85
SUPORT DE CURS ANUL I Semestrul 1 Cluj Napoca 2012 UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Specializarea: Educaţie Fizică şi Sportivă Disciplina: Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului

Suport Curs TEFS IFR

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Suport Curs TEFS IFR

SUPORT DE CURS

ANUL I

Semestrul 1

Cluj – Napoca

2012

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Specializarea: Educaţie Fizică şi Sportivă

Disciplina: Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului

Page 2: Suport Curs TEFS IFR

2

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Bazele Generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului

Codul: YLR0010

Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul 1, semestrul II

Tipul disciplinei: Fundamentală

Pagina web a cursului: [email protected]

Număr de credite: 5

Locul de desfăşurare: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Str. Pandurilor 7 (Parcul

sportiv „Iuliu Haţieganu”)

Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Curs şi seminar: Conf.univ.dr. SANDOR IOSIF

Nume şi titlul ştiinţific: Conf.univ.dr. SANDOR IOSIF

Informaţii de contact: birou sala 98, etaj 1, e-mail: [email protected] ;

0264-420709, 0264 - 405376 int. 109 – vă rog să utilizaţi acest

număr de telefon între orele 9.00-15.00

Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la Cabinetul 98

c) Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite: La această disciplină nu se ia în considerare

niciun fel de condiţionare;

d) Descrierea disciplinei:

Obiectivele cursului / disciplinei:

Obiectivele cursului şi disciplinei:

Cursul vizează cunoaşterea principalelor probleme, a conceptelor teoretice si soluţiilor

practice din domeniul Educaţiei Fizice şi Sportului;

Formarea unui sistem de cunoştinţe de specialitate necesare în activitatea de educaţie

fizică şi sport.

Însuşirea noţiunilor (categorii, concepte) fundamentale ale Teoriei educaţiei fizice şi

sportului.

Formarea concepţiei ştiinţifice cu privire la educaţie fizică şi sport.

Page 3: Suport Curs TEFS IFR

3

Abilitarea studenţilor cu sistemul de cunoştinţe aplicabile în activitatea ştiinţifică şi

didactică.

Conţinutul cursului:

1. Statutul de ştiinţă al teoriei educaţiei fizice şi sportului

2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului

3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale

4. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

5. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

6. Componentele procesului instructiv-educativ

7. Didactica educaţiei fizice şi sportului

8. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport

9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

10. Rolul eredităţii şi mediului în practicarea exerciţiilor fizice

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:

cunoştinţe de specialitate în activitatea de educaţie fizică şi sport, kinetoterapie;

conceptele şi principiile însuşite vor fi aplicate în cadrul activităţilor specifice în

activităţile de loisir, în şcoală, la cluburi şi asociaţii sportive, cluburi particulare cu

domeniu de activitate educaţia fizică şi sportul, policlinici sportive, spitale şi cabinete

medicale pentru recuperare post traumatică, kinesiologie;

iniţierea în practica cercetării fenomenelor specifice culturii fizice;

formarea limbajului de specialitate necesar în comunicare şi în întocmirea

documentelor, referatelor şi a lucrărilor de specialitate le oferă posibilitatea de a activa

în toate domeniile ce cuprind organizarea, administraţia, conducerea activităţilor de

educaţie fizică şi sport;

oportunitatea de a putea aplica programe de cercetare în ceea ce priveşte dezvoltarea /

educarea calităţilor motrice, învăţarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea

deprinderilor şi priceperilor motrice;

asumarea de responsabilităţi, înţelegerea şi aplicarea holistică (fizic, social, emoţional şi

intelectual, în acelaşi timp) a cerinţelor programelor şcolare de specialitate în ceea ce

priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport;

promovarea unui sistem de valori culturale şi morale;

valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial;

Page 4: Suport Curs TEFS IFR

4

Formarea de competenţe specifice ştiinţei Educaţiei Fizice Sportului în ceea ce priveşte:

munca în echipă.

e) Organizarea temelor în cadrul cursului

Activităţile în cadrul seminarului sunt axate pe următoarele teme:

1. Educaţia fizică

2. Sportul 3. Sistemul de educaţie fizică din România.

4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

5. Componentele procesului instructiv-educativ

6. Didactica educaţiei fizice. 7. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

f) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi muncă

individuală. În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor, se va încuraja participarea activă a

studenţilor prin problematizarea informaţiilor prezentate, implicarea în activităţi de grup,

proiecte de cercetare; realizarea analizei unor situaţii concrete din domeniul educaţiei fizice şi

sportului pe baza prezentării de lucrări şi a discuţiilor libere de grup a studenţilor.

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de

parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în

cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul

fiecărui modul.

Materiale bibliografice obligatorii

1. Cârstea Gheorghe – 1993, Teoria şi metodica educaţiei fizice si sportului , Bucureşti,

Ed. Universul

2. Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed.

AN-DA.

3. Dragnea Adrian & colab-2000, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Bucureşti, Ed.

Cartea Şcolii 2000

4. Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică,

Bucureşti, FEST

5. Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed

Didactică şi pedagogică, R.A.,

6. Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi

Pedagogică, R.A.

Page 5: Suport Curs TEFS IFR

5

7. Marolicaru Mariana – 1986, Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, Bucureşti.

Ed. Sport – Turism

8. Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport

de Curs, Uz intern, Cluj-Napoca.

g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea participării la un nivel optim la activităţile cursului, este recomandat ca studenţii să

aibă acces la următoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a

putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)

- imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de

caz)

- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Facultăţii şi la cea Centrală

Universitară)

- acces la echipamente de fotocopiere

h) Calendar al cursului

Pe parcursul derulării disciplinei, sunt programate 7 întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii

înscrişi la curs plus participarea la examenul de absolvire a cursului. În cadrul primei întâlniri

se va prezenta Syllabus-ul şi se vor da informaţiile necesare legate de parcurgerea modulelor

şi modalitatea de a accesa informaţiile necesare. La următoarele întâlniri, conform planificării

efectuate împreună cu cadrul didactic, studenţii vor prezenta referatele ce reflectă activitatea

pentru întâlnirea respectivă.

În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se

recomandă parcurgerea de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la

începutul semestrului, iar ulterior întâlnirii, este indicată rezolvarea sarcinilor şi temelor

aferente fiecărui modul parcurs. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li

se recomandă să parcurgă capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare

întâlnire din cel puţin una din sursele bibliografice indicate. Informaţia conţinută în

referate va fi diseminată prin intermediul poştei electronice şi adusă de către cel ce o

întocmeşte la cunoştinţa colegilor de grupă pentru a putea fi dezbătută în plen ulterior

prezentării orale. În acest mod, se va facilita orientarea cursului asupra aspectelor de fineţe

din conţinutul disciplinei şi se va permite concentrarea pe modalităţile de aplicare la nivel

practic a informaţiilor deja parcurse.

Page 6: Suport Curs TEFS IFR

6

i) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:

Examen scris în sesiunea de examene – 60 % din nota finală;

Susţinerea unui referat şi activitatea de pe parcursul semestrului – 40% din nota finală;

j) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Prezenţa la ore este obligatorie pentru toţi studenţii;

- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod

obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate

nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată;

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de

examene pentru studentul în cauză;

- Rezultatele finale vor puse la dispoziţia studenţilor prin afişare şi on-line, prin

utilizarea site-ului facultăţii;

- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

k) Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului este disponibil, în limita posibilităţilor, la adaptarea conţinutului şi

metodelor de transmitere a informaţiilor disciplinei în funcţie de tipul dizabilităţii care sunt

prezente la nivelul cursanţilor. Se vor lua toate măsurile necesare în vederea facilitării

accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice.

l) Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-

se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluarea de pe parcursul

semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 28 de ore pentru

parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt

necesare de asemenea aproximativ 14 de ore în vederea documentării şi elaborării referatelor

şi proiectelor ce vor fi susţinute de către fiecare student în parte.

Observaţii:

Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă

întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

Page 7: Suport Curs TEFS IFR

7

II. Suportul de curs

Modul 1: . Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile fundamentale ale

domeniului de activitate. Ca obiective, se vor atinge următoarele:

- Noţiuni fundamentale în Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului

- Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale

- Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

a) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din 3 subcapitole: primul subcapitol are ca scop evidenţierea

noţiunilor fundamentale în Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului. Al doilea subcapitol are ca

scop evidenţierea Educaţiei fizice şi Sportului ca activităţi sociale iar al treilea prezintă

Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport.

b) Conţinutul informaţional detaliat

I. Noţiuni fundamentale în Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului

1. Educaţia fizică

Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie

fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Concepţia despre

educaţia fizică se desprinde din concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o

epocă la alta, de la o ţară la alta.

Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi sport se înţeleg

toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să

exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale

civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea

educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de

stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia

de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura

condiţiile de practicare a acestora".

Page 8: Suport Curs TEFS IFR

8

După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat în

vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă cu

particularităţile de vârstă, sex, cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale

profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice".

Particularităţi:

- educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces bilateral, unde este

necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi educaţii;

- urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea, consolidarea,

perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor;

- este proces instructiv-educativ.

Educaţia fizică este:

- fiziologică prin natura exerciţiilor;

- pedagogică prin metodă;

- biologică prin efecte;

- socială prin organizare;

- accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru fiecare eşalon.

Subsisteme:

- educaţia fizică a tinerei generaţii:

- învăţământul preşcolar;

- învăţământul primar;

- învăţământul gimnazial;

- învăţământul liceal;

- învăţământul tehnico-profesional;

- învăţământul special;

- educaţia fizica profesională;

- educaţia fizică a vârstnicilor;

- educaţia fizică militară;

- autoeducaţia (activitatea independentă).

Note definitorii ale educaţiei fizice:

- dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de predare, diferenţiate

conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de subiecţi;

- răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi capacităţii, motrice în

vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a

unei bune condiţii fizice;

Page 9: Suport Curs TEFS IFR

9

- îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea formării unei

personalităţi complete evoluate şi armonioase.

- este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv -

educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii

calităţii vieţii.

- cuprinde un complex de stimuli ce influenţează procesele de dezvoltare somato -

funcţională, motrică şi psihică.

- se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară

de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.

- se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic

exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale.

- este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra individului,

favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.

- implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care

vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii

multilaterale a acestei activităţi.

- se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei cu

nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe).

Obiectivele educaţiei fizice

Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în termenii

comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei

anumite secvenţe sau etape de învăţare.

Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează

influenţarea personalităţii în ansamblul ei.

Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a

oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii educaţionale. Educaţia fizică îşi realizează

rolul în funcţie de complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea

anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale.

După gradul de generalitate:

a) Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice, dimensiunile comune

ale subsistemelor acesteia.

b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generate la nivelul

subsistemelor educaţiei fizice.

c) Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor de învăţământ, anilor de

Page 10: Suport Curs TEFS IFR

10

studii, etc.

d) Obiectivele operaţionale vizează comportamentele imediate, observabile în timp

scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în

timpul unei activităţi, lecţii, şedinţe.

Obiectivele generale

(aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. Firea, A. Dragnea,

Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt:

- menţinerea unei stări optime de sănătate;

- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea calităţilor motrice de bază şi

formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi

specifice unor ramuri de sport;

- formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;

- dezvoltarea armonioasă a personalităţii. .

Obiective de dezvoltare structural - funcţională a organismului.

Acestea se referă la:

- armonia între indicii somatici şi funcţionali;

- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici;

- menţinerea unui tonus muscular optim ;

- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;

- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;

- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.

Obiective în plan motric

- dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardiovasculară, rezistenţă

musculară, forţă, mobilitate supleţe, compoziţie corporală);

- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară,

agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);

- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative

şi specifică unor ramuri şi probe sportive;

- îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii.

Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)

- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:

• ca reper în reglarea mişcărilor;

• ca nucleu al imaginii de sine .

Page 11: Suport Curs TEFS IFR

11

- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;

- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;

- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

- formarea coordonatelor de timp ale mişcării: ritm, tempo, durată, elemente ce

conferă eficienţă mişcării;

- dezvoltarea lateralităţii şi armoniei laterale;

- formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;

- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;

- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.

Obiective cognitive

- dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi

social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme);

- dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii,

creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date,

originalitate - "producţie divergentă".

Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv

- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii

vieţii;

- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, derulare etc);

- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect,

colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);

- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii

corporale);

- dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul comportamentului

global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc).

Scopul şi finalităţile educaţiei fizice

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare

şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal.

Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează

finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice trebuie respectate o

serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):

- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;

- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare,

reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);

Page 12: Suport Curs TEFS IFR

12

- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi necesităţilor interne ale

subsistemelor educaţiei fizice;

- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.

Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:

- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă

istorică definită;

- un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen

lung.

Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii

individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi

echilibrului cu mediul natural şi social.

Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate

aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan

somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social.

Aceste finalităţi sunt reprezentate de:

1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice.

2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului.

3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă, forţă,

mobilitate, coordonare.

4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar - aplicative şi

specifice ramurilor de sport.

5. Capacitate de efort crescută.

6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă).

7. Integrare superioară în mediul natural şi social.

Formele de organizare a educaţiei fizice

Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit

eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase şi lecţii.

Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:

a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme

instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor care dirijează acest

demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de

studii;

b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de

cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite în cadrul procesului menţionat

Page 13: Suport Curs TEFS IFR

13

anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al

educaţiei fizice;

2. Sportul

M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, timpul, gravitaţia,

cu natura, cu alţii şi cu sine”.

Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre perfecţionarea dezvoltării

fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca urmare a Jocurilor Olimpice.

Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni

motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor marfo-

funcționale şi psihice, concretizate în performanţe ca: record, depăşire proprie sau a

partenerului.

Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare

organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să

stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.

Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate

corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale, între

doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.

Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată

într-un cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi

competitiv.

Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi

comportamentelor social-personale apreciate în plan cultural.

Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică:

- este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale incluzând un

sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de sport);

- deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea maximă a talentelor şi

aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport;

- trăsătura lui principală este competiţia;

- fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de educaţia fizică,

care include un sistem larg de exerciţii fizice;

- educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol;

- aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează;

- educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare sportului;

Page 14: Suport Curs TEFS IFR

14

- de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează conţinutul educaţiei

fizice (tehnica sportivă);

- cele două domenii nu se identifică;

- sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al societăţii.

Obiectivele Sportului

I. Sport de performanţă

Maximizarea performanţelor prin:

- dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale acestora;

- perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice respectiv a elementelor

şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;

- dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;

- crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitate pentru efort,

ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc);

- prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific;

- favorizarea integrării în societate.

II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii

- dobândirea unui mod sănătos de viaţă;

- dezvoltare fizică;

- integrare socială prin:

• formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei şi regulilor;

• capacitate de acţiune individuală şi în grup;

• respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare

(persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor, persoane de

vârsta a III-a;

• formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei

societăţi democrate;

- recreere.

III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi îmbunătăţirea

imaginii de sine

- reducerea handicapului social;

- îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de performanţe

profesionale şi sociale;

- favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului liber;

- încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi între aceştia şi

Page 15: Suport Curs TEFS IFR

15

persoanele valide.

Eşaloane (subsisteme):

I. Sport pentru toţi

- Sport de întreţinere

- Sport în timpul liber (loisir)

- Sport în familie

- Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale

- Sport pentru vârstnici

II. Sport de performanţă

- Sport amator (practicat de sportivii amatori)

- Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti).

- Sport de elită

- Sportul la copii şi juniori

- Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi

- Sport extrem

III Sport adaptat

- Sport-terapie

- Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).

Funcţiile Sportului

- contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice

corecte şi armonioase;

- contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare, pentru unele

ramuri de sport;

- contribuie la integrarea socială a individului;

Clasificare (A. Dragnea):

a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat de M.

Epuran):

- jocurile copiilor sau jocuri şcolare

- sporturi colective;

- sporturi individuale;

- sporturi de luptă.

b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran):

Page 16: Suport Curs TEFS IFR

16

- sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare concetrare nervoasă

- sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare nervoasă

- sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum energetic şi o redusă

concentrare nervoasă;

- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă redusă.

c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în concurs

(Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran):

- sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc;

- sporturi în care se depăşeşte adversarul.

d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică (Chappuis, 1964 - citat

de M. Epuran, 2001):

- stăpânirea mediului;

- stăpânirea corpului;

- îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi.

e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran, 2001):

- sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea proceselor psihice

- sporturi care solicită expresia artistică;

- sporturi cu mobilizare totală a energiei;

- sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor.

f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992):

- sporturi individuale;

- sporturi în cuplu.

g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport adaptat.

h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar viteza, rezistenţa,

capacităţile coordinative, forţa etc.;

i. după structură:

- sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate.

- sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe de exerciţii

(Matveev)

j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi bazate pe

componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă tehnologică

k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi individuale (cu

incomodarea sau influenţarea adversarului);

- sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

Page 17: Suport Curs TEFS IFR

17

- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; - sporturi fără contact

direct.

m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): - sporturi bazate pe

procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici;

- sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor şi acţiunilor

motrice;

- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a

problemelor tactice.

n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe; sporturi aerobe;

sporturi mixte

o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu solicitare preponderent:

■ neuropsihică, neuromusculară;

■ cardiorespiratorie,

■ neuromusculară, metabolică;

■ neuromusculară,

■ endocrinometabolică,

■ cardiorespiratorie.

p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol, apă, aer); - sporturi

desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon.

r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de Hillerin): - sporturi

cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate;

- sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi condiţii de mediu

nereproductibile;

- sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică;

- sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii arbitrare de precizare

a condiţiilor de concurs;

- sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare;

- sporturi individuale „de luptă” în care criteriul performanţei conduce la

maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii;

- sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin

puncte, ale echipei proprii.

s. după factorul care induce incertitudinea în situaţiile competiţionale (P.Parlebas): -

mediu, partener, adversar; - fără incertitudine.

Page 18: Suport Curs TEFS IFR

18

t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme.

ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare directă a

performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu comparare indirectă, în care

sportivii iau startul succesiv.

u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand, Metzler 1986):

- sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea de „a face mai

mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi;

- sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc forme corporale

prin care caută să producă plăcere şi încântare;

- sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna performanţe deoarece ei

acţionează pentru a stăpâni un raport uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora)

asupra celuilalt.

v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; - sporturi neolimpice

Tendinţe manifestate în sportul contemporan

- transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism să atragă la locurile de

desfăşurare un mare număr de spectatori şi să trezească interesul a cât mai multe mijloace

mass-media;

- organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în mare măsură

dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;

- se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi pretendenţi la medalii;

- apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări;

- apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular către sportul de

elită, rezervat numai unora;

- competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care îşi fac din sport o

profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă (component al echipei) care se obligă la un

anumit rol psihosocial, dar care îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale.

- pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului.

3. Antrenamentul sportiv

Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic, planificat, desfăşurat

sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi

psihice intense, necesare pentru obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive.

- se adresează unui număr mic de indivizi;

Page 19: Suport Curs TEFS IFR

19

- beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace sunt specifice,

perfecţionate uneori până la virtuozitate;

- calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii efortului fizic se

desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică;

- are două laturi: instruirea şi educaţia.

Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul contemporan

- menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să asigure progresul şi,

mai ales, caracterul relativ extensiv necesar acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive;

- perfecţionarea strategiilor de selecţie;

- creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament,

- creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna pregătirii cu mijloace

de bază şi specifice.

- utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor, simulatoarelor etc.

- conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă de specialişti.

4. Cultura fizică

Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi spirituale create

de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii ( inclusiv creaţiile din domeniul

educaţiei fizice şi sportului);

Cultura fizică:

Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de activitate specifică,

motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului calitativ al potenţialului biologic,

spiritual şi motric al omului. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)

Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile (noţiunile), legităţile,

instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul

perfecţionării biologice şi spirituale a omului.

Momente obligatorii ale actului cultural:

- Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului);

- Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi colective);

- Creator (de creaţie);

- Generalizator (de răspândire, de aplicare).

Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice:

1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice (disciplinele

ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică);

Page 20: Suport Curs TEFS IFR

20

2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului;

3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai ales că aceasta este

în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu formarea trăsăturilor de caracter, cu

asimilarea unor cunoştinţe din alte domenii;

4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze sportive,

aparatură, etc.);

5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate faţă de frumos,

măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.).

5. Mişcarea sau motricitatea omului

Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau

transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de

imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere

fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999).

Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor

motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin

efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi

sportului, 1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de

procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se

faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o anumită poziţie prin

contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999).

Mişcările pot fi:

- ciclice-aciclice;

- voluntare-involuntare;

- active-pasive;

- uniforme-accelerate;

-automate.

Parametrii mişcării: -spaţiali, temporali şi energetici.

6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării

imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,

1978)

- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află (voluntare,

reflexe, instinctuale şi automatizate)

- sunt baza acţiunilor motrice

Page 21: Suport Curs TEFS IFR

21

7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic

sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978).

Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate,

constituind deprinderile şi priceperile motrice.

8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse de

organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate într-un sistem

de idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general

în scop adaptativ.

- acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate

intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan.

9. Dezvoltarea fizică

- rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi

armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfo-funcţionali, proporţionali şi

apropiaţi de valorile unui organism sănătos.

Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al factorilor ereditari, de

mediu natural şi social;

- factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice.

Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă:

- armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali;

- proporţionalitatea între indicii somatici;

- proporţionalitatea între indicii funcţionali.

Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă trebuie

ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se acţioneze asupra organismului uman în

sens profilactic, preventiv sau terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv)

unele influenţe unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte

negative asupra sănătăţii organismului.

10. Capacitatea motrică

Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc între ei prin

modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă anumite sarcini motrice impuse de

situaţiile complexe şi variabile ale mediului extern.

Page 22: Suport Curs TEFS IFR

22

Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă plurifactorială a

interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, cunoştinţe, experienţă,

motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot

modifica pozitiv sau negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice.

Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai complexă este

cea emisă de A. Dragnea (2000), conform cărora “capacitatea motrică reprezintă un complex

de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de

dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice (cognitive,

afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate însumate, corelate şi

reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de

condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.”

Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura dintre factori

anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii motrice generale, cum ar fi: viteza,

forţa, rezistenţa, îndemânarea elasticitatea, supleţea şi mobilitatea.

Este formată din:

- deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare;

- deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport;

- calităţi motrice de bază şi specifice.

Este influenţată de:

-procesele psihice;

-procesele biochimice;

-indicii morfo-funcţionali.

Tipuri:

Generală

-calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ utilitare;

Specifică

-calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor ramuri de sport.

Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv este

îmbunătăţirea capacităţii motrice.

Page 23: Suport Curs TEFS IFR

23

II. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale

2.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura, organizarea şi

desfăşurarea lor;

Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi organizatorice,

disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de specialitate, instalaţiile şi materialele

folosite.

Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de:

- condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi nivelului de cultură;

- fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a amplificat odată cu

apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoretico-metodice;

- evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a bazelor sportive.

În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei fizice şi sportului

s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.

În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar

indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost perfecţionarea dezvoltării

fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor.

Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi sportului să

pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să contribuie la educarea şi

formarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual şi profesional, să-l facă

capabil să facă faţă cu de randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum,

concurenţială.

Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi a sportul ui are

aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: cultural-educativă, socială recreativă, de

destindere, morală etică, estetică şi de emulaţie a indivizilor societăţii.

2.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului

Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de societate pentru

aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind contribuţia la determinarea modului

de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus, sau ce anume este realmente important

pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna

stimulativă.

- decurge din idealul social general şi din idealul educaţional integrat celui general.

Page 24: Suport Curs TEFS IFR

24

- poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate.

- desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să ştie să facă

subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate.

- idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea vieţii cu condiţia

ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor

elemente:

• Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat.

• Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport şi nivelul acestuia.

• Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile de timp liber.

• Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi problemele

ecologice.

• Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea subiecţilor.

Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori:

- valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi fiecare

individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos şi bun"

din Grecia antică);

- influenţele politice în planul educaţional care au determinat o abordare progresistă

sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei fizice şi sportului;

- caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post industriale care au

condus la schimbări ale idealului;

- influenţele naţionaliste şi religioase.

2.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport:

- fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei

stări optime de sănătate a populaţiei;

- contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă;

- prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în practicarea exerciţiilor

fizice;

- se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional;

- petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber;

- asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii locale;

- accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de performanţă.

Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială:

Page 25: Suport Curs TEFS IFR

25

-diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între diferite genuri de

muncă fizică;

-crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune;

-necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice

- dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici morfologici;

- aptitudinile (calităţile) motrice de bază;

- deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor

probe şi ramuri de sport;

- cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice;

- calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;

- capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor

generate de activităţile motrice.

2.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate ce caracterizează

măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii scopului.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea

exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii sociale.

Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale, fundamentale care asigură

existenţa sistemului (Epuran M., Epuran, V.,1974).

După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele

destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant, răspunzând

unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se subordonează

acestuia.

I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii:

a. Funcţii specifice:

- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;

- funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.

b. Funcţii asociate:

- funcţia igienică;

- funcţia educativă;

- funcţia recreativă;

- funcţia de emulaţie.

Page 26: Suport Curs TEFS IFR

26

Pe lângă cele de mai sus, în domeniul nostru mai întâlnim:

Funcţia de optimizare a potenţialului biologic

Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul presupun

învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea structurilor perceptiv -

motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării).

Funcţia psiho-socială

Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de dezvoltare armonioasă a

personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru viaţă.

Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante sunt induse şi pe

planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt stimulate:

Pe plan psihic:

- activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria, imaginaţia, creativitatea),

- activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor motrice;

- activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;

- comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini, valori;

Pe plan social:

- sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte valoarea;

- i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi activităţilor proprii;

- în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi autoapreciere,

- se formează capacitatea de a acţiona în grup;

- prinde contur noţiunea de fair-play.

Funcţia culturală

Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor culturii fizice cu

motricitatea individului.

- estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu perfecţiunea tehnică,

eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau scopului;

Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei, convingeri,

obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc, care are drept finalităţi

crearea de opere de artă, spectacole grandioase etc.

Funcţia economică

Efectele economice ale sportului pot fi :

- imediate

- tardive

Page 27: Suport Curs TEFS IFR

27

„Industria sportului” este un domeniu cu aplicabilitate largă. La buna pregătire a

sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi armate de specialişti din domenii

diferite.

III. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

Generalităţi privind noţiunea de sistem

Sistemul social - constituit din subsisteme:

- economice;

- ştiinţifice;

- culturale;

- militare;

- de învăţământ etc.

La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem adăuga şi pe acela al

educaţiei fizice şi sportului.

Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste subsisteme creează

disfuncționalități în întreg sistemul social.

Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, structurilor administrative

etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un teritoriu bine determinat, care interacţionează, şi se

află într-o relaţie de interdependenţă cu scopul de a realiza obiective comune impuse de comanda

socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise, dinamice şi complexe. Ele recepţionează,

prelucrează şi transferă informaţie având capacitatea de reglare şi autoreglare şi de adaptare la

cerinţele impuse de societate în cadrul căruia funcţionează, de ideologia acesteia.

Elementele componente ale unui sistem:

1. concepţia sistemului social care este determinată de caracteristicile sociale, economice,

politice şi culturale ale diferitelor state, de tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor respective; de aici derivă

fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau la baza organizării, desfăşurării şi

finalităţii activităţilor;

2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie existent (raportat la cerinţele

internaţionale, globale sau zonale), privite ca etalon a nivelului de dezvoltare a ţării respective.

3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le asigure eficienţa şi integrarea

într-un sistem social.

Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente:

- materiale (numărul componentelor şi calitatea lor);

- structurale (relaţiile dintre componente);

- funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne);

Page 28: Suport Curs TEFS IFR

28

- conceptuale (de natură ideologică).

3.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate categoriile de cetăţeni din ţara

noastră, sistemul românesc de educaţie fizică şi sport are stabilite scopurile, finalităţile, obiectivele

finale şi intermediare ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al său. Acestea au la bază

elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi sportului în România, respectarea drepturilor

tuturor cetăţenilor indiferent vârstă, profesie, sex, rasă, cult religios, nevoi speciale etc., privind

practicarea educaţiei fizice şi sportului

Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România, educaţia fizică şi sportul sunt

activităţi garantate de către stat.

Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate instituţiile, organismele,

organizaţiile (guvernamentale sau neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine stabilite.

Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare întregului sistem de

relaţii a elementelor de structură.

Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ, actele normative în vigoare,

precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi organizaţiilor cuprinse, precum şi a specialiştilor ce

acţionează în cadrul său.

Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui subsistem (minister, federaţii,

cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de comandă, control şi execuţie, precum şi atribuţiile fiecărui

subsistem în contextul general social.

Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie fizică şi sport provin, în

mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la organizaţii neguvernamentale sau alte surse atrase

(sponsorizări, donaţii, etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi, mai ales, de managementul

specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a sistemului de educaţie fizică şi sport.

Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub îndrumarea

profesorilor de educaţie fizică şi sport, antrenorilor, instructorilor ce îşi desfăşoară activitatea în şcoli,

facultăţi şi cluburi sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor din sistem impun o

categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii, cercetătorii etc.

Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de educaţie fizică şi sport aflate în

subordinea A.N.S., a altor departamente (învăţământ, apărare, transporturi etc), a administraţiilor

locale sau în proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate corespunzător, să asigure condiţii

bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea participanţilor (sportivi, public). Acesta poate

fi concesionat sau închiriat cu condiţia menţinerii destinaţiei sportive a acestuia

Page 29: Suport Curs TEFS IFR

29

3.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport

1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor fizice la nivelul tuturor

subsistemelor sale;

2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să ofere posibilitatea

fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică şi sport după posibilităţi şi aptitudini, după

preferinţe şi opţiuni în funcţie de particularităţile individuale;

3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul şcolar, zonele geografice

ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini superioare, sportul de performanţă ce cuprinde tineri şi

adulţi şi sportul pentru toţi care cuprinde populaţia cu motivaţie pentru valorile individuale şi sociale

ale sportului.

4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii superioare a sistemului de

educaţie fizică şi sport este imperios necesară asigurarea unităţii conducerii, îndrumării, răspunderii şi

competentei profesionale a mişcării sportive.

5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea acesteia acolo unde este

cazul, construirea de noi baze sportive şi valorificarea superioară a resurselor organizatorice.

Sumar Modul

În cadrul acestui modul au fost prezentate contractele şi instrumentele de decontare în turism.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Precizaţi notele definitorii ale educaţiei fizice şi ale sportului, arătaţi

asemănările şi deosebirile dintre acestea

2. Arătaţi ansamblul proceselor şi mecanismelor ce formează motricitatea

3. Ce reprezintă performanţa motrică şi rezultanta căror factori este ea?

4. Care sunt caracteristicile sistemului românesc de Educație fizică şi Sport şi în ce

măsură acesta poate fi comparat cu al celor din alte ţări componente ale UE?

-

f) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe, (2000): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-DA, Bucureşti.

Dragnea, Adrian, Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.

Dragnea, Adrian & colab., (2006): Educaţie Fizică şi Sport - Teoria şi Didactică, Bucureşti, FEST

Sandor, Iosif, (2008): Bazele generale ale Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, suport de curs, Cluj-Napoca X X X Curriculum Național. Programe Şcolare. CNC - MEN, 1999.

X X X Legea educaţiei fizice şi sportului / 27 martie 2000.

X X X Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978

Page 30: Suport Curs TEFS IFR

30

Modul 2. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este prezentarea principalelor Mijloace ale educaţiei fizice şi

sportului.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:

Prezentarea mijloacelor specifice;

Prezentarea mijloacelor asociate.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

În cadrul primului modul au fost prezentate Noţiuni fundamentale în Teoria Educaţiei

Fizice şi Sportului, Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale ce vor fi cuprinse în cadrul

Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport.

c) Conţinutul informaţional detaliat

2. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele

metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ,

îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora.

Categorii de mijloacele:

2.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică,

funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt:

- exerciţiul fizic;

- aparatura de specialitate;

- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau pasive).

2.1.1. Exerciţiul fizic

- în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază. Au

apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă.

I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată

sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor.

Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi cei

ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea sistematică,

conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest scop”.

Page 31: Suport Curs TEFS IFR

31

Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat

în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului

final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:

• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire etc);

• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc;

• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu fizic este un act

voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul

său).

Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate,

complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor.

Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum

şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al

mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma exprimă

plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.

Elemente care definesc forma:

- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat;

- direcţia;

- amplitudinea;

- relaţia între segmente;

- tempoul;

- ritmul;

- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.

Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.

Structura internă se compune din:

-procesele de coordonare neuro-musculară;

-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;

-procesele energetice.

Structura externă se compune din:

-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.

Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:

- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi curbilinii);

- temporale: (ritm, tempo, durată);

- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu care se

efectuează exerciţiul fizic;

- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;

Page 32: Suport Curs TEFS IFR

32

Forţele interne:

- active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);

- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);

- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).

Forţele externe:

- greutatea propriului corp;

- reacţia sprijinului;

- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);

- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre relaxare şi

încordare.

- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi elastice

(amortizare).

Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca

ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice.

Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor motrice,

Relaţia dialectică între formă şi conţinut:

Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.

Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare conduc la

efecte funcţionale stabile.

Din punct de vedere al structurii şi formei:

- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură

tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică

- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor

capacităţi, calităţi etc.

- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau creativ

- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă

sportivă.

După gradul de codificare:

- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi (distanţă, timp

estimat, pauze etc.).

- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite (ex.

dribling printre jaloane);

- exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe sunt bine

precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);

Page 33: Suport Curs TEFS IFR

33

- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex. alergare de o

oră pe teren pe variat în tempo uniform);

- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea performanţelor

realizate şi întocmirea clasamentelor.

• După natura efectelor pe care le induc:

- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de pregătire;

- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând parţial

execuţiile proprii probei respective;

- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii probei

respective

- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de performanţă

prin reproducerea identică a practicii de concurs,

- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.

• După calităţile motrice:

- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele lor

combinaţii.

• După tipul de încărcătură adiţională:

- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip etc.

• După tipul de pregătire:

- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

• După sistemele biologice solicitate:

- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii, exerciţii endocrino-metabolice.

• După natura contracţiei musculare:

- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.

După intensitatea efortului fizic:

- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.

• După natura obiectivelor:

- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice);

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii fragmentare,

globale sau ajutătoare);

- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob alactacidă

- - 1-20 s, anaerob lactacidă

- - 21-120 s, aerob-anaerobă

- - 121-300 s, aerobă peste 30 s).

• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive (pregătitoare-de încălzire),

Page 34: Suport Curs TEFS IFR

34

repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (de favorizare a transferului), aplicative,

creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală

etc.

• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea pot fi: individuale, în grup,

mixte sau demixtate.

• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate, semitipizate şi libere.

2.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter impuse

de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul

verigii revenirii organismului după efort.

In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:

a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);

b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive);

c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă),

oxigenarea (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O2), relaxarea în saună,

utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi regimul riguros de

viaţă.

2.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în funcţie de scop:

• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în jocurile

sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.);

• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori de

mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi,

bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);

• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse de

conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică,

echipamentul jucătorilor de hochei etc.

• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor

motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează

posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective.

2.2. Mijloacele Asociate:

2.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în paralel

cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I.

Şiclovan, 1979).

Page 35: Suport Curs TEFS IFR

35

2.2.2. Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor (managerilor) privind

crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de

educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat corespunzătoare etc.

2.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei sunt folosite ori de câte ori se

consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste

mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.

d) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului

sportiv (împreună cu metodele şi procedeele metodice) ce reprezintă instrumente didactice cu care se

operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Ce sunt mijloacele EFS şi cu cine formează conţinutul instructiv-educativ

al învăţământului?

2. Precizaţi originea Exerciţiilor fizice şi caracteristicile lor.

3. Ce conţine exerciţiul fizic, ce reprezintă forma sa şi care este relaţia

dialectică între formă şi conţinut?

f) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe, (2000): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-DA, Bucureşti.

Dragnea, Adrian, Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed. Didactică şi

Pedagogică.

Dragnea, Adrian & colab., (2006): Educaţie Fizică şi Sport - Teoria şi Didactică, Bucureşti, FEST

Epuran, Mihai., (1992): Metodologia cercetării activităţilor corporale, vol I-II, Bucureşti,

A.N.E.F.S.,

Sandor, Iosif, (2008): Bazele generale ale Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, suport de curs, Cluj-

Napoca

Page 36: Suport Curs TEFS IFR

36

Modul 3: Componentele procesului instructiv-educativ

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este abordarea fiecăreia dintre componentele procesului

instructiv-educativ pentru educaţie, fizică, prezentarea obiectivelor şi rolului lor.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:

Prezentarea fiecărui component al procesului instructiv-educativ

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

În cadrul modulelor anterioare au fost prezentate noţiunile fundamentale ale TEFS,

mijloacele EFS, pentru ca apoi să fie explicate, abordate fiecare dintre componentele

procesului instructiv-educativ pentru educaţie, fizică

c) Conţinutul informaţional detaliat

3.1. Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie fizică, sunt finalităţi ale

procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului.

Aceste componente sunt:

-cunoştinţele teoretice de specialitate;

-indicii morfo-funcţionali ai organismului;

-calităţile motrice;

-deprinderile şi priceperile motrice;

-elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.

3.1. Cunoştinţele de specialitate:

-sunt de natură teoretică;

-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul procesului de

instruire, pe cale verbală sau intuitivă;

-au rol în conştientizarea elevilor;

-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;

-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi la

dezvoltarea calităţilor motrice.

3.2. Indicii morfo-funcţionali:

-în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor indici superiori şi armonioşi

atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd particularităţile de vârstă şi sex ale indivizilor;

-nivelul lor sunt detereminaţi genetic;

-nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viaţa de zi cu zi;

Page 37: Suport Curs TEFS IFR

37

-constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea

priceperilor şi deprinderilor motrice;

-aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor fizice ca activitate

independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară.

3.3. Calităţile motrice

„Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului, materializate în

posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau mai mică,

forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoş).

Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de om dea-lungul vieţii, în

domenii varia, se efectuează în concordanţă cu gradul de dezvoltare al calităţilor motrice

Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, mobilitatea – supleţea -

elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi priceperile motrice, din sfera capacităţilor motrice.

Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a

calităţilor motrice cu elemente de tehnică.

Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei, supleţei, nu condiţionează

numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi valorificarea maximă a acestora.

Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi priceperile şi deprinderile

de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferenţiat în concordanţă cu cerinţele

specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activităţi practice.

Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului.

Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte, fiind determinate de sex,

vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa motrică anterioară, mediul geografic natural şi de

factori sociali.

Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului, adaptarea

organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel superior de solicitare.

Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte:

- viteză - repeziciunea mişcărilor

- îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii

- rezistenţă - durata acţiunii

- forţă – încărcătura

- supleţe-gradul de mobilitate.

Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice:

1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor specifice cu modificarea

determinantei lor. Elementele care modifică dominanta sunt:

- ritmul sau tempoul de executare al mişcării;

- amplitudinea mişcării;

Page 38: Suport Curs TEFS IFR

38

- greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului;

- numărul de repetări, durata execuţiei;

- durata pauzelor dintre repetări;

- procedeele metodice utilizate.

2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de dezvoltare a calităţilor

motrice:

- să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte metodele, procedeele sau

mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, etc.

Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci numai metode şi mijloace

adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai intensă, de relativă stagnare sau de regres.

3.3.1. Viteza

În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o mişcare sau un act motric este

executat în unitatea de timp. Viteza este determinată de lungimea distanţei parcurse în timp sau prin

timpul de efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai în unităţi de timp. Ceea ce este

specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică frecvent, în prea puţine cazuri corpul

omenesc putând efectua o mişcare cu viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu

alte calităţi motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi cu tempoul şi ritmul mişcărilor.

Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp şi depinde de masa

corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare şi de momentele de inerţie; cu ajutorul tempoului

se poate stabili intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului.

Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre

aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea

intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.

Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcţionali, biochimici,

metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai importanţi fiind:

- mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia);

- viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă;

- viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;

- forţa muşchiului ce intră în contracţie;

- lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea

musculară;

- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

- tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii);

- bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP).

Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc îndeplinite anumite condiţii:

- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită;

- pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata execuţiei va fi optimă ;

Page 39: Suport Curs TEFS IFR

39

- pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea

optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în condiţiile în care organismul este odihnit.

Astfel, putem spune că: - viteza nu se dezvoltă în mod linear, în paralel cu perioadele

de creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere, întâlnim perioade de stagnare

sau de accelerare;

- dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic;

- fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în timp ce

la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei de reacţie; în toate formele de manifestare, până

în perioada pubertară nu se observă accelerări sau stagnări; acestea ies în evidenţă după perioada

pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza pură nu se mai poate dezvolta sub

nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se dezvoltă este aceea calitate care se combină cel mai mult

cu viteza, respectiv forţa, rezistenţa sau îndemânarea.

Forme de manifestare:

1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice

- elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea excitaţiei pe căile

aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea mai mare), transmiterea comenzii efectoare,

excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie;

Reacţiile pot fi:

- simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte cunoscute şi care apare

spontan;

- complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele sporturi unde răspunsul

dat este în funcţie de acţiunea partenerilor, coechipierilor sau „adversarilor”;

2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor

- reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act, sau a unei acţiuni motrice

până la terminarea acestora;

- se referă la mişcări „singulare”;

- pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod corespunzător iar încărcătura

efortului trebuie să fie adecvată;

- de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.

3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor

- este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se efectuează într-o unitate sau

interval de timp dinainte stabilite;

- vizează frecvenţa unei mişcări.

4. Viteza de deplasare

- este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema parcurgerii, prin alergare, a

unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra timp – sau a vitezei de repetiţie – în momentul în care

Page 40: Suport Curs TEFS IFR

40

trebuie parcursă o distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba despre frecvenţa mişcărilor

omului;

- această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul mişcărilor ciclice.

5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie

- reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge cât mai rapid o viteză

maximă;

- depinde de:

- forţa segmentelor angrenate în efort;

- lungimea pasului;

- mobilitateaa articulară;

- elasticitatea musculară.

6. Viteza în regimul altor calităţi motrice:

- viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie);

- viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie;

- viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie.

Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei:

1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii normale;

2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate;

3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate;

4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi maximale,

stabilite de factori externi.

Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor.

3.3.2. Îndemânarea

Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor nervoase superioare în

efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică;

- prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a segmentelor sau a corpului în

întregime, echilibru, precizie a mişcărilor, orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor,

ambidextrie etc., cu scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi

consum minim de energie.

Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină capacitatea individului de a

învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare

a activităţilor.

Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de manifestare a îndemânării:

- generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice presupune existenţa, într-

o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme de îndemânare;

- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume activitate;

Page 41: Suport Curs TEFS IFR

41

- în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient cu alte calităţi motrice,

rezultând mărirea ariei de activitate în domenii diferite.

Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile bio-psihologice ale

individului; dintre acestea amintim:

- nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale;

- calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare;

- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru

analiza situaţiei;

- capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa anterioară a individului;

- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă fiecare individ în parte;

- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.

Componentele îndemânării

• Capacităţi de coordonare

• Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară

• Capacitatea ritmică

• Capacitatea de echilibru

• Capacitatea de învăţare motorie

• Capacitatea de orientare spaţială

• Capacitatea de conducere a mişcărilor

• Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică

• Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.

Importanţă:

1. influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea

acestora în timp;

2. favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii variate;

3. determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo;

4. favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;

5. favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanţă şi în

perfecţionarea deprinderilor motrice de bază

şi aplicative.

Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare

- accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice;

- un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte coordonarea, chiar în stadiile

iniţiale ale instruirii;

- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări

dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de:

1. precizia mişcărilor;

Page 42: Suport Curs TEFS IFR

42

2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele acesteia;

3. spontaneitatea schimbării situaţiei;

- vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;

- sistemele de acţionare vor fi programate la începutul lecţiei de antrenament sau de educaţie

fizică;

- intervale de odihnă suficient de mari între exerciţii → refacerea completă a capacităţii de

efort (intervale optime);

- volumul de lucru / lecţie va fi mic;

- numărul mare de lecţii cu teme specifice;

- perioadele favorabile:

- copilăria

- pubertatea

- adolescenţa.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

• Folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;

• Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ. picior etc.);

• Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;

• Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;

• Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;

• Schimbarea procedeelor de execuţie;

• Efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări

suplimentare);

• Folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;

• Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate,

instalaţii şi simulatoare;

• efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante;

• executarea acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate (micşorarea suprafeţei de sprijin,

micşorarea spaţiului de lucru, execuţia cu segmentul neîndemânatic, execuţii asimetrice);

• efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare (aer liber, interior,

suprafeţe mici şi mari, la şes sau altitudine, pe zgură, iarbă, pardoseală, parchet, ciment, pe frig,

căldură, etc.).

3.3.3. Forţa

- reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o rezistenţă externă sau internă

este învinsă cu ajutorul contracţiei uneia sau a mai multor grupe musculare.

Dacă prin forţă muşchiul este capabil să se contracte într-un anume mod, şi într-o anume

cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de declanşare a acestor contracţii într-o unitate de timp.

Page 43: Suport Curs TEFS IFR

43

Factori de condiţionare:

Factorii interni:

- vârsta;

- sexul;

- tipul constituţional;

- nivelul dezvoltării aparatului locomotor;

- nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor nervoase fundamentale

(excitaţia şi inhibiţia);

- coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare;

- numărul, compoziţia şi tipul de fibre musculare ce intră în contracţie;

- modul de desfăşurare a proceselor biologice;

- grosimea muşchilor;

- calitatea proceselor metabolice şi a surselor energetice existente la nivelul muşchilor;

- experienţa motrică personală.

Factorii externi:

- aparţin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului, altitudinea, radiaţiile

solare, relieful, sezonalitatea anotimpuală, ritmul diurn etc.

- aspecte care au în vedere creşterea artificială a forţei; administrarea de substanţe

chimice, gen “susţinătoare de efort” de tipul steroizilor anabolizanţi, substanţe doping ce măresc

artificial capacitatea organismului la efort etc.

Alţi factori de condiţionare:

- factorii psihici (motivaţia, atenţia, emoţiile etc.);

- durata de contracţie a fibrelor musculare;

- valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune;

- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.

Forme de manifestare:

- în funcţie de numărul muşchilor ce participă în contracţie forţa poate fi:

- generală – „rezistenţa” va fi învinsă de acţiunea principalelor grupe musculare;

- specifică (specială) - doar un număr restrâns de grupe musculare participă în contracţie.

- în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:

- forţă în regim de viteză (detentă);

- forţa în regim de rezistenţă;

- forţa în regim de îndemânare.

În funcţie de caracterul contracţiei, forţa se poate clasifica în:

- forţă izometrică (statică), atunci când prin contracţie nu se modifică lungimea fibrelor

musculare ce iau parte la efort;

Page 44: Suport Curs TEFS IFR

44

- forţă izotonică (dinamică), când prin contracţie se modifică lungimea fibrelor aflate în

efort; dacă fibrele se scurtează prin intrarea în acţiune a fibrelor muşchilor agonişti, vorbim despre o

forţă de tip „învingere”; dacă fibrele se alungesc prin acţiunea muşchilor antagonişti avem de-a face cu

o forţă de tip „cedare”;

- forţă mixtă - în acest caz cele două tipuri de forţe (statică şi dinamică) se combină în

diferite alternanţe, în funcţie de natura efortului.

În relaţie cu puterea individuală şi în funcţie de capacitatea de efort, forţa se clasifică în:

- absolută (maximă) - ea creşte odată cu creşterea greutăţii corporale;

- relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corpului.

Forţa creşte în paralel cu creşterea organismului, ajungând la maturitate în perioada cuprinsă

între 20 şi 30 de ani; după această perioadă forţa nu se pierde decât în mică măsură; astfel, un individ

în vârstă de 65 ani are o forţă ce reprezintă 80 % din forţa indivizilor cuprinşi în grupa de vârstă 20-30

ani. În cazul femeilor, forţa cea mai mare se manifestă în perioada cuprinsă între 16-30 ani.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

• metoda halterofilului (cu greutăţi);

• contracţia izometrică;

• metoda eforturilor repetate (învingerea îngreuierilor maximale cu număr maxim de

repetări, folosirea îngreuierilor maxime si apropiate de cele maxime, utilizarea eforturilor izometrice si

execuţia exerciţiilor cu viteză maximă);

• metoda power training;

• contracţia izotonică;

• metoda în „circuit”;

Clasificarea circuitului:

- după numărul de exerciţii:

- scurt: 4-5 exerciţii;

- mediu: 6-8 exerciţii;

- lung: 9-12 exerciţii.

- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare:

- uşor (11-20% din posibilităţile maxime);

- mediu (30-40% din posibilităţile maxime);

- greu (peste 50% din posibilităţile maxime).

- după formele de lucru:

- de durată;

- cu intervale (extensiv şi intensiv);

- cu repetări.

- variante ale circuitului cu intervale:

- 30sec. activitate-30 sec. pauză;

Page 45: Suport Curs TEFS IFR

45

- 30sec. activitate-25 sec. pauză;

- 30sec. activitate-10 sec. pauză;

- 30 sec. activitate-15 sec. pauză;

- 30sec. activitate-25 sec. pauză.

3.3.4. Rezistenţa

Zatiorski arată că rezistenţa este „capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate

oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”;

D. Harre: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai

îndelungat”;

N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”;

A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin

învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o

activitate obositoare”;

C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o

anumită intensitate”.

Factorii care determină rezistenţa:

- durata efortului;

- eficacitatea acţiunii motrice;

- refacerea organismului după efort.

Factori de condiţionare

1. Posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale

organismului care susţin efortul;

2. Calitate metabolismului şi a resurselor energetice;

3. Nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii aparatului

locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste, alternanţa în

contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia;

4. Calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort sau

dimpotrivă, abandonarea efectuării efortului;

5. Relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor sportive care se desfăşoară

cu alternarea intensităţii efortului.

• capacitatea sistemelor

- cardiovascular;

- respirator;

- musculo-osteo-articular

• tipul fibrelor musculare implicate în activitate:

- fibrele albe → viteza

Page 46: Suport Curs TEFS IFR

46

- fibrele roşii (90 %) → absorbţia maximă de oxigen (slow twitch);

• parametrii cardiovasculari:

- minut-volumul cardiac;

- elasticitatea vasculară;

- reglarea periferică la nivelul capilarelor;

• procesele nervoase fundamentale:

- excitaţia

- inhibiţia;

• resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului;

- fosfaţii macroergici,

- glicogenul,

- trigliceridele.

• Coordonarea:

- aparat locomotor / funcţii vegetative;

- muşchii antagonişti / agonişti;

- alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;

- respiraţiei cu circulaţia;

- calitatea proceselor volitive;

- relaţia pauză / efort.

Oboseala - Principalul factor limitativ

- oboseala - scăderea temporară a capacităţii de lucru a organismului, prin creşterea

dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiaşi intensitate, în acelaşi ritm, cu

aceiaşi amplitudine, precizie şi randament.

Oboseala este cauzată de:

- slaba adaptare la efort a organismului

- diminuare a activităţii centrilor nervoşi superiori care coordonează capacitatea de lucru a

muşchilor şi în special a funcţiilor circulatorii şi respiratorii.

- oboseala este factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort şi de dezvoltare a

rezistenţei pentru că după cum arată V. S. Farfel „numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările

de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei”.

Forme de manifestare

Rezistenţa aerobă - acoperirea consumului energetic se obţine din arderile realizate în

prezenţa oxigenului din muşchi, chiar în timpul mişcării.

Rezistenţa anaerobă - capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi mari, în

care se acumulează „o datorie de oxigen” la nivelul muşchiului, asigurarea substanţelor energetice

necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenţa oxigenului), ci prin glicoză (degradarea anaerobă a

Page 47: Suport Curs TEFS IFR

47

glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensităţi mari, cu durata de circa 1 minut (A.

DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU).

Rezistenţa generală - capacitatea omului de a presta un efort fizic prelungit cu participarea a

peste 2/3 din masa musculară. Ea angrenează intens în efort funcţiile vitale, iar cheltuielile energetice

sunt foarte mari (alergarea de durată, înot, jocuri sportive).

Rezistenţa specială - capacitatea organismului de a presta un efort îndelungat, cu o

intensitate medie, pe baza activităţii unor grupe şi lanţuri musculare specializate în efortul dat.

Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea omului de a efectua un efort de durată a cărui

intensitate este relativ crescută

Rezistenţa în regim de forţă - capacitatea de a realiza un efort prelungit, cu purtarea,

deplasarea, împingerea, tracţiunea unor greutăţi.

Rezistenţa în regim de îndemânare - capacitatea individului de a depune un efort prelungit,

în care actele motrice sunt complexe.

După natura eforturilor şi condiţiilor externe în care se desfăşoară eforturile:

- rezistenţă neuropsihică (capacitatea de a efectua timp îndelungat activităţi care solicită

intens intelectul);

- rezistenţa senzorială (capacitatea de a efectua sarcini prelungite în care se solicită intens

organele de simţ);

- rezistenţa emoţională (capacitatea de activitate prelungită în condiţii de stres emoţional

deosebit);

- rezistenţa la temperaturi scăzute sau crescute (capacitatea de a presta eforturi la valori

ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);

- rezistenţa la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi prelungite în

condiţii de scădere a concentraţiei de oxigen în atmosferă).

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

a) Metode bazate pe variaţia volumului

1. Metoda eforturilor uniforme – continue;

2. Metoda eforturilor repetate.

b) Metode bazate pe variaţia intensităţii

1. Metoda eforturilor variabile;

2. Metoda eforturilor progresive.

c) Metode bazate pe variaţia volumului şi a intensităţii

1. Metoda antrenamentelor pe intervale.

a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a capacităţii

de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensităţii efortului, prin continuitatea şi

durata acestuia. Elementul de progres îl constituie creşterea duratei efortului cu menţinerea

uniformităţii intensităţii.

Page 48: Suport Curs TEFS IFR

48

a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenţei generale, a

capacităţii aerobe. Ea constă din repetarea relativ standard a aceluiaşi efort, parcurgerea repetată a unei

anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare.

b.1. Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei de parcurgere a unor

porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o gamă de intensităţi în cadrul aceleiaşi lecţii, fapt

care determină solicitări variabile ale funcţiilor organismului şi are ca urmare o adaptare multilaterală

la eforturi.

b.2. Metoda eforturilor progresive se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a căror

intensitate creşte mereu şi se bazează în exclusivitate pe variaţia în sens progresiv a intensităţii

efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de intensitate maximală.

c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracţionat reprezintă o metodă

de bază pentru dezvoltarea rezistenţei şi reprezintă, prin excelenţă, o metodă de dezvoltare a capacităţii

de efort aerob, o metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio vascular de a transporta o

cantitate cât mai mare de oxigen.

Elementul de progresie principal îl constituie creşterea numărului de repetări a efortului cu

revenirea frecvenţei cardiace la 120-130 bătăi în 90 secunde.

Caracteristica principală a metodei o constituie faptul că pauza (intervalul) este incompletă,

organismul nu este restabilit complet efortul reluându-se în faza de supracompensare, organismului

lucrând în datorie de oxigen. Stimularea optimă a sistemului cardio-vascular se produce în timpul

intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat de inimă la o pulsaţie este maxim.

Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi menţionate următoarele:

- permite adoptarea unui program mai precis, mai ştiinţific pentru dezvoltarea cu precădere a

rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite;

- înlătură monotonia unor acţiuni motrice de durată, elevii fiind conştientizaţi şi devenind

activi în determinarea frecvenţei cardiace, în adaptarea duratei şi intensităţii efortului la cerinţele

precise;

- se poate folosi pe orice teren, fără amenajări speciale;

- îmbunătăţeşte vizibil şi repede funcţia cardio-vasculară favorizând mărirea capacităţii de

refacere a organismului după efort;

- dezvoltă rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea de concentrare şi voinţa.

Reguli de bază pentru dezvoltarea rezistenţei:

1. Continuitatea

2. Variaţia volumului efortului

3. Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei

4. Aprecierea continuă a progreselor

Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei

Page 49: Suport Curs TEFS IFR

49

Consumul maxim de oxigen - parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort în

probele de rezistenţă aerobă . Depinde de două categorii de factori:

1. factori dimensionali – mărimea organelor care compun sistemul de captare şi

transport al oxigenului, reprezentaţi de:

- dimensiunile plămânilor (reflectate de capacitatea vitală, capacitatea pulmonară totală şi

capacitatea reziduală funcţională);

- dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total, hemoglobina totală şi

procentuală, volumul cardiac).

2. capacităţile funcţionale reprezentate prin:

- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă;

- volumul expirator maxim pe secundă;

- debitul cardiac;

- debitul sistolic;

- oxigen puls maxim.

3.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea

- capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale acţiuni motrice cu diferite

amplitudini.

Zaţiorschi şi Harre numesc această calitate a organismului mobilitate, Ozolin o numeşte

elasticitate sau supleţe.

Natura mişcărilor este determinată de:

- structura şi tipul articulaţiilor;

- elasticitatea ligamentelor, muşchilor şi tendoanelor;

- tonusul şi capacitatea de contracţie musculară;

- elasticitatea discurilor intervertebrale;

- capacitatea SNC de a coordona procesele neuromusculare;

- temperatura muşchilor şi caracteristicile mediului ambiant;

- predispoziţiile psihice ale subiecţilor;

- ereditate, sex, vârstă.

Forme de manifestare:

- generală;

- specială;

- activă;

- pasivă.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

Page 50: Suport Curs TEFS IFR

50

Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acţiunilor motrice zilnice sau a

diferitelor procedee tehnice cu uşurinţă, cursivitate, expresivitate etc. Acesta presupune efectuarea

alternativă a exerciţiilor de relaxare cu cele de întindere, a celor de forţă cu cele de supleţe;

Pentru eficienţa dezvoltării acestei calităţi este nevoie de ritmicitatea executării exerciţiilor.

Mijloace folosite:

- mişcări active:

- exerciţii libere şi cu sprijin;

- exerciţii cu şi fără îngreuiere;

- exerciţii statice;

- exerciţii cu partener, la aparate, pe aparate;

- elemente din gimnastica sportivă şi ritmică.

- mişcări pasive:

- exerciţii statice utilizând greutatea corpului sau alte greutăţi;

- exerciţii cu ajutorul partenerului;

- exerciţii de relaxare

- seriile sunt de 8-10 repetări.

3.4. Deprinderile motrice

- componente care se formează, nu sunt însuşiri moştenite genetic;

- se învaţă;

- se consolidează;

- se perfecţionează;

- sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi de antrenament sportiv

- forme concrete de activitate motrică ce au la bază stereotipuri dinamice realizate prin

legături temporale în scoarţa cerebrală motorie.

Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este principalul excitant care

contribuie la formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor condiţionate.

Caracteristici:

- elemente ale activităţii voluntare a omului;

- odată consolidate se execută cu:

- Consum redus de energie;

- Stabilitate;

- Precizie

- Cursivitate

- Expresivitate

- Coordonare

- Uşurinţă

Page 51: Suport Curs TEFS IFR

51

- Rapiditate

- Automatizare.

- în faze superioare de performanţă se ajunge la „măiestrie” motrică , la ,,senzaţii

complexe”: simţul porţii, mingii, tempoului;

- se perfecţionează treptat (în perioadă relativ îndelungată de timp) şi neuniform;

- ireversibile - mişcările componente se înlănţuiesc într-un singur sens

- inversarea unor operaţii formează noi deprinderi ce dau naştere la stiluri tehnice;

- se „destramă” treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări multiple.

Etapele (fazele) formării

1. iniţierea în bazele tehnice de execuţie

Obiective:

- formarea unei reprezentări clare (explicaţie, demonstraţie);

- formarea ritmului general de execuţie cursivă;

- descompunerea - dacă este cazul - în elementele componente şi exersarea analitică a

acestora;

- preîntâmpinarea sau înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.

2. fixarea / consolidarea

Obiective:

- formarea tehnicii de execuţie (coordonate optime)

- spaţiale

- temporale

- dinamice

- întărirea legăturilor temporale prin exersare in condiţii relativ constante, standardizate;

- executarea în condiţii variate.

3. perfecţionare

Obiective:

- lărgirea variantelor de execuţie prin desăvârşirea execuţiei mai multor procedee tehnice;

- exersarea în condiţii cît mai variate şi apropiate de cele întâlnite în practică (mai ales în

competiţii);

- includerea într-o înlănţuire de alte deprinderi şi executarea acestor „combinaţii" cu

uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.

Tipuri (categorii)

I. în funcţie de „aria" de automatizare:

a. elementare - complet automatizate (caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.);

b. complexe - parţial automatizate (sporturile aciclice: gimnastică, sărituri, aruncări, box,

lupte etc., jocuri sportive).

II. în funcţie de finalitatea folosirii :

Page 52: Suport Curs TEFS IFR

52

a. de bază şi utilitar-aplicative: mers, alergare, săritură, aruncare – prindere, respectiv:

- căţărarea şi escaladarea;

- tracţiunea şi împingerea;

-exerciţiile de echilibru;

-târârea;

-ridicarea, manevrarea, transportul obiectelor şi aparatelor.

b. specifice ramurilor şi probelor sportive - elementele şi procedeele tehnice specifice.

III. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea şi

valorificarea lor:

a. propriu-zise - repetări stereotipe, efectuate de un număr foarte mare de ori

(gimnastică, patinaj, sărituri de la platformă etc);

b. perceptiv-motrice - învăţarea este influenţată de ambianţă (oină, tir cu talere,

jocuri la copii)

c. inteligent-motrice - apare „adversarul" care este pozitiv şi intensiv ( jocurile

sportive, lupte, box, scrimă, judo etc).

Transferul / Interferenţa

- influenţă pozitivă → transfer

- influenţa negativă → interferenţă (transfer negativ).

Timpul pentru formare dependent de:

- experienţa motrică anterioară;

- nivelul indicilor morfo-funcţionali;

- nivelul calităţilor motrice;

- gradul lor de complexitate;

- motivaţia subiectului, executantului.

3.5. Priceperile motrice

- o fază de valorificare conştientă - în condiţii variabile, diferite, neprevăzute etc - a

sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior;

- deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate, întrunite şi efectuate cursiv în raport

de condiţii, obţinându-se o eficienţă maximă.

Caracteristici:

- componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;

- dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de fiecare individ uman (de

experienţa motrică anterioară);

- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;

- se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor metodologice active de instruire,

mai ales, prin „problematizare”;

Page 53: Suport Curs TEFS IFR

53

- se bazează pe / şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie, creativitate etc);

- nivelul de manifestare este condiţionat şi de plasticitatea scoarţei cerebrale.

3.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei generale

- sunt elemente în sistemul componentelor proceselor instructiv-educative de educaţie

fizică şi de antrenament sportiv ce răspund necesităţii funcţiei educative;

- educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul contribuie la dezvoltarea unor importante

trăsături şi calităţi de natură intelectuală, morală, estetică şi tehnico-productivă.

3.7. Componentele (parametrii) efortului

1. Volumul - cantitatea de lucru mecanic exprimat prin:

- număr de repetări;

- distanţe parcurse;

- kilograme ridicate etc.

Toate cele de mai sus sunt raportate la timp, de unde apare noţiunea de „densitate” a

efortului;

2. Intensitatea - gradul de solicitare a organismului, tăria excitantului.

Se exprimă prin:

- procente faţă de posibilităţile maxime (%);

- tempou de execuţie (4/4—3/4 etc);

- număr de execuţii în unitatea de timp etc;

3. Complexitatea - modul concret de înlănţuire, de asociere, a tuturor elementelor pe

parcursul efectuării efortului (structură - pe fond de volum şi intensitate - procese psihice solicitate

etc). Complexitatea creşte când apar „adversarii”!

Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional, în asigurarea acestui raport,

mare rol au pauzele. Se recomandă:

- după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min.

- după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3 minute.

- după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min.

- după efort mic (40-55%) - fără pauză.

Componentele specifice trebuie să fie realizate printr-un sistem didactic de exerciţii fizice.

Acest sistem didactic, pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- exerciţiile selecţionaţi să corespundă obiectivelor specifice;

- exerciţiile să corespundă posibilităţilor subiecţilor şi altor condiţii (materiale, climaterice

etc);

- sistemul de exerciţii să corespundă, ca mărime, volumului (duratei) de timp avut la

dispoziţie;

Page 54: Suport Curs TEFS IFR

54

- exerciţiile să fie selecţionate în funcţie de eficienţa lor (să fie selecţionate cele cu influenţă

multilaterală, aplicativitate, caracter emoţional, accesibilitate, valoare educativă etc).

3.8. Programa de Educaţie Fizică

Programa este un document oficial cu caracter obligatoriu ce prevede conţinutul procesului

instructiv-educativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice.

Sunt elaborate de Ministerul de resort şi de Federaţiile de specialitate, cu ajutorul unor

comisii formate din cadre didactice şi, respectiv, antrenori cu o bogată experienţă practică de „predare"

şi cu un nivel ridicat de gândire metodică.

Indiferent de subsistemul căreia i se adresează, Programa, din punct de vedere structural,

conţine următoarele capitole:

Obiectivele generale ale educaţiei fizice

Indicaţii de aplicare

Conţinutul procesului de instruire pentru fiecare componentă a modelului de educaţie fizică:

- Capacitatea de organizare

- Dezvoltarea fizică armonioasă

- Calităţile motrice de bază

- Deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-aplicative

- Deprinderile şi priceperile motrica specifice unor probe şi ramuri sportive

- Cunoştinţe teoretice de specialitate

Anexe

Caracteristici:

- asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de dezvoltare fizică şi

perfecţionare motrică; este o îmbinare între caracterul linear cu cel concentric al instruirii;

- precizează volumul concret al fiecărei componente a procesului de instruire şi obiectivele

urmărite, finalităţile propuse, pentru fiecare clasă de elevi sau pentru fiecare stadiu de pregătire (copii,

juniori, seniori) ;

- are conţinut diferenţiat pe clase;

- în ceea ce priveşte conţinutul instruirii, asigură tratarea diferenţiată a subiecţilor;

- asigură pondere funcţiei formative a instruirii;

- are caracter dinamic - se modifică ciclic în funcţie de evoluţia comenzii sociale.

d) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate fiecare dintre componentele procesului

instructiv-educativ pentru educaţie, fizică şi principalele caracteristici ale programei de

educaţie fizică şi sport

Page 55: Suport Curs TEFS IFR

55

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Corespondenţa dintre obiectivele generale ale educaţiei fizice şi componentele

procesului instructiv-educativ

2. Care sunt principalele categorii de cunoştinţe teoretice care pot fi transmise în

cadrul procesului practicării exerciţiilor fizice

3. Definiţi calităţile motrice, urmăriţi formele lor de manifestare şi principalele

modalităţi de acţionare pentru dezvoltare a lor.

4. Ce sunt deprinderile motrice şi care sunt etapele formării lor?

5. În ce măsură componentele procesului instructiv - educativ sunt prezentate

în programa de educaţie fizică şi sport?

f) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA.

Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică, Bucureşti, FEST

Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi

pedagogică, R.A.,

Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.

Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport de Curs, Uz

intern, Cluj-Napoca.

Page 56: Suport Curs TEFS IFR

56

Modul 4: Didactica educaţiei fizice şi sportului

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este explicarea şi exemplificarea principiilor didactice în EFS

Ca obiective, se vor atinge următoarele:

Prezentarea principiilor de instruire în EFS.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

În cadrul modulelor anterioare au fost prezentate mijloacele EFS şi componentele

procesului instructiv-educativ..

c) Conţinutul informaţional detaliat

Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv

Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul practicării

activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli,

directive etc., care trebuie respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea,

desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.

Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze fundamentale” sunt specifice

procesului de instruire şi se numesc principii de instruire sau didactice (uneori apar sub denumirea de

principii de învăţământ).

Principiile specifice educaţiei se numesc educative.

Principii de învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi pe cele educative.

Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează asemănător pentru toate activităţile

umane.

Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe specifice" şi tocmai de

aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă informaţii numai asupra principiilor de instruire din

domeniu deoarece activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de instruire adevărat.

Clasificarea principiilor:

A. principii de instruire

1 - participării conştiente şi active

2 - intuiţiei

3 - accesibilităţii

4 - sistematizării şi continuităţii

5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice

6 - însuşirii temeinice

B. principii de educaţie

1 - educării prin munca şi pentru muncă

Page 57: Suport Curs TEFS IFR

57

2 - unităţii

3 - educarea prin şi pentru colectiv

4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative

C. alte principii

1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice

2 - activităţilor personale, cotidiene.

4.1. Principiul participării conştiente şi active

Implică:

- participarea conştientă;

- participarea activă a subiecţilor;

- se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice;

Cerinţe:

1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a

exerciţiilor fizice; pentru practicarea EFS, motivaţia trebuie să fie puternică şi corectă (cu respectarea

normelor şi / sau regulilor ce au în vedere dozarea efortului);

2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă

3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului predat:

- „activismul”;

- conştiinciozitatea în execuţii;

- iniţiativă;

- autonomie în alegerea unei soluţii;

- capacitate de adaptare la propriile particularităţi.

4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament: a se evita

supraaprecierea / subaprecierea activităţilor, explicarea sau justificarea succeselor şi insucceselor

trebuie să se facă având la bază argumente obiective;

4.2. Principiul intuiţiei

- implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta senzorială) în cunoaşterea

umană;

- este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai important, implică treapta logică

a cunoaşterii;

Intuiţia <=> o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor, receptorilor

organismului uman.

Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor

situaţii;

Page 58: Suport Curs TEFS IFR

58

- presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai

exactă despre ceea ce se învaţă.

Analizatorii:

- vizuali

- tactili

- auditivi

Pentru stimulare se folosesc:

- Demonstraţia / demonstrarea

- Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete video etc),

- Observarea execuţiei altor subiecţi.

Cerinţe:

- Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare sau prin materiale „intuitive”)

să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea;

- Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de semnalizare

→ se împiedică abstractizarea şi generalizarea - procese ale gândirii foarte importante în EFS

4.3. Principiul accesibilităţii

Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de:

- vârstă

- sex

- nivel de pregătire

- individualizarea / personalizarea ► faza superioară a accesibilităţii

Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruiește” (în activitatea

independentă):

- selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;

- stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;

- folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor acte sau

acţiuni motrice de către subiecţi;

- adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul de

înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor;

- diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.

Cerinţe:

- necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de practicare EFS;

- stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli;

- necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii didactice, care se

regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:

Page 59: Suport Curs TEFS IFR

59

Cele trei reguli clasice ale practicii didactice

1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul forţei necesare

pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;

2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul îndemânării

necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;

3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi,

care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie - pe cele deja însuşite.

4.4. Principiul sistematizării şi continuităţii

Importanţă în:

- elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de planificare / programare a

activităţii

- de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport

Sistematizarea şi continuitatea ► condiţii pentru asigurarea reuşitei in programarea

stimulilor

Cerinţe:

1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu

logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică

şi sport.

2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în

activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care urmează. În consecinţă,

programarea materialului de învăţat trebuie să se realizeze pe „cicluri sau sisteme tematice” continue,

fără întreruperi cu abordarea altor teme.

3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat / planificat încât să se asigure o

legătură logică nu numai între lecţii sau alte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ci şi

între etapele de pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ

etc, în ordinea lor crescândă.

4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie, întreruperile, deci

absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în

urmă greu de recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru organismul subiecţilor.

4.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice - ( al „modelării”)

Deprinderile / priceperile motrice <=> valoare practică

▼▼▼

transferabile în activităţile practice de timp liber

▼▼▼

aplicate în condiţii variate

Page 60: Suport Curs TEFS IFR

60

Principale mijloace prin care se realizează:

- jocurile sportive bilaterale;

- traseele sau parcursurile aplicative;

- ştafetele;

- unele jocuri de mişcare / dinamice etc.

4.6. Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”)

- condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii de instruire.

Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe:

- accesibilitate;

- sistematizare;

- continuitate;

- participare conştientă şi activă;

- generalizare etc.

Cerinţe:

1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în fiecare

activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar şi în timp, adică într-o succesiune „mare” de

activităţi concrete.

Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport:

- dezvoltarea fizică / corporală;

- calităţile motrice;

- deprinderile şi / sau priceperile motrice.

2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se încerce însuşirea unui

volum prea mare din materialul de învăţat

3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat, deci - indirect

- şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod ritmic, să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe

de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive.

d) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate principiile didactice care au valoare de

reguli şi norme, necesare în buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ şi implicit

realizarea obiectivelor specifice EFS. Acestea, alcătuiesc cadrul de referinţă ce delimitează şi

orientează acţiunile formative ale activităţii specifice domeniului nostru.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Care dintre principiile procesului de învăţământ se raportează la un ansamblu de

reguli aplicabile în relaţia profesor-elev?

Page 61: Suport Curs TEFS IFR

61

2. Specialistul va respecta întocmai aceste principii sau va impune noi reguli cerute de

situaţiile concrete de învăţare?

f) Bibliografie modul Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA.

Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică, Bucureşti, FEST

Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi

pedagogică, R.A.,

Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.

Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport de Curs, Uz

intern, Cluj-Napoca.

Page 62: Suport Curs TEFS IFR

62

Modul 5. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este prezentarea şi clasificarea metodelor pe criteriul funcţiei

fundamentale pe care o îndeplinesc

Ca obiective, se vor atinge următoarele:

Prezentarea şi clasificarea principalelor metode de instruire în EFS

b) Conţinutul informaţional detaliat

- acţiunea de instruire reprezintă modelarea subiecţilor;

- acţiunea este eficientă dacă:

- subiectul participă activ şi conştient;

- este angajat în propria sa transformare (modelare);

- aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem de metode) se face cu

scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire;

Etimologia cuvântului „metodă”:

grecescul metho ↔ către,

odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii unor obiective;

- metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în scopul realizării obiectivelor

instructiv-educative.

- Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care emite informaţii) şi acţiunile

beneficiarului (recepţionează aceste informaţii);

- Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate şi reglate de profesor sau

antrenor

Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare a

acestora.

Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt doar

procedeele metodice:

-procedee metodice de exersare:

- prin circuit;

- intervale;

- ridicarea de greutăţi;

- izometrie etc.

Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) :

- metode de instruire propriu-zisă;

- metode de educaţie;

- metode de apreciere, verificare şi notare;

- metode de corectare a greşelilor de execuţie;

Page 63: Suport Curs TEFS IFR

63

- metode de refacere a capacităţii de efort.

5.1. Metode de instruire propriu-zisă

5.1.1. Metode verbale

a) expunerea verbală:

- povestirea;

- explicaţia;

- prelegerea;

b) conversaţia;

c) studiul individual;

d) brain storming-ul.

5.1.1.1.Expunerea verbală - se realizează prin limbaj;

- trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi.

5.1.1.1.1. Povestirea

- se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar;

- trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.

5.1.1.1.2. Explicaţia

- clară;

- logică;

- concisă;

- oportună;

- precede demonstraţia;

- însoţeşte demonstraţia;

- urmează demonstraţiei;

Cu a jutorul explicaţiei se asigură :

- formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter de norme sau reguli în

însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice precum şi dezvoltarea calităţilor motrice, influenţarea

indicilor somatici/morfologici şi funcţionali/fiziologici ai organismului uman.

5.1.1.1.3. Prelegerea

- se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior;

- la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.

5.1.2.2. Conversaţia

- se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu subiecţii în procesul

instructiv educativ;

Page 64: Suport Curs TEFS IFR

64

- acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de conţinutul şi metodologia

instruirii;

- se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai probleme legate de procesul de

instruire.

5.1.2.3. Studiul individual

- se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de specialitate mai mult în

antrenamentul sportiv.

5.1.2.4. Brain storming-ul

5.1.2. Metodele intuitive

5.1.2.1. Demonstraţia

- cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model;

- poate fi realizată: - de conducător (demonstraţie nemijlocită);

- de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica de execuţie -

demonstraţie mijlocită ).

- se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme, tehnici moderne (filme,

diafilme, kinograme, diapozitive, etc.).

5.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi:

- trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul procesului instructiv-educativ

care stabileşte dinainte tematica de observat;

- în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi scoase în evidenţă aspectele

pozitive şi negative;

- se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în cadrul lecţiilor dar şi în

competiţii sau concursuri de nivel diferit;

- capacitate de observare este educabilă.

5.1.3. Metodele practice

5.1.3.1. Exersarea

- finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire;

- aparţine în exclusivitate subiecţilor;

- în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea şi controlul cadrelor de

specialitate;

Tipuri / Modalităţi de Exersare:

1. Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice;

2. Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice;

3. Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale;

Page 65: Suport Curs TEFS IFR

65

4. Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare;

5. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a exerciţiilor fizice;

6. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice.

c) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate metodele de instruire necesare în buna

desfăşurare a procesului instructiv-educativ şi implicit realizarea obiectivelor specifice EFS.

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Care este raporturl dintre metodele de instruire şi mijloacele de realizare

a obiectivelor EFS?

e) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA.

Dragnea Adrian & colab-2000, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Bucureşti, Ed. Cartea Şcolii

2000

Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică, Bucureşti, FEST

Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi

pedagogică, R.A.,

Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.

Marolicaru Mariana – 1986, Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, Bucureşti. Ed. Sport – Turism

Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport de Curs, Uz

intern, Cluj-Napoca.

Page 66: Suport Curs TEFS IFR

66

Modul 6.

Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este explicarea şi exemplificarea tendinţelor şi noilor orientări

metodologice în EFS.

b) Conţinutul informaţional detaliat

6. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

- creează cadrul general pentru aplicarea metodelor de instruire; - sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi practicii domeniului;

- evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii; - sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi de perspectivă ale educaţie

fizice şi sportului;

- nu trebuie considerate metode; - se împart în două mari categorii, în funcţie de imaginaţia şi creativitatea

subiecţilor:

a. de tip euristic (provenienţă din termenul grecesc "heurisken" = a afla, a

descoperi)

- solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii subiecţilor.

b. de tip noneuristic

- solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginaţia şi creativitatea subiecţilor.

Strategii de tip euristic

Problematizarea;

Tratarea diferenţiată;

Demonstraţia şi explicaţia

Activitatea de exersare:

- Frontală;

- pe grupe; echipe, ateliere,

- pe perechi

- individuală.

Strategii de tip algoritmic

Modelarea;

Instruirea programată;

Exerciţiul;

Algoritmizarea;

Raţionalizarea;

Obiectivizarea;

Page 67: Suport Curs TEFS IFR

67

Standardizarea;

Operaţionalizarea;

Cuantificarea; Optimizarea

6.1. Autonomia în educaţie fizică si sport

Autonomia presupune:

- un anumit grad de libertate şi independenţă;

- se constituie şi poate fi considerată ca o diferenţă specifică, ca o formă sau un tip de

manifestare a libertăţii şi independenţei;

- capacităţi, deprinderi sau tehnici de:

- autoorganizare

- autoconducere

- autoevaluare.

- implică un anumit tip de dependenţă.

Activitatea autonomă a subiecţilor nu poate fi acceptată decât în prezenţa specialistului, a

supravegherii permanente a acestuia şi a intervenţiei sale ori de câte ori constată abateri de la

obiectivele propuse.

Activităţile respective permit stimularea intereselor şi aptitudinilor individuale ale

subiecţilor şi, implicit, dezvoltarea creativităţii acestora

Se poate asigura, astfel, individualizarea procesului de pregătire, conducătorul acestuia

putând să ajute mai direct pe cei rămaşi în urmă şi pe cei cu aptitudini deosebite.

Activitatea autonomă este dependentă de:

- vârsta subiecţilor;

- de experienţa lor motrică;

- fondul de cunoştinţe teoretice;

- fondul de cunoştinţe de specialitate;

- calităţi motrice;

- deprinderi şi priceperi motrice.

Autonomia nu trebuie confundată cu libertatea de a face fiecare subiect ce doreşte, fără

existenţa unor teme şi obiective clare ale activităţii respective.

Activitatea autonomă a subiecţilor

- este o "parte" a autoeducaţiei fizice şi sportive, fiind necesară şi pentru activitatea

independentă a acestora;

- are implicaţii evidente şi asupra calităţii şi duratei metodelor de predare verbale şi

intuitive, în special ale explicaţiei şi demonstraţiei

- subiectul acţionează autonom, dar trebuie să îndeplinească ceea ce „doreşte” conducătorul,

specialistul, şi - ca atare - cel cu competenţă în privinţa justeţei obiectivelor urmărite;

Page 68: Suport Curs TEFS IFR

68

- ponderea principalelor variabile ale activităţii autonome a subiecţilor:

- vârstă

- sex

- teme şi obiective

- activitatea în grup etc.

Specialistul - prin statutul şi rolul său – are autonomie:

- în a lua decizii;

- în a stabili obiective;

- în a prospecta strategia pedagogică a tuturor demersurilor aplicate pentru

realizarea obiectivelor propuse;

- utilizează fondul de cunoştinţe şi priceperi profesionale, fond care trebuie

permanent şi sistematic completat, actualizat şi perfecţionat;

- analizată prin modul de raportare faţă de următoarele trei elemente principale:

- programă;

- tehnologie;

- planificare.

Autonomia specialistului pe planul planificării

La nivelul planului tematic anual:

- stabilirea numărului de lecţii din "ciclurile tematice" specifice fiecărei componente sau

subcomponente a modelului de educaţie fizică şi sport (componentele sau subcomponentele tematice);

- amplasarea "ciclurilor tematice" în structura anului de pregătire;

- stabilirea numărului de teme abordate în activităţile concrete de educaţie fizică şi sport;

- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci când nu se lucrează tip

monosport, în funcţie de mai multe variabile: anotimp, condiţii materiale, nivelul de pregătire a

subiecţilor etc;

- stabilirea ordinii de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de pregătire (singura

"condiţie" metodică o pune atletismul, care menţionează că, indiferent de subiecţi, întotdeauna

„alergarea de rezistenţă” se abordează înaintea „alergării de viteză”);

- stabilirea duratei de abordare, în minute (10,15, 20 etc.) a fiecărei teme;

La nivelul planului calendaristic:

- selecţionarea mijloacelor / sistemelor de acţionare pentru realizarea fiecărei componente

sau subcomponente tematice a modelului de educaţie fizică şi sport (consemnarea acestora într-o

"anexă" este logică!);

- stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de acţionare selecţionate şi a dozării

acestora;

- programarea adecvată a probelor de control;

- alegerea formei optime de elaborare a planului (descriptivă sau grafică).

Page 69: Suport Curs TEFS IFR

69

La nivelul proiectului didactic sau altei activităţi:

- stabilirea duratei (în minute), pentru fiecare verigă netematică (durata verigilor tematice s-

a realizat în planul tematic anual);

- stabilirea ordinii de abordare a temelor (locul temelor din calităţile motrice este bine

precizat; în privinţa deprinderilor şi priceperilor motrice se recomandă, mai ales din punct de vedere

psihic, ca ultima temă să fie dintr-un joc sportiv!);

- precizarea obiectivului operaţional specific fiecărei teme abordate;

- dozarea mijloacelor / sistemelor de acţionare sau a procedeelor metodice folosite în

verigile netematice;

- stabilirea modalităţilor concrete prin care se evaluează realizarea obiectivelor operaţionale;

- stabilirea conţinutului şi amplasamentului indicaţiilor metodice.

6.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport

- presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul accesibilităţii instruirii);

- în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta principiul individualizării;

- se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice / modificabile, („închise sau deschise” în

funcţie de temele abordate;

- se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la nivelul grupelor de nivel

valoric, ceea ce implică verificări la începutul perioadei de pregătire a subiecţilor;

- presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea unor categorii de exerciţii

fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară);

- liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor;

Are eficienţă maximă când:

- se aplică în cazul: - exersării

- transmiterii de informaţii

- se realizează prin: - număr de repetări

- ritm de execuţie

- amplitudine

- structuri motrice

- aspecte vizate: - obiective

- conţinut

- forme de organizare a exersării

- metodologia didactică

- evaluare.

6.3. Modelarea

1. Ca metodă de investigaţie ştiinţifică:

Page 70: Suport Curs TEFS IFR

70

- reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub forma unui sistem simplificat,

similar sau analog cu fenomenul (Mitra şi Mogoş);

- proces de construire a unui model, o operaţie de studiu sau de cercetare a fenomenelor cu

ajutorul modelelor ideale sau materiale (Firea);

- metodă de studiere a unui fenomen (originalul) al realităţii pentru a se putea elabora

modelul său;

- metodă de studiere a realităţii cu ajutorul modelelor.

2. Ca metodă de învăţământ, de instruie:

- pregătirea subiecţilor în corelaţie cu indicatorii cuprinşi în modelele elaborate;

- vizează mijloacele, metodele, paşii metodici şi tehnici de lucru.

3. Ca principiu de instruire:

- orientează întreaga organizare şi desfăşurare a conţinutului şi procesului de

pregătire.

Modelul

- mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau în parte un sistem organizat,

mai complex.

Caracteristici:

- eficient;

- simplu;

- fidel originalului;

- relevant

Clasificare:

a) după natura lor:

- ideale (cerinţe maxime în raport cu fenomenul real);

- materiale (machete, scheme similare sau analogice).

b) după calitatea lor:

- empirice, stabilite pe bază de rutină prin aprecieri subiective;

- logice, verificate parţial sau total prin determinări;

- matematice, exprimate cifric în proporţii şi procente.

c) după termenul pentru care sunt elaborate:

- finale, intermediare, operaţionale;

Componente ale modelului de educaţie fizică

- capacitatea de organizare;

- dezvoltarea fizică armonioasă;

- capacitatea motrică:

- generală (calităţi motrice de bază şi deprinderi motrice de bază şi utilitare);

- specifică (deprinderi specifice şi calităţi specifice).

Page 71: Suport Curs TEFS IFR

71

- capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice:

• Autoorganizare

• Autoconducere

• Autoapreciere

Exerciţiile fizice sunt modele operaţionale executate:

- într-o succesiune logică;

- cu dozare precisă;

- cu grad ridicat de eficienţă.

6.4. Instruirea programată

- orientare metodologică care aprofundează modelarea instruirii;

Constă în:

- fragmentarea conţinutului învăţării în elemente scurte, accesibile (secvenţe, paşi

metodici, doze, cuante);

-plasarea lor într-o ordine de dificultate unică pentru toţi subiecţii;

-elaborarea unui program logic bazat pe schema:

stimul-reacţie-control

- împărţirea conţinutului instruirii în părţi stabilind secvenţele şi paşii tipici pentru

posibilităţile de învăţare a diferitelor categorii de elevi.

Se va preciza:

• mărimea

• cuantumul

• dozele de informaţii ...

...pe care elevii trebuie să le însuşească cu tendinţa declarată de a le individualiza, de a întări

gradul însuşirilor de către ei, în deplin acord cu particularităţile lor morfo-funcţionale.

- aplicarea operaţiilor trebuie să fie astfel făcută încât să spargă cadrele rigide ale unei

deprinderi care s-ar fi putut forma fără voia elevului, să purifice operaţiile şi să o facă mobilă;

- instruirea programată stabileşte doar mărimea sarcinilor, deci a cantităţii de informaţii

(concretizate în secvenţe şi paşi de instruire).

Tipuri de programare:

a) liniară (Skinner) - subiectul este condus de însuşirea conţinutului instruirii printr-o

succesiune de unităţi mici, identică pentru toţi ►erori minime / progresele sigure

b) ramificată (Crawder), în care subiectul alege în funcţie de temă, unul din cele 3-4

răspunsuri construite de profesor, pe care îl consideră corect: răspuns greşit ► o programare

secundară

Se aplică în trasee, ştafete, tactică, etc.

Aspecte comune ambelor tipuri:

Page 72: Suport Curs TEFS IFR

72

- solicită o participare activă şi independentă, o individualizare a instruirii;

- presupune o structurare gradată a materialului de învăţat;

- se poate folosi instruirea manuală şi cea mecanică;

Deosebiri:

- liniară reduce la minimum greşelile / ramificată foloseşte greşelile subiectului pentru a-l

orienta pe calea cea dreaptă;

- liniară parcurgerea materialului de învăţat nu depinde de calitatea răspunsului subiectului /

ramificată, alegerea răspunsului de către subiect determină calea pe care se va merge mai departe.

Principii:

• progresului gradat;

• paşilor mici;

• întăririi imediate a răspunsului;

• ritmului individual de muncă;

• repetiţiei.

6.5. Algoritmizarea

Particularităţi:

- reprezintă procesul de elaborare a algoritmilor

Este un ansamblu de reguli pentru efectuarea unui sistem de operaţii într-o ordine dată în

vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip;

- ea urmează standardizării, valorificând logic şi raţional mijloacele standardizate prin

stabilirea succesiunii lor optime în lecţie şi sistemele de lecţie;

Constă:

- în folosirea unor acţiuni sau respectarea unor reguli într-o anumită succesiune sau ordine

pentru a realiza un obiectiv propus sau a rezolva o problemă care nu se modifică pe parcurs, rămânând

în limite constante;

- denumirea de algoritm este derivată din numele lui Al-Horezmi, matematician arab de la

începutul secolului al IX-lea;

- este la origine un procedeu de calcul folosit în matematică şi logică, unde, pornind de la

anumite date se ajunge la stabilirea unor rezultate prin intermediul unui şir de operaţii;

- reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard prin care se

rezolvă probleme asemănătoare;

Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport:

Algoritmia:

- transpune în viaţă principiile didactice;

- respectă legea transferului;

- evită interferenţa;

Page 73: Suport Curs TEFS IFR

73

- scade sau exclude cazurile de plafonare.

Tipuri de algoritmi:

- specifici conţinutului procesului de instruire;

- specific activităţii profesorului sau antrenorului;

- specifici activităţii subiectului.

Algoritmii reprezintă o succesiune de operaţii prin care se rezolvă situaţii tipice,

standardizate;

- vizează conţinutul procesului instructiv-educativ;

Algoritmizarea constă în alegerea celor mai eficiente exerciţii, dispuse într-o

succesiune logică, bine cuantificată, pentru a rezolva o situaţie tipică, standard.

- se mai numeşte şi model operaţional.

Cerinţe metodologice în elaborarea lor:

- trebuie realizată o analiză logică a structurii materialului de învăţat;

- să fie în concordanţă cu:

- legile dezvoltării fizice a organismului uman;

- ale dezvoltării calităţilor motrice;

- formării deprinderilor motrice;

- educarea comportamentului necesar lucrului independent şi în grup;

- să fie optimali (puţini, dar buni);

- să fie riguros dozaţi, cuantificaţi;

- să fie codificaţi prin litere şi cifre;

- să fie însoţiţi şi de unele aspecte care vizează activitatea subiecţilor si evaluarea

randamentului lor.

Dezavantaje

- în lecţii apar situaţii pentru care nu se pot elabora şi aplica algoritmi (jocuri sportive,

ştafete, structuri de gimnastică, etc.);

- nu se dezvoltă creativitatea, inventivitatea.

La baza strategiilor de tip algoritmizat stă exerciţiul fizic ceea ce presupune:

- respectarea riguroasă a exersării în condiţiile obiectivizării predării;

- respectarea raţionalizării;

- respectarea standardizării acesteia.

A nu se confunda exerciţiul cu repetarea.

6.6. Problematizarea

Particularităţi:

- este o variantă a euristicii, o aplicare a învăţării prin descoperire, a învăţării active;

- unii specialişti o ridică la rang de principiu;

Page 74: Suport Curs TEFS IFR

74

Dezvoltă:

- Gândirea creatoare

- Interesul

- Imaginaţia

- Curiozitatea

Subiectul:

- Observă situaţiile

- Analizează situaţiile

- Compară situaţiile

- Verifică situaţiile

- Depune o intensă muncă intelectuală;

Problematizarea provoacă o situaţie conflictuală între nivelul de cunoştinţe, deprinderi,

priceperi şi posibilităţile subiectului.

Stârneşte:

- Curiozitatea

- Interesul

- Mobilizarea în rezolvarea problemei

Problemele puse nu trebuie să depăşească posibilităţile subiectului; situaţiile problemă au rol

de ipoteză.

Etape în aplicarea ei:

- profesorul ajută subiectul în rezolvarea problemei;

- subiectul colaborează cu colegii în rezolvarea ei;

- subiectul rezolvă singur problema.

Direcţii de aplicare în EFS:

- aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor subiecţilor în cadrul traseelor aplicative, a

jocurilor bilaterale, în combinaţii şi linii acrobatice şi ritmice;

- când se prezintă o situaţie problematică care poate fi rezolvată pe mai multe căi, iar

subiecţii sunt puşi să aleagă calea care se pretează cel mai bine la disponibilităţile lui;

- când nu se prezintă nici o soluţie, subiecţii urmând a decide calea de rezolvare.

c) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate acele tendinţe de instruire care sunt

aplicabile conform reglementărilor metodologice în vigoare.

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate

Page 75: Suport Curs TEFS IFR

75

1. Care sunt particularităţile acestor tendinţe şi orientări metodologice de instruire,

ce aspecte vizează ele, în ce ipostaze se aplică şi care sunt cerinţele metodologice de

elaborare a lor?

e) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA.

Dragnea Adrian & colab-2000, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Bucureşti, Ed. Cartea Şcolii 2000

Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică, Bucureşti, FEST

Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi pedagogică,

R.A.,

Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.

Marolicaru Mariana – 1986, Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, Bucureşti. Ed. Sport – Turism

Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport de Curs, Uz intern,

Cluj-Napoca.

Page 76: Suport Curs TEFS IFR

76

Modul 7.

Rolul eredităţii şi mediului în practicarea exerciţiilor fizice

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este de a scoate în evidenţă în ce măsură mediul şi ereditatea îşi

pun amprenta în activităţile de educaţie fizică şi sport.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:

Prezentarea influenţei eredităţii, a factorilor de mediu.

b) Conţinutul informaţional detaliat

Ereditatea şi mediul

Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologică a patrimoniului

genetic aflat în strâns raport cu mediul înconjurător.

În dezvoltarea organismelor se produc echilibre dinamice între sisteme aflate în

interrelaţie.

Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltări ontogenetice a individului.

Influenţa ereditară (în urma studiilor efectuate pe gemeni) se exercită asupra:

- însuşirilor morfologice - înălţimea corpului, lungimea extremităţilor inferioare,

lungimea trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice şi

lungimea extremităţilor superioare;

- mobilităţii articulaţiilor;

- timpului de reacţie;

- rezistenţei speciale (anaerobă) şi rezistenţei generale (aerobă);

- însuşirilor de motricitate şi forţă;

- forţa muşchilor (spatelui);

- viteza mişcării elementare - îndemânarea.

- forţa mâinilor;

- flexibilitatea şi mişcările articulaţiilor umărului

- coordonarea vizual – motrică;

- indicele capacităţii respiratorii;

- indicii transformării anaerobe;

- nivelul acidului adenozintrifosforic şi al acidului lactic.

Antrenamentul nu conduce la o creştere esenţială a premiselor ereditare.

Page 77: Suport Curs TEFS IFR

77

În grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de factorii de mediu, apte

pentru antrenament se pot enumera:

- greutatea corpului;

- frecvenţa mişcărilor;

- forţa în regim de viteză.

Factorii de mediu joacă un rol important în acele discipline sportive, în care este

esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge dificultăţile.

Pentru apariţia talentului şi obiectivizarea prevederii corespunzătoare este necesară

exploatarea tuturor posibilităţilor concrete de valorificare a acestuia, lucru posibil numai

printr-o angajare individuală şi socială în condiţiile unei exigenţe sociale deosebite.

Informaţia genetică poate fi valorificată numai sub influenţa condiţiilor de mediu.

Organismul uman aflat sub influenţa factorilor de mediu se poate transforma numai în urma

reacţiilor determinate genetic. Orice fenomen vital sau patologic este influenţat genetic.

În diferite etape de dezvoltare a organismului, influenţa factorilor externi, ai

mediului înconjurător în colaborare cu informaţia genetică şi schimburile care au avut loc în

etapele precedente au efecte diferite.

Adaptabilitatea genetică este pusă pe seama concordanţei dintre ereditate şi mediu.

Perioadele critice de creştere şi dezvoltare, în strânsă legătură cu perioada optimă de influenţă,

pot modifica principalele însuşiri ale organismului.

Întâlnim factori prielnici şi neprielnici acţiunilor motrice care, în consens cu factorii

ereditari definesc dezvoltarea individuală a fiecărui organism în parte. Factorii ereditari în

relaţia cu mediul reprezintă componenţa conservatoare, limitativă. Factorii ereditari nu pot fi

modificaţi. Organismul moşteneşte informaţii cifrate în anumite secvenţe nucleice care

controlează anumite calităţi individuale ce sunt legate de procese metabolice şi care se

transformă, dezvoltă numai sub influenţa factorilor de mediu. Un mediu prielnic în strânsă

relaţie cu factori psihologici, biologici, care au în vedere producţia de energie, substratul

aerob şi anaerob, calităţile motrice şi structura somatică creează premisele dezvoltării

superioare a performanţelor fizice.

Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin confruntări

diferenţiale de gemeni identici şi fraterni (Klissouras, 1993).

În urma cercetărilor efectuate, a-a scos în evidenţă faptul că ”tendinţa naturală” a

unor indivizi este mult superioară faţă de alţii. Astfel, cei ce au moştenit o zestre ereditară

deosebită nu au nevoie de o muncă deosebită pentru a ajunge la performanţe deosebite, pe

când cei cu un genotip slab, pentru a ajunge la aceleaşi performanţe, trebuie să desfăşoare o

Page 78: Suport Curs TEFS IFR

78

activitate fizică mult mai mare. Acelaşi Klissouras scoate în evidenţă importanţa relativă a

antrenamentului, a muncii depuse, a factorilor ambientali, care pot mări capacitatea

individului peste un anumit nivel, spre nivelul maxim al valorii impus de specie. Autorul,

împreună cu Pirnay F., Petit J.M. şi Marisi D. (1973, 1976), a ajuns la concluzia că forţa

mediului ambiant asupra predispoziţiilor ereditare poate fi evaluată în totalitate numai dacă

există posibilitatea de a acţiona maximal, cu condiţia să se cunoască limitele fixate de genotip,

forţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse la diferite vârste ale dezvoltării şi în ce

măsură acestea interacţionează. În interacţiunea dintre ereditate şi mediu, ”ereditatea nu poate

acţiona în gol şi trebuie să existe un mediu corespunzător în care factorul ereditar să-şi

găsească manifestarea deplină” (Klissouras, 1982). Efectele efortului depus în mod sistematic

pot influenţa rezultatele, chiar dacă zestrea ereditară nu este mare, dar numai în dezvoltarea

unor anumiţi indici fiziologici ca: ventilaţia pulmonară maximă, capacitatea respiratorie; ca şi

calităţi motrice, rezistenţa, forţa explozivă (aruncări), frecvenţa mişcărilor, forţa - viteza, sunt

sub influenţa mediului.

Calităţile condiţionate genetic au o anumită limită de dezvoltare: superioară şi

inferioară, în funcţie de factorii genetici care conţin norma ereditară, precum şi de condiţiile

mediului înconjurător – aici putem include şi posibilităţile de instruire, pregătire etc.

7.1. Aptitudinile motrice

Cuvântul „aptitudine” derivă din aptus (latină) <=>„apt de...” ;

- ability, capacity (engleză);

- aptitude (franceză);

- anlage, eingnung, verlanlagung (germană).

Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile

care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi.

După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul

de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a

obţine performanţe.

M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi

psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii,

accentuând faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia.

Autorul subliniază că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în

vedere rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă).

Page 79: Suport Curs TEFS IFR

79

Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea şi varietatea

componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un nivel superior de comportare a

sportivului.

P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate,

superior dezvoltate şi de mare eficienţă.

O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea

ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile individuale care sunt constituite

din particularităţi ale organismului anatomo – fiziologic şi psihic.

Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de

aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin.

Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar

nu toate componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de

educatibilitate.

Performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic,

energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor aptitudinale conduce la rezultate

deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a

aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus.

În cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă

lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice şi motivaţia sportivului performanţa nu va apare.

În literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luaţi în calcul decât foarte

puţin; se ţine prea puţin seama de faptul că în sport, ca şi în multe alte domenii, succesul este

condiţionat de totalitatea priceperilor şi deprinderilor aflate sub influenţa mediului

înconjurător.

Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original

pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran 1972).

Apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor este condiţionată atât de:

Factori interni:

- atitudinile;

- înclinaţia faţă de muncă;

- interesul, etc

Factori externi:

- mediul;

- educaţia;

- activitate.

Page 80: Suport Curs TEFS IFR

80

7.2. Talentul

- talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de dezvoltare a acesteia

(Ş. Zisulescu,1971), fiind formată din ansamblul dispoziţiilor funcţionale şi a sistemelor

operaţionale dobândite, ce mijlocesc obţinerea unor performanţe şi realizări deosebite care

deosebesc indivizii.

- aptitudinea - cultivată şi perfecţionată continuu în vederea obţinerii unor

performanţe asupra cărora planează creativitatea, originalitatea şi stilul execuţiilor - devine

talent;

- însuşirile ale talentului:

- creativitate

- originalitate

- ingeniozitate

- flexibilitatea (gândirii).

Caracteristici ale individului talentat

- inteligenţă deosebită;

- impresionabilitate;

- exigenţă faţă de sine, năzuieşte către perfecţiune;

- putere de muncă;

- personalitate multilateral dezvoltată;

- pasiune pentru muncă.

Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu.

Talentul şi selecţia acestuia

În practica sportivă unul din momentele cele mai importante şi, totodată, cel mai

critic, este selecţia talentelor sportive. În lumea sportivă se fac programe speciale care se

ocupă de selecţia celor susceptibil de a face sport de performanţă. Procesul de alegere a

subiecţilor cu caracteristici deosebite pentru un sport sau altul se face individual, pe baza unor

metode şi teste obiective şi ştiinţific valabile. Cu cât factorii subiectivi sunt mai puţini, cu atât

selecţia este mai eficace.

Talentul este dat de suma interrelaţiei dintre factorii endogeni şi exogeni.

Dintre factorii endogeni amintim: calităţile motrice–forţa, viteza, coordonarea,

caracteristicile antropometrice, sistemele şi aparatele fiziologice, funcţionale, factorii

psihologici. O parte dintre aceştia (diferite manifestări ale forţei, greutatea corporală,

diametrele) pot fi dezvoltate sub influenţa factorilor ambientali (antrenament), pe când alţii

(viteza, statura) sunt foarte greu de modificat de către stimuli externi.

Page 81: Suport Curs TEFS IFR

81

Factorul exogen cu un rol important în performanţa sportivă îl constituie

antrenamentul.

Previziunile sunt foarte greu de făcut; nu putem ştii la ce nivel al dezvoltării

diferiţilor parametric va ajunge un tânăr în momentul atingerii vârstei adulte. Previziunile se

pot face pe seama unor corelaţii; astfel, în ceea ce priveşte statura, corelând datele unor

subiecţi aflaţi la vârsta copilăriei cu cele ale unor adolescenţi (Nádori L.,1993) putem spune

că, primii, dacă prezintă o talie superioară au o corelaţie mai bună; băieţii de 11-12 ani au o

talie mai mare decât media; astfel, mai mult ca sigur, la vârsta adultă ei vor avea o statură

superioară mediei populaţiei adulte. De aceea perioadele cele mai critice pentru investigaţii

vor fi cele cuprinse între 11-12 şi 16-17 ani.

Din literatura de specialitate se pot extrage date în ceea ce priveşte posibilităţile de a

prognoza posibilităţile maxime de dezvoltare a unor constante la vârsta adultă. Astfel:

- VO2 max se poate prognoza încă de la vârsta de 11 ani;

- rezultatele obţinute la testele motrice ne indică starea actuală, dar în nici un

caz nu putem prevede posibilităţile maxime de la vârsta adultă, poate doar în cazul în care se

fac analize care să scoată în evidenţă antrenamentele, tipul de activitate anterioară şi vârsta

biologică.

Calităţile motrice se pot determina în mod optim la vârsta adolescenţei (Nádori L.,

1993) astfel:

Viteza: 10-13 ani

Forţa (diferite zone musculare): 13 -17 ani

Forţa –Viteza (sărituri): 12 –13 ani

Rezistenţa (aerobă): 10 –13 ani

Rezistenţa (anaerobă): 13 –16 ani

Caracteristici antropometrice: - Băieţi: de la 12 ani

- Fete: de la 11ani.

În selecţie, un prim pas, deosebit de important este stabilirea criteriilor de selecţie.

Acestea se efectuează pe baza sistemului de calităţi/valori cerute de un anumit sport. În acest

fel majoritatea criteriilor se bazează pe un model final. De aceea, prima fază a selecţiei

vizează acele calităţi ce vor fi necesare ca, la vârsta adultă, sportivul să prezinte anumite

manifestări ale capacităţilor sale fizice, psihice şi intelectuale care să-l facă apt de a da un

randament maxim într-o anumită ramură sportivă; totodată se va lua în calcul faptul că

structura performanţei se modifică în paralel cu dezvoltarea procesului de antrenament.

Page 82: Suport Curs TEFS IFR

82

Talentul se diferenţiază, dezvoltă şi evoluează în timpul procesului de antrenament.

Factorii ambientali, bazele metodologice şi ştiinţifice ale pregătirii fizice şi sportive, mediul şi

modul de viaţă, condiţiile de pregătire etc. reprezintă condiţii determinante pentru

manifestarea şi afirmarea talentului sportiv la nivel de copii şi juniori.

Persoanele talentate obţin performanţe de excepţie. Motivul constă în aceea că ei

posedă unul sau mai multe premise de performanţă, care se manifestă calitativ diferit la

fiecare individ în parte.

Oamenii de ştiinţă au căutat să găsească factorii care se manifestă în structura

performanţei, caracteristicile care determină performanţa, ca şi factorii stabili sau variabili din

procesul de evoluţie. S-a intervenit cu prioritate în profilul cerinţelor (structura de pregătire),

cu ajutorul ratelor de creştere a normelor şi domeniilor de norme care au fost modificate în

funcţie de stadiul cunoştinţelor. Acest mod de abordare, caracteristic practicii de triere şi

selecţie, a adus la o gamă tot mai largă de procedee şi mijloace de înregistrare a talentelor

sportive şi de promovarea lor. Clasificarea complexă “talent sportiv – demn promovat” sau

“netalentat” a ridicat mari dificultăţi.

Limitele modului de abordare prezentat mai sus pot consta în:

- multitudinea de date diferite (caracteristici somatice, rezultatele testelor de

motricitatae, metode psihologice sau sociologice cu afirmaţii verbale) greu de sintetizat în

final şi totuşi incomplete;

- includerea acestor date printre acelea privitoare la dezvoltarea biologică şi socială

eterogenă a copiilor şi juniorilor;

- gradul explicativ diferit al unei caracteristici, obligatorie pentru aprecierea

aptitudinii.

Premisele genetice şi influenţele mediului ambiant şi social sunt factorii activi a

dezvoltării generale ca şi a pregătirii capacităţii de performanţă a omului. Performanţele de

excepţie se bazează pe caracteristici genetice, de mediu şi/sau sociale şi pe interrelaţia între

ele.

Oamenii de ştiinţă din diferite domenii caută să arate care dintre acestea au o

influenţă mai mare sau mai mică în apariţia şi dezvoltarea elementelor sportive de excepţie.

Răspunsul medicilor la această problemă: capacitatea de performanţă este medie, sub forma

specific sportivă este realizată prin anomalii biofozice şi biochimice. Este vorba de aspecte

antropometrice şi morfologice (structura organelor, compoziţia chimică a organelor şi a

corpului, coordonarea nervoasă şi hormonală). Criterii asemănătoare le găsim şi la alţi oameni

Page 83: Suport Curs TEFS IFR

83

de ştiinţă pentru domenii ca: creativitatea, inteligenţa sau caracteristici importante din

activitatea specific sportivă, respectiv dezvoltarea performanţei sportive.

Pentru evaluarea practică a talentelor sportive, aceste cunoştinţe sunt aplicabile

condiţionat, căci:

- sunt stabilite frecvent doar unele caracteristici, cele care nu au putut fi puse în

raport direct cu întreaga activitate a sportului;

- nu există dotarea necesară pentru măsurători de rutină pe un număr mare de

indivizi;

- valabilitatea altor caracteristici se modifică şi aceasta influenţează raporturile dintre

caracteristici.

Este îngreunată stabilirea criteriilor de selecţie, deoarece se perfecţionează şi

antrenamentul, ca proces social.

Chiar dacă aceste cunoştinţe nu îşi arată eficienţa direct în practica de triere şi

selecţie, totuşi cercetările pe care ele se bazează sunt deosebit de valoroase. Ele reprezintă

cercetări fundamentale pentru stabilirea certitudinii caracteristicilor capacităţii de performanţă

sportivă ca şi a procesului de dezvoltare în condiţiile specifice ale antrenamentului şi

activităţii sportive şi pot contribui la confirmarea criteriilor testelor aplicate pentru

identificarea şi promovarea talentelor sportive.

S-au realizat şi publicat numeroase cercetări ştiinţifice sportive privind cele mai

diferite zone ale problematicii sportului, iar cunoştinţele obţinute au format baza ştiinţifică

pentru redactarea celor mai importante decizii privind politica sportivă.

Sistemul sportiv, analizat în întregul său, prezintă mari deficienţe structurale şi de

conţinut în ce priveşte depistarea – selecţia – promovarea – conservarea şi reorientarea

talentelor.

Lipseşte încă transpunerea sistematică a cunoştinţelor teoretice şi a observaţiilor

practice în programe formulate concret şi coroborarea cu indicaţiile corespunzătoare privind

modul de acţiune.

Promovarea talentelor presupune, în primul rând, conservarea talentelor, nu doar

„verificarea materialului uman”. Se antrenează nu numai „musculatura” sau „circulaţia

sanguină” ci, în principal, personalitatea tânărului. Antrenorul este cel ce are un rol primordial

în ceea ce priveşte selecţia tinerilor pentru sportul de performanţă; ei ştiu „ce” şi „pentru ce”

trebuie să caute; ei trebuie să ştie să se orienteze, să ştie unde şi ce să caute. Aprecierea

calificată a antrenorului (analiză/prognoză) formează baza determinării certe a talentului, a

selecţiei şi a promovării acestuia. Antrenorul trebuie să diferenţieze cu grijă între un talent

Page 84: Suport Curs TEFS IFR

84

potenţial, pe de-o parte, şi avantajul de dezvoltare şi maturizare individuală, pe de altă parte

(dezvoltare timpurie/târzie).

Talentele se formează în timp! A promova talentul înseamnă – simultan –

conservarea şi îndrumarea sa completă şi optimă.

c) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate aspecte ce vizează ereditatea şi mediul şi

modul în care acestea influențează desfăşurarea activităţilor din domeniul EFS.

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Rolul eredității şi al mediului în apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor.

2. Încercaţi să găsiţi în literatura de specialitate sau să aflaţi date personale ale unor

sportivi consacraţi şi să deduceţi dacă performanţele lor sunt rezultatul (doar) al aptitudinilor

şi talentului sau şi al altor factori.

e) Bibliografie modul

Epuran, M., (2001): Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică, Bucureşti, FEST,

Farmosi, I., Nadori, L., Bakonyi, F., (1986): The somatic development and motorial performance of 12

–year –old children considering factors of social - cultural conditions (order of birth ,the number of

family and the extent of settlement). International Journal of Physical Education, 3; 15-19. Klissouras, V., Pirnay, F., Petit, J. M.,(1973): Adaptation to maximal effort: Genetics and age, J. Appl.

Physiol., 35, 288.

Klissouras, V., Marisi, D.,(1976): Genetic basis of individual differences in physical performance, Mc

Gill., J.Educ., 11, 15.

Nádori, L., (1993): Talentul şi selecţia acestuia, Bucureşti, Sportul la Copii şi Juniori, , 2 (99)

Sandor, Iosif, (2008): Bazele generale ale Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, suport de curs, Cluj-

Napoca

Page 85: Suport Curs TEFS IFR

85

Scurtă biografie a titularului de curs

Conf. dr. Şandor Iosif este Licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport, Specializarea

atletism şi schi alpin; Doctor în geografie rurală a UBB, Facultatea de Geografie. Domenii de

competenţă: discipline teoretice şi practice (Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi

Sportului, Didactica specialităţii, Schi alpin - nivel licenţă şi Ontogeneza mişcării, Proiectare

curriculară, Teoria şi metodologia instruirii în educaţia fizică la vârstă preşcolară la nivel

Master). Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a 6 cărţi de

specialitate în țară și una în Italia, peste 35 de lucrări ştiinţifice în publicaţii recunoscute şi

participarea activă la un grant naţional şi proiecte de cercetare internaţionale. Visiting

Professor la“Plymouth State University”, Plymouth, New Hampshire, USA, Disciplinele

predate: „Elementary Classroom teachers as Movement Educators”;“ Human Motor

Development - a lifespan approach”;“Tennis”;“Track and Field”;“Ski”. Participare în cadrul

programului Socrates / Erasmus /LLP -, la activitate didactică. Disciplinele predate: Teoria şi

Didactica Educaţiei Fizice şi Sportului, Atletism şi Schi Alpin la Universităţile din: Madrid,

Vila Real (Portugalia), Coimbra (Portugalia), Zwolle (Olanda), Roma, Preston (Marea

Britanie), Bolu (Turcia);

ŞEF DEPARTAMENT TITULAR DE DISCIPLINĂ

Conf.univ.dr. Rareș POP CIOCOI Conf. univ. dr. Iosif SANDOR