Suport Curs Teoria Generala a Dreptului

1

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Lector univ. dr. Irina GRIGORE-RĂDULESCU

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

2

CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................... 12

Obiectivele cursului ................................................................................................. 12

Competenţe conferite ............................................................................................... 14

Resurse şi mijloace de lucru .................................................................................... 14

Structura cursului ..................................................................................................... 15

Cerinţe preliminare .................................................................................................. 16

Discipline deservite .................................................................................................. 16

Durata medie de studiu individual ........................................................................... 16

Evaluarea .................................................................................................................. 16

Capitolul I. INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ............... 18

I.1. Introducere ......................................................................................................... 18

I.2. Competenţe conferite ......................................................................................... 18

I.3. Conţinut ............................................................................................................. 18

I.3.1. Corelaţia dintre ştiinţă, ştiinţele sociale şi ştiinţa dreptului (ştiinţele

juridice) ....................................................................................................... 19

I.3.1.1. Definiţia şi caracteristicile ştiinţei ........................................................ 19

I.3.1.2. Sistemul ştiinţelor ................................................................................. 19

I.3.1.3. Sistemul ştiinţelor sociale ..................................................................... 19

I.3.1.4. Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) – componentă a ştiinţelor sociale . 20

I.3.1.4.1. Noţiune ........................................................................................... 20

I.3.1.4.2. Funcţiile ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) .............................. 20

I.3.1.4.3. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) ............................... 20

I.3.2. Importanţa şi necesitatea Teoriei generale a dreptului în sistemul

ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) ........................................................... 21

I.3.3. Definiţia şi obiectul Teoriei generale a dreptului ...................................... 21

3

I.3.3.1. Definiţia Teoriei generale a dreptului ................................................... 21

I.3.3.2. Obiectul Teoriei generale a dreptului ................................................... 21

I.3.4. Ştiinţele juridice istorice ............................................................................ 22

I.3.5. Ştiinţele juridice de ramură ........................................................................ 22

I.3.6. Ştiinţele juridice ajutătoare, participative, auxiliare .................................. 23

I.4. Rezumat ............................................................................................................. 23

I.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................ 24

I.6. Bibliografie recomandată .................................................................................. 24

Capitolul II. METODOLOGIA JURIDICĂ................................................................ 26

II.1. Introducere ........................................................................................................ 26

II.2. Competenţe conferite ....................................................................................... 26

II.3. Conţinut ............................................................................................................ 26

II.3.1. Definiţia metodologiei juridice ................................................................. 27

II.3.2. Metodele cercetării ştiinţifice juridice ...................................................... 27

II.3.2.1. Metoda logică de cercetare juridică .................................................... 27

II.3.2.2. Metoda comparativă de cercetare juridică .......................................... 27

II.3.2.3. Metoda istorică de cercetare juridică .................................................. 28

II.3.2.4. Metoda sociologică de cercetare juridică ............................................ 28

II.3.2.5. Metoda cantitativă de cercetare juridică ............................................. 29

II.4. Rezumat ............................................................................................................ 29

II.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ....................................................................... 30

II.6. Bibliografie recomandată ................................................................................. 30

Capitolul III. CONCEPTUL DREPTULUI ................................................................ 31

III.1. Introducere ...................................................................................................... 31

III.2. Competenţe conferite ...................................................................................... 31

III.3. Conţinut ........................................................................................................... 31

III.3.1. Accepţiunile noţiunii de drept ................................................................. 32

4

III.3.2. Dimensiunea istorică a dreptului. Scurte consideraţii privind

originea şi apariţia dreptului ....................................................................... 33

III.3.3. Primele legiuiri ........................................................................................ 34

III.3.4. Dimensiunea socială a dreptului ............................................................. 36

III.3.5. Esenţa dreptului ....................................................................................... 36

III.3.6. Conţinutul dreptului ................................................................................ 37

III.3.7. Forma dreptului ....................................................................................... 37

III.3.8. Sistemul dreptului ................................................................................... 37

III.3.8.1. Precizări prealabile ............................................................................. 37

III.3.8.2. Noţiunea de sistem al dreptului .......................................................... 37

III.3.8.3. Elementele componentele ale sistemului dreptului ........................... 38

III.3.8.4. Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat ............................. 39

III.3.9. Definiţia dreptului ................................................................................... 39

III.3.10. Tipologia dreptului ................................................................................ 39

III.4. Rezumat .......................................................................................................... 41

III.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ...................................................................... 41

III.6. Bibliografie recomandată ................................................................................ 43

Capitolul IV. FACTORII DE CONFIGURARE ŞI EVOLUŢIE A DREPTULUI ... 45

IV.1. Introducere ...................................................................................................... 45

IV.2. Competenţe conferite ...................................................................................... 45

IV.3. Conţinut .......................................................................................................... 45

IV.3.1. Definiţia factorilor de configurare şi evoluţie a dreptului. ..................... 45

IV.3.2. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului .................................. 46

IV.3.3. Cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional –

factor de configurare a dreptului ................................................................. 47

IV.3.4. Factorul uman ......................................................................................... 48

IV.4. Rezumat .......................................................................................................... 49

IV.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 49

IV.6. Bibliografie recomandată................................................................................ 50

5

Capitolul V. DREPTUL ŞI STATUL ......................................................................... 51

V.1. Introducere ....................................................................................................... 51

V.2. Competenţe conferite ....................................................................................... 51

V.3. Conţinut ............................................................................................................ 51

V.3.1. Câteva consideraţii privind apariţia şi evoluţia statului ........................... 52

