomajului la această categorie.

7. Derularea programului de lucru pe durata întregii zile. Majoritatea firmelor din

turism promovează programele de lucru cu ture de 12 ore sau de dimineaţa până la ora 24. În

plin sezon estival, programul este de regulă prelungit, de 10-12 ore zilnic ceea ce va avea

consecinţe asupra stării de sănătate şi a vieţii de familie a angajatului.

8. Dinamica mai accentuată a noilor ocupaţii din turism. Dezvoltarea industriei

turistice, a reţelelor de firme de turism solicită tot mai mult formarea de noi ocupaţii prin

extinderea dimensiunii activităţii: în domeniul comunicării cu potenţialii clienţi, a serviciilor

concierge de la nivelul hotelurilor, în domeniul informaticii, a turismaticii.

Datorită acestor particularităţi, funcţiile din turism necesită anumite trăsături şi cerinţe

pentru personalul din turism:

1. Cunoştinţe de specialitate, tehnice specifice fiecărui sector atât pentru slujbele fără

calificare (cum ar fi: femeie de serviciu, liftier, portar, bagajist, comisionar, ajutor de ospătar),

cât şi pentru cele calificate;

2. Cunoştinţe de cultură generală şi o limbă de circulaţie internaţională pentru

persoanele de contact..

3. Aspect fizic. Cerinţele de aspect fizic sunt legate atât de imaginea exterioară a

personalului (ordine, stare, look) cât şi de gestică.

4. Comportamentul personalului poate fi urmărit în procesul de recrutare şi selecţie,

prin probe directe la faţa locului. Personalul trebuie să fie civilizat, elegant, egal faţă de toţi

turiştii, convingător, adaptabil şi să promoveze o atmosferă destinsă, plină de încredere.

18 Cristina Dionisie, Managementul turismului- Structuri de concepţie şi organizare, Editura Junimea Iaşi, 2002, p.18,

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Elementele care ţin de verbal: formulele de salut, curtoazie, natura timbrului vocal,

profesionalismul tonului trebuie însuşite şi urmărite deoarece afectează în mod deosebit

imaginea firmei de turism.

5. Capacitatea de a lucra şi de a se integra în echipă. Ospitalitatea include şi percepţia

clientului vis-a-vis de personal, individualizat sau privit ca un întreg armonios, o adevărată

echipă. Impresiile favorabile sunt cele care asigură clientului sentimentul de echipă unită în

asigurarea serviciilor comandate.

Una din tehnicile manageriale pentru prevenirea specializării înguste doar pentru un

anumit post a personalului este rotirea postului, în scopul însuşirii de către toţi membrii

echipei şi a altor calificări. În perioadele de vârf şi îmbogăţirea postului, (care presupune

preluarea unor noi sarcini) este utilă pentru însuşirea altor calificări cât şi pentru a mai uşura

din constrângerile sau aglomerările de sarcini care intervin pentru anumite posturi.

Toate aceste caracteristici ale personalului sunt evaluate conform specificaţiei

posturilor. Un obiectiv important urmărit prin analiza postului este stabilirea standardelor

de muncă, prin studierea timpului de muncă necesar pentru îndeplinirea anumitor

sarcini. Pe baza standardelor se pot constitui orarele de lucru şi se poate programa activitatea

personalului.

Recrutarea si selectia personalului

O bună parte din posturile noi ocupate sunt datorate apelării la sursele externe de

recrutare.

Optarea pentru aplicarea unei strategiile de recrutare bazate pe surse externe presupune

dozarea optimă a numărului şi profilului posturilor alocate angajării din exterior. În

acest sens firma trebuie să aibă în vedere unele aspecte: în ce măsura noii candidaţi vor

influenţa cultura organizaţională - prin ideile şi mentalităţile noi sau chiar prin simplul mod de

a percepe altfel organizaţia? În ce măsura sunt atraşi cei mai buni candidaţi la o ofertă de forţă

de muncă dată (şi în prealabil cunoscută)?; în ce măsură are loc îmbogăţirea potenţialului

uman intern al organizaţiei? în ce măsură se elimină eventualele rutine ori stagnări? Cu cât se

vor diminua costurile cu pregătire a personalului? Recrutarea externă, „dozată optim” va

conduce la răspunsuri pozitive acestor categorii de întrebări. Mai mult, în anumite situaţii

dificile şi de criză, recrutarea externă se poate dovedi o soluţie salvatoare, prin infuzia de noi

idei, obiective şi competenţe de natură să genereze schimbarea în bine a organizaţiei. Totodată

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI anumite disfuncţionalităţi sau practici discriminatorii anterioare, cu privire la angajare, şi alte

măsuri pot fi eliminate prin atragerea de noi candidaţi.

Strategiile şi politicile de recrutare trebuie să prevină dezavantajele şi lipsurile ce pot

afecta procesul de recrutare, luând în consideraţie şi efectele post-recrutare: fidelizarea

personalului ce este competitiv şi eficient, menţinerea acestuia în firmă pentru o perioadă cât

mai îndelungată, integrarea şi adaptarea cât mai bună la cerinţele postului prin promovarea

unei culturi organizaţionale deschise ş.a.

Fundamentarea recrutării pe sursele externe presupune răspunsuri exacte la o serie de

întrebări legate de mărimea pieţii muncii, politica de personal a concurenţei, atractivitatea

descrierii posturilor, modalitatea cea mai potrivită de recrutare, sursa de recrutare. În ceea ce

priveşte modalităţile şi sursele externe de recrutare se urmăreşte:

1. alegerea celei mai potrivite modalităţi (ziar, internet) pe baza unei analize riguroase, a

mărimii tirajului, numărului de accesări, a numărului de cititori (clienţi) şi costurile

publicării anunţului;

2. momentul publicării;

3. costurile totale pe o anumită perioadă de timp.

Spre deosebire de recrutarea din surse interne, procesul de recrutare externă necesită

eforturi mai mari de pregătire şi cheltuieli suplimentare pentru a atrage potenţialii candidaţi.

Unii specialişti susţin că impactul unui anunţ publicitar ţine mai degrabă de atragerea unei

anumite “cantităţi de resurse umane” decât de asigurarea unei anumite calităţi a acesteia.

Decizia de acceptare a unui anumit post va fi influenţată de:

a) atitudinea specialistului în recrutare, asimilat cu organizaţia respectivă şi ambianţa

creată prin acest proces;

b) factori obiectivi: salariul, complexitatea şi natura muncii, localizarea firmei,

programul de lucru;

c) imaginea firmei, oamenii tinzând să accepte ceea ce li se potriveşte cel mai bine

personalităţii lor;

d) exactitatea datelor şi informaţiilor furnizate cu privire la firmă şi post. Mascarea

realităţii va conduce inevitabil la decizii de neacceptare şi părăsire a locului de muncă.

