1

SUPORT DE CURS INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE

CUPRINSUL CURSULUI:

CURSUL NR. 1

OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOTERAPIEI

1. DOMENIUL ŞI DEFINIREA PSIHOTERAPIEI 2. DISTINCŢIA DINTRE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ ŞI ALTE FORME DE

INTERVENŢII CALIFICATE ŞI NECALIFICATE 3. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI 4. EVALUAREA ÎN PSIHOTERAPIE PERSOANELE ABILITATE SĂ EXERCITE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

CURSUL NR.2 PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE

1. RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ 2. CADRUL PSIHOTERAPEUTIC 3. DORINŢA DE SCHIMBARE A CLIENTULUI 4. DESCĂRCAREA EMOŢIONALĂ- CATHARSISUL 5. APARIŢIA INSIGHTULUI 6. ASUMAREA DE CĂTRE CLIENT A RESPONSABILITĂŢII PENTRU PROPRIA

EXISTENŢĂ. 7. O VIZIUNE SISTEMICĂ ASUPRA CLIENTULUI

CURSUL NR. 3

ASPECTE DIFERENŢIALE ALE PSIHOTERAPIEI

1. SCURT ISTORIC AL PSIHOTERAPIEI 2. PRINCIPALELE GRUPĂRI PSIHOTERAPEUTICE 3. ASPECTE DIFERENŢIALE ÎN RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ 4. PSIHOTERAPIA ÎN ROMÂNIA 5. CATEGORIILE DE PROBLEME CARE FAC OBIECTUL PSIHOTERAPIEI

CURSUL NR. 4

ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE

1. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Structura personalităţii 2. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Stadiile dezvoltării psiho-sexuale 3. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ – Metode de intervenţie. 4. ANALIZA JUNGIANĂ

CURSUL NR. 5

2

ORIENTAREA COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE 2. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE 3. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE 4. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

CURSUL NR. 6 ORIENTAREA UMANIST-EXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI EXPERIENŢIALE 2. PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT 3. PSIHODRAMA 4. PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ

CURSUL NR. 7 PSIHOTERAPIA DE GRUP

1. CARACTERISTICI ALE PSIHOTERAPIEI DE GRUP 2. GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE 3. GRUPUL DE GESTALTTERAPIE 4. PSIHOTERAPIA DE CUPLU ŞI FAMILIE 5. ECHIPA TERAPEUTICĂ

SUMARIZARE:

CURSUL NR. 1

OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOTERAPIEI

1. DOMENIUL ŞI DEFINIREA PSIHOTERAPIEI

A defini psihoterapia nu este un lucru foarte facil, tocmai datorită inefabilităţii

fenomenologiei subtile ce are loc la întâlnirea a două sisteme psihice, cât şi diversităţii sistemelor teoretice existente. O primă accepţiune pe care o propunem este accea a lui Watson care defineşte psihoterapia ca o acţiune psihologică sistematică, planificată şi intenţională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, exercitată de un psihoterapeut calificat, asupra clientului, cu metode şi tehnici specifice. În general, metodele şi tehnicile psihoterapeutice sunt cele care vizează schimbări specifice în aria dispoziţiei, cogniţiei şi comportamentului, posibile de a fi percepute prin observaţii empirice şi evaluate ştiinţific.

O a doua propunere de definire a psihoterapiei apelează la următoarele două perspective: a. Psihoterapia ca relaţie între două persoane. Ne referim, în acest caz, la o relaţie

interpersonală care se stabileşte între psihoterapeut, ca specialist şi client (sau pacient, după cum alegem să-l denumim) ca persoană ce trece printr-o perioadă dificilă şi

3

solicită un ajutor psihologic. Putem vorbi despre o relaţie existenţială, profund umană, de încredere şi respect reciproc, între două persoane unite într-un demers comun. Chiar mai mult, se poate afirma din perspectiva şcoliilor experienţialiste, că este vorba de o relaţie de „creştere împreună a celor doi”, recunoscând prin aceasta că, atât clientul, cât şi terapeutul sunt amândoi oameni care parcurg în viaţa lor un proces continuu de dezvoltare şi evoluţie personală. Acest lucru nu înseamnă însă că, scopul întâlnirii lor nu este exclusiv centrat pe client.

b. Psihoterapia ca o modalitate de tratament psihologic. Din această perspectivă putem vorbi despre un proces sistematizat (structurat, organizat, planificat) ce are la bază un sistem teoretic-conceptual bine închegat şi validat, condus de către un psihoterapeut calificat, ce apelează la tehnici şi metode specifice. De precizat că orice metodă psihoterapeutică este o expresie aplicativă a unei teorii psihologice care explică modul de funcţionare a psihicului precum şi cauzele tulburărilor psihice.

Principiul care stă la baza psihoterapiei este acela conform căruia în fiecare om există capacitatea de a se vindeca, rolul ei fiind doar acela de a înlătura obstacolelor din calea dezvoltării şi funcţionării normale a psihicului.

2. DISTINCŢIA DINTRE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ ŞI ALTE FORME DE INTERVENŢII CALIFICATE ŞI NECALIFICATE Orice om traversează în viaţă momente mai dramatice, cu potenţial stresant ridicat. În aceste momente are nevoie de o mobilizare deosebită a capacităţilor psihice, pentru a putea înţelege ce se întâmplă cu el, pentru a putea să-şi activeze resursele blocate şi a-şi dezvolta strategii de coping existenţial mai eficiente. Unii indivizi se îndreaptă mai întâi spre persoanele cele mai apropiate. Alţii, din contră, apelează mai uşor la persoane mai puţin cunoscute sau chiar total necunoscute. Astfel sprijinul afectiv poate veni de la o persoană iubită, de la un prieten, de la un medic, alături de asistenţa medicală, sau de la un preot. Toate aceste persoane pot răspunde într-o manieră diferită, ce ţine de calitatea pe care o are şi de propria-i personalitate, la aceleaşi probleme emoţionale ale subiectului. Ele sunt bine intenţionate şi pot realiza un tip de consiliere empirică, de bun simţ, care-l poate ajuta cu adevărat, uneori, pe cel ce se confruntă cu tulburări emoţionale. La extrema cealaltă se află psihoterapia şi consilierea psihologică, ca intervenţii ştiinţifice, sistematizate, care au la bază o teorie psihologică bine pusă la punct şi care sunt aplicate de către persoane specializate, psihoterapeut sau consilier psihologic, care au parcurs o şcoală formativă şi au beneficiat ei înşişi de astfel de intervenţii psihoterapeutice şi de consiliere psihologică. Aceste două abordări se aseamănă şi prin faptul că sunt demersuri bine ţintite, deliberate şi planificate, a perturbărilor emoţionale. Consilierea psihologică este un proces intensiv de acordare a asistenţei psihologice pentru persoane normale care doresc să-şi atingă scopurile şi să fie mai eficienţi. Conform lui Mitrofan şi Nuţă „consilierea psihologică este o intervenţie de scurtă sau de mai lungă durată, în scopul prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale (emoţionale, cognitive şi comportamentale), cu impact individual, familial şi socio-profesional dezorganizator.” Un obiectiv major al consilierii psihologice este dezvoltarea la client a unui sistem coerent de scopuri de viaţă. Accentul trebuie pus pe creativitate şi flexibilitate. În acelaşi timp este foarte important ca intervenţiile de consiliere psihologică să respecte principiul dezvoltării independenţei şi autonomiei clienţilor. În acest sens se înţelege că indicaţiile şi sfaturile venite de la consilier vor fi aproape nule, ele reducându-se la aspecte contextuale şi nu la modalităţi de a gândi şi acţiona. De exemplu realizarea unei teme de casă în intervalul dintre şedinţe, modalitate utilizată de consilierii din anumite orientări. Principalele diferenţe dintre psihoterapie şi consiliere psihologică sunt:

4

a. Problemele abordate prin consiliere sunt mai puţin severe, ca de exemplu probleme familiale, impas existenţial, tulburări emoţionale sau cu caracter reactiv, crize de dezvoltare. Problemele abordate prin psihoterapie sunt cele din sfera sănătăţii psihice, psiho-somatice şi somatice, putând fi asociate unor traume majore, pierderi importante, durere şi blocaj în dezvoltare, reactivitate de tip nevrotic, consecinţe disociale de tip psihotic, tulburări adictive, tulburări de instinct alimentar sau sexual, comportamente suicidare etc.;

b. Consilierea este un demers de durată mai scurtă, centrându-se mai mult pe prezent, fără să presupună acţiuni îndelungate de analiză, conştientizare şi restructurare mintală de profunzime. În vreme ce psihoterapia presupune un demers explorator mai complex ce presupune o durată mai lungă, în funcţie de orientarea de care aparţine. (o perioadă ceva mai mare în cazul psihoterapiilor analitice şi experienţiale şi ceva mai scurtă în cazul psihoterapiilor de scurtă durată);

c. Consilierea are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este predominant curativă;

d. Obiectivele consilierii psihologice vizează aspecte imediate, mai puţin profunde, modificări comportamentale adaptative specifice. Obiectivele psihoterapiei sunt mai de profunzime, tinzând spre o remodelare creatoare a personalităţii, a Eului.

3. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI

Ca orice demers ştiinţific şi psihoterapia trebuie să-şi formuleze anumite ipoteze clare şi un sistem de reguli stabile ce derivă din concepţia teoretică a şcolii psihoterapeutice respective. Plecând tot de la acest sistem conceptual şi de la propriile tehnici şi metode pe care la are la dispoziţie fiecare şcoală psihoterapeutică îşi propune şi îşi planifică o listă de obiective conştient orientate în funcţie de problematica clientului şi disponibilităţile psihoterapeutului. Ceea ce au în comun toate aceste şcoli psihoterapeutice este acelaşi scop major şi anume: (re)activarea şi dezvoltarea tuturor resurselor personale ale clientului pentru o adaptare şi integrare eficientă la propria viaţă. Majoritatea specialiştilor, arată Irina Holdevici (1996), sunt de părere că obiectivele psihoterapiei vizeză, în principal, următoarele aspecte:

1. Scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află. 2. Reducerea sau eliminarea simptomelor. 3. Întărirea eului şi a capacităţii integrative ale personalităţii pacientului. 4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului. 5. Modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei functionări mai mature, cu o

capacitate de adaptare eficientă la mediu. 6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care produc sau

menţin comportamentele de tip dezadaptativ. 7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înşişi şi despre lumea înconjurătoare. 8. Dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.

La modul cel mai general obiectivele psihoterapiei pot fi clasificate în obiective imediate şi obiective de perspectivă. Obiectivele imediate sunt orientate asupra ameliorării stării psihice a clientului, în timp ce obiectivele de perspectivă vizeză restructurarea personalităţii, modelarea unor comportamente noi, mai eficiente şi creşterea capacităţilor de relaţionare şi integrare atât în mediul intern cât şi în cel extern. Psihoterapeutul trebuie să dea dovadă de o flexibilitate care să-i permită, aşa după cum arată George Ionescu (1990), să poată modifica succesiunea sau conţinutul obiectivelor, sau să formuleze altele noi, considerate mai adecvate. Aceste modificări pot fi determinate de numeroşi factori dar, în primul rând, de disponibilitatea şi responsivitatea pacientului faţă de psihoterapie.

5

După acelaşi autor, George Ionescu (1990, pg.32), „obiectivul final al psihoterapiei constă în realizarea unei sănătăţi mintale înalt calitative, capabile să asigure realizarea maximă a potenţialului uman al insului”. Un pas important în această direcţie constă în obţinerea unei maturităţi psihologice, a independenţei şi autonomiei clientului.

4. EVALUAREA ÎN PSIHOTERAPIE În general putem spune că efectele psihoterapiei sunt foarte greu de surprins şi de măsurat în mod riguros cu ajutorul instrumentelor precise şi standardizate. Cu toate acestea astfel de demersuri evaluative s-au realizat si se vor mai realiza. Ele sunt mai des întâlnite în universităţi şi instituţii de cercetare cu scopul evidenţierii valorilor teoriilor psihologice şi a strategiilor de intervenţie psihoterapeutică adiacente lor. Primul criteriu de evaluare care se impune este cel al ameliorării sau dispariţiei simptomului sau problemei pentru care clientul a venit la psihoterapie. Cu ajutorul unor instrumente tehnice de măsurare pot fi cuantificaţi şi apoi evidenţiaţi anumiţi indicatori cum ar fi: diminuarea stărilor depresive, a anxietăţii, a comportamentelor fobice, a comportamentelor disfuncţionale în plan sexual etc, pe care psihoterapia şi-a propus să-i atingă. Acest prim criteriu nu este însă suficient tocmai pentru că secundar acestor efecte mai vizibile, dar nu mai puţin importante, pot să se producă modificări ale unor aspecte mai profunde şi mai complexe precum imaginea de sine, capacitatea de relaţionare, bunăstare generală. Astfel se poate spune că evaluarea nu se limitează doar la a surprinde reducerea simptomatologiei psihopatologice ci include şi alte variabile precum cele amintite anterior. Acest prim criteriu a fost pus sub semnul întrebării de orientările psihoterapeutice a căror teorii susţin că vindecarea bolii necesită mult mai mult decât simpla înlăturare a simptomelor Dificultatea cea mai mare a produs-o opinia lui Eysenck care în 1952 contesta efectele pozitive ale psihoterapiei aducând în discuţie fenomenul numit „remisiune spontană”. Acesta presupune dispariţia după un timp a manifestărilor psihopatologice sau ameliorarea bolii fără a se recurge la ajutorul psihoterapiei. Cercetându-se însă cu atenţie cazurile de remisiune spontană, s-a constatat că revenirea subiecţilor nu a fost cu adevărat spontană ci în viaţa lor au avut loc anumite evenimente, cum ar fi modificări în situaţia lor de viaţă (întreruperea unei relaţii, schimbarea sau găsirea unui loc de muncă etc.), ajutor primit de la diverse persoane sau informaţii practice citite din cărţi, reviste, broşuri. Cu toate aceste inconveniente, cercetări mai recente arată că subiecţii care au apelat la psihoterapie s-au ameliorat sau vindecat mult mai bine decât cei care nu au apelat. Succesul intervenţilor psihoterapeutice poate fi evaluat după următoarele trei criterii principale:

1. trăirea subiectivă a pacientului (reducerea sau dispariţia simptomelor, sentimentul de bine, e mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);

2. recunoaşterea socială (persoanele din anturajul subiectului observă şi recunosc progresele realizate de acesta pe diverse planuri: familial, relaţional, profesional sau şcolar);

3. materializarea expectaţilor psihoterapeutului în ceea ce priveşte modificările apărute în structura de personalitate a pacientului şi reflectate în comportamentul acestuia. (Apud Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie, Ed. All, 1996, pg.3)

În funcţie de orientarea psihoterapeutică se poate apela la diferite instrumente standardizate. Astfel se pot folosi diferite teste (mai ales cele proiective, dar si de personalitate etc.), scale şi chestionare (de depresie, de anxietate, de imagine de sine şi autoacceptare etc.). În general se impun următoarele momente de aplicare: la inceputul terapiei, pe parcurs şi în finalul procesului terapeutic. Complexitatea naturii umane şi a evolutiei în timpul terapiei necesita repetarea testărilor pentru efectuarea de comparaţii şi surprinderea evolutiei şi a modificărilor apărute. O particularitate foarte importantă este aceea că aceste intervenţii psihodiagnostice pot avea o valoare psihoterapeutică în sine atunci când psihoterapeutul discută cu clientul rezultatele

6

obţinute de către acesta, permiţând acestui din urmă să constate şi într-o manieră mai tehnică propriile progrese inregistrate, aspect ce devine o veritabilă pârghie motivaţională pozitivă. Este important să precizăm şi faptul că se recomanda evitarea unei evaluării excesive ce poate creea în client un real disconfort interior datorat sentimentelor de a nu fi ascultat, înţeles şi susţinut de psihoterapeut. Senzaţia trăită în această situaţie de client este aceea de a fi evaluat critic, încadrat într-o categorie psihopatologică şi etichetat pe măsură laolaltă cu mulţi alţii, fără să se ţină cont că este o persoană vie, sensibilă şi unică. În încheierea acestui subcapitolul trebuie precizat că psihoterapia în sine nu vindecă tulburările sau bolnavii. Principiul care stă la baza psihoterapiei este acela conform căruia în fiecare om există capacitatea de a se vindeca, rolul ei fiind doar acela de a înlătura obstacolelor din calea dezvoltării şi funcţionării normale a psihicului.

5. PERSOANELE ABILITATE SĂ EXERCITE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

O serie de legi şi organisme înfinţate la nivel naţional reglementează practicarea psiihoterapiei. În acest sens amintim de Legea nr.213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, proiectul de lege privind reglementarea profesiei de psihoterapeut, Federaţia Română de Psihoterapie, Colegiul Psihologilor din România şi Comisia de Psihologie clinică şi psihoterapie. Organismele menţionate îşi propun să apere interesele profesionale ale practicienilor şi ale clienţilor care apelează la cabinetele de specialitate. Psihologia este recunoscută ca profesie liberală şi deci şi psihoterapia. În acelaşi timp ea este o specializare post universitară putând fi exercitată de către următoarele categorii: psihologi, medici, asistenţi sociali, absolvenţi de pedagogie, teologie şi filozofie, cu condiţia absolvirii unei programe speciale de formare într-o şcoală de psihoterapie recunoscută oficial. Cu excepţia psihologilor, celelalte categorii amintite trebuie să-şi completeze studiile teoretice cu pachete speciale de discipline obligatorii. Formarea ca psihoterapeut, în cadrul unei organizaţii acreditate presupune parcurgerea următoarelor două mari etape: o etapă de autocunoaştere şi dezvoltare personală realizate prin metodele şcolii psihoterapeutice respective şi o etapă de formare propriu-zisă ce presupune cursuri teoretice şi traininguri sau ateliere formative de specialitate. Prima etapă, foarte importantă, este practic o terapie personală parcursă împreună cu unul sau mai mulţi psihoterapeuţi, pentru sondarea propriei interiorităţi, a problematicii personale, pentru conştientizarea tendinţelor, resurselor şi limitelor personale şi realizarea unei igiene psihice care să permită apoi un „lucru curat” cu clienţii care vor apela la ajutor. La ora actuală pentru practicarea acestei specializări este nevoie de obţinerea atestatului de liberă practică în psihoterapie, atestat eliberat de Colegiul Psihologilor din România la propunerea comisie de psihologie Clinică şi Psihoterapie. Obţinerea atestatului este condiţionată de indeplinirea condiţilor din normele şi procedurile de atestare, acreditare şi cerificare ale comisiei amintite, norme pe care le-am prezentat în anexele acestei lucrări, cu acordul Colegiului Psihologilor.