V.3.2. Noţiunea statului ....................................................................................... 52

V.3.2.1. Accepţiunile termenului de stat ........................................................... 52

V.3.2.2. Definiţia statului .................................................................................. 52

V.3.3. Conţinutul statului (elementele constitutive ale statului) ......................... 53

V.3.4. Puterea de stat ........................................................................................... 53

V.3.4.1. Noţiune şi trăsături caracteristice ........................................................ 53

V.3.4.2. Exercitarea puterii de stat .................................................................... 53

V.3.5. Organele statului ....................................................................................... 53

V.3.6. Funcţiile statului ....................................................................................... 54

V.3.7. Forma statului ........................................................................................... 54

V.4. Rezumat ............................................................................................................ 56

V.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ....................................................................... 57

V.6. Bibliografie recomandată ................................................................................. 58

Capitolul VI. PRINCIPIILE DREPTULUI. FUNCŢIILE DREPTULUI .................. 59

VI.1 Introducere ....................................................................................................... 59

VI.2. Competenţe conferite ...................................................................................... 59

VI.3. Conţinut .......................................................................................................... 59

VI.3.1. Principiile dreptului................................................................................. 60

VI.3.1.1. Prezentare generală ............................................................................ 60

VI.3.1.1.1. Noţiune ........................................................................................ 60

VI.3.1.1.2. Clasificarea principiilor dreptului ............................................... 60

VI.3.1.1.3. Evoluţia şi delimitarea principiilor fundamentale ale dreptului . 61

VI.3.1.2. Analiza principiilor fundamentale ale dreptului ................................ 61

6

VI.3.1.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a

statului sau principiul legalităţii .................................................. 61

VI.3.1.2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii ................................................... 62

VI.3.1.2.3. Principiul responsabilităţii .......................................................... 62

VI.3.1.2.4. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei ....................................... 62

VI.3.2. Funcţiile dreptului ................................................................................... 63

VI.3.2.1. Noţiune ............................................................................................... 63

VI.3.2.2. Analiza sintetică a funcţiilor dreptului .............................................. 64

VI.3.2.2.1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a

organizării social-politice ........................................................... 64

VI.3.2.2.2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor

fundamentale ale societăţii .......................................................... 64

VI.3.2.2.3. Funcţia de conducere a societăţii ................................................ 64

VI.3.2.2.4. Funcţia normativă a dreptului ..................................................... 64

VI.3.2.2.5. Funcţia preventivă a dreptului .................................................... 65

VI.4. Rezumat .......................................................................................................... 65



VI.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 66



VI.6. Bibliografie recomandată................................................................................ 68

Capitolul VII. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL ........................... 69

VII.1. Introducere ..................................................................................................... 69

VII.2. Competenţe conferite .................................................................................... 69

VII.3. Conţinut ......................................................................................................... 69

VII.3.1. Conexiunea dintre norma socială şi conduita umană ............................ 69

VII.3.2. Sistemul normelor sociale ..................................................................... 70

VII.3.2.1. Structura sistemului normelor sociale .............................................. 70

7

VII.3.2.2. Corelaţia normelor juridice cu celelalte categorii

de norme sociale................................................................................ 70

VII.4. Rezumat ......................................................................................................... 73

VII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor .................................................................... 74

VII.6. Bibliografie recomandată .............................................................................. 74

VII.7. Temă de control ............................................................................................. 75

Capitolul VIII. NORMA JURIDICĂ .......................................................................... 76

VIII.1 Introducere .................................................................................................... 76

VIII.2. Competenţe conferite ................................................................................... 76

VIII.3. Conţinut ........................................................................................................ 76

VIII.3.1. Definiţia normei juridice ...................................................................... 77

VIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice ....................................... 77

VIII.3.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal .................... 77

VIII.3.2.2 Norma juridică are un caracter obligatoriu ...................................... 78

VIII.3.2.3. Norma juridică are un caracter tipic ................................................ 78

VIII.3.2.4. Norma juridică implică un raport intersubiectiv ............................. 78

VIII.3.3. Structura normei juridice ...................................................................... 79

VIII.3.4. Clasificarea normelor juridice .............................................................. 81

VIII.3.5. Acţiunea normei juridice ...................................................................... 82

VIII.3.5.1. Acţiunea în timp a normei juridice ................................................. 82

VIII.3.5.2. Acţiunea în spaţiu a normei juridice ............................................... 86

VIII.3.5.3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor ................................. 86

VIII.4. Rezumat ........................................................................................................ 87

VIII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................................................... 88

VIII.6. Bibliografie recomandată ............................................................................. 90

Capitolul IX. IZVOARELE DREPTULUI ................................................................. 92

IX.1. Introducere ...................................................................................................... 92

IX.2. Competenţe conferite ...................................................................................... 92

8

IX.3. Conţinut .......................................................................................................... 92

IX.3.1. Definiţia şi clasificarea izvoarelor dreptului ........................................... 93

IX.3.2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului ................................................ 93

IX.3.2.1. Obiceiul juridic (cutuma) ................................................................... 93

IX.3.2.2. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar .................. 94

IX.3.2.3. Doctrina juridică ................................................................................ 95

IX.3.2.4. Contractul normativ ........................................................................... 95

IX.3.2.5. Actul normativ ................................................................................... 96

IX.3.2.5.1. Definiţia actului normativ ........................................................... 96

IX.3.2.5.2. Sistemul actelor normative ......................................................... 96

IX.4. Rezumat .......................................................................................................... 99

IX.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 99

IX.6. Bibliografie recomandată.............................................................................. 100