Pentru a preveni eventualele incidente care influenţează negativ candidaţii cât şi pentru a

eficientiza procesul de recrutare externe firma trebuie să respecte anumite cerinţe în

elaborarea anunţului.

Activităţile de recrutare includ primirea dosarelor de angajare, a căror conţinut este

elaborat de către firma de turism. Informaţiile solicitate în cadrul dosarului de angajare vor fi

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI sistematizate într-un document „fişa de angajare”, ce va fi completat de candidat. Legătura,

dintre descrierea postului şi calităţile candidaţilor este asigurată de un document numit

„specificaţia de angajare” sau „standardul de angajare” care conţine: experienţa preferată,

educaţia şi pregătirea necesară, realizările importante ale candidaţilor.

Preocupându-se permanent pentru armonizarea cerinţelor şi preferinţelor ambelor parţi,

procesul de recrutare implică în unele situaţii şi anumite compromisuri:

� adaptarea postului pentru a corespunde celui mai bun candidat, în lipsa unei alte

variante ;

� scoaterea unui post suplimentar la concurs pentru posturile sociale, în condiţiile găsirii

a doi candidaţi potriviţi, îndeosebi pentru domeniile cu o lipsa cronică de ofertă de

muncă specializată ;

� intensificarea şi prelungirea procesului de recrutare peste perioada planificată, în

condiţiile negăsirii candidaţilor potriviţi.

Apelarea la surse externe în procesul de recrutare are şi o serie de dezavantaje: costul

recrutării este mai ridicat, necesitând cheltuieli cu culegerea informaţiilor pe o piaţă vastă şi

cu organizarea procesului de recrutare; timpul pentru identificarea şi ulterior integrarea pe

posturi a noilor angajaţi este mult mai mare; există riscul de a angaja candidaţi care nu

dovedesc menţinerea acestor performanţe, calităţi, aptitudini constatate în timpul procesului

de selecţie; constrângerile pieţei forţei de muncă mari pot determina alegerea unui candidat

„costisitor” sau chiar imposibilitatea găsirii în momentul cerut (de către firmă) a candidatului

potrivit.

Selecţia personalului

Selecţia propriu-zisă a personalului este etapa de alegere a unei persoane din rândul

solicitanţilor care au fost recrutaţi. Prin selecţie se realizează o serie de obiective :

− găsirea candidaţilor care corespund posturilor vacante;

− eliminarea candidaţilor care nu corespund exigenţelor, sarcinilor şi cerinţelor

organizaţionale;

− dezvoltarea personală a angajaţilor şi asigurarea ocupării de către cei care vor

reprezenta cel mai bine organizaţia.

Strategiile de selecţie sunt diferenţiate şi în funcţie de stadiul de dezvoltare a

firmei. Firmele de turism aflate în faza de maturitate sunt preocupate de menţinerea cotei şi

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI reducerea cheltuielilor, axându-şi strategiile de selecţie pe personalul care dovedeşte

disciplină, conştiinciozitate perseverenţă (calităţi care permit o supraveghere mai atentă a

personalului) şi mai puţin pe aptitudinile antreprenoriale.

Etapele procesului de selecţie. Selecţia cuprinde o serie de activităţi ce se desfăşoară

de-a lungul mai multor etape. După ce s-au strâns dosarele candidaţilor urmează invitaţia

pentru interviu şi desfăşurarea acestuia. Între momentul apariţiei anunţului şi până la

invitarea pentru interviu se pot scurge 1-3 săptămâni sau chiar mai mult în funcţie de

specificitatea ofertei şi tipul publicaţiei (cotidian, săptămânal ş.a.).

Invitaţia pentru interviu. presupune anunţarea în prealabil a candidaţilor asupra

procedurilor de selectare, despre locul şi momentul sau chiar despre cheltuielile implicate

După D.J. Cherrirgton primele etape din cadrul procesului de selecţie includ o selecţie

preliminară a candidaţilor şi o analiză minuţioasă a cererilor de angajare a acestora (fig 7.3.).

.

fig. 7.3 Etapele procesului de selecţie19

Interviul constituie doar una din etapele selecţiei, care de multe ori este considerat un

instrument subiectiv (vezi subcapitolul 7.3.3). Elementul decisiv în procesul de selecţie este

testarea, prin care candidatul este supus unor probe teoretice şi practice, prin care îşi

demonstrează efectiv cunoştinţele, aptitudinile şi priceperea.

Principalele tipuri de teste avute în vedere în cadrul procesului de selecţie sunt:

- testele de aptitudini şi de îndemânare (practico-aplicative) urmăresc modul

de coordonare a mişcărilor candidatului şi abilitatea acestuia de a învăţa şi executa anumite

operaţiuni; 19 metodă utilizată în Marea Britanie, propusă de Institutul Naţional de Psihologie a Muncii

Alegerea preliminară a solicitărilor

Cererea de angajare

Interviul de angajare Testarea

Verificarea referinţelor

Examenul medical

Interviul final Decizia de angajare şi

instalare pe post

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI - testele de inteligenţă şi perspicacitate verifică capacitatea candidatului de a

rezolva anumite sarcini de natură intelectuală, identifică I.Q (coeficientul de inteligenţă) al

acestuia. Pentru profesiunile obişnuite IQ-ul trebuie să fie de minim 100 de puncte.

- testele de cunoştinţe şi nivel de instruire verifică nivelul de cunoştinţe de

specialitate dint-un anumit domeniu.

- testele de creativitate verifică imaginaţia şi capacitatea de creaţie a

candidaţilor.

- testele medicale psiho-fiziologice verifică starea de sănătate şi parametrii

psihomotorii de bază.

Evaluarea candidaţilor în cadrul procesului de selecţie depinde şi de

informaţiile oferite de solicitanţii înşişi dar şi de o serie de referinţe.

Etapa VI-a a procesului de selecţie este examenul medical cu ajutorul căruia se

evaluează starea de sănătate. Examenul medical este indispensabil în turism, domeniu în care

majoritatea posturilor implică contactul direct cu ceilalţi oameni.

Interviul final este o discuţie în care se obţin informaţii adiţionale despre angajat. De

regulă interviul adiţional întăreşte intenţia de angajare a acestuia. Când în această etapă

trebuie ales dintre cei câţiva candidaţi rămaşi, interviul poate deveni stresant, existând riscul

de a se desfăşura sub o mare presiune psihică. Uneori rezistenţa la această presiune psihică

finală poate asigura angajarea unui candidat, în detrimentul altuia mai competent.

Ultima etapă - angajarea şi integrarea angajatului pe post - urmăreşte respectarea

procedurilor legislative în domeniu şi familiarizarea angajatului cu cerinţele noului post de

muncă. Depăşirea stării de anxietate se poate realiza cu uşurinţă dacă managerul sau şeful

ierarhic al angajatului stabileşte acestuia un program de integrare în care acesta se

informează despre cerinţele postului, departamentului sau organizaţiei şi se familiarizează cu

membrii echipei de lucru şi cu problemele ce trebuie rezolvate.

Principalele metode utilizate în tara noastră în integrarea personalului din

turism, sunt:

1. integrarea directă pe post;

2. îndrumarea directă (de un salariat aflat pe o poziţie ierarhică superioară şi de

aceeaşi profesie);

3. descoperirea organizaţiei (angajatul trece prin toate departamentele societăţii

comerciale);

4. încredinţarea unei misiuni;

5. rotirea pe posturi.


Finalizarea procesului de selecţie a persoanelor se realizează printr-o evaluare a

acestuia, estimându-se eforturile şi rezultatele obişnuite. În acest sens se calculează o serie de

indicatori: numărul de solicitanţi, rata selecţiei (raportul procentual între numărul de

persoane angajate şi numărul solicitanţilor) costul aferent unui candidat, rata recrutării, timpul

afectat pentru angajare (durata de timp scursă între completarea cererii şi momentul angajării).

EFICIENŢA ACTIVITĂŢILOR DE TURISM

Consideraţii privind eficienţa în turism Activitatea din turism este deosebit de completă fiind un sumum de elemente

economice, sociale, ecologice

Includerea laturilor sociale şi ecologică, alături de cea economică în evaluarea activităţilor

turistice imprimă eficienţei o serie de trăsături generale, comune indicatorilor de eficienţă din

ramurile complementare cât şi o serie de trăsături specifice, proprii activităţii de turism.

Implicit măsurarea eficienţei se va realiza printr-un sistem de indicatori, ce include atât

indicatorii generali cât şi specifici, pornind de la efectele obţinute consumând un anumit

volum de resurse, fie de la resursele folosite pentru a obţine un anumit efect. Sistem de ecuaţii

rezultat va fi de genul: efect-efort, efect-efect, efort-efect, efort-efort20.

Eforturile sunt concretizate în cheltuieli cu achiziţii, capital fix, valoarea mijloacelor

circulante, cheltuieli directe şi indirecte totale efectuate pentru prestaţiile turistice, numărul de

lucrători operativi, fondul de salarizare.

În categoria eforturilor, indicatorii pot fi “abordaţi prin prisma celor două categorii de resurse

(ocupate şi consumate)”21

esursele consumate coexistă într-o multitudine de forme ce pot fi evaluate şi

exprimate valoric. În circuitul economic se pot identifica trei mari grupe de resurse: naturale,

umane (de forţă de muncă), financiare şi materiale (concretizate în baza materială turistice,

mijloacele circulante, fondurile totale). Structura resurselor, calitatea acestora, impactul în

producerea efectelor îşi pune totodată amprenta asupra rezultatelor obţinute, a nivelului

eficienţei înregistrate la toate activităţile turistice componente şi a celor complementare.

20 Rodica Minciu, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, p.291 21 Ibidem, p.482

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI ipologia efectelor economice din turism este foarte complexă deoarece are în vedere

atât efectele directe ce rezultă din utilizarea fiecărui factor de producţie cât şi efectele

indirecte generate de turism asupra altor ramuri şi sectoare ale economiei De regulă, efectele

economice se concretizează în sporul de venit net şi în creşterea încasărilor din prestaţiile

turistice. În cadrul venitului net se măsoară sporul de profit (beneficiu), a taxei pe valoare

adăugată, adaosului comercial, a comisionului agenţiei de turism şi a prelevărilor pentru

societate.

Creşterea încasărilor, poate cuantifica ori cumula încasările din prestaţiile hoteliere, din

creşterea desfacerilor de mărfuri cu amănuntul, din creşterea participării la turismul

internaţional şi naţional.

Efectele economice pot fi apreciate prin indicatori precum: volumul desfacerilor de

mărfuri, volumul încasărilor din prestaţii, volumul încasărilor valutare, venitul net, profitul.

(fig)


fig.. Efecte ale activităţii de turism

Cuantificarea eficienţei activităţii turistice presupune compararea efectelor economice

cu eforturile (resursele) economice alocate. În cuantificarea eficienţei trebuie avute în

vedere şi laturile sociale, ecologice cât şi raportul dintre acestea şi cea economică.

Efecte economice

Venit

Încasări din prestaţii turistice

- Beneficii (profit) - T.V.A. - adaos comercial - comisionul agenţilor de turism - prelevarea pentru societate

- încasări din prestaţii hoteliere - desfaceri de mărfuri cu amănuntul - producţia industrială a unităţii de turism - încasări din alimente - încasări din transportul turiştilor - alte încasări

Efecte

Efecte economico-

sociale

- Creşterea nivelului cultural - Creşterea randamentului - Creşterea venitului net - Creşterea productivităţii muncii sociale - Creşterea volumului de muncă - Îmbunătăţirea stării de sănătate - Îmbunătăţirea climatului de colaborare pe plan internaţional

Efecte ecologice - Protejarea mai sistematică a zonelor turistice

- Amenajarea turistică a zonelor, numeroase obiectivce turistice - Depoluarea apelor, aerului

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Eficienţa utilizării factorilor de producţie reflectă rezultatele obţinute utilizând un

anumit factor, cu cel mai redus cost de oportunitate22, semnificând randamentul utilizării

acestuia. Indicatorii folosiţi pentru exprimarea eficienţei unui anumit factor sunt din categoria

celor parţiali. Pentru fiecare tip de factor va rezulta un indicator specific parţial:

productivitatea muncii, randamentul capitalului ş.a. ca raport între efectul rezultat şi consumul

din factorul respectiv. Eficienţa folosirii factorilor se poate exprima atât ca mărime medie cât

şi marginală (productivitatea medie a factorilor de producţie (W), productivitatea marginală a

muncii ş.a).

a) Productivitatea medie (W)

EfW

C=

în care: Ef = rezultatul, efectul

C = consumul de factor de producţie

b) Productivitatea marginală (Wm)

∆Ef

∆Wm

C=

în care: ∆Ef – sporul de efect (rezultat)

∆C – surplusul de efort

Eficienţa de alocare a resurselor reflectă modul de combinare a factorilor de

producţie pentru a obţine un anumit volum de bunuri şi servicii.

Eficienţa de distribuţie presupune asigurarea concordanţei între bunurile şi serviciile

turistice realizate şi nevoile, dorinţele consumatorilor.

Specificul activităţilor turistice imprimă eficienţei, o serie de particularităţi:

1. În categoria factorilor de producţie principali şi a resurselor ocupată şi consumată un

loc important, îl ocupă cadrul natural, resursele naturale şi antropice. Deteriorarea

acestora (potenţialul natural şi antropic) poate determina chiar dispariţia activităţii

22 Ibidem, p.288


turistice în anumite zone şi scăderea motivaţiei pentru practicarea anumitor forme de

turism.

2. Desfăşurarea unei activităţi eficiente în turism este condiţionată de nivelul de trai, al

veniturilor populaţiei. Aşadar rezultatele sau efectele generate de desfăşurarea

activităţii turistice trebuie corelate cu gradul de satisfacere a trebuinţelor individuale şi

cu măsura în care se asigură accesul la acest gen de trebuinţe.

3. Realizarea eficienţei în turism este condiţionată de gradul de dezvoltare a celorlalte

ramuri şi activităţi. În aprecierea acesteia se vor include aşadar şi diferite aspecte

privind modul de valorificare a celorlalte elemente. Spre exemplu eficienţa utilizării

potenţialului turistic va îngloba atât modul de valorificare a capacităţilor de cazare, de

alimentaţie publică şi agrement cât şi aspecte legate de dotarea cu infrastructură, cu

mijloace de comunicare.

4. Eficienţa în turism reprezintă un mijloc principal de consolidare a mecanismelor pieţii

şi de fundamentarea a deciziilor economico-financiare. “Eficienţa asigură astfel

posibilitatea confruntării, în cele mai bune condiţii, cu partenerii şi competitorii”*.

5. Realizarea eficienţei în turism contribuie la ridicarea nivelului de dezvoltare

economico-socială, având în vedere efectul multiplicator şi aportul acestuia la

echilibrarea balanţei de plăţi. Turismul impulsionează dezvoltarea ramurilor conexe,

fiind una dintre puţinele ramuri mai puţin sensibile la fluctuaţiile creşterii economice,

dar care are puterea de a impulsiona prin dezvoltarea sa, creşterea economică.

6. Realizarea eficienţei în turism presupune satisfacerea atât a laturii economice cât şi a

celei sociale şi ecologice. Această necesitate este strâns legată de cea referitoare la

obţinerea unor produse şi servicii turistice de calitate. Excelenţa în calitate înseamnă

atât satisfacerea clienţilor dar şi a producătorilor (prin obţinerea unei înalte calităţi în

modul de producere şi gestionare a serviciilor, în modul de combinare sau de utilizare

a acestora).

9.2 Sistemul de indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism

Evaluarea eficienţei economice se realizează printr-un sistem de indicatori care

surprind pe de o parte rezultatele ori efectele obişnuite iar pe de altă parte eforturile

(cheltuielile, consumul de resurse). Sistemul de indicatori utilizaţi are în vedere tipologia

serviciilor de turism, comensurând deci rezultatele şi eforturile unor activităţi multiple:

alimentaţie publică, hotelărie, transport, agrement, prestări de servicii complementare,

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI desfaceri de mărfuri. La rândul lor, anvergura activităţii poate fi comensurată în interiorul ţării

de reşedinţă (turism intern) sau în exteriorul acesteia (în cadrul turismului internaţional).

Indicatorii sintetici şi parţiali

Există mai multe modalităţi de structurare a indicatorilor care cuantifică eficienţa în

turism. Un prim criteriu are în vedere anvergura activităţii, rezultând astfel indicatorii

sintetici care reflectă rezultatele activităţii turistice în ansamblul său şi indicatori parţiali

care se referă la randamentul fiecărui factor care contribuie la realizarea producţiei turistice

final (tabel 9.1).

Tabelul Indicatori de comensurare a eficienţei grupaţi după anvergura activităţilor turistice

Indicatori sintetici Indicatori parţiali

- Nivelul absolut al profitului

- Rata profitului

- Rata rentabilităţii

- Volumul şi nivelul cheltuielilor

- Productivitatea muncii

- Productivitatea medie a factorului

- Productivitatea marginală a factorului

- Randamentul capitalului

- Economii la fondul de salarii

- Eficienţa investiţiilor

Sistemul indicatorilor prezentaţi anterior sunt de tipul efect-efort sau efort-efect

exprimând eficienţa folosind diferite componente ale efortului. Ei se numesc indicatori

parţiali pentru că reflectă doar anumite aspecte ale eficienţei sau măsura în care se realizează

aceasta. Eficienţa economico-financiară este evaluată cu ajutorul unor a trei grupe principale

de indicatori relativi sau parţiali :

1. Rata profitului net sau rata rentabilităţii de exploatare include rentabilitatea

capitalurilor proprii, rata rentabilităţii după activele patrimoniale (indicatori de rentabilitate).

Din această grupă mai utilizaţi sunt:

a) Rata rentabilităţii capitalurilor proprii – indică capacitatea de autofinanţare a firmei,

prin utilizarea cu prioritate a resurselor proprii.


b) Rata rentabilităţii după activele patrimoniale calculată prin raportarea profitului

brut la activele totale este o mărime relativă relevantă pentru compararea eficienţei cu media

ramurii. Indicatorii reflectă rentabilitatea de exploatare, fiind totodată şi rezultate ale

multiplicării ratei profitului asupra vânzărilor.

2. Indicatorii de gestiune. Grupa indicatorilor de gestiune, utilizaţi cu precădere în

activitatea hotelieră şi a unitǎţilor de alimentaţie publicǎ, reflectă rezultatele multiplicării

profitului prin accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului. În această categorie se includ: rotaţia

stocului (de mărfuri, materii prime, produse finite), rotaţia creditului clienţi (calculată prin

raportarea creditului comercial acordat clienţilor la CA cu TVA), rotaţia creditului furnizor

(evidenţiază numărul de zile pentru care firma poate beneficia de un credit din partea

furnizorilor).

3. Indicatorii de bonitate economică sau indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii se

utilizează în toate analizele financiare, constituind principalul reper al politicii financiare pe

termen lung, mediu şi scurt. Din această grupă fac parte două categorii:

1. Indicatorii de lichiditate:

a) Rata lichidităţilor generale (Rlg). exprimă marja deţinută de firmă pentru activele

sale curente, până în momentul apariţiei unor dificultăţi în respectarea obligaţiilor sale

financiare pe termen scurt.

active curentelg

pasive curenteR =

O situaţie favorabilă implică ca Rlg>2

b) Rata lichidităţii imediate (Rli) exprimă capacitatea firmei de a-şi onora datoriile

pe termen scurt din activele curente mai puţine stocurile (imobilizările) care nu pot fi

transformate rapid în numerar.


active curente - strcuril

pasive curenteR i =

Situaţia favorabilă: Rli>1

2. În categoria indicatorilor de solvabilitate se analizează rata datoriilor care

exprimă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare faţă de terţi din activele proprii

(Rd).

total datorii

total activeRd =

Situaţia favorabilă: Rd<1

Indicatorii generali şi specifici

Pentru măsurarea eficienţei pot fi utilizate şi relaţii de tipul efect-efect şi respectiv

efort-efort. Raportul de eficienţă de tipul efect-efect va sugera proporţiile între diferitele

componente ale rezultatelor şi rentabilitatea prestaţiilor, în timp ce indicatorii de tipul efort-

efort reflectă proporţiile între diferitele componente ale efortului. Aceşti indicatori de

eficienţă sunt utilizaţi de regulă per ansamblul activităţilor turistice, de aceea se numesc

indicatori generali ai eficienţei economice. În funcţie de natura prestaţiilor, sistemul de

indicatori poate include şi indicatori specifici. Indicatorii generali cumulează ansamblul

activităţii turistice în timp ce indicatorii specifici se referă doar la o anumită prestaţie

(activitate) turistică sau aspect (element) economic (tab)

Tabel Indicatori de comensurare a eficienţei grupaţi după natura prestaţiilor turistice

Indicatori generali Indicatori specifici

- Volumul încasărilor totale

- Încasarea medie pe turist sau pe zi turist

- Volumul cheltuielilor totale

- Cheltuielile medie pe turist şi cheltuielile

pe zi turist

- Venitul net

- Indicatorul eficienţei activităţii de cazare

- Indicatori ai eficienţei activităţii de

alimentaţie

- Indicatori ai eficienţei transportului

turiştilor

- Indicatori ai eficienţei investiţiilor în


- Rata profitului, rentabilitatea

- Productivitatea muncii

- Aportul net valutar şi volumul

acumulărilor totale

turism

Indicatorii generali reflectă cele două forme de concretizare a rezultatelor: încasările totale şi

venitul net. Din categoria indicatorilor generali fac parte:

1. Volumul încasărilor totale include atât încasările provenite din turismul intern

(lei) cât şi cele din turismul internaţional (lei sau valută). Încasările totale includ totodată toate

tipurile de prestaţii (şi/sau activităţi): cazare, masă, transport, tratament, agrement, servicii

suplimentare, vânzări mărfuri, schimb valutar.

2. Încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi turist

n

Îmt =∑ Ît/NT It = încasările totale (ale prestaţiilor turistice), NT = număr zile turist

i=1

Izt = ∑ It/ZT ZT = număr de zile turist

3. Cheltuielile totale însumează toate eforturile pentru realizarea activităţii turistice,

incluzând atât componenta internă, turismul internaţional cât şi toate tipurile de prestaţii şi

activităţi.

Tipologia cheltuielilor are în vedere mai multe criterii de clasificare:

1) În funcţie de conţinut: cheltuieli cu salarii, contribuţii la asigurarea societăţii (C.A.S.)

şi de sănătate; materii prime şi materiale (alimente, băuturi), amortizarea mijloacelor

fizice; cheltuieli cu transportul, aprovizionare şi stocare; chirii, cheltuieli de

publicitate-promovare; cheltuieli financiare, cheltuieli generale şi administrative;

diferite taxe şi impozite. În funcţie de specificul activităţii turistice aceste cheltuieli

variază.

2) În funcţie de localizarea sau destinaţia lor: cheltuieli de producţie (hoteluri,

restaurante), cheltuieli de comercializare (pentru activităţi de transport şi agenţii).


3) În funcţie de evoluţia lor în raport cu volumul activităţii desfăşurate: cheltuieli

fixe (chirii, amortizări, administraţie), cheltuieli variabile (salarii, cheltuieli cu materii

prime, materiale, transport, aprovizionare, stocare).

4) După modul de repartizare asupra rezultatelor activităţilor: cheltuieli directe şi

cheltuieli indirecte.

Corelaţia între consumul total de resurse (Ch) şi rezultatele obţinute este evidenţiată

prin nivelul relativ al cheltuielilor (costurilor).

Ch100

CANr x=

4. Cheltuiala medie pe turist şi cheltuiala medie pe zi turist

ChT = ∑ ChT/ NT; ChZT =∑ ChT/ZT ; ∑Ch –volumul cheltuielilor totale.

Volumul cheltuielilor totale cumulează totalitatea cheltuielilor ocazionate cu

procurarea prestaţiilor pentru practicarea turismului intern sau internaţional. În cel de-al

doilea caz cheltuielile se exprimă în valută.

5. Venitul net (profitul, beneficiul) rezultă prin diferenţele dintre volumul încasărilor

totale şi volumul cheltuielilor totale.

Vn = ∑ It -∑ChT

6 Rata profitului sau rata rentabilităţii. Primul indicator face trimitere la eficienţa

activităţii de comercializare şi vânzare a produsului turistic în timp ce al doilea are ca bază de

raportare totalul mijloacelor care l-au creat:

PrI = PrT/CA x 100 sau PrI = PrT/∑ChT x 100 PrT = volumul profitului total

R= PrT/∑Ff + ∑Mc X 100

în care:∑Ff = volumul fondurilor fixe,

∑Mc-volumul mjloacelor circulante


În analiza eficienţei economico-financiară a activităţii firmelor de turişti se urmăresc

cu precădere trei grupe de rate:

a) Rata economica a profitului

100xA

PR

T

e = ,

în care P = masa profitului

At = active totale

b) Rata comercială a profitului

100xAC

PRc

⋅=

, CA = cifra de afaceri

c) Rata finanicară a profitului

p

fk

P

PA

PR sau

⋅=

, AP = activele proprii

Kp = capitaluri proprii

d) Rata rentabilităţii

100xc

PR

h

r = ,

în care: Ch = cheltuieli totale de “producţie”sau de comercializare a vacanţelor

Indicatorii de rentabilitate sunt utilizaţi nu numai atunci când se urmăreşte activitatea de

comercializare sau vânzare ci şi pentru a studia oportunitatea efectuării unor investiţii. În

acest sens sunt urmăriţi următorii indicatori de rentabilitate:

a. Rentabilitatea capitalului social (Rcs) sau


profit net 100

Capital socialRcs x=

Rcs indică ponderea profitului net din capitalul social care poate fi utilizată pentru diferite

investiţii.

b. Rentabilitatea activelor totale (Rat) sau rata economică a profitului

profit

capitaluri propriiRf =

Rat – reflectă capacitatea firmei de a face o anumită investiţie brută.

Valorile mici ale celor 2 indicatori indică un deficit în sursele proprii de finanţare.

În acest caz, firmele vor trebui să apeleze la utilizarea unor surse externe de finanţare.

c. Rentabilitatea financiară a profitului (Rf)

profit

capitaluri propriiRf = sau

profit

active proprii

Rf - indică cât din profitul firmei este obţinut pe seama capitalurilor (activelor) proprii.

7. Productivitatea muncii (W) calculată fizic sau valoric :

W = ∑ ÎT/N x 100 N = numărul lucrătorilor în mediu pe an, ∑ ÎT = volumul încasărilor

anuale

sau W =Vn/N x 100, Vn=venitul net

sau W = PrT/N x 100 N=număr lucrători operativi

PrT=volumul profitului

În industria hotelieră şi a serviciilor de turism, determinarea productivităţii se

confruntă cu o serie de aspecte specifice (ele vor fi tratate detaliat în subcapitolul următor)

8. Volumul acumulărilor totale indică eficienţa cu care îşi desfăşoară activitatea

turistică un anumit obiectiv după punerea în funcţiune

At = It – Ct +TVA It, Ct – Încasări/cheltuieli totale

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Indicatorii menţionaţi reflectă eficienţa economică absolută a prestărilor de servicii

turistice în cadrul turismului intern şi internaţional

9.. Indicatori ai investiţiilor în turism

Realizarea unei investiţii în turism constituie una din direcţiile principale de

dezvoltare a activităţii turistice şi de impulsionare a ramurilor economice situate în aval

şi amonte. Indicatorii tehnico-economici de fundamentare a eficienţei investiţiilor în turism

presupun următoarele calcule şi evaluări:

a) Valoarea investiţiilor ce sumează totalitatea cheltuielilor aferente punerii în

funcţiune a obiectivului de investiţii.

b) Durata de realizare a investiţiei semnifică perioada de timp de la începerea

execuţiei investiţiei şi până la punerea sa în funcţiune

c) Durata sau termenul de recuperare a investiţiei este perioada de timp în care

prin profit sau acumulări se recuperează suma investită. Durata de recuperare a investiţiilor se

obţine raportând valoarea totală a investiţiilor la beneficiul estimat sau ca raport între volumul

acumulărilor totale şi beneficiul estimat (Dpr)

ItDpr

Pt= sau

ItDa

At= sau

1

ImDm

pr pro=

−

It, Im = investiţia totală sau modernizări

Pt, At = profit anual sau acumulări anuale.

Durata de recuperare a investiţiilor (Dm) reflectă corelaţia dintre efortul de capital

investit şi sporul de profit anual obţinut în urma modernizării, dezvoltării sau retehnologizării.

d) Investiţia specifică (Is) reflectă volumul de investiţii necesar pentru realizarea unui loc

de cazare sau de masă

Ic (a)

Nc (a)Is =

Ic (a) = volumul investiţiilor pentru cazare (alimentaţii)

Nc (a) = numărul locurilor de cazare (la mese)


În cazul modernizărilor, retehnologizărilor sau dezvoltării unui anumit obiectiv de

investiţie, investiţia specifică (Ism) se calculează cu ajutorul formulei:

Im

Qm - QoIsm =

Im = investiţia specifică pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare

Qm, Qo = capacitatea de producţie după (înainte) de modernizare, retehnologizare.

Indicatorul reflectă efortul de capital investit (în lei) pentru a obţine un anumit aport de

capacitate (pe unitate fizică), în urma modernizării, dezvoltării şi retehnologizării.

e) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (e) sintetizează corelaţia între

profitul anual obţinut în urma realizării investiţiei şi efortul de capital investit pe de altă parte.

Pae

It= sau

1Pm - Pmo

Ime =

Pa = profitul anual obţinut în urma realizării investiţiei.

It = volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectului de investiţii.

Valorile mai mari ale coeficientului indică o situaţie favorabilă, sugerând mai mult

profit anual la un leu de capital investit. Dacă se urmăreşte eficienţa modernizărilor,

retehnologizărilor, atunci coeficientul reflectă sporul de profit obţinut în urma modernizărilor

sau retehnologizărilor.

f) Randamentul economic al investiţiei (R) indică câţi lei de profit final se va obţine la

un leu capital investit. Indicatorul se obţine raportând profitul final la capitalul investit sau

volumul total aş încasărilor.

R= Pf/It x 100

Pf = profit final

It = capital investit


g) Coeficientul marginal al investiţiilor (Cm) indică creşterea procentuală a

încasărilor din turism la o creştere cu un procent a volumului de investiţii, fiind determinat ca

raport între indicele volumului de investiţii şi indicele încasărilor din turism.

∆I

∆Cm

V=

∆V = creşterea volumului încasărilor într-un anumit interval de timp.

Cm = reflectă cu cât au crescut încasările din turism odată cu creşterea cu un procent a

volumului investiţiilor.

Eficienţa activităţilor de turism internaţional

Eficienţa activităţilor de turism internaţional este apreciată atât cu ajutorul unor indicatori

generali (valoarea profitului) cât şi prin intermediul unor indicatori specifici: aportul net

valutar (Av) şi cursul de revenire (Cr).

Aportul net valutar (Av) este expresia profitului generat de operaţiunile de turism

internaţional. Indicatorul se determină ca diferenţă dintre totalul încasărilor valutare (Inv) şi

totalul plăţilor valutare (Plv).

Anv = ∑ Inv - ∑ Plv

Aportul net valutar se determină şi ca mărime relativă, ca raport între încasările nete şi

cele totale.

Poate fi exprimat şi relativ: Anv% = ∑Plv/∑ Inv x 100

Inv = încasări valutare din turismul internaţional

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Plv = cheltuieli valutare pentru turismul internaţional

Sfera încasărilor şi cheltuielilor valutare include operaţiile generale atât sosirile de

turişti cât şi cele ale rezidenţilor în străinătate. Astfel de operaţiuni de turism sunt: închirierile

de mijloace de transport, importul de produse, taxe.

Cursul de revenire (Cr) reflectă efortul (cheltuielile) intern depus în întreaga

industrie turistică pentru obţinerea unei unităţi valutare.

Ic (a)

Nc (a)Is =

Ch = cheltuielile totale în lei pentru derularea turismului internaţional

Iv = încasări valutare

O valoare favorabilă a eficienţei turistice internaţionale presupune valori ale cursului

de revenire mai mici decât cursul de schimb valutar.

Productivitatea muncii în turism

Productivitatea muncii - definită prin nivelul rezultatelor pe unitatea de resursă de muncă

consumată - capătă nuanţe şi înţelesuri diferite în turism.

1) În primul rând rezultatele se referă la calitatea prestaţiei, ce are numeroase faţete sau

efecte (valoarea vânzărilor, numărul de clienţi). Din acest motiv productivitatea muncii se

calculează în funcţie de un set de standarde de performanţă, care reprezintă expresii ale

output-ului măsurat în perioada anterioară de timp. Spre exemplu productivitatea muncii se

poate calcula ca un raport între numărul de vânzări şi volumul de muncă depus.

2) Deşi în optica tradiţională productivitatea muncii se află în corelaţie cu numărul

personalului, în turism acesta nu poate constitui un fundament de calcul şi deci nu poate fi

utilizat pentru determinarea necesarului de personal.

3) Productivitatea muncii este influenţată de o serie de elemente, care nu pot fi evaluate

cu exactitate:


a. Productivitatea muncii este în corelaţie cu calitatea producţiei turistice, a

prestaţiilor. Însă spre deosebire de partea materială, în sectorul turistic ea nu poate fi luată în

considerare în mod direct în măsurarea şi definirea output-ului.

b. Productivitatea muncii este influenţată de „industrializarea activităţii turistice”,

(mecanizarea, tehnicizarea) şi standardizarea unor operaţiuni. Însă acestea nu pot fi extinse pe

scară largă datorită impactului decisiv pe care-l au activităţile de servire la interfaţa cu

clientul, în satisfacerea acestuia şi în obţinerea unei calităţi înalte, conform cu standardele

prestării unor servicii de calitate

d. Productivitatea muncii este influenţată de o serie de factori: vadul amplasamentului,

dimensiunile unităţii, modul de organizare a muncii şi alţi factori externi. Din acest motiv

productivitatea muncii se determină la un nivel mai scăzut decât în industrie. Fiind un

domeniu integrat în ansamblul ramurilor economiei naţionale şi totodată într-o permanentă

interacţiune cu acestea, rezultatele obţinute în sectorul turistic contează mai puţin în exprese

absolută, ci în primul rând în expresie relativă şi în comparaţie cu cele ale firmelor

concurente.

În industria hotelieră şi a serviciilor de turism, determinarea productivităţii muncii se

confruntă cu o serie de probleme şi aspecte specifice:

• În dimensionarea rezultatelor nu se pot face estimări exacte cu privire la numărul de

clienţi care vor apela la serviciile firmei şi la mărimea consumaţiei acestora.

• Datorită contactului direct cu clientul, rezultatele muncii depuse în turism pot fi

apreciate prin numărul de vânzări sau valoarea acestora

• Pornind de la premisa precedentă previzionarea vânzărilor determină previzionarea

necesarului de personal.

• Determinarea resurselor consumate, necesare prestării serviciilor trebuie să se

stabilească într-o formă adecvată, deoarece munca fizică este esenţială în prestaţia ce

se realizează în mod direct (servirea unui fel principal, a unei băuturi, curăţenia unei

camere, însoţirea unui grup într-un tour)

Măsurarea productivităţii muncii în turism presupune parcurgerea unor etape diferite ce

constituie una din sarcinile de bază ale muncii managerului şi a specialiştilor din domeniul

managementului resurselor umane:

1. Determinarea output-ului fizic. În determinarea output-ului, specific industriei

turismului trebuie să se pornească de la natura diferită a muncii ce defineşte postul de muncă.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI Există o multitudine de posturi care solicită în mod diferit personalul şi care presupune munci

diferite.

2. Determinarea standardelor de performanţă. În această etapă stabilirea standardelor

de performanţă porneşte de la studiul muncii, utilizând o serie de tehnici specifice: testarea şi

cronometrarea. Cronometrarea are în vedere performanţele aduse de un angajat situat

deasupra mediei. De asemenea trebuie avut în vedere durata cronometrării şi momentul în

care acesta se efectuează. Anumite munci din turism solicită în mod intens personalul în

anumite ore din ziua de lucru, altele presupun un efort constant pe toată durata zilei de lucru

(cameristele).

3. Crearea de posturi şi stabilirea de relaţii speciale între cerinţele locului de muncă

şi capacitatea profesională. În această etapă trebuie avut în vedere deci şi alegerea unei

unităţi adecvate de măsurare a timpului în conformitate cu caracteristice postului (de exemplu

număr camere/om-zi sau număr porţii/om-zi sau număr clienţi/om zi).

4. Determinarea relaţiei între previziunea cererii de forţă de muncă şi oferta forţei

de muncă actuală. Odată stabilite standardele de performanţă se pot face corelaţii cu

necesarul de forţă de muncă şi cu standardele angajării. Standardele de performanţă

transformă previziunea vânzărilor în cerere de muncă. De asemenea acestea permit comparaţii

între productivitatea curentă a muncii angajaţilor cu previziunile despre aceasta.

5. Stabilirea raportului între previziunea vânzărilor şi cea a cererilor de muncă

prezintă o deosebită importanţă: constituie unul din obiectivele principale ale recrutării şi

selecţiei forţei de muncă, permite evitarea riscului unor pierderi datorate instabilităţii

vânzărilor pe termen scurt, permite determinarea ofertei de forţă de muncă fixe si variabilă şi

reglarea acesteia cu cererea de forţă de muncă.

Productivitatea activităţii turistice depinde de cantitatea de muncă intensivă conţinută.

Acest deziderat nu se poate realiza decât într-o anumită măsură cu ajutorul progresului tehnic,

în practică managerii ajustând cererea la fluctuaţiile ofertei de muncă. Estimarea ofertei de

forţă de muncă pornind de la nivelul previzionat al vânzărilor presupune parcurgerea

etapelor23:

1. Determinarea posturilor care variază direct cu nivelul vânzărilor;

2. Determinarea unei unităţi de măsură a rezultatelor pentru fiecare post;

3. Transformarea unităţii de măsură într-un standard de performanţă (spre

exemplu pentru camerista 4 camere/oră la chelner 7 comenzi/oră)

23 Rutherford D.G., Hotel – Management and operations, Ed. Van Nostrand Reinhold, 1995 după Daniela Firoiu, Resursele umane un turism, Editura Universitară, Bucureşti., 2005, p. 257.


4. Transformarea previziunii vânzărilor într-o previziune a cererii de muncă;

5. Compararea previziunii cererii de muncă cu previziunea ofertei de muncă şi

ajustarea acestora.

Managementul productivităţii este principala preocupare directă a managerilor, ce

urmăreşte, creşterea cantităţii de muncă intensivă. Acest deziderat nu se poate realiza decât

într-o an limită pe calea automatizării utilajelor folosite. Salariaţii sunt principala resursă în

creşterea productivităţii muncii. De aceea, principala cale aleasă de managerii în turism în

vederea creşterii productivităţii este mai buna coordonare a muncii prin ajustarea programelor

de muncă la fluctuaţiile ofertei de muncă.

Programarea muncii se poate face prin mai multe metode ţinând cont de

principalii factori ce afectează productivitatea.

1. O primă metodă porneşte de la principiul potrivit căruia productivitatea muncii

înseamnă satisfacerea nevoilor clienţilor într-un timp cât mai scurt. Utilizată în activitatea de

servire, metoda constă în înregistrarea notelor de plată şi realizarea unei histograme pe baza

căreia se va ajusta programul personalului. Înregistrarea notei de plată presupune precizarea

exactă a datei şi orei consumului iar ulterior acesta se plasează într-o anumită perioadă de

timp. Dificultăţile care impun uneori decizii de suplimentare a cererii de forţă de muncă apar

la firmele de turism care înregistrează mari variaţii ale consumului pe ore şi zile. Managerul

trebuie să-şi asigure numărul de angajaţi necesari pentru acoperirea perioadelor de vârf,

prelungind programul de lucru, angajând colaborări în sistem part-time sau aranjând turele

astfel încât să rezulte programe flexibile. În industria alimentaţiei publice există mai multe căi

de creştere a productivităţii muncii: introducerea sistemului de autoservire pentru micul

dejun elimină sau reduce substanţial necesarul de ospătari şi conferă anumite facilităţi în

organizarea şi programarea muncii.

2. O altă metodă este cea de programare a timpului de muncă pentru o echipă de

salariaţi, ştiut fiind faptul că în sectorul turistic, eficienţa muncii în echipă presupune o bună

coordonare, organizare şi conducere. Se impune aşadar o judicioasă distribuire a sarcinilor

între membrii echipei, o bună cunoaştere a membrilor echipei şi o bună coordonare în timpul

prestării acestor sarcini. O metodă de rentabilizare a muncii în echipă o constituie utilizarea

matricei timpului de muncă. Matricea indică sarcinile ce trebuie efectuate de către membrii

unei echipe pe diferiţi timpi de muncă. Rândurile matricei semnifică unităţile de timp iar

coloanele membrii echipei. Matricea reflectă activităţile realizate pe o anumită perioadă de

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI timp de către fiecare angajat ce este analizat, permiţând distribuirea şi ordonarea sarcinilor, a

operaţiilor, stabilirea cantităţii de timp necesare realizării sarcinilor.

3. Rentabilitatea muncii este un alt aspect care permite comparaţiile între diferite

organizaţii în ceea ce priveşte performanţa. Firmele care înregistrează fluctuaţii mari ale

angajaţilor vor avea o eficienţă redusă a muncii. Pentru analiza randamentului muncii se

utilizează metoda procentajului continuităţii muncii şi măsurarea stabilităţii locului de

muncă.

a) Continuitatea muncii (Cm) este evaluată prin raportul dintre numărul de plecări

(Np) şi numărul mediu de angajări dintr-o anumită perioadă (Nm⋅a)

100xaN

NC

m

p

m⋅

=

Media numărului de angajări (Nma) are în vedere angajaţii de la începutul perioadei şi

cei de la sfârşitul acesteia. Metoda de calcul a randamentului muncii prin formula dată nu

poate fi aplicată pentru variaţii mari ale celor două variabile şi nici pentru comparaţii între

două unităţi aflate în faze diferite de evoluţie.

b) Măsurarea stabilităţii locului de muncă este o altă metodă prin care se poate analiza

capacitatea unei firme de a-şi menţine forţa de muncă. În acest sens se calculează indicatorul

stabilităţii care exprimă timpul total petrecut de angajaţi în acelaşi loc de muncă. În acest

sens se calculează produsul dintre numărul de angajaţi şi timpul petrecut de aceştia în unitate

(care reprezintă vechimea în muncă) şi ulterior acesta se raportează la stabilitatea maximă.

De exemplu pentru personalul unui mic hotel de 200 de angajaţi se cunoaşte că 50

lucrători sunt în unitate de 5 ani, 40 lucrători de 4 ani, 60 lucrători de 3 ani şi 50 lucrători de

un an. Vechimea în muncă este de 50 x 5 + 40 x 4 + 60 x 3 + 50 x 1 = 109 ani. Dacă perioada

măsurată este de 5 ani stabilitatea va fi 200 x 5 = 1000 ani. Indicatorul stabilităţii va fi 109/

1000 x 100 = 0, 109 x 100 = 10,9%

Indicatorul poate varia între 0 şi 1 şi se poate exprima şi procentual. Cu cât indicatorul

este mai apropiat de 1 sau 100 cu atât stabilitatea este mai bună iar randamentul muncii mai

bun. Programele de muncă prelungite conform observaţiilor practice favorizează absenteismul

şi diminuează productivitatea muncii. Observaţiile practice rezultate din aplicarea metodei

indică faptul că randamentul şi în muncă este cu atât mai bun cu cât stabilitatea angajaţilor

este mai mare. Caracterul sezonier şi fluctuaţiile mari ale firmelor de turism ar trebui să fie

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI ECONOMIA TURISMULUI atenuate de către angajatori. Programele de lucru prelungite conform aceloraşi observaţii

rezultate din aplicarea metodei favorizează absenteismul şi diminuează productivitatea

muncii. Nu în puţine cazuri orele suplimentare au redus potenţialul de creştere a

productivităţii muncii contribuind la descreşterea producţiei pe oră.

Principalii factori care influenţează productivitatea muncii din turism sunt:

1) Randamentul muncii este rezultatul unui bun tonus fizic şi psihic, a unei stări

perfecte de sănătate şi a unui organism care manifestă rezistenţă la efort. Oboseala în timpul

muncii se poate manifesta sub două forme: fizică şi psihică. Prevenirea oboselii fizice

înseamnă măsuri organizatorice adecvate în conceperea programelor şi a echipei de lucru cât

şi asigurarea unor condiţii mai bune ergonomice. În acest sens, cercetările au demonstrat că în

conceperea programelor de muncă ar fi indicat ca pauzele să nu fie planificate, lăsându-se la

latitudinea angajaţilor stabilirea momentelor optime de luare a pauzelor.

2) Factorii de mediu. Prevenirea factorilor perturbatori de mediu trebuie să aibă în

vedere diminuarea zgomotului excesiv, asigurarea unei bune iluminaţii şi ventilaţii la locul de

muncă, asigurarea unei temperaturi optime (24 – 26 °C), prevenirea umidităţii în exces.

Crearea unui permanent fond muzical pentru atenuarea unui nivel moderat de zgomot va

îmbunătăţi performanţele lucrătorilor. În bucătărie eliminarea excesului de căldură si

umiditate presupune instalarea unor sisteme de ventilaţie, aer condiţionat şi fotă la cuptor

astfel încât nivelul de umiditate să se situeze între 30 – 50 %.

3) Metodele utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii şi strategia adoptată în acest

sens. Unii autori24 sugerează introducerea în domeniul industriei ospitalităţii a cercurilor de

calitate. Organizarea cercurilor de calitate presupune întâlniri periodice manageri-lucrători,

pentru a descoperi cele mai bune soluţii de creştere a calităţii şi a productivităţii muncii într-o

anumită zonă a activităţii. Avantajele sunt multiple: se asigură valorificarea potenţialului

creativ a angajaţilor iar informaţiile sunt de regulă dintre cele mai vrednice, fiind furnizate de

cei care cunosc cel mai bine activitatea şi problemele firmei.

Productivitatea muncii din turism este influenţată şi de alţi factori:

− Nevoia de realizare şi de progres în carieră;

− Plăcerea de a efectua o anumită muncă;

− Posibilitatea de avansare rapidă;

24 Petru Sandu, Management în turism şi servicii, Editura Universitara, Suceava 2000

Documents

Suport Curs Economia Turismului Anul II ECTS