Întrebări de evaluare: 1. Psihoterapia este:

a. O sumă de tehnici şi metode ce se aplică clientului b. Un sistem ştiinţific planificat şi organizat c. Un serviciu de inter-ajutorare emoţională

2. Următoarele aspecte sunt definitorii pentru o psihoterapie:

a. Un sistem conceptual bine pus la punct b. O relaţie dintre un specialist în psihoterapie şi o persoană solicitantă

7

c. a şi b 3. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a. Toate sistemele psihoterapeutice au la bază aceiaşi teorie psihologică precisă care explica psihopatologia persoanelor

b. Fiecare sistem psihoterapeutic are propria sa teorie psihologică c. Teoriile psihologice care sunt la baza psihoterapiei determina succesul intervenţiei d. Şi b şi c

4. Diferenţa dintre consiliere psihologică şi psihoterapei este dată de:

a. Durata şedinţei b. Consilierea psihologică nu este atât de structurată ca şi psihoterapia c. Modificările vizate de psihoterapie sunt mai putin profunde d. Consilierea psihologică are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este

predominant curativă

CURSUL NR.2

PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE La ora actuală există peste 400 de şcoli psihoterapeutice relativ distincte şi numărul lor va continua probabil să crească. Deşi fiecare dintre ele afirmă că este cea mai bună, la o analiză mai atentă se poate constata că, în pofida diferenţelor evidente dintre ele, conţin şi multe elemente comune. Principalele elemente comune sunt: relaţia psihoterapeut – client, cadrul psihoterapeutic, dorinţa de schimbare a clientului, descărcarea emoţională (catharsisul), apariţia înţelegerii intuitive (insightul), asumarea de către client a responsabilităţii pentru propria existenţă. 1. RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Relaţia psihoterapeutică este aspectul cel mai important al psihoterapiei. Este o relaţie de parteneriat care se stabileşte între doi oameni dintre care unul este cel care solicită ajutorul de specialitate, numit pacient sau client şi celălalt cel care oferă acest ajutor, psihoterapeutul. În această lucrare vom folosi denumirea de client aceasta fiind acceptată mai mult în etapa actuală. Este o întâlnire foarte importantă în viaţa clientului, putem spune chiar existenţială. Ea se produce într-un moment critic în viaţa clientului, atunci când el manifestă o mare sensibilitate şi fragilitate psihică. El îşi recunoaşte dificultatea cu care se confruntă şi vulnerabilitatea în faţa vieţii. Este un moment când este posibilă o schimbare pozitivă, un salt în demersul lui evolutiv. În această relaţie există elemente specifice aduse de fiecare dintre cei doi protagonişti, dar şi elemente comune ce se constitue prin întâlnirea lor. Putem vorbi în acest sens de o anumită compatibilitate a celor doi. Deşi ea însăşi nu este un mecanism al schimbării, ci mai degrabă cadrul general în care clientul şi terapeutul negociază un contract terapeutic adecvat, incluzând obiectivele generale de atins şi acordul asupra etapelor şi sarcinilor de parcurs pe fondul unui fundal emoţional-afectiv adecvat, alianţa terapeutica are o valoare considerabilă, fiind considerată de mulţi autori (Sexton şi Whiston, 1994) ca elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale terapiei. Definitoriu pentru această relaţie este caracteristica de relaţie de sprijin din partea psihoterapeutului către client. Este o relaţie întotdeauna unidirecţională, de la psihoterapeut spre client, acesta din urmă fiind singurul beneficiar direct. Faptul că psihoterapeutul realizează un

8

venit ca urmare a exercitării profesiei sale sau că poate trăi momente de satisfacţie profesională datorate reuşitelor sale sunt efecte pe care le putem considera colaterale. O abatere de la această normalitate este fie atunci când psihoterapeutul încalcă codul etic şi deontologic, urmărind conştient anumite beneficii, fie când avem de a face cu acel „beneficiu secundar” al psihoterapeutului. Acest ultim fenomen este cel mai periculos, tocmai datorită manifestării lui inconştiente. Este vorba despre nevoia imperioasă a psihoterapeutului de a avea un client ce manifestă încredere în el şi îi solicită ajutor, ceea ce îl face să se simtă superior, util sau împlinit. Din acest motiv este indispensabilă analiza personală a psihoterapeutului şi o activitate de supervizare a lui, pentru a reduce la maxim riscul de a proiecta asupra clientului propriile conflicte interioare nerezolvate. Unidirecţionalitatea relaţiei vizeză şi durata consultaţiei. Din această perspectivă timpul întâlnirii trebuie alocat în întregime şi necondiţionat clientului. Psihoterapeutul trebuie să se detaşeze, în acest timp, de preocupările şi interesele personale. Propriile nevoi sunt uitate el concentrându-se în totalitate asupra lumii şi problematicii clientului. Din partea clientului este necesară o anumită complianţă la psihoterapie. Gradul de colaborare al clientului este dat de diverşi factori dintre care cei mai importanţi sunt motivaţia acestuia şi capacitatea psihoterapeutului de creea o relaţie de acceptare, de căldură sufletească, de securitate şi încredere. Expectaţile clientului sunt şi ele foarte importante, de aceea ele sunt discutate la începutul întâlnirii. În afara pregătirii teoretice şi practice psihoterapeutului i se mai cer şi o serie de caracteristici şi abilităţi dintre care cele mai importante sunt: empatia, sensibilitate, deprinderi de ascultare activă, inteligenţă, capacitate de atenţie concentrată, răbdare etc. 2. CADRUL PSIHOTERAPEUTIC O importanţă mare o are şi ambianţa din cabinetul de psihoterapie. Ea trebuie să sporească confortul, incredere şi securitatea clientului. În afara relaţiei psihoterapeutice şi spaţiul plăcut şi lipsit de orice altă prezenţă îi conferă clientului sentimentul de siguranţă. Cabinetul este un spaţiu special destinat doar întâlnirilor psihoterapeutice. Alte persoane sau alte preocupări sunt interzise aici. De aceea se recomandă ca şedinţele să nu se desfăşoare la domiciliul clientului sau al psihoterapeutului. Doar în situaţii extraordinare acest lucru poate fi încălcat, de exemplu, atunci când clientul este imobilizat la pat. Cum spuneam mai sus, psihoterapeutul trebuie să se dedice total clientului pe toată durata întâlnirii. El trebuie să se asigure că nu vor interveni situaţii neprevăzute şi perturbatoare. Contractul care survine între cei doi protagonişti încă de la început asigură şi el cadrul terapeutic. Poate fi mutual sau chiar în scris. Se recomandă chiar această ultimă variantă ea punând o ordine mai clară în mintea clientului. Acest contract conţine regulile esenţiale ce trebuie respectate de cei doi. Printre acestea amintim: obligaţiile şi drepturile reciproce, comportamente permise şi nepermise în timpul întâlnirilor, beneficiile expectate, importanţa onestităţii în terapie, condiţii de întrerupere şi de reluare a terapiei, stabilirea precisă a întâlnirilor (frecvenţa, zilele şi orele de consultaţie, durata), durata probabilă a întregii intervenţii terapeutice taxa pentru consultaţie şi sistemul de plată. Aspectele rămase implicite pot genera ulterior conflicte şi rezistenţe suplimentare. 3. DORINŢA DE SCHIMBARE A CLIENTULUI Succesul întervenţilor psihoterapeutice depinde foarte mult de motivaţia clientul. Fără acordul şi dorinţa lui de a face o schimbare în structura sa psihică şi în modul de raportare la mediu, eforturile şi competenţele psihoterapeutului sunt soldate eşecului. Motivaţia lui iniţială poate fi

9

mărită prin abilitatea psihoterapeutului. Ea determină un grad mai mic sau mai mare de colaborare din partea clientului. Încă de la început se încearcă o responsabilizare a lui pentru partea care-i revine în procesul terapeutic. Fiecare din cei doi protagonişti trebuie să fie deplini responsabili pentru contribuţia proprie în terapie. Mulţi specialişti sunt de acord cu faptul că şi taxa pe care clientul trebuie să o plătească este un factor important în motivarea şi responsabilizarea lui. Mai ales în ţările în care psihoterapia nu este foarte bine înţeleasă, cum este şi la noi într-o anumită măsură, mentalitatea oamenilor este marcată de distorsiuni şi prejudecăţi ce impiedică obţinerea unor rezultate pozitive. Astfel, a apela la psihoterapie poate fi un factor stigmatizator în proprii ochi sau ai celorlalţi pentru unele persoane. În acelaşi sens se constată şi o atitudine pasivă a celor care totuşi apeleză la psihoterapie. După modelul medical foarte bine implementat la nivel mental, multe persoane doresc să li se rezolve problema fără a depune un cât de mic efort. Dacă acest aspect nu este bine lămurit de la început, clienţii respectivi îşi vor responsabiliza psihoterapeuţi pentru întreaga desfăşurare a terapiei, motivaţia lor, şi aşa insuficientă, se va reduce treptat. Evident că eşecul psihoterapiei este previzibil. Acestea sunt şi argumentele care explică eşecul celor mai multe intervenţii psihoterapeutice în faţa unor persoane care sunt aduse la terapie de către altcineva (adolescentul adus de către părinţi, soţul alcoolic adus de către soţie etc.) sau sunt trimise la cabinet împotriva voinţei lor (persoane cu tulburări psihice sau de personalitate trimise de cabinete medicale sau diferite instituţii). Amintim aici faptul că, în pofida dorinţei conştiente de schimbare, există o tendinţă înconştientă, mai mică sau mai mare, de a rezista schimbării. Este acel fenomen numit „rezistenţă la schimbare” pe care o să-l discutăm în alt capitol. Pe undeva acest lucru este şi de înţeles. Fiecare om şi-a format o anumită structură interioară care îi dă sentimentul de identitate personală. Perspectiva unor schimbări în structura psihică este resimţită oarecum periculoasă, atacându-i identitate, singurul lucru care îi mai conferă un echilibru, chiar şi mai puţin eficient şi armonios. 4. DESCĂRCAREA EMOŢIONALĂ- CATHARSISUL Cadrul psihoterapeutic securizant şi permisiv conduce întotdeauna spre acceptarea sinelui, a propriilor gânduri, emoţii şi sentimente. Catharsisul este această manifestare liberă şi deschisă a trăirilor afective. De cele mai multe ori ia forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie şi revoltă, a utilizării unor gesturi şi cuvinte urâte. Exprimarea lor directă şi spontană nu încalcă însă regulile privind siguranţă proprie şi a celorlalţi (terapeutul în terapie individuală, terapeuţii şi ceilalţi membrii în terapia de grup). Catarsisul determină o descărcare tensională atât la nivel fizic cât şi psihic. El permite apoi continuarea analizei într-o manieră liberă, fluidă, aducând clarificări, insight, resemnificări, relaxări ale relaţiilor interpersonale care până atunci au fost incordate şi problematice. Tensiunile clientului la nivel fizic şi psihic sunt de multe ori foarte vechi. Ele se datorează unei educaţii stricte primite încă de vârste fragede. Exprimările emoţionale în aceste cazuri au fost interzise sau restricţionate de către cei apropiaţi. Din teama de a nu pierde atenţia şi afecţiunea lor, sau de a-i proteja, i-au făcut pe aceste persoane să-şi înăbuşe exprimarea emoţiilor şi gândurilor, să le ascundă de ochii celorlalţi, mai ales atunci când era vorba de suferinţe sau resentimente. De multe ori oamenii au învăţat să nu-şi spună opiniile atunci când ele sunt contrare, sau să nu ceară ceea ce au nevoie, sau să nu se plângă, să sufere în tăcere, atitudini ce erau privite demne şi caracteristice „persoanelor puternice”. În aceste condiţii frustrările produc tensiuni intrapsihice ce se acumulează treptat, tensiuni ce produc blocaje emoţionale dar şi acţionale. Izbucnirile emoţionale, verbale sau fizice apărute într-un mod neaşteptat şi nejustificate de context sunt consecinţele negative culminante ale acestor blocaje. Multe din

10

aceste alegeri se produc într-un mod inconştient, asociindu-se cu mecanisme de apărare şi se repetă într-un mod sistematic toată viaţa. Catharsisul care permite eliberarea acestor tensiuni şi depăşirea mecanismelor de apărare este deci pasul esenţial în evoluţia oricărei psihoterapii. 5. APARIŢIA INSIGHTULUI Orice schimbare profundă în structura şi funcţionalitatea psihică a clientului este precedată de unul sau mai multe insight-uri. Mai devreme sau mai târziu el apare. Insight-ul constă în înţelegerea bruscă, întuitivă a unor aspecte interioare, a unor lucruri pe care clientul nu le-a sesizat anterior, deşi erau foarte importante. Este câştigul cel mai mare în plan mental pe care îl are persoana respectivă. Însight-ul are loc pe baza analizei materiarelor aduse de client şi discutate împreună cu terapeutul. În funcţie de orientarea psihoterapeutică a terapeutului insight-ul este provocat prin diferite metode. Astfel în psihoterapiile psihanalitice el ere loc pe baza asociaţiilor libere, sau a analizei viselor şi a actelor ratate în strânsă legătură cu interpretările pe care le face terapeutul referitor la aspectele neconştientizate de client. Discutarea situaţiilor concrete de viaţă, a gândurilor, credinţelor şi comportamentelor repetitive, precum şi explicaţiile oferite de terapeut sunt modalităţile folosite în psihoterapiile cognitive şi comportamentale. În orientările experienţialiste conştientizarea propriilor emoţii, gânduri şi strategii comportamentale în situaţii concrete construite pe baza unor tehnici provocative conduc spre apariţia înţelegerii intuitive. În toate cazurile producerea insight-urilor este precedată de o autoexplorare sistematică realizată în întâlnirile terapeutice şi facilitată de intervenţii mai mult sau mai puţin directe şi intense, dar totdeauna bine orientate ale terapeutului. În urma insight-urilor clientul ajunge să perceapă dintr-o altă perspectivă, mult mai reală şi obiectivă, propria interioritate şi lumea exterioară. Ele oferă răspunsuri la multe întrebări pe care el şi le-a pus raportat la evenimentele trăite: „de ce?”, „cum?”, „în ce fel?”. Astfel de răspunsuri conduc la o înţelegere holistică a ceea ce s-a întâmplat cu el, experienţa lui de viaţă devenind deodată inteligibilă şi coerentă. Sunt create astfel premisele autoînţelegerii şi autoacceptări de sine, a unei integrări superioare a personalităţii şi a unui mod de funcţionare mai eficient. În acelaşi timp se fundamentează un sentiment de siguranţă, de încredere în propriile forţe şi posibilitatea de control şi gestionare apropriei vieţi. Este pasul decisiv în obţinerea autonomiei clientului, scopul oricărei psihoterapii. 6. ASUMAREA DE CĂTRE CLIENT A RESPONSABILITĂŢII PENTRU PROPRIA

EXISTENŢĂ. Catharsisul şi apariţia insight-urilor favorizeză clientului înţelegerea modului în care el şi-a creat propriul disconfort. Clientul care vine la terapie cu sentimentul că e constrâns de împrejurările de viaţă şi/sau de alte persoane, trebuie ajutat prin psihoterapie să înţeleagă în ce fel a contribuit el însuşi la situaţia neplăcută în care se află. Prin întrebări de genul: „Ce ai făcut tu să ajungi în această situaţie?” sau „Cum ai permis tu să-ţi se întâmple asta?”, terapeutul îl provoacă la o autoexplorare în acest sens. Obiectivul aici este a descoperi care este rolul clientului în propria lui nefericire. Şi aici psihoterapeutul are fie un rol mai directiv, comunicându-i clientului această descoperire, fie mai puţin directiv ajutându-l pe el să descopere şi să formuleze acest lucru, în funcţie de orientarea psihoterapeutică. Clienţii care nu ajung la acceptarea acestei responsabilităţi şi persistă în a-i blama fie pe ceilalţi, fie propria lor soartă, pentru situaţia disconfortantă prin care trec, nu vor fi motivaţi real pentru schimbare şi nu pot ajunge la rezultate pozitive prin psihoterapie. Însă asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă îi oferă tot mai mult clientului sentimentul de putere şi siguranţă în faţa oricăror situaţii

11

care se vor ivi în viitor, ceea ce va duce la mobilizarea resurselor personale în construirea destinului conform propriilor dorinţe şi nevoi. 7. O VIZIUNE SISTEMICĂ ASUPRA CLIENTULUI O viziune sistemică asupra clientului presupune a se ţine cont atât de totalitatea particularităţilor clientului (structură de personalitate, nivelul cognitiv, sexul, vârsta, sistemul de credinţe şi valori, cultură şi mediul de provenienţă, situaţia economică), cât şi de tipul de problematică cu care acesta se confruntă. Din acest punct de vedere se poate pune problema compatibilităţii psihoterapeutului cu clientul său, aspect de care depinde eficienţa intervenţiei psihoterapeutice. Viziunea sistemică asupra clientului vine să întărească ideea de bază conform căreia nu există o metodă unică de demers psihoterapeutic. Fiecare client este privit ca o entitate distinctă şi este tratat într-o manieră unică. Nu există soluţii sau reguli ce pot fi aplicate oricărui client. Fiecare intervenţie este unică, în felul ei. 7.1. Influenţele socio-culturale asupra reuşitei psihoterapiei

Eficienţă psihoterapiei depinde în mare măsură de mediul de provenienţă al clientului, de cultura căreia îi aparţine. O prima condiţie a eficienţei este limba, ca principal vehicul de conţinuturi psihice. Orice forma de terapie presupune şi verbalizare, exprimarea în cuvinte fiind modalitatea de fixare a oricărui insight, a oricărei transformări şi integrări la nivel psihologic. Este nevoie ca terapeutul să vorbească corect limba clientului său, altfel riscă să piardă informaţii esenţiale, să nu înţeleagă ce i se comunică, să nu fie înţeles şi, în felul acesta, să prejudicieze efectele terapiei. Chiar şi în cazul vorbitorilor aceleiaşi limbi, psihoterapeutul are nevoie să se adapteze permanent la nivelul de educaţie al clientului, să folosească expresii şi explicaiţii pe înţelesul acestuia. Un factor fundamental care-şi pune amprenta asupra procesului este şi ansamblul de credinţe şi valori cu care clientul vine în terapie şi care corespunde sistemului socio-cultural din care provine. Este esenţial ca terapeutul să ţină cont şi să respecte întreg sistemul de credinţe şi valori chiar dacă convingerile sale sunt total diferite. În special credinţele religioase sunt foarte importante, psihoterapeutul trebuind să respecte şi să integreze dimensiune spirituală a clientului său în intervenţiile sale. 7.2. Influenţele mediului familial asupra desfăşurării şi reuşitei psihoterapiei Multe persoane care ajung la psihoterapie exprimă, de fapt, suferinţa, conflictele, nemulţumirile unui sistem familial cu reţele distorsionate. Se vorbeşte despre „copii-simptom” sau „soţi-simptom” care prin tulburarea lor atrag atenţia asupra unui sistem familial deteriorat sau menţin în familie nişte legături care altfel ar risca să se rupă. În unele cazuri mediul familial al clientului este atât de perturbat, încât orice progres obţinut în cadrul terapiei este subminat permanent de cei de acasă. Întotdeauna există o oarecare rezistenţă a persoanelor semnificative din viaţa clientului, care nu „privesc cu ochi buni” o schimbare a acestuia, rezultat care îi obligă oarecum şi pe ei să schimbe ceva. În literatura de specialitate este folosit termenul de „familie schizofrenogenă”, ce face referire la tipul de familie în interiorul căreia se transmit mesaje duble şi contradictorii (de genul: îţi spun că te iubesc, dar te resping; îţi spun că nu eşti bun de nimic, dar nu-ţi dau voie să te îndepărtezi). Astfel de mesaje duble, sunt lipsite de coerenţă şi produc în cel care le recepţionează disociere, ambivalenţă şi confuzie.

12

De aceea, în foarte multe cazuri, pentru succesul demersului psihoterapeutic se impune şi o intervenţie asupra mediului în care trăieşte clientul, fie prin includerea persoanelor importante în mod direct în procesul terapeutic, prin şedinţe de terapie de familie sau cuplu, fie indirect prin atragerea acestor persoane ca „colaboratori” ai psihoterapeutului.

Întrebări de evaluare: 1. Relaţia psihoterapeutică este:

a. Principalul mecanism al schimbării psihoterapeutice b. Elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale terapiei c. Obiectivul psihoterapiei rogersiene

2. Definitorie pentru relaţia psihoterapeutică este:

a. Cadrul psihoterapeutic b. Caracteristica de relaţie de sprijin din partea psihoterapeutului către client c. Dimensiunea sa existenţială

3.Principalele aspecte vizate de ambianţă sunt:

a. Să sporească complianţa la psihoterapie b. Trebuie să sporească confortul, incredere şi securitatea clientului c. Nu sunt foarte importante

4.Contractul psihoterapeutic este:

a. Considerat implicit şi e amintit fugitiv b. Cel mai important, de aceea întotdeauna se semnază la începutul primei întâlniri c. Are o mare importanţă pentru bunul mers al relaţiei şi este discutat la început

CURSUL NR. 3

ASPECTE DIFERENŢIALE ALE PSIHOTERAPIEI

1. SCURT ISTORIC AL PSIHOTERAPIEI

a. În toate epocile istorice, preocuparea pentru starea de sănătate fizică şi mintală a omului a fost dintotdeauna şi continuă, deşi psihologia ca ştiinţă de sine stătătoare s-a desprins din filosofie abia în secolul al XIX-lea, iar psihotearapia s-a conturat doar la începutul secolului XX. Este cunoscut încă din Antichitate, conform unora din credinţele timpurii (la vechii indieni, chinezi, egipteni, persani) că o persoană care manifesta un comportament neobişnuit era posedată de spirite rele. Tehnici de intervenţie pentru astfel de personae erau, rugăciunea, incantaţia, magia,etc., metode similare din punct de vedere tehnic cu practicile de Yoga, Budhism, Hinduism, Taoism, Zen, cu meditaţiile creştine de dezvoltare în bisericile bizantine şi apusene.

b. O formă de terapie tradiţională specifică continentului american, care utilizează substanţe psihedelice în vindecare, este şamanismul. Aceste substanţe psihotrope naturale precum: ciupercile, cactusul, rădăcinile (iboga), frunzele (tabac, cola, haşiş), etc., corespund unor reprezentări a divinităţii sau a fiinţelor mitice.Utilizarea psihotropelor este aproape întotdeauna legată de noţiunea de metamorfoză.

13

c. Primul progres în explicarea tulburărilor mentale din punct de vedere medical îi este atribuit părintelui medicinii, Hipocrat, care a respins demonologia şi a fost primul care a subliniat existenţa corelatelor psihice ale manifestărilor somatic. Şi medicina antică romană a demonstart corelaţiile, preluate până în zilele noastre, dintre constituţia fizică şi comportamente.

d. În Evul Mediu, viziunea progresivă a tulburărilor psihice, nu a avut continuitate, pentru că sub patronajul Inchiziţiei a reînviat superstiţiile primitive şi credinţa în demonologie. Astfel, boala mentală era considerată ca fiind în legătură cu Satana, şi persoanele serios perturbate erau tratate cu cruzime şi de multe ori condamnate la moarte. Bolnavii şi familiile celor cu tulburări psihice se adresau preoţilor (sau vracilor) pentru a obţine iertarea păcatelor şi exorcizarea. Spovedania, îndeplinirea îndatoririlor religioase şi a canoanelor, urmarea poveţelor

duhovniceşti ale preotului pentru iertarea păcatelor şi pentru a trăi conform cu cerinţele bisericii erau principalele modalităţi de abordare şi tratare a „problemelor sufleteşti”. Şi astăzi preotul este cel care prin ascultarea binevoitoare a omului aflat în impas, îl poate ajuta să-şi descarce suferinţa şi să-şi regăsească speranţa.

e. Ideile sale asupra etiologiei psihogene a unor afecţiuni au fost clar conturate de şcolile medicale europene din secolele XVIII-XIX. În această perioadă se remarcă contribuţia medicului englez Sydenham, cel care a subliniat că o afecţiune care se poate manifesta clinic prin simptome asemănătoare poate fi determinată de o cauză organică sau psihică. În practica terapeutică a vremii predominau electroterapia, hipnoza şi utilizarea sugestiilor. Figura proieminentă a acelei perioade era medicul austriac Franz Anton Mesmer (1734-1815) care era magician şi teoretician în acelaşi timp.

f. Epoca de aur a hipnozei – mijlocul secolului al XVIII-lea – cu realizări importante ale urmaşilor lui Mesmer, e urmată de o pauză lungă, după care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, interesul pentru hipnoză reînvie prin dezvoltarea a două şcoli conduse de oameni de ştiinţă prestigioşi, interesaţi de abordarea terapeutică şi de hipnoză. Este vorba de J.M.Charcot şi H. Bernheim.

g. Abia în secolul XX prin afirmarea psihologiei ca ştiinţă, a început interesul abordării ştiinţifice în ce privesc orientările psihoterapeutice, continuându-se şi în secolul XXI. Psihoterapia, ca modalitate de înţelegere şi de intervenţie la nivel psihologic asupra pacienţilor psihici, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină şi psihologie. (vezi Freud, C.G.Jung şi continuatorii săi).Trei mari orientări s-au structurat încă din secolul anterior, continuănd şi în secolul XX până în prezent, şi anume: orientarea analitică sau dinamică , bazată pe teoriile psihanalitice asupra personalităţii, în special prin contribuţia lui S. Freud şi C.G.Jung, orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste (dintre autori: Skinner, Miller, Eysenck, Dollard şi Wolpe) şi cu metode terapeurice bazate pe principiile învăţării şi condiţionări, şi orientarea umanist-experienţială centrată pe teoriile umaniste şi experienţiale (promotori: G. Allport, G. Kely, A. Maslow, Carl Rogers). Orientarea umanist-experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile,dragostea, creativitatea, imaginea de sine). Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală. În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno)., gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.

h. În ultimele decenii, s-a conturat o a patra orientare care a marcat destimul psihologiei şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să exploreze o formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi transformator – supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică (care utilizează LSD-ul în a cataliza şi dilata procesele inconştiente) şi terapia holotropică.

14

i. În prezent mulţi psihoterapeuţi, optează, mai degrabă, spre o formare eclectică, complexă, folosind mai multe direcţii psihoterapeutice., cunoscută sub denumirea de abordare eclectică-integrativă.

2. PRINCIPALELE GRUPĂRI PSIHOTERAPEUTICE

Deşi există multe şi evidente elemente comune ale tuturor orientărilor psihoterapeutice, aşa cum am văzut în capitolul anterior, există şi importante aspectele variabile ce determină în final specificul şcolii psihoterapeutice respective. Un accent pus pe aceste aspecte diferenţiale, poate mai mult decât este necesar, îl găsim la unii dintre autorii de sisteme care doresc să se delimiteze mai mult de ceilalţi psihoterapeuţi. Cercetările efectuate comparativ pe tipuri de orientări pentru a surprinde eficienţa acestora au ajuns la concluzia că rezultatele depind nu atât de specificul unei şcoli ci mai ales de modul în care fiecare şcoală şi metodă se potrivesc mai mult sau mai puţin individualităţii clientului şi tipului de dificultate cu care acesta se confruntă. Astfel sunt metode şi abordări mai potrivite decât altele pentru anumiţi clienţi şi pentru anumite manifestări psihopatologice. Deşi există, aşa cum am mai arătat, peste 400 de sisteme psihoterapeutice, în scop didactic ele au fost împărţite de numeroşi autori (ex. Karasu, 1980) în trei mari grupări: grupul psihoterapiilor dinamice sau analitice, grupul psihoterapiilor comportamentale şi grupul psihoterapiilor experienţiale. O încercare de sistematizare a lor este prezentată în tabelul următor:

ABORDAREA

Dinamică Comportamentală Experienţială

Preocupare principală

Represiunea sexuală Anxietatea Alienarea

Concepţia psihopatologică (cauza simptomelor)

Conflicte de natură instinctuală, dorinţe libidinale timpurii care rămân în afara conştiinţei, absenţa conştientizării.

Deprinderi învăţate, comportamente inadecvate (deficitare sau în exces) întãrite de factori de mediu

Disperarea existenţială. Pierderea posibilităţilor umane; fragmentarea eului; lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale

Conceptul de sănătate psihică

Rezolvarea conflictelor refulate, victoria ego-ului asupra Id-ului; întărirea egoului

Reducerea (înlăturarea) simptomelor; absenţa simptomelor şi/sau reducerea anxieteţii

Auto-realizarea potenţialului uman; autodesăvârşirea personală, câştigarea autenticităţii şi a spontaneităţii

Modul în care se realizează schimbarea

Realizarea unui insight profund, înţelegerea problemelor din copilăria timpurie. Înţelegerea intelectual-emoţională

Învăţarea directă a modului cum trebuie să se comporte subiectul în prezent, a modului de acţiune şi de realizare a performanţelor

Trăirea experienţei imediate; trăirea sentimentului momentului actual. Exprimarea spontană a experienţei

Perspectiva temporală

Istorică: trecutul subiectiv Non-istorică: prezentul obiectiv

An-istorica: momentul fenomenologic

Tip de tratament

De lungă durată şi intensiv Non-intensiv şi de scurtã durată

Intensiv şi de scurtă durată

Sarcina terapeutului

Să înţeleagă conţinutul mental şi conştient al subiectului, semnificaţiile ascunse în istoria vieţii

Programarea, recompensarea, inhibarea sau elaborarea unor noi răspunsuri

Învăţarea pacientului să interacţioneze într-o atmosferă de accceptare reciprocă pentru a-şi

15

pacientului comportamentale adecvate la stimulii anxiogeni

dezvolta exprimarea eului (de la planul somatic spre cel psihic şi spiritual)

Tehnica psihoterapeutică de lucru

Interpretările; asociaţiile libere; analiza transferului, a actelor ratate, a rezistenţelor şi a viselor.

Condiţionare; desensibilizare sistematică; întăriri pozitive şi negative; elaborarea unor modele comportamentale noi.

Interacţiunea; dialogul mutual; dramatizarea (jucarea propriilor sentimente); trăiri experimentale, jocuri.

Modelul de tratament (modelul terapeutic)

Medical; de tipul relaţiei medic-bolnav, părinte-copil (autoritar, bazat pe un contract terapeutic ferm)

Educaţional; profesor-elev , părinte-copil (autoritar, bazat pe o convenţie de învaţare )

Existenţial; de la om la om; egalitar (de la adult la adult) bazat pe o înţelegere umană

Natura relaţiei terapeutice

Transferenţială, realizată doar prin terapie; primară în raport cu terapia; neautentică

Relaţie reală, dar secundară terapiei; absenţa relaţiei

Relaţie reală, primară în raport cu terapia; autentică

Rolul terapeutului

Interpretare-reflectare; indirect, nepasional; frustrant

Sfătuitor-formator; direct pentru rezolvare de probleme; practic

De acceptare mutuală. interacţiune, permisiv; gratificant.

3. ASPECTE DIFERENŢIALE ÎN RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ Deşi relaţia terapeutică este un factor comun în orice formă de psihoterapie, aşa cum am arătat în capitolul anterior, există şi numeroase particularităţi ale ei diferite de la o şcoală la alta. Vom trece în vedere, în continuare, specificul relaţiei în cele trei grupări principale.

Relaţia terapeutică în psihoterapiile psihanalitice. Deşi psihanaliza clasică nu se mai practică în forma sa originală, ne vom referi la ea pentru a

surprinde direcţia pe care ea a dat-o întregii grupări. Conform acesteia, starea nevrotică actuală are izvoarele în mica copilarie. Pentru conştientizarea conflictelor şi rezolvarea lor, clientul va face incursiuni în propria istorie, prin stări regresive. Tendinţele regresive ale pacientului încurajate de acest tip de psihoterapii şi atitudinea de expert a terapeutului imprimă relaţiei o notă caracteristică unei interacţiuni părinte-copil. A doua sarcină a terapeutului este aceea de a determina Eul actual al clientului sau să renunţe la vechile mecanisme defensive utilizate anterior în favoarea unora mai adecvate la evoluţia şi starea sa actuală.

În psihanaliză contractul psihologic stipulează drepturi şi obligaţii foarte limpezi, atât pentru pacient, cât şi pentru terapeut. Astfel, pacientul se conformează regulii fundamentale a asociaţiei libere: deoarece terapeutul îi garantează o confidenţialitate totală, acesta va trebui să spună tot ce-i trece prin cap, chiar dacă faptul respectiv pare banal, neînsemnat sau absurd. Din aceasta, din analiza actelor ratate şi a viselor va rezulta un material care va fi ordonat, analizat, interpretat şi conferit ulterior pacientului ca temei al unor schimbari importante de optică. La rândul său, terapeutul respectă cu stricteţe următoarele reguli: - tăcerea, pentru a permite pacientului său dezvoltarea unui flux asociativ bogat; - “atenţia flotantă” prin care-şi pune în funcţiune propriul său inconştient pentru a sesiza şi recepta orice nepotrivire, contradicţie sau incongruenţă suscitată de discursul pacientului său;

16

- abstinenţa, care constă nu numai a nu se lasa sedus (la propriu) de tentaţiile pacientei sale ci şi în abţinerea de a cădea în capcana oferirii acesteia de gratificaţii sau satisfacţii afective prin care el s-ar transforma în “complicele” nevrozei sale. Pacientul este de asemenea încurajat ca în cursul tratamentului să se abţină de a lua decizii importante, pentru a se proteja astfel de consecinţele nefaste ale acestora; - neutralitatea angajează opiniile pacientului, care nu vor fi judecate sau criticate, ci doar înţelese, pentru a fi interpretate ulterior; - interpretarea este faza finală a intervenţiei terapeutice: ajutand pacientul să conştientizeze originea şi motivaţiile reale ale nevrozei sale, potenţialul de conflictualitate al acestora, conflictul integrat în conştiinţă fiind astfel dezamorsat de încărcătura sa nevrorică.

În pofida unor evoluţii extrem de divergente a psihanalizei clasice, relaţia terapeutică (incluzând şi transferul şi contratransferul) rămâne cel mai important factor terapeutic, deoarece ea pune accentul pe un stil empatic şi nondirectiv al terapiei, dând posibilitatea pacientului să se identifice (cel puţin parţial) cu terapeutul său şi să accepte dezvăluirile pe care acesta le face relativ la persoana sa.

Relaţia terapeutică în psihoterapiile cognitiv-comportamentale.

Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele, adaptative sau neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult sau mai puţin conştientizate şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor. Procesul psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică şi mai mult pe tehnicile utilizate. Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în care terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv el însuşi trebuie să fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic cu o tentă de superioritate. Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu strategiile de adaptare pe care le propune acesta din urmă. Ca şi în psihoterapiile analitice terapeutul este expertul. Directivitatea terapeutului în aceste terapii este cea mai mare. Caracteristicile acestui tip de relaţie sunt cele de ghidare, orientare, colaborare, parteneriat. Clientul este ajutat să ia anumite decizii dar într-un ansamblu sistematizat de terapeut. Explicaţia oferită de terapeut dă o notă aparte acestui tip de relaţie. Terapeutul aduce argumente teoretice care corespund sistemului său de credinţe, argumente cu care încearcă să explice problemele clientului. Explicaţia este şi aspectul cu care se încearcă crearea unei bune alianţe psihoterapeutice. Cu ajutorul lor poate fi indus clientului sentimentul de control asupra comportamentului propriu şi a propriei vieţi. Acest lucru stimulează foarte mult partea acţională, de trecere la fapte, lăsând în urmă suferinţele şi lamentările. Relaţia terapeutică în terapiile experienţiale.

Aşa după cum psihanaliza clasică freudiană este prototipul relaţiei terapeutice pentru gruparea de orientare dinamică, Terapia Centrată pe Client îniţiată de C. Rogers dă prototipul pentru gruparea de orientare experienţială. Faţă de Freud, C. Rogers se distanţează pe doua direcţii majore: - negarea primatului instinctelor iraţionale în geneza comportamentului uman; - reconsiderarea rolului psihoterapeutului, care nu mai este privit ca şi conducator al procesului terapeutic. Chiar termenul de pacient va fi înlocuit cu acela de client, pentru a justifica încrederea în capacitatea acestuia de a găsi soluţii propice autovindecarii.

Pentru a anula aceea incongruenţă apărută de mult în psihicul clienţilor terapeutul va trebui să creeze un climat psihologic liber, în care pacientul să fie acceptat şi valorizat necondiţionat, astfel încât el să se simtă liber de a-şi exprima sentimentele autentic, real,

17

acceptandu-şi ura, furia, ostilitatea şi alte sentimente “urâte“ ca aparţinându-i. Autoacceptarea de sine tot mai largă îl va determina să devină din ce în ce mai tolerant cu propria sa experienţă, ceea ce îl va face să fie mai integrat, mai unificat şi mai deschis spre noi experienţe viitoare. Iată de ce în psihoterapiile experienţiale relaţia terapeutică şi în mod deosebit personalitatea psihoterapeutului devin factorii cei mai importanţi ai procesulului terapeutic. Relaţia terapeutică trebuie să devină un factor catalizator al actualizării resurselor clientului, al dezvoltării şi maturizării. Terapie rogersiană s-a numit la început terapie non-directivă pentru că terapeutul nu dirijează procesul terapeutic, nu formulează interpretări şi nu dă răspunsuri. Ceea ce face el pare banal şi chiar derizoriu: ascultă cu atenţie, cu o atitudine de acceptare binevoitoare, ceea ce spune clientul, întrerupând uneori pentru a reformula spusele acestuia. Aceste reformulări au darul de a-l ajuta pe client să se autoclarifice (sentimental şi cognitive), să privească mai atent şi să conştientizeze aspectele relatate. Această atitudine de acceptare pasivă şi oarecum stereotipă nu ascunde un dezinteres faţă de problemele clientului, deoarece este susţinută de multă căldură, empatie şi înţelegere. Terapeutului îi sunt interzise interpretările, sfaturile, sugestiile, acţiunea de a convinge sau de a dovedi ceva. În această relaţie experienţială expertul este clientul şi nu terapeutul, aşa cum era în primele doua grupări terapeutice amintite mai înainte. Aceste linii directoare ale relaţiei terapeutice sunt valabile la modul general pentru toate terapiile experienţialiste dar ele capată nuanţe aparte în diferite sale orientări. Astfel, spre exemplu, directivitatea terapeutului poate creşte în unele abordări precum Gestalt-terapia, Programarea Neuro-lingvistică sau Terapia Unificării. În Gestalt-terapie şi Terapia Unificării este mult mai centrată pe prezentul situaţiei, accentuânu-se mult asupra experienţei directe a celor doi participanţi. Terapeuţii devin mai prezenţi, mai provocativi şi mai transparenţi. Ei îşi dezvăluie prezenţa lor în întregime, prin comunicarea percepţiilor lor asupra clienţilor şi experienţelor care au loc în acel moment, precum şi a observaţiilor asupra a ceea ce clientul nu conştientizeză. Fără să interpreteze, terapeutul doreşte să-l ajute pe client să conştientizeze ceea ce se întâmplă cu el în acel moment, la toate nivelurile sale. Chiar mai mult, în formele individuale de terapie, terapeutul poate intra într-un joc de rol cu clientul, tocmai pentru a permite ca experienţa să fie cât mai reală şi autentică.

4. PSIHOTERAPIA ÎN ROMÂNIA În România psihoterapia a apărut la sfârşitul secolului XIX, o dată cu constituirea acestui domeniu ca demers ştiinţific, sistematizat la nivel european, evoluţia ei fiind fragmentată datorită dificultăţilor ce ţin de istoria naţională. Primii mari autori români au fost Alexandru Obregia şi Gheorghe Marinescu, autori ai lucrării „Prelegeri de psihoterapie” (1912). Psihiatrii de formaţie, ei au adus in discuţie posibilitatea tratării sau ameliorării unor boli cu ajutorul psihoterapiei. Ca şi în alte ţări, teoriile freudiene au fost criticate de unii specialişti şi promovate de către alţii. Primii promotorii ai psihanalizei la noi au fost psihiatrii Constantin Vlad şi Ioan Popescu Sibiu, primul fondând în 1946 Societatea Română de Psihopatologie şi Psihoterapie. În anii 1930-40 psihanaliza a pătruns în cercurile intelectuale româneşti fiind susţinută de numerosi psihologi şi filosofi renumiţi ai vremii: Mihai Ralea, Nae Ionescu, Constantin Rădulescu Motru, Tudor Vianu. Izolarea ştiinţifică şi socială faţă de lumea occidentală impusă de regimul comunist, după 1945, a blocat evoluţia firească a acestui domeniu, psihoterapia continuând să funcţioneze într-o arie mai restrânsă, oarecum în ilegalitate. Momementul cel mai brutal şi dureros s-a produs în 1982 când psihologia a fost decretată ca fiind un pericol pentru societate şi prin urmare au fost desfiinţate facultăţile şi instituţiile de psihologie. După 1990 instituţiile amintite mai sus s-au reeinfinţat şi chiar s-au constituit centre universitare noi cu facultăţi de psihologie, în diferite zone ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Cluj,

18

Timişoara, Braşov, Sibiu. Au luat fiinţă chiar şi masterate de specialitate precum cel de Psihodiagnostic şi Psihoterapie al Universităţii Bucureşti. În 1991, cu sprijinul prof. Mircea Lăzărescu, a luat fiinţă Asociaţia Română de Psihoterapie. Aceasta s-a transformat în 2001 în Federaţia Română de Psihoterapie. O transformare considerabilă s-a produs prin apariţia Legii psihologului cu drept de liberă practică, nr.213 din 2004. Legea reglementeză statutul psihologului stabilind psihologia o profesie liberală, la fel ca medicina, dreptul etc. Conform acesteia, forumul suprem al psihologilor este Colegiul Psihologilor din România înfiinţat în 2005 care are patru comisii aplicative corspunzătoare celor patru mari domenii ale psihologiei. Una dintre comisii este cea de Psihologie Clinică şi Psihoterapie. Această comisie a stabilit propriile proceduri de atestare, acreditare şi certificare pentru cele trei domenii ale sale: psihologie clinică, consiliere psihologică şi psihoterapie. Până în prezent această comisie a acredit câteva şcoli psihoterapeutice din România. Demn de semnalat este şi infiinţarea primei şcoli de psihoterapie românească, „Psihoterapia Experienţială a Unificării” sub conducerea Doamnei Prof. Univ. Dr. Iolanda Mitrofan. 5. CATEGORIILE DE PROBLEME CARE FAC OBIECTUL PSIHOTERAPIEI

Există tipuri de probleme care pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, aceasta fiind în astfel de cazuri soluţia cea mai indicată. Există şi categorii de probleme care pot beneficia de un ajutor mai mic prin psihoterapie, sau probleme care pot fi abordate psihoterapeutic doar din perspectiva numai anumitor orientări psihoterapeutice. În alte tipuri de probleme psihoterapia poate fi doar o metodă secundară, alături de metodele principale indicate. În sfârşit există si tipuri de psobleme pentru care psihoterapia este absolut ineficientă, ba chiar contraindicată. 1. Manifestări psihopatologice acute, actuale, consecinţe ale unor situaţii stresante, sau chiar traumatizante. Toate aceste simptome pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, mai ales sub formele de psihoterapie suportivă şi experienţială. 2. Crize de dezvoltare, cum ar fi crizele de la adolescenţă, criza de la mijlocul vieţii, menopauza, andropauza sau crize de impas existenţial major (perioade cu intense întrebări şi preocupări legate de: viaţă, moarte, libertate, sens etc.). În astfel de cazuri psihoterapia poate fi foarte eficientă sub forma ei experienţială, orientată spre înţelegere şi activare a resurselor personale insuficient valorificate. 3. Dificultăţile de adaptare şi relaţionare, sentimentele de inadecvare în grup, dificultăţile de comunicare cu ceilalţi se pretează la intervenţii psihoterapeutice. În întâlnirile terapeutice un demers analitic poate să facă pe persoanele care se confruntă cu ele să înţeleagă rădăcinile acestor dificultăţi. Un demers comportamental sau experienţial îi poate sprijini apoi în formarea unor deprinderi mai eficiente de relaţionare şi comunicare şi în modelarea de comportamente adaptative. În astfel de cazuri sunt foarte eficiente şi psihoterapiile de grup care crează condiţiile optime pentru exersarea acestor noi achiziţii de relaţionare, precum şi pentru creşterea încrederii în sine şi în alţii. 4. Probleme ce ţin de imagine şi stimă de sine reduse şi probleme de identitate. Persoanele cu astfel de dificultăţi pot beneficia foarte mult de pe urma intervenţilor psihoterapeutice care îşi propun întărirea Eului, pozitivarea, obiectivarea şi stabilizarea imaginii de sine, conştientizarea şi valorizarea resurselor personale. În astfel de situaţii se pot utiliza diferite modalităţi de abordare terapeutică: analitică, cognitiv-comportamentală, experienţială etc. Terapia individuală poate fi combinată cu o terapie de grup. 5. Diferite tulburări nevrotice (depresive, anxioase, fobice, obsesiv-compulsive, disociative, somatoforme etc.). Este domeniul în care psihoterapia este intervenţia recomandată prin excelenţă. Cu excepţia cazurilor în care simptomatologia severă recomandă şi un tratament medicamentos, este de preferat ca aceste tulburări să fie abordate evitându-se spitalizarea şi uzul

19

de medicamente. Se recomandă fie un demers analitic de profunzime pentru descoperirea şi înlăturarea cauzelor inconştiente care au condus la tulburare, fie un demers umanist-experienţialist care să vizeze o abordare holistă prin care să se realizeze o clarificare şi o reorientare în sens constructiv a potenţialului psihic blocat, fie un demers comportamental de reducere ţintită a simptomelor deranjante. 6. Tulburări psihosomatice (astm psihogen, ulcer, hipertensiune arterială, dermatite, eczeme etc.) ale căror manifestări somatice au o natură psihogenă. În aceste cazuri simptomul nu este altceva decât o metaforă ce se exprimă corporal o suferinţă psihică. Prin psihoterapie se pot decodifica aceste metafore psihosomatice, se pot găsi cauzele reale ale simptomelor şi se pot lua măsuri de restabilire a sănătăţii mintale care vor conduce la dispariţia lor. 7. În cazul bolilor organice cronice, chiar în formele lor finale, (leucemie, cancer, SIDA, infirmităţi organice, scleroză în plăci, diabet etc.) deşi psihoterapia nu poate vindeca, ea poate fi binevenită în sensul de terapie suportivă, de acompaniere a acestor pacienţi, de susţinere în confruntarea cu boala şi, eventual, de orientare către o dimensiune spirituală. Uneori, tehnicile de sugestie şi relaxare pot aduce o diminuare a durerii, a anxietăţii sau a altor simptome. 8. Tulburările de personalitate (paranoidă, schizoidă, anxioasă, histrionică, disocială, de tip borderline etc.) nu se pot modifica semnificativ prin psihoterapie. Însă, anumite tendinţe dezadaptative pot fi ameliorate, printr-o abordare profundă, în special corporală. Deasemenea anumite intervenţii, mai ales în grup terapeutic, pot conduce spre o mai bună conştientizare a efectelor propriilor comportamente şi spre dobândirea unor strategii de autocontrol în sensul unei mai bune integrări sociale. 9. Tulburările psihotice (schizofrenie, tulburări delirante, tulburări afective etc.) sunt cazurile cele mai severe de tulburări psihice. Episoadele psihotice pot fi abordate exclusiv medicamentos. În fazele de remisiune însă, intervenţiile psihoterapeutice pot să se asocieze celor medicamentoase de intreţinere sub forma terapiei ocupaţionale şi artistice şi socioterapiei, în scopul recuperării unor funcţii deterioarate şi obţinerii unor abilităţi de reinserţie socială. 10. Dependenţele de substanţe psihoactive (alcool, droguri, anumite medicamente etc.) au nevoie de o abordare multiplă. În primul rând, dependenţa fizică necesită o cură de dezintoxicare asociată cu renunţarea la consumul toxic. Ulterior, intervenţia psihoterapeutică sub formă analitică sau experienţială (inclusiv corporală) îşi propune tratarea dependenţei psihice. A treia direcţie necesară se realizeză prin grupurile terapeutice de suport care îşi propun imbunătăţirea imaginii de sine, depăşirea dificultăţilor ce ţin de etichetarea socială, aspecte de reintegrarea socială şi, uneori, chiar o orientare spirituală a acestor persoane. 11. Tulburările sexuale cum ar fi disfunţiile sexuale (tulburări de erecţie, ejaculare precoce, dorinţe sexuale diminuate, vaginism, anorgasmie etc.), tulburările de identitate sexuală, parafiliile (exhibiţionism, fetişism, pedofilie, sadomasochism, voyeorism etc.), tulburările de orientare sexuală pot fi abordate psihoterapeutic. Eficienţa cea mai mare este în cazul disfuncţiilor sexuale atunci când acestea nu au cauze organice. Abordările pot fi analitice, experienţiale sau cognitiv-comportamentale. Ultimele au loc mai ales în cuplu. 12. Retardul mintal nu poate fi abordat psihoterapeutic. Persoanele cu deficienţe mintale pot fi ajutate doar printr-o serie de tehnici comportamentale pentru formarea deprinderilor de autoservire, pentru însuşirea de abilităţi ocupaţionale cu scopul principal de dobândire a autonomiei şi de integrare socială. 13. Psihoterapia în cazul tulburărilor mintale organice (demenţe, tulburări datorate unor leziuni, disfuncţii cerebrale etc.) are efect limitat sau nul, putând fi recomandată doar terapia suportivă. Aparţinătorii acestor persoane (familie, prieteni apropiaţi) ar putea beneficia cu succes de intervenţiile psihoterapeutice pentru a-şi depăşi propria suferinţă legată de boala celor dragi. 14. Problemele de cuplu sau de familie pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie. Condiţia de bază este suficienta motivare a celor în cauză înspre schimbare şi acceptarea de a participa împreună la şedinţele psihoterapeutice. Deşi există psihoterapie de cuplu şi de familie, astfel de probleme pot fi abordate şi prin psihoterapiile clasice, îndeosebi experienţiale.

20

Terapiile de familie arată că suferinţa psihică nu este doar rezultatul unor interacţiuni intrapsihice neadecvate ci ea poate fi cauzată şi de interacţiunile sociale, îndeosebi cele familiale. În general, familia este văzută în psihoterapie ca un sistem. De aceea, perturbarea funcţionării unuia dintre membrii unei familii, cel mai sensibil sau reactiv, nu este altceva decât expresia funcţionării dizarmonice a întregii familii. În astfel de cazuri, deşi aparent problema se manifestă doar la un singur membru, este evident că terapia de familie este recomandată. 15. Diferitele probleme ale copiilor ca: tulburări de învăţare, tulburări de comunicare, ticuri, enurezis sau encoprezis, tulburări de comportament şi deficit de atenţie etc., pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie. De obicei copii sunt aduşi la terapie fie de părinţi fie de educatori. Dacă este vorba despre un „copil-simptom al familiei” atunci este necesară intervenţia psihoterapeutică la nivelul întregii familii. Alte tipuri de probleme pot fi de competenţa unor servicii de specialitate cum ar fi pediatrie sau logopedie, sau de competenţa unui terapeut specializat în psihoterapia copilului. 16. „Psihoterapia normalului” se referă la intervenţii terapeutice în scop de dezvoltare personală, de autocunoaştere, de optimizare a proprilor capacităţi, de creştere a creativităţii şi a capacităţilor rezolutive, de evoluţie în plan spiritual etc. Această direcţie este determinată de elevaţia spirituală a omului modern şi de necesitatea pregătirii viitorilor specialişti în consiliere psihologică şi psihoterapie.

Întrebări de evaluare: 1. Cauzele afecţiunilor psihice, în viziunea psihoterapiilor comportamentaliste, sunt:

a. a. Dorinţele libidinale timpurii care rămân în afara conştiinţei şi fragmentarea Eului

b. Disperarea existenţială, fragmentarea eului, lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale.

c. Deprinderi învăţate, comportamente inadecvate întărite de factori de mediu d. Lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale şi absenţa conştientizării

2. Analiza transferului este specifică următoarei grupări psihoterapeutice:

a. psihoterapii psihodinamice b. psihoterapii comportamentale c. psihoterapii experienţiale

3. Cea mai mare eficienţă poate să aibă psihoterapia în: a. Retardare mintală b. Tulburări de personalitate c. Disfuncţii sexuale

CURSUL NR. 4

ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE

5. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Structura personalităţii 6. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Stadiile dezvoltării psiho-sexuale 7. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ – Metode de intervenţie. 8. ANALIZA JUNGIANĂ

21

1. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Structura personalităţii

Orientarea analitică (dinamică) este prima modalitate de înţelegere şi de intervenţie psihologică sistematică asupra pacienţilor psihici care, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină şi psihologie, la începutul secolului XX, prin contribuţia remarcabilă a lui Sigmund Freud. Ea are la bază teoriile psihanalitice asupra personalităţii, elaborate în principal de Freud si C.G.Jung, ce privesc fiinţa umană în termeni de structură dinamică. În timp s-au dezvoltat şi alte forme de psihoterapie dinamică, denumite neo-freudiene, post-freudiene sau non-freudiene, având în comun faptul că tulburările mentale rezultă din conflicte şi din temeri inconştiente. Conceptul de psihanaliză desemnează, conform autorului lui, Freud, trei dimensiuni: a. Este o teorie a personalităţii; b. O modalitate de cercetare a personalităţii şi c. Un procedeu terapeutic de schimbare a personalităţii. Freud accentuează rolul proceselor intrapsihice, rolul tendinţelor inconştiente şi al dezvoltării din copilăria timpurie. Copilul este guvernat de forţe instinctuale înnăscute, care-l imping către căutarea şi obţinerea plăcerii. Acestea sunt forţe de natură sexuală. Alături de ele există şi forţe de natură agresivă.

Structura personalităţii – cele două topici: a. Prima topică În faza iniţială, S. Freud distinge 3 niveluri ale psihismului uman: conştient, inconştient,

preconştient. Conştientul cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la un moment dat El reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui aisberg. Inconştientul este un concept central al teoriei lui S. Freud. El cuprinde instinctele, dorinţele, acte, procese care energizează şi direcţionează comportamentul. Este un depozit energetic inaccesibil conştientizării. El cuprinde şi aspectele refulate de individ, de la nivelul conştient. Preconştientul depozitează toate informaţiile (senzaţii, percepţii, idei) de care nu suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza cu uşurinţă. Zona de trecere dintre conştient şi inconştient. Are loc un “trafic’’ permanent şi în ambele sensuri între conştient şi preconştient.

b. A doua topică Ulterior, S. Freud revizuieşte aceste 3 noţiuni şi le înlocuieşte cu 3 componente structurale ale personalităţii: Sine, Eu, Supraeu. Sinele este cel mai vechi sistem al personalităţii aflat la originea celorlalte. El corespunde pe undeva inconştientului, cu deosebirea că inconştientul mai cuprinde şi unele aspecte ale Supraeului şi Eului. Este rezervorul de instincte şi pulsiuni, este singura sursă energetică. Este orientat spre satisfacerea trebuinţelor corporale şi a dorinţelor, astfel încât operează conform principiului plăcerii (evitarea suferinţei şi căutarea plăcerii). El tinde să reducă tensiunea prin satisfacere imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură primitivă, insistentă, egoistă, amorală, nesăbuită. Nu are percepţia realităţii, acţionând la început direct pentru satisfacerea trebuinţelor prin acţiune reflexă, iar ulterior copilul învaţă modalităţile mediului de reducere a tensiunii. Eul (Ego-ul) apare şi se diferenţiază din Sine. Este „stăpânul raţional’’ al personalităţii. Este cel care percepe şi conştientizeză. El este cel care orientează comportamentul în funcţie de condiţiile reale şi găseşte modalităţi de satisfacere socialmente acceptabile. El operează conform principiului realităţii, fiind mediatorul atât dintre Sine şi realitate, cât şi dintre Sine şi Supraeu. Supraeul (Superego): apare ca un apendice al Eului. Conţine un set de imperative, în bună măsură inconştiente, pe care individul le introiectează în copilărie.Aceste im perative încep prin r eguli de conduită impuse iniţial de părinţi prin pedeapsă, recompensă, exemplu. Ulterior regulile acţionează din interior, ca o structură a propriei conştiinţe, determinând sentimente de vinovăţie ori de câte ori sunt încălcate. Acţionează în scopul pefecţiunii morale. El acţionează în conformitate cu pricipiul datoriei.

22

În această structură conflictuală, Eul este prins la mijloc, între trei ameninţări diferite: amenintarea Sinelui, a realităţii şi a Supraeului. Rezultatul inevitabil al acestei lupte permanente, atunci când Eul este presat excesiv, este dezvoltarea anxietăţii.

2. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Stadiile dezvoltării psiho-sexuale Freud dezvoltă o teorie dezvoltării stadiale a personalităţii, care este în esenţa ei o

dezvoltare psiho-sexuală. Modul de satisfacere a pulsiunii sexuale devine factorul principal al structurării personalităţii. Fiecare stadiu are un conflict specific care trebuie rezolvat satisfăcător pentru a putea trece în stadiul următor. Cele mai puternice conflicte în această relaţie sunt de natură sexuală şi gravitează în jurul zonelor erogene ale corpului. Ca centru al conflictului, fiecare zonă are o importanţă diferită, în funcţie de vârstă existând o dominantă care dă specificul stadiului. Dacă trebuinţele copilului au fost excesiv satisfăcute în stadiul respectiv există tendinţa ca dezvoltarea să se oprească aici, individul rămânând fixat în acel stadiu, lăsând mai puţină energie pentru stagiul următor.

I. Stadiul oral (0-1 an) : În acest stadiu principala sursă de plăcere este gura, plăcerea este derivată din supt, muşcat, prin senzaţii care însoţesc aceste gesturi în zona buzelor, limbii şi obrajilor. Copilul este într-o relaţie de dependenţă absolută faţă de mamă, care devine obiect al libidoului. Copilul încă nu are sentimentul unei identităţi aparte, astfel încât sânul matern e perceput drept o prelungire a propriului corp. Cu alte cuvinte obiectul libidoului este propriu corp, astfel încât satisfacerea este autoerotică. Stadiul oral este unul canibalic având la bază mecanismul de încorporare. Este modul copilului de a intra în contact cu exteriorul

II. Stadiul anal (1 - 3 ani): Înspre vârsta de 2 ani, copilului i se impune o primă cerinţă: păstrarea curăţeniei corporale şi formarea unor deprinderi de igienă. Eliminarea fecalelor reduce plăcerea copilului după instaurarea ,,regulii oliţei”, el trebuie să amâne această plăcere. Pentru prima dată, satisfacerea unui impuls instinctual este barată de cerinţa părinţilor de a o face la un moment dat şi într-un anume loc. Este o perioadă de traume şi conflicte pentru ambele părţi. Copilul descoperă că are o armă (fecalele) pe care o poate utiliza împotriva părinţilor. Prin aceasta el dobândeşte un control asupra a ceva şi poate alege dacă se supune sau nu exigenţelor părinţilor. Este prima modalitate a copilului de a se opune exteriorului. Dacă părinţii sunt prea duri sau copilul are dificultăţi în formarea deprinderilor, va reacţiona la frustrare în două moduri: a. Modul anal-agresiv: copilul detectează unde şi când este interzis, înfruntând cerinţa părinţilor. Personalitatea se manifestă prin comportament de cruzime, tendinţe distructive, accese de furie, dezordine; ceilalţi sunt considerati obiecte de posesiune. b. Modul anal-retentiv: copilul reţine fecalele. Retenţia poate fi şi ea o tehnică pentru manipularea părinţilor. Personalitatea se manifestă prin încăpăţânare, zgârcenie, are tendinţa de a acumula, tendinţa spre rigiditate, curăţenie compulsivă, conştiinciozitate şi încăpăţânare.

III. Stadiul falic : rezolvarea ,,complexului Oedip’’ (3 - 5 ani): Zona erogenă dominantă devine cea genitală, copilul înaintând spre sexualitatea adultă. Copilul se confruntă cu limitările impuse de societate (părinţi) în calea satisfacerii pulsiunii sexuale. La baza acestui stadiu pare să stea curiozitatea şi deschiderea spre cunoaştere a copilului. Copilul percepe diferenţele de sex, vrea să ştie cum a venit pe lume, cum arată sexul fraţilor şi surorilor, vrea să se căsătorească, atunci cand va fi mare, cu părintele de sex opus. Diferenţele de sex sesizabile aduc în prim plan anularea sentimentului de atotputernicie (băiatul relizeză că nu poate fi şi băiat şi fată) şi existenţa sau non-existenţa penisului. Băiatul consideră că şi fetiţa a avut aşa ceva dar i-a fost luat de către părinţi. Drept urmare apare teama (anxietatea) de castrare. Fetiţa îşi doreşte şi ea. Aceste afirmaţii înţelese în manieră simbolică, metaforică, arată superioritatea condiţiei masculine (ţinând seama de contextul socio-cultural a perioadei). La această vârstă copilul începe să fie curios şi să exploreze propriile zone genitale şi ale altora. Plăcerea provine din zona genitală şi este produsă nu numai prin masturbare ci şi prin fantasme (fantezii).

23

Complexul Oedip: Dorinţele sexuale ale copilului se îndreaptă spre părintele de sex opus. Apar sentimente ambivalente: iubire şi dorinţă faţă de părintele de sex opus şi ostilitate şi rivalitate faţă de părintele de acelaşi sex. Este mai pregnant manifestat la băieţi şi are o dezvoltare completă. Manifestări ale Complexului Oedip la băieţi: băiatul este gelos şi ostil faţă de tată, vrea să-i ia locul şi se teme de răzbunarea tatălui (prin castrare). Teama este atât de mare încât trebuie să-şi reprime dorinţele sexuale şi să le înlocuiască cu o afecţiune mai acceptată. (anxietatea de castrare). Rezolvarea complexului : identificarea cu tatăl şi adoptarea unor substitute de satisfacţie sexuală.

Manifestarea complexului Oedip la fete: Complexul Electra: deşi mama a fost obiectul iniţial al dragostei, se produce o reorientare spre tată. Cauza reorientării: fetiţa descoperă că băieţii au ceva în plus, îşi condamnă mama pentru că a castrat-o şi îşi reorientează dragostea spre tată, care posedă organul râvnit. Invidia de a nu avea penis este corespondentul feminin al anxietăţii de castrare. Rezolvarea complexului Electra: nu se poate rezolva complet, de aceea femeile au un Supraeu slab dezvoltat; astfel ele se identifică cu mama şi îşi reprimă dragostea incestuoasă.

De rezolvarea complexului Oedip depinde atitudinea adultului faţă de sexul opus. Rezolvarea incompletă determină conturarea unui tip de personalitate falic, manifestat prin narcisism, dificultatea stabilirii unor relaţii heterosexuale mature. Aceste persoane au nevoie de recunoaştere şi apreciere permanentă a atractivităţii lor sexuale.

Perioada de latenţă : Nu constituie un stadiu propriu-zis al dezvoltării psiho-sexuale. Energia este canalizată şi sublimată în activităţi şcolare, sport, hobby şi relaţii de prietenie cu cei de acelaşi sex.

IV. Stadiul genital (începe la pubertate): Energia sexuală poate fi exprimată în adolescenţă prin substitute social-acceptabile şi apoi rezolvate plenar în viaţa adultă printr-o relaţie profundă cu o persoană de sex opus. Tipul de personalitate genitală găseşte satisfacţie în muncă şi în dragoste.

3. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ – Metode de intervenţie.

Conform acestei teorii starea nevrotică actuală are izvoarele în mica copilarie (de regulă în perioada 3-6 ani, în faza rezolvării conflictului oedipian), nivelul lor fiind unul inconştient. Deoarece, pentru a gestiona aceste conflicte, Eul a dezvoltat mecanisme de aparare care cu timpul au devenit ori rigide, ori anacronice, sarcina terapeutului este aceea de a aduce conflictele micii copilării din inconştientul pacientului în conştiinţa sa pentru a putea fi supuse unei judecaţi actuale de către o persoană care a caştigat între timp mai multă maturitate şi experienţă de viaţă. Psihanaliza clasică, este un proces terapeutic de lungă durată, ce implică efort din partea pacientului (5, 6 zile pe săptămână, pe o durată de un an la mai mulţi ani). Cadrul terapeutic este stabilit cu mare atenţie de psihanalist, şi anume, pacientul înainte de a fi acceptat i se realizează o evaluare diagnostică, se discută expectaţiile sale, i se explică modalitate de lucru, este avertizat în legătură cu producerera unor posibile modificări serioase, după care îl invită la o perioadă de reflecţie de 2-3 saptamâni pentru a se hotărâ dacă se angajează la un astfel de demers. Specific în timpul şedinţelor de psihanaliză, este că pacientul stă întins pe o canapea (divan), iar terapeutul în afara câmpului său vizual. Avantajul pacientului este că-i permite să intre într-o stare de relaxare, aproape de somn cei favorizează libertate pentru visare, regresie, accesul la inconştient ş.a. Tehnicile utilizate în psihanaliză sunt: asociaţiile libere, analiza viselor, analiza acţiunilor pacientului, analiza transferului, analiza rezistenţelor, analiza Ego-ului, interpretările şi prelucrările. Metoda asociaţiilor libere este folosită ca tehnică de bază în psihanaliză, cu scopul descoperirii conflictelor inconştiente. Psihanalistul îi propune pacientului să dea frâu liber gândurilor şi sentimentelor oricare sunt ele fără a cenzura şi a încerca să urmărească un fir

24

logic. El intervine doar cu întrebări care să-i permită pacientului noi asociaţii de idei, ca de exemplu: „ce vârstă ave-ai atunci?; „ ce imagini îţi apar acum?; „cu ce asociezi gândul acesta?. etc.. În derularea asociaţiilor libere apar imagini, reproşuri, sentimente, dorinţe, nevoi, acuze, etc., moment în care pacientul are nevoie de încurajarea psihanalistului care să-i ofere siguranţă şi încredere. Însă chiar şi încurajată persoana în a-şi da frâu liber liber gândurilor sale mai pot apărea blocaje, numite de Freud rezistenţe, rezultate din controlul inconştient al pacientului. Psihanalistul pune accentul în analiză tocmai pe aceste zone sensibile. Analiza viselor, tehnică utilizată în psihanaliză alături de asociaţiile libere. În cursul asociaţiior libere, la pacient apar spontan relatări despre visele pe care le-a avut, vise ce reprezintă propriile sale experienţe şi conţinuturi de natură inconştientă. Pentru Freud visele sunt „calea regală spre inconştient” , considerând-o cea mai bună sursă de informaţii. El a descris două niveluri ale conţinutului viselor : conţinutul manifest (conştient, cel pe care persoana îl poate povesti) şi conţinutul latent (inconştient, reprezintă semnificaţia reală a visului, setul de evenimente intrapsihice ascunse de conţinutul manifest). Freud a descris visele ca încercări mascate de a îndeplini dorinţele cele mai profunde sau nevoi culpabilizatoare, durerose pentru a fi acceptate conştient. Dorinţele, ideile reprezentând conţinutul latent al visului şi acestea sunt exprimate în forme deghizate prin conţinutul manifest al visului. Rolul psihanalistului este de a-şi încuraja pacientul să vorbească despre conţinutul manifest al visului făcând toate asociaţiile libere care-i apar, cu scopul de a ajunge la conţinuturile inconştiente. Analiza acţiunilor pacientului , metodă care se referă atât la comportamentele verbale (erori de pronunţare, lapsusuri, etc.), cât şi la cele nonverbale, attât la cele din şedinţa de psihanaliză, cât şi la cele din afara ei. Analiza rezistenţelor . Conceptul de rezistenţă se referă la tot ceea ce în acţiunile şi cuvintele analizatului se opune accesului acestuia la propriul inconştient . Rezistenţele pot fi conştiente (când pacientul împiedică în mod conştient progresul analizei) sau inconştiente (când pacientul nu-şi dă seama de felul în care perturbă procesul analitic). Cele mai semnificative în procesul analitic sunt rezistenţele inconştiente, deoarece oferă informaţii importante despre structura de personalitate a pacientului. Rezistenţele intră în acţiune atunci când pacientul simte că intră pe un teren nesigur, în plus, atunci când unele dintre tendinţele şi dorinţele inconştiente sunt terifiante şi inacceptabile pentru pacient de a le aaccepta în planul conştient. Freud consideră rezistenţele ca fiind puncte centrale şi instrumente importante ale psihanalizei. Natură loe este duală: pe de o parte interferă cu tratamentul, şi pe de altă parte constituie o sursă de informaţii esenţială pentru analiză. Analizarea rezistenţelor au rolul ca pacientul să fie condus de psihanalist să conştientizeze ce rol joacă acestea în viaţa sa şi cum acestea îl împiedică să afle cu ce se confruntă în prezent. Analiza transferului. O parte importantă în psihanaliză se referă şi la atitudinea pacientului faţă de terapeut. În timpul terapiei clientul dezvoltă reacţii emoţionale puternice faţă de psihanalist, emoţii care pot fi pozitive (admiraţie, dragoste, respect, ş.a.) sau negative (ură, gelozie, ostilitate ş.a.). Majoritatea reacţiilor fiind izvorâte din tendinţele şi dorinţele ascunse ale pacientului atunci când psihanalistul îşi menţine neutralitatea în relaţia terapeutică. Practic este vorba de sentimente, atitudini pe care pacientul le-a avut sau le are faţă de persoane importante din viaţa sa şi care le manifestă în relaţia terapeutică faţă de analist. Această tendinţa a pacientului de a face din analist obiectul răspunsurilor sale emoţionale se numeşte transfer. În analiza transferului , analistul îl ajută pe client să obţină o mai bună înţelegere a reacţiilor sale emoţionale faţă de oricare altă persoană, şi să conştientizeze sursele reale ale acţiunilor sale. Psihanaliştii afirmă, că în urma insight-ului asupra acestei înţelegeri, se produc schimbări în sfera personalităţii pacientului. Relaţia transferenţială este importantă pentru că astfel pacient ajunge, ajutat de analist, să o privescă ca o reeditare a relaţiei sale cu o figură parentală şi în felul acesta are ocazia să se desprindă de copilărie şi să stabilească relaţii de tip matur cu persoanele importante din apropierea sa.

25

În relaţia terapeutică şi psihanalistul poate experimenta reacţii emoţionale puternice (pozitive sau negative) către pacient. Aici este vorba de contratransfer, termen folosit pentru răspunsul emoţional al terapeutului la solicitările afective ale pacientului. Dup Freud, contratransferul reduce obiectivitatea terapeutului , afectând negativ relaţia pacient-analist. Intrepretările. Pe parcursul şedinţelor terapeutice, analistul are sarcina să ordoneze materialul discontinuu din asociaţiile libere şi analiza viselor ale pacientului, să descopere semnificaţiile ascunse, simbolice şi să-i ofere explicaţiile necesare prin prisma conceptelor psihanalitice. Acestea sunt interpretările , ipoteze explicative cu privire la unele atitudini comportamentale, cui scopul de a-l ajuta pe pacient să obţină insigh-ul asupra naturii conflictelor care reprezintă sursa dificultăţilor cu care se confruntă în prezent. Momentul potrivit pentru formularea interpretărilor ţine de competenţa analistului, astfel încât să fie pe măsura în care pacientul este pregătit să le primească. Important este ca momentul să fie ales atunci când materialul inconştient este aproape să se releve la nivel conştient astfel încât pacientul să poate accepta şi insight-uri şi dureroase. Altfel, nu face decât să-i crească pacientului anxietatea şi defensele. Prelucrările, este un procedeu specific psihanalizei ce necesită timp lung, intensiv şi costisitor. De-a lungul analizei, pentru a se ajunge la semnificaţiile psihologice ascunse şi apoi pe deplin înţelese şi integrate de pacient, sunt necesare prelucrările asupra materialului asociativ, ce reprezintă o explorare progresivă, repetitivă a interpretărilor şi rezistenţelor. Prelucrate emoţiile dureoase din timpul copilăriei în cadrul terapeutic, îi permite pacientului să devină suficient de puternic pentru a se confrunta cu aceste emoţii cu mai puţină anxietate şi a le face faţă într-un mod realist.

4.ANALIZA JUNGIANĂ

Carl Gustav Jung, medic psihiatru elveţian, iniţial adept al teoriilor freudiene, s-a delimitate ulterior de acestea, creându-şi propria concepţie asupra psihicului uman. După el structura psihicului uman cuprinde tot trei niveluri: inconştientul colectiv, inconştientul personal şi conştiinţa. Inconştientul colectic cuprinde toată experienţă comună a întregii umanităţi. Inconştientul personal conţine unele imagini mintale de care nu suntem actual conştienţi, dar care pot fi conştientizate. Conştiinţa cuprinde percepţiile, gândurile, sentimentele, amintirile de care persoana este conştientă.

Spre deosebire de psihanaliza clasică, analiza jungiană îşi propune să pătrundă mai puţin în trecutul pacientului pentru a-i descoperi traume din copilărie. Obiectul de analiză este de a ajunge la conştientizarea modelelor familiale şi cum acestea au fost preluate şi funcţionează în individ sub forma unor comportamente distructive şi de apărare. În cadrul terapeutic, specific analizei jungiene, pacientul poate trăi şi retrăi afecte puternice şi complexe, se poate confrunta cu acestea până la a găsi soluţia adecvată cei conferă posibilitatea de a fi o fiinţă ca întreg. Jung subliniază necesitatea ca analistul să fie în cadrul tetrapeutic într-o poziţie de egalitate şi total vizibil cu pacientul. Scopul terapiei analitice este de atingerea unei regresii profunde, ce presupune un număr de 4-5 şedinţe pe septămână până Eul devine relativ stabil, apoi reducându-se la 1-2 şedinţe pe săptămână. În cadrul analizei jungiene sunt evitate discuţiile intelectuale şi se pune accent pe declanşarea funcţiei simbolice a psihicului (numită şi funcţie transcedentală sau religioasă). Jung foloseşte în terapie analiza simbolurilor , care apar spontan la suprafaţă (prin imagini care pot fi desenate, pictate,manipulate în imaginaţie, pentru a percepe, dezvolta şi descifra simbolul) care ajută pacientul să înţeleaegă ceva important cu sens în prezent pentru viaţa lui. Pacientul traăieşte un sentiment de uşurare, de trăire afectivă pozitivă şi de satisfacţie în momentul acceptării interpretării simbolului. Scopul acestui demers terapeutic este deblocarea de fluxul energetic, acceptarea conţinuturilor inconştiente şi construirea a ceea ce lipseşte.

26

Tehnicile principale utilizate de Jung în terapie sunt: interpretarea viselor, tehnicile de

imaginare, asociaţiile şi amplificările. Intrerpretarea viselor este tehnica cea mai importantă. Scopul utilizării terapeutice a visului ce presupune descifrarea simbolurilor este de a ajuta persoana să înţeleagă singură sensul visului. În lucrul cu visele se parcurg mai multe etape, şi anume:

1. povestirea visului ca serie de imagini succesive; 2. identificarea emoţiei legată de simbolurile din vis şi eventual desenarea sau

utilizarea simbolului în imagiaţia activă; 3. căutarea de informaţii despre viaţa prezentă a pacientului, precum şi a

problemelor cu care se confruntă. 4. căutarea de asociaţii determinate de vis sau de amintiri evocate de vis; 5. realizarea de amplificări, făcând analogii cu imagini din alte vise sau cu motive

mitologice din legende , mituri , basme etc., astfel încât mesajul visului să aibă semnificaţie, să capete sens pentru persoană.

Tehnicile de imaginare. O şedinţă analitică debutează prin lucrul cu visul, continuă cu imaginaţia activă . Jung propune pacienţilor să extindă visul prin imaginaţie, provocând un dialog cu personajele din vis (joc de rol), desenarea sau dramatizarea scenelor din vise cu scopul de a dezvolta şi clarifica imaginile acestora. Imaginaţia activă poate fi utilizată şi ca tehnică de sine-stătătoare. Exemple ale imaginaţiei în activitatea terapeutică pot fi: imaginarea dirijată, meditaţa, pictarea sau modelarea de imagini care aduce la suprafaţă materialul inconştient, utilizarea construcţiilor sau a colajelor precum şi psihodrama. Asociaţiile în analiza jungiană sunt diferite de psihanaliza clasică. Diferenţa constă într-un tip specific de interogare, cerându-i-se subiectului să spună spontan ce îi vine în minte în legătură cu diverse aspecte ale visului. Şi analistul , uneori poate realiza asociaţii, care au valoare dacă sunt acceptate de pacient. Amplificările. În cadrul terapeutic, amplificările constau în punerea în legătură a simbolului sau simptomului manifestat de pacient cu un „mitologen” adică cu un motiv sau personaj arhetipal relevant (din folclor, mitologie, tradiţia religioasă, legende, basme, ritualuri, etc.) şi cu soluţiile acestuia. Apoi se caută descifrarea „miezului inconştient” de sens, de înţeles subiacent atât mitului, cât şi simbolului sau simptomului . După care urmează conectarea la situaţia de viaţă prezentă a pacientului şi aplicarea în real a soluţiilor posibile. Scopul amplificării este conştientizarea şi recăpătarea respectului faţă de forţele interioare ale sinelui, pentru a acţiona curativ în planul realităţii. Întrebări de evaluare: 1. “Rezistenţa la schimbare” a clientului are loc datorită faptului că:

a. clientul este trimis la psihoterapie de o altă persoană b. clientul are un nivel intelectual redus c. clientul se opune oricărui aspect care tinde să strice echilibrul lui actual d. terapeutul nu stăpâneşte foarte bine tehnicile de intervenţie

2. “Transferul” are loc în cadrul relaţiei terapeutice corespunzătoare următoarei grupări psihoterapeutice:

e. psihoterapii psihodinamice f. psihoterapii comportamentale g. psihoterapii experienţiale h. în oricare dintre ele

27

CURSUL NR. 5

ORIENTAREA COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE

Orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste asupra personalităţii s-a conturat la începutul secolului XX ca o reacţie la psihoterapiile dinamice. Skinner, Miller, Eysenck, Dollard şi Wolpe, au fost personalităţi care au marcat debutul psihoterapiei comportamentale, introducând metode terapeurice diferite, bazate pe principiile învăţării şi condiţionări. Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele, adaptative sau neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult sau mai puţin conştientizate şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor. O persoană nevrotică este o persoană cu deprinderi dezadaptative învăţate. Ele s-au fixat în psihicul individului deoarece, în istoria lui, i-au permis acestuia să facă faţă stresului, să evite anumite situaţii traumatizante. Ulterior aceste reacţii s-au întărit şi apoi s-au generalizat şi tind să se repete in tot mai multe împrejurări. După comportamentalişti comportamentul depinde de situaţie, acţiunile oamenilor fiind constante în condiţii similare, dar variind în condiţii diferite. Comportamentul este în funcţie de situaţie, iar demersul terapeutic presupune uneori şi o intervenţie asupra mediului. Procesul psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică şi mai mult pe tehnicile utilizate. Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în care terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv el însuşi trebuie să fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic cu o tentă de superioritate. Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu strategiile de adaptare pe care le propune acesta din urmă

2. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE Atunci când comportamentul-ţintă care se cere modificatat a fost specificat, terapeutul şi clientul elaborează împreună, de comun acord, un program de terapie ce include o combinaţie de tehnici comportamentale. Psihoterapeutul este cel care alege metodologia cea mai potrivită pentru problematica clientului şi îi propune acestuia o schemă de terapie. Un demers comportamental complet presupune parcurgerea a patru faze:

a. precizarea comportamentului inadecvat (când a apărut, cum, în ce împrejurări, în ce condiţii continuă să apară);

b. delimitarea simptomelor-ţintă şi a obiectivelor terapiei; c. alegerea uneia sau mai multor tehnici comportamentale potrivite şi stabilirea unui

program terapeutic; d. evaluarea rezultatelor în raport cu stadiul anterior terapiei.

Principalele tehnici psihoterapeutice comportamentale sunt:

1. Desensibilizarea sistemică progresivă. Desensibilizarea sistemică progresivă poate fi privită ca un proces de decondiţionare sau de contracondiţionare. Această tehnică este eficientă mai ales în eliminarea fobiilor sau a temerilor, dar şi în reducerea tracului, în cazuri de impotenţă şi frigiditate, în tulburări anxioase. Tehnica constă în al învăţa pe subiect ca, în prezenţa stimulilor anxiogeni, imaginari sau reali, să se

28

relaxeze sau să se comporte într-un mod care este incmpatibil cu apariţia anxietăţii. Metoda cuprinde următoarele etape:

b. Învăţarea relaxării (durează de regulă cam 6 şedinţe). Aşezat într-o poziţie confortabilă (culcat, şezând sau semişezând), clientul se antrenează sistematic, sub îndrumarea terapeutului, în relaxarea tuturor grupelor musculare.

c. Stabilirea ierarhiilor situaţiilor generatoare de anxietate, în ordine descrescătoare , de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.

d. Desensibilizarea propriu-zisă. După ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare, este expus gradual stimulilor succesivi, din ce în ce mai anxiogeni, din ierarhia stabilită anterior. Desensibilizarea se face în condiţii de relaxare profundă, scopul fiind asocierea de stimuli anxiogeni cu relaxarea pentru a „sparge” asocierea dezadaptativă anterioară (stimul-anxietate) şi a înlocui cu un răspuns adaptativ. Subiectului i se cere să se relaxeze cu ochii închişi şi să-şi imagineze iniţial scene neutre şi apoi fiecare din situaţiile din ierarhie, începând cu cea mai puţin anxiogenă. În momentul în care clientul afirmă că simte anxietate, şedinţa se încheie cerându-i-se să se concentreze pe relaxare.

2. Expunerea „in vivo”

Expunerea „in vivo” merge pe acelaşi principiu ca şi tehnica precedentă, clientul fiind însă instruit să se confrunte cu situaţiile reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de terapie sau direct fără a mai trece prin etapa imaginativă. Scopul este de a reuşi să păstreze starea de relaxare în prezenţa stimulilor respectivi. Este un procedeu mai eficient decât simpla imaginare a situaţiilor producătoare sde anxietate, dar unii clienţi au nevoie să înceapă cu nivelul imaginativ şi apoi să experimenteze situaţiile concrete.

3. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite Tehnica porneşte de la principiul că, expunând pe cineva direct la stimulii producători de anxietate, persoana descoperă că nu se întâmplă nimic rău, ceea ce poate conduce la stingerea comportamentului de teamă. Confruntarea cu situaţiile anxiogene se poate face în plan imaginar, terapeutul manevrând astfel situaţia încât să producă rapid o creştere a anxietăţii (tehnica implozivă) sau prin expunerea reală, mai ales la clienţii cu capacităţi imaginative limitate (tehnica expunerii-flooding). Aceste tehnici se dovedesc eficiente mai ales în tratarea agorafobiei şi a tulburărilor compulsiv-obsesive.

4. Întărirea selectivă. Ideea de la baza acestei tehnici este aceea că modelele de comportament învăţate au tendinţa de a slăbi şi de a dispărea în timp, dacă nu sunt întărite corespunzător. Tehnica este eficientă mai ales la copii, în situaţiile în care comportamentul nedorit a fost întărit fără voie de persoanele din jur. Procedura implică recompensarea comportamentelor dezirabile şi ignorarea celor indezirabile

5. Modelarea Modelarea presupune însuşirea unor modele de comportament deosebite prin observarea şi

imitarea altor persoane, cum ar fi părintele sau îngrijitorul, terapeutul (principiul de bază este cel al învăţării prin observare). Tehnica s-a dovedit eficientă în formarea de deprinderi de autoservire la pacienţii deficienţi mintal, precum şi în depăţirea anxietăţii, când persoana are şansa de a observa pe altcineva trecând prin situaţia provocatoare de anxietate fără a fi rănit.

6. Terapia aversivă

29

Terapia aversivă constă în înlăturarea modelelor nedorite prin metoda clasică a sancţiunilor, deci prin folosirea de stimuli aversivi. Tehnica a fost aplicată iniţial în tratarea toxicomanilor, a deviaţiilor sexuale şi a deprinderilor compulsive, respectiv a comportamentelor care oferă gratificaţii imediate individului, dar cu consecinţe negative pe termen lung sau inadecvate social, prohibite cultural şi dăunătoare psihic.

7. Antrenamentul asertiv Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de desensibilizare, cât şi formare

şi practicare a unor abilităţi de face faţă diferitelor situaţii de viaţă. Este indicat în cazul persoanelor cu dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale din cauza anxietăţii ridicate care îi împiedică să se exprime liber şi să îşi exprime sentimentele. El are menirea de a-l învăţa pe client să îşi exprime liber, direct şi adecvat gândurile şi emoţiile.

8. Autoreglarea. Pentru că într-un demers comportamental terapeutul şi clientul se întâlnesc rareori mai des de o dată pe săptămână, acesta din urmă tebuie să înveţe să îşi regleze comportamentul propriu, astfel încât să înregistreze progrese şi în afara şedinţelor de psihoterapie. Autoreglarea implică observarea, monitorizarea propriilor comportamente, şi utilizarea de tehnici variate pentru modificarea celor inadecvate. 3. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Terapiile behavioriste se focalizează pe modificarea directă a comportamentului, ignorând în schimb procesele raţionale, de gândire. Observându-se cu timpul că factorii cognitivi (gândurile, aşteptările, interpretările date evenimentelor) sunt importanţi în determinarea comportamentelor, mulţi psihoterapeuţi au început să-i ia în calcul în cadrul procesului terapeutic. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a preluat tehnicile behavioriste de modificare a comportamentelor şi le-a adăugat proceduri destinate schimbării convingerilor dezadaptative. O idee importantă este aceea că modul în care persoana se comportă în confruntarea cu obstacolele externe ţine nu numai de mărimea obiectivă a acestora, ci şi de imaginea, reflectarea lor în plan intern, subiectiv. Oamenii sunt perturbaţi de agresiunea şi de schimbările mediului extern. În general însă, ei sunt mult mai puternic afectaţi de ideile pe care le dezvoltă în legătură cu aceste evenimente. Strategia terapeuţilor cognitivişti, constă în a-l învăţa pe client să-şi interpreteze evenimentele de viaţă într-o manieră pozitivă, mai adaptativă, ceea ce conduce la rezolvarea problemelor emoţionale. Această formă de abordare terapeutică se dovedeşte eficientă mai ales în cazul persoanelor cu reacţii emoţionale perturbate, precum anxietatea şi depresia. Principalele tipuri de distorsiuni cognitive (patternuri de gândire negativă iraţionale) sunt:

1. gândirea de tipul „totul sau nimic”. A evalua lucrurile în alb şi negru, în termeni de performanţe sau eşecuri: dacă o performanţă nu este perfectă, este considerată eşec total.

2. suprageneralizarea. A considera că un eveniment negativ sau pozitiv singular se va produce la nesfârşit.

3. concentrarea asupra negativului (catastrofizarea). A te centra asupra unui eveniment negativ oarecare, a te gândi numai la acesta şi a-l lăsa să întunece toate celelalte evenimente pozitive.

4. descalificarea pozitivului. A respinge experienţele pozitive, a spune despre ele că nu contează, menţinând stilul negativ de gândire, în ciuda evidenţelor.

5. desprinderea de concluzii pripite. A te repezi să faci interpretări negative chiar dacă nu sunt suficiente pentru a trage astfel de concluzii.

30

6. maximalizarea şi minimalizarea. A exagera anumite lucruri (de regulă succesele celorlalţi) sau a le subestima (de regulă, propriile calităţi).

7. judecata afectivă. A considera că propriile emoţii negative reflectă modul cum stau lucrurile cu adevărat.

8. cerinţele absolutiste. A-ţi elabora câteva imperative categorice după care te conduci. Dacă aceste cerinţe absolutiste sunt adresate propriei persoane, ele generează sentimente de culpabilitate. Dacă sunt adresate celorlalţi, rezultă frustrare, furie, resentimente.

9. etichetarea. A interpreta persoana (de regulă, negativ) în loc de a se referi la o greşeală sau la un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei persoane sau altora.

10. raportarea la propria persoană. A te considera cauza unor evenimente negative externe, cu care nu ai nici o legătură.

4. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se încadrează în categoria terapiilor de scurtă durată: între 5 şi 20 de şedinţe. Şedinţele psihoterapeutice au obiective precise, sunt clar structurate şi presupun un plan de intervenţie stabilit de comun acord de către psihoterapeut şi persoană. Intervenţia cognitiv-comportamentală se realizează în două etape distincte: identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale şi modificarea acestora şi a comportamentelor aferente, fiecare presupunând tehnici terapeutice specifice.

1. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale este primul pas al demersului cognitiv-comportamental. Psihoterapeutul îi explică clientului conceptul de gânduri negative automate ca fiind gânduri negative, iraţionale care se declanşează spontan în anumite contexte şi care se referă la propria persoană, la lume, la viitor. Aceste gânduri se constituie şi se asociază cu diverse situaţii, încă din copilărie. Ele ţin de mai mulţi factori: de modul în care a fost tratat subiectul de către ceilalţi, mai ales de către persoanele semnificative din familie; de modul în care se simt şi vorbesc despre ei înşişi cei ce servesc subiectului drept model de identificare; de ceea ce i s-a spus subiectului în legătură cu el însuşi; de experienţele de viaţă mai importante prin care a trecut. Pentru ca subiectul să înţeleagă mai bine modul de declanşare a acestor patternuri de gândire, terapeutul poate prezenta uneori un exemplu din viaţa sa personală. Se poate utiliza ca suport tehnic lista principalelor tipuri de distorsiuni cognitive. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale se poate realiza prin:

a. discutarea unei experienţe emoţionale recente; b. utilizarea imaginaţiei dirijate pentru a-i permite clientului să traiască sau să

retrăiască imaginativ o situaţie în care apare simptomul şi să evoce gândurile negative declanşate spontan;

c. utilizarea jocului dramatic la clienţii cărora le este greu să evoce gândurile negative doar pe baza povestirii (pentru a le permite să reactualizeze cât mai veridic întreaga situaţie şi patternurile de gândire declanşate);

d. observarea şi utilizarea modificărilor de dispoziţie ale clientului din timpul şedinţei terapeutice;

e. determinarea semnificaţiei unor evenimente în legătură cu care clientul nu a reuşit să declanşeze şi să concretizeze patternurile de gândire negativă.

2. Modificarea paternurilor de gândire egativă iraţionale şi a comportatelor aferente

utilizând:

31

a. raţionalizarea - clientului i se explică faptul că stările afective disfuncţionale sunt produse mai mult de gândurile sale negative şi mai puţin de împrejurările exterioare (relaţia gândire, sentiment, comportament);

b. furnizarea de informaţii asupra anxietăţii şi mecanismelor de apariţie şi de întreţinere a acesteia – clientului i se descriu în detaliu simptomele anxietăţii şi evoluţia lor posibilă şi i se precizează că acestea nu sunt periculoase (nu conduc la deces sau pierderea controlului) şi nici nu sunt semne ale unei boli psihice grave;

c. verificarea veridicităţii gândurilor negative automate în timpul şi în afara şedinţelor terapeutice,

d. distragerea – clientul este învăţat să-şi controleze simptomul concentrându-se asupra altor activităţi şi nu asuptra stării proprii;

e. programarea activităţilor după reguli precise, evitând supraîncărcarea şi tendinţa de a face mai multe lucruri simultan, ceea ce sporeşte tensiunea şi oboseala (realizarea de liste de activităţi, stabilirea priorităţilor, programarea de pauze pentru relaxare, etc.;

f. experimentarea în sfera comportamentelor (prin folosirea de tehnici comportamentale).

Întrebări de evaluare: 1. În psihoterapiile comportamentaliste insigt-ul apare pe baza:

a. Discutarea situaţiilor concrete de viaţă, a gândurilor, credinţelor şi comportamentelor repetitive, precum şi explicaţiile oferite de terapeut

b. Asociaţiilor libere, sau a analizei viselor şi a actelor ratate în strânsă legătură cu interpretările pe care le face terapeutul

c. Conştientizării propriilor emoţii, gânduri şi strategii comportamentale în situaţii concrete construite pe baza unor tehnici provocative

2. Cauzele afecţiunilor psihice, în viziunea psihoterapiilor comportamentaliste, sunt:

a. Dorinţele libidinale timpurii care rămân în afara conştiinţei şi fragmentarea Eului b. Disperarea existenţială, fragmentarea eului, lipsa de congruenţă în cadrul

experienţei personale. c. Deprinderi învăţate, comportamente inadecvate întărite de factori de mediu d. Lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale şi absenţa conştientizării

CURSUL NR. 6

ORIENTAREA UMANIST-EXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI EXPERIENŢIALE Orientarea umanist-experienţială în psihoterapie centrată pe teoriile umaniste asupra

personalităţii s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăţi a secolului XX, avândui ca promotori pe Gordon Allport, George Kely, Abraham Maslow, Carl Rogers, ş.a. Orientarea umanist-experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile, dragostea, creativitatea, imaginea de sine) în atenţia psihologilor şi psihoterapeuţilor. Omul în terapiile umaniste este privit ca o entitate activă, autoafirmativă, cu un potenţial latent ce se cere valorificat şi centrarea pe experienţa imediată, conform principiului „aici şi acum”.

32

Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală. În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno)., gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a. În ultimele decenii, din această orientare s-a conturat o a patra direcţie care a marcat destinul psihologiei şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să exploreze o formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi transformator – supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică şi terapia holotropică (o tehnică de autoexplorarre empirică, asistată de un psihoterapeut, care permite conectarea unor teriitorii necunoscute ale inconştientului, cu referire mai ales la dimensiunea perinatală şi cea transpersonală).

2. PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT

Carl Rogers este psihologul american care, începând cu anii”40, a elaborat o nouă modalitate

de abordare a oamenilor cu dificultăţi emoţionale. Aceasta a apărut iniţial sub denumirea de psihoterapie non-directivă şi contrazicea considerabil principiile statuate la acea vreme, susţinând ideea unui tratament psihoterapeutic „lipsit de direcţii”, de diagnostice şi interpretări. Ulterior el va denumi acest demers: psihoterapie centrată pe client. Pentru ca procesul terapeutic să fie fecund, trebuie ca el să se efectueze în funcţie de experienţa clientului, nu în funcţie de teoriile şi principiile străine acestei experienţe. Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el să adopte, vis-a-vis de clientul său, o atitudine empatică; trebuie să se străduiască să se cufunde cu clientul, în lumea subiectivă a acestuia. Clientul trebuie să fie centrul întreprinderii, nu numai în sensul că el este beneficiarul, ci într-un sens mai intrinsec. Înţelegerea experienţei sale personale trebuie să servească drept ghid şi criteriu în procesul de reorganizare a atitudinilor sale şi în conduita ulterioară a vieţii sale. De aici, termenul de centrare pe client. Deasemenea, în opinia şi practica lui Rogers „non-direcţia” se reduce esenţialmente la abţinerea de la judecată evaluantă, nu la absenţa funcţiei de judecată; orice activitate coerentă cere folosirea constantă a acestei funcţii.

În exprimarea cea mai simplă, ideea principală a acestei concepţii terapeutice este afirmarea „capacităţii individului”, mai explicit, aceasta traducându-se astfel: fiinţa umană are capacitatea, latentă dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi şi de a-şi rezolva problemele suficient pentru satisfacerea şi eficacitatea necesară funcţionarii adecvate (aspect denumit capacitate de autoactualizare) şi are de asemenea o tendinţa să exerseze această capacitate. Ca potenţiale, această capacitate şi această tendinţă sunt inerente oricărui om. Exercitarea acestei capacităţi reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei şi ridicării „Eului"; altfel spus, ea reclamă relaţii lipsite de ameninţare sau de sfidare (provocare) cu ideea că subiectul se ameliorează pe el însuşi. Pentru ca această capacitate să funcţioneze optim omul are nevoie de acceptare necondiţionată. Modul de funcţionare specific uman are la bază capacitatea de cunoaştere reflexivă, adică capacitatea nu numai de a şti, ci de a şti că ştii. Cunoaşterea reflexivă face posibilă autoevaluarea şi autocorecţia. De remarcat că nu este vorba de o capacitate de înţelegere completă şi foarte corectă, ci de un grad de înţelegere imperfect, fără îndoială, dar suficient fiecărui pas al procesului de adaptare şi integrare care este existenţa umană: este o înţelegere activă, într-un fel vitală, orientată nu spre conceptualizare, ci spre acţiune. Tendinţa la actualizare a organismului este fundamentală. Ea veghează la exersarea tuturor funcţiilor, atât fizice cât şi experienţiale; ea vizează în mod constant să dezvolte potenţialităţile

33

individului pentru a asigura conversaţia şi „îmbogăţirea” sa ţinând cont de posibilităţile şi limitele mediului. În terapia centrată pe client cel mai important factor este relaţia terapeutică şi în principal atitudinea terapeutului. Atitudinea principală, cea care le conduce pe toate celelalte, este atitudinea de considerare (acceptare) pozitivă necondiţionată. Ceea ce este propriu acestei atitudini este - în afara caracterului său necondiţional - autenticitatea sa. Crearea unui climat afectiv adevărat terapeutic este unul din aspectele cele mai delicate ale rolului terapeutului. Pe lângă securitate şi căldură, climatul psihologic care să-i ofere clientului sentimentul libertăţii totale, libertăţii de a-şi explora cele mai ascunse şi mai „urâte” sentimente ale propriului eu, în scopul de a deveni tot mai congruent cu experienţa prezentă, trebuie să fie caracterizat şi prin: înţelegere empatică, toleranţă, respect. Referitor la aitudinea terapeutului Rogers vorbeşte de acordul intern, adică de autenticitatea atitudinilor acetuia. Pentru ca relaţia să fie terapeutică, trebuie ca experienţa imediată a terapeutului să fie corect reprezentată sau simbolizată în conştiinţa sa; altfel spus, este necesar ca sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de client să fie total disponibile conştiinţei.

Tehnicile propuse de Rogers sunt: 1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul

este pus pe sentimentele prezente. 2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele folosite

de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă, pentru a elimina confuziile.

3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică, acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).

Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă ca modalităţi de susţinere ale dialogului sunt: 1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire,

mimică, mişcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul. 2. Tehnici de reflectare: a. Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune

subiectul. Se păstrează limbajul subiectului şi se accentuează acea parte din mesajul transmis de către client care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă. Clientul se simte acceptat, încurajat să comunice, apar şi sunt conştientizate sensuri noi ale situaţiei prezentate, sunt mult diluate blocajele, rezistenţele şi, de asemenea, nu există riscul introducerii unor mesaje distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite care ar putea să apară putând fi corectate şi reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un alt rol important al acestei tehnici este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi perspective, a unei soluţii la problema cu care se confruntă şi în cazul în care totuşi apar rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea lucrului cu rezistenţele într-o manieră non-intruzivă şi extrem de delicată pentru sensibilitatea clientului.

b. Repetiţia pe alt ton / cu o nuanţă de umor: Terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor. Rol : schimbarea perspectivei asupra evenimentului.

c. Amplificarea: Se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă, constructivă a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.

3. Tehnici de reformulare: a. Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: Se obţine o nouă viziune asupra

ansamblului, fără a se adăuga sau omite nimic. Se poate folosi atunci când subiectul este nemulţumit de modul cum a acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-o altă perspectivă, comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect de şoc, cu consecinţe în planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.

b. Reformularea sinteză:

34

Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul fiind pus pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative greşite, distorsionate ale subiectului; se folosesc doar cuvintele clientului şi nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate. Această tehnică este un fel de reflectare într-o formă mai extinsă.

c. Reformularea clarificatoare: Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii şi

întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului. 4. Tehnici de deschidere: Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut,

redeschis prin formulări neutre de tipul: „Şi….”, „Deci…..”, „Aşadar….” ş.a. m.d. Terapeutul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-şi impune propriile sale

valori şi standarde, nu sugerează soluţii. Terapeutul doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică. Deasemenea, specific acestei terapii este „comunicarea aici şi acum”. Chiar atunci când sunt relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici şi acum. Situaţia trecută este adusă în prezent.

3. PSIHODRAMA

Numele Moreno este sinonim cu psihodrama. Jacob Levi Moreno este considerat drept unul

din primii terapeuţi orientaţi acţional, creatorul terapiei în echipă, al abordărilor de grup şi maritale, pionier în tratamentul psihozelor.

Moreno defineşte psihodrama ca „ştiinţă care explorează adevărul prin metode dramatice.” Într-o reprezentare psihodramatică individul dă viaţă pe scenă lumii sale interioare, explorând anumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri ai grupului care interpretează rolurile personajelor desemnate de el.

Metoda psihodramatică integrează modalităţile analizei cognitive cu dimensiunile implicării experienţiale, participative. Interacţionând la modul concret, angajându-te corporal şi imaginativ în situaţie - ca şi când se întâmplă acum - are drept consecinţă conştientizarea unor idei şi trăiri în general inaccesibile prin simpla povestire a situaţiei respective. Elementele nonverbale ale comunicării acţionează nu numai în relaţie cu interlocutorul, dar şi la nivel intern, astfel încât, atunci când retrăieşti o situaţie punând în practică comportamentul furios sau înfricoşat de atunci, aduci în conştiinţă emoţii pe care altfel le-ai fi reprimat. Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru ingrediente vitale: factorul spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire şi cel de tele. O trăsătură esenţială a spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod autonom, fiind simultan adecvat nevoilor interne şi cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza, spontaneitatea are nevoie de un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În psihodramă acest mediu este situaţia de grup. Instrumente metodologice: Moreno identifică cinci instrumente fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena, protagonistul (subiectul), directorul, eurile auxiliare şi auditoriul.

Scena reprezintă spaţiul în care persoanele lucrează asupra lor însele în postura de membru al grupului sa de protagonist. Poartă numele de „spaţiu terapeutic”. Este un spaţiu mochetat, igienic, cu suprafeţe moi, care evită riscul unor accidente fizice. Este suficient de larg astfel încât să permită lucrul simultan a 6 - 8 persoane. Are în compunere două părţi: una destinată protagonistului - scena şi balconul, alta destinată membrilor grupului atunci când protagonistul lucrează – auditoriul. Din spaţiul terapeutic fac parte obiecte care au rolul de repere spaţiale în scena reprezentată de protagonist - scaune, perne, saltele, beţe. Balconul este folosit ca loc care permite o privire detaşată, de ansamblu, diferit de nivelul scenei.

35

Protagonistul este persoana din grup ce işi exteriorizeză trăirile, este subiectul reprezentării psihodramatice. El montează pe scenă un aspect al realităţii sale interioare, având oportunitatea de a-şi explora tensiunile într-un mediu securizant şi structurat, de a-şi exprima fanteziile, dorinţele, trăirile neexteriorizate, complexele. El se află în acest moment în centrul atenţiei grupului, cu întreaga sa subiectivitate.

La invitaţia directorului, el alege colegii de grup care să interpreteze rolurile personajelor din secvenţa sa. Aceştia poartă numele de Euri auxiliare.

Eurile auxiliare sunt din acest moment instrumente în folosul protagonistului, venind în întâmpinarea nevoilor sale şi interpretând rolurile aşa cum le vede protagonistul.

Eul auxiliar este orice membru al grupului, în afară de director, ales de protagonist să joace un rol în scena sa; îl ajută pe protagonist în explorarea problemei sale. Eul auxiliar funcţionează ca o punte între director şi protagonist - pe de o parte este o extensie terapeutică, investigând conţinuturile puse în scenă în direcţia propusă de director, pe de alta este o extensie a protagonistului în exprimarea trăirilor sale.

El este întotdeauna ales de către protagonist, în baza relaţiei teleice care funcţionează între cei doi. Eul auxiliar nu este un actor care repetă cuvintele protagonistului, el esenţializează elementele definitorii propriului rol din exprimările verbale, postura, mişcările creionate de protagonist.

Un tip special de eu auxiliar este “alter ego-ul” - persoana care joacă partea protagonistului pe scenă (în secvenţele când acesta este în inversiune de rol cu alte personaje, acţionând din pielea acestora).

Directorul psihodramei este un terapeut profesionist care conduce şedinţa în toate etapele ei. Este cel care orchestrează psihodrama pentru a-l ajuta pe protagonist să-şi exploreze problema. Directorul, conducătorul terapiei este promotorul acţiunii, regizorul reprezentării, analistul materialului emotiv. Se implică cu întreaga sa personalitate, departe de a fi o prezenţă neutră şi pasivă, având un rol activ şi propunător.

Terapeutul este o prezenţă atentă, disponibilă, activă, un punct de reper pentru protagonistul aflat în explorare.El e garantul eficacităţii acestei explorări astfel încât protagonistul să aibă la sfârş itul reprezentaţiei sale un bun nivel de integrare în urma travaliului terapeutic. În cursul participării auditoriului directorul se asigură că intervenţiile membrilor grupului sunt constructive - nu admite observaţii critice faţă de conţinuturile reprezentate, sfaturi, interpretări. Fiecare îţi va exprima doar trăirile personale, experienţa proprie de viaţă.

Auditoriul este format din restul membrilor grupului neimplicaţi direct în reprezentaţie, care, atunci când este ales protagonistul, se retrag din spaţiul scenei în spaţiul numit aud itoriu.Reprezintă contextul terapeutic în care protagonistul îşi montează drama dar şi participă efectiv la procesul de vindecare. La sfârşitul psihodramei, când membrii grupului împărtăşesc cu protagonistul ceea ce au simţit, se reduce solitudinea protagonistului, se reconectează grupul şi se formează noi conexiuni. Funcţia principală a auditoriului este de a-l ajuta pe protagonist. Practic, aceasta are loc atunci când protagonistul alege din rândul auditoriului eurile auxiliare şi alter-ego care iau parte la reprezentarea sa, când auditoriul intervine din afara scenei ca o porta-voce a opiniei publice, dând un feedback la evenimentele văzute, şi la sfârşitul reprezentaţiei - prin împărtăşirea trăirilor provocate de scena urmărită. Momentele şedinţei psihodramatice

Sesiunea de psihodramă se desfăşoară în trei etape distincte: încălzirea, lucrul cu protagonistul şi participarea auditoriului. O şedinţă durează în medie 2 ore - mărimea grupului fiind între 5 şi 12 persoane.

Încălzirea este etapa destinată lucrului cu grupul, pentru a se naşte o atmosferă de spontaneitate prin activităţi specifice. Directorul propune în această fază activităţi care să ducă la interacţiuni semnificative între membrii grupului, în scopul dezvoltării sentimentului de încredere, siguranţă, autodezvăluire.

36

Timpul protagonistului cuprinde faza de acţiune efectivă, în care realitatea interioară a protagonistului este structurată şi concretizată pe scenă. Cu ajutorul directorului şi eurilor auxiliare protagonistul aduce pe scenă conflictele sale actuale, le dă formă, le atribuie conotaţii

Participarea auditoriului În această etapă, membrii grupului împărtăşesc trăirile şi gândurile suscitate de evenimentele

urmărite pe scenă. Prin participarea auditoriului protagonistul se simte mai puţin izolat. El se simte înţeles, acceptat, ştie că nu e singur în confruntarea lui.

Analiza Moreno a presupus că vindecarea trebuie să conţină o etapă de analiză, dar nu a încorporat-o

în procesul psihodramatic. Ea poate fi inclusă, nu neapărat ca o parte a procesului psihodramatic, ci având loc în mintea terapeutului. Acesta va putea să o includă în tratamentul global când este cel mai util pentru protagonist.

4. PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ

Sorgintea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, care are ca

principali reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre precum şi în filosofia şi psihologia orientală. Conform acestor concepţii individul „normal" fiinţează în lume, este parte din existenţă şi ca atare, se manifestă liber şi spontan, creativ şi natural. Prin procesul de alienare are loc „ruperea de lume", „tăierea" din existenţă; subiectul se îndreaptă vertiginos spre drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia psihoterapeutului pentru a acorda suport psihosocial şi pentru a participa la curăţirea „psihosferei" şi „sociosferei" din care face parte clientul. „Existenţialiştii utilizează noţiunea de empatie mediată pentru a înţelege „lumea" depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-se în situaţia pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor filosofice".

Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează - pentru devenirea întru fiinţă - pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările greşite pe un astfel de „drum existenţial" îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte spre realitate, participă la eliberarea acestuia de teama şi complexe afective, redându-i speranţa şi libertatea.

Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate sui generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi autenticitatea fiinţei umane. Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi sănătos în fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare a scăderii şi reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen ontologic iar nevroza expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce la depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită" ce determină o existenţă umană alienată, absurdă, izolată şi lipsită de sens.

Tehnici şi proceduri terapeutice: Analiza existenţială este o „atitudine" pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane.

Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz. Majoritatea analiştilor existenţialişti folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică şi o serie de tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală; dereflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de rol

37

cu imaginaţie dirijată; fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară pentru conştientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de concentrare a atenţiei; tehnici de relaxare.

D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială: 1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei lumi, a memoriei, sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să definească propria experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist- constructivă pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă. 2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi. Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze apoi varianta optimă. 3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic. În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor clientului, a abilităţilor şi deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor. Acum clientul se aruncă în lupta pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat Irvin Yalom terapeutul continuator al curentului existenţial, defineşte psihoterapia existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică , cu centrarea pe accesarea şi rezolvarea conflictelor intrapsihice inconştiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului. Aceste conflicte interioare, sunt rezultatul din întâlnirea cu preocupările ultime ale ale existenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa de sens. Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa de imortalitate a omului. Paradoxul este că, deşi moartea distruge fizic omul, tot ideea de moarte îl poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din viaţă deschid calea spre o conştienţizare a degradării existenţei. Când această întâlnire cu moartea este valorificată în sens constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile eixtenţei. Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este rezultatul modului ineficient de a transcende moartea. Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de fundamentare a universului în care trăim şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. În viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe concrete. Însă dincolo de aceste restricţii suntem liberi să alegem cum să acţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim puternici, curajoşi, fatalişti, sau panicaţi. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete amare, sau să ne găsim o cale de a ne depăşi handicapul, şi în ciuda lui, a ne găsi un sens în viaţă. Principul terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în legătură cu situaţia sa de viaţă, este de a-l întreba şi a-l ajuta să conşrientizeze cum a creat el această situaţia, în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică, presupune, ca în primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune în felul ales de el. Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre existenţiale şi dorinţa noastră de contact , de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare. Îngroziţi de izolare, oamnenii încearcă, în general să scape de groază prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal (stabilesc relaţii pentru că trebuie s-o facă, şi astfel de relaţii sunt bazate pe nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Uunul dintre obiectivele majoreale terapiei existenţiale este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă intră în relaţie cu celălalt, fără dorinţa de a scăpa de izolare devenind una cu celălat sau fără a-l transforma într-un instrument de apărare împotriva izolării. Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de a-l ajuta pe client să-şi identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi. Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conştientizarea faptului că nu există „sensuri” sau „proiecte” universale şi nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri la care să se raporteze. Criza existenţială izbucneşte atunci când omul se confruntă cu evenimente

38

care-i destructurează siguranţa, stabilitatea, sistemul de credinţe şi scopuri pe care şi le-a construit, şi-l fac să să-şi dea seama de relativitatea lor. Sarcina terapeutului este de a a examina cu exigenţă şi conştiiciozitate legitimitatea plângerii că “viaţa nu are sens”. Punctul de vedere existenţialist este că, fiinţa umană este singura care creează sens în lume: nu există nici un proiect prestabilit , nici un alt scop în afara omului. În acest sens , sarcina terapeutului este a ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un concept foarte relativ. 1. Un obiectiv important al psihoterapiei centrate pe client este:

a. Reducerea imediată a simptomului b. Analiza transferului c.Anularea incongruenţei apărută de mult în psihicul clienţilor

2. Afirmaţia „Autoacceptarea de sine tot mai largă îl va determina să devină din ce în ce mai tolerant cu propria sa experienţă, ceea ce îl va face să fie mai integrat, mai unificat şi mai deschis spre noi experienţe viitoare” aparţine:

d. Psihoterapiilor comportamentaliste e. Psihoterapiilor psihodinamice f. Psihoterapiilor experienţiale

3. În psihoterapia centrată pe client una dintre cele mai importante tehnici este:

a. Ascultarea activă b. Explicaţia c. Analiza rezistenţelor

CURSUL NR. 7

PSIHOTERAPIA DE GRUP

1.CARACTERISTICI ALE PSIHOTERAPIEI DE GRUP Experienţa clinică a demonstrat în timp că multe dintre problemele emoţionale ale persoanelor care solicită sprijin psihoterapeutic sunt legate de dificultăţile de relaţionare şi de comunicare ale acestora. Astfel de situaţii pot fi abordate atât în cursul unei psihoterapii individuale, cât şi în formula terapiei de grup. În grup, clienţii au ocazia să lucreeze asupra propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să constate că nu sunt singurii care se află într-o situaţie de dificultate, să observe reacţiile celorlalţi la comportamentele, ideile sau relatările lor şi de asemenea să-şi exprime opiniile şi sentimentele faţă de colegi şi faţă de reacţiile lor. Se poate lucra cu grupuri omogene, formate din clienţi cu acelaşi tip de problematică sau cu grupuri heterogene, alcătuite din persoane cu probleme diferite. Există variante de terapie de grup în care se lucrează în principal asupra dinamicii de grup şi variante în care se lucrează pe rând focalizat cu fiecare persoană. În terapia de grup un terapeut sau o echipă terapeutică lucrează cu mai multe personae, reunite în vederea aceluiaşi scop; rezolvarea unor probleme de natură psihică. În grup clienţii au ocazia să lucreze asupra propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să observe reacţiile acestora la comportamentele, ideile sau relatările lor şi, de asemenea să-şi exprime opiniile şi sentimentele faţă de ceilalţi şi faţă de reacţiile lor. De multe ori, psihoterapia de grup se foloseşte combinată cu sau ca un supliment al terapiei individuale. Grupul terapeutic dă ocazia individului să constate că nu este singurul care se află într-o situaţie de dificultate, că şi alte personae traversează perioade dificile şi trăiesc o stare de

39

discomfort psihic, că alţii au probleme la fel de grave sau poate chiar mai grave. Aceste constatări sunt de natură să estompeze sentimentele de singurăztate, deznădejde, lipsă de speranţă. Este mai ales cazul grupurilor omogene, formate din clienţi cu acelaşi tip de problematică. Contactul cu alte personae aflate în suferinţă îi poate da ocazia unui participant la grup să îşi mobilizeze resursele personale pentru a-l sprijini pe celălalt, să îşi reconsidere propria situaţie observând cu mai multă obiectivitate aspectele pozitive din viaţa personală , să înveţe noi strategii de a face faţă dificultăţilor provocate de situaţia comună. Efecte de acest tip se obţin şi în grupurile heterogene, alcătuite din clienţi cu probleme diferite (depresivi, anxioşi, personae cu tulburări emoţionale, etc.). Raţiunea pentru care se formează grupuri heterogene este de a compensa în cadrul relaţiilor intragrupale excesele comportamentale, atitudinale, afective ale participanţilor. Aceştia au ocazia de a interacţiona cu personae foarte diferite de ei înşişi, de a observa patternuri şi strategii de acţiune complet nefamiliare şi de a testa noi modalităţi de a intra în contact şi de a comunica. Atunci când obiectul terapiei este individul avem de a face mai degrabă cu o psihoterapie în grup. Iar atunci când obiectul este grupul în sine vorbim de psihoterapie de grup (cuplu, familie, echipă de lucru etc.). Generic însă se foloseşte termenul de psihoterapie de grup, la modul general.

2.GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE Începând cu anii `60 Rogers, iniţiatorul psihoterapiei nondirective (centrat pe client), lansează în activitatea sa ideea că schimbarea terapeutică se poate produce şi la nivelul grupurilor, nu numai prin psihoterapie individuală. El elaborează o concepţie personală asupra terapiei de grup numită terapie centrată pe grup şi propria sa versiune de grup terapeutic numit grup de întâlnire (encounter group). Diferenţa esenţială faţă de alte forme de terapie de grup, este aceea că interesul nu cade cu precădere pe dinamica grupului, ci rămâne centrat asupra conştientizării, exprimării şi acceptării proriilor sentimente de către fiecare participant în parte. Scopul este de autocunoaştere şi, pornind de aici, de ameliorarea a relaţiilor interpersonale. Aceasta nu înseamnă că membrii grupului nu interacţionează între ei. Dimpotrivă, prin explorarea şi exprimarea sinceră de fiecare participant a propriilor preocupări , se creează coeziunea grupului, situaţie în care posibilitatea unui membru al grupului de a fi înţeles şi acceptat de ceilalţi să devină mai mare. Experimentând o astfel de stare în grupul terapeutic, clientul poate descoperi modalităţi mai satisfăcătoare de a intra în relaţie cu alte persoane. Grupurile au un moderator (psihoterapeutul), care acţionează în manieră non-directivă, intervenind minimal, fără să-şi impună punctul de vedere asupra participanţilor El are sarcina să urmărească activ evoluţia stărilor afective din cadrul grupului, să răspundă emoţional şi să gestioneze atmosfera de grup, astfel încât participanţii să se simtă securizaţi, să îşi acorde încredere unii altora şi să se simtă acceptaţi . Sunt stimulate interacţiunile şi chiar confruntările dintre membrii grupului permiţând exprimarea sinceră şi liberă a oricăror sentimente în limita non-agresivităţii şi în folosul descoperiirii motivaţiilor reale ale acestora. Terapeutul are o atitudine suportivă şi se nutreşte din ideea că clienţii au capacitatea deplină de a deveni responsabili pentru proriile probleme şi de a descoperi soluţii la acestea. Dacă terapeutul este suficient de abil, cu timpul grupul însuşi devine agent terapeutic, iar unii dintre membrii grupului pot prelua temporar rolul de terapeut. Maniera şi tehnice de lucru sunt aceleaşi ca şi în cazul terapiei individuale centrate pe client. Terapeutul intervine mai ales atunci când anumite sentimente trec neobservate sau pentru a permite tuturor membrilor să se exprime în cadrul grupului. La grupurile de întâlnire pot participa orice persoană care doreşte să discute despre problemele sale . Experienţa arată că persoanele care profită cel mai mult de pe urma grupurilor de întâlnire sunt cei cu afecţiuni nevrotiforme moderate. Este contraindicată, totuşi, introducerea

40

în grupuri ale subiecţilor agresivi, precum şi a celor cu tendinţe de a analiza experienţele în mod sofisticat şi intelectualist , în detrimentul trăirilor emoţionale.

3.GRUPUL DE GESTALTTERAPIE Frederick Perls a iniţiat această formă de psihoterapie al cărei scop este de al ajuta pe individ să devină deplin conştient de propria persoană: de patternurile sale de gândire, de senzaţiile sale corporale, de trăirile sale, de comportamentele pe care le pune în acţiune. Terapia gestaltisă combină accentul pus pe abordările analitice asupra rezolvării conflictelor interne cu conştientizarea şi luarea în stăpânire a propriului comportament şi cu preocuparea umanistă pentru autoactualizare. Accentul se pune pe conştintizarea modului în care persoana gândeşte, simte şi acţionează în momentul şedinţei terapeutice (aici şi acum), ceea ce permite apoi abordarea conflictelor nerezolvate şi descoperirea acelor aspecte ale personalităţii la care clientul nu a avut până în prezent acces conştient. Gestalterapia desurajează, intelectualizarea, explicaţiile utilizate de majoritatea terapiilor verbale (atât cele dinamice cât şi cele comportamentale) şi încurajează, în schimb, experimentarea de situaţii noi, provocative care duc la insight. Este o formă de psihoterapie de grup în care terapeutul lucrează focalizat, pe rând, cu câte unul dintre participanţi în timp ce ceilalţi membri ai grupului asistă ca observatori ce pot oferi feed-back-uri obiective sau pot fi implicaţi în exerciţii menite să evidenţieze anumite patternuri sau strategii de acţiune sau gândire. Gestaltterapia dispune de un arsenal tehnico-metodologic bogat, flexibil şi eclectic, ce poate fi adaptat de la caz la caz şi care include: tehnici de focalizare (asupra posturii, gesturilor, senzaţiilor corporale, gândurilor care trec prin minte aici şi acum), tehnica scaunului gol (utilizată mai ales în situaţii conflictuale sau neclare, prin joc de rol cu persoane semnificative, sau prin crearea unui dialog imaginar dintre „părţi ale eului”), tehnica punerii în scenă (punerea în acţiune a sentimentelor şi ideilor incomode, nemărturisite sau a unor vise, fantezii) ş.a. Terapeutul gestaltist este, activ, provocativ, directiv şi este mai puţin preocupat să ofere interpretări sau să redirijeze procesul de gândire al clientului. Această formă de intervenţie terapeutică constă într-un proces de „explorare împreună” şi presupune contactul autentic între persoane reale. Relaţia terapeutică este pe orizontală de la adult la adult, fiind centrată pe prezent şi accentuând pe experienţa directă a participanţilor. În această formă de terapie este contraindicată formula „trebuie” sa „ar trebui” şi se utilizează, în schimb, formula „ce doreşti” sau „ce alegi”, subliniind ideea de autonomie şi autodeterminare a clientului. Se urmăreşte descoperirea şi deschiderea unor căi care să îi dea posibilitatea clientului să îşi continuie procesul de dezvoltare pe cont propriu şi în afara şedinţelor terapeutice. De asemenea, se urmăreşte conştientizarea şi reintegrarea de către client a acelor părţi din sine respinse, alienate. Terapia gestaltistă este indicată în cazul persoanelor cu tulburări nevrotice (anxioase, depresive, fobice, somatoforme), dar şi a celor care trăiesc o stare de nefericire, fără a şti cum să o depăşească. Beneficiază de asemenea , cei interesaţi de dezvoltarea personală, dornici de a lucra asupra conştierntizării şi în a produce schimbări în viaţa personală.

4. PSIHOTERAPIA DE CUPLU ŞI FAMILIE Terapia de familie şi terapia de cuplu (maritală) sunt tipuri particulare de terapii de grup. În aceste cazuri, grupurile care solicită terapi esunt grupuri naturale, deja constituite, care funcţionează în cotidian şi care prezintă diverse probleme,precum: dificultăţi de comunicare, nemulţumire legată de satisfacerea nevoilor şi aşteptările fiecăruia, conflicte legate de repartiţia

41

puterii şi luarea deciziilor, etc. Pentru astfel de grupuri, terapia nu se focalizează asupra problemelor ale fiecărui membru al familiei, ci se centrează pe relaţiile interpersonale. Terapia de familie s-a constituit ca răspuns la constatarea că multe persoane a căror stare s-a ameliorat în urma unei psihoterapii individuale desfăşurată departe de familie (cel mai adesea într-un mediu instituţional: spital, comunitate terapeutică) recădeau odaă cu întoarcerea acasă. Concluzia unei astfel de observaţii este aceea că situaţia familiei este profund perturbată şi necesită, la rândul său, modificări pentru a putea menţine câştigurile pacientului Aşa s-a conturat ideea intervenţiei terapeutice asupra familiei. Terapia de familie porneşte de la premisa că problema apărută la un membru al familiei (*membrul simptom* al familiei) reprezintă de fapt un semna că ceva nu funcţionează adecvat la nivelul întregului sistem. Cel mai adesea tulburările se manifestă la unul sau mai mulţi copii (sub forma enurezisului , anorexiei, tulburărilor de comportament, ticurilor, balbismului, etc), deoarece aceştia sunt la vârsta la care sunt în întregime dependenţi de familie şi de buna funcţiobnare a sa, , în genere, şi a copilului parental, în particular. Dificultăţile care pot fi abordate terapeutic se referă la comunicare deficitară, la crearea unor alianţe între diferiţi membri ai familiei care îi exclud pe ceilalţi, la inversarea inadecvată a rolurilor în cadrul familiei (copii parentalizaţi sau adulţi infantilizaţi) ş.a.. Psihoterapia în această formă presupune întâlniri regulate al familiei cu terapeutul, sau echipa terapeutică, la care este recomandabil să participe, în măsura în care este posibil, toţi membrii familiei. Sarcina terapeutului constă în; a observa şi evidenţia în manieră obiectivă interacţiunile dintre componenţii familiei; în a-i ajuta să conştientizeze, pe fiecare în parte şi pe toţi împreumă , într-o manieră non-agresivă, felul în care relaţionează şi modul în care apar problemele; şi în a-i ajuta să-şi modifice treptat comportamentele, stilul de comunicare şi de raportare unii la alţii. Terapia de cuplu a apărut ca răspuns la dificultăţile relaţionale ale cuplurilor maritale su necăsătorite. În astfel de situaţii, studiile au arătat că a abordare a problematicii cuplului, în care să fie implicaţi ambii parteneri, este mai eficientă decât o terapie individuală a fiecăruia. O modalitate de lucru recomandabilă este şi cea care îmbină terapia individuală cu cea de cuplu. În cadrul psihoterapiei se urmăreşte: dezvoltarea capacităţii partenerilor de a-şi exprima şi comunica adecvat sentimentele; creşterea senzitivităţii şi a capacităţii de înţelegere faţă de sentimentele şi nevoile celuilalt; învăţarea de modalităţi non-agresive de comunicare şi negociere a conflictelor ; conştientizarea şi modelarea reciprocă a aşteptărilor de rol a celor doi. Pentru un cuplurile care doresc să se căsătorească, apelul la un specialist în vederea unei consilieri premaritale poate fi de un real folos. Viitorii soţi au astfel ocazia să-şi clarifice expectaţiile şi nevoile reciproce, sistemele de valori , credinţe şi atitudini personale şi să găsească modalităţi de compromis satisfăcătoare, în vederea unor conflicte ulterioare. 5. ECHIPA TERAPEUTICĂ Psihoterapia, ca relaţie interpersonală care se stabileşte între client şi terapeut, presupune din partea acestuia din urmă activism, luciditate, atenţie, delicateţe, capacitate de pătrundere şi înţelegere. Dacă în terapia individuală, psihoterapeutul creează şi asigură un climat de încredere lucrând cu un singur client, în cazul psihoterapiei de grupel are de-a face concomitent cu mai multe persoane , fiecare cu trasee de viaţă distincte , cu stiluri comportam,entale variate, cu probleme şi aşteptări diferite. Complexitatea şi unicitatea fiinţei umane, fac ca nici un grup să nu semene unul cu altul, iar dinamica şi evoluţia lor pe parcursul şedinţelor terapeutice să fie aproape imprevizibile Între membrii grupului se pot infiripa şi stabili orice fel de relaţii: de atracţie sau respingere, de simpatie sau antipatie, de indiferenţă, de cooperare, de competiţie sau conflict. În grupul terapeutic, psihoterapeutul este cel de la care se aşteaptă să facă faţă unor astfel de situaţii, şi să ofere fiecărui participant şansa de a se exprima , de a lucra cu sine şi cu ceilalţi, de a trece prin noi experienţe relaţionale. Pentru a face faţă acestor expectaţii, în psihoterapiile

42

de cuplu, de familie sau de grup (unde în faţa psihoterapeutului se află mai mult de o persoană), se recomandă lucrul în echipă terapeut – coterapeut. Coterapeutul poate fi un specialist în perioada de formare sau un profesionist deja format. El este, în genere, o persoană avizată, al cărei rol este de a suplini, de a completa scăpările, clipele de neatenţie, de oboseală a coechipierului său, de a sesiza aspecte pe care acesta le-a neglijat din cauza solicitărilor multiple. Sunt momente în care unii dintre participanţii la grup pot deveni neinteresaţi sau piţin plictisiţi de problema pusă în discuţie. În alte împrejurări se poate ca unii dintre ei să fie marginalizaţi de ceilalţi, să nu fie ascultaţi, să nu li se ceară părerea sau, pur şi simplu, să nu se ţină cont de ea. Este de dorit ca diada terapeutică să observe prompt astfel de situaţii şi să le remedieze, stimulându-i pe cei care tind către izolare sau pasivitate şi moderându-i, după caz, pe cei agresivi, violenţi verbal, cu tendinţe spre monopolizarea atenţiei grupului şi a discuţiilor. Uneori, însă, terapeutul implicat într-o tehnică centrată pe individ, poate scăpa din vedere semnele care indică nemulţumirea, disonfortul, lipsa de interes a unor participanţi. Coterapeutului îi revine sarcina de a-i atrage atenţia discret colegului său asupra situaţiei create, de a-l sprijini, completându-i demersul cu unele observaţii, întrebări, intervenţii care să permită deblocarea momentelor de stagnare, o evoluţie dinamică şi o implicare echilibrată a tuturor membrilor grupului. De altfel, coterapeutul trebuie să fie pregătit să prea oricând, dacă este cazul, atribuţiile terapeutului. Sentimentul de siguiranţă generat de suportul oferit de coechipier, permite terapeutului însuşi să fie mai relaxat, autentic, destins şi implicat sincer, cu curaj în ceea ce face. În terapia de cuplu, mai ales, este de preferat ca echipa terapeutică să fie formată dintr-o pereche bărbat-femeie, ceea ce conferă simetrie relaţiei terapeutice. Principalul avantaj al acestei formule este că evită apariţia la clienţi a sentimentului că s-ar crea o alianţă cu terapeutul pe baza similitudinii de sex. Şi în lucrul cu familii sau cu alte grupuri este de dorit această formulă a cuplului terapeutic (cu excepţia cazului în care este vorba de un grup format numai din persoane de acelaşi sex.). În unele forme de terapie de familie se lucrează cu echipe lărgite, care asistă în spatele unui perete cu vedere unilaterală la la şedinţele propriu-zise conduse de unul sau doi psihoterapeuti. După întâlnirea cu familia, urmează o discuţie în cadrul grupulu de terapeuţi în cadrul unde se formulează şi se discută ipoteze asupra problematicii, constatate, asupra modelelor relaţionale observate şi se elaborează strategia de intervenţie pentru viitor. Întrebări de evaluare: 1.Psihoterapia familiei este:

a. O psihoterapie în grup b. O psihoterapie de grup c. O psihoterapie în care clientul e tratat în prezenţa familiei sale

2. Afirmaţia: „Coterapeutului îi revine sarcina de a-i atrage atenţia discret colegului său asupra situaţiei create, de a-l sprijini, completându-i demersul cu unele observaţii, întrebări, intervenţii care să permită deblocarea momentelor de stagnare, o evoluţie dinamică şi o implicare echilibrată a tuturor membrilor grupului” este: a. adevărată b. falsa BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

1. Holdevici, Irina - Elemente de psihoterapie, Ed. All, Buc., 1996. 2. Ionescu. Angela – Psihoterapie. Noţiuni Introductive, Ed. Fundaţiei România de

Mâine, Buc.2003

43

3. Mitrofan, Iolanda, coord. – Orientarea experienţială în psihoterapie, Ed. SPER, Buc., 2000.

4. Mitrofan, Iolanda şi Vasile, Diana – Terapii de familie, Ed. SPER, Buc., 2001, 5. Vancea, Florin – Introducere in psihoterapie, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2009.