Capitolul X. TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE ....................... 103

X.1. Introducere ..................................................................................................... 103

X.2. Competenţe conferite ..................................................................................... 103

X.3. Conţinut .......................................................................................................... 103

X.3.1. Conceptul de tehnică juridică ................................................................. 104

X.3.2. Componentele tehnicii juridice .............................................................. 104

X.3.3. Tehnica legislativă .................................................................................. 104

X.3.3.1. Noţiune .............................................................................................. 104

X.3.3.2. Normele de tehnică legislativă .......................................................... 105

X.3.3.3. Principiile legiferării ......................................................................... 105

X.3.4. Etapele elaborării actelor normative ...................................................... 106

X.3.5. Părţile constitutive ale actului normativ ................................................. 108

X.3.6. Elementele de structură ale actului normativ ......................................... 109

X.3.7. Tehnica sistematizării actelor normative ............................................... 110

X.3.8. Evenimentele legislative ........................................................................ 110

X.4. Rezumat .......................................................................................................... 111

9

X.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 113

X.6. Bibliografie recomandată ............................................................................... 114

Capitolul XI. REALIZAREA DREPTULUI ............................................................ 116

XI.1. Introducere .................................................................................................... 116

XI.2. Competenţe conferite .................................................................................... 116

XI.3. Conţinut ........................................................................................................ 116

XI.3.1. Definiţia realizării dreptului .................................................................. 116

XI.3.2. Formele realizării dreptului ................................................................... 117

XI.3.2.1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea

dispoziţiilor legale ........................................................................... 117

XI.3.2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

organele statului (aplicarea dreptului) ............................................ 117

XI.4. Rezumat ........................................................................................................ 120

XI.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................................................... 120

XI.6. Bibliografie recomandată.............................................................................. 121

XI.7. Temă de control ............................................................................................ 122

Capitolul XII. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ................................. 123

XII.1. Introducere ................................................................................................... 123

XII.2. Competenţe conferite .................................................................................. 123

XII.3. Conţinut ....................................................................................................... 123

XII.3.1. Definiţia şi importanţa interpretării normelor juridice ........................ 123

XII.3.2. Felurile (formele) interpretării normelor juridice ................................ 124

XII.3.3. Metodele interpretării normelor juridice ............................................. 125

XII.3.4. Rezultatele interpretării normelor juridice .......................................... 127

XII.4. Rezumat ....................................................................................................... 129

XII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor .................................................................. 130

XII.6. Bibliografie recomandată ............................................................................ 131

10

Capitolul XIII. RAPORTUL JURIDIC ..................................................................... 132

XIII.1. Introducere ................................................................................................. 132

XIII.2. Competenţe conferite ................................................................................. 132

XIII.3. Conţinut ...................................................................................................... 132

XIII.3.1. Definiţia raportului juridic ................................................................. 133

XIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic .................................. 133

XIII.3.2.1. Raportul juridic este un raport social ............................................ 133

XIII.3.2.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură .......................... 134

XIII.3.2.3. Raportul juridic este un raport voliţional ...................................... 134

XIII.3.2.4. Raportul juridic este un raport valoric .......................................... 134

XIII.3.2.5 Raportul juridic reprezintă o categorie istorică .............................. 135

XIII.3.3. Premisele raportului juridic ................................................................ 135

XIII.3.4. Subiectele raportului juridic ............................................................... 135

XIII.3.4.1. Conceptul de subiect de drept ....................................................... 135

XIII.3.4.2. Capacitatea juridică – condiţie a calităţii de subiect de drept ....... 135

XIII.3.4.3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice ................................ 136

XIII.3.5. Conţinutul raportului juridic ............................................................... 137

XIII.3.6. Obiectul raportului juridic .................................................................. 138

XIII.3.7. Faptul juridic ...................................................................................... 138

XIII.4. Rezumat ...................................................................................................... 138

XIII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................................................. 140

XIII.6. Bibliografie recomandată ........................................................................... 140

Capitolul XIV. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ......................................................... 142

XIV.1. Introducere ................................................................................................. 142

XIV.2. Competenţe conferite ................................................................................. 142

XIV.3. Conţinut...................................................................................................... 142

XIV.3.1. Noţiunea răspunderii juridice ............................................................. 142

XIV.3.2. Formele răspunderii juridice .............................................................. 143

XIV.3.3. Condiţiile răspunderii juridice ........................................................... 143

11

XIV.4. Rezumat ..................................................................................................... 144

XIV.5. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................................................ 145

XIV.6. Bibliografie recomandată ........................................................................... 146

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................... 148

12

INTRODUCERE

Teoria generală a dreptului este o disciplină ştiinţifică şi didactic-universitară,

al cărui specific constă în faptul că cercetează genul (dreptul) şi nu specia (ramura de

drept). Teoria generală a dreptului elaborează categorii, concepte şi noţiuni

fundamentale, specifice întregului sistem de drept care sunt, apoi, utilizate într-o

manieră specifică, de ramurile dreptului, studiind norma juridică, tehnica juridică,

izvoarele dreptului, raportul juridic, răspunderea juridică, etc.

Teoria generală a dreptului nu le raportează la o singură ramură a dreptului, ci

esenţializează şi extrage ceea ce este comun şi definitoriu pentru ansamblul dreptului.

Cursul este destinat, în principal, studenţilor Facultăţii de Drept şi Ştiinţe

Administrative din cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti – învăţământ la

distanţă (ID) sau învăţământ cu frecvenţă redusă (IFR), dar poate constitui un util

material de studiu şi pentru studenţii la zi.

Obiectivele cursului

1. Însuşirea cunoştinţelor referitoare la:

- noţiunile de drept, stat, putere de stat, normă juridică, izvor de drept, raport

juridic, răspundere juridică, elaborarea dreptului, realizarea dreptului, tehnica

juridică, interpretarea dreptului, răspunderea juridică;

- locul şi rolul ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor sociale;

- metodele specifice de cercetare juridică;

- accepţiunile termenului de drept;

- factorii care contribuie la apariţia şi evoluţia dreptului;

- cronologia istorică a apariţiei şi evoluţiei statului şi a principalelor instituţii

juridice;

- principiile şi funcţiile dreptului;

13

- rolul normelor juridice în sistemul normativ social;

- norma juridică, celulă de baza a dreptului;

- izvoarele formale ale dreptului;

- tehnica elaborării actelor normative şi realizarea dreptului prin forme

specifice;

- interpretarea dreptului, proces esenţial în corecta aplicare a normelor juridice;

- raportul juridic şi importanţa sa în cadrul relaţiilor sociale;

- răspunderea juridică, în antiteză cu responsabilitatea juridică.

2. Dobândirea deprinderilor de a:

- utiliza categorii, concepte şi noţiuni fundamentale, specifice întregului sistem

de drept;

- analiza şi sintetiza fundamentele sistemului de drept şi ale statului de drept;

- explica modalitatea de elaborare şi realizare a actelor normative;

- identifica necorelarea unor dispoziţii legale în cadrul sistemului actelor

normative;

- compara diverse teorii şi doctrine în formularea unor aprecieri personale.

3. Formarea abilităţilor de a:

- explica rolul globalizării în procesul legislativ şi corelarea normelor juridice

interne cu cele unionale şi internaţionale;

- analiza stadiul evoluţiei relaţiei stat-drept;

- opera cu principalele categorii, concepte şi noţiuni juridice;

- sintetiza sau dezvolta, după caz;

- activa în domeniul elaborării şi realizării dreptului;

- utiliza resursele Internet în funcţie de specificul acestei discipline, prin

completarea cunoştinţelor teoretice cu rezolvarea testelor de autoevaluare, stimularea

activităţilor de căutare pe Internet a legislaţiei indicate, precum şi a unor soluţii ale

jurisprudenţei

4. Manifestarea unei atitudini de justă şi corectă analiză a realităţilor juridice.

14

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să:

- definească sensurile noţiunii de „drept”;

- identifice trăsăturile caracteristice ale dreptului şi rolul acestuia în

reglementarea relaţiilor sociale;

- explice apariţia, evoluţia, elaborarea şi realizarea dreptului;

- conştientizeze necesitatea corelării normelor juridice ce dau expresie unei

realităţi juridice.

Prezentarea noţiunilor specifice Teoriei generale a dreptului se face gradual, în

funcţie de tematica abordată. Am apelat în acest scop inclusiv la exemple din dreptul

pozitiv şi la definiţii ori explicaţii ale doctrinei de specialitate. Analiza comparativă a

unor instituţii comune diverselor ramuri de drept vă va ajuta să aveţi o perspectivă

mai amplă asupra temelor abordate şi va contribui la necesitatea corectei însuşiri a

acestora.

Resurse şi mijloace de lucru

Toate cele 14 cursuri pot fi studiate direct de pe calculator sau din manualul

tipărit. Pentru o pregătire temeinică, vă sugerăm să efectuaţi toate testele de evaluare,

astfel încât rezultatul pregătirii dumneavoastră să fie cât mai obiectiv. De asemenea,

vă sugerăm să vă alcătuiţi propriile dumneavoastră planuri şi scheme, acestea

ajutându-vă la o mai bună sistematizare a cunoştinţelor dobândite.

Fiecare curs debutează cu prezentarea obiectivelor pe care trebuie să le atingeţi

– din punctul de vedere al nivelului de cunoştinţe – prin studierea temei respective.

Vă recomandăm să le citiţi cu atenţie şi apoi, la sfârşitul cursului, să le revedeţi

pentru a verifica dacă le-aţi atins în întregime.

Testele de evaluare prezente la sfârşitul fiecărui curs vă vor ajuta să verificaţi

modalitatea specifică de învăţare şi să vă îmbunătăţiţi cunoştinţele. Timpul

recomandat rezolvării testelor este de 30 de minute. Rezolvaţi testele numai după

studierea în întregime a unui curs şi nu vă uitaţi la răspunsuri decât după rezolvarea

15

testului şi numai dacă nu reuşiţi să găsiţi răspunsul prin recitirea cursului. De altfel,

testele sunt exemplificative şi nu vor fi repetate la examinare.

La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă sfătuim să o

parcurgeţi pentru a vă crea o viziune comparativă asupra unor instituţii şi pentru a vă

consolida gândirea juridică pe care încercaţi să v-o formaţi.

Structura cursului

Cursul de Teoria generală a dreptului este alcătuit din 14 capitole (fiecare

capitol fiind aferent unei unităţi de învăţare) şi reflectă materia corespunzătoare

programei pentru semestrul 1 al primului an de studiu.

Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 28 de ore, iar pentru

examen ar fi necesar un studiu de o săptămână.

Studierea fiecărui capitol necesită un efort estimat la 2 ore, astfel încât să se

fixeze temeinic cunoştinţele specifice acestui domeniu.

La sfârşitul fiecărui capitol beneficiaţi de modele de teste de evaluare care vă

vor ajuta să stabiliţi singuri ritmul de învăţare şi necesităţile proprii de repetare a unor

teme.

Totodată, sunt formulate 3 teme de control, în vederea evaluării pe parcurs,

astfel:

Tema 1 – Capitolul 7: „Prezentaţi corelaţia dintre normele juridice şi o

categorie de norme sociale, la alegere”;

Tema 2 – Capitolul 11: „Comparaţie între actul normativ şi actul de aplicare a

dreptului”;

Tema 3 – Capitolul 14: „Realizaţi o analiză comparativă a răspunderii şi a

responsabilităţii”.

Temele de control se prezintă de către fiecare student, iar rezultatele acestei

evaluări se comunică de către cadrul didactic în mod direct şi nemijlocit studenţilor.

Cursul de Teoria generală a dreptului poate fi studiat atât în întregime, potrivit

ordinii prestabilite a capitolelor, dar se poate şi fragmenta în funcţie de interesul

16

propriu mai accentuat pentru anumite teme. Însă, în vederea susţinerii examenului

este obligatorie parcurgerea tuturor celor 14 capitole şi efectuarea testelor prezentate.

Cerinţe preliminare

Pentru o mai bună înţelegere a materiei, este necesară coroborarea

cunoştinţelor dobândite în cadrul acestei discipline cu cele acumulate la drept

constituţional şi drept civil, având în vedere că disciplina se studiază în anul I,

semestrul 1.

Discipline deservite

Având în vedere că disciplina are rolul de familiariza studentul cu principalele

categorii, concepte şi noţiuni fundamentale ale dreptului, considerăm că toate

celelalte ramuri de drept constituie discipline deservite.

Durata medie de studiu individual

Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 28 de ore, iar pentru

examen ar fi necesar un studiu de o săptămână.

Studierea fiecărui capitol necesită un efort estimat la 2 ore, astfel încât să se

fixeze temeinic cunoştinţele specifice acestui domeniu.

Evaluarea

La încheierea studierii cursului, este obligatorie realizarea celor trei teme de

control, precum şi elaborarea şi prezentarea unui referat cu o temă aleasă de fiecare

student din cadrul materiei prezentate, ţinând seama de bibliografia prezentată în

acest curs.

Evaluarea finală constă în susţinerea unui examen scris cu subiecte tip grilă cu

o singură variantă de răspuns şi cu subiecte tip sinteză.

Înainte de examen este indicat să parcurgeţi din nou toată materia, cu atenţie,

durata estimată pentru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.

17

Componenţa notei finale: - examen: 50% ;

- temele de control: 30%;

- susţinere referat: 20%.

18

Capitolul I

INTRODUCERE ÎN

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

I.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la drept, în

generalitatea şi esenţialitatea sa, precum şi conceptele, principiile şi legităţile

fundamentale ale fenomenului juridic, care au însemnătate principală pentru

dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice.

I.2. Competenţe conferite

După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să prezinte sistemul

ştiinţelor juridice şi să definească Teoria generală a dreptului, prin raportare la

celelalte ştiinţe juridice.

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

I.3. Conţinut


juridice)

I.3.1.1. Definiţia şi caracteristicile ştiinţei

I.3.1.2. Sistemul ştiinţelor

I.3.1.3. Sistemul ştiinţelor sociale

I.3.1.4. Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) – componentă a ştiinţelor

sociale

I.3.1.4.1. Noţiune

I.3.1.4.2. Funcţiile ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

I.3.1.4.3. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

19

I.3.2. Importanţa şi necesitatea Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei

dreptului (ştiinţelor juridice)

I.3.3. Definiţia şi obiectul Teoriei generale a dreptului

I.3.3.1. Definiţia Teoriei generale a dreptului

I.3.3.2. Obiectul Teoriei generale a dreptului

I.3.4. Ştiinţele juridice istorice

I.3.5. Ştiinţele juridice de ramură

I.3.6. Ştiinţele juridice ajutătoare, participative, auxiliare


juridice)

I.3.1.1. Definiţia şi caracteristicile ştiinţei

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe şi experienţe despre natură,

societate şi gândire, fundamentate prin folosirea unor metode de cercetare

proprii şi concretizate în noţiuni, concepte, categorii, principii şi relaţii

funcţionale1.

I.3.1.2. Sistemul ştiinţelor

Pornind de la definiţia ştiinţei, rezultă că sistemul ştiinţelor cuprinde2:

a. ştiinţe ale naturii;

b. ştiinţe despre societate;

c. ştiinţe despre gândire.

I.3.1.3. Sistemul ştiinţelor sociale

Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde3:

1 A se vedea, în acest sens, N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 1; C. Voicu,

op.cit., p. 7. Pentru alte definiţii ale ştiinţei, a se vedea, E. Dima, D. Cobeţ, L. Mancea, E. Dănilă, G. Dima, A. Dănilă,

L. Botoşineanu, Dicţionar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, Editura Arc şi Editura Gunivas, Bucureşti, 2007, p.

1967; C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 7; Gh. C. Mihai, R. I.

Motică, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 2; Sofia Popescu, Teoria

generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 10 2 A se vedea, N. Popa, op.cit., p. 1; C. Voicu, op.cit., p. 8.

20

a. ştiinţe care au ca obiect activităţile umane şi ca scop stabilirea legilor şi

relaţiilor funcţionale între acestea (economia, politologia, sociologia, psihologia,

demografia, lingvistica);

b. ştiinţele istorice, adică ştiinţele care reconstituie şi interpretează evoluţia

societăţii umane;

c. ştiinţele juridice, adică acele ştiinţe care studiază normativitatea socială.

I.3.1.4. Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) – componentă a ştiinţelor sociale

I.3.1.4.1. Noţiune

Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice)4 studiază normativitatea socială, legităţile

apariţiei şi evoluţiei dreptului şi statului, formele lor de manifestare, corelaţia cu

celelalte componente ale sistemului social, intercondiţionalitatea între instituţiile

politico-juridice şi societate.

I.3.1.4.2. Funcţiile ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

În literatura de specialitate5 au fost identificate două funcţii ale ştiinţei

dreptului, respectiv:

- o funcţie descriptivă, care constă în identificarea şi precizarea clară a

împrejurărilor, situaţiilor şi faptelor studiate şi cercetate;

- o funcţie teoretică, presupunând elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor

şi principiilor prin care explică domeniul cercetat6.

I.3.1.4.3. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

Analizat din perspectivă globală, istorică şi structurală, sistemul dreptului

(ştiinţelor juridice) cuprinde7:

3 Ibidem.

4 Pentru detalii a se vedea N. Popa, op.cit., pp. 1-5; C. Voicu, op.cit., pp. 8-11; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor,

Teoria generală a dreptului, Curs universitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 3-13. 5 În acest sens, N. Popa, op.cit., pp. 3-5; C. Voicu, op.cit., pp. 10-11; Gh C. Mihai, R. I. Motică, op.cit., pp. 7-10; Sofia

Popescu, op.cit., pp. 14-16. 6 Pentru o exprimare metaforico-filosofică a acestei funcţii, redăm ceea ce filosoful german Schelling scria la 1800:

„Ştiinţa dreptului e o ştiinţă pur teoretică. Ea este pentru libertate exact acelaşi lucru ca mecanica pentru mişcare, pentru

că deduce acel mecanism natural, sub care fiinţele libere pot fi gândite ca atare în raporturi reciproce – mecanism care,

negreşit, nu poate fi constituit decât prin libertate”.

21

- Teoria generală a dreptului;

- Ştiinţele juridice de ramură;

- Ştiinţele juridice istorice;

- Ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare.

I.3.2. Importanţa şi necesitatea Teoriei generale a dreptului în sistemul

ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

Teoria generală a dreptului studiază conceptele, categoriile, principiile şi

noţiunile care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.

Necesitatea Teoriei generale a dreptului se justifică prin aspectele de

globalizare şi generalizare pe care le oferă asupra dreptului, atât sub aspect teoretic,

cât şi sub aspect practic.

I.3.3. Definiţia şi obiectul Teoriei generale a dreptului

I.3.3.1. Definiţia Teoriei generale a dreptului

Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului,

respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea

lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin

care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de

drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”8.

I.3.3.2. Obiectul Teoriei generale a dreptului

Obiectul Teoriei generale a dreptului îl constituie:

- observarea şi cercetarea fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de

generalitate;

- studierea şi cercetarea principalelor aspecte ale statului. 7 A se vedea, N. Popa, op. cit., pp. 5-6, C. Voicu, op. cit., p. 11.

8 C. Voicu, op. cit., p. 13. Pentru alte definiţii ale Teoriei generale a dreptului, a se vedea, Fr. Rigaux, Introduction à la

Science du droit, Ed. Vie Ouvrière, Bruxelles, 1974, p. 135; M. von Hoecke, What is Leagal Theory, Leuve, 1985, p.

72; Sofia Popescu, op.cit., p. 32.

22

Să ne reamintim

Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) cuprinde:

1. Teoria generală a dreptului;

2. Ştiinţele juridice de ramură;

3. Ştiinţele juridice istorice;

4. Ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare.

Teoria generală a dreptului elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele

fundamentale prin care dreptul este gândit şi, în consecinţă, nu este o ramură a

dreptului.

Obiectul Teoriei generale a dreptului îl constituie:

- observarea şi cercetarea fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de

generalitate;

- studierea şi cercetarea principalelor aspecte ale statului.

I.3.4. Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele juridice istorice9 cercetează: istoria dreptului dintr-o anumită ţară sau

din anumite bazine de civilizaţie juridică; evoluţia generală a fenomenului juridic;

istoria dreptului din anumite perioade istorice.

Exemplu:

- istoria statului şi dreptului românesc.

I.3.5. Ştiinţele juridice de ramură

Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor

juridice, specifice unei anumite ramuri de drept şi constituie subsisteme de bază ale

sistemului ştiinţelor juridice.

9 Pentru importanţa ştiinţelor juridice istorice, a se vedea, C. Voicu, op. cit., p. 16; N. Popa, op. cit., p. 6; Vl. Hanga,

Introducere. Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, pp. 17-18.

23

Exemplu:

- ştiinţa dreptului civil, ştiinţa dreptului constituţional, ştiinţa dreptului

penal.

I.3.6. Ştiinţele juridice ajutătoare, participative, auxiliare

Ştiinţe juridice ajutătoare, participative sau auxiliare sunt ştiinţe care nu fac

parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice, dar, oferă mijloace şi metode

ştiinţifice proprii, ce pot fi utilizate în scopul cunoaşterii în profunzime a fenomenului

juridic, precum şi în scopul aplicării corecte a normelor juridice, interpretării

ştiinţifice şi valorizării corespunzătoare a unor probe şi mijloace de probă.

Exemplu:

- criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică,

logica juridică, balistica, informatica juridică etc.

I.4. Rezumat

1. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) cuprinde:

- Teoria generală a dreptului;

- Ştiinţele juridice de ramură;

- Ştiinţele juridice istorice;

- Ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare.

2. Teoria generală a dreptului este o disciplină ştiinţifică şi didactic-

universitară, care studiază dreptul privit ca ansamblu (genul) şi nu ramurile de drept

(specia).

3. Recomandăm a se reţine faptul că Teoria generală a dreptului nu este o

ramură a dreptului, ea având ca obiect de studiu atât observarea şi cercetarea

fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de generalitate, cât şi studierea şi

cercetarea principalelor aspecte ale statului.

4. Teoria generală a dreptului elaborează categorii, concepte şi noţiuni

fundamentale, specifice întregului sistem de drept care sunt, apoi, utilizate, într-o

24

manieră specifică, de ramurile dreptului, studiind norma juridică, tehnica juridică,

izvoarele dreptului, raportul juridic, răspunderea juridică, etc. Teoria generală a

dreptului nu le raportează la o singură ramură a dreptului, ci esenţializează şi extrage

ceea ce este comun şi definitoriu pentru ansamblul dreptului.

5. Pentru înţelegerea corectă şi completă a ştiinţei dreptului, trebuie evidenţiat

rolul sistemic al ştiinţelor juridice care operează cu noţiunile şi conceptele

sistematizate în Teoria generală a dreptului, respectiv ştiinţele juridice de ramură,

ştiinţele juridice istorice şi ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare.

I.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi ştiinţa şi prezentaţi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru

dobândirea statului de ştiinţă.

2. Definiţi ştiinţa dreptului.

3. Prezentaţi structura sistemului ştiinţei dreptului.

4. Definiţi Teoria generală a dreptului.

5. Precizaţi obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului.

6. Definiţi ştiinţele juridice istorice şi prezentaţi importanţa studierii acestora.

7. Enumeraţi câteva dintre ştiinţele juridice de ramură.

8. Definiţi ştiinţele juridice ajutătoare şi prezentaţi, prin exemplificare, rolul

acestora.

9. În cadrul cărei categorii de componente ale sistemului ştiinţei dreptului

includeţi: Dreptul civil, Dreptul constituţional, Dreptul roman, Istoria statului şi

dreptului românesc, Politologia, Logica juridică, Retorica?

I.6. Bibliografie recomandată

Ceterchi, I., Craiovan, I., Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura ALL,

Bucureşti, 1996;

Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

25

Craiovan, I., Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura

Olimp, Bucureşti, 1998;

Dănişor, D.C., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Curs

universitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv,

Editura All, Bucureşti, 1995;

Mihai, Gh. C., Motică, R. I., Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului,


Popa, N., Eremia M.C., Cristea S., Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Popa, N., Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

26

Capitolul II

METODOLOGIA JURIDICĂ

II.1. Introducere

În cadrul acestui capitol, studenţilor le sunt prezentate metodele de cercetare

ştiinţifică juridică.

II.2. Competenţe conferite

După parcurgerea celui de-al doilea capitol, studentul va putea explica

conţinutul fiecărei metode de cercetare ştiinţifică juridică, precum şi necesitatea

utilizării conjugate a acestora. De asemenea, va fi capabil să folosească aceste metode

şi să le recunoască.


II.3. Conţinut

II.3.1. Definiţia metodologiei juridice

II.3.2. Metodele cercetării ştiinţifice juridice

II.3.2.1. Metoda logică de cercetare juridică

II.3.2.2. Metoda comparativă de cercetare juridică

II.3.2.3. Metoda istorică de cercetare juridică

II.3.2.4. Metoda sociologică de cercetare juridică

II.3.2.5. Metoda cantitativă de cercetare juridică

27

II.3.1. Definiţia metodologiei juridice

Metodologia juridică reprezintă un ansamblu de factori care explică

raporturile şi legăturile ce se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere şi

cercetare a fenomenului juridic10

.

Sistemul metodelor cercetării ştiinţifice juridice cuprinde:

- metoda logică de cercetare juridică;

- metoda comparativă de cercetare juridică;

- metoda istorică de cercetare juridică;

- metoda sociologică de cercetare juridică;

- metoda cantitativă de cercetare juridică.

II.3.2. Metodele cercetării ştiinţifice juridice

II.3.2.1. Metoda logică de cercetare juridică

Metoda logică de cercetare juridică reprezintă ansamblul procedeelor,

tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice care conduc la

determinarea structurii şi dinamicii raporturilor ce se stabilesc între componentele

sistemului juridic existent în societate la momentul analizei.

II.3.2.2. Metoda comparativă de cercetare juridică

Metoda comparativă poate fi utilizată cu respectarea a patru reguli, denumite

regulile comparaţiei11

.

Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil

Regula nr. 2: Niciodată comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă

izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate

Regula nr. 3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în

considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate

10

N. Popa, op. cit., pp. 17-18; C. Voicu, op. cit., p. 20. 11

Ibidem.

28

Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai

de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare

a normei

Să ne reamintim

Metoda comparativă are la bază patru reguli:

Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil;

Regula nr. 2: Niciodată comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă

izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate;

Regula nr. 3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în

considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate;

Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de

sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a

normei.

II.3.2.3. Metoda istorică de cercetare juridică

Metoda istorică de cercetare juridică presupune analiza condiţiilor economice,

sociale, politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri

de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la

alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape12

.

II.3.2.4. Metoda sociologică de cercetare juridică

Metodele de cercetare utilizate de sociologia juridică sunt următoarele13

:

observaţia; analiza documentelor sociale şi juridice; ancheta sociologică14

;

chestionarul sociologic15

; sondajul de opinie16

; interviul.

12

C. Voicu, op. cit., p. 27. 13

C. Voicu, op. cit., pp. 29-30. 14

I. Cauc, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, în S. Chelcea, I. Mărginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică,

Editura Destin, Deva, 1998, p. 167. 15

S. Chelcea, Chestionarul sociologic, în S. Chelcea, I. Mărginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică, Editura Destin,

Deva, 1998, p. 180. 16

I. Cauc, op. cit., p. 168.

29

Exemplu:

- studiile de sociologie juridică efectuate asupra familiei au evidenţiat:

familii dezmembrate, copii aflaţi în abandon şcolar şi familial, rata

ridicată a divorţurilor, etc.

II.3.2.5. Metoda cantitativă de cercetare juridică

Cercetarea ştiinţifică juridică apelează în ultima perioadă de timp tot mai mult

la metodele cantitative care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica

dreptului, precum informatică juridică, statistica.

II.4. Rezumat

1. Întrucât orice ştiinţă are o metodă specifică de cercetare, este foarte

important de reţinut importanţa metodologiei juridice specifică ştiinţei dreptului.

2. Metodologia juridică este reprezentată de ansamblul factorilor care explică

raporturile şi legăturile ce se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere şi

cercetare a fenomenului juridic.

3. Sistemul metodelor cercetării ştiinţifice juridice cuprinde:

- metoda logică de cercetare juridică;

- metoda comparativă de cercetare juridică;

- metoda istorică de cercetare juridică;

- metoda sociologică de cercetare juridică;

- metoda cantitativă de cercetare juridică.

4. Fiecare metodă de cercetare juridică presupune o serie de caracteristici

specifice, a căror înţelegere conduce la o corectă utilizare a acestor metode în

aplicaţiile practice.

5. Recomandăm a se înţelege că cercetarea fenomenologiei juridice implică de

cele mai multe ori folosirea conjugată a tuturor metodelor de cercetare ştiinţifică

juridică.

30

II.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi metodologia juridică.

2. Prezentaţi structura sistemului metodelor cercetării ştiinţifice juridice.

3. Definiţi metoda logică de cercetare juridică şi explicaţi rolul ei.

4. Definiţi metoda comparativă de cercetare juridică şi explicaţi rolul ei.

5. Care sunt regulile comparaţiei?

6. Definiţi metoda istorică de cercetare juridică şi explicaţi rolul ei.

7. Definiţi metoda sociologică de cercetare juridică şi explicaţi rolul ei.

8. Definiţi metoda cantitativă de cercetare juridică şi explicaţi rolul ei.

9. Pornind de la un exemplu dat, identificaţi metoda/metodele de cercetare

juridică folosită/folosite.

10. Utilizând metodele de cercetare juridică realizaţi un referat cu tema „Teoria

generală a dreptului – disciplină de studiu fundamentală”.

II.6. Bibliografie recomandată

Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva,

1998;








Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Zlătescu, V. D., Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

31

Capitolul III

CONCEPTUL DREPTULUI

III.1. Introducere

În cadrul acestui capitol sunt prezentate principalele accepţiuni ale noţiunii de

drept, esenţa conţinutul şi forma dreptului, sistemul dreptului, definiţia dreptului şi

marile sisteme de drept.

III.2. Competenţe conferite

După parcurgerea celui de-al treilea capitol, studentul va putea defini toate

sensurile noţiunii de drept, inclusiv dreptul în ansamblul său şi va putea expune

trăsăturile caracteristice ale fiecărui sistem de drept.


III.3. Conţinut

III.3.1. Accepţiunile noţiunii de drept

III.3.2. Dimensiunea istorică a dreptului. Scurte consideraţii privind originea şi

apariţia dreptului

III.3.3. Primele legiuiri

III.3.4. Dimensiunea socială a dreptului

III.3.5. Esenţa dreptului

III.3.6. Conţinutul dreptului

III.3.7. Forma dreptului

III.3.8. Sistemul dreptului

III.3.8.1. Precizări prealabile

III.3.8.2. Noţiunea de sistem al dreptului

III.3.8.3. Elementele componente ale sistemului dreptului

32

III.3.8.4. Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat

III.3.9. Definiţia dreptului

III.3.10. Tipologia dreptului

III.3.1. Accepţiunile noţiunii de drept

Accepţiunile noţiunii de drept sunt17

:

1. ştiinţa dreptului reprezintă ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi

principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit;

2. dreptul obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice cu caracter general şi

obligatoriu, elaborate sau recunoscute de către stat în scopul organizării şi

desfăşurării normale a vieţii sociale;

3. dreptul pozitiv poate fi definit ca ansamblul normelor juridice în vigoare la

momentul analizei, într-o societate determinată, sau într-un anumit stat caracterizat

prin aplicabilitate directă, imediată, obligatorie şi posibil a fi adus la îndeplinire, în

caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului;

4. dreptul subiectiv reprezintă prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei

persoane fizice sau juridice de a dispune de un drept (valoare) recunoscut

(recunoscută) de lege.

Exemplu:

- am dreptul votez pentru că am împlini vârsta de 18 ani şi nu mă aflu în

vreo situaţie în acre legea îmi interzice exercitarea acestui drept.

Exemplu:

- dreptul subiectiv la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este consacrat în

dreptul pozitiv în art. 22 alin. 1. din Constituţia României: „Dreptul la

viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt

garantate”.

17

A se vedea în acest sens C. Voicu, op. cit., pp. 33-35; N. Popa, op. cit., pp. 35-37; Gh. C. Mihai, R. I. Motică, