Suport Curs Sociologie(1)

5/14/2018 Suport Curs Sociologie(1) - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-sociologie1 1/167

Sociologie generala

Cap. I Notiuni teoretice ale sociologiei

I.Problematica sociologiei :

Teme:

1) Conceptul de sociologie2) Problematica si functiile sociologiei

3) Realitate sociala

4) Comunitati umane

1. Conceptul de sociologie

Cea mai curenta definitie a sociologiei este ca ea e stiinta vietiisociale . Viata sociala e obiectul acestei stiinte ,numai ca ea esteinteleasa si explicata in diferite moduri ,incat definitia de mai sus estenumai formala , referindu-se pur si simplu la termenul “sociologie” .Unii pun societatea in functie de spirit ,de psihologie,altii o consideradrept un rezultat al trebuintelor si activitatilor economice ,altii vadin ea consecinta existentei unei reguli de drept si a unei autoritaticonstrangatoare ,care aplica sanctiuni si asa mai departe . De aceea,conceptia sociologie ca stiinta este in functie de modul de a intelegeobiectul ei ,societatea.

Pentru acest motiv ,noi vom cerceta caracterele acestorconceptii ,pentru a evidentia cat adevar cuprinde fiecare din ele.Trebuie sa facem insa o clara distincte intre teoriile care se ocupa destructura si forma societatii ,cautand sa le explice prin factorioarecum exteriori ei ,factori care au ,de sigur ,importanta pentruexistenta si evolutia societatii ,dar care nu putem spune ca formeazaesentialul si teoriile care cerceteaza viata sociala insasi ,in

elementele ,structura si functiunile sale ,explicandu-le prin forte sicause existente in ea .



Desi ca stiinta ,sociologia e noua ,caci are in jurul a numai 100 deani (Auguste Comte 1828-1842 ) , totusi cercetari cu charactersociologic au existat si mai inainte de aceasta data , ba ciarproblemele sociale s-au impus cu mai multa tarie decat cele pur

stiintifice , pentru ca ele au interesat sip e indivizi personal,sisocietatea omeneasca in acelasi timp, fiind mai aproape deintelegerea si de viata oamenilor.

Nu este nicio mirare ca sociologia s-a dezvoltat atat de tarziu,pentru ca alta era mentalitatea in trecut ,spiritual fiind dominat randpe rand de idei si reprezentari foarte diferite de conceptele siexplicarile din zilele noastre . Daca pentru primitive si pentruantichitate natura insasi era spiritualizata si fiece fenomen era privitca manifestare a unei forte suprafiresti sau a unui spirit ,pe care omultrebuia sa si-l faca prieten ,se intelege usor ca nu era loc pentrucercetarea stiintifica . Pornind de la magie , care este cea dintaiatitudine a omului fata de tot ceea ce este in jurul sau sic ea dintaicredinta , trecand apoi prin religie,pentru a ajunge la explicareastiintifica,popoarele au oarcurs un drum fiare lung si anevoios .

In antichitate au lipsit deci principiile fundamentale trebuitoareoricarei cercetari stiintifice obiective : Legea naturala si idea denecessitate ,ceea ce a intarziat dezvoltarea stiintei .

Nu putem spune ca grecii n-au contribuit al cercetarea sociologica,deoarece ei inca din secolul V inainte de Hristos s-au preocupat de politica in sensul ei practic ,de arta politicii ,cercetand cu aceastaocazie comunitatea de viata pe baza careia se construieste cetatea silasand astfel pretioase informatii asupra structurii societatii vechi.Desigur ,gasim la Greci ,ca si la alte popoare din aceeasi epoca ,multeizvoare si documente prin ajutorul carora putem reconstituii tipul desocietate din antichitate .Gasim ,de asemenea , cercetari asupra unorfenomene sociale si date statictice , dar toate acestea nu contituie

sociologia propriuzisa,caci lipseste din ele spiritual stintific – sociologic .

Platon scrie Statul si Legile ,in care se ocupa declasele sociale ,deconstitutie si de legi, de cea mai buna forma de stat etc. Si tot asa

,Aristotel ,care face intr-adevar teoria generala a statului .Lasand la o parte aceste exceptii trebuie sa recunoastem ca nu

se poate vorbii de sociologie propriu-zisa in antichitate .



Platon si Aristotel au facut mai mult Filosofie sociala , in careconsiderentele morale sunt pe primul plan , inaintea celor sociologice

.Numai aca dam numele de sociologie oricaror speculatii morale,umane atunci ar insemna ca am putea vorbii de sociologie de acumvreo 4000 de ani .

Evul mediu a fost absorbit de preocupari filosofice sireligioase,care distrageau atentia de la empiric ( practic) si social , bachiar pana la inceputul secolului al XIX-lea se inglobau in filosofiaistoriei sau in etica aproape toate cercetarile sociologice . Iata de cestiinta sociologiei este atat de noua .

In toate timpurile , problemele sociale s-au impus cu destulaacuitate ,dar cercetarea sociologica sistematica a vietii sociale esteun produs al timpurilor noi si apartine in special Europei occidentale.De cand socieatatea si cultura pe care o produce ea au fost private carealitati supuse legilor pe baza unei cauzalitati empirice ,s-a nascutstiinta sociologiei . E drept ca exista numeroase conceptii sociologicesi farte diferite feluri de a intelege sociologia , dar faptul acesta , desipoate trezi neincredere in stiinta sociologiei , nu este un argument incontra ei .

Iniţiatorii sociologiei ca ştiinţă si abordarile acestora

Emile Durkheim (1858 – 1917)

Născut la Epinal, îşi face studiile la Paris, după care activează caprofesor la Bordeaux şi la Sorbona. În 1894 publică „Les regles de lamethode sociologique“, iar în 1897, „Le suicide“. Din punctul său devedere, sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii pentru a se

constitui ca ştiinţă: - să îşi definească obiectul propriu de cercetare: faptele sociale

deosebite de obiectul altor ştiinţe. - faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate

metodologică. Cea dintâi problemă care se pune sociologului este de a defini faptulsocial, în acest sens trebuind să aibă două caracteristici: să fie exteriorindividului şi să se impună individului cu o forţă coercitivă.



„Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exerciteasupra individului o constrângere exterioară, sau care este generalpentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţăproprie,independentă de manifestările sale individuale.“ (Durkheim). Astfel,

faptul social se delimitează în mod clar de faptul biologic, fiindreprezentare sau acţiune şi de faptul psihic, fiind exterior individului,impunându-I-se cu o forţă de constrângere. Faptele sociale sunt sediferenţiază şi în fapte normale şi fapte patologice, această clasificareavând la bază tot criterii statistice. Faptele normale sunt caracteristice majorităţii indivizilor în timp ce faptele patologice sau anomice apar laun număr relativ restrâns de indivizi şi au o condiţionare spaţio-temporală. Astfel, anumite fenomene considerate patologice, precumcrima sau suicidul, devin normale din punctul de vedere al lui Durkheim,o societate fără crime sau sinucideri fiind imposibilă, iar aceste faptetrecând în rândul normalităţii.

După definire şi clasificare, faptele sociale trebuie supuse metodeide cercetare, prima regulă fiind aceea de a considera faptele dreptlucruri, pentru a deveni obiectivi în studiu, eliminând subiectivismulcaracteristic gândirii speculative, psihologismului şi ideologismului. Deasemeni, explicaţia faptului social trebuie să fie de ordin cauzal, aceastăcauză fiind tot din mediul social şi nu din cel psihologic sau biologic, air

funcţia pe care o îndeplineşte trebuie să fie tot din mediul vieţii sociale.O altă necesitate pe care metoda o impune este cercetarea din punct devedere statistic a faptelor sociale, precum şi stabilirea de corelaţii întrediversele tipuri de fapte sociale. El va aplica aceste reguli în celebrulstudiu asupra suicidului, „Le Suicide“.

Max Weber (1864 – 1920)

Născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi filosofie,după care activează ca profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În

lucrările sale abordează trei teme majore: - natura dominaţiei - caracteristicile raţionalităţii - raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi

activitatea economică). În definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre

judecăţile de valoare şi judecăţile de raportare la valori. Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc la selecţia şi ierarhizareafaptelor sociale devenite subiect al ştiinţei.



A doua etapă a metodei propuse de Weber constă în explicaţiacauzală a faptelor sociale, care trebuie să fie universal valabilă. La acestnivel, cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţiiaxiologice, trebuind să dea dovadă de obiectivitate, verificabilitate

independenţă şi consistenţă logică. În viziunea lui Weber, sociologia este o ştiinţă care îşi propune să

înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explicecauzal desfăşurarea şi efectele activităţii sociale. Astfel, sociologia este oştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale. Ea are obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare. Sarcinasociologiei este de a reduce formele cooperării umane la o activitatecomprehensibilă.

Talcott Parsons (1902 – 1979)

Născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor prestigioseuniversităţi americane şi europene, după care va activa ca profesor laUniversitatea Harvard. Este principalul reprezentant al structuralismuluifuncţionalist din sociologia americană, în viziunea sa, sistemul socialconstând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-un proces deinteracţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. El aintrodus şi conceptele de rol şi status social, statusul reprezentând

poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul defineştelatura dinamică a acestuia, activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiuneaumană este modelată de norme, valori şi simboluri sociale caredelimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor implicaţi înviaţa socială.

Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia deintegrare socială a indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional, înacest scop reliefând patru funcţii: funcţia de intergrare, de adaptare, deatingere a scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi atenuare a

tensiunilor. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializareavalorilor şi prin controlul social asupra indivizilor.



2.Functiile sociologiei

Definita ca studiul sistematic al societatilor umane, punand

accent in special pe sistemele moderne industrializate ,implicandmetode de investigare si evaluare a teoriilor necesare evidentierii siargumentarii logice ,sociologia are urmatoarele functii importante :

a) Expozitiva

b) Explicativa

c) Critic-Ameliorativa

d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca

a) Expozitiva – este functia de descriere a realitatii sociale,de prezentare a faptelor ,fenomenelor si proceselorsociale ,asa cum acestea au loc . Este asa-numitadimensiune sociografica a sociologiei .

b) Explicativa . Ca orice stiinta ,sociologia urmaresteexplicarea a ceea ce se intamplain societate ,analizadiferitelor aspecte ale realitatii sociale ,clarificarea siintelegerea diverselor relatii dintre diversele laturi ale

vietii sociale ,dintre faptele ,fenomenele si procelesesociale care caracterizeaza o societate .

c) Critic –Ameliorativa ,prin studierea fenomenelor sociale,critica realitatilor problematice s propunerea de solutii cepot fi integrate in diferite politici sociale .Dimensiuneacritica a sociologiei face ca aceasta disciplina sa nu sepoata dezvolta cu adevarat decat in societatiledemocratice.

d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca . Rezultatele

cercetarilor sociologice pot fi utilizate in elaborareapoliticilor sociale ,sociologul neputandu-se substitui insapoliticianului .Implicatiile practice ale sociologiei sunt deosebit deimportante . Sociologia poate contribui la critca sociala sila practica reformei sociale in mai multe feluri . intreacestea mentionam:-Imbunatatirea intelegerii unui anumit complex decircumstante sociale ne ofera ,adesea o sansa in plus de ale controla ;



-Sociologia ne asigura mijlace de a ne sporii sensibilitateaculturala permitand politicii sa se bazeze pe constiintavalorilor culturale divergente ;-Putem investiga consecintele –inentionale si

neintntionale – ale adoptarii unui anumit program politic – Poate, cel mai important , sociologia produce constiinta desine,oferind indivizilor si grupurilor o sansa sporita de a-sidetermina conditiile propriilor lor vieti.

3.Realitate sociala

Realitatea sociala poate fi abordata din doua puncte de vedere:A.Al cunoasterii comune ( Spontane ) despre societate, albunului simt , sau al “ rationalitatii eronate “B.Al cunoasterii stiintifice

A. Cunoasterea comuna ( spontana )

Toti avem o anumita perceptie asupra societatii si asupraraporturilor acesteia cu individual.

Termenii de “ individ “ si “ societate” au un sens destul de précisin cunoasterea comuna . De pilda , o ancheta efectuata intr-un orasel

Canadian cu privire la realtiile sociale si afective ale locuitorilor ,arelevant faptul ca la nivelul simtului comun,societata se reduce lavecinatate ,la familia si rudele care traiesc in apropiere ( studiul a fostefectuat in anul 1987) .Pentru alti indivizi insa ,societatea inseamna lumea larga ,accesul laalte culture si o experienta diversificata .

In consecinta ,diferitele medii sociale percep diferitsocietatea.Ceea ce este evident pentru unul , nu este la fel de evidentpentru celalalt si invers .

Adesea ,in cadrul cunoasterii comune ,individual apare ca principalactor al vietii proprii si artizanul deciziilor pe care trebuie sa le ia .datorita vointei si talentului pe care le are, individual poate deveniiceea ce doreste . In acest caz ,societatea ,structurile sociale siinstitutiile sociale nu exericta sau au o mica influenta asupra lui.Sunt si situatii in care membrii unor grupuri considera ca evolutia,traiectoria lor sunt rezultatul actiunii societatii ,a societatea estesingura responsabila de soarta acestora .

De fapt zi de zi ,fiecare dintre noi observam si interpretamrealiatea sociala .



Cu totii ne lansam in discutii si speculatii cu privire la cauzele siimplicatiile fenomenelor si proceselor in care suntem antrenati sicare ne influenteaza viata .

Vazut din perspective indiividuale ,unul si acelasi fenomen sauproces genereaza semnificatii diferite .

Perspectivele individuale insa sunt in mod inevitabil partiale siincomplete ,deoarece este practice imposibil sa cumprindem dintr-odata toate laturile si implicatiile fenomenelor si proceselor sociale.In scopul de a ne organiza observatiile,de a intelege semnificatiadatelor obtinute si de a ne orienta comportamentul si acitunile,trebuie sa avem o anumita perspectiva.

Dupa modul de dobandire a cunostintelor se pot identifica douaforme esentiale ale simtului comun:

-Simtul comun de prima mana – care semnifica “ansamblulcunostintelor spontane fondate pe experienta directa a agentilorcunoscatori”

-Simtul comun de mana adoua – care reprezinta “ ansamblulcunostintelor stiintifice transformate in imagini si folosite in practica “

Se constata asadar ca intre activitatea practica a oamenilor siactivitatea de cunoastere exista o evidenta interferenta ,ca tipul

cunoasterii spontane ,al rationalitatii eronate a fost depasit treptat indecursul evolutiei societatii de cunoasterea stiintifica .

Caracteristicile cunoasterii comune ( spontane )

a)Caracterul iluzoriu arata ca la nivelul simtului comuncunoasterea are un caracter iluzoriu datorita unei serii de factori:

- Enculturatia : Transmiterea culturii dela o generatie laalta ,are efecte limitative asupra cunoasterii .Perceptia lumii

inconjuratoare este conditionata de caracteristicile gramaticale sisemantice ale limbii subiectului cunoscator .

- Socializarea : procesul de formare a personalitatii inacrod cu normele si valorile societatii in care individul se naste sitraieste.Atat socializarea primara ( proces ce incepe din primelesaptamani de viata ale individului si in care joaca un rol determinantparintii ) cat si socializarea secundara ( realizata in cadrul institutiilorspecializate prin transmiterea de cunostinte si formarea de deprinderi ,atitudini , convingeri ) se desfasoara diferit de la un grup la altul .In



acest fel indivizii isi formeaza abilitatile de cunoastere spontana foartediferentiat .

- Implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala -caracterul iluzoriu al cunoasterii spontane decurge si din aceasta

implicare a indivizilor in functie de scopurile si interesele lor particulare,ceea ce ii face sa se insele adesea .Nu numai societatea in evolutia ei,dar si structura propriei personalitati,motivatia propriuluicomportament raman partial necunoscute celui care se bazeaza numaipe cunoasterea spontana .

b) Caracterul pasional . Pe parcursul vietii si activitatii fiecare omare interese , scopuri ,conceptii , prejudecati etc . De obicei oamenii nuse multumesc numai sa constate numai ce se petrece in jurul lor ci judeca ,interpreteaza , apreciaza realitatea uneori denaturand-o saufalsificand-o. Pentru a-si forma o imagine obiectiva a realitatii ,oameniitrebuie sa dispuna de o pregatire speciala sis a faca apel la un continuuexamen critic .

c) Caracterul contradictoriu . Permanent indivizii oscileaza intresentimentul liberului-arbitru si cel al fatalitatii.Acest mechanism psiho-social de fluctuatie permanenta , la nivel individual ,nu este acceptabil

intr-un demers stiintific .

d)Caracterul limitat .In general indivizii au experiente de viata care seinscriu in mediile sociale in care traiesc . Ei nu se afla decat ocazional saunu cunosc nimic despre ceea ce se intampla in alte grupuri ,societati,culturi. De aceea, ceea ce nu le este cunoscut, familiar , adeseori leapare ca anormal sau scandalos.

Asadar cunoasterea comuna nun e ofera o cunoastere adecvata arealitatii sociale . A ramane la nivelul simtului comun in cunoasterea

realitatii inseamna a-I acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multa vrenme in celelalte stiinte.

B.Cunoasterea stiintifica

Nasterea sociologiei,ca stiinta. A insemnat punerea sub semnulintrebarii a simtului comun in abordarea si Interpretarea fenomenelor siproceselor cu care suntem confruntati zilnic . De asemenea ,ea a pretinsadoptarea unei atitudini prudente ,daca nu chiar de respingere totala

,fata de intuitie ,speculatie ,superstitie ,mit,etc.



Sociologia nu trebuie sa consiste intr-o simpla parafraza a prejudecatilortraditionale ci san e faca sa vedem lucrurile altfel de cum apar omului derand; Caci obiectul fiecarei stiinte este de a face descoperiri si oricedescoperire facuta deconcerteaza mai mult sau mai putin opiniile

acceptate .In present ,tot mai mutli sociologi se pronunta pentru

distantarea cunoasterii teoretice de cunoasterea spontana .Definite in mod esential ca “ Studiul explicativ si comprehensive al

realitatii sociale in totalitatea ei , precum si a unor parti ,fenomene siprocese ale acestei realitati inlegaturile lor multiple ,variate si complexecu intregul ”(Achim Mihu ,1992),sociologia ofera raspunsuri laproblemele care ne preocupa ,avandu-si temeiul in datele si faptelestranse ,printr-o cercetare sistematica directa sau puse la dispozitie dealte stiinte ,analizate si interpretate in conformitate cu anumite cerinteriguros determinate .

Din aceasta succinta caracterizare a obiectului sociologiei rezultaca ea este o stiinta si in acelai timp o constiinta de un tip aparte.

4. Comunitati umane

Comunitatile umane teritoriale reprezinta cadrul de desfasurare avietii sociale . Ele sunt constituite din grupuri de oameni,care traiesc intr-o anumita arie geografica ,sunt cuprinsi intr-o anumita diviziune socialaa muncii ,au anumita cultura comuna si un sistem social de organizare aactivitatilor , sunt constienti de apartenenta lor la comunitatileresprective , actionand in mod colectiv si organizat.

Datorita diversitatii mari a punctelor de vedere izvorate atat dinvarietatea abordarilor disciplinare ,cat si din multitudinea formelor decomunitati , definitiile date comunitatilor umane teritoriale pot fi

grupate in urmatoarele clase distincte :a) Definitii de tip Istorico-Genetic ,care au in vedere

devenirea social –istorica a comunitatilor teritoriale;

b) Definitii statistico-administrative ; In cazul Romaniei, organizarea administrative opereaza cuurmatoarele tipuri de comunitati teritoriale :

- Municipiul- Orasul

- Comuna suburbana



- Comuna rurala-Avand ca subdiviziune satulc) Definitii sociologice care au la baza in principal

criterii sociologice si care sunt de o marediversitate;

Comunitatile rurale :

Realitati complexe ,cu variate determinari si caracteristici ,comunitatile rurale reprezinta o mare diversitate e la o societate la altasi de la o perioada isrtorica la alta . Neputand fi reduse la un fenomensocial omogen ,comunitatile rurale pot fi definite cu dificultate .

Referindu-ne la vechile comunitati rurale romanesti,le putemdefinii pornind de la o serie de caracteristici demografice ,economice,sociale si culturale:

- Satul era un grup biologic relativ redus bazat pe legaturi derudenie

- Sub aspect economic satul era autarhic- Intreaga activitate a satului era organizata si controlata de

obste- Satul avea o cultura proprie cu character folcroric

-

Comunitatile rurale intretineau legaturi unele cu atele incadrul unor veritabile societati taranesti regionale .

Exista un set de variabile in functie de care putem identifica ,definisi deosebi o asezare rurala de o comunitate urbana :

- Ocupatiile locuitorior- Caracteristile ecologice- Densitatea populatiei- Dimensiunea asezarii umane ( numar de locuitori)

- Stratificarea sociala- Omogenitatea sau eterogenitatea socioculturala- Mobilitatea sociala- Tipul de interactiune sociala- Tipul de solidaritate sociala



Comunitatea rurala se defineste prin faptul ca este “ un tot uman”,avand la baza urmatoarele criterii:

-Identitate-Omogenitate

-Dimensiuni reduse- Autonomie

Comunitatile urbane :

Ca si in cazul comunitatilor rurale ,definirea termenului decomuniate urbana ,oras este la fel de dificila . Cateva caracteristici ,careintrunesc consensul specialistilor ,pot fi considerate definitorii pentrucomunitatile urbane :

-Volum demographic relative mare-Prezenta numeroaselor ocupatii specializate in cadrul diviziunii

sociale a muncii-Preponderenta activitatilor industriale si in sfera servciilor-Organizarea sociala bazata pe diviziunea ocupationala sip e

structura sociala

-Reglementarea formala ,institutionala a relatiilor sociale- Insemnatatea redusa a relatiilor de rudenie si a celor deintercunoastere

-Viata sociala rationalizataDezvoltarea urbana cunoaste trasaturi specifice fiecarei societati

sau regiuni ,incat nu s epoate vorbii de o teorie generala a urbanizarii .



II.Notiuni de antropologie:

Teme:

1)Antropologie fizica

2)Antropologie culturala

3) Religia din punct de vedere al sociologiei

4) Socio-Antropologia (Elemente ce stau la baza

constituirii societatii romanesti)

1.Antropologia fizica

Despre homo sapiens nu se poate spune ca in ultimii3000 de ani ,asupra corpului sau ,s-a produs vreo modificarestructurala din punct de vedere biologic sau fiziologic .Cu toateastea ,odata cu evolutia societatii ,necesitatile fiziologice (dehrana ,de igiena ,etc.) au cunoscut numeroase modificari , infunctie de adaptarea individului la mediul inconjurator ,concomitant cu momentul dat in care s-a aflat la momentulrespectiv societatea .

Daca vom compara spre exemplu practicile actuale deigiena cu cele din Evul Mediu , contrastul este frapant: clientiiunui han din Evul Mediu scuipau pe jos si mancau dintr-unplatou comun cu mana ,care le servea si ca batista . Noaptea,cei care dormeau la han imparteau patul cu strainii .

Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cutimpul . Oamenii din evul mediu nu aveau aceeasi experientaca noi cu privire la ce inseamna curat si murdar .Intr-unremarcabil studio asupta igienii corpului in Evul mediu ,Georges Vigarello (1985) arata ca doar mainile si fata faceauobiect de peocupare in privinta sanatatii . Oamenii din aceavreme nu faceau nicio legatura intre igiena si o bunastare desanatate .

Abia in secolul al XIX lea , clasa bogata extinde curatenia si

la vestminte si in secolul al XXlea se pune problema asocieriiunei bune sanatati fizice cu practica igienei intregului corp .



Si asta se remarca lipsa de igiena in anumite tari ,datoritaconditiilor geografice si de viata foarte dificile.

Pe de alta parte , de la o tara la alta , diferentele intrepractile de igiena pot fi uriase. In multe tari, de pilda , este

obisnuinta sa faci dus si sa-ti schimbi hainele zilnic. Nevoia deigiena intalnita la membrii acestor societati nu este resimtitacu aceeasi intensitate in altele . In multe tari, de altfel,depreinderile de igiena din tarile dezvoltate sunt imposibile ,indeosebi datorita lipsei de apa .Absenta apei in unele tari iiimpiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca cun raportsimilar celui pe care il au cu corpul lor oamenii din stateledezvoltate.

Exemplul referitor la deprinderile de igiena nu estedecat o ilustrare a faptului ca indivizii adera la un ansamblu depractici pe care le impartasesc sin u le pun in discutie . Aceastale permite sa se integreze intr-un anumit mediu social . Acestemoduri de a gandi ,de a simti si de a actiona ,in materie depractica de igiena ,formeaza cultura spontana si comuna maimultor membrii dintr-o anumita societate .Ea se distinge decultura secundara care se exprima in productia de bunuriculturale .

2.Antropologie culturala

Sa incercam , mai intai sa definim conceptul de cultura,identificand elementele sale constitutiv si sa evidentiemimportanta sa pentru individ si societate .Apoi , sa explicamcum sunt orientate ,in societatile industrializate ,raporturileindivid –cultura . Nu in ultimul rand sa vedem si modul in careindividul este chemat sa se raporteze la valori , adeseori

contradictorii si sa emita judecati asupra a ceea ce il inconjoara

Sociologul E.B.Taylor cuprinde in definitia culturii “ toatecunostintele si aptitudinile pe care le-a acumulat omul in luptacu natura ,dar si legile ,obiceiurile ,arta ,moravurile ,credinteleinsusite in decursul istoriei sale “.

Teoria culturii ,trebuie sa tina seama de cele doua laturiale naturii omului : latura biologica si cea sociala .



Cultura are o baza biologica ,elementele ei fiindinventate pentru satisfacerea nevoilor elementare aleoamenilor .Ea este un tot constand din bunuri de consum ,drepturi constitutionale acordate grupurilor sociale ,idei si

mestesuguri ,credinte si obiceiuri .Indiferent daca examinam o cultura foarte simpla si

primitiva sa o cultua foarte complexa si dezvoltata ,ne lovimde acest mechanism material ,uman si spiritual cu ajutorulcaruia omul poate rezolva problemele specifice cu care esteconfruntat .

Antropologii americani A.Kroeber si K. Kluckhohn ,care auconsacrat o lucrare speciala istoriei conceptului de cultura,ocupand-se de natura culturii ,de elementele componente siproprietatile sale ,de raporturile acesteia cu psihologia , culimba,cu societatea,privesc cultura intr-o relatietridimensionala si anume:- Relatia omului cu natura- Relatia omului cu valoarea- Relatia omului cu omul

Cultura consta din metodele implicite si explicite ale

comportarii si pentru comportare ,acumulate si transmise prinsimboluri,incluzand si realizarea lor in unelte . Miezul esentialal culturii consta din idei traditionale aparute si selectionateistoric si in special din valorile ce l-i se atribuie . Sistemele decultura pot fi considerate ,pe de o parte , ca produse aleactiunii si pe de alta parte ca elemente ce conditioneazaactiunea viitoare .

Pentru sociologul Leslie A. White axioma este “ Omul si

cultura constituie un tot inseparabil”.El distinge doua planuriale culturii : cel care reprezinta “cultura reala” si cel logic incare include credinte obiceiuri ,arta, institutii,etc. , pe care leare orice popor .

Referindu-se la continutul culturii ,el afirma ca acestea arconsta in organizarea actelor( Modele de comportament) ,obiectelor ( unelte de munca) , ideilor ( cunostinte,credinte) sisentimentelor umane .



El extinde explicatia afirmand ca aceasta consta in obiectemateriale( unelte ,ustensile ,ornamente) ,fapte ( actiuni),credinte si atitudini si atrage atentia asupra diferitelor aspecteale culturii : Material ,social,ideologic . Se desprinde de aici

idea modalitatii de manifestare a culturii , ganditorul Americandescifrand cele doua aspecte ale fenomenului cultural ,aratand ca fiecare element cultural are un aspect subiectiv siunul obiectiv .

Un interesant punct de vedere este si acela ca societateaeste elemental fundamental in definirea culturii . Aceasta esteprodusul corelatiilor trecutului care orienteaza ciorelatiileprezentului sip e cele viitoare si in care personalitatea prezintaaspectul subietiv al culturii .

Cronologic , societatea este prima iar cultura o urmeazaSocietatile dezvolta culturi iar culturile isi pun amprenta asuprasocietatii .

Cultura este un produs specific uman de interactiunesociala . Ea ofera modele sociale acceptate de membriisocietatii:- Este cumulativa- Este transmisa din generartie in generatie

-

Este semnificativa pentru ca este simbolica- Este un determinant de baza al personalitatii- Depinde de functionarea continua a societatii- Este independenta de orice individ sau grup

Clasificarea teoriilor antropologice ale culturii .

Ele se clasifica in trei mari grupuri:a) Cele care urmeaza traditia si care abordeaza cultura din

unghiul istoriei culturale .Curentul are meritul de a fideposit teoriile statice ale culturii ,teorii ce se limitau lastabilirea pentru fiecare tip de societate a unui catalog pecat posibil complet al cunostintelor ,tehnicilor si credintelorsale.Orientarea istorica pune in evidenta aspectul dinamical culturii ,procesul formarii si dezvoltarii culturilor sicivilizatiilor;



b) Scolile care analizeaza cultura in raport cu anumite

tipuri de personalitate . Se disting aici, din punct de vedereal clasificarii culturilor, civilizatiile arhaice si personalitatilecorespunzatoare in doua tipuri:

- “ Apoliniene “ orientate spre armonie pasnica ,intelepciunesi echilibru ;

- “Dionisiace “ care exalta tendintele agresive ale individului. Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele

dezvoltate in jurul notiunii de “ personalitate de baza” .

c) Cele care studiaza cultura in raporturile sale cu teoriacomunicarii ,ajungand la structuralism .In aceste conceptii ,incultura ,se observa simultan un system de comportamente pecare societatea il impune indivizilor si un sistem de comunicarepe care ea il stabileste intre ei .Structuralismul are uneleinrudiri cu functionalismul ,care explica fiecare element alunei culturi prin rolul sau functia pe care o indeplineste incadrul ei si prin contributia la conservarea unui grup sau alunui sistem cultural .

3.Religia din punct de vedere al sociologiei

Tipuri de religie

În mãsura în care se poate stabili o formã oarecare de religie aexistat în toate societãtile cunoscute. Dar formele pe care le-a luat auvariat în mod considerabil. Diferiti oameni au adorat toate felurile deobiecte si fiinte si s-au angajat într-o ordine de comportament “religios.”

a) Supranaturalismul Supranaturalismul este o formã de religie care presupune

existenta unor forte în afara lumii obisnuite, în supranatural, careinfluenteazã evenimentele umane atât în bine, cât si în rãu. Nu esteimplicat un anumit zeu sau spirit, doar forte supranaturale impersonale.Desi, în general, un element al societãtilor preindustriale, unele aspecteale supranaturalismului pot fi vãzute în practica contemporanã de apurta laba de iepure sau de a crede în noroc.



b) Animismul De asemenea, religia poate lua forma animismului , o credintã în

activitatea “spiritelor” în lume. Aceste spirite pot exista în oameni sau înorice fiinte din lumea naturalã, cum sunt arborii si animalele. Aceste

forte spirituale pot fi folositoare sau dãunãtoare fiintelor umane sauindiferente fatã de ele. Spiritele pot fi influentate prin magie, practicirituale care permit oamenilor sã foloseascã puterea supranaturalã sauspiritualã pentru propriile lor scopuri. Religia animistã a fost obisnuitãprintre diverse triburi din Africa si din alte locuri.

c) Teismul Teismul este credinta în existenta unor zei despre care se

presupune cã sunt puternici si interesati de activitãtile fiintelor umane.Acesti zei trebuie sã fie venerati si cinstiti într-un fel oarecare. Existãdouã forme majore de teism: Politeismul Cea mai obisnuitã formã de teism este politeismul , credinta în

existenta mai multor zei. Deseori, un zeu este considerat mai puternicdecât ceilalti, un zeu al zeilor.

Monoteismul A doua formã de teism este credinta într-un zeu. Desi monoteismul

nu este la fel de obisnuit ca politeismul, cele trei religii monoteiste – iudaismul, crestinismul si islamismul – au, laolaltã, mai multi membridecât orice formã de religie.

d) Idealismul transcendent Idealismul transcendent nu implicã venerarea nici unui zeu, spirit

sau fortã supranaturalã; el se bazeazã pe principii sacre de idei si actiuni.Scopul sãu este sã dea fiintelor umane posibilitatea de a atinge cel mai înalt potential. Forme de idealism transcendent se gãsesc îndeosebi în

Asia; budismul este un exemplu.

Teorii sociologice asupra naturii religiosului

A) Perspectiva functionalistã

În general, functionalistii considerã religia o fortã pozitivã însocietate. Ea îndeplineste functii sociale importante si, ca atare, existã într-o oarecare formã în toate societãtile.



1. Functiile religiei

functia cognitivã: explicarea lumii în conditiile lipsei de cunoasterestiintificã si chiar în prezenta acesteia, dar ca revers al saturatiei de

tehnicism; functia actionalã: religia este o formã de extensie a capacitãtilor

umane de actiune inevitabil limitate. Omul a încercat sã subordonezelumea prin magie; când a constatat imposibilitatea acestui demers aapãrut religia, omul subordonându-se fortelor naturale pentru a le îndupleca (FRAZER);

functia de coeziune socialã: religia actioneazã ca o fortã unificatoare în societate, asigurând un ansamblu împãrtãsit de idei, valori sinorme în jurul cãruia oamenii pot forma o identitate comunã. Religiadevine un unificator, o modalitate de a stabili un limbaj comun; eaeste liantul care leagã un grup laolaltã, oferindu-i un ansamblucomun de valori. De pildã, evreii, rãspânditi pe glob în diferite culturitimp de secole, si-au mentinut identitatea caracteristicã în maremãsurã prin ideile si practicile religioase comune.

S-a sustinut, totusi, cã aspectele unificatoare ale religiei sunt maiaparente în societãtile care au doar o religie. Aceasta a fost deseoricazul în societãtile preindustriale; la aceste societãti se referea

Durkheim când a scos în evidentã aspectul unificator al religiei. functia de oferire a unui sens în viatã: în general, religia oferã

rãspunsuri satisfãcãtoare emotional “marilor” întrebãri în legãturã cuexistenta umanã si scopul ei. În particular, ea rezolvã problemelevietii si ale mortii, descrie felul de viatã pe care oamenii trebuie sã-lducã – scopul lor în viatã - si explicã ce li se întâmplã dupã ce mor.Religia este, esentialmente, singura institutie socialã care încearcã sãrezolve aceste probleme importante;

functia de control social: normele societãtii sunt, deseori, bazate pe

un ansamblu de idei religioase. Cele mai multe dintre cele maiimportante legi din societatea americanã (e.g., legea care interziceomorul) dobândesc o fortã moralã, precum si una legalã, deoareceele sunt incluse în valorile religioase; li se dã o legitimitate sacrã. Înevul mediu, se credea cã regii domnesc prin drept divin, iar legea întãrile islamice este justificatã prin Coran, cartea sfântã a islamului.



Unii autori (RADCLIFFE – BROWN) considerã cã functia principalã areligiei este tocmai aceastã functie socialã:

cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate, cidimpotrivã, generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale

importante, asigurând astfel o integrare socialã mai eficientã(SCHACHTER: anxietatea determinã afilierea);

în consonantã, antropologia culturalã indicã faptul cã numeroasetabu-uri si prescriptii religioase trebuie interpretate ca modalitãti deadaptare a colectivitãtilor umane la ecosistemul din care fac parte(obiceiuri alimentare etc.);

functia de sprijin psihologic: religia oferã multor oameni sprijinulafectiv si psihologic de care au nevoie ca sã supravietuiascã într-olume complexã si nesigurã. Ea este deosebit de utilã în vremuri decrizã, cum este moartea cuiva apropiat. Ea sugereazã un oarecarescop în a muri si oferã un ansamblu de practici rituale pentru doliu

_ (“priveghiul” la crestini sau “siva” la evrei, de pildã) care usureazãsuferinta supravietuitorilor.

Opus unui punct de vedere mentionat mai sus, aceastã functie dereducere a anxietãtii (MALINOWSKI) se manifestã în situatiile caredepãsesc posibilitãtile umane efective de control.

2. Ideologiile seculare: echivalentele funcþionale ale religiei

Religia se referã la sfera sacrã a experientei umane. Dar ceea ceeste considerat sacru este construit social. Functionalistii aratã cã existãechivalente functionale (caracteristici sociale si culturale care au acelasiefect si pot substitui alte caracteristici sociale si culturale) ale religiei.Adicã, sistemele de idei seculare (nereligioase, e.g., stiinþa) pot îndepliniaceleasi functii mentionate mai sus pentru religie.

Multe din “ism”-ele lumii – fascismul, socialismul, comunismul,

umanismul – pot fi considerate religii seculare. Ele toate promoveazãsolidaritatea socialã si coeziunea printre credinciosii lor. Ele dau vietii unscop si un sens si justificã comportamentele necesare în cadrul grupuluipracticant. Ideile lor ideologice oferã sprijin afectiv în vremuri grele si denesigurantã. Ele chiar gãsesc justificarea mortii, dacã aceasta este înserviciul unei cauze pe care adeptii lor o definesc ca fiind nobilã.Deosebirea între religie si ideologii seculare constã în faptul cã religiaeste orientatã spre tãrâmul supranaturalului si îsi trage puterea din aceltãrâm. Aceastã credintã în supranatural mãreste stabilitatea religiei si o împiedicã sã se schimbe drastic.



B) Perspectiva conflictualistã în abordarea religiei

Teoreticienii conflictului nu considerã religia institutia socialãpozitivã descrisã de funcþionalisti. Ei prezintã câteva caracteristicinegative ale societãtii care îsi au originea direct în religie sau suntapãrate de ea:

religia ca “opiu al poporului” Religia, sustin teoreticienii conflictului, sustine si legitimeazã

sistemul existent. Ea realizeazã aceasta prin abaterea atentiei celoroprimati de la problemele lor si de la orice încercare de a le rezolva. Într-o expresie memorabilã, Marx (1848) a numit religia “opiului poporului”.

El voia sã spunã cã, la fel ca opiul, religia îi face pe oameni sã sesimtã bine, dar le abate atentia de la existenta lor nenorocitã si de laactiunea necesarã pentru a o schimba.

Teoreticienii conflictului considerã religia un alt element în luptelepentru putere în societate. Ea este folositã de cei de la putere atâtpentru a-si justifica pozitia, cât si pentru a descuraja orice încercare a

celor fãrã putere sã-si schimbe situatia. Religia abate atentia de laproblemele si suferintele lumii prezente, promitând recompense în viatade apoi;

religia si inegalitatea Stabilitatea si coeziunea pe care religia le asigurã sunt considerate,

de teoreticienii conflictului, exemple ale naturii sale distructive. Decât sãse împace cu inegalitãile despre care teoreticienii conflictului cred cãexistã în toate societãtile moderne, oamenii constienti social, cu simtulistoriei, ar trebui sã lupte ca sã le elimine. Dar religia deseori asigurã

legitimitatea moralã pentru aceste inechitãti, descurajând schimbareasocialã. Regii domnesc si îsi oprimã poporul în virtutea unui drept divinsi, astfel, sunt imuni fatã de criticã. Mai general, conditiile economiceexistente, pe care Marx si teoreticienii conflictului le considerã fortelefundamentale în societate, influenteazã forma, directia si rolul religiei însocietate. Astfel spus, structura economicã si socialã dã formã sistemelorde idei si valori, inclusiv religiei.

Religia, din perspectiva conflictului, este o fortã conservatoare înlume. Ea derivã din statu-quo si pãstreazã ordinea socialã existentã sidescurajeazã schimbarea socialã.



Sã ne amintim discutia de mai înainte despre baza religioasã asistemului castelor. Un alt exemplu, cele mai multe religii sunt orientatespre bãrbati si dominate de bãrbati, adicã, patriarhale în formã.

Chiar astãzi, multe dintre religii importante au rezistat, în diferitegrade, la puterea si autoritatea din ce în ce mai mari ale femeilor înierarhiile lor;

religia si conflictul social În societãtile în care existã mai multe religii, în loc de una majorã,

probabilitatea ca religia sã creeze dezbinare socialã si conflict decât sãpromoveze coeziunea socialã este mai mare. Irlanda de Nord siPakistanul sunt exemple evidente. În cel de-al doilea caz, conflictul între

hindusi si musulmani a devenit atât de acut, ca tara a trebuit sã fie împãrtitã pe baza religiei. În Irlanda de Nord, conflictul între catolici siprotestanti pare fãrã sfârsit, asa cum pare si conflictul între evrei simusulmani în Orientul Mijlociu.

În toate societãtile, aratã teoreticienii conflictului, religia produceconflict social. Cruciadele i-au atâtat pe crestini împotriva musulmanilorsi au provocat nenumãrate distrugeri. Una dintre justificãrile majorepentru colonizarea europeanã a Africii, Asiei si Americii de Sud a fost sã-iconverteascã pe “pãgâni”, oameni care se închinau la idoli sau la multi

zei.

Productiile sociale ale religiei

Organizarea socialã a religiei

Pe lângã ansamblul de credinte si ritualuri, religia, ca si alteinstitutii sociale, are o structurã organizatoricã ce ia diverse forme. Celemai obisnuite patru forme de organizare religioasã sunt descrise mai jos.

a) Biserica Biserica este o organizatie religioasã stabilã care este integratã

bine în societate si care pretinde cã este singura cale spre adevãrulreligios. Deseori, ea are o ierarhie de functionari bine definitã si ooarecare formã de organizare birocraticã. Acesti functionari se ocupã deritualurile religioase relevante. Printre religiile lumii, romano-catolicismul, de pildã, are una dintre cele mai ierarhice si birocraticestructuri.



Bisericile tind sã fie conservatoare. Deseori, ele acceptãobiectivele majore ale societãtii si se opun schimbãrii. Acest fapt esteevident, de pildã, în opozitia Vaticanului, sediul autoritãtii BisericiiCatolice, fatã de eliberarea teologiei , care îsi are originea în ideologia

marxistã. Preotii latino-americani care subscriu la aceastã ideologie sededicã promovãrii salvãrii spirituale, dar si ameliorãrii conditiilormateriale ale sãracilor, prin schimbãri economice si sociale.

b) Secta În unele privinte, sectele se aseamãnã cu biserica. La fel ca

biserica, sectele pretind singura legitimitate pentru adevãrul religios, darele nu se încadreazã la fel de confortabil în cultura majoritãtii. Ele tind sãfie mici si exclusiviste, deseori resping normele si valorile culturiidominante. Deseori, sectele se formeazã dupã ce un mic numãr deindivizi se desprinde dintr-o bisericã mai mare si mai bine constituitã.

Sectele sunt organizate mai putin formal decât biserica.Conducerea este, deseori, bazatã pe charismã, calitãti personaleextraordinare care atrag si tin adeptii. În timp ce biserica tinde sã seconcentreze asupra ritualurilor formale, sectele pun accentul peexperienta personalã. Practicile religioase în cadrul sectelor deseorireprezintã o formã de schismã împotriva vreunui aspect al culturii mai

mari sau împotriva bisericii mai traditionale. De pildã, anabaptistiireformei (miscarea din secolul al XVI-lea care a dus la instituireaprotestantismului) au negat validitatea botezului copiilor si au practicatbotezul adultilor.

c) Confesiunea O confesiune este o organizatie la fel ca biserica, în general

integratã în societate, dar nu pretinde legitimitate exclusivã pentrusistemul sãu de credinte. Acceptarea pluralismului în religie este unadintre caracteristicile unei confesiuni. În general, confesiunile au un cler

constituit si prezintã mai putinã fervoare emotionalã în ritualurile lorreligioase.

Într-o oarecare mãsurã, confesiunile ar putea fi considerate sectecare au ajuns mai mari si s-au adaptat într-o oarecare formã la societate.Prezbiterianismul este o confesiune calvinistã condusã de bãtrâni numitiprezbiteri.



d) Cultul Cultul este o formã de organizare religioasã care are o relatie

antagonistã cu societatea înconjurãtoare. Cultele, ca si sectele, deseoridepind de o conducere charismaticã. Ele deseori tind sã-si izoleze

membrii de societatea mai mare, pe care o considerã corupãtoare.Cultele încearcã sã le ofere membrilor un stil de viatã complet

care, deseori, este cu totul diferit de cel avut anterior intrãrii în cult.Apartenenta la un cult deseori implicã o transformare personalãconsiderabilã. Drept consecintã, ultimele douã decenii au fost martoreleunei îngrijorãri considerabile în privinta cultelor si abilitãtii lor de a spãlacreierul – un termen popular pentru ceea ce sociologii numesc“resocializare” – tinerilor si alienatilor. Meditatia Transcedentalã (MT) omiscare condusã de Maharishi Malesh Yogi, si Biserica Unificãrii areverendului Sun Myung Moon (“Moonies”) sunt douã exemple de cultecontemporane.

Productiile sociale ale religiei

a) solidaritatea religioasã;b) riturile:

pelerinajul;

rugãciunea; sacrificiul;

c) credintele (ideologia centralã)Deosebit de importantã aici este interpretarea raportului stiintã-credintã:

imaginatia si magia (ca suport al credintelor) ocupã tot terenullãsat liber de stiintã si tehnicã;

orice progres al stiintei si tehnicii produce un recul al imaginatiei simagiei în problema consideratã si pentru persoanele implicate;

dogmele religioase sunt rationale (coerente si plauzibile),nestiintifice (nu pot fi verificate experimental), mitologizabile (potfi reperate în tot felul de mitologii) (BAECHLER);

d) regulile de viatã.



4. Elemente de antropologie ce stau la baza constituirii

societatii romanesti

Psihologia popoarelor se configureaza prin intrepatrundereafactorilor fizici -rasa, clima, configuratie geografica, si a celor istorico-sociali –relatiile cu vecinii, situatia geografica, institutiile politice, socialesi economice.

Rasa

Nemul romanesc nu apartine unei singure rase istorice –secompune dintr-un amestec nedefinit, haotic de rase multiple si felurite(in proportii diferite). Pastrand sirul cronologic, fara a tine cont deproportii se pot desprinde urmatoarele elemente:

1. Primul fond etnic este stratul tracic, format din geto-dacii care auabsorbit la venirea lor elementele ramase intre Dunare si M-tiiCarpati de la vechile populatii ale acestori tari: scytii si agatirisi.

[geto-dacii ar fi un trunchi despartit din marele trunchi de rasegermanice –frati cu scandinavii, danezii, saxonii].

2. Pe acest fond etnic s-a altoit sangele si civilizatia latina. Sangeleroman nu era nici el limpede si nici curat, deoarece, Traian a adusdin intreaga lume romana o multime de oameni pentru a muncicampul si pentru a reface orasele. Printer acestia se numarau galii –cautatori de aur, asiatici, egipteni etc, veniti din Galia, Iliria,Dalmatia, Asia Minor, Italia. Toate aceste populatii vorbeau olimba comuna pentru a se putea intelege, limba oficiala a

Imperiului Roman, limba latina.3. Ilirii au constituit cea mai mare proportie dintre aceste populatii.

Ei veneau din dreapta Dunarii, din Macedonia si Albania de astazi.Dupa ce o parte din populatia coloniilor a fost retrasa din Dacia siMoesia, populatia ramasa s-a contopit din nou. Aceste poulatiiromanizate din mijlocul provinciei Dacice au fost din nouimprastiate pe ambele maluri ale Dunarii o data cu navala hunilor,gotilor si avarilor.



4. In prima jumatate a secolului al IV-lea au venit si triburile slave impinse de valurile navalitorilor. Ei veneau ca fugari, singuri silinistiti cu turme de oi si de boi, traind alaturi de populatiileromanice, in M-tii Daciei (N.Iorga).

O data cu inaintarea lor spre Apusul Europei, avarii au coborat sispre capmiile sudice unde au continuat procesul de cotropirireciproce.A.D.Xenopol a observat si afirmat ca elemental roman a fost maiputernic deznatiolizand populatia slava.

5. La jumatatea secolului al VII-lea vin triburile bulgare –denumite sibarbare. O ramura a lor se aseaza intre Nistru, Prut si Dunare. Cutimpul acestia vor trece pe malul drept al Dunarii si se amestecacu populatia trco-germanica. Limba, moravurile si credinta leimprumuta de la slavi, care aveau o cultura mult mai puternica.La sfarsitul secolului al IX-lea, inceput de secol XI, pe teritoriul tariinoastre isi fac aparitia triburile pecenege, ungurii si cumanii careau avut si ele destule influente.6. In secolul al XII-lea isi fac aparitia hoardele salbatice ale

tatarilor.Dintre toate aceste cotropiri cele care au influentatpopulatia bastinasa au fost bulgarii, ungurii si cumanii –inMuntenia si Moldova timp de 200 de ani. Aceasta a fost

evidentiata prin studierea numelor localitatilor.Timp de cateva veacuri, neamurile neolatine s-au limpezit si s-auseparat de unguri care s-au retras.

7. Din secolul al XIV-lea apar turcii si tulbura linistea stabilita dedoua secole. La sfarsitul secolului, Principatul Munteniei sesupune turcilor, apoi Moldova, iar in secolul XV si Transilvania.Influenta turcilor dureaza de la 1320 la 1880. Turcii nu au avut oinfluenta covarsitoare asupra romanilor.Dupa 1880, navalirile barbare inceteaza si fac loc navalirilor semi-

civilizate, cele grecesti si ruse.8. Grecii moderni vin la sfarsitul secolului XIX, inceput de secol XX.

Acestia sunt negustori si se aseaza in special in orasele de la malulMarii Negre. Ne-au influentat prin economia si religia lor. “Veneauspre noi grecii lihniti de foame si inraiti de robia si mizeriaturceasca.” (sec XV-XVII).

9. Rusii veneau pe urmele vechilor navaliri slave. S-au stabili mai alesin Moldova si Basarabia.



10. La inceputul secolului XIX, apare o inraurire franceza prin plecareala studii in Franta –la Paris a rinerilor intelectuali romani. Limbaromana, gramatica si sintaxa propozitiei s-au resimtit profoundincercand sa imite limba franceza.

Un scriitor anonim francez spunea: “Romanii au imprumutatmoravurile si viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat: ei auimprumutat de la greci lipsa lor de buna-credinta in afaceri;de la principiifanarioti amestecul lor de josnicie si de vanitate; de la rusi desfraul lor;de la turci lenevia; polonezii i-au inzestrat cu divortul lor.”

Izvoarele entice ale sufletului romanesc

Dacii. In constiinta (filosofia) poporului romanesc apare ideanemuririi (ca la toate triburile de rasa tracica). Aceasta credinta ainfluentat viata morala si sufletul romanesc.

In lupte dacii erau de neinvins, erau foarte curajosi, nu se temeaude moarte; o doreau si chiar o binecuvantau. Simteau dispret fata deviata (de aici decurge mandria pe care o aratau) si preferau sa moaradecat sa traiasca in rusine (pg. 119 sus).

Cruzimea era o caracteristica a lor; a omora un dusman inseamna aiface un bine, de aceea acesta trebuia chinuit pentru a simti pedeapsa.

Ascetism, preotii si calugarii nu se casatoreau, nu mancau carne –Nirvana budista.Putere de vointa si de a se stapani (pg. 119 jos).Minte active, agera, dispusa sa ia lectii de la dusmani si sa imite.

Popor razboinic urau munca campului, o considerau injositoare,preferand sa traiasca din prada. Si-au dezvoltat duplicitatea, viclenia, prefacatoria si dibacia de a insela.Decebal era cunoscut ca un bun diplomat si strateg.

Romanii, popor de plugari soldati, aveau o fire violenta, vointatenace, prevazatoare, impulsive si stapana pe sine; masurati politic,spirit de ordine si disciplina de regularitate statornica; distingea parteaesentiala de cea neesentiala a lucrurilor; predilectie pentru ideile sivederile universale, pentru ideile largi, pentru sinteze elocinte. Elocinta –puterea de convingere si spiritul batjocoritor al satirei.

Caracter egoist, hraparet, aspru, perfid, sentiment religiossuperficial redus la implinirea formalitatilor exterioare, practice si lipsitde orice temelie mistica sau metafizica. Ingaduitori cu toate religiile, nu

cunosteau fanatismul si erau inclinati spre superstitii.



Slavii, popor de plugari si de pastori cu moravuri blande, pasnice,

idilice, iubitori de dans, cantec, libertate, anarhie. Sensibilitateimpresionabila, nestatornicie, elasticitate ii ingradeau de a reveni si de a

se regasi. Ospitalieri, primitori, sociabili, inteligenta vioaie, simplista,indrezneata; logica radicala inclinata spre absolut. Cultivau orice stiinta siarta, invatau limbile popoarelor cu care veneau in contact. Se mladiau latoate obiceiurile, puteau lua infatisarea si purtarea tarii in care traiau darnu isi schimbau fondul.

Au devenit ortodoxi, credeau in viata de dupa moarte, consideraumoartea ca o calatorie pentru o alta viata; credeau in fiinte nevazutecare aduc boli contagioase atat omului cat si animalelor.

Din toate aceste neamuri, psihologia romanilor s-a format ca o rasaoccidentala cu obiceiuri orientale.



III.Viata sociala

Teme:

1)Relatia individ-societate

2)Factorii vietii sociale

(socializare,umanizare,educatie)

1)Relaţia individ – societate

Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nicipersonalitate, individ fara interactiune cu mediul social. Intre individsi societate putem stabili o relatie sistemica, in care personalitateaintegrate in diverse subsisteme (structuri de activitati sociale carerealizeaza functii ale sistemului social, activitati economice, politice,de familie, culturale, etc.), este in raport cu societatea, consideratsistem global, element in sistem, agentul actiunii sociale.

In cadrul acestei relatii, societatea formeaza, modeleaza individualsi personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valoriacceptate intr-un moment istoric dat, iar personalitatea prinactivitatea sa creatoare, optimizeaza societatea, perfectioneazamecanismele sistemului social, doar cand se impune, proiecteaza,creeaza noi structuri sociale, adecvate sensului devenirii istorice.Societatea participa la modelarea personalitatii, a comportamentuluisocial, iar cand individual este activa, acest lucru se repercuteaza

asupra sa si totodata societatea asupra personalitatii individului instare pasiva a acesuia.Suficient fiind doar prezenta in acel mediu siapoi actiunea individului asupra mediului.

Trebuie admis si ca mediile inconjuratoare in care traieste individulsunt asa de variate si de diversificate incat a intelege impactul pe careele il pot avea asupra existentei individului, nu este o sarcina laindemana oricui, aceasta pentru ca mediile inconjuratoare diferiteproduc diferente sensibil nu numai intre societati, dar si in interiorul

fiecareia dintre aceste societati, dar si in interiorul fiecaruia dintreindivizii acestor societati.



2) Factorii vietii sociale(socializare,umanizare,educatia şi rolul

său în dezvoltarea societăţii) :

a)Socializare

Proces psihosocial de transmitere, asimilare a unor atitudini,valori, conceptii, modele de comportare specifice unui grup sau uneicomunitãti în vederea formãrii adaptãrii si integrãrii sociale a uneipersoane.

Mecanismul fundamental al socializãrii este învãtarea socialã.Existã mai multe tipuri de socializare:

adaptativã si anticipativã;

asociativã si institutionalã;

pozitivã si negativã.Procese corelate cu socializarea , desocializarea si resocializarea:

desocializarea este izolarea fizicã si socialã a unei persoane,depãrtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfãcutnecesitãtile de interactiune;

resocializarea – se abandoneazã vechile norme si se învatã altele noi

(ex: imigrantii, puscãriasii etc.).Agentii socializãrii:

familia;

scoala;

grupurile (de apartenentã, de referintã);mijloacele de comunicare în masã.

b) Umanizarea

Umanizarea progresiva a omului primitiv şi o intrare în posesie princunoaşterea de sine,a propriei fiinţe pe parcursul evoluţiei vieţii estedeterminată de personalitatea individului. Personalitatea presupune,asadar,o bogata viata interioara dezvoltata prin examene de conştiinţă sibilanţuri spirituale în vederea unei potenţări si neîncetate creşteri,sevorbeşte de o dezvoltare f ără termen,dezvoltându-se din copilărie şipână în ultima zi a vieţii.



Această îmbogăţire si adâncire treptată este însăşi condiţia specifică avieţii spirituale umane,care nu înseamna în timp o curbă suitoare, ciameninţată cu destrămări şi decăderi pe parcurs.

Personalitatea se formeaza,se cucereste,este ansamblul de dispozitiiinascute dobandite,formate si dezvoltate continuu sub influentafactorilor biologici si a experientelor personale. Aceasta “expresie astructurii sale psihice”, este o dimensiune a omului ce presupuneexistenta celorlalte dimensiuni,biologica si fiziologica. Natura bio-psiho-sociala,asigurand unui individ buna adaptare originala la mediul naturalsi social. O astfel de personalitate si o gandire emotionala dezvoltata ilpoate ajuta pe individ sa se integreze mai usor in societatea sa ,sa sesocializeze, dar si sa se descurce in orice situatie si orice ipostaza ceea ce

duce la valorizarea , afirmarea sa. Sensul actelor umane savarsite la nivelde individ nu pot fi intelese in afara sistemului de valori . Interesulindividului pentru cunoasterea valorilor , a modului in care ierarhizeazaacestea este puternic stimulat de constientizarea influentei pe care o areasupra comportamentului sau . Trebuie precizat insa ca acele valori carese convertesc din valori declarate in valori traite devin parti constitutiveale comportamentului uman .Functionalitatea valorilor consta in capacitatea pe care o au de a ajutaindividul sa rezolve probleme ale situatiilor tipice oferindu-i un complexde solutii codificate .Participarea la viata sociala a indivizilor implica folosirea de catre acestiavalorile ca pe niste instrumente . Producerea valorilor ca instrumentespirituale in masura sa reglementeze raporturile individului cu ceilalti siprin aceasta sa guverneze propria sa aliniere la limitele curiozitatii ,propria sa stapanire de sine , aceleasi in jurul valorilor istorice constituiteale epocii.Umanizarea individului prin valori reprezinta o modalitate a existentei si

totodata a opozitiei dinamice dintre indivizi si societate .Rupt de mediul valorilor omul nu se realizeaza ca om si ramane in stadiulde animalitate . Valoarea exprima umanizarea progresiva a omului .Istoria a confirmat ca comportamentul omului , atat la nivel de individ ,cat si la nivel de colectivitate , universul social creste neincetatexprimand tot mai mult interiorizarea necesitatii naturale .Intre nevoie si actiune se interpune valoarea .Necesitatea circumscrie individului granitele intre care el urmeaza sa seintegreze social , iar valoarea ii serveste ca mijloc , ca instrument pentru

realizarea acestei integrari . Infaptuirea procesului de socializare aindividului uman are loc prin intermediul valorilor .



Datorita valorilor omul invata sa se desprinda de prezentul imediat , samemoreze experienta colectiva a grupului din care face parte , saanticipeze , sa-si dea valoare creatiilor sale .Valorile au valoare deosebita pentru dezvoltarea relatiilor interumane ,

realizand puncte de legatura intre membrii societatii .

c) Educaţia şi rolul său în dezvoltarea soc ietăţii

Prin educatie se urmareste formarea unei personalitati inconcordanta cu cerintele obiective ale societatii, dar si ale individului. Caorice fenomen social, educatia are in mod implicit si un caracter istoric.Ea a aparut odata cu societatea, evolueaza si se schimba in functie detransformarile ce se produc in cadrul societatii.

In trecut, educatia se referea doar la o etapa din viata omului, faptdatorat ritmului lent de dezvoltare a societatii. Dar, chiar si in acesteconditii, marile personalitati ale omenirii, au insistat pe ideea ca educatiaeste necesar sa se exercite asupra individului, pe tot parcursul vietii sale.Seneca de exemplu, considera ca si "batranii trebuie sa invete",Comenius sustine ca "pentru fiecare om viata este o scoala, de la leaganpana la mormant", iar Nicolae lorga precizeaza ca "invatat este omulcare se invata necontenit pe dansul si invata necontenit pe altii". Deci,educatia permanenta devine o necesitate a societatii contemporane,reprezentand un principiu teoretic si actional care incearca sa ordonezeo realitate specifica secolului nostru.Cel mai important criteriu care impune si justifica educatia permanentaeste factorul socia! schitat de accelerarea schimbarilor, dinamismului,mobilitatea profesiilor, evolutia stiintelor, sporirea timpului liber, crizamodelelor relationale si de viata, precum si de cresterea gradului dedemocratizare a vietii sociale. Mai nou, necesitatea educatiei esteimpusa si de o serie de factori individuali cum ar fi necesitatea integrarii

dinamice a omului in societate, nivelul crescut al aspiratiilor individuale,sentimentul demnitatii personale, nevoia de incredere in viitor si inprogres. Scopul fundamental al educatiei permanente este de a mentinesi de a imbunatati calitatea vietii si progresul.

Asadar, educatia ca proces de modelare a personalitatii, realizat defamilie, scoala, societate are ca scop pregatirea educatului pentrueducatie. Autoeducatia evidentieaza faptul ca omul nu reprezinta unprodus inert al unor forte externe sau interne. Fiinta umana este in mare

masura rezultatul vointei proprii. Pregatirea pentru educatie serealizeaza prin intreg procesul educational.



Incepand cu primit ani de viata, se pun bazele prin formarea in familie aunor deprinderi de autoservire, igienico-sanitare, de comportarecivilizata si a celor legate de activitatile scolare.Se poate spune ca educatia care precede autoeducatia ofera tanarului

directia devenirii sale, ii formeaza deprinderile si priceperileindispensabile unui caracter independent si ii cultiva increderea in sine.Educatia pregateste autoeducatia intr-un sens dublu: ofera o "baza delansare", prin sistemul de cunostinte, priceperi si deprinderi sestimuleaza nevoia continua de educatie, de perfectionare. Menireascolii, a activitatii profesionale consta in a provoca in constiintaeducatului, nevoia de educatie. Numai o angajare completa in ceea ceintreprinde personalitatea este capabila sa devina forta motrice careaduce progres de ordin cantitativ si calitativ in procesul educational. Oastfel de activitate a avut in vedere academicianul V. Pavelcu spunandca: "nu exista o sursa mai bogata in satisfactii decat aceea de te simtiopera propriei tale personalitati si sculptor al propriei tale fiinte''.

De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastereteoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ceconstituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilorsi transmiterea lor se realizeaza prin educatie care,in aceasta ipostaza,reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a

culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata seactioneaza,prin educatie, pentru formele omului ca utilizator siconsumator de valori,ca producator si creator de valori. Educatia este ofunctie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: deinstitutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument deactiune pentru formarea omului.

In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere siasimilare a experientei -economice,politice,religioase,filosofice,artistice,stiintifice si tehnice – de la inaintasi

la urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmitereaexperientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatilegentilicotribalica. In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unelepopare,spre exemplu la egipteni,indieni etc.,educatia se realiza cainitiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterioreducatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelulde dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-arealizat dialogul generatiilor, s-a asigurat continuitatea existenteimateriale si spirituale a omenirii.



In sens social-cultural,educatia este procesul de ridicare a individuluidin stare de natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cupredispozitii normale cognitive, afective, si volitive, in mediul social siprin el, individul devine o fiinta culturala,asimiland cultura si in situatii de

exceptie, creand-o. Din punct de vedere psihologic, psihogenetic,educatia este procesul de formare a omului ca personalitate in plancognitiv ,afectiv-motivational,volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structurapsihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ alfiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural alexperientei adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest cazeste instrumentul formarii individului ca personalitate.

Educaţia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni:-activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare,

indrumare, formare a obiectului educatiei (educat);-proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate,

proces de formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica;-rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si

includerea in structuri comportamentele proprii de cunoastere siactiune.

Pentru Platon,educatia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi saude a dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de

ele” Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, considera ca educatia “trebuie safie un obiect al supravegherii publice,iar nu particulare”. In consecinta,eatrebuie sa pregateasca viitori cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa sefac diferentiat dupa modelul in care cele trei aspecte ale sufletului(vegetativ,animal, rational) se distribuie in randul oamenilor.

J.A.Comenins,in lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca lanastere,natura inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, alemoralitatii si religiozitatii”. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la

sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca, inconceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor “seminte”si implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu poatedeveni om decat daca este educat”

Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale,aprecia caeducatia contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii:“Este placut sa ne gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltataprin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma care sa-i convie cudeosebire. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului

omenesc”.



Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui afluxinformational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentiepedagogica. Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tipeducativ, pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme

variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter organizat sisistematic.

Toate influentele si actiunile educative care intervin in viataindividului, in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumitenorme generale si pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat)sau,dimpotriva, in mod spontan (intamplaror,difuz,neoficial) suntreunite sub denumirea de forme ale educatiei.

In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formeloreducatiei, putem delimita trei mari categorii:

-educatia formala(oficiala);-educatia non-formala(extrascolara);-educatia informala(spontana).Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a

comunica. Se comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini,sentimente si convingeri. Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prinintreaga conduita.

Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii

valorice:a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatieiinstitutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitatispecifice,intr-un cadru institutionalizat)

-educatia formala si nonformala ;Si forma educatiei neinstutionalizata (“realizata implicit, fara obiectivespecifice institutionalizate”)

-educatia informala (educatia realizata doar pe baza unor influenteimplicite) .

b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pebaza unor actiuni explicite si influente implicite :

-educatia formală- este după Philip Coombs:“sistemul educationalstructurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara sipana la universitate, care include, in plus fata de studii academice, ovarietate de programe de specializare si institutii de pregatireprofesionala si tehnica cu activitate full-time”;



-educaţia nonformală –este după J.Kleis : “orice activitateeducationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afarascolii traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului sisituatiilor speciale, in scopul maximalizarii problemelor cu care se

confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplinaimpusa, efectuarea temelor etc.)”

-educatia informală - se refera la experientele zilnice ce nu suntplanificate sau organizate si conduc catre o invatare informala. Candaceste “experiente sunt interpretate de catre cei mai in varsta sau decatre membrii comunitatii ele se constituie in educatie informala”.Educatia informala este procesul care se intinde pe toata duratavietii,prin care individul dobandeste informatii,isi formeaza priceperi sideprinderi, isi structureaza convingerile si atitudinile, se dezvolta, prinintermediul experientelor cotidiene.

Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci,specifice activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatiiumane, exprimate la nivelul consecintelor sociale angajate in modobiectiv, la nivelul de sistem (societatea in ansamblul sau) si desubsistem (cultural, comunitar, economic, politic, natural).

Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta,actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii uneiintegrari eficiente si rapide a individului in societate si, prin aceasta, invederea crearii premiselor autodeterminarii individului ca factor deprogres social. Prin educatie, in principal, omul trece de la stare deexistenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi lanastere inzestrat prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar existaeducatie. In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala

nu este nici o deosebire intre copil nascut intr-o mare metropola si celnascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi trebuie sa invete totul. Oparte a invataturii este rezultatul contractului spontan al omului cudiferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte ainvataturii se acumuleaza prin instruire, prin forme organizate sisistematice.

Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa ca un centru deactivitati reale, practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligentalogica sa se formeze in functie de actiunea si de schimbarile sociale.



Educatia reprezinta, astefel, activitatea psihosociala cu functiegenerala de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umanepentru integrarea sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate,la nivel de sistem si de proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin

actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect (educator)obiect(educat),intr-un context deschis,(auto) perfectibil.



Cap.II Identificarea elementelor de

sociologie a colectivitatilor

I. Elemente de sociologie a colectivitatii

Teme:

1) Forme de asociere, colectivitati umane

2) Grupurile sociale

3) Mobilitatate sociala, dimensiunile verticale si

orizontale; procesul de integrare sociala si

reintegrare

1.Forme de asociere ,colectivitati umane

Sodalitate, sociabilitate, socialitate

Valenta umanã de a se asocia cu semenii a fost conceptualizatã înmai multe moduri (Baechler):

sodalitate – capacitatea umanã de a întemeia grupuri, definite caunitãti de activitate (cupluri, familii, echipe etc.);

sociabilitate (termenul “sociabil” este cunoscut din 1522!) – capacitatea umanã de a forma retele prin care unitãtile de activitatetransmit informatii ce le exprimã interesele, opiniile etc.;

socialitate – capacitatea umanã de a mentine împreunã grupurile siretelele, de a le asigura coerenta si coeziunea ce le constituie însocietãti.

Sociabilitatea este un concept central al sociologiei, fiind

consideratã premisa constitutivã a societãtii si este explicatã în douã

moduri:

consecintã a naturii umane (instinct social);

un produs al ratiunii, o normã sau o valoare socialã.



2. Grupurile sociale

Grupul social este important în sociologie. Punctul de vedere

individualist nu este productiv; viata socialã apare în esentã ca fiind mai

degrabã opera unor grupuri decât a indivizilor considerati ca atare.

Schimbãrile sociale sunt produse de grupuri, state, clase, natiuni,multimi.

Sociologia trebuie sã rãspundã la intrebarile: “Ce sunt grupurile?”,

“Prin ce se deosebesc între ele!”, “Ce functii au?” Grupul social reprezintã un ansamblu de persoane caracterizat

de o anumitã structurã si cu o culturã specificã, rezultat din relatiile si

procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul sãu. Grupurile sociale sunt unitãti, ansambluri de indivizi conditionate

social-istoric reunite prin anumite relatii si activitãti.Studiul sistematic – din punct de vedere sociologic – al grupului

social a fost dezvoltat de Scoala de la Chicago (Thomas, Park, Mead) careconsiderã grupul ca faptul social primar. Pentru a sublinia ideea de

dezvoltare a grupului si procesele din interiorul sãu, Lewin dezvoltãideea dinamicii de grup.

Clasificare grupurilor se poate face dupã mai multe criterii:1. dupã tipul de relatii:

grupuri primare (“face-to-face”) – relatii directe întremembri;

grupuri secundare (Cooley);2. dupã normalitate:

grupuri formale (oficiale, institutionalizate);

grupuri informale (neoficiale);3. dupã apartenentã:

grupuri de apartenentã (Hyman, Merton);

grupuri de referintã (grupurile din care individul ardori/doreste sã facã parte; aceste grupuri au mai multe functii:normativã, comparativã, publicã).



Tipuri de grupuri

Cuplul. Este cel mai mic grup posibil si existenta sa trebuie

corelatã cu câteva caracteristici recente alte atitudinilor fatã decãsãtorie:

coabitarea – acceptarea de a alcãtui un cuplu fãrã ritul social alcãsãtoriei;

instabilitatea relatiilor premaritale si maritale;

întârzierea pronuntatã a vârstei de cãsãtorie;

celibatul; explicat prin mai multi factori din care principalul pare a ficonceptia partenerilor de a-si asigura conditiile pentruurmãrirea/atingerea obiectivelor proprii.

Grupul mic.

de la 2 la 30-40 chiar 70-80 indivizi;

momentul decisiv al aparitiei grupului mic îl reprezintã activitateade muncã, dar si criterii afective, preferentiale;

din numãrul de membri rezultã anumite caracteristici:

relatii complexe

relatii de comunicare

relatii de simpatie, de afinitate structuri de dominare

coeziunea de grup – mãsura în care grupul este unit, dispune deunitate; coeziunea:

are un sens valoric

factor temporal – se realizeazã în timp

dinamica specificã a statutelor si rolurilorCa efect al coeziunii si dinamicii de grup apare climatul de

grup(atmosfera).

Coeziunea + climatul factori ai productivitãtii grupului.



Grupul mare (grupul secundar)

Grupul secundar constã din douã sau mai multe persoaneimplicate într-o relatie impersonalã si au un scop practic specific.

Oamenii coopereazã cu alti semeni pentru realizarea unui scop. Spredeosebire de grupul primar, relatia dintre membrii grupului secundareste un mijloc pentru atingerea unui tel. Exemple de grupuri secundare:corporatiile, scolile, unitãtile de muncã, unitãtile militare, comunitãtileetnice si nationale. Prin natura lor, grupurile secundare se manifestã camedii sociale în care indivizii se produc ca actori sociali. Relatiileinterumane se stabilesc în temeiul unor regulamente pe care, fie cã leacceptã sau nu, individul trebuie sã le respecte. Numai astfel insulintegrat într-un grup secundar este acceptat ca membru si poate sãrealizeze scopurile sale. Mai mult, în acest tip de grup, oamenii sereunesc dincolo de diferentele ce-i marcheazã, pentru cã nu au altã calede înfãptuire a intereselor lor. Ilustrativ este în acest sens grupulsecundar specific unitãtilor de muncã. Într-o uzinã lucreazã insi ceurmãresc, prin interactiunea lor, motivaþia si satisfactia date deexercitarea unei ocupatii sau obþinerea unui câstig, prestigiu profesionaletc. Dacã grupul primar rãmâne prioritar în socializarea primarã aindividului, initiindu-l si introducându-l în mecanismele vieþii de grup si

ale vietii sociale, grupul secundar are rol esential în afirmarea socialã siprofesionalã a individului. În grupurile secundare insul fiinteazã carealitate socialã. Grupul primar actioneazã pentru insul concret, iargrupul secundar activeazã individual prin statusurile sale. De pildã, îngrupul primar poti fi prieten, conditie suficientã. În grupul secundarexisti cu precãdere printr-un status social, profesional, cultural, religiosetc.

O problemã asociatã analizei grupului secundar o reprezintãrelatia acestuia cu grupul primar. Relatiile caracteristice grupului primar

se pot desfãsura în cadrul grupului secundar. Situatia poate fi întâlnitã,de regulã, în unitãtile de muncã, unde oamenii dezvoltã, adesea, relatiide prietenie cu colegii de muncã. În acelasi mod au loc relatii întreoameni în cadrul unitãtilor de învãtãmânt. Trebuie spus cã în anumitecontexte sociale sau culturale, relatiile interumane din grupurilesecundare se pot organiza si ca alternativã la influenta excesivã a acestorgrupuri. Referindu-ne concret la societatea româneascã de dinainte de1989, puternic socializantã, este de notorietate functionalitatearaporturilor interumane în cadrul întreprinderii sau al unei institutii.



Cerinte institutionale erau înfãptuite prin intermediul acestor relatiispecifice grupului primar. De cele mai multe ori acest tip de relatii seidentificã cu relatiile specifice grupului informal despre care vom vorbimai jos.

Diferentele între grupul primar si cel secundar sunt prezentatemai jos (dupã James W. Vander Zanden, 1988, p.110).

Caracteristicile grupurilor

primare Caracteristicile grupurilor

secundare

- numãr mic de persoane - numãr mare de persoane- implicarea întregiiindividualitãti

- implicarea unor segmente alevietii unei persoane

- relatie personalã - relatie impersonalã- interactiune continuã - interactiune sporadicã- duratã lungã - duratã scurtã

- asteptãri informale - asteptãri formale- constrângeri impuse informal - constrângeri impuse formal- legãturi expresive - legãturi instrumentale

Grupul de presiune

Grupul de presiune este constituit dintr-un numãr de persoane cuanumite interesesi directii comune de actiune si care urmãresc atingereaunor scopuri sociale sau politice în mod declarat sau ascuns. Acestegrupuri pot actiona agresiv sau opresiv, cu mijloace deschise,controlabile, ex: sindicatele, sau dimpotrivã, ele pot fi formale sauinformale. Una din modalitãtile de actiune: lobby – presiune pentru aobtine o influentã socialã sau politicã. În principiu grupurile de presiuneurmãresc sã-si amplifice la maximum influenta asupra centrelor dedecizie.



3. Mobilitatate sociala, dimensiunile verticale si orizontale;

procesul de integrare sociala si reintegrare

A.Definitie si clasificare

Miscarea indivizilor în cadrul unei structuri sociale si accesul laocuparea unor pozitii corespunzãtoare calitãtilor si mijloacelor decare dispun (studii, cometentã, bunuri materiale, putere politicã etc.)reprezintã procesul de mobilitate socialã (concept introdus deP.SOROKIN, 1927).

Existã mai multe tipuri de mobilitate socialã, corespunzãtoare

criteriilor utilizate pentru clasificare si polimorfismului fenomenului. Astfel, în functie de sensul miscãrii, distingem mobilitatea

orizontalã, adicã deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status, deacelasi nivel (salarial, de prestigiu etc.) si mobilitatea verticalã – trecereaindivizilor de la un status social la altul, în sens ascendent saudescendent.

Mobilitatea verticalã poate sã aparã sub douã forme speciale: caschimbare de status în raport cu cel al pãrintilor, denumitã mobilitateintergenerationalã si ca schimbare de status în raport cu pozitiileanterioare ocupate de aceeasi persoanã, vizând cariera unui individ,denumitã mobilitate intragenerationalã sau de carierã.

Cu cât evolutia sistemului social determinã extensia unor statusuri,aparitia altora noi si cu cât facultãtile indivizilor sau sistemul depromovare socialã contribuie la ridicarea, stagnarea sau decãderea înstatus, cu atât mobilitatea inter si intragenerationalã este maiputernicã si exercitã efecte sociale favorabile sau nefavorabile asupraindivizilor si societãþii, ceea ce capãtã o importantã deosebitã în

procesul schimbãrii generale, în progresul social.Aspiratiile indivizilor spre pozitii sociale superioare sau spre noi

locuri în ierarhia socialã sunt stimulate cu atât mai mult cu cât societatearealizeazã o evolutie globalã, continuã, determinând trecerea de la unsistem de pozitii sociale – având un anumit nivel de eficientã – la unsistem îmbunãtãtit, care intrã în consonantã cu noi cãi de perfectionaresi de eficientizare a statusurilor, de creare a unor statusuri superioare.



La scara societãtii globale, acest proces de mobilitate ascendentãduce – în timp – la diminuarea straturilor inferioare (sub aspect social-economic) în favoarea unor straturi medii, clase medii si chiar superioare – din punct de vedere al veniturilor, prestigiului, nivelului de viatã,

pozitiei în viata socialã etc. Ca exemplu poate fi dat procesul demobilitate care s-a produs în SUA dupã anii ’40 ai secolului nostru si carea avut ca rezultat sporirea “gulerelor albe” si formarea claselor mijlocii,fapt care a contrazis teoria marxistã a claselor.

Un loc important îl ocupã în cadrul procesului de mobilitatesocialã si mobilitatea ocupationalã, deoarece prin trecerea la profesii decalificare tot mai înaltã, cu importantã socialã, se realizeazã ascensiuneape plan social. Se obtin salarii mai mari, prestantã si prestigiu mai înalte,apreciere socialã si economicã deosebite. Este calea prin care serealizeazã o schimbare importantã în stratificarea socialã în societãtileavansate.

Întelegerea acestui proces este importantã atât pentrucunoasterea factorilor care pot influenþa mobilitatea socialã, cât sipentru realizarea unor modele care sã faciliteze producerea sa în sensul în care poate fi util progresului social.

Desfãsurarea mobilitãtii implicã însã si fenomene care precedprocesul în sine, cum ar fi: mobilitatea spatialã, geograficã sau

teritorialã – cuprinzând migratia cu obiectiv profesional – de la sat laoras sau invers, cu schimbarea profesiei si a altor conditii de viatã, cuacces la valori sociale noi etc. De asemenea, avem în vedere chiar simiscarea navetistã ca preludiu al mobilitãtii sociale si chiar altefenomene care îi premerg si o favorizeazã.

În economia contemporanã, un factor important este aparitia denoi sectoare si domenii de activitate, care impun formarea unorcontingente de specialisti cu pregãtire adecvatã noilor cerinte si care – datoritã competitivitãtii lor – pot obtine pozitii noi în structurile

profesionale si sociale.

A. Factori ai mobilitãtii

a) Factori structurali sau de macronivel:

dezvoltarea economicã

diversificarea structurilor ocupationale în societate



b) Factori de micronivel

vointa indivizilor, aspiratii . Dezvoltarea economicã, diversificareastructurilor ocupationale, precum si alti factori determinãschimbãri si la nivel psihoindividual. Sistemele motivationale ale

indivizilor sunt conditionate social-istoric, dupã cum procesele dedezvoltare economicã/tehnologicã sunt si procese de creare aunor noi aptitudini. În consecintã, si nivelele aspirationale aleindivizilor se schimbã. Prezentãm în continuare o astfel deschimbare (cazul Middletown).

1924 1972

Procentul celor care se trezesc înainte deora 6 într-o zi de lucru:

– clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare

15%93%

31%38%

Procentul familiilor în care lucreazã si sotia: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare

3%44%

42%48%

Procentul mamelor care doresc sã-si trimitãcopiii la facultate:


93%23%

90%83%

Procentul pãrintilor care accentueazãindependenta copiilor:


46%17%

82%68%

un alt factor de micronivel: pozitia familiei în ierarhiile deprestigiu/sociale. Acest factor se aflã într-o strânsã legãturã cu:

educatia. Opiniile specialistilor sunt împãrtite: – scoala (educatia) reprezintã un instrument de reproductie

socialã, de perpetuare a structurilor existente; – în acest sens, paradoxul lui Anderson aratã faptul cã a

transmite fiului o diplomã mai ridicatã nu îi asigurã acestuia opozitie superioarã în societate, dupã cum obtinerea uneidiplome inferioare nu conduce automat la o pozitie inferioarã;

– o conditie necesarã – desi nu suficientã – pentru mobilitatea

ascendentã rezidã însã în nivelul de instruire.



B. Evolutia mobilitãtii

Analiza studiilor privind mobilitatea duce la câteva concluziiinteresante:

existã o foarte puternicã mobilitate de la o generatie la alta; mobilitatea ascendentã este mai puternicã decât cea descendentã;

totusi, mobilitatea ascendentã are o evolutie curbilinie: marcheazã ocrestere în perioada 1930-1955, dupã care o scãdere semnificativã;

existã o corelatie medie între originea socialã si destinul fiului: – a crescut mobilitatea la agricultori si la nivelele superioare ale

salariatilor; – ereditatea meseriei rãmâne puternicã la functionari si

muncitori; – mobilitatea descendentã este mai accentuatã la comercianti

etc.

C. Efectele sociale ale mobilitãtii

efect pozitiv: încadrarea pozitiilor din societate cu oamenivalorosi;

efctele negative:

– cresterea asteptãrilor de ascensiune peste nivelul posibilitãtilorsi, consecutiv, aparitia unor stãri de frustratie, deziluzie, înstrãinare;

la cei cu mobilitate descendentã: panicã, umilintã etc



II. Familia ca grup social (Grupul familial)

Teme :1. Interpretarea sociologica a familiei

2. Tipologii ale familiei

3. Familia în societate

4. Funcţii ale familiei

1. Interpretarea sociologica a familiei

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurilesociale deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana.Uniimerg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei e atatde mare ,incat ea egaleaza actiunea celorlalte grupuri sociale.Aceastaeste cu deosebire cazul cercetarilor care vin dinsprepsihanaliza,psihologia sociala si sociologie sustinand ca familia este:adevaratul laborator de formare a persoanei.Transformarea individului

in persoana adica in ;individ cu status social” este intai de toate operafamiliei.Sunt doua cauze care explica aceasta influeta a fam.asuprapersoanei;una este legata de faptul ca actiunea fam.se exercita mai detimpuriu iar a doua de acela ca multa vreme fam. e calea prin care secanalizeaza oricare alta actiune de socializare ,ea fiind identica cuintreaga lume sociala a copilului.

Termenul de „familie” provine din latinescul „famulus”, care în

sens larg semnifică „supus”, „ascultător”, iar în sens restrâns, „slugă”,

„slujitor”. Dicţionarul de sociologie menţionează 2 sensuri ale

termenului de familie:

Familia = un grup social al cărei membrii sunt legaţi prin raporturi

de vârstă, căsătorie, sau adopţie, care trăiesc împreună şi

cooperează sub aspect economic şi au grijă de copii.



Familia, în sens, restrâns desemnează cuplul căsătorit şi copiii lor.

Familia este vazută drept o formă de comunitate umană

întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii lor prin

relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual.

Familia este o formă de comunitate umană, un grup primar cu

toate caracteristicile lui, dar care se deosebeşte de celelalte grupuri

primare prin câteva note specifice:

uneşte membrii prin relaţii de căsătorie, consangvinitate sau

adopţie;

membrii unei familii trăiesc împreună (de regulă), alcătuiesc un

singur menaj;

desfăşoară o activitate economică comună;

membrii sunt legaţi prin anumite relaţii de ordin biologic, spiritual

şi ideologic, menţinând şi perpetuând cultura societăţii date;

îşi acordă sprijin emoţional-afectiv, înteracţionând în cadrulrolurilor de soţ-soţie, mamă-fiu.

Acest grup se întemeiază pe anumite reguli, prevăzute în acteoficiale, în condiţiile statului şi a dreptului.

2. Tipologii ale familiei

1. În raport cu gradul de cuprindere al sistemului familial, exiastă:

familia nucleară (familia simplă) – alcătuită dintr-o singură

pereche maritală şi urmaşiilor, care locuiesc şi gospodăresc

împreună. În familiile nucleare incompete se stabilesc diade: soţ-

soţie, tată-copil, mamă-copil;



familia extinsă, lărgită – este tipul de familie ce cuprinde pe lângă

nucleul familial şi alte rude şi generaţii, constituite din cuplul

conjugal şi copiii lor la care se pot adăuga: părinţii soţului şi /sau

soţiei, bunicii acestora, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei, copiii

lor, unchi, mătuşi ai cuplului.

De regulă, în familia lărgită trăiesc trei generaţii. Există familia extinsă

propriu-zisă, familia liniară şi familia tulpină.

3. Familia in societate

Familia care reprezinta un bun mediu educativ

Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa saexiste toti membrii care alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv(doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect,intrajutorare, sa traiasca in deplina armonie, sa duca o viata cinstita,onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fieconvergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vederecat de puternic este spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu familiacu un singur copil, familia cu mai multi copii reprezinta un mediueducativ mai bun. Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fiemofturos, egoist, capricios datorita parintilor care doresc sa-i faca toatepoftele. In familiile cu mai multi copii, afectiunea parintilor se indreaptacatre toti copiii. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului.Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau aviolentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei

dorinte. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata decomportarea copiilor, imbinata cu respectul fata de acestia". Copilultrebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sastie ca nu-i vor ingadui orice capriciu. "Dragostea este astfel nu numaicheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai dacaea e potrivita si cu masura".

Nu in ultimul rand, "pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie sa

aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin alemembrilor sai".



A educa un copil nu este un lucru atat de usor. Unii parinti, avandconceptii invechite, cred ca ei stiu cel mai bine sa-si educe copilul,neacceptand sfaturi din exterior. In prezent, exista o multime de carti,filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a

parintilor.Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei carerealizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosulflorilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala(traditii, obiceiuri stravechi etc.). Mijloacele mass-media si in modspecial televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatieiestetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strictnegativa; pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, deimbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt difuzate numeroaseprograme care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sensnegativ. Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul ilpetrece in fata televizorului cat si emisiunile pe care le urmareste. Inunele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cudesavarsire, iar in altele aceasta este exagerata. Daca copilul nu areaptitudini si nici placere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.),parintii trebuie sa respecte optiunea copilului.

Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ

a) Familia descompusa - familia care ramane descompusa in urma unuidivort sau a unui deces, nu este un mediu educativ ideal. Dar totusiconditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult deputerea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celuidisparut. In trecut divortul era extrem de daunator pentru copii.Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca parintiinefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie,

amaraciune, violenta si ura.b) Familia reconstituita - Recasatorirea creeaza o familie reconstituitasau combinata formata din doi parinti, din care cel putin unul aduce inaceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o casatorieanterioara.

Cuvintele mama mastera si tata vitreg sunt deja expresii peiorative.Atunci cand copiii provin din doua familii diferite, mama va proteja pe aisai, iar tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt.



In acest context merita sa ne punem cateva semne de intrebare: Cineasigura disciplina in aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririleparintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta?

Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz.

c) Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratareapartenerului si a copiilor are loc in toate clasele sociale, dar posibilitateamaltratarii creste o data cu problemele financiare.Cazurile de maltratare a copiilor sunt in crestere. "Ca si in cazulmaltratarii unuia dintre soti, sunt responsabili mai ales barbatii. In multecazuri, cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie, astfelperpetuand un ciclu de violenta". Copiii maltratati sunt frustrati dedragoste, pierd bucuria de dragoste si intelegere a semenilor, sanatatealor psihica fiind pusa la indoiala.

d) Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ:- Certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupracopiilor.- Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmarinegative asupra educatiei.

- Daca parintii mint, fura, injura, sunt necinstiti, in cele mai multe cazuricopilul va imita comportamentul acestora.

In concluzie, as putea motiva alegerea acestei teme: Am dorit sademonstrez intr-un fel sau altul faptul ca nu este neaparata nevoie de ofamilie cu doi parinti pentru a fi copilul fericit. Dupa cum am citat si dincartea lui Norman Goodman, copiii sunt mult mai fericiti daca cei doiparinti care au permanent neintelegeri, divorteaza. Deci, chiar dacafamilia este completa, dar climatul moral din ea lasa de dorit, ea nu

poate constitui un bun mediu educativ.

Forme familiale alternative

Astfel, “familia nucleara”, caracteristica perioadei anterioare, a trecut lamodele familiale alternative. Sexualitatea, casatoria si copiii tind sa fierealitati distincte, fragmentare, fara legatura intre ele. “Familia nu maieste o institutie fundamentala pentru supravietuirea individului sireproducerea societatii. Aceasta functie a fost preluata de alte institutii

si grupuri sociale.



Rolul social al familiei, functiile ei sociale, importanta ei pentrufunctionarea societatii se estompeaza continuu” (Georgeta Ghebrea,“Regim social-politic si viata privata”).

Dintr-un alt aspect, relatiile sexuale inainte de casatorie nu maiconstituie un tabu, ci o realitate generalizata ale carei consecinte nu s-aulasat prea mult asteptate: nasterile sunt in scadere datorita utilizarii pescara larga a contraceptiei moderne, tinerii isi amana tot mai mult datacasatoriei sau renunta definitiv la aceasta practicand un celibat cutendinte libertine. Casatoria nu mai reprezinta debutul constituiriiuniunilor conjugale si, prin aceasta, debutul procrearii. Paralel cuscaderea ratei nuptialitatii, creste varsta la prima casatorie, atat pentrufemei cat si pentru barbati. Multe tinere prefera sa aiba copii fara a se

casatori, nici cu tatal copilului, nici cu altcineva iar in familia nuclearamoderna copiii devin o sarcina suplimentara prin costul întretinerii sieducarii lor.

4. Funcţiile familiei din perspectiva sociologica

Cat de importanta este cresterea copilului, dar si evolutia adultului,intr-o familie completa, care sa contracareze dezechilibrele venite dinmediul extern, este subliniat amanuntit in lucrarile de sociologie. Potrivit

cercetatorilor din acest domeniu, familia constituie cadrul de realizare alsociabilitatii, premisa deprinderii normelor deziderabile, a modelelor deconduita asteptate. In cadrul familiei, individul stabileste primelecontacte a perceperii notiunilor de responsabilitate si rationalitate,primele confruntari cu situatii supuse interdictiilor si evaluarii normelorsi idealurilor cadrului social extins.

Din aceeasi perspectiva, se stabilesc patru situatii specifice derealizare a functiei de socializare a familiei. Pe primul plan sunt plasatesituatiile de educatie morala, care au la baza relatiile de autoritate, prinintermediul carora i se fundamenteaza copilului regulile morale.Urmeaza apoi situatiile de invatare cognitiva, prin care copilul deprindesistemul de cunostinte, atitudini, deprinderi necesare convietuirii ?nsocietate si situatiile angajand inventia si imaginatia, prin care sedezvolta capacitatile creatoare si g?ndirea participativa. Nu in ultimulrand se au in vedere situatiile de comunicare psihologica care dezvoltaactivitatea specific umana, cu un rol deosebit de important in echilibrul

moral si psihologic al individului.



III.Cultura organizationala

Teme:1) Institutii si organizatii sociale

2) Conceptul de cultura, functiile culturii, sociologia culturii

1. Institutii si organizatii sociale

A. Statutul si rolul organizatiilor în societatea

contemporanã

Asistãm în ultimele decenii la un proces amplu si permanent demultiplicaresi diversificare a formelor de organizare a vietii sociale, laaparitia unor modalitãti de actiune cât mai adecvate în vederearezolvãrii optime a problemelor ce apar în societate. Printreinstrumentele utilizate de cãtre aceasta din urmã pentru buna safunctionare se numãrã si organizatiile, fie ele economice, industriale,

politice, juridice, culturale, religioase etc.

Unii specialisti considerã chiar cã succesul marilor organizatiiconstituie una din caracteristicile esentiale, dacã nu chiarfundamentale, a societãtilor moderne. Omul modern nu poateactiona decât de-a lungul si în cadrul marilor organizatii.

Dacã secolul XIX a fost considerat secolul individualitãtilor, secolulXX este indiscutabil secolul colectivitãtilor organizate, al marilororganizatii; s-a creat, pentru societatea modernã, chiar un concept

special: societatea organizationalã sau societatea organizatã.

Este evident cã aceastã caracteristicã a societãtii – de a avea încadrul ei numeroase organizatii apãrute/create tocmai pentru buna safunctionare – s-a impus de la sine cercetãtorilor prin numeroaseleprobleme implicate:

a) ce este totusi entitatea pe care o numim “organizatia”? b) organizatiile sunt identice, similare sau diferite?

c) dacã sunt diferite, au ceva în comun? Ce anume?



d) si, mai ales, cum putem sã facem aceste instrumente – organizatiile – cât mai eficiente în raport cu scopurile socialedezirabile?

B. Definitii ale organizatiilor

Punctul de plecare în orice demers stiintific îl constituie definireaentitãtii studiate. Ori, multitudinea organizatiilor existente atrage dupãsine si o multitudine de definitii, mai mult sau mai putin asemãnãtoare.

Vom opta pentru definitia/definitiile care scot în evidentã tocmaiaspectele psihologice si psihosociale ale organizatiilor si nu, sã spunem,cele tehnice, juridice etc.

Definitia 1: “Organizatia este o activitate social-umanã carepresupune asocierea spontanã sau dirijatã, voluntarã, a unui numãrmare de indivizi ce detin statuturi si roluri bine definite, determinate saunu, în vederea realizãrii unui scop, unui obiectiv (Zlate, 1981)“.

Definitia 2: “Organizatia este o multime relativ constantã deagenti pentru care a fost determinat un scop unic, un organ de decizie siorgane de executie, precum si o anumitã diviziune a muncii si raporturide cooperare între agenti, o structurã formalã si un sistem de normemenite sã sporeascã eficienta socialã a actiunii (Popa, 1978)“.

Definitia 3: “Organizatia este coordonarea rationalã a activitãtilorunui numãr de oameni pentru realizarea unor scopuri comune explicite,prin intermediul diviziunii muncii si functiilor si prin intermediul ierarhiei,autoritãtii si responsabilitãtii (Schein, 1965)“.

Reþinem astfel notele definitorii ale organizatiilor:

a) existenta unui numãr mare de indivizi;b) existenta unor scopuri comune;c) desfãsurarea unei activitãti pentru realizarea acestor scopuri

comune;d) activitatea respectivã impune atât diviziunea, cât si cooperarea

socialã, coordonarea eforturilor;



e) activitatea este reglementatã social; cu alte cuvinte cei în cauzãdispun de statute si roluri clar definite, sunt cuprinsi într-ostructurã socialã determinatã (norme, regulamente etc.;

f) diviziunea socialã se remarcã prin ierarhie si autoritate.

Problemele ridicate la finalul paragrafului anterior îsi gãsesc astfel unprim rãspuns. Ratiunea aparitiei si multiplicãrii organizatiilor rezidã

atât în caracteristica acestora de a realiza scopurile indivizilor carealcãtuiesc organizatia - si care devin scopuri sociale-mai rapid si maieficient decât prin actiune izolatã, cât si în capacitatea lor de arãspunde unor trebuinte umane fundamentale: de apartenentã, deactivitate, de comunicare, de autorealizare. Iar notele definitorii siisomorfismul mai mult sau mai putin accentuat existent între anumite

organizatii relevã tocmai diversificarea lor, determinatã de scopuldevenit social si activitãtile întreprinse pentru îndeplinirea scopuluirespectiv

C. Perspective în studiul organizaţiilor

Asa cum se întâmplã în multe stiinţe / domenii ale cunoasteriistiintifice, întâi apar problemele si abia apoi preocupãrile pentrucunoasterea si rezolvarea acestora, ceea ce s-a întâmplat si în cazulstudiului stiinţific al organizatiilor.

Se stie însã cã existã perspective diferite într-o lume care nu esteabsolutã (Jean Piaget), astfel încât, particularizând, organizatiile au fostabordate din numeroase perspective: sociologicã, psihologicã,economicã, juridicã etc., inclusiv multidisciplinar.

În legãturã cu aceste perspective multiple asupra organizatiilorsunt interesante douã probleme: cauza perspectivelor multiple si efectele perspectivelor multiple asupra unuia si aceluiasi fenomen.

Cauza sau cauzele rezidã în douã explicatii simple:a) conceptia cercetãtorului asupra organizatiei (ce este, ce

factori sunt mai importanti în alcãtuirea ei etc.) si / sau;b) considerente empirice (ce tipuri de organizatii s-au

impus / manifestat mai puternic în viaþa socialã, ceorganizatii a studiat sau a putut studia un cercetãtor saualtul etc.

Efectele perspectivelor multiple asupra organizatiilor sunt, deasemenea, foarte importante pentru întelegerea imensului material

faptic achizitionat în acest domeniu si, în final, a organizatiilor ca atare:



a) tratarea organizatiilor în acceptiuni multiple, asa cumvom vedea mai jos, cu consecinte asupra tipurilor deactiuni întreprinse asupra lor, în interiorul lor etc.;

b) accentuarea unor elemente diferite în definirea si

caracterizarea organizatiilor;c) disjunctia dintre “material“ si “uman“, dintre “eficienta

materialã“ si cea “uman-psihologicã“; d) adâncirea cunoasterii organizatiilor sub anumite aspecte,

cu pierderea în vederea însã a altor aspecte sau a viziuniide ansamblu (Zlate, 1981).

Un astfel de efect al perspectivelor multiple, la rândul sãu cuconsecinte importante asupra analizei organizationale, este, cum arãtammai sus, accentul pus pe diferiti autori asupra unor dimensiuni diferite ale organizatiei, ceea ce înseamnã practic tot atâtea abordãri teoretico-metodologice ale organizatiilor:

Organizatia – grup. Aceastã abordarea este tipicã psihologieisociale, iar accentul cercetãrii este pus pe regulile si normele grupale pebaza cãrora membrii grupului interacþioneazã si creeazã identitateacolectivã a acestora. Conceptele cel mai des vehiculate sunt acelea de

influentã socialã, leadership, conformitate, coeziune, climat, structurãformalã si informalã a grupului etc;

Organizatia – structurã. Este o abordare în mare mãsurãsociologicã si se bazeazã pe cercetãrile lui Weber, Taylor, Fayol, Urwicketc. datoritã valentelor sale structuraliste, se concentreazã pecunoscutele notiuni – cheie de structurã si functie. Preocupãrile cele maiimportante ale acestei abordãri sunt cele de identificare a functiilormanifeste si latente ale organizaþiilor si ale diferitelor lor subgrupuri,analiza determinantilor structurii, interactiunile si raporturile de

generare dintre structurã si functie. Pe marginea acestei abordãri si aconceptiei conform cãreia omul este produsul mediului în care trãieste,au luat nastere primele interventii organizationale care aveau ca scop“restructurarea“, schimbarea structurii, ca mijloc pentru o optimizarefunctionalã.;

Organizatia-sistem. Conceptul de sistem este preluat înpsihologia organizationalã pe filiera ciberneticii si a teoriei informatiei(Wiener si Cannon). Aplicarea conceptelor cibernetice la organizatii aavut câteva consecinte notabile pentru teoria si practica din domeniu.



În primul rând organizatiile au fost redefinite ca entitãti (sisteme) cu

autoreglare; în al doilea rând a fost posibilã evidentierea generãrilor si

conditionãrilor mutuale (sau constrângeri reciproce, dupã uniiteoreticieni) dintre componentele si subsistemele organizatiei.

În baza acestei abordãri studiul organizatiilor s-a centrat asupra maimultor problematici:

fluxul informatiei, ca fenomen generat dar si ca factor generatoral structurii organizationale;

interactiunea componentelor umanã si tehnicã dintr-oorganizatie, ca temã centralã a teoriei sistemelor sociotehnice;

interactiunea dintre organizatie si mediul sãu relevant, ca temãcentralã a teoriei sistemelor deschise;

învãtarea organizationalã si problemele de flexibilitatestructuralã si functionalã, ca urmare a paradigmei sistemelorautoreglabile.

Organizatia – politicã. Nãscutã probabil ca urmare a modei“politizãrii“ proceselor grupale, aceastã abordare priveste relatiile dintreindivizi si dintre grupuri ca jocuri de interese contradictorii, cu caractertipic politic, dar în sens larg, duse pentru asigurarea controluluiresurselor, teritoriilor, informatiei, canalelor de comunicare etc. temele

centrale ale acestei abordãri sunt cele de putere, distributia puterii

între grupuri, dominarea, supunerea si compromisul inter-grupal.

Organizatia – culturã. Aceasta este cea mai modernã abordare alumii organizationale inspiratã de antropologie si care descrieorganizatiile ca “micro-societãti“ umane, în care oamenii creeazã pentruei însisi iar viata se grupeazã în jurul unor componente “soft“:semnificatii, ritualuri, simboluri, tabuuri si scheme cognitive comune.

Studiul organizatiilor a avut un curs neobisnuit si rar întâlnit,

neurmând linia “clasicã a demersurilor aplicative din psihologie încare teoria se dezvoltã în centre universitare si laboratoare decercetare. iar practica urmeazã, uneori chiar de la distantã, acestedescoperiri teoretice. Studiul organizatiilor a avut de la începutul sãuvalente eminamemte aplicative, practice, fiind strâns legate deeconomie si potrivindu-se excelent cu finalitatea materialã sipecuniarã a lumii moderne. Prin aceastã legãturã poate fi explicatã sisuprapunerea consistentã existentã între psihologia organizationalã sipsihologia muncii/industrialã, deseori fiind mentionate în literatura

de specialitate drept “psihologia muncii / organizationalã“ (work /organizational psychology“).



D. TEORIA ASUPRA ORGANIZATIILOR

1.Teoriile clasice sau formaliste

Teorii clasice – numite astfel pentru cã au fost primele abordãristiintifice ale organizatiei – studiazã aproape în exclusivitate “anatomia“organizaiilor, latura lor formalã, oficialã de organizare ce poate firelatatã sugestiv sub forma organigramei; de aici si denumirea lor deteorii formaliste.

Ca teorii mai importante în aceastã grupã amintim: teoria

fiziologicã a organizãrii, promovatã de Taylor (1911) si teoria gestiunii

sau conducerii administrative, reprezentatã de Gulick si Urwick (1937) siFayol (1916).

Teoriile, destul de asemãnãtoare între ele, accentueazã analiza apatru elemente considerate cele mai importante:

eficienta;

principiile ierarhiei functionale;

cele mai bune structuri de organizare;

cele mai adecvate mijloace de control a activitãtii depuse.Cercetând elementele enumerate mai sus si relatiile dintre ele,

aceste teorii afirmã în esentã urmãtoarele:

a) eficienta maximã se obtine prin diviziunea excesivã a muncii,prin scurtarea timpului acordat pentru efectuarea operatiilor de muncã,prin rationalizarea acestor operatii;

b) munca poate si trebuie sã fie standardizatã (chiar reusindu-seacest lucru);

c) structura sau lantul de conducere trebuie sã fie bine determinat

(fiecare trebuie sã stie cui se / pe cine subordoneazã, în ce domeniu etc);d) autoritatea este metoda cea mai sigurã si eficace de control a

activitãtii celorlalte persoane (puterea de a decide trebuie sã se afleexclusiv în mâinile conducãtorului; acesta trebuie sã dispunã de unsistem foarte precis de sanctiuni s. a. );

e) organizatiile trebuie sã fie caracterizate de o organizare precisã,o ierarhie riguroasã si, asa cum am spus, de un control sever.



Fãcând o evaluare a acestor teorii, putem arãta urmãtoarele:

a) în afara faptului cã au deschis studiul stiinþific al organizatiilor,teoriile analizate au avut - si au încã – o serie de valente pozitive:

eficienta unei organizatii poate creste si prin optimizareaorganigramei, a structurii ei formale (organizarea precisã,ierarhia autoritãtii);

diviziunea muncii, rationalizarea si standardizareaoperatiilor de muncã sunt metode de crestere a eficienteieconomice.

b) teoriile clasice au însã si numeroase limite:

se accentueazã aproape exclusiv pe latura instrumental – tehnicã a personalitãtii umane; omul este redus la calitãtilesale executorii, instrumentale (ce stie sã facã), fiind deciconsiderat pasiv, inert (fãrã motivatie, fãrã imaginatie);

teoriile sunt, în consecintã, extrem de simplificatoare,neglijându-se aspecte importante ale cresterii eficientei,anume acelea care tin de potentialul uman latent. Aminsistat în prima parte a lucrãrii asupra rolului motivatiei în

activitate, asupra resurselor practic nelimitate ce existã înfiecare membru al unei organizatii si care pot fi valorificateprin activitatea trebuintelor superioare (de stimã siapreciere, de autorealizare), a nivelului de aspiratie etc.;

teoriile clasice nu au putut sã descopere faptul cã muncanu este doar un mijloc prin care omul îsi câstigã existenta, cisi un cadru de dezvoltare a personalitãtii sale, demanifestare activã în cadrul relatiilor interpersonale.

De remarcat faptul cã lucrãri si cercetãri efectuate în spiritul acestor

teorii – oarecum modernizate – continuã sã aparã si astãzi.

2. Teoria neoclasicã sau a relatiilor umane

Teoria neoclasicã asupra organizaþiilor si care vizeazã în principalaceeasi problemã a eficientei, dar dintr-o altã perspectivã, estefundamentatã de Mayo (1933, 1945) si colaboratorii sãiRoethlisberger si Dickson (1939).



Cercetãrile lui Mayo asupra unor fenomene noi, într-un fel

neobisnuite care se manifestau în organizatiile industriale si carecontribuiau fie la ridicarea, fie la scãderea randamentului muncii, sunt încã de actualitate astfel încât analiza lor, chiar si sumarã, este necesarã.

Între 1924 si 1927 Mayo a fãcut o serie de cercetãri la firmaHawthorne (producãtoare de materiale telefonice) asupra iluminatuluihalelor de lucru.

El organizeazã douã grupuri: unul de control sau martor (în halarespectivã iluminatul rãmâne nemodificat) si unul experimental, în careintensitatea iluminatului era variatã (crescutã) dupã o schemã gânditã în

prealabil (modelul experimental).S-au constata lucruri aparent paradoxale:

cresterea randamentului muncii atât în atelierul experimental(cum era si firesc), dar si în cel de control (ceea ce nu mai era atât defiresc, ba dimpotrivã)!

scãderea foarte mult a iluminatului în atelierul experimental – noaptea pânã aproape la lumina naturalã a lunii – era însotitã tot decresterea randamentului!

De ce aceste rezultate aparent paradoxale?

muncitorii, indiferent dacã fãceau parte din grupul experimentalsau de control, constientizau cã problemele lor nu sunt indiferenteconducerii;

perceptia sensibilitãtii conducerii fatã de latura umanã aproductiei a dus în mod firesc la cresterea încrederii salariatilor înconducere;

satisfacerea trebuintei de apartenentã la grupul de muncã, laorganizatie, toate acestea ducând la cresterea moralului, a motivatiei, în

final a randamentului.Plecând de la aceste rezultate – ca o parantezã, Mayo nu a putut da

atunci o interpretare corectã si completã a fenomenelor legate deiluminat si randament – el desfãsoarã în 1927 alte experimente în care aintrodus o serie de variabile noi:

sistemul de salarizare;

introducerea unor pauze;

modificarea zilei de muncã si a sãptãmânii la lucru etc.



Într-o fazã ulterioarã a cercetãrilor muncitorii îsi pot alege colegii

(partenerii) de echipã, punându-se deci accent pe structura socio-

preferentialã a echipei de muncã.

Rezultatele acestor experimente au fost similare, ceea ce a permiselaborarea unei teorii închegate a organizaþiei si a factorilor deeficientã.

În esentã, teoria afirmã urmãtoarele:a) într-o organizatie trebuie acordat un rol primordial omului,

trãirilor lui psihologice, problemelor lui;b) problemele psihologice ce apar ca urmare a interactiunii

indivizilor într-un grup / organizatie sunt foarte importante pentrufunctionarea acesteia;

c) trebuie deplasat accentul de pe tehnic / tehnologic spre uman,cele douã trebuind sã fie considerate ca interactiune;

d) organizatia trebuie conceputã interactionist – elementelecomponente se influenteazã reciproc;

e) interactiunile cele mai importante în organizatie sunt cele întreoameni (relatiile umane);

f) oamenii se folosesc de organizatie pentru a-si realiza scopurile

proprii care nu sunt exclusiv materiale, ci si umane.Fãcând si aici o evaluare, putem arãta cã:a) teoria neoclasicã are o contributie decisivã prin introducerea

studiului si stiintei comportamentului în abordarea organizatiilor.Practic, de acum înainte psihologia nu mai poate fi neglijatã în studiul sipractica activitãtii în organizatii decât cu preul unor pierderi importante;

b) se pune totusi un accent prea mare pe legãturile preferentiale înconstituirea grupurilor de muncã. Nu întotdeauna criteriile si valorile în jurul cãrora se structureazã relatiile socio-afective sunt consonante cu

cele care sustin activitatea productivã;c) se încearcã pe o cale pur psihologicã atenuarea hiatusului între

patron si angajati care, orice ar fi, de la un anumit punct au interesedivergente si care pot fi relationate nu exclusiv psihologic, ci si economicetc.

Ultimele douã aspecte constituie deci limite destul de serioase aleteoriei relatiilor umane în domeniul organizatiilor.



3. Teoriile moderne sau holiste

Abordãrile moderne interpreteazã organizatia ca un întreg, ca untot unitar, în interiorul cãruia actioneazã în strânsã dependentã – interdependentã o multitudine de factori si fenomene.

Analiza stiintificã pertinentã si practica socialã au arãtat astfel cãmodelele clasice ale organizãrii, care se bazau pe imaginea simplificatã aunui “homo oeconomicus“, ignorau extrem de importantele procesepsihologice interne organizatiilor. În plus rationalitatea, care eraprincipiul central în modelele clasice, s-a dovedit a fi ideal greu de atins,atât datoritã imposibilitãtii fizice de a cuprinde exhuasiv scenariilealternative, cât si datoritã unor constructe operante la nivel psihologic sicare fac demersurile rationale mai degrabã suficient-rationale sirationalizatoare decât cu adevãrat logice. Drept urmare cercetãrileulterioare s-au concentrat asupra grupului de muncã, asupra stilurilor deconducere, asupra atitudinii fatã de muncã si fatã de institutiaangajantã, asupra factorilor motivatori, asupra conceptelor de climat

organizational etc., toti acesti factori considerati - repetãm - în relatia deinterdependentã. În conceptiile/teoriile moderne organizatia este un sistem încheiat,

dinamic, evolutiv; Maech si Simon (1965), Lickert (1961) s.a., continuãnumai aparent scoala relatiilor umane pentru cã ei opereazã cu o altãperspectivã, anume cea inspiratã din teoria generalã a sistemelor(Bertalanffy, 1973).

Caracteristicile teoriilor holiste sunt în esentã urmãtoarele:a) motivarea adecvatã a oamenilor si a grupurilor umane este

esentialã pentru cresterea productivitãtii (prin satisfactialucrãtorilor);

b) se pune accent pe capacitãtile cognitive ale oamenilor,capacitãti care îi ajutã sã selecteze acele variantecomportamentale ce se dovedesc utile;

c) stilul de conducere al liderilor (managerilor) de la diferite niveleierarhice au o importantã deosebitã asupra climatuluipsihosocial si randamentului din structurile subordonate;



d) gradul de participare al angajatilor la procesul luãrii deciziiloreste, de asemenea, o variabilã importantã în eficientaorganizatiei;

e) rezolvarea incompatibilitãtii dintre om si organizatie se face si

prin mecanisme psihologice, ceea ce constituie un adevãratproces de dezvoltare umanã a organizatiilor.

Finalul acestei evolutii poate fi desemnat drept “modernism”, însensul unui profund spirit eclectic, si se caracterizeazã princircumstantialitate. Este vorba de un numãr mai mare de teorii, grupatede teoreticieni în jurul conceptului de “contingency theory”, si care audrept trãsãturã fundamentalã respingerea credintei într-un “optim”, fieacesta referitor la structurã, la functie, la stil de conducere ori lamotivatie. Nu existã deci un mod unic, perfect, de organizare, ci, înfunctie de caracteristicile situatiei, de mediu, unul sau altul din stilurileaplicabile proceselor organizationale poate fi cel mai adecvat. Într-unmediu stabil o organizatie puternic structuratã, cu o ierarhie rigidã si cuo specializare functionalã a subsistemelor va da un randament mai bundecât o organizatie micã, flexibilã, cu un lant de comandã redus si o voitãnespecializare functionalã, care este mai adecvatã unui mediu instabil.

E. Tipuri de organizatii

Numeroasele puncte de vedere, teorii si consideratii asupraorganizatiilor au operat, fiecare, cu alte criterii de clasificare, criterii însãcare nu sunt reciproc exclusive. Cunoasterea acestora este utilã cel putindin douã puncte de vedere:

se face astfel o “inventariere” a tipurilor de organizatii, întelegând mai bine însãsi problematica organizatiilor;

criteriul de clasificare constituie de cele mai multe ori un reperimportant în analiza organizatiilor respective.

1. Dupã specificul scopului pe care îl au de realizat (Zlate, 1981):a) scopul productiv:

organizatiile industriale;

organizatiile producãtoare de servicii;b) scop educativ:

organizatiile scolare;c) scopuri de ordin recreativ:

organizatiile culturale, artistice;



d) scopuri combative:

organizatiile militare.

2. Dupã criteriul primului beneficiar (Blau, Scott, 1962):

a) primul beneficiar este membrul organizatiei: partidele politice;

sindicatele;

sectele religioase;b) primul beneficiar este patronul:

firmele industriale;

firmele comerciale;

bãncile;

c) primul beneficiar este clientul (organizatiile “service”): spitalele;

scolile;d) primul beneficiar este publicul luat în acceptiunea sa foarte

largã (organizatiile nationale):

armata;

politia.3. Dupã modul de exercitare a controlului social (Etzioni, 1961):a) coercitive:

scoli de corectie; închisori;

spitale de boli nervoase;b) utilitare:

fabrici;c) normative:

biserici;

partide politice;

asociatii voluntare.

4. Dupã natura si specificul scopurilor (Katz, Kahn, 1968):a) economice si productive (productie de bunuri de consum si de

servicii):

mine;

fabrici;

industrii manufacturiere;

întreprinderile de transport si comunicatii;



b) de mentinere (au ca finalitate socializarea si instruirea

indivizilor pentru a-si asuma roluri în alte organizatii în societate):

scolile;

biserica;c) de adaptare (aport de noi cunostinte, de solutii noi la vechile

probleme):

laboratoare de cercetãri;d) de directionare si politice (coordoneazã si controleazã

elementul uman, diferitele resurse, precum si rezolvarea conflictelor între grupurile competitive):

statul;

organismele guvernamentale;

sindicatele.

F. Perspectiva psihologicã si psihosocialã asupra organizatiilor

Reamintim faptul cã perspectiva psihologicã si psihosocialã asupraorganizatiilor nu este unicã; în schimb, ea oferã posibilitatea întelegerii siactiuni eficiente tocmai pentru cã se centreazã asupra fenomenelor cele

mai dinamice din cadrul acestora.Existã numeroase argumente care justificã - si chiar impun - o

astfel de perspectivã în studiul organizatiilor (Zlate, 1982; Pitariu, 1981,1994):

a) din analiza, chiar si sumarã, a teoriilor organizatiilor s-a pututvedea cã acestea erau cu atât mai capabile sã explice corectfunctionarea organizatiilor respective cu cât teoriile în cauzã interpretaumai corect omul, personalitatea sa si relatiile interpersonale si grupale încare acesta era inclus;

b) dacã organizatiile influenteazã într-o mare mãsurã viatamembrilor sãi si reciproca este adevãratã: organizatiile sunt influentate -mai mult sau mai putin, mai superficial sau mai profund, în anumitecompartimente si/sau activitãti sau în totalitatea lor etc. - de membriisãi;



c) comportamentele oamenilor care actioneazã într-o anumitãorganizatie au anumite caracteristici comune (“omul organizational”);

d) în fine, un ultim grup de argumente derivã din însãsi problemelegenerale ale organizatiilor si strategiilor psihologice si psihosociale de

rezolvare a lor.

Probleme generale ale organizatiilor Strategii de rezolvare

1. Eficienta economicã; 1. Recrutarea, selectarea, instruirea sialocarea resurselor umane (R.U.);

2. Organizarea si diviziunea muncii; 2. Utilizarea R.U.; interactiuni,coordonarea eforturilor; grupuri demuncã; conducere (autoritate,influentã);

3. Crearea unor conditii pentrumunca eficientã (ergonomice,sisteme de motivare etc.);

3. Dezvoltarea creativitãtii;

4. Adaptarea organizatiei laschimbarea conditiilor mediului înconjurãtor si la inovareatehnologicã;

4. Dezvoltarea flexibilitãtiicomportamentale a membrilororganizatiei; atasamentul fatã deaceasta;

5. Rezistenta la concurentã,schimbare etc. 5. Strategii psihologice specifice.

Am insistat asupra acestor aspecte pentru a sublinia cã, desiabsolut indispensabilã pentru un manager, pentru orice persoanã carelucreazã la un anumit nivel al ierarhiei organizationale si/sau încompartimente specializate, perspectiva psihologicã si psihosocialã asupra organizatiilor este extrem de utilã; aceasta oferã cheia rezolvãriimultor probleme, dar ea trebuie sã tinã cont, evident, si de anumite

criterii economice, juridice, tehnice etc.Perspectiva psihologicã si psihosocialã - perspectiva

complementarã celei sociologice - are avantajul - si în acelasi timpdificultatea - de a se centra asupra elementului cel mai dinamic, cel maicomplex, care poate avea rolul decisiv - accelerant sau frenãtor - înorganizatie, anume omul.



2. Conceptul de cultura, functiile culturii, sociologia

culturii

Conceptul de culturã

Definitia culturii

Existã multe definitii ale culturii, începând de la lapidarul – “un moddistinct de viatã al oamenilor, un model de a trãi” (Kluckhohn, 1949) -si mergând pânã la cel enumerativ - “acel î ntreg complex careinclude cunostintele, credinta, arta, morala, legea, obiceiul si alte

deprinderi dobândite de om ca membru al unei societãti” (Tylor,1871). Totusi, toate definitiile au unele elemente comune.

Cultura este o caracteristicã a unei societãti, nu a unui individ.Cultura este tot ceea ce este învãtat în cursul vietii sociale si transmis dingeneratie în generatie. În cuvintele lui Ralph Linton, ea este “ereditateasocialã a membrilor unei societãti”.

Goodman si Marx (1982:85) au vãzut cultura ca fiind “mostenirea învãtatã si socialmente transmisã, a obiectelor fãcute de om, a

cunostintelor, a pãrerilor, a valorilor si a perspectivelor, care asigurãmembrilor unei societãti unelte pentru a face fatã problemelor curente”.Cultura defineste si pune la dispozitia membrilor unei societãti hranãpentru a o mânca, haine pentru a le purta, limbã pentru a o folosi, valoripentru a face aprecieri, idei pentru a le ghida comportamentul si practicipentru a le urma. Pe scurt, cultura dã formã vietii sociale si oorganizeazã.

Cultura – o inventie umanã

Cultura pare a fi o caracteristicã eminamente umanã. Alte specii nu

par sã posede culturã. O mare parte din comportamentul animaliceste o functie a instinctului sau derivã din învãtarea specificã a unuianimal în timpul vietii sale.

De ce au culturã fiinþele omenesti? În cursul evolutiei, multe dintreinstinctele pe care specia umanã le-a împãrtãsit cu strãmosii sãimamiferele au fost “selectate” treptat sau pierdute. Cu toate acestea,fiintele omenesti s-au dezvoltat. De-a lungul timpului, fiintele omenestis-au transformat într-o specie complexã si numeroasã, într-un sens

specia dominantã pe Pãmânt. De ce?



Rãspunsul scurt este “cultura”. Cultura dã fiintelor omenesti o mai

bunã si mai rapidã metodã de adaptare la schimbarea fizicã, topologicãsi climatologicã decât ar fi fost posibil doar prin evolutia biologicã.

Combinatia între evolutia anatomicã (dezvoltarea creierului, degetulmare opozabil, mersul biped) si dezvoltarea culturalã a condus speciaumanã la starea sa actualã deosebit de dezvoltatã.

Relatia între culturã si fiintele omenesti este reciprocã. Desi noicreãm culturã (i.e., “inventând” limbaj si valori), noi, la rândul nostru,suntem umanizati de ea. Mult din ceea ce trece drept “naturãumanã“ este, de fapt, produsul unei anumite culturi. Americanii, depildã, deseori vãd rãzboiul, agresivitatea si competitia ca fiind umaneprin nastere. Totusi, existã societãti (e.g., arapesii din Noua Guinee) în care rãzboiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv sicompetitiv, virtual inexistent.

Cultura limiteazã libertatea umanã

Cultura limiteazã libertatea individualã. Oamenii nu sunt liberi sãfacã ceea ce vor. Legile, o inventie culturalã, îi implicã sã se angajeze înanumite feluri de comportament le cer sã actioneze în anumite feluri.Indivizii nu îsi pot crea propria limbã dacã vor sã comunice cu alþii. Desiegali biologic (în acelasi timp diferiti), bãrbatii si femeile rar sunt egali

din punct de vedere cultural. În multe societãti, bãrbatii au un statutsocial superior si mai multã putere decât femeile. Acelasi lucru s-arputea spune despre sãracii si minoritãtile din cele mai multe societãti.Cultura limiteazã în mod inegal.

Cultura extinde libertatea umanã În acelasi timp, cultura mãreste libertatea. Cultura elibereazã

individul de comportamentul predeterminat si conditionat, dictat deinstinct. Oamenii îsi modificã reactiile în functie de situatii: ei fac alegeri,oricât ar fi ele de limitate. Chiar dacã asa cum am arãtat, culturalimiteazã, ea adesea permite alegerea în cadrul unei game rationale deoptiuni acceptabile.

Cultura ne elibereazã de nevoia de a reinventa mereu aspectelenecesare ale vietii sociale. Nu trebuie sã creãm neîntrerupt o limbã cucare sã comunicãm sau sã redescoperim în mod continuu focul;nenumãratele lucruri obisnuite pe care le facem în fiecare zi si articolelemateriale de care avem nevoie sunt asigurate prin culturã, astfeleliberându-ne timp pentru creatie si explorare.



Componentele culturii Sociologia face distinctie între cultura materialã si cultura

nematerialã.1. Cultura materialã. Se referã la toate creatiile concrete si

tangibile ale societãtii, de la obiectele principale descoperite prinsãpãturile arheologice la creatiile tehnice contemporane. Pe scurt, oricemanifestare fizicã a vietii unui popor este o parte a culturii salemateriale.

Cultura materialã este transmisã generatiilor viitoare. Unele obiecteproduse de om sunt considerabil modificate (mijloacele de transport)altele, suportã putine schimbãri sau deloc în structura lor de bazã.Unele, cum este rigla de calcul, sunt înlocuite cu succese tehnologice;altele ajung la modã si dispar. Fie cã se schimbã substantial, fie cã nu,comportamentele culturii materiale devin o parte importantã acaracterului societãtii.

2. Cultura nematerialã. Sociologii manifestã tendinta de a seconcentra asupra culturii nemateriale, creatiile abstracte ale societãtii,care sunt transmise din generatie în generatie. Acestea sunt însãsicontinutul vietii sociale.

a) Cunostintele si opiniile.

Ideile pe care le avem despre lume constituie un aspect importantal culturii nemateriale. Aceste idei sunt parte din mostenirea culturalã atuturor societãtilor. Cunostintele se referã la acele concluzii bazate pe unanumit criteriu al evidentei empirice. De pildã, forma sfericã apãmântului si relatia între copiii cu greutate micã la nastere si fumatul întimpul sarcinii sunt elemente ale cunoasterii.

Pãrerile, pe de o parte, se referã la concluziile care nu suntsustinute de un sprijin empiric suficient, pentru a fi considerateadevãrate. Douã exemple de pãreri controversate sunt: viata începe în

momentul conceperii si pedeapsa capitalã retine de la crimã.Culturile tuturor societãtilor întruchipeazã idei despre mediul

natural precum si despre lumea pe care au creat-o fiintele umane. Maimult, toate culturile au idei despre multe aspecte ambigue si confuze alevietii si ale mortii, ca de pildã, dacã existã viatã dupã moarte, intelesulfericirii umane si soarta finalã a universului. Aceste opinii strãbatexistenta de fiecare zi a fiintelor omenesti de pretutindeni.



b) Valorile

Valorile sunt idei despre ceea ce o societate crede cã este bun,corect si plãcut. Valorile asigurã contextul în cadrul cãruia normelesociale (vezi mai jos) sunt stabilite si explicate. Valorile asigurã baza pe

care judecãm actiunea socialã, prin aceasta dând formã alegerilor pecare le facem. În societatea modernã de pildã, apreciem munca în moddeosebit, iar “etica muncii“ ne influenteazã comportamentul specific.

Valorile nu sunt doar concepte abstracte; ele sunt investite cusemnificatie emotionalã considerabilã. Oamenii discutã încontradictoriu, se luptã si chiar mor pentru valori, cum este “libertatea“.Uneori, valorile se ciocnesc, astfel cã o valoare nu este în mod necesaruniversal acceptatã de o societate, nici nu are totdeauna acelasi înteles în diverse societãti. De pildã, democratiile interpreteazã cu totul diferit“libertatea“ fatã de statele totalitare. Mai mult, valorile sunt deseorilimitate în cadrul unei societãti. De pildã, “exprimarea liberã“, care estefoarte apreciatã de democratii, este deseori limitatã în timp de rãzboi; sichiar timp de pace, legile împotriva calomniei si a preocupãrii de aprovoca “un pericol evident si iminent“ limiteazã dreptul oamenilor de azice tot ceea ce vor.

Valorile nu sunt în mod necesar statice; ele se pot schimba si chiarse schimbã în decursul timpului. De pildã, valorile care se referã la iubire,

la sex si la cãsãtorie s-au schimbat în ultimele decenii. De asemenea,cercetarea actualã aratã cã studentii din ultimii ani au ajuns sã considere învãtãmântul superior un mijloc de a dobândi sigurantã financiarã maidegrabã decât o cale de a-si perfectiona o filozofie semnificativã deviatã.

c) Normele

O mare parte din viata socialã implicã comportament rutinier.Oamenii se trezesc si se culcã la anumite ore, mãnâncã dupã un program

precis si se îmbracã într-un anumit fel. Acest lucru nu este întâmplãtor.Comportamentul nostru este structurat de norme, reguli sociale si liniide conduitã care prescriu un comportament adecvat în situatii speciale.De asemenea, normele pot modela actiunile oamenilor în relatiile dintreei. “Normele de politete“ def inesc comportamentul cuvenit fatã de altii.

Ansamblul normelor societãtii (“cadrul normativ“) este împãrtit înobiceiuri, moravuri si legi.



Obiceiurile. Obiceiurile sunt conventiile curente ale vietii defiecare zi. Ele sunt cãile obisnuite prin care oamenii actioneazã:desteptarea la o anumitã orã, îmbrãcarea într-o tinutã potrivitã pentru oocazie, folosirea tacâmurilor “adecvate“ la masã. Obiceiurile sunt actiuni

cu o micã semnificatie moralã; cel mai adesea, ele sunt chestiuni de gust.Oamenii trebuie sã se comporte în aceste feluri: dacã nu o fac, pot ficonsiderati excentrici, neatenti sau ciudati, dar, de obicei, nu primejdiosisau rãuvoitori. Dacã oamenii încalcã obiceiurile, ei se expun bârfei siridicolului, nu sanctiunilor legale (juridice).

Moravurile. Moravurile sunt norme considerate importante sisemnificative pentru functionarea societãtii si a vietii sociale. Furtul dinproprietatea privatã este o problemã serioasã. El sfideazã conceptiilesociale de distribuire a proprietãtii si de încredere. Valorile patrioticesunt alcãtuite din moravurile referitoare la felul în care cetãteniiresponsabili ar trebui sã se comporte.

Tabuurile sunt moravuri proscriptive, adicã definesc ceea ce nu artrebui sã fie fãcut. În general, societãtile au tabuuri referitoare la relatiilesexuale si maritale între rude apropiate (“tabuul incestului“) si tabuulreferitor la consumarea cãrnii de om. În general, încãlcãrile tabuurilor siale moravurilor implicã sanctiuni mult mai severe decât nerespectareaobiceiurilor. Aceste sanctiuni includ întemnitarea, exilul si chiar moartea.

Deosebirea conceptualã între obicei si moravuri (prima oarãfãcutã de Sumner, 1906) este relativ clarã. Totusi, nu este totdeaunausor sã distingi comportamente specifice obiceiurilor sau moravurilor.Profanarea steagului constituie un bun exemplu. Pentru unii oameni,aceasta este, pur si simplu, o violare a unui obicei si nu necesitã nimicmai mult decât dezaprobarea. pentru altii, un asemenea act este oviolare a moravurilor societãtii si necesitã o pedeapsã severã.

Legile. Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritateapoliticã a societãtii. Dupã ce aceste legi au fost scrise si codificate, se

face referintã la ele, în general, ca “legi promulgate“. În unele societãt i,legea este transmisã pe cale oralã; aceasta este consideratã ca “legeaobiceiului“ sau “obiceiul pãmântului“. Indiferent de forma sa, deseorilegea se aplicã acelor comportamente care sunt considerate importante în societate.O mare parte din dezbaterile curente despre caracteruladecvat al legilor care reglementeazã orice fel de comportament sexual ,

între adulti, cu consimtãmântul pãrtilor, este o consecintã adeosebirilor între protagonisti cu privire la faptul dacã un astfel decomportament este într-adevãr o problemã de “gust“ personal sau stil

(obicei), sau de preocupare principalã a societãtii (moravuri).



d) Semnele si simbolurile

Semnele. Semnele sunt reprezentãri; ele reprezintã altceva. Existãdouã feluri de semne: semne naturale si semne conventionale

(simboluri). Un semn natural are o relatie proprie cu ceea ce reprezintã.Simbolurile. Simbolurile (sau “semnele convent ionale” ), pe de altã

parte, nu sunt “naturale“; ele sunt reprezentãri create în mod arbitrar(cuvinte, gesturi, obiecte, imagini vizuale) care dobândesc înteles princonsens social. Un steag, de pildã, este pur si simplu, o bucatã de pânzãcu o anumitã formã, culoare si desen. Totusi, oamenii mor pentru el – nupentru pânzã în sine, ci ceea ce reprezintã, pentru semnificatia care i s-aatribuit. Steagul este un simbol al unei natiuni si întruchipeazã întreagasemnificatie a acelei societãti. Weitman (1973) a arãtat cã poate fianalizatã semnificatia pe care o societate o investeste în steagul sãunational, ca o modalitate de a întelege aspectele importante ale aceleiculturi.

Limba. Limba, un ansamblu semnificativ de simboluri socialconstruit, este cel mai important aspect al culturii. Elementele unei limbiau aproximativ aceleasi sensuri pentru membri aceleiasi comunitãtilingvistice. Prin urmare, limba devine principalul vehicul de comunicare între oameni. Cu cât mai largã este gama de cunostinte, cu atât mai

multe simboluri sunt necesare pentru a le comunica. De obicei, bogãtiasi varietatea vietii sociale sunt legate de bogãtia si varietatea limbii.Gesturile. Oamenii comunicã si prin gesturi , miscãri ale corpului

(ale pãrtilor corpului, cum sunt fata si mâinile) care au semnificatiiconsimtite social. În societatea americanã, descrierea unui cerc cudegetul mare si cu arãtãtorul de la mâna dreaptã, þinând celelalte treidegete în sus si miscând usor mâna, înseamnã “A-okay; totul este înregulã“. În alte societãti, acelati gest are semnificaþii diferite. De pildã, înFranta el exprimã insulta cã cineva este un nimeni, un “zero“.

În Grecia si Turcia, el sugereazã o invitatie sexualã nedoritã.Gesturile, ca si limba, au semnificatie în cadrul unui context socialspecific.

Oamenii comunicã atât pe cale oralã, prin limbaj, cât si pringesturi. De fapt, comunicarea personalã îsi trage bogãtia si subtilitateadin asocierea indicatiilor verbale si a semnelor neverbale.



Cultura “idealã“ si cultura “realã“

Normele ajutã la structurarea comportamentului prin definireamodurilor de actiune aprobate cultural. Normele definesc “idealul“; ele

precizeazã ceea ce societatea considerã cã oamenii ar trebui sã facã,ceea ce se asteaptã din partea lor sã facã.

Dar oamenii nu se comportã totdeauna asa cum ar trebui sau cumse asteaptã di partea lor sã se comporte. De pildã, în societateaamericanã, oamenii subscriu, în general, la normele fidelitãtii sexuale încãsãtorie. Totusi, între un sfert si jumãtate din bãrbatii si femeilecãsãtorite au relatii extraconjugale. Chiar si asa, cei angajati în astfel deactiuni deseori sustin validitatea normelor. Ei îsi explicã comportamentulprin slãbiciunea personalã sau prin împrejurãri speciale *“mariajul meuse destramã“, “sotia (sotul meu) mea nu mã întelege, iar eu am nevoiede dragoste si afectiune].

Normele ar trebui confundate cu comportamentul. Normeleprecizeazã comportamentul cuvenit din punct de vedere social, carepoate sau nu poate fi manifestat. Ele sunt pãtrunderi valoroase înformele de actiune pe care o societate le considerã oportune, dar ele nugaranteazã cã acele actiuni sunt cu adevãrat efectuate.

2. Relativitatea si diversitatea culturalã. Analiza antropologicã aculturii

Ipoteza relativitãtii lingvistice

Limba face mult mai mult decât sã le dea oamenilor posibilitatea dea comunica unii cu altii. Însãsi natura limbii, s-a sustinut, structureazãmodul în care percepem lumea. Aceastã teorie, numitã ipotezarelativitãtii lingvistice, a fost formulatã initial de doi antropologi, EdwardSapir (1929) si Benjamin Lee Whorf (1956). Ei sustin cã limba unei

societãti dirijeazã atentia membrilor sãi spre anumite trãsãturi ale lumiimai degrabã decât spre altele. Ilustrarea clasicã a acestui fenomen este

cã, în timp ce limba englezã are doar un singur cuvânt pentruzãpadã, limbii inuitilor îi lipseste un termen general pentru ea. În schimb, întrucât deosebirea diverselor forme de zãpadã este foarte importantã în viata lor zilnicã, ei au cuvinte diferite care descriu tipuri diferite dezãpadã (e.g., zãpadã pufoasã, zãpadã care cade, zãpadã umedã, nãmeti).Astfel, utilitatea deosebirii multelor tipuri de zãpadã a dus la creareacuvintelor pentru a le numi si la includerea lor în limba inuitilor.



Aspectul important al ipotezei relativitãtii lingvistice esteconcentrarea ei asupra structurii gramaticale, care, sustin Sapir si Whorf, îi conduc pe oameni sã priveascã lumea într-un anumit fel. De pildã, înunele limbi neeuropene ( limba chinezã) separarea obisnuitã a agentului

care actioneazã (subiectul) si a actiunii (predicatul) nu are loc (Tung-Sen,1970). În schimb, agentul si actiunea sunt legate laolaltã; actiunea esteagentul, iar agentul este actiunea.

Potrivit lui Sapir si lui Wholf, vocabularul si structura gramaticalã aunei limbi, împreunã, determinã modul în care membrii unei societãtipercep lumea. Astãzi, pãrerile cele mai bine informate acceptã oversiune “slabã“ a ipotezei lingvistice. Existã un consens general cãvocabularul si structura gramaticalã a limbii unei societãti îsiconcentreazã atentia mai degrabã asupra anumitor fatete ale lumii decâtaltora si îi determinã pe membri sã gândeascã într-un stil specific. Totusi,perspectiva modificatã a ipotezei relativitãtii lingvistice sustine cã limbaeste un mecanism “care faciliteazã“. O anumitã limbã te ajutã sãgândesti si sã percepi într-un mod specific, dar ea nu îi obligã pe oamenisã vadã alte fatete ale lumii sau sã îsi dezvolte alte moduri de a gândi.

Diversitatea culturalã Ipoteza Sapir-Whorf nu explicã în totalitate diferentele culturale.

Totusi acestea din urmã sunt o caracteristicã importantã a societãtilorumane contemporane; mai mult, existã o diversitate marcantã chiar îninteriorul aceleasi societãti .

1) Diversitatea între societãti

Rapoartele antropologilor exprimã diversitatea culturalãconsiderabilã între societãti. Societãtile se deosebesc prin modurile încare îsi organizeazã relatiile dintre membri, dar si prin culturile lor.

Variatiile în cultura materialã a societãtilor sunt evidente.Pentru sociologie diferentele între societãti sunt relevante

îndeosebi în culturile lor materiale.Societãtile se deosebesc prin valorilelor si prin normele care precizeazã comportamentul potrivit. RuthBenedict (1934) a descris douã situatii diametral opuse: o culturãdionisiacã, de activitate freneticã, de sensibilitate exageratã si de înãltare individualã prin competitie (o populaþie de indieni din InsulaVancouver, Columbia Britanicã) si cultura apolonicã, de discretie,sobrietate si moderatie, care pune accentul pe importanta colectivitãtii în raport cu individul (o populatie din New Mexico).



În societãtile moderne vedem deosebiri similare. Accentul pus decultura americanã pe individ diferã în mod considerabil de accentul puspe colectiv de alte culturi. Fireste, existã asemãnãri în toate societãtile.Totusi, istoria, geografia, clima si conditiile sociale se combinã pentru a

deosebi societãtile una de alta în multe privinte. De pildã, culturilesocietãtilor insulare, cum este Marea Britanie, contin elemente nauticedistinctive care lipsesc în tãrile înconjurate de uscat, cum este Elvetia.Culturile tãrilor tropicale se deosebesc de culturile din zona temperatã.Tãrile dominate cândva de Franta se deosebesc de cele stãpânite cândvade Marea Britanie sau Portugalia.

Diversitatea culturalã dintre societãti demonstreazã flexibilitateasi variabilitatea organizatiilor omenesti. Întelegerea si aprecierea acesteidiversitãti poate duce la respect fatã de deosebirile dintre popoare sifatã de ingeniozitatea speciei umane.

2) Diversitatea în cadrul unei societãti

Asa cum culturile diferitelor societãti variazã de la una la alta,grupuri din cadrul aceleiasi societãti pot, de asemenea, vãdi varietate, îndeosebi dacã societatea este numeroasã, complexã si modernã. Acestegrupuri, numite subculturi , pot varia dupã clasa socialã, origine etnicã,rasã, religie si stil de viatã, precum si dupã scopuri si interese

a) Subculturile Tiparele subculturale dau unui grup o savoare si o identitate ce îl

deosebesc de societatea întreagã din care face parte. Identitatea uneisubculturi se poate baza pe mostenirea sa etnicã, indiferent dacã estechinezã, italianã sau polonezã.

Ea ar putea deriva din conditia economicã a grupului, cum estecazul sãracilor din ghetou. Subculturile unice din Noua Anglie si din sudul îndepãrtat se bazeazã pe regiune si istorie. Subcultura drogurilor îsi are

propriile sale tipare. Pe scurt, orice grup de mãrime medie, care are ideisociale, valori, norme si stiluri de viatã considerabil diferite de cele alesocietãtii mai mari, poate fi considerat o subculturã.

Deseori, o subculturã are o limbã distinctã. Limba oamenilor destiinþã este în esentã un jargon subcultural, asa cum este terminologianegustorilor de droguri sau a muzicantilor de jazz. Formele distincte decomunicare în cadrul subculturilor conferã un sentiment de identitate,oferã posibilitatea unei comunicãri mai precise între membriisubgrupului si protejeazã aceastã comunicare de persoanele din afara

acestuia.



Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factorde îmbogãþire a societãtii. Statele Unite, de pildã, deseori au consideratdiversitatea lor culturalã ca fiind una dintre puterile lor majore (desilegile stricte de imigrare în cea mai mare parte a acestui secol

demonstreazã cã nu toti americanii au aceeasi pãrere). Pe de altã parte,unele societãti ( Japonia) cred cã variatia subculturalã slãbeste culturanaþionalã si de aceea nu o încurajeazã.

b) Contraculturile În unele cazuri, tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt

doar diferite, ci contrare tiparelor restului societãtii. Contraculturile, cumsunt numite aceste subgrupuri, întruchipeazã idei, valori, norme si stiluride viatã ce sunt în opozitie directã cu cele ale societãtii mai mari. În anii’60 si la începutul anilor ’70, de pildã, “hippie” au sfidat valorileamericane fundamentale de individualism, competitie si materialism.Miscarea neonazistã crescândã din Germania, Ku Klux Klan-ul din StateleUnite s.a. si-au dezvoltat propriile lor ansambluri de tipare culturale care îi pun în opozitie cu culturile propriilor lor societãti.

Uneori, cum a fost cazul cu miscarea “hippie” din Statele Unite,elementele contraculturii sunt absorbite de cadrul cultural mai larg, iardistinctia dintre cele douã se estompeazã. Totusi, cel mai adesea,

contracultura rãmâne în contact puternic cu societatea mai mare.

Relativismul cultural Varietatea practicilor culturale atât în interiorul societãtilor, cât si

între ele sugereazã cã nu existã un singur tipar “cel mai bun”. O astfel deconcluzie constituie baza relativismului cultural , ipoteza cã nici o practicãculturalã nu este inerent bunã sau rea; fiecare trebuie înteleasã în raportde locul ei în configuratia culturalã mai largã.

Aceastã perspectivã îl face pe observator sã se abtinã de la a

formula aprecieri asupra practicilor necunoscute. Aceasta presupunetolerantã, si chiar respect, fatã de stilurile culturale care pot pãreaciudate sau chiar “nefiresti”. Oamenii au tendinta de a evalua obiceiurile, practicile si comportamentele în raport cu ale lor si deseoriaceastã evaluare capãtã un caracter moral care este asociat cu foartemult sentiment. Relativismul cultural apãrã împotriva acestei tendinte.



Oare relativism cultural înseamnã cã “orice merge”, cã nu existãstandarde absolute? Aceasta presupune iertarea pruncuciderii (ucidereacopiilor, deseori folositã ca un mecanism de control al populatiei) saubrutalitatea îndreptatã spre un grup minoritar? Sociologia, ca disciplinã,

nu are rãspunsuri usoare la aceste întrebãri. Ca indivizi, cei mai multisociologi, dacã nu toti, sunt socati de aceste practici. Totusi, ei ar încercasã-si separe preferintele si ideile morale de eforturile lor profesionale dea analiza cauzele si consecintele unei anumite practici culturale.Adoptarea pozitiei relativismului cultural îi încurajeazã pe oameni sãpriveascã mai obiectiv propria lor societate si practicile ei culturale.Aceasta oferã un fel de distantã de la care oamenii sã-si priveascãpropria viatã.

Etnocentrismul Opusul relativismului cultural este etnocentrismul , tendinta de a

considera propria culturã superioarã altora din punct de vedere moralsi, astfel, de a judeca alte culturi dupã standardele proprii. A fietnocentrist înseamnã a presupune cã propria societate face lucruridoar cum este drept si cum se cuvine. Observatorul etnocentrist este,de aceea, capabil sã perceapã practicile altor culturi sau subculturi caderivatii, nu doar ca deosebiri.

Etnocentrismului îi este mai usor sã se mentinã în societãti relativomogene, traditionale si izolate. În astfel de societãti, existãprobabilitatea unui contract redus cu diferite practici si putineposibilitãti de a le vedea utilitatea si importanta în interiorul culturii încare acestea au loc. Când membrii acestui fel de societate sunt expusiacestor variatii, este improbabil ca ei sã aibã gama de experiente carele-ar permite sã suspende judecata si sã considere o variatie ca fiindmai degrabã pur si simplu diferitã decât gresitã.

3. Analiza practicilor culturale. Politicile culturale

Din cele prezentate mai sus se poate concluziona cã o culturã estemarcatã de o serie de modele, de imagini ghid, de reprezentãri la carese raporteazã membrii unei societãti în comportamentele, munca,rolurile si relatiile lor sociale (De LAUWE). Astfel, modurile de actiunesocialã pot fi tratate drept practici culturale.

Conceptul ne permite identificarea unei corelatii între stratificareasocialã si stratificarea culturalã.



Corespunzãtor stratificãrii sociale, existã – dupã unii sociologi(VALADE) – o culturã etilistã, o culturã de mijloc si o culturã de masã sicare pot fi valid caracterizate prin distinctie, pretentie si caracter privat.

În acest context practicile culturale nu sunt separabile de politicile

culturale, aspectul concret al culturii administrate. Aceste politiciculturale – expresia a culturii administrate, si care diferã de la tarã latarã, functie de caracteristicile acesteia, de conditiile sociale si politiceetc. – pot avea ca obiective:

dezvoltarea creativitãtii tinerilor; dezvoltarea industriilor culturale; reechilibrarea centrelor de actiune culturalã pe ansamblul

teritoriului; consolidarea culturii stiintifice si tehnice; politica audiovizualului; dezvoltarea învãtãmântului artistic; propagarea internationalã.Se subliniazã însã faptul cã politicile culturale nu reusesc sã

depãseascã total handicapurile geografice, sã învingã rezistentelesociale. Existã însã mari deosebiri, în fiecare tarã, între regiuni, întrerural si urban, între diferite grupuri sociale etc.



Cap III . Sociologie Medicala

I. Elemente de sociologie medicala

Teme: 1.Sociologia medicală. Subramură importantă a

sociologiei

2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei

medical

3. Obiectivele sociologiei medicale

4. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.

5.Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţiaasistent medical – pacient

1.Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei.

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pepluridimensionalitatea fenomenului „sănătate“, cât şi pe ambiţiasociologiei care se dreşte, în conformitate cu dezioderatele enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane.

Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării„Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) a lui Durkheim, în care eldistinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică.

Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socialăcaracteristică societăţilor primitive, definite de o minimă diviziune amuncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă comună şi oconştiinţă colectivă puternică.

Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industrialecu o diviziune a muncii sociale complexă, care presupune prinspecializare şi interdependenţa între indivizi.

Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate,iar conştiinţa colectivă restrangându-se în favoarea celei individuale.Fiecare parte a sistemului are propria mişcare, diviziunea complexă a

muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului.



Indivizii cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le potatinge singuri, datorită diferenţelor de rol şi a interdependenţei impusede diferenţelor de status.

Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative

pentru societate, dar şi pentru persoane, acestea putând fi îminse cătrecomiterea sucidului. Folosind date statistice, demografice din surseautorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora rata suiciduluieste influenţată de factori geografici, climatici, biologici, rasiali saupsihologici. El a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fiexplicat numai prin factori sociali. Analizând fenomenul sinuciderii(fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta variază înfuncţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărândastfel cerinţa metodologică de a explica un fapt social tot prin factori denatură socială.

Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiindelaborate de cercetători celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Eiau abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi auprecizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor depacient şi medic.

Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentelesociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factoriisociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei, precum şiincidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizi lorşi a grupurilor umane.

Sociologia medicinei – studiază factori precum structuraorganizatorică, relaţiile dintre roluri, sistemul de valori, ritualurile şifuncţiile medicinei ca un sistem de conduite (R. Strauss, 1955)

Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi

cercetările sociologice în medicină, inclusiv educaţia sociologică astudenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi alepidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sauale factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R.Strauss, 1972)

Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii, ale locului sitemului sanitar în societate şiraporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler, 1972)



Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecteparticulare ale sistemelor de sănătate şi se circumscriu sociologieimedicale.

Între obiectivele sociologiei medicale se numără:

- distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediulfamilial, religie, sex, clase sociale, profesie.

- factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii - tipul de tratament adoptat- elementele sociale care intervin în procesul terapeutic- etiologia socială şi ecologia bolii - comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării - medicina ca instituţie socială - sociologia învăţământului social - studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii - relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici - bazele economice ale serviciilor medicale- influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei - conexiunea dintre structura socială şi boală - influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi

răspunsul societăţii la sănătate şi îmbolnăvire. Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii

publice, dar exită diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şitehnicile utilizate de foecare disciplină în parte, precum şi direcţiile şiobiectivele cercetării.

2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei

medical

Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, undecercetarea organizaţiilor medicale a reprezentat o prioritate pentru

sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va dezvoltaacest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologieimedicale se numără: - evoluţia practicii medicale - transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii - creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a

sănătăţii - organizarea studiilor de medicină

-

modificarea tabloului morbidităţii



- implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţiasurselor de finanţare pentru cercetarea sociologică a sistemelorsanitare.

3.Obiectivele sociologiei medicale

Obiectivul medical

Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale careinterferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducându-şiaportul la realizarea studiilor de epidemiologie socială, la studiulconcepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar, în

organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare.

Obiectivul economic

Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijiriimedicale, consumul de medicamente, cheltuielile individuale şi de labuget referitoare la sănătate, oferind cunoştinţe utile asupracomportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumulprestaţiei sanitare.

Obiectivul sociologic

Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizeazăcunoaşterea societăţii, domeniul medical reflectând în mod specificcomportamentul individual şi al grupurilor sociale. Studiind raportulsănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să dezvăluieacest loc particular al vieţii sociale.

Problematica sociologiei medicale

Între temele dominante ale sociologiei medicale se numără: - conceptele socicologice de sănătate şi boală - schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate - cauze sociale ale îmbolnăvirilor - comportamentul bolnavului în spital şi în societate- relaţiile dintre medic şi pacient - spitalul şi pacienţii - moartea şi starea de muribund - comunicarea în practica medicală - inegalitatea accesului la serviciile sanitare



- etnicitate, sănătate, asistenţă medicală - familia şi îmbolnăvirea - femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor - persoanele în vârstă şi sănătatea

- medicina şi controlul social - devianţă, etichetare şi stigmat social - sistemul sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă) - profesiile medicale şi rolul lor în domeniul apărării şi promovării

sănătăţii publice - măsurarea stării de sănătate - evaluarea asistenţei medicale.

4. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.

Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiindcircumscrise de dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientărileintelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al societăţii. Astfel vorexista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul bolnavului şi naturastării, considerată normală sau patologică, în funcţie de tipul de

societate şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta. În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde

riguroase şi a analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală,creând rolul său social şi astfel legitimând comportamentul bolnavului.Există însă şi factori care afectează negativ acest proces medico-social:divergenţe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei şitratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei întratarea unor boli, precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului înactul medical.

Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare lafiinţa umană privită entitate biologică, psihică şi socială în acelaşi timp.

Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unulplurisemantic, semnificaţia sa înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri,clase sociale sau populaţii. În domeniul medical, sănătatea este privităde către patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca lipsă desimptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983).



Sănătatea presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich): - absenţa bolii - o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut - o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individu lui la

mediul de viaţă Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. Bond, S. Bond,

1994):- biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare,

îmbătrânire, tulburări cronice, degenerative, geriatrice - mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli

transmisibile, schimbări sociale rapide - stilul de viată: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism,

alcoolism- organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor

medicale, accesul la ele, relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţamedicală. Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea

stare a unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparateleşi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie).

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă dreptarmonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale

vieţii asimilate de individ, reprezentând starea organismului în carecapacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este in deplina concordanta.

Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numărărezolvarea următoarelor probleme:

- tulburări de comportament ale pacientului - suferinţei bolnavului - perturbarea ordinii publice

Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursăimportantă de conflicte pe parcursul derulării relaţiei între cei doi. Întimp ce pentru pacient prioritatea absolută o are propria afecţiune şitratamentul efectuat, medicul trebuie să se implice în tratarea unui număr mai mare de pacienţi.

Tot sursă de conflicte în relaţia medic – pacient este şi diferenţadintre cei doi actori în ceea ce priveşte evaluarea gravităţii bolii,diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi dinexperienţa personală diferită a bolii.



Astfel, de cele mai multe ori, medicii par a subestima gravitatea boliişi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, în timp cepacienţii o supraestimează, considerând-o extrem de gravă.

Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul

bolnavilor se constituie într-o altă sursă de conflict între medic şipacient. În viziunea medicilor, pacientul ideal este cel capabil să îşievalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a cunoaşteproblemele pe care trebuie să le supună atenţiei medicului, deci unindivid cu suficiente cunoştiinţe medicale. Acest ideal vine însă încontradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc diagnosticulşi tratamentul prescris, iar pacientul văzut în această dublă ipostazădevine o potenţială sursă de conflict.

Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale,ele îmbrăcând rareori forme deschise.

Prescrierea reţetelor medicale este o trăsătură generală a practiciimedicale, îndeplinind funcţii sociale importante în relaţia medic – pacient. Astfel, medicul poate prescrie reţete pentru a-şi satisfaceaşteptările pacientului, aşa cum le percepe el, poate scurta durata uneiconsultaţii şi în acelaşi timp, poate influenţa comportamentulpacientului dincolo de relaţia directă între ei.

În prezent, s-a înregistrat o importantă sporire a participării

pacientului la actul medical, datorită acumulării de cunoştiinţe medicale în rândul pacienţilor. Acest lucru reflectă importanţa acordată de mass-media bolii şi sănătăţii şi, în consecinţă, creşterea responsabilităţiiindivizilor în legătură cu propria sănătate. De asemeni, acceptarea ideiică medicii trebuie să se comporte şi ca educatori în problemele desănătate au condus la modificarea raporturilor medic – pacient.

Pentru optimizarea relaţiilor medic – pacient, a fost elaborat chiarun cod de conduită (I. Saas, 1995): A. Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale

1. consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere 2. dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura

riscurile medicale3. utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă 4. profitaţi de îngrijirile medicale de vârf, dar fiţi atenţi la limitele şi

riscurile oricărei intervenţii medicale. 5. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial6. definiţi-vă sensul calităţii vieţii, valabil din copilărie până la bătrâneţe,

pentru perioadele de boală şi de sănătate şi bucuraţi-vă de ea



7. pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a luadecizii dacă veţi deveni dependent

8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune B. Reguli pentru personalul medical

1. trataţi fiecare pacient ca pe o persoană, nu ca pe un caz 2. ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a

elimina riscurile medicale3. integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din

diagnosticul diferenţial şi pentru a stabili prognosticul 4. cunoaşteţi avantajele, limitele şi riscurile medicinei de vârf şi

discutaţi-le cu pacienţii 5. fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I

punctele de vedere şi valorile sale 6. preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre

profesionale şi oferiţi cele mai bune servicii clinice şi personalepacienţilor

7. ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor ladonarea de organe) şi colaboraţi cu cei apropiaţi lui, în interesul său.

8. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune.

Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. Ellis, W. Dryden,

1997):1. conştiinţa clară a interesului personal 2. conştiinţa limpede a interesului social 3. auto-orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur în

viaţă) 4. nivelul înalt de toleranţă a frustrării 5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine6. angajarea în activităţi creatoare 7. gândirea ştiinţifică, realistă şi obiectivă

8. auto-acceptarea9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante 10. realismul şi gândirea utopică 11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii 12. flexibilitatea în gândire şi acţiune 13. îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă



Conceptul de personalitate autorealizată propus de A.H. Maslow(1976) presupune forma supremă a sănătăţii psihice şi are următoarelecaracteristici:

1. orientarea realistă în viaţă 2. acceptarea de sine, a altora şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt ele 3. înaltul grad de spontaneitate4. centrarea pe probleme şi nu pe trăiri subiective 5. atitudinea de detaşare şi nevoia de intimitate 6. autonomia şi independenţa 7. aprecierea elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsită de stereotipii 8. existenţa experienţelor spirituale sau mistice profunde, dar nu

neapărat cu caracter religios 9. existenţa unor relaţii afective intime profunde şi cu mare încărcătură

emoţională, practicate cu puţine persoane şi a unora superficiale cuun număr mare de persoane

10. identificarea cu omenirea şi existenţa unor interse sociale puternice 11. împărtăşirea atitudinii şi valorilor democratice 12. neconfuzia mijloacelor cu scopurile13. existenţa unui simţ al umorului superior, detaşat filosofic, neostil şi

nevindicativ

14. existenţa unui mare potenţial creator 15. opoziţia faţă de conformismul cultural

16. transcenderea mediului de viaţă şi neconformismul faţă de acesta. Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului în care

capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile sociale (de prieten, vecin, cetăţean,soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte sănătatea dreptcapacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şisarcinile pentru care a fost socializat.

Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992): 1. bunăstarea fizică, psihică şi socială 2. fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză) - strenght – forţă fizică - stamina – vigoare (rezistenţă fizică) - suppleness - supleţe fizică - skills – îndemânare (abilitate) fizică



Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completăbunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa boliisau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care estecapabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale

omului.Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat

diverselor comunităţi socio-culturale, evaluările fiind făcute pe bazaunor indici precum: morbiditatea, mortalitatea (generală şi specifică),disconfortul, insatisfacţia, deficienţele, invlidităţile, handicapul, indicelede dezvoltare umană.

Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct devedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părţi dinorganism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de factori internisau externi.

Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o starefinală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şicomprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, careplasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a uneialimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expuneriicronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altorfactori (R. Fitzpatrick, 1986).

Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind unproces care chiar dacă nu conduce la modificări importante structuralesau funcţionale, afectează psihicul individului ca o reacţie la boală.Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unuicomportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conducela manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată.

Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă saunerecunoaşterea bolii şi opusul său, hipernozognozia, respectivsupraevaluarea subiectivă a simptomelor.

Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii termeni: - illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu

suferinţa corporală, ci percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale.

- disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională astructurii sau fiziologiei organismului.

- sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea roluluisocial al bolnavului, formele de adaptabilitate socială a maladiei ori

atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde.



Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă alindividului şi implicit afectând starea sa psihică: - restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice - limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale

- suprimarea unor activităţi extraprofesionale - modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor

cu cei apropiaţi - dereglarea raporturilor familiale sau conjugale

- pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, aposibilităţilor asigurării subzistenţei

- dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unorinfirmităţi.

Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o staresocială deviantă şi de nedorit. Prin devianţă se înţelege orice abaterede la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei formede viaţă colective, iar comportamentul deviant este supus de obiceicorecţiei, tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de controlsocial.

În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986)propune trei modalităţi:

- considerarea bolii ca devianţă, şi astfel, pe lângă devierea de la starea

normală a organismului, starea de boală presupune şi o deviere de lanormele culturale stabilite cu privire la ceea ce se consideră sănătate,iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie să caute tratamentulnecesar pentru a o elimina.

- boala este o stare ce permite comportamentul deviant, făcândposibile noi modalităţi de manifestare a acestuia. Prin asumareanoului rol de bolnav, individul trebuie îşi asume drepturile şi îndatoririle impuse de acest rol, în caz contrar, comportmentul săudeviind de la obligaţiile de rol

- îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetăpusă de nespecialişti. Punând diagnostice în virtutea unei autorităţidobândite, medicul capătă o putere foarte mare din acest punct devedere şi poate influenţa persoana etichetată.

Astfel, stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia şi modul încare este tratat de către ceilalţi. Astfel, statutul său deviant devine statutdominant şi influenţează în mod negativ evoluţia sa ulterioară. În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală însocietate, de apartenenţa indivizilor la medii culturale diferite variază şi

reacţia acestora faţă de boală şi durere, stări fiziologice părecum foamea



sau durerea având şi determinare socio-culturală. Dacă durerea este unindiciu al stării morbide sau premorbide a individului, atât contextulbiologic cât şi cel cultural au un anumit rol î n definirea lor. Astfel,societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează

formarea tipurilor de reacţie individuală faţă de durere. Durerea esteidentică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de evitare astimulilor nocivi pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de durereeste diferită, depinzând de mediul cultural al indivizilor.

Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii, pentru sociologiamedicală fiind important criteriul frecvenţei şi al celor mai efecte asupravieţii colective a oamenilor. Există astfel mai multe clasificări:

R.M. Coe, 1970 propune urmaătoarele tipuri: - infecto-contagioase- cronice- mintale

D. Field a luat în considerare patru criterii:- durata episodului de boală - prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui) - gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boală) - gradul de stigmatizare (potenţialul de autodegradare provocat de

boală)

şi a evidenţiat astfel patru tipuri de boli: - boli acute de scurtă durată (infecţioase: rubeolă, rujeolă, pneumonie) - boli de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul

zaharat)- boli de lungă durată stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroză

multiplă) - boli mintale (schizofrenia, isteria, fobiile)

Conform OMS (1990), bolile pot fi împărţite în 21 de categorii: 1. boli infecţioase şi parazitare

2. tumori3. bolile sângelui, ale organelor hematopoietice şi tulburări ale

mecanismului de imunitate4. boli endocrine, de nutriţie şi metabolism 5. tulburări mentale şi de comportament6. bolile sistemului nervos7. bolile urechii şi apofizei mastoide 8. bolile ochiului şi anexelor sale 9. bolile aparatului circulator

10. bolile aparatului respirator



11. bolile aparatului digestiv12. boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 13. bolile sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv 14. bolile aparatului genito-urinar

15. sarcina, naşterea şi lăuzia 16. unele afecţiuni a cărăr origine se situează în perioada perinatală 17. malformaţii congenitale, deformaţii şi anomalii cromozomiale18. simptome, semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor

clinice şi de laborator 19. leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe 20. cauze externe de morbiditate şi mortalitate 21. factori influenţând starea de sănătate şi motivele recurgerii la

serviciile de sănătate.

5.Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent

medical – pacient

Relaţia asistent medical–pacient este una extrem de complexă,vizând aspecte culturale, psihologice şi sociale, care vor influenţacomportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. Această relaţie este una

care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceeace priveşte prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijirispecializate unui alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate.Totodată, această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat,după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie se conturează extrem debine conceptele de status şi rol social.

1. Statusul social

Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de

persoane în societate, având determinare atât pe orizontală, în ceea cepriveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu persoane având acelaşinivel social, cât şi pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate înpoziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială.

Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multedefiniţii şi caracterizări: - ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi

membri din grupul din care face parte

-

prestigiu social (M. Weber, 1921)



- colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecareindivid în societate (R. Linton, 1936)

- statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele achiziţionate(profesie, poziţie economică, stare civilă), pentru care individul a

optat şi a depus anumite eforturi (T. Parsons, 1951) Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună

în copilărie, ulterior distanţându-se şi dezvoltându-se separat. Există deasemeni, distincţii, între statusul actual şi cel latent, posibil de actualizat în alte contexte sociale. Fiecare persoană posedă mai multe statusuri,grupate astfel:- Statusul biologic- Statusul familial- Statusul extrafamilial

Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuriproprii acesteia, între care cel cultural, cel economic şi cel profesional aucel mai importan rol în configurarea statusului social al persoaneirespective.

Statusul profesional este cel mai important în societăţile moderne,divizându-se în:- statusuri formale (oficiale, distribuite conform cu organigrama)- informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei)

Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit deorganizaţie angajaţilor şi se exteriorizează printr-un set de simboluri:- titluri profesionale- avantaje suplimentare- posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută - condiţii de lucru luxoase

Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor

trăsături necerute expres de organizaţie:- angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un

status mai înalt decât ceilalţi colegi - cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt - femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt

valorizaţi mai puţinDobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi:

- experienţă câştigată - trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase, care oferă

posibilitatea dobândirii de experienţă



- concursuri sau numiri în posturi noi- calităţi excepţionale- status privilegiat al familiei individului, relaţii sociale de suport,

intervenţii de susţinere în momentul avansării

Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusuluieconomic (venituri şi prestigiu social). Totodată, statusurile parţiale aleunei persoane pot fi congruente sau incongruente, putând generaconflicte (statusul profesional cu cel familial), iar poziţiile ierarhiceintermediare determină conflicte intersatus, depăşite doar prin modul încare persoana îşi percepe propiul status.

2. Rolul social

Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status,punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurileindivizilor şi grupurilor într-un sistem social. Învăţarea rolurilor socialeduce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilorumane. Rolul social reprezintă atât comportamentul efectiv cât şiprescripţia normativă în legătură cu acesta., fiind definit şi ca ansamblulde comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la

individul care ocupă un status social. În raport cu statusul social, roluleste mai flexibil. Statusl poate rămâne neschimbat, dar rolul se poate

modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile socialeevoluează în funcţie de aşteptările rolului (prescripţiile normative caredefinesc modul în care trebuie jucat un rol), iar realizarea rolului estedependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ,trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cugrupul de apartenenţă.

În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinsetrei poziţii (J. Maisonneuve, 1996): - personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le

transcende şi se exprimă prin intermediul lor - personalitatea se reduce la jocul de roluri- personalitatea este o putere de opţiune între roluri, o sinteză a lor şi

a anumitor elemente aparte, ireductibile, constituindu-se astfelpersoana (legată de o scară de valori) sau personajul (sintezăcompromisă) Personajul exte astfel un compromis între spontaneitatea subiectului

şi exigenţele sociale, realizându-se în diverse modalităţi: - rol stereotipizat (a trebui să fii), în strictă conformitate cu modelul

şi aşteptările celorlalţi



- mască (aparenţă), un compromis cu intenţie manipulatorie sauoportunistă

- refugiu (alibi), cu intrarea în roluri protectoare sau magice- ideal personal (a voi să fii), trăit în mod dinamic, ca expresie a unui

eu profundRolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi destructurare a comportamentului indivizilor în limite aşteptate desocietate. Statutul social presupune existenţa concomitentă a unuiset de roluri ce pot fi sau nu congruente.Tensiunea rolului (persoananu poate răspunde aşteptărilor rolului) apare în situaţii precum:

- există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederilerolului social

- apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul - persoana este supra- ori subsolicitată în rolul respectiv.

Conflictul de rol apare atunci când individul joacă două sau mai multeroluri ale căror cerinţe sunt contrare şi nu pot fi conciliate, singurasoluţie în acest sens fiind ierarhizarea rolurilor prin ignorareaanumitor prevederi până la o limtiă maximă.Între sursele de conflit între roluri se numără (J. Maisonneuve):

- proliferarea rolurilor în societatea contemporană - inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri

corelative- evoluţia rolurilor în defavoarea statusurilor şi a modelelor comune - articularea deficientă a funcţiilor - plasarea individului într-o poziţie de intersecţie - inaderenţa individului afectivă şi ideologică la rol - reacţia provocată asupra individului de exigenţele incompatibile ale

unui rol mixt.Metodele de ieşire din conflictul de roluri pot fi (J.Maisonneuve):

- opţiunea pentru un rol în defavoarea altuia

- compromisul pe baza unei ierarhii între prescripţii, ori a uneialternanţe a rolurilor

- inovaţia în promovarea unui nou model de rol care conciliazăaşteptările contrare, menţinând doar o parte din aspectele roluriloraflate în conflict

- raţionalizarea elimină antagonismul conduitelor concrete prinreferirea la principii care par să se concilieze in abstracto

- negarea conflictului în scopul protejării de anxietate şi îndepărtăriiscadenţei.



Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, avândpotenţial perturbator pe paln social şi personal, provocând chiar, prinamplificare la nivelul societăţii, o revizuire a aşteptărilor şi a datelorobiective.

Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în condiţii similarestatusurilor sociale, iar între rol şi personalitate există o strânsăinterdependenţă.

Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical– pacient

În societatea actuală, medicul are un status extrem de înalt,diferenţiindu-se prin nivelul de formaţie abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii depline asuprabolii şi asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii îidiferenţiază net pe medici de alţi profesionişti, dobândind astfel şi oautonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului meseriei. Statusulsocial al asistentului medical este perceput de către masa largă depersoane în asociere cu valori precum: cunoaştere, devotament, puterede sacrificiu.Intervenind în situaţiile de criză, medicul apare într-o triplă ipostază, deom care:

-

alină suferinţa - vindecă boala - salvează viaţa bolnavului

Rolul social al asistentului medical este asociat statusului său şi estecaracterizat de cinci trăsături principale (T. Parsons, 1956):- competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei

medicale şi prioritară în înfăptuirea eficientă a actului medical. Esteasimilată încă de la începutul studiilor şi se probează prin concursuri

şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributelesale, întâlnit cel mai des în cazul asistentilor medicali generalişti, esteminima competenţă în maximum de domenii medicale. Competenţatehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non-medicale, care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav(drepturi materiale şi legale, pensionări, protecţie împotriva noxelor,etc.)



- universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientulbazate pe reguli formale şi nu pe legături personale, neputând facenici un fel de discriminare în acest sens.

Există însă şi excepţiile care confirmă regula:

1. medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cuprecădere gradelor superioare

2. presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personajecheie în viaţa politică ori socio-economică

3. cabinetele şi clinicile particulare - specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea

cazurilor de boală, care presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici- specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) şi fără a interveni în

alte aspecte ale vieţii pacientului. - neutralitatea afectivă care impune un existenţa unei relaţii obiective

şi fără implicare emoţională. Dacă relaţia asistent medical – pacientpresupune existenţa unui anumit grad de acces din parteaasistentului medical la intimitatea corporală şi psihică a pacientului,acest proces nu trebuie să fie unul care să acţioneze şi în sens invers.Chiar dacă în aceste raporturi medicul devine un surogat de părinte,

frate sau prieten, el nu trebuie să se confunde cu aceştia şi nici să judece ori să condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia. - orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care

pune accent pe devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin peurmărirea unor profituri materiale. Profesiunea de asistent medicalpresupune, ca şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de acestea în care orientarea valorilor se face spre sine, aici este spre alţii. Înplus, moralitatea medicului este crucială în chiar legitimarea stării debolnav a pacientului.

Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. B.Iamandescu, 1997):

- situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitateemoţională şi stări conflictuale

- pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apelezela mijloace şi tehnici de protecţie, rezultând şi aici stări euforice orisugestibilitate amplificată.

- restrângerea orizontului- egocentrism



- anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a uneiperspective temporare de lungă durată a bolii. Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanentpresupune alte patru caracteristici (Parsons):

- degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce sepoate transforma într-un drept în cazul în care boala nu se vindecă

- receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordareaajutorului medical, acţiune care presupune şi două extreme:exagerare ori refuz.

- dorinţa de însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului debolnav.

- obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalulabilitat în acest sens, obligaţie care legitimează starea de boală,anulând caracterul de devianţă al acesteia. Prima caracteristică nu este una generalizată, aplicându-senecondiţionat în cazul bolilor grave dar nu şi în acela al unor bolicronice ori malformaţii congenitale, în timp ce a doua trăsătură nueste valabilă în cazul formelor uşoare de boală. Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu:

- natura bolii (somatică, psihică) - gravitatea bolii

-

cronicizarea bolii- tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc). Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann,1979):- bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul

curant, care să le ofere protecţie şi compasiune pentru probleme deorice natură (personală, socio-emoţională, etc.)

- bolnavii „suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar carerefuză să accepte boala şi să consulte medicul ştiind că tratamentul

nu este eficient.Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa

temporară sau permanentă, totodată obligându-l să caute vindecarea şisă îşi asume incapacitatea, existând însă în acelaşi timp şi pericolul capacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi invocând o starede boală mai mult sau mai puţin existentă.



II.Tipuri de relatii asistent medical- pacient

Teme:

1.Relatiile profesionale ( de complementare, de

conducere, de cooperare, de coparticipare);

2. Conflicte de roluri: situatii conjucturale, expectante,

evaluarea gravitatii bolii, intereser si prioritati, stingerea

conflictului.

1.Relatiile profesionale ( de complementare, de

conducere, de cooperare, de coparticipare);

Relaţia asistent medical – pacient este o relaţie de roluri, asimetrică şiconsensuală, în care asistentul are poziţia de superioritate, fiindelementul activ care caută soluţia la boala de care suferă pacientul,văzut aici ca un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşteautoritatea asistentului, iar relaţia terapeutică se bazează pereciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar.Atitudinile pe care asistentul medical le adoptă în cadrul acestei relaţiipot fi:- autoritar- Ajutor neconditionat detaşat - părinte bun şi protector

Natura relaţiei asistent medical medic – pacient influenţează în moddecisiv actul terapeutic şi ameliorarea starii de sanatate pana lainsanatosire.

În caracterizarea relaţiei sociale asistent medical – pacient s-au impusdouă puncte de vedere:

1. relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două rolurisunt complementare, iar drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute

potenţează eventualul conflict interrelaţional, fără a-l elimina întotalitate.



Acest model se referă însă la bolile acute, care în societatea actualăau cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în activitateasocio-economică cu responsabilităţile aferente. Prin prisma faptuluică bolile cronice sunt greu vindecabile, relaţia asistent medical –

pacient a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic(privind prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat deasistentului medical asupra diagnosticului). În acest model de relaţies-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele organice alepacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956):- activitate – pasivitate, asistentul medical este activ, bolnavul pasiv

(răni grave, comă, anestezie) - conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are

raţionament (boli acute, infecţii) - participare reciprocă, asistentul medical ghidează bolnavul în a-şi

acorda singur ajutorul, întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice)

2. Conflicte de roluri: situatii conjucturale, expectante,

evaluarea gravitatii bolii, intereser si prioritati, stingerea

conflictului.

Strategiile de control în relaţia medic – pacient se împart în patrucategorii (Morgan, 1986):1. Persuasiunea - dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un

anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentând informaţiilelegate de boală într-un mod convenabil lor, şi medicul va încerca larândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bunprin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator oriexemple din experienţa anterioară şi nu acceptă sugerarea deproceduri de către pacient.

2. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la uncompromis, de obicei în ceea ce priveşte durata programului detratament.

3. Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţăprivind evoluţia unei boli ori succesul unei terapii, medicul poatemenţine incertitudinea pacientului, în scopul economisirii de timp,

evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asuprapacientului.



4. Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurareaacestei relaţii şi în influenţarea calităţii informaţiei communicate.Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaţiei, oripentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al

comportamentului non-verbal, medicul ocupă poziţia dominantă,conducând dialogul şi semnalând intrarea ori ieşirea pacientului,posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţiadepinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, degradul de disconfort creat de boală, precum şi de capacitatea de a-şiexprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa medicului. Consultaţiile au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc

prin oportunitatea acordată participării pacienţilor (Byrne, Long, 1976):- centrate pe medic, caracterizate prin abordare directă, utilizarea unui

interviu strâns controlat care ţinea la stabilirea diagnosticului într-untimp cât mai scurt, iar pacientului i se refuză posibilitatea discutăriisimptomelor, problemelor şi angoaselor.

- centrate pe pacient, în care medicul acordă mai mult timp pacientuluişi tuturor problemelor acestuia, acest model tinzând spre extindere,dar având şanse reduse deocamdată datorită presiunii timpului.



III.Strategii de control

Teme: 1. Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.

2.Comunicarea verbala, nonverbala, limbaj, paralimbaj;

1.Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.

Întrucât sănătatea reprezintă o valoare fundamentală pentru

individ şi societate, o resursă a dezvoltării vieţii sociale în ansamblul ei,orice societate tinde să-şi valorifice sănătatea ca resursă funcţională şi săorganizeze un sistem de protecţie împotriva bolii, organizat astfel încâtsă asigure depistarea, îngrijirea şi restabilirea celor afectaţi.

Sistemele de asigurare a sănătăţii au apărut începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul programelor de protecţie socialăiniţiate la presiunea mişcărilor sindicale, muncitoreşti şi a diverselorgrupări politice. Prin perfecţionarea acestor programe s-a ajuns laconceptul de „securitate socială“ utilizat în 1935 în SUA, termen prin

care se înţelege protecţia pe care o asigură societatea pentru membriiei, printr-o serie de măsuri publice, împotriva problemelor economice şisociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a veniturilordatorită îmbolnăvirii, invalidităţii, bîtrâneţii sau morţii. Securitateasocială devine astfel expresia solidarităţii financiare dintre membrii uneisocietăţi, în virtutea unui principiu conform căruia „mărimea cotizaţieinu se face în funcţie de porbabilitatea producerii evenimentului contracăruia se face asigurarea, ci în funcţie de venit“ (D. Anvers, 1991).

Sistemele de asistenţă presupun ajutarea minorităţilor lipsite deresurse de către colectivitate, neadmiţându-se astfel excluderea unorcategorii sociale, spre deosebire de asigurările facultative ce pot ficontractate individual şi sunt o cumpărare de drepturi.

Primul sistem de asigurări sociale a fost creat de Bismarck, întreanii 1883-1889, debutând prin asigurarea de boală condusă prinfondurile de ajutor mutual existente şi ulterior apărând asigurărileprivind accidentele de muncă operate de asociaţiile patronale şi cele deinvaliditate şi bătrâneţe, în administraţia locală. Deja muncitorii, patronii

şi statul , ca parteneri sociali, aveau roluri, drepturi şi obligaţii înconducerea sistemului ca întreg.



Asigurările sociale erau finanţate prin contribuţii şi erauobligatorii pentru salariaţii pentru care fuseseră create. După anii ’30sistemele de asigurări sociale se extind în multe din ţările lumii, iar înperioada postbelică, prin sistemul propus de William Beveridge,

înregistrează un salt calitativ. El a considerat că orice sistem satisfăcătorde asigurări sociale trbuie să se bazeze pe trei elemente: - alocaţii pentru copii, cerinţele familiilor cu copii trebuind să fie

satisfăcute mai bine prin alocaţii universale, indiferent dacăsusţinătorii au sau nu de lucru

- serviciu naţional de sănătate care să furnizeze îngrijire acolo undeeste necesar fără condiţia de plată a indivizilor şi care înlocuieşte rolulasigurărilor de sănătate, menţinând o populaţie sănătoasă.

- asigurarea de către guvern a forţei de muncă şi prevenirea şomajului în masă. În conformitate cu modul de finanţare, se cunosc patru tipuri

fundamentale de sisteme de sănătate: 1. Sistemul asigurărilor private – este preponderent în SUA,

Thailanda, Africa de Sud, Filipine, Nepal şi este excepţia în ţărileEuropei Occidentale. A apărut ca rezultat al politicii economiceamericane potrivit căreia sectorul particular şi mecanismele pieţeilibere conduc la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici şi,

totodată, a cuantificării sănătăţii drept un bun de consum pe careindividul îl cumpără în funcţie de posibilităţi, fără ca societatea săfie obligată să furnizeze cuiva îngrijire medicală. Nu există unsistem de asigurări pentru caz de boală generalizat, cheltuielilepublice alocate sănătăţii sunt minime şi, de asemeni, nu existăasigurare obligatorie de boală, individul adresându-se uneicompanii private de asigurări. În anii ‘60, în SUA, au fost totuşiiniţiate programe sociale de asigurare medicală a populaţieidestinate persoanelor cu venituri reduse şi persoanelor în vârstă

de peste 65 de ani, ce furnizează protecţie împotriva costurilorridicate ale spitalizării şi ale plăţii medicilor.

Avantaje ale sistemului asigurărilor private: - alegerea furnizorului şi a gamei de servicii - transparenţă în costurile şi beneficiile oferite de sistem - finanţarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen

scurt- finanţarea directă îl face pe consumator să fie conştient de costul

îngrijirii sănătăţii, determinându-l să adopte un stil de viaţă

preventiv



Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private:- lipsa echităţii în contribuţia cetăţenilor la finanţarea sistemului

medical- slaba acoperire a populaţiei cu servicii de sănătate

- dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivelnaţional)

- accesibilitatea scăzută la asistenţă medicală a populaţieidefavorizate

- costurile ridicate implicate de companiile de asigurare şi onorariileridicate ale medicilor.

2. Sistemul naţional de sănătate bazat pe finanţarea centrală – întâlnit în Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, ArabiaSaudită, Israel, Noua Zeelandă, Canada, Portugalia, Italia, Spania,are atât dimensiuni sociale cât şi economice. Fondurile destinatesănătăţii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iaracoperirea cu servicii medicale se realizează prin înscriereafiecărui individ pe lista de pacienţi ai medicului generalist preferat,fără a se folosi drept criteriu capacitatea de plată a cetăţeanului.Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea deimpozitare aleasă, iar sumele alocate asistenţei medicale suntstabilite de Parlament. Finanţarea prin impozite generale nu

presupune doar existenţa unui sistem sanitar public, din baniicolectaţi finanţându-se atât furnizorii de sănătate publici, cât şi ceiprivaţi. Plata medicilor în acest sistem are la bază fie capitaţia, fiesalariul.

Avantaje ale sistemului de finanţare centrală: - echitatea în finanţare - acoperirea largă şi reglementată cu servicii de sănătate - posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totaleDezvantaje ale sistemului de finanţare centrală:

- lipsa participării individuale la deciziile de finanţare - lipsa de transparenţă în finanţarea unor costuri pentru servicii

medicale adiţionale - posibilitatea afectării finanţării sistemului medical de deciziile

politice pe termen scurt.3. Sistemul de asigurări sociale de sănătate (de tip Bismarck) – este

prezent în ţări precum Germania, Franţa, Belgia, Japonia,Australia, Brazilia, Egipt, India şi are ca principală sursă definanţare contribuţiile obligatorii plătite de angajatori şi angajaţi.

Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor



active şi cotizante, iar rezultatele sunt legate de echilibrul întrenumărul acestora şi cel al beneficiarilor de servicii medicale. Acestlucru conduce la apariţia dificultăţilor în perioadele cu rate înalte ale şomajului, atunci când scade numărul cotizanţilor, fiind

necesară intervenţia de la buget pentru a nu creşte prima deasigurare. Asistenţa sanitară pentru categoriile de persoane ce nuactivează pe piaţa muncii (şomeri, pensionari, copii, elevi,studenţi) este suportată de stat. Fondurile obţinute nu suntstabilite de Parlament, ci se stabilesc în funcţie de capacitateafinanciară a cetăţenilor, indiferent de starea lor de sănătate, toţitrebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Palta medicilor seface după numărul de prestaţii acordate, existând astfel risculconsumului indus şi al inflaţiei de servicii.

Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate: - transparenţa mai mare a contribuţiilor şi beneficiilor sistemului

pentru cetăţean - finanţarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor - finanţarea este independentă de schimbarea priorităţile politice Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate: - reducerea bazei de contribuţii în perioadă de recesiune economică - finanţarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori şomaj

al forţei de muncă - impune costuri mai mari pentru agenţii economici. 4. Sistemele socialiste – au fost întâlnite în ţările cu acest sistem

politic, având următoarele caracteristici: - serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui

individ, fără cheltuieli personale considerabile - furnizarea serviciilor medicale cade în sarcina guvernului şi a

organismelor sale la nivel central şi local - serviciile medicale preventive şi terapeutice sunt integrate, cu

accent pe asistenţa medicală preventivă - resursele şi serviciile medicale sunt planificate centralizat - politica sanitară este decisă de către autorităţile politice şi

medicale centrale, fără participarea cetăţenilor - datorită caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acordă

prioritate îngrijirii sănătăţii muncitorilor şi copiilor - toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei

autorităţi centrale unice – Ministerul Sănătăţii - activitatea medicală privată nu este interzisă, dar este supusă

unor reglementări drastice



- întreaga activitate medicală trebuie să se bazeze pe principiiştiiţifice, astfel încât activităţile medicale paraştiinţifice sunt îngrădite.

Încă de la apariţia lor, sistemele medicale şi de asigurări medicale din

întreaga lume se confruntă cu o serie de probleme structurale: - greşita alocare a resurselor financiare - inechitatea accesului populaţiei la serviciile medicale preventive,

curative şi recuperatorii - ineficienţa cheltuirii fondurilor destinate sănătăţii- creşterea explozivă a costurilor asistenţei medicale. Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt: - echitatea în finanţare - gama de servicii pe care le acoperă - gradul de acoperire a populaţiei - eficienţa - transparenţa - libertatea de alegere- accesibilitatea- stabilirea finanţării - procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate - satisfacţia populaţiei faţă de îngrijirea sănătăţii

2.Comunicarea verbala, nonverbala, limbaj, paralimbaj;

Comunicarea şi rolul său în practica medicală

Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea,stocarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică

individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării. Prin comunicare omuldispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele şistructurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prinintermediul reţelelor de comunicaţie disponibile.

Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică acomunicării, conform căreia cel mai elementar act al comunicăriipresupune existenţa unui emiţător, care utilizând un limbaj codifică unmesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre unreceptor ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul.



Există de asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit,fiind vorba de feedback.

În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome aleacestui proces:

1. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doiinterlocutori comunciarea nu se limitează la componentaverbală, ci include procesul complex al mişcării corporalevoluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiuluiindividual, vestimentaţiei, toate acestea având o valoarecomunicativă foarte bogată.

2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şirelaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare aconţinutului celui dintâi.

3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat întermeni de cauză – efect sau stimul răspuns.

4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

5. Comunicarea este ireversibilă. 6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică

tranzacţii simetrice sau complementare. 7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.

Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri, careau fost reliefate de N. Stanton (1995):- să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi) - să fim înţeleşi - să fim acceptaţi - să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de

atitudine)E. La Monica (1994) propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în

procesul comunicării:

1. a învăţa, transmite sau primi cunoştiinţe 2. a influenţa comportamentul cuiva 3. a exprima sentimente4. a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora 5. a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra într -o

colectivitate sau grup social6. a clarifica o problemă 7. a atinge un obiectiv propus8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict

9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur



Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale: - comunicarea verbală - comunicarea non-verbală,

Fiecare categorie poate avea două subgrupe:

- comunicare într-un sens- comunicare în ambele sensuri (cu feedback)

Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus,mijlocind schimbul de semnificaţii în societate şi reprezantând oparadigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. Încomunicare, limbajul are şase funcţii, conforme cu cele şaseelemente ale procesului comunicativ – emiţător, transmiţător,referent (realitatea la care se referă mesajul), codul, canalul şidestinatarul – (R. Jakobson, 1964):1. Funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de

cele spuse de el2. Funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui

anumit tip de răspuns din partea destinatarului 3. Funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul,

interesul fiind pentru semnificaţia, conţinutul exprimat 4. Funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare

dintre cei doi interlocutori.

5.

Funcţia poetică – vizează mesajul, modul de exprimare şi formacare reţin atenţia la fel de mult ca şi conţinutul cognitiv almesajului

6. Funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în comunicare apare necesitatea atenţionării înlegătură cu codul utilizat. Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj

predominând una dintre ele, care determină, de altfel, şi structuraverbală a acestuia.

În comunicare, vorbitorul realizează trei tipui de acte (I.L. Austin): - acte locuţionare, privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj - acte ilocuţionare, privitoare la scopul şi stitudinea emiţătorului faţă

de receptorul mesajului- acte perlocuţionare, referitoare la influenţa exercitată de vorbitor

asupra receptorului prin mesajul emis.O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa, orice

utilizator putând construi mesaje inteligibile pentru orice recpetoraparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice, cu privire la orice subiect, real

sau imaginar.



Astfel pot apărea şi mesaje sau relatări in absentia despreevenimente ori situaţii, generatoare ale unei subclase degradate demesaje, zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni,pe lângă cele legate de obţinerea unor avantaje personale existând şi

unele chiar altruiste. Între limbajul scris şi cel oral există câteva deosebiri definitorii:

- limbajul scris exprimă în cele trei dimensiuni ale spaţiului ceea celimbajul fonetic exprimă în unica dimensiune a timpului (A. Leroi-Gurham, 1983)

- limbajul scris privilegiază raţionamentul, rigoarea termenilor,formulările clare

- comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negociereasensurilor între emiţător şi receptor, aceştia putând fi separaţi înspaţiu şi timp, este logică, precisă şi suficientă sieşi

- limbajul oral are un registru mai larg de manifestări, prin intermediu lfactorilor extra şi paralingvistici care îl însoţesc, prin influenţa decisivăa cadrului situaţional în care are loc comunicarea

- limbajul verbal are o forţă de sugestie mai mare, fiind generator chiarde efecte hipnotice în anumite condiţii

- limbajul verbal primeşte particularităţi şi nuanţe în funcţie de sexul,vârsta şi statusul social al interlocutorilor

Situaţiile de comunicare influenţează utilizarea limbajului verbal,elementele esenţiale fiind: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social,contextul lingvistic şi extralingvistic şi momentul desfăşurăriicomunicării, între acestea trebuind să existe o anumită compatibilitate înscopul unei comunicări eficiente. - în funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire - în funcţie de relaţia de rol, vorbitorul alege registrele de vorbire

adecvate, deduse din practica socială şi culturală, alternându-le înfuncţie de rolurile pe care le adoptă

- comunicarea prin limbaj verbal se asociază comunicării prin mijloacenonlingvistice, cu metacomunicarea de relaţii interpersonale şi poateatinge performanţe superioare când se întemeiază pe modalităţiextralingvistice (expresii ale trăirii).

Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând oserie de informaţii despre emitent, vocea acestuia putând oferi datedespre starea sa de sănătate, originea socială, geografică, starea despirit din acel moment.



Informaţiile verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedeenon-verbale (gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonaţie,ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea intenţiei vorbitorului.

Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N.

Hayes, S. Orrel, 1997):- paralimbaj- contact vizual- expresii faciale- postură - gesturi- atingere- proximitate- îmbrăcăminte O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995)- expresia feţei (zâmbet, încruntare) - gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului) - poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi) - orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor) - proximitatea (distanţa faţă de interlocutor)- contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor) - contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr)

-

mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare) - aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia) - aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate) - aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare,

aspect vizual general)

În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu:

1. limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii

comunicative. Tăcerea presupune mai multe stări: neştiinţa răspunsuluila o întrebare, plicitseală, meditaţie, ascultare. Ascultarea nu este unproces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrareainformaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii, dar există şiposibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul ascultării,ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea eficientă.

Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice: - încurajarea celorlalţi - obţinerea întregii informaţii

- ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi



- rezolvarea problemelor- o mai bună înţelegere a oamenilor, altfel spus, un bun ascultător câştigă:

- informaţie

- înţelegere - receptare (ascultare) reciprocă - cooperare3. Limbajul spaţiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină

fondată în anii ’60 de Edward Hall), ştiinţă care studiază proprietăţilecomunicaţionale ale spaţiului şi modalităţile de folosire optimă aacestor proprietăţi. Conform acestei ştiinţe, fiecare individ aretendinţa de a-şi marca imaginar un spaţiu personal, considerându-l oprelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spaţi îi creeazădisconfort individului, îl lezează şi poate crea chiar stări conflictuale. În scopul evitării acestor situaţii fiecare individ îşi construieşte unspaţiu tampon între el şi celelalte persoane sau locruri, cu o anumităpermeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcţiipsihosociale: protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie etc.Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte, fiecare având larândul său două subzone, una apropiată şi una îndepărtată: Zona intimă – se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de

46 cm, fiind cea mai importantă şi mai apărată de către om, fiindpermis accesul doar celor apropiaţi - emoţional. Favorizează comunicarea tactilă şi olfactivă. Subzona

apropiată se întinde până la 15 centimetri de corp, ea fiind penetratădoar în timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau luptă). Mesajeletransmise în acest caz sunt puternic colorate afectiv.

- Zona personală – cuprinsă între 46 şi 122 cm, include o subzonăapropiată (46 – 75 cm) în care intră prietenii şi persoanele pe care lesimpatizăm şi o subzonă îndepărtată dedicată indivizilor întâlniţi la

reuniuni prieteneşti ,oficiale ori ceremonii. Distanţa asigură protecţiafaţă de atingerea celorlalţi şi comunicarea verbală optimă, mesajulolfactiv rămâne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limitaextremă a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe unteritoriu relativ neutru (strângerea mâinii).

- Zona socială – cuprinsă între 122 şi 369 cm, include o subzonăapropiată (122 – 220 cm) care presupune comunicarea verbală clară,evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere şi o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm), care sugerează şi o distanţă ierarhică.

Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu totul speciale.



- Zona publică – peste 360 cm, corepsunzătoare aunci când neadresăm unui grup mare de oameni, iar comunciarea îşi pierdecaracterul interpersonal. În acest caz volumul vocal al vorbitoruluicreşte în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare

interlocutor, dar poate urmări recţia acestora. Include şi subzona 360 – 75 cm în care se poate recepta optim reacţia publicului,dupăaceastă distanţă feedback-ul diminuându-se progresiv.Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi,indivizii adoptând un comportament de autoapărare ale cărui reguliau fost enunţate de Allan Pease (1993): 1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti 2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora 3. Să păstrezi o expresie de jucător de poker, fără a afişa vreo emoţie 4. Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti cufundat în

citirea lor5. Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât îţi poţi permite mai

puţine mişcări ale trupului 6. În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele. Distanţele spaţiului personal variază şi în funcţie de factori sociali,culturali, demografici etc.4. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care

dezvăluie o serie de informaţii despre vorbitor, despre emoţiile şisentimentele sale, precum şi despre atitudinea sa faţă de mesajulverbal pe care îl transmite. Între elementele de paralimbaj seremarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul saufluenţa vorbirii. Toae acestea furnizează date extrem de utiledespre calităţile psihice ale vorbitorului şi despre starea în careacesta se află în momentul comunicării (nesiguranţă, anxietate,nelinişte, furie, spaimă etc.)

5. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea

şi receptarea semnelor interpersonale, pentru că: - multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe

durata şi timpul contactului vizual pe care îl avem cu acestea- este un puternic indicator al stărilor interioare - are o mare putere de influenţare a sentimentelor

Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise carestabilesc, în funcţie de circumstanţe, timpul cât putem privi opersoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile. Durata medie aprivirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste

această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi



determinând reacţii ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul de aprivi este în relaţie cu interesul acordat interlocutorului. Fără contactvizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, totodată acestcontact denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. O

durată mai mare a contactului vizual presupune dorinţa de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaţie deinamiciţie. Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactulvizual este cel oferit de dilatarea pupilei, proces determinat şi desentimentele pe care le încercăm în legătură cu persoana privită.Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în comunicare: 1. reglarea fluxului conversaţiei 2. furnizarea de feed-back3. semnalarea naturii relaţiei 4. exprimarea emoţiei

6.Expresia facială Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare,musculatura feţei conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată dereacţii, emoţii, sentimente. Au fost distinse 21 de tipuri de trăsăturifaciale (Paul Eckman, 1978), împărţite în trei grupe: - statice (structura osoasă a feţei) - mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relifeul feţei)

-

rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei) Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care:temperament, inteligenţă, emoţie, dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii. Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bazăsunt înnăscute, manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor mediiculturale diferite, precum şi la persoane care nu au avut posibilitatea dea şi le însuşi prin învăţare. Emoţiile sunt astfel definite drept fenomenepsihologice şi comportamentale care: a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii

b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii c) au un debut bruscd) au în general durată scurtă e) sunt percepute ca reacţii involuntaref) sunt prezente şi la alte primate g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele

individuale produse de ereditate sau educaţie



Emoţiile fundamentale au un număr variabil: 1. fericire2. mirare3. furie

4. tristeţe 5. dezgust6. teamă 7. dispreţ (Eckman, 1984)8. ruşinea 9. culpabilitatea10. bucuria (Izard, 1990)Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte,alcătuite dincombinarea celor de bază (gelozia = teamă + furie; anxietatea = teamă +culpabilitate + tristeţe + ruşine). Aceste emoţii sunt comune tuturorindivizilor, indiferent de mediul social şi cultural din care provin, dargradul de expresivitate facială variază. Au fost astfel diferenţiaţi: - internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate

fiziologică internă mare - externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică

redusă. Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii:

-

conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor - autoprezentarea într-o lumină favorabilă - tendinţa de a înşela pe cineva Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimateinclude trei forme:- inhibarea reacţiei - exagerarea reacţiei - mimarea reacţiei contrare.

7. Atitudinile şi poziţiile corporale

Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind stareapsiho-socială a individului. Astfel, modul în care stăm în picioare, stămaşezaţi sau ne mişcăm transmit o serie de atitudini complexe, printrecare pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială, dorinţa de dominaţie,supunerea, ostilitatea, teama etc.

8. GesturileGesturile sunt modalităţi obişnuite de comunicare non-verbală ainformaţiilor, avand în cea mai mare măsură semnificaţie universală.Totuşi, există gesturi cu o determinare culturală specifică,

caracteristice aşadar anumitor grupuri socio-culturale.



Gestul poate fi deliberat (comunică ceva), spontan (rezonanţă astărilor emoţionale) sau poate fi simulat. Gesturile se manifestă din copilărie, finnd expansive şi imitative,comunicarea prin gesturi fiind asimilată înainte de cea verbală,

ulterior învăţându-se gesturile implicate în conduitele civilizate, celelegate de statusuri şi roluri sociale, reverenţioase, legate de relaţiiledintre sexe.Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării (N.Stanton, 1995):1. comunicarea informaţiei – completând înţelesul cuvintelor sau

înlocuind discursul2. comunicarea emoţiei 3. susţinerea discursului – corelându-se cu acesta4. exprimarea imaginii de sine – cu diferenţe între intro- şi

extrovertiţi 5. exprimarea prieteniei

9. AtingereaEste în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă esteconsiderată cea mai veche formă de comunicare, atingerea corpuluide către diferite persoane este permisă extrem de selectiv. Dacă

mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atuncicunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturileoccidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fiatinse de către anumite persoane, în anumite împrejurări, existânddiferenţe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiereal interlocutorului.Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E.Yarbrough, 1987)1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură

2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea

persoanei atinse4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect 5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu

au drept scop comunicarea, dar transmit şi o serie de informaţiiafective

În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită încadrul terapiei bioenergetice.



10. Indiciile non-verbale ale comunicării Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe(N. Hazes, S. Orrel, 1997):

1. Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie

explicită, ce poate fi exprimată şi verbal 2. Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi

completează comunicarea verbală 3. Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările

afective4. Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează

şi întreţin comunicarea 5. Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor

necesităţi umane şi care ne permit adaptarea la anumite situaţii.Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în proceselede instruire, învăţământ, artă dramatică şi medicină. Între indiviziexistă diferenţe semnificative privind comportamentul non-verbalsau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni există corelaţiistrânse şi între indicii non-verbali utilizaţi în comunicare, precumşi între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Întrenivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbireale unei persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea pentru a

transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură.

Comunicarea in relaţia medic – pacient

Proces cheie în medicină, comunicarea îmbracă mai multe forme şipoate fi întâlnită în diverse situaţii, cea mai importantă dintre ele fiindfără îndoială cea între medic şi pacient, care furnizează o mare parte dindatele necesare stabilirii diagnosticului. Totodată, comunicarea devine

chiar unica modalitate de tratament în cazul unor boli cronice, prinsfaturi, suporturi, informaţii găsindu-se stilul de viaţă impus de boală.Ameliorarea relaţiei de comunicare între medic şi pacient presupune înţelegerea complexităţii şi subtilităţii comportamentelor interpersonale(B.H. Doblin, D. Klamen, 1997). Între cauzele insuficientei comunicări între medic şi pacient se numără: 1. Atitudinea profesională – mulţi medici afirmând că timpul

consultaţiei trebuie redus în favoarea educaţiei de specialitate. Dacăunii medici nu oferă informaţii pacienţilor, considerând că acestea le-

ar putea afecta psihicul, o altă categorie de medici consideră



comunicarea informaţiilor legate de boală către pacient, indiferentdacă au fost sau nu solicitate, drept o parte integrantă a îndatoririlorlor. Dacă în primul caz se poate vorbi despre o delimitare clară arolurilor, de control asupra consultaţiei şi de accentuare a distanţei

dintre ele, în a doua categorie se regăseşte deja o relaţie dereciprocitate, medicul recunoscând în pacient un factor activ pe totparcursul desfăşurării relaţiei medicale.

2. Stiluri de interviu – s-au diferenţiat mai multe stiluri de interviu,printre care se numără: birocratic (cel mai comun, sondaj eficient,limitare a sensibilităţii pacientului, nediferenţiere în funcţie depacient), orientat spre persoană (empatia şi conştientizareasentimentelor pacienţilor sunt obiectul comunicării), orientat sprepacient, orientat spre medic.

3. Problema incertitudinii – este des întâlnită în cazul bolilor cronice,unde etiologia lor nu este suficient cunoscută, astfel neputându-seoferi informaţii satisfăcătoare. Menţinerea incertitudinii este şi opractică de menţinere a controlului asupra pacientului şitratamentului.

4. Neîncrederea pacientului – la această neîncredere o contribuţieimportantă îşi aduce şi diferenţierea socială impusă de medici înprocesul de comunicare a informaţiilor legate de boală, dar şi modul

în care se răspunde pacienţilor ce solicită informaţii. 5. Perspective diferite ale medicului şi pacientului – perspectivamedicului se îndreaptă spre raţionamentul ştiinţific şi datele psiho-clinice în evoluţia bolii, în timp ce pacientul acordă importanţăexperienţei subiective a bolii şi semnificaţiei duratei acesteiexperienţe.

6. Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie – apar atunci cândinformaţiile furnizate pe parcursul consultaţiei nu sunt înţelese orisunt uitate într-un timp relativ scurt după consultaţie. Între factorii

care contribuie la aceste aspecte se numără vocabularul tehnic almedicilor, agitaţia pe care o produce vizita medicală, cantitatea preamare de informaţie furnizată uneori de către medic, chiar şi într-unlimbaj comun, selecţia convenabilă a informaţiei de către pacient.

Efectele comunicării adecvate în practica medicală: 1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi

indivizii, durerea presupune, pe lângă „senzaţia de durere“ curăspunsurile ei imediate şi o serie de stări afective asociate în

„experienţa durerii“.



2. Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atâtnervozitatea acestora, care este legată de durere, cât şi durerilepostoperatorii, contribuind la îmbunătăţirea stării lor fizice.

3. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea

intervenţiei chirurgicale influenţează starea pacientului, uneori fiindnecesară mărirea dozei de anestezic. O bună comunicare cu pacientul înainte de actul operator contribuie la optimizarea stării fiziologicegenerale a pacientului, la reducerea stresului şi la scădereacomplicaţiilor somatice care survin după operaţie.

4. Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întrutotul recomandările medicului privind tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se găsesc doi factori principali,calitatea consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa decomunicare dintre medic şi pacient. Nerespectarea indicaţiilormedicale creşte astfel atunci când medicul nu oferă explicaţii privindnatura şi cauzele bolii ori când manifestă dezinteres în implicarepacientului într-o relaţie de colaborare având drept scop ameliorareastării de sănătate. S-a realizat astfel un model de coparticipare ladecizia privind tratamentul adecvat (C. Charles, 1997):a) medicul şi pacientul sunt participanţi în luarea deciziilor medicale b) ei trebuie să îşi transmită reciproc informaţiile pe car ele deţin

c)

ei trebuie sa facă paşi în direcţia consensului necesar pentruaplicarea metodei de tratament adecvată d) ei trebuie să ajungă la un acord asupra tratamentului aplicat.

5. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţiiau tendinţa de a pune accent pe calităţile personale ale medicului, îndefavoarea abilităţilor tehnice, profesionale. Buna comunicare medic – pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă în ceeace priveşte calitatea serviciilor medicale primite şi a acuzelor deneglijenţă profesională.

Metode de îmbunătăţire a comunicării în practica medicală Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai

actului medical, au fost elaborate câteva sugestii (Ley, 1976):1. îndrumările şi recomandările să fie date la ănceputul interviului2. să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor

medicale3. să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte 4. informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în propoziţii clare

5. recomandările să fie repetate



6. să fie furnizate informaţii concrete, precise, în mod detaliat, maidegrabă decât informaţiile generale.

7. să fie date şi informaţii scrise pacientului, pentru a se puteaorienta atunci când este cazul.

8. desemnarea unei persoane specializate în comunicare a cupacientul din rândul echipei terapeutice.



Cap IV . Rolul Cercetării Sociologice

I . Proiectarea cercetării sociologice

Teme :

1. Componenetele proiectării sociologice

2. Etapele proiectarii sociologice

1. Componenetele proiectării sociologice

Metodele statistice reprezintă un instrument de cercetare.. Nu

putem obţine niciodată mai mult decât am proiectat iniţial. Erorile de

proiectare a cercetării induc invariabil erori de analiză şi interpretare a

datelor.

Proiectarea unei cercetări necesită răspunsul la o serie de întrebări,dintre care cele mai importante sunt :

Ce tratamente sau condiţii vor fi aplicate subiecţilor în vederea

testării ipotezelor;

Care sunt variabilele de interes şi cum vor fi acestea măsurate;

La ce nivel de precizie vor fi efectuate măsurătorile;

Care va fi lotul de subiecţi pe care se va desfăşura cercetarea.

Orice cercetare necesită un plan de cercetare numit şi design de

cercetare. În urma acestui plan se stabilesc variabilele ce vor fi analizate

şi numărul de subiecţi necesar.



2.Etapele proiectarii sociologice

Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991)

consideră că, într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele

etape:

I) Determinarea obiectului investigaţiei .

Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul

declarat al iniţiatorilor investigaţiei şi cu metodologia cercetării, ţinând

cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de

cercetare şi al personalului auxiliar, precum şi de termenul calendaristic

al investigaţiei – acordăm o treime din timp muncii de teren, iar două

treimi muncii de prelucrare. R.Boudon distinge trei categorii de

probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii:

a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub

raportul schimbărilor sociale (aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.Weber),

fie din punct de vedere al sistemului social însuşi (ca în cazurile lui

T.Parsons şi G.Murdock);

b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul

social concret în care sunt situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer); c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor

(este cazul cercetărilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei

liste de probleme sociologice ce pot face obiectul investigaţiei

sociologice, încă două clase de probleme:

d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca

industrială a populaţiei din mediul rural, integrarea tineretului, etc.



e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale,

precum şi al sistemului de statusuri şi roluri sociale.

B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte,

traducerea conceptelor în “evenimente observabile”.

Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce

apar la nivelul observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale

sau simbolurile ce apar la nivelul construcţiilor teoretice. Definirea

operaţională permite numărarea şi măsurarea evenimentelor (cu

condiţia obligatorie a specificării procedeului şi al materialelor utilizate

pentru asigurarea repetabilităţii măsurării).

C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta

presupune găsirea indicatorilor sociologici şi gruparea lor în dimensiuni.

Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care

se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă totală, fie de

corespondenţa sociologică. Prin utilizarea corectă a indicatorilor seasigură traducerii conceptelor sociologice în concepte operaţionale un

grad înalt de validitate.

D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt

reţinuţi doar indicatorii necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de

respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv, puterea lor de

discriminare.

E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului

investigaţiei sociologice. În construirea indicilor trebuie să fie urmate

etapele:

a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;

b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi

+1” sau de la “0 la 100” sau “-100 la +100”);



c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.

II) Preancheta.

Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor

posibile, selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei seestimează costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic

de încheiere a cercetării; se prevăd dificultăţile din teren legate de

desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază bibliografia

aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelorcercetării.

În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi

rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Aşa cum am precizat într-un

capitol anterior, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă

ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este

explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic,

putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total (S.Chelcea, Note de

curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea

(S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoria sociologică

drept un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de generalitate.

Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu rază

medie de generalitate), urmând ca din ultima categorie menţionată săextragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct

testabile prin cercetare empirică.



Ipoteza indirecttestabilă.

Ipoteza indirect

testabilă.

Ipoteze direct

testabile.

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc

testarea relaţiei dintre variabile, trebuie precizat ce fel de legături

considerăm că există între fenomene: de prezenţă, de absenţă sau de

modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate în

termenii “dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de

referinţă care va fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele

investigaţiei sociologice. De la caz la caz, universul anchetei va fi mai

mult sau mai puţin lărgit.

Ipoteze de nivel maxim(t. sociologica)

Ipoteze de nivelintermediar

(t. cu raza medie)

Ipoteze de nivel minim

(ip. de lucru)

Date empirice

1

2

3a 3b 3c …3n



V) Alcătuirea eşantionului , pornind de la unitatea de eşantionare cea

mai adecvată (individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare

disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema

mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit

erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane

de la 500 la 2000 de persoane).

Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii

populaţii de referinţă, probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un

eşantion de 100 de persoane probabilitatea de eroare este de 15%, la un

eşantion de 900 de persoane, ea este de 5%. Pentru un eşantion de

10.000 de persoane, probabilitatea de eroare scade la 1.5%. Cu alte

cuvinte, cu cât volumul eşantionului este mai mare, cu atât

probabilitatea de eroare este mai mică.

Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare

depinde numai de tehnica de eşantionare şi de volumul eşantionului, şinu de raportul mărimea eşantionului – universul anchetei.

Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea

eşantionului din populaţia investigată. În funcţie de problematica

investigaţiei, de existenţă unei baze de sondaj convenabile (fişiere, liste,

instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de costul anchetei,

cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare

simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare Panel,

eşantionare pe cote, randomizare, etc.).



VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia

cercetării.

Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la

scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are

limite), cât şi de accesibilitate şi costuri.

De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este

important să ştim că acesta trebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei

directe şi prin tehnica observaţiei indirecte (respectiv de cercetare a

documentelor).

Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei

sociologice, asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În

sociologie, serendipitatea este un procedeu metodic de observare

colaterală a acelor manifestări, fenomene sau evenimente care sunt sau

par neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice în contextul

unui proiect de cercetare. Accentul este pus pe posibilităţile dedescoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor rezultate

importante care nu erau iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate

sau descoperiri serendipitale). (sursa: Dicţionar de sociologie, 1993, 539)

R.Konig consideră că cel mai periculos rezultat serendipital este cel

obţinut de cercetătorul instruit: “Nu observaţia naivă a unui observator

naiv, ci, dimpotrivă observaţia naivă a unui observator instruit constituie

serendipity-pattern” (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este

etapa standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta).

Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la

metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor.



De exemplu, pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea

limbajului şi a terminologiei folosite. Prin pretestare a instrumentului de

cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o

formează cel ce răspunde cu privire la problematica cercetării şi la

instrumentul de cercetare utilizat.

Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra,

ulterior, în eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu

cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.

VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă

etapa de finalizare a instrumentelor de cercetare

(finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).

IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.

X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de

cercetare sunt clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea

matematică. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare.

Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de

informaţii a unui număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiile se

condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul face

analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii

exclusive. Se ridică aici mai multe probleme legate de codificare, şi

anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea

codurilor.



Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea

datelor codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor

de apariţie.

XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale

investigaţiei sociologice. În această etapă se urmăreşte, ca în raport cu

datele codificate obţinute din investigaţie, să se confirme sau să se

infirme ipotezele avansate.

XII) Redactarea raportului de cercetare.

Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o

introducere în problema studiată; un scurt istoric al proiectului de

cercetare; un rezumat al cercetărilor anterioare; o reformulare clară a

problemei; redarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea şi

prelucrarea informaţiilor; prezentarea detaliată a rezultatelor şi unrezumat al interpretării rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,

1991)

Th.Caplow (1970) subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice

trebuie făcută în raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. Este

necesar, spune Caplow, să se elaboreze grile de evaluare care să

cuprindă:

a) problema cercetată – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de

evaluare de la foarte semnificativ, la semnificativ, la puţin semnificativ,

la nesemnificativ.

b) tehni ca utilizată – se fac analize cu privire la reprezentativitatea

eşantionului, la gradele de utilizare sau de insuficienţă ale

instrumentelor.



c) rezultatele obţinute – analiza subliniază cât de complete sau

incomplete sunt rezultatele investigaţiei în raport cu obiectivele

propuse.

d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct

de vedere al rezultatelor teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv),

sau al rezultatelor practice (pe o scală a utilităţii, de la foarte utile la utile

şi respectiv inutile).

Înainte de a încheia acest capitol, ne simţim datori să atragem

atenţia asupra unei dileme etice cu care, deseori, cercetarea sociologica

îl supune pe investigator. Dilemele etice se pot ivi acolo unde subiecţii

cercetării sunt supuşi unor tehnici ce au în vedere înşelarea de către

cercetător, fie atunci când publicarea descoperirilor cercetării ar putea

avea influenţe dăunătoare asupra sentimentelor sau vieţii celor studiaţi.

La aceste probleme nu există o soluţie satisfăcătoare pe de-a-ntregul,

dar toţi cercetătorii trebuie să fie atenţi la dilemele care apar.



II. Metodologia cercetarii sociologice

Teme:

1)Observatia sociologica;

2) Experimentul sociologic;

3) Interviul sociologic;

4) Analiza documentelor.Tipuri de documente;

5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie;

6) Esantionarea;

7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.

1)Observatia sociologica

A. Definiţia observaţiei sociologice. Valoare şi limite

Observaţia constituie una din metodele de bază ale sociologiei,funda-mentală pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare şi, totodată,reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Eacompletează toate celelalte metode de investigaţie sociologică: interviul,metoda sociometrică, experimentul etc. şi permite obţinerea de date şiinformaţii, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu

obiectul observaţiei.Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă, cucondiţia ca ea să fie corect realizată. Cum am precizat mai sus, eapermite accesul direct şi nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială(obiectul observaţiei) şi asigură un grad mare de obiectivitate şicomplexitate a imaginii rezultate. Observaţia înregistrează atâtcomportamente individuale, cât şi colective, în momentul desfăşurăriilor, evitând astfel erorile datorate memoriei celor vizaţi (cum este cazulanchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observaţia prezintă

avantajul că înregistrează comportamentele în condiţiile naturale dedesfăşurare a lor (spre deosebire de experiment).



În plus, metoda observaţiei prezintă avantajul analizei

longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor.Dar, caorice altă metodă din ştiinţele socioumane, observaţia are şi uneledezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesitătimp îndelungat; se limitează la studiul unor eşantioane mici şi nu poatepătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu,comportamentulsexual). În principal, la nivelul observaţiei nu se potidentifica relaţiile cauzale,cu un rol decisiv pentru înţelegerea şiexplicarea corectă a realităţii sociale.

B. Tipuri de observaţie

Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii declasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaţiei, care au dattot atâtea tipuri de observaţie.

Madeleine Grawitz în Methodes des scienes sociales (1972), pornindde la criteriul sistematizării, delimitează trei tipuri de observaţie:

nonsistematizată,elaborată (sau sistematizată) şi întărită, la care adaugăun al doilea criteriu,posibilitatea de cuantificare, după care se distingdouă tipuri de observaţie:calitativă (pe care o recomandă în studiul fenomenelor complexe) şicantitativă(care permite generalizarea statistică).

După alţi autori, observaţia se împarte în observaţie controlată şi observaţie necontrolată, observaţie participativă şi observaţienonparticipativă,observaţie directă şi observaţie indirectă,slabstructurată şi puternic structurată, observaţie de teren şi observaţie de

laborator etc.Lazăr Vasilescu (1986,pag.213) evidenţiază faptul că observaţia se

diferenţiază în funcţie de obiectul cererii, tehnica de înregistrare aplicatăşi poziţia observatorului, variante din combinarea cărora rezultată treitipuri de observaţie: structurată, nedistorsionată şi participativă. Exemplele pot continua, însă noi ne vom opri doar asupra câtorva dincriteriile de clasificare a observaţiei, mai des utilizată în cercetărilesociologice.



Astfel:a) După gradul de structurare, observaţia poate fi nestructurată (sauslab structurată) şi structurată.

Observaţia nestructurată (sau slab structurată) constituie, în general,primul pas în cercetarea sociologică de teren; ea se realizează fără a seurmări anumite direcţii de observare şi se întâlneşte atât în cercetărilede teren, cât şi în studiile de laborator.

Metoda a fost aplicată în monografiile realizate de Dimitrie Gusti,iar Henri H. Stahl realizează o excelentă descriere a sa în lucrareaTehnica monografiei sociologice (1934).

Observaţia se realizează fără a avea o schemă dinainte stabilită, oserie de categorii sau ipoteze specifice, ele urmând a fi elaborate peparcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia. Rezultatul unei astfel deobservaţii este, fie o descriere,fie o explicaţie cât mai complexă afenomenului studiat.

Observaţia structurată, ca şi cea nonstructurată, se poate aplica încercetările de teren, dar şi în studiile de laborator. Ea presupune

existenţa unei grile de categoriişi ipoteze dinainte stabilite, observaţiarealizând, fie clasificarea datelor, a materialului obţinut, în respectivelecategorii, fie testarea ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) înţelege prinaceste categorii de observaţie „clase de fapte şi fenomene omogene, încare sunt reuniţi indicatori relevanţi şi care permit, prin codificare,analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale”.

b) După gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat, observaţia poate fi neparticipativă (sau externă) şi participativă (sau

coparticipativă).Observaţia neparticipativă (sau externă) indică situarea

observatorului în afara sistemului sau grupului supus observaţiei, rolulsău de martor la tot ceea ce se întâmplă; ea este recomandată încazurile în care este dificil accesul cercetătorului în colectivitatea careurmează a fi studiată (spre exemplu, instituţiile politice, religioase,militare etc.). Observatorul nu perturbă în nici un fel desfăşurareanormală a activităţii grupului observat, obiectivitatea şi neutralitatea luifiind, astfel, garantate în mare măsură.



În schimb, este dificilă realizarea unei observări continue, pe timp îndelungat, fapt pentru care se procedează la o selecţie, o limitare, doarasupra unor aspecte exterioare, de suprafaţă, ale grupului respectiv.

Observaţia neparticipativă este întâlnită, cu precădere, în studiile

realizate în laborator.Observaţia participativă (sau coparticipativă) presupune din

partea observatorului a lua parte conştient şi sistematic la viaţa grupuluistudiat, deci presupune integrarea acestuia în cadrul grupului şi ea estespecifică cercetărilor de teren. Cercetătorul poate îndeplini în cadrulacestui tip de observaţie mai multe roluri (S. Chelcea,1998), şi anume: • totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observator şi se integrează în colectivitatea studiată cât mai mult posibil);• participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar timpulsău este consacrat, în special, activităţilor grupului); • observator ca participant (reduce aceste activităţi în favoareacercetării propriu-zise);• totalmente observator (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine îndesfăşurarea fenomenelor studiate). Observatorul este privit ca un membru al grupului şi, ca urmare, ceilalţi membri ai grupului nu manifestă nici un fel de reţineri faţă de acesta, iar observarea fenomenelor şi proceselor sociale se realizează în mod

natural.Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, iar cel maiimportant este faptul că face posibilă pătrunderea în profunzime,surprinderea resorturilor intime ale vieţii grupului şi se poate realiza untimp mai îndelungat. În schimb, există riscul perturbării activităţiinormale a grupului şi alterării neutralităţii şi obiectivităţii cercetătorului,printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat.

Observaţia participativă este considerată o observaţie calitativă, preocupată în special de culegerea datelor concrete, are un caracter

descriptiv,de redare cât mai fidelă şi completă a situaţiilor, fenomenelorşi faptelor sociale,în desfăşurarea lor naturală. c) În funcţie de durata observaţiei, putem distinge observaţia continuă şi cea instantanee (sau eşantionată).

Observaţia continuă se desfăşoară vreme îndelungată, permiţând surprinderea grupului supus observaţiei într-o varietate de situaţii,ipostaze şi manifestări; este posibil de realizat, în special ca observaţieparticipativă.



Observaţia continuă se referă la perioade limitate din viaţa uneicolectivităţi şi doar la anumite aspecte ce o caracterizează, deoareceeste imposibil să cuprinzi într-un fapt de observaţie toate elementelespecifice acelei colectivităţi sau unui individ. În consecinţă, este o

observaţie dificil de realizat, destul de costisitoare şi, de obicei, serecurge la selectarea unităţilor semnificative care urmează a fi studiate.

Observaţia instantanee (sau eşantionată) se bazează pe tehnica

sondajului, este un fel de fotografiere a grupului la un anumit

moment. Ea este relativ comodă, uşor de realizat, fără

perturbarea comportamentului celor studiaţi, dar prezintă riscul de a

surprinde grupul într-o situaţie atipică, ce nu caracterizează

comportamentul obişnuit.

d) Luând în considerare natura observaţiei realizate, modul cum se ţin datele şi informaţiile despre realitatea supusă investigaţiei, întâlnimobservaţia directă şi cea indirectă.

Observaţia directă este cea obişnuită, realizată de cătreobservatorul calificat din punct de vedere profesional şi nu presupunedecât existenţa simultană atât a obiectivului observaţiei cât şi aobservatorului.

Observaţia indirectă presupune şi ea o relaţie între observator şi obiectul observaţiei, cu singura precizare că acest obiect, în realitate,doar intermediază legătura dintre observator şi realizarea socială. Pentrua înţelege mai bine, când vorbim de observaţie indirectă ne referim laobservarea unor obiecte materiale, a unor documente sociale care nepot da informaţii despre un aspect al vieţii sociale trecute sau la care nuavem acces în mod direct, observaţia opiniilor subiecţilor sau reacţiiloracestora etc.

e) În fine, în funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime alobservaţiei putem distinge observaţia extensivă şi cea intensivă.

Observaţia extensivă vizează un număr mare de aspecte cecompun realitatea socială supusă investigaţiei şi permite identificarea şiinventarierea lor; este mai mult o prospectare a acestora decât oinvestigare temeinică a lor.

De fapt, aceasta permite selectarea aspectelor semnificative,asupra cărora cercetătorul trebuie să se concentreze ulterior şi sărealizeze o observaţie în profunzime, intensivă.



Deci, putem spune că observaţia intensivă se opreşte asupra unui

număr redus, selectat, de aspecte ale aceleiaşi realităţi, aspecteobservate în mod continuu, constant şi timp îndelungat. Astfel, obiectul

observat este surprins într-o multitudine de ipoteze, eliminându-se risculde a surprinde grupul într-o situaţie accidentală, care nu îlcaracterizează. Dar, necesitatea realizării continue şi în timp îndelungat aacestui tip de observaţie, sunt motive pentru care observaţia intensivănu este foarte mult utilizată în investigaţiile sociologice, preferându-sealte tipuri de observaţie, de exemplu cea instantanee, care permiteobţinerea rapidă a informaţiilor.

2) Experimentul sociologic

A.Specificul metodei experimentale

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi totmai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestărilefenomenelor sociale sunt observate şi descrise, pentru ca, în final, datelede observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative.

Ernest Greenwood defineşte experimentul ca fiind „verificareaunei ipoteze încercând a pune doi factori în relaţie cauzală princercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii înafara celui ce interesează,acesta din urmă fiind cauza ipotetică sauefectul ipotetic” (Greenwood, E. 1945,după S. Chelcea, 1998).

În cercetarea psihosociologică, valoarea metodei experimentaleeste dată de capacitatea acesteia de verificare a ipotezelor cauzale.Metoda experimentală se fondează pe teorie şi are drept scopverificarea ipotezelor cauzale. A ne opri însă la această remarcăpresupune a indica genul proxim, fără a arăta şi diferenţa specifică,deoarece „verificarea ipotezelor” este scopul oricărei metode decercetare sociologică, nu doar a metodei experimentale. Specificulexperimentului constă în posibilitatea de a controla situaţiileexperimentale (de a controla factorii introduşi în experiment, de amenţine constanţi sau de a elimina alţi factori exteriori experimentului).

Definiţia dată de Leon Festinger este mai cuprinzătoare:experimental constă în „observarea şi măsurarea efectelor manipulării

unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este



redusă la minimum” (Festinger, L. şi Katz D., 1963, după M. Zlate, 2000).Sunt subliniate, în această definiţie, două caracteristici esenţiale aleexperimentului:a) experimentul este observaţie provocată;

b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabileiindependente asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentalăcontrolată.

Definind experimentul ca o „observaţie provocată” apar necesareurmătoarele precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentulpresupune urmărirea, respectiv înregistrarea obiectivă şi sistematică amanifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metodaobservaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului,şi anume: a) experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul; b) „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori carepot perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate de cercetător,se urmăreşte ca alţi factori ce intervin în situaţia experimentală sărămână constanţi, să fie controlaţi;c) cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale; d) compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine

prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupulmartor(„grupul de control” în care nu acţionează variabilaindependentă).

Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metodaobservaţiei, în experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ceprovoacă producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şiexplica prin identificarea relaţiilor cauzale.

O definiţie cuprinzătoare a metodei experimentale este dată deSeptimiu Chelcea: „În ştiinţele socio-umane experimentul

psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independenteasupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopulverificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998).

În definiţiile reproduse apare unanim acceptată ideea intervenţieiactive a experimentatorului, deşi se poate afirma că manipulareaefectivă a variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitortipuri de experimente (în cazul experimentului natural, nu cercetătoruleste cel care provoacă fenomenele –acestea sunt determinate de cauzenaturale).



B.Concepte de baza in experimental sociologic

Vom defini, în continuare, noţiunile de: variabilă (independentă, dependentă), control, grup (experimental, „martor”), momentexperimental,situaţie experimentală, – care constituie concepte de bază în metodologia experimentului (după Septimiu Chelcea, 1998): – Variabilă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile:explicative (experimentale, interne), exterioare controlate, exterioarenecontrolate şi exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare(după Septimiu Chelcea, 1998).

Variabilele explicative se clasifică în variabile independente şi

variabile dependente. Variabilele independente sunt cele introdusedeliberat de cercetător în experiment pentru a produce variaţia celordependente. Variabilele dependente sunt variabilele ale căror modificări(ca urmare a acţiunii asupra lor a variabilelor independente) suntobservate şi înregistrate de cercetător. Sunt „dependente” deoarecevalorile pe care le vor lua în cursul experimentului depind de factoriiintroduşi de cercetător.

În experiment, în afara variabilelor explicative (independente şi dependente), pot interveni şi alţi factori (variabile exterioare) care:

a) fie sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi (variabile exterioarecontrolate);b) fie sunt factori necontrolaţi care pot introduce erori sistematice (variabile exterioare necontrolate);c) fie sunt factori care generează erori aleatoare a căror influenţă seanulează reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare). – Controlul reprezintă elementul specific al metodei experimentale.Controlul vizează întreaga situaţie experimentală: controlul acţiuniivariabilei independente asupra variabilelor dependente; controlulvariabilelor exterioare(fie prin menţinerea lor constantă, fie prineliminare). Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire agrupelor experimentale şi „martor”, pentru a fi posibilă, în final,compararea lor.

Controlul este elementul indispensabil metodei experimentaledefinind specificul şi gradul de fidelitate al acesteia. – Grupul. În experimentul sociologic distingem între: grupul

experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora voracţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat –



variabile independente) şi grupul de control (sau grupul „martor” – asupra căruia nu acţionează variabila independentă, el asigurândcomparabilitatea rezultatelor). – Momentul experimental reprezintă momentul în care se măsoară

variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabileiindependente (t1) şi după introducerea variabilei independente (t2). Achim Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar (th):„Perioada de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i seintroduce variabila independentă” (Achim Mihu, 1973). – Situaţia experimentală „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura deproducere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum şicondiţiile în care se desfăşoară experimentul” (S. Chelcea, 1998).

În funcţie de tipul de experiment, distingem între situaţiiexperimentale naturale (în cazul experimentului natural – situaţiaexperimentală fiind reprezentată de însăşi viaţa socială) şi situaţiiexperimentale artificiale, create de cercetător (în cazul experimentuluide laborator).

C.Tipuri de experimente

În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor declasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite tipuride experimente, regăsite la majoritatea autorilor – pe care le vomdiscuta în continuare – sunt: experimentul de laborator şi experimentulnatural.

Experimentul de laborator. Acestui tip de experiment îi estecaracteristică situaţia artificială în care se realizează cercetarea.Subiecţilor aleşi în experiment le este creată o ambianţă artificială;aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al

experimentului.Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de

desfăşurare a experimentării, impune rigurozitate, care se manifestăsub forma controlului variabilelor cercetate (explicative – independenteşi dependente), manevrate deliberat de cercetător, dar şi controlulfactorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată decătre experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prineliminarea acestora – pentru a fi posibilă cunoaşterea exactă araporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate.



Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice – după Mihai Golu :a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constantede cele modificabile;

b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor; c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori decâte ori este necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sauinfirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentrucompararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe bazalui)”, (Golu Mihai).

De asemenea, importantă este şi problema participării laexperiment: cercetătorul trebuie să câştige încrederea subiecţilorparticipanţi la experimentele de laborator şi să-i motiveze – tocmaidatorită faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi(comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătireasubiecţilor, prin explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se vadesfăşura, reprezintă o etapă importantă a realizării experimentului delaborator. Este necesar, în acest sens, un instructaj corect,pentru cafiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce are de făcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată deexperimentator.

În consecinţă, experimentul de laborator presupune un cadruartificial(situaţie experimentală artificială) şi control deplin alvariabilelor pentru asigurarea fidelităţii măsurării şi expuneriirezultatelor experimentului. Din aceste sublinieri decurg, defapt,avantajele experimentului de laborator: controlul variabilelor(manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, şi menţinereaconstantă a acţiunii factorilor exteriori, pe de altă parte); măsurarecu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţiaexperimentală artificială. Totodată, experimentul de laborator

presupune producerea de către cercetător a fenomenului studiat, înconformitate cu obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai fienecesară aşteptarea apariţiei fenomenului în cadrul natural.Deşi scopul experimentului de laborator este acela de a crea o situaţieexperimentală cât mai asemănătoare cu situaţiile reale, artificialitatearidică o serie de probleme: „ruperea” subiectului de cadrul lui natural şiintroducerea într-un mediu nou, artificial – ceea ce poate crea odiscrepanţă între comportamentul în condiţii normale, naturale şicomportamentul în condiţii artificiale al subiectului;



prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de artificialitate a situaţieiexperimentale: el poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi sausubiecţii îşi modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o luminănefavorabilă lor în faţa experimentatorului.

Toate aceste „inconveniente” pe care le presupune experimentulde laborator – şi care decurg din artificialitatea situaţieiexperimentale – sunt eliminate de experimentul natural, asupra căruiane vom opri în continuare.

Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţiisociale reale. Subiectul nu mai este „rupt” de mediul social – ambientalnatural, participarea subiecţilor la experiment este determinată tocmaide situaţia socială concretă, iar cercetătorul nu influenţează, prinprezenţa sa, situaţia experimentală.

Experimentul natural, desfăşurându-se în condiţii sociale reale(naturale),se aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de aceeaeste numit şi experiment de teren), elementul specific constituindu-lacţiunea variabilei independente asupra variabilei dependente (într-osituaţie reală, naturală).

Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în mediul şcolar:modificarea programei de învăţământ, introducerea unui procedeu noude predare sau de examinare a elevilor etc.

Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentuluide teren: experimentul pasiv şi experimentul activ . În cazulexperimentului de teren pasiv cercetătorul observă şi înregistreazăschimbările intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele cercetării („observaţie provocată”) sau caută să stabileascărelaţiile dintre factorii care au produs o anumită situaţie – analizăm consecinţele unui factor care a acţionat, dar care nu a fostintrodus deliberat în vederea cercetării (experimentul ex post facto).

Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri:

experimentul activ direct şi experimentul activ indirect. În cazulexperimentului activ direct factorii experimentali sunt introduşi decercetător (de ex.experimentul psihopedagogic), în timp ce experimentulactiv indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţienaturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu,cutremur de pământ etc.) – efectele sociale ale unor evenimentenaturale devin obiect de studiu.



Trebuie subliniat faptul că experimentul activ indirect vizeazăconsecinţele modificărilor produse independent de cercetare şiexperimentator; astfel, controlul variabilelor cercetării este dacă nuimposibil cel puţin extrem de dificil de realizat.

Este recomandat ca, atunci când este posibil, o problemă socialăsă fie analizată atât prin experimentul natural cât şi prin experimentul delaborator, ţinând cont că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri deexperimente sunt reciproce: experimentul de laborator permitecontrolul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însăpresupune o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren aretocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale alefenomenului cercetat, însă întreaga situaţie experimentală este greu decontrolat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea constantă avariabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat).

3) Interviul sociologic

A .Definirea interviului

Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză

(interview întâlnire, întrevedere şi are ca echivalenţi, în limba franceză, entretien, convorbire, conversaţie şi entrevue, întâlnire între două saumai multe persoane, iar în limba germană interview, befragung sauunterredung, a întreba, a se informa, convorbire, conversaţie,conferinţă cu cineva). Ceea ce înseamnă că termenul de interviu s-aimpus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şide către cei germani. Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”,având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat termenul de „convorbiresociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).

Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbalede la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentrudescrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”, în Dicţionarul depsihologie (1997) interviul este o „formă de dialog în careinterrelaţionarea are un scop important şi special de a surprindecunoaşterea unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a experienţeipersonale cu privire la ceva, dar şi a modului de a interpreta situaţii,

probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost implicatdirect sau indirect cel solicitat în interviu”.



În sfârşit, Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul cafiind un „procedeu de investigaţie ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ceurmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală dintredouă personae (cercetător şi respondent) obţinerea unor informaţii în

raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat”. Înseamnă că în viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice

conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivaleazăcu un interviu, în special cu un interviu de cercetare ştiinţifică. Îngeneral, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind ocomunicare de tip special, în care o persoană pune întrebări(anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoanaintervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elemental fundamental întehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul(bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri), în primul caz este vorba deobţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe exprimateliber despre problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebărileşi răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie arăspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise).

B.Interviul ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane

Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţelesocioumane duce, aşadar, la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi laverificarea, testarea ipotezelor.

Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prinsimplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează.Folosit în anchete-interviul, ca de altfel şi chestionarul sociologic, fiindtehnici de cercetare ale metodei anchetei şi ale sondajului de opinie (deunde şi denumirea de „anchetă prin interviu”) – constituie metoda de

investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare.

C.Criterii de clasificare a interviurilor

În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări aleinterviului ca tehnică de cercetare. În continuare vom urmări clasificareainterviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998).



a. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordareadiferitelor teme de investigare, în ceea ce priveşte formularea,numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după nivelul de profunzime alinformaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul

nondirectiv(nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator), până lainterviul directiv(structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează: • Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţiepsihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, înactivităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţăsocială. Acesta presupune comunicarea autentică între operator şi subiectul deinterviu, bazată pe înţelegere şi încredere.

• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiulmotivaţiei, vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregulsău, ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. (Deexemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradulde implicare a unei persoane într-o anumită activitate, relaţionareasubiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor conflictualeetc.

• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele fiind utilizate atât în psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale.• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fostpropusă pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956 şipresupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şisuccesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabileşte centrareainterviului pe o experienţă comună tuturor. De exemplu, cercetătorul vaanaliza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în comun

(vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivăetc.). Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi unghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizândexperienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă. • Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul interviului. Încazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate) gradul delibertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantelede răspuns fiind limitate.



De exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”

- Da;- Nu;

- Nu ştiu. Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”

- Mâncarea italiană; - Mâncarea chinezească; - Mâncarea românească; - Mâncarea mexicană; - Alte preferinţe.

În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar careoferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat.b. După natura conţinutului comunicării distingem:• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei,trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct. • Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu:

politic, economic, social, medical, sportiv etc.c. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loco singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de: • Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana cuprinsă în eşantion, care răspunde la întrebări, spre deosebirede• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată întrecercetător şi subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales înancheta panel.

d. După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi calitatea lor: • Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-uninterval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permiteabordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor. e. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:

• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi



subiectul intervievat.• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelorpsihosociale, de exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelulgrupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului,

reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. Îngrup, subiecţii elaborează în interacţiune un răspuns colectiv – careexprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator. f. După modalitatea de comunicare distingem: • Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu seformează pe baza caracteristicilor vocale ale operatoruluin şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip de interviu nu estefolosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei deposturi telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea cescade reprezentativitatea eşantionului naţional. g. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poateavea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţiipolitice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din diversedomenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şiaplicarea interviului.

h. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:• Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cuajutorul altor tehnici de cercetare.• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici deinvestigaţie.

I. După scopul urmărit: • Interviul de selecţie (de angajare); • Interviul terapeutic; • Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte:şcoală, întreprindere, spital, domiciliu etc.



4) Analiza documentelor.Tipuri de documente

Alături de observaţie, tehnica documentară constituie, după uniiautori,una din principalele surse de date şi informaţii sociologice. Prinnatura şi complexitatea lor, documentele asigură o diversificare ainformaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative alefenomenelor sociale.

Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente, le analizează, le interpretează. Se impune, deci,elaborarea unei teorii a documentelor sociale, cu evidenţierea valorii darşi a limitelor acestora.

Înainte de a vedea la ce se referă această tehnică, trebuie săclarificăm înţelesul termenului de „document”. Aşa cum sublinia S. Chelcea , în limbajul comun, termenul de

document are înţelesul de act oficial.În sens sociologic, însă, el esteutilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumiteinformaţii, imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date desprecontextul social în care a fost construit; documentele sunt marcate atâtde specificitatea (particularitatea) epocii în care au fost elaborate,cât şi de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.

„Actele oficiale, ziarele şi revistele, cărţile şi foile volante tipărite,af işele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnărilezilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile şi autobiografiile, dar şiuneltele de muncă tradiţionale sau moderne, produsele muncii, bunurilede consum, ca şi creaţia artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.)reprezintă documente sociale, importante surse de informaţii însociologie”

Trebuie făcută o menţiune, totuşi: deşi este o tehnică clasică, indis-pensabilă în orice cercetare şi oricărui sociolog, documentarea nu poateconstitui o sursă unică de investigaţie şi nu poate înlocui celelaltemetode şi tehnici.

Sociologia ca ştiinţă, utilizează, în primul rând, metoda observaţieidirecte a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale.

Analiza documentelor sociale nu constituie decât o metodăcomplementară de investigaţie.



Tipuri de documente

Urmele lăsate de trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat sunt

multiple şidiverse. Ele nu se referă doar la documente scrise (genscrisori, jurnale personale, statistici, publicaţii), ci şi fotografii, filme,clădiri sau obiecte casnice.Bogăţia acestor surse din care cercetătorii extrag informaţii pentrureconstituirea vieţii sociale, a relaţiilor interumane şi a proceselorsociale, impune necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare adocumentelor.

Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt

numeroase şi,din această cauză, este greu de elaborat o schemăintegratoare, care să le cuprindă pe toate. De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diverşi

autori după conţinutul lor (documente individuale şi colective), dupăoriginea lor (personale şi oficiale), după formă (statistice şi literare) saudupă natura lor (directe şi indirecte, originale şi reproduse) etc. V. Miftode (1995, pag. 158) preia un model al lui Maurice Duverger şi elaborează o schemă operaţională în care reuşeşte să reunească maimultecriterii într-o singură clasificare. Pe scurt, schema se prezintă ca în

figura

Tipuri de documente:

- 1. OficialeI. Scrise: - 2.Personale-particulare

- 3. Presa şi literatura

II. Statistice

- Iconografice

III. Alte documente: 1. În imagini: - Fotografice- Cinematografice

2.Fonice3. Material –Tehnice



Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele(oficiale),memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile(ca documente particulare) sau presa, care poate fi privită, atât ca sursăde date, cât şi ca fenomen social, ce reflectă anumite tendinţe şi aspecte

ce se manifestă într-un anumit context.Dacă ne referim la documentele statistice, trebuie menţionat

faptul că datele cuprinse în astfel de documente sunt obţinute prin douătipuri de înregistrări: selective (prin sondaje) şi exhaustive. Acestea dinurmă se realizează, fie periodic (cum este cazul recensământului), fiecontinuu (atunci când se înregistrează căsătoriile, decesele, forţa demuncă sau situaţia infracţională).

Dată fiind varietatea documentelor, există, pe lângă acesteexemple, şi alte tipuri de documente, care, în concepţia aceluiaşi autor,constituie o sursă importantă de informaţii, deloc neglijabilă: documentefonetice (înregistrările sonore de orice tip), documente fotografice şicinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri, gravurietc.).

Documentele „publice” sunt acele acte care privesc viaţaeconomică, socială, politică, administrativă a societăţii şi interesează întreaga populaţie a ţării, în timp ce documentele „personale” sauprivate sunt individuale, aparţin cuiva. În al doilea rând, când vorbim de

documente exprimate în „cifre”, formularea corectă este de documente„cifrice”şi nu documente „cifrate”, care se referă la existenţa unui cod, aunui cifru. În ultimul rând, menţionăm faptul că documentele „oficiale”sunt documentele emise de autorităţile de stat sau de guvern, iardocumentele „oficioase” (denumire pe care o întâlnim uneori) se referăla acele acte care exprimă o anumită poziţie oficială a unor organisme(spre exemplu partidele politice).

5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie

A. Specificul anchetei sociologice

În cercetarea sociologică concretă ancheta este cea mai cunoscutăşi cea mai răspândită metodă. Spre deosebire de alte metode preluatedin ştiinţele naturii – cum sunt, de pildă, observaţia, experimentul etc. –şi adaptate posibilităţilor de investigaţie î n domeniile proprii diferitelor

ştiinţe sociale, ancheta apare şi se dezvoltă în legătură cu evoluţiaştiinţelor sociale şi umane.



Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţiesociologică, atât de complexă încât uneori este identificată, în modnepermis,cu cercetarea sociologică însăşi. Complexitatea ei este dată deansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu, planuri de

anchetă), a tehnicilor (de codificare, scalare, analiză, prelucrare etc.), pecare le foloseşte şi de faptul că adeseori utilizează, în modcomplementar, alte metode şi tehnici de cercetare (observaţia, analizadocumentară etc.).

Deşi face parte dintre metodele mai vechi folosite în cercetareasocială,importanţa anchetei a crescut considerabil abia din deceniile 3-4ale secolului nostru, în strânsă legătură cu introducerea tehnicilor deanaliză cantitativă în ştiinţele sociale. Apariţia maşinilor de calcul, aprocedeelor de prelucrare şi analiză statistică şi perfecţionarea tehnicilorde eşantionare probabilistică au transformat ancheta dintr-o metodătradiţională puţin folosită într-o metodă modernă, situată pe primul loc în cercetarea sociologică.

Extensiunea largă a anchetelor sociologice în investigaţia socialătrebuie explicată şi în legătură cu rolul opiniei publice în reglarea vieţiisociale.

Ancheta constituie una dintre modalităţile de cunoaştere ştiinţifică aopiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor oamenilor şi, totodată, un mijloc de

influenţare. Se poate spune fără a greşi că sondajele de opinie fac partedin practica vieţii societăţii moderne. Populaţia este consultată prinintermediul sondajelor asupra unei game foarte largi de problemeeconomice şi sociale – activitatea comercială, satisfacţiile în raport cumass-media, utilizarea timpului liber, atitudinile electorale etc. După uniiautori, un indicator al nivelului de civilizaţie al unei ţări l-ar constitui şigradul de familiarizare al cetăţenilor săi cu chestionarele de anchetă.Este semnificativă, în acest sens, aprecierea autorului francezJ. Antoine, care afirmă că „ancheta prin sondaj a intrat adânc în

deprinderile societăţii noastre moderne. Ea interesează nu doar câtevacategorii socioprofesionale, ci, în general, «omul modern» al secoluluiXX”.

Definirea anchetei sociologice

Formularea unei definiţii cuprinzătoare pentru anchetasociologică este o sarcină mai mult decât dificilă. Aceasta datorităfaptului că însăşi noţiunea de„anchetă sociologică” (ancheta socială,

ancheta psihosocială) are semnificaţii adeseori diferite.



Unii autori acordă anchetei o semnificaţie atât de largă, încât o identificăcu cercetarea sociologică sau îi subordonează alte metode de cercetare.

Chiar şi atunci când nu i se subordonează alte metode decercetare, semnificaţia anchetei rămâne foarte largă, corespunzător ariei

foarte întinse de probleme care sunt studiate cu ajutorul ei. C.A. Moserarată că o definiţie dată„anchetei sociale” ar fi atât de generală încât i-aranula scopul, deoarece însuşi termenul şi metodele legate de ea seaplică într-o varietate foarte largă de cercetări, începând cu analizeleclasice asupra sărăciei, de acum cincizeci de ani, până la sondajeleasupra opiniei publice efectuate de Institutul Gallup,anchetele pentruplanificarea oraşelor, cercetarea pieţii, activitatea observaţiei sociale(Mass Observation), precum şi nenumăratele investigaţii organizate deinstitutele de cercetare. El precizează totuşi că „atunci când este vorbade conţinutul concret al anchetelor, toate se ocupă de caracteristiciledemografice,cu mediul social, cu activităţile, opiniile sau atitudinile unuianumit grup de oameni” . Claude Javeau precizează că „ancheta aredrept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (unstat, un grup etnic, o regiune, o clasă socială, o categorie de vârstă etc.).Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate, în vederea analizei lor,sub forma unor rezultate cuantificabile” .

Într-un sens mai restrâns, ancheta reprezintă o culegere metodică

de informaţii asupra opiniilor, atitudinilor indivizilor, ajungându-se larezultate cuantificabile cu privire la comportamentele grupurilor umane,a gusturilor,trebuinţelor, motivaţiilor acestora, la maniera lor de amunci,de a trăi, de a se distra. Roger Pinto şi Madeleine Grawitz spun că însens restrâns, ancheta, prin însăşi semnificaţia sa etimologică, comportăcăutare de informaţii orale ... la originea sa, ancheta conservă unelement oral: „întrebarea”care îi este proprie şi în sens ştiinţific eaimplică efortul pentru cuantificarea informaţiilor culese”.

Realizând o sinteză a diferitelor elemente cuprinse în definiţiile şi

caracterizările din literatura de specialitate se poate defini ancheta drepto metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii,atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale, ale mediului socialetc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analizacuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor. Punctul deplecare al anchetei îl constituie întrebările pe care şi le punecercetătorul cu privire la fapte, fenomene sociale,asupra cărora, deregulă, nu există informaţii statistice sau alte surse de date documentaresau de observaţie.



Aşa cum precizează C.A. Moser, „dacă cineva doreşte să afle cegândeşte o persoană despre pedeapsa cu moartea sau ce ştiedespre convertibilitatea monetară, cât de des a mers la cinema în ultimasăptămână, sau de ce citeşte cutare ziar, cum şi-a cheltuit salariul pe

ultima lună, când s-a căsătorit, sau dacă are intenţia de a-i vota laviitoarele alegeri pe laburişti sau pe conservatori, atunci trebuie să întrebe persoana însăşi şi trebuie să ne bazăm pe ceea ce spune ea. Seştie foarte bine că ea poate să dea răspunsuri deformate, poate să nu fi înţeles întrebările, sau dacă este vorba despre lucruri din trecut, sepoate ca memoria s-o înşele, dar altă cale nu există; una dintre cele maidificile sarcini ale anchetatorului este de a încerca să descopere astfel de erori”

Tipuri de anchete sociologice

Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multecriterii, în funcţie de forma sau conţinutul lor, după natura problemelorstudiate, scopul cercetării sau după istoria dezvoltării lor etc.A. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a ancheteidistingem:

Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie, un sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda otemă specială sau chiar o tematică complexă. Numărul relativ mic desubiecţi este supus unei investigaţii profunde şi nuanţate (instrumente,tehnici variate) oferindu-se în final o cunoaştere complexă şi deadâncime a acestora.

Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioanemari valabile la scara unui mare oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin general,

valabile la scară zonală sau naţională. Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul

însuşirilor,caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuseinvestigaţiei. Realizate pe indivizi, luaţi separat, din grupuri saucomunităţi cu caracter restrâns, ele permit studiul calitativ deprofunzime al acestora. Acest tip de anchetă se realizează în mod eficient cu instrumente puţin formalizate şi oferă date puţincuantificabile,în schimb permite surprinderea nuanţată şi complexă afaptelor studiate.



Datorită populaţiei restrânse supuse anchetei, este puţinreprezentativă din punct de vedere statistic.

Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultatecuantificabile se realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct

de vedere statistic.Numărul mare de chestionare precodificate, aplicate pe eşantioane

mari se prelucrează relativ uşor cu ajutorul maşinilor de calcul. Se aplicăfrecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale, electoraleetc.

Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vedereacolectării informaţiei necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel deanchete nu interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii deindivizi în raport cu anumite variabile (sex, vârstă, studii etc.), cicunoaşterea tipurilor de comportamente (atitudini, opinii) la nivelulansamblului populaţiei investigate.

Anchetele individuale presupun aplicarea individuală ainstrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cuo seamă de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii, profesieetc.). În cadrul lor interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţisupuşi investigaţiei.

Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la

subiecţii investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care suntimplicaţi nemijlocit, participă la ele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor.Anchetele indirecte se realizează, de obicei, asupra unor teme

legate prea intim de viaţa şi activitatea populaţiei investigate, situaţie încare sunt anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor studiate, darneimplicaţi în desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri, informaţii asupracomportamentelor altor persoane decât al celor anchetate, chiar dacăcei investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate.

Ancheta se mai aplică pentru colectarea de informaţii asupra unor

fapte, fenomene inaccesibile investigaţiei directe din diferite motive(evenimente trecute, comportamente discrete etc.).B. După conţinutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica după cum urmează:

Anchetele socio-economice de interes naţional. Cu ajutorul lor sepot surprinde periodic o seamă de aspecte legate de evoluţia niveluluide trai, a calităţii vieţii în rândul diferitelor grupuri socioprofesionale, peeşantioane reprezentative la scară naţională.

Anchetele asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane.



Prin intermediul lor sunt studiate diferite aspecte ale sistematizării şimodernizării localităţilor rurale şi urbane, factorii economici şi socialide amplasare a obiectivelor industriale, de construcţie, modernizare şiextindere a oraşelor.

Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite problemeeconomice, politice, sociale, culturale. Cunoaşterea curentelor de opinie în evoluţia şi dinamica lor trebuie să stea la baza măsurilor şiprogramelor de dezvoltare economico-socială. Ele pot fundamentaacţiunile sociale de educare şi antrenare a maselor la înfăptuireadiferitelor obiective ce urmează să fie realizate pe plan local sau zonal.

Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, deinvestigare şi prospectare a pieţii, în vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de bunuri destinate consumului public. În astfel de anchete interesează opiniile diferitelor categorii sociale de cumpărătoridespre calitatea, prezentarea, preţul produselor, evoluţia gusturilor,cerinţelor populaţiei etc.

Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupunstudierea satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţelor publicului faţă dediferitele componente ale mass-media, în special faţă de programeleemisiunilor de radio şi TV, cu privire la calitatea şi tirajul cărţilorbeletristice, opiniile cu privire la filme,spectacole teatrale etc. Ele

constituie o importantă sursă de informare menite să ducă laperfecţionarea continuă atât a conţinutului acestora cât şi amodalităţilor de transmitere, pentru a satisface într-o măsură tot maimare cerinţele publicului.C. O clasificare a anchetelor în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istoricene oferă C.A. Moser . El le împarte în:a) anchete clasice asupra paupertăţii maselor muncitoare; b) anchete de planificare regională; c) anchete sociale guvernamentale;

d) anchete de prospectare a peţii; e) anchete asupra emisiunilor radio şi TV; f) sondaje de opinie publică; g) alte anchete (recensământul populaţiei,viaţa urbană, rurală, bugete de familie, probleme de educaţie, sănătate,mobilitate socială, relaţii industriale, delincvenţa juvenilă,timp liber etc.).

În literatura de specialitate, într-o formă sau alta, sunt menţionatetoate tipurile de anchetă descrise mai sus.



Facem, însă, precizarea că tipologizarea respectivă este relativă; în celemai multe cazuri distincţia dintre diferite tipuri se face doar pentru asublinia accentul care trebuie pus, într-o situaţie dată, pe aspectele

caracteristice fiecărui tip în parte – aşa, de exemplu, într-o anchetă detip intensiv pot să predomine întrebări directe sau indirecte, anchetapoate viza cu precădere analiza cantitativă sau cea calitativă etc.

Raportul dintre sondajul de opinie si ancheta sociologica

Adeseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică, îngeneral,este identificată cu ancheta sociologică, iar unii reduc ancheta la

aplicarea de chestionare. Aşa se face că, în viziunea unora, investigaţiasociologică este pur şi simplu redusă la aplicarea chestionarelor, înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât mânuirea de chestionare,colectarea de informaţii cu ajutorul acestora şi prelucrarea lor. Trebuiesă menţionăm că, cel puţin, distincţia dintre ancheta sociologică şicercetarea sociologică nu este făcută cu claritate adeseori nici de cătreunii specialişti în lucrările lor. Chiar dacă diferitele metode, tehnici de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilorşi posibilităţilor lor de cunoaştere, ele apar uneori subsumate anchetei,lăsându-se impresia că aceasta din urmă le-ar îngloba, identificându-secu cercetarea sociologică. Deşi problema nu este suficient de clară înliteratura de specialitate,şi deci este susceptibilă de discuţii, de punctede vedere diferite, noi nu împărtăşim ideea unei identităţi între anchetăşi cercetarea sociologică. În dorinţa clarificării acestor probleme, nepropunem precizarea, pe scurt, a conţinutului noţiunilor de „sondaj deopinie”, „anchetă sociologică” şi„cercetare sociologică”. O încercare declarificare a raportului dintre ele găsim şi la S. Chelcea, care afirmă pe

bună dreptate că „într-un anume sens, termenii de cercetare sociologicăconcretă şi investigaţie sociologică de teren subsumează termenii deanchetă şi sondaj, constituind faţă de aceştia genul proxim, diferenţaspecifică fiind dată de ponderea metodelor interogative caracteristiceanchetelor şi sondajelor” .

Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice.El este definit, în continuare, ca o „metodă statistică de stabilire, pe bazaeşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile socio-

demografice ale populaţiei studiate”.



I. Drăgan precizează că „ancheta de opinie reprezintă varianta cea mairăspândită a cercetărilor sociologice, mai precis spus a anchetei prinsondaj, aceasta fiind cu deosebire adecvată determinării distribuţieicantitative a opiniilor între diferitele categorii de populaţie din cuprinsul

unui vast ansamblu social”. Alţi autori apreciază că „sondajul de opiniecolectează, pornind de la un eşantion reprezentativ, informaţii standardizate, deci comparabile, numeroase şi generalizabile” .

Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie însocietatea modernă, ele constituind o modalitate de cunoaştere rapidă,eficientă şi la scară reprezentativă, din punct de vedere statistic, pentrudiferite colectivităţi umane, a opiniilor cu privire la cele mai variateprobleme economice, politice,administrative şi social-culturale. Aşa cumsubliniază Jacques Antoine „anchetele prin sondaj sunt din ce în ce maiutilizate ca mijloace de informare în serviciul conducerii treburilorpublice, a previziunii naţionale şi planificării, în fine, în cercetareştiinţifică, mai ales în ştiinţele umane”.

Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sfereiacesteia din urmă,constituind o modalitate de realizare a anchetei. Încalitate de formă a anchetei,el prezintă o seamă de trăsături distinctive.Astfel sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă. În cadrul său seaplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu),

fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate.Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii etc.), fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, cufenomenele obiective care le determină şi eventualele corecţii care seimpun ca urmare a acestei confruntări.

Vizând cu precădere studiul opiniilor, fără corectarea lor prininformaţii colectate cu alte tehnici şi metode, la nivelul sondajului setolerează erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a informaţiilor şimai ales cele care ţin de subiectivitatea populaţiei investigate.

Ancheta sociologică este o metodă complexă în care accentulpoate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane – dar nu se opreşte doar laele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confruntarea opiniilor cufaptele pe care le reflectă. În acest scop, sunt utilizate metode şi sursecomplementare de informare asupra fenomenelor cercetate.Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă, cu altesurse de informare, permite introducerea unor corecţii menite să ofere oimagine ştiinţifică asupra faptelor sociale investigate.



Astfel, dacă în sondaj opiniile subiecţilor constituie principala sursă (sauchiar unica) de informare asupra faptelor studiate în anchetă, opiniileconstituie în acelaşi timp şi obiect de cercetare supus analizei ştiinţificeriguroase. Metodele, în mod curent folosite complementar anchetei,

sunt observaţia şi analiza documentară.Prin acestea se valideazăadeseori datele anchetei şi se introduc corecţiile necesare. În aceastăsemnificaţie mai largă, ancheta, ca metodă complexă, care foloseştetehnici complementare în investigaţia de teren, este identificată adeseori cu cercetarea sociologică însăşi. După cum vom vedea încontinuare, această identificare este greşită, chiar dacă se are în vedereancheta în semnificaţia sa largă, cu metode, tehnici subsumatecomplementar. Aşa după cum numeroşi cercetători considera sondajulde opinie drept un „tip de anchetă”, la rândul ei ancheta poate ficonsiderată mai mult decât o metodă şi anume un tip de cercetaresociologică (bazat în mod precumpănitor pe anchetă) dar nu cercetareasau investigaţia sociologică însăşi.

În acest caz: a) ancheta este metoda de bază a cercetării; b) alte metode, tehnici utilizate (observaţia,

analiza documentarea, tehnici experimentale etc.) au rolul de a întregi şiverifica datele anchetei;

c) ele nu acoperă (deloc sau acoperă doar parţial) o

arie tematică de sine stătătoare în cadrul cercetării; d) cercetarea bazatăpe anchetă are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate practicaplicativă şi urmăreşte într-o mai mică măsură dezvoltarea teoretică.

6) Esantionarea

În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţiioamenii, care sunt, de fapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate, sunt

creatorii faptelor sociale şi purtătorii celor mai diverse relaţii.Deoarece scopul cunoaşterii este determinarea structurilor

economice,politice, culturale şi a climatului psihosocial în care acţiuneaumană a devenit sau poate să devină eficientă în condiţiile obiective şisubiective existente într-un anumit moment al dezvoltării unei organizăriumane sau instituţii sociale, informaţile luate direct de la subiecţiiactivităţilor practice au o valoare deosebită pentru analiza ştiinţifică amediului social pe care îl construiesc şi în care trăiesc aceştia. Pentru ca

informaţiile recoltate de la oameni să aibă valoare ştiinţifică, trebuie săse respecte cu rigoare câteva cerinţe ale metodologiei cercetării.



Printre acestea, determinarea pe baze ştiinţifice a populaţiilor care urmează să fie cercetate are o importanţă deosebită.

Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizareaa trei operaţii metodologice distincte, dar strâns legate între ele;

stabilirea colectivităţii statistice generale, stratificarea (grupareapopulaţiei) şi alegerea eşantioanelor asupra cărora urmează să seefectueze investigaţia propriu-zisă.

Aceste operaţii se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilităsfera de cuprindere în teritoriu (delimitarea spaţială a cercetării).

Din considerente economice, dar şi pentru că unităţile de cercetare(colectiv de catedră, centre de cercetare, laboratoare psihologice) suntrelativ restrânse, cercetările sociologice nu depăşesc de regulădimensiunile unei zone socio-geografice.

Cele mai numeroase cercetări se efectuează în marile organizaţiieconomice, la nivelul judeţelor, în comune şi oraşe.

După ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu saunominalizate unităţile economice sau comunităţile umane care urmeazăsă fie cercetate, se trece la delimitarea colectivităţii statistice generale.Criteriul de referinţă pentru efectuarea acestor operaţii îl constituieproblemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren. Astfel,vor fi incluse în colectivitatea statistică generală:

a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicatecel puţin printr-un tip de activitate practică în procesele socio economicesau culturale care constituie obiectul cercetării;b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt răspunzătoare de organizarea, conducerea şi efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese;c) persoane care, deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate,deţin informaţii referitoare la aceste procese.

Pentru a exemplifica, vom spune că sfera colectivităţilor generale

este diferită în cazul a două cercetări pe teme aparent asemănătoare. Oinvestigaţie pe tema „Factorii psihosociali ai creşterii productivităţiimuncii” la organizaţia economică „X” presupune luarea în considerare ainformaţiilor date de salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în unitatearespectivă. Dacă, însă, analiza vizează cunoaşterea „factorilorpsihosociali care contribuie la creşterea eficienţei sociale a muncii”, chiardacă cercetarea se desfăşoară în aceeaşi unitate economică sferacolectivităţii statistice generale va fi mult mai mare.



Diferenţa este dată de conţinuturile celor două concepte :„productivitatea muncii” şi „eficienţa socială a muncii”. Ultimul este unconcept mult mai complex; el exprimă pe lângă productivitatea muncii şi valoarea socială a produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care

le satisfac etc. În acest caz pentru o analiză riguroasă şi relevantă suntnecesare informaţii şi de la beneficiarii produselor realizate în unitateacercetată.

7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.

A. Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiatedevin posibile numai după ce avem toate informaţiile sistematizate şi

ordonate. În vederea unei analize riguroase, se impune utilizarea unormetode statistice şi matematice: se calculează ponderea diverselorcaracteristici, medii şi indici ale valorilor acestora; se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate, se face analiză comparativă etc.

B.Redactarea raportului de cercetare este ultima etapă a uneicercetări sociologice.

Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborareaunorstudii, monografii, sinteze în domeniul metodologiei etc.), dar, în

toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii saucontract cu instituţii sau organizaţii economice, se impune redactarea şia unui raport de cercetare.

Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toatecelelalte modalităţi de finalizare a unei cercetări, vom prezenta câtevadin cerinţele de bază ale redactării lui:

a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se redactează un material. Aceasta permitepunerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem;formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, nepermite să avem imaginea raportului în întregime şi să operăm cu maimultă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul raportului decercetare, elaborarea unei schiţe este obligatorie pentru că, pe baza ei,se desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie, singurii în măsură săaprecieze dacă problemele abordate prezintă interes sau nu; dacă existăşi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc;



b)se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, caretrebuie să fie concis. Conciziunea solicită, de regulă, mai mult timpautorilor, dar dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul delectură pentru beneficiari.

Există,însă, situaţii când se impune folosirea unor date, a unorexplicaţii suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor fenomenecare ar lungi dimensiunile raportului. În acest caz, se folosesc adausurisub formă de note de subsol sau anexe. Adausurile sunt chiar necesaredeoarece menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului sărecurgă la date elaborate sau materiale ilustrative (planşe, grafice,tabele etc.);

c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză criticăa acestuia de către autori, cu participarea şi a altor specialişti saucolaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să răspundă lacâteva întrebări, printre care: sunt destul de clare ideile expuse în raport(claritatea ideilor, a propunerilor, sugestiilor, fiind judecată în raport deobiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţeleaparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale).Concluziile de bază ale raportului, aprecierile critice şi propunerile suntsusţinute de argumente suficiente, plauzibile? În cazul în care există ideisau concluzii care nu au suficientă acoperire în fapte, dar a căror

raţionalitate cercetătorul o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noiinformaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedură conducela sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitateacercetătorului.

O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor saucolaboratorilor acestora se referă la măsura în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadruluilegislativ care reglementează funcţionarea organismului social analizat.

Există situaţii când o propunere sau alta pot să prezinte interes deosebitdacă sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte, darpentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiilepentru materializarea acestei propuneri sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Serecomandă renunţarea la astfel de formulări în favoarea prestigiuluicercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia.

Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupunecercetarea sociologică constituie doar punctul de plecare în organizarea

şi desfăşurarea acesteia.



Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune, însă,implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativa şiactivitatea creatoare, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări,folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi

autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iaractul cunoaşterii se realizează ca rezultată a activităţii desfăşurate decercetător pe întreg parcursul activităţii sale.



Cap. V : Analiza diferitelor politici sociale si

de sanatate

I.Politica Sociala

Teme: 1.Programe sociale

2. Criterii de analiza a politicilor sociale



II. Modele de sanatate

Teme:

1. Indicatori ai starii de sanatate;

2.Politici sociale de sanatate.

1. Indicatori ai starii de sanatate;

Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice dedesfăşurare: stilul de viaţă şi modul de viaţă. 1. Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la

condiţiile materiale, economice şi sociale ale vieţii, între indicatorii săinumărându-se (A. Roth, 1996):

- natura muncii (ocupaţiei, profesiunii) şi durata ei- învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea formelor

acestora- rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de transport

disponibile şi utilizate) - locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort)

- condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia) - mijloace de comunicare, telecomunicare- informaţie şi cultură - timpul liber (durata şi folosirea acestuia) - sistemul tradiţiilor, obiceiurilor si moralei

Acesti factori, prin evolutia lor istorica, isi aduc aportul la creareaprofilului psihologic al unei populaţii, la formarea personalităţiiindivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale. Orice mod de viaţă esteprodusul unei istorii, reflexul unei culturi şi al unor tradiţii specifice,

fiecare societate având un mod specific de viaţă. Un factor ce contribuie



la diferenţierea tipurilor de societăţi pe baza modului de viaţă estedistribuţia, cuantumul şi utilizarea veniturilor şi a bunurilor materiale.

Astfel, în cazul societăţilor de tip tradiţional-agrar cheltuielilepreponderente sunt cele pentru nevoile primare, de alimentaţie, în timp

ce în cazul modului de viaţă urban, cheltuielile familiale se orienteazăspre produsele industriale care staisfac encesităţi secundare, iar în cazulsocietăţilor post-industriale se deplasează preponderent spre nevoia deservicii.

Modul de viaţă postindustrial are tendinţa de globalizare şi este unulcontruit în jurul automobilului, al echipamentului domestic, electronic, altelecomunicaţiilor şi al mediilor de informare. Acest mod de viaţă va fiasimilat de populaţiile care ajung la nivelul de dezvoltare atins de ţărileoccidentale în prezent.

Stilul de viaţă – se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă,reprezentând opţiunea individului şi direcţia spre care se orienteazămanifestările sale particulare. La baza acestei opţiuni se află anumitecredinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă, care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită sau eşec.

Astfel, stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţăcare afectează sănătatea persoanelor, apărând riscurile autoasumate

(tabagismul, abuzul de droguri, excesele alimentare sau subnutriţia,alcoolismul, promiscuitatea sexuală, condusul auto imprudent, sedentarismul, munca în exces, stresul profesional, etc.), o parte dintreacestea fiind şi impuse de condiţiile sociale.

Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şideprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedentele familiale, condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. Altfel spus, stilul de viaţă este tipul decomportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură şi de

nivelul de trai, aflat sub controlul limitat al familiei şi individului, încadrul impus de resursele economice. Modificarea stilului de viaţăimplică deci schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi acondiţiilor de viaţă.

Primele abordăriale stilului de viaţă aparţin lui Alfred Adler înpsihologie şi lui Max Weber în sociologie. Adler a legat stilul de viaţă deprocesul de strucutrare a personalităţii în funcţie de eul ideal, complexulde inferioritate, complexul de superioritate şi sentimentul de comuniunesocială.



Pe baza acestui model, au fost propuse ulterior 14 tipuri generale alestilului de viaţă: Descurcăreţul, Controlorul, Conducătorul, Corectul,Superiorul, Simpaticul, Binevoitorul, Opozantul, Victima, Martirul,Copilarosul, Neadaptatul, Pasionatul şi Placidul. Ulterior s-a mai realizat

o tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din lumeaanimală: - Tigrul – agresiv, autoritar, ambiţios - Cameleonul – conformist, flexibil- Broasca ţestoasă – retras, discret, serios, zelos, descurcăreţ, echilibrat - Vulturul – individualist, egoist- Somonul – dârz, opozant

Max Weber a definit stilul de viaţă în dependenţă de doi factori:comportamentul în viaţă (opţiunile avute în alegerea unui anumit stil deviaţă) şi şansele de viaţă (probabilitatea realizării practice a acestoropţiuni personale, ţinând cont de de condiţiile structurale necesarepentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). Astfel, el îmbină opţiunileindividuale cu constrângerile social-economice în operaţionalizareaconceptului de Lebensstil.

Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi algrupului în care persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile în funcţie decare se structurează stilul de viaţă sunt individuale, dar valorile,

reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste opţiuni audeterminare socială. Astfel, dacă modul de viaţă se referă la aspecteleexterioare ale vieţii, la condiţiile economice şi sociale, stilul de viaţăpriveşte modul în care omul şi grupurile sociale valorizează acestecondiţii, în funcţie de anumite opţiuni valorico-normative.

Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantăpentru stabilirea calităţii vieţii pe care o pot asigura. Există aşadar stiluride viaţă defavorabile pentru sănătate precum şi stiluri de viaţăfavorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică, consum moderat de alcool,

fitness, dietă echilibrată şi variată, evitarea consumului de droguri,prudenţă în traficul rutier, prudenţă în viaţa sexuală, folosireastrategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional). S-a realizatchiar o suită de 7 porunci pentru un stil de viaţă favorabil (N. Belloc, L.Breslow, 1972):

1. Nu fumaţi 2. Consumaţi alcool în cantităţi moderate 3. Nu săriţi niciodată peste micul dejun 4. Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale



5. Serviţi 3 mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între meseleprincipale

6. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori pe săptămână 7. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte.

Stilul de viaţă poate fi: - pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale)- negativ (abaterile se constituie în factori de risc)

Stilul de viaţă negativ este determinat de doi factori: - factorul socio-economic- factorul cultural-educativ

Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri: - directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau

de ciroză, alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic înaterogeneză)

mediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale, etc.)

2.Politici sociale de sanatate.

În sociologia medicală actuală există trei curente majore, ilustrate printrei perspective teoretico-metodologice. Astfel, concepţiile cu privire lalocul şi rolul sănătăţii, bolii şi al sistemului medical în cadrul social diferăîn funcţie de perspectiva adoptată. a) Perspectiva (paradigma) funcţionalistă – i-a avut ca reprezentanţi de

marcă pe Durkheim, Weber, Parsons şi Merton, care susţineau căsănătatea este esenţială pentru perpetuarea speciei umane şi viaţa

socială organizată. Pentru a funcţiona în parametri optimi, societateatrebuie să asigure exitenţa unor persoane productive care să efetuezesarcinile vitale. În caz contrar, se produc disfuncţionalităţi în ceea ce

priveşte bunul mers al vieţii sociale, al bunăstării populaţiei, precum şial alocării de resurse în sectoarele neproductive. Conformfuncţionaliştilor, instituţiile medicale îşi au rolul bine definit de adiagnostica, a trata şi a încerca să vindece o afecţiune, de asemeneatrebuie să prevină apariţia bolii folosind programele de asistenţă

primară şi să activeze în cercetarea ştiinţifică în scopul eficientizăriiactului medical.



Totodată ele devin şi instituţii de control social, prin abilitatea de adefini comportamentele umane drept normale ori deviante. TalcottParsons a definit rolul de bolnav, printr-un set de aşteptări culturale cedefinesc comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor

bolnave. Astfel, el consideră că boala afectează negativ viaţa socială,impunându-se astfel un control al societăţii, rolul de bolnav avândnumeroase trăsătrui comune cu rolul de deviant.

b) Perspectiva (paradigma) conflictualistă – între susţinătorii săi senumără Marx, Mills, Waitzkin şi Therborn şi porneşte de la

presupoziţia că serviciile de îngrijire medicală nu sunt accesibile pentru toţi membrii societăţii, fără dicriminare. Astfel, serviciile desănătate sunt condiţionate şi de capacitatea financiară a individului,existând şi aici o stratificare socială generatoare de inechităţi. Ei acuză

reţele private de instituţii medicale, orientate spre profit, pentru faptulcă nu acordă îngrijiri şi celor de nu îşi pot permite financiar acesteservicii. Totodată, clinicile private sunt acuzate şi de faptul că nuacordă atenţie învăţământului medical, susţinut din bani publici înspitalele universitare, cheltuielile acestora din urmă fiind mai mari cu30%, faţă de cele ale unui spital obişnuit.

c) Perspectiva (paradigma) interacţionistă – promovată de Mead, Cole,Goffman, Schutz şi Garfinkel, pretinde că boala este o etichetăatribuită unei afecţiuni. Astfel, definiţia bolii este negociată, validată

prin confirmaresau infirmarea sa de către alte persoane în procesulinteracţiunii sociale simbolice. Prin larga lor răspândire, uneleafecţiuni nu sunt considerate anormale, iar în alte cazuri, mediciconsideră anumite afecţiuni drept boli, deşi există puţine argumente înceea ce priveşte existenţa unor cauze biologice certe şi totodată a unuitratament adecvat. De asemeni, descoperirea unui produsmedicamentos înainte ca afecţiunea pe care o tratează să fieconsiderată boală, a condus la etichetarea respectivei afecţiuni. În

prezent se manifestă şi procesul de medicalizare a devianţei prin caretipuri comportamentale considerate imorale în trecut sunt privite acum

drept stări patologice. Din perspectiva interacţionistă,comportamentele sau reglementările sociale îi îndeamnă pe oameni săse conformeze normelor sociale, să gândească, să acţioneze şi să

perceapă lucrurile în modalităţi acceptabile în cadrul unei culturi. Unrol important în cadrul acestei perspective îl joacă şi teoria sociologicăa etichetării, a rolului reacţiilor sociale faţă de devianţă. Adepţiiacestei teorii susţin că nu actul sau comportamentul unei persoane estedeviant, ci devianţa este determinată de reacţia socială la devianţă.



În ceea ce priveşte metodologia sociologică se disting două paradigme dominante în sociologia medicală:

a) Perspectiva (paradigma) pozitivistă propune o metodologie bazată pe

modelul ştiinţelor naturii, în care sursele fundamentale ale cunoaşteriisunt inducţia teoretică sau testarea teoriilor prin intermediulexperienţei. Există astfel o distincţie clară între judecăţile deconstatare şi judecăţile de valoare. Astfel, faptele sociale suntexplicate prin alte fapte sociale, iar cunoaşterea socială trebuie săasigure o biectivitatea discursului sociologic, evitând explicaţiileaxiologice şi bazându-se pe legi şi generalizări empirice. În sociologiamedicală, pozitiviştii au studiat influenţa variabilelor sociale asupraoriginii bolii.

b) Perspectiva (paradigma) interpretativă are la bază scrierile lui MaxWeber, punând accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelorsociale şi conducând la necesitatea concentrării asupra analizăriisemnificaţiilor vehiculate de actorii sociali în interacţiunile sociale. Sepune astfel accent pe distincţia dintre studiul naturii şi studiul culturii,în sociologia medicală avându-se în vedere distincţia dintre fenomenul

biofizic al bolii (disease) şi fenomenul social al îmbolnăvirii (illness).În timp ce boala apare independent de natura umană, fiind studiată deştiinţa bio-medicală, analizarea reacţiei la boală a grupurilor sociale şitrăirii în plan psihic a stării de boală aparţin psihologiei sociale şisociologiei. Astfel, se insistă asupra etichetării bolii şi a bolnavului şiasupra caracterului stigmatizant al acestei etichetări.

În rândul sociologilor medicali, părerile sunt împărţite, existând fieadepţi ai uneia dintre cele două paradigme, fie neutri care consideră caambele perspective au valoarea lor explicativă, pentru difer ite

probleme. De asemenea, au existat şi voci care au promovat integrarealor în folosul ştiinţei, ele neexcluzându-se reciproc.



Documents

Suport Curs Sociologie(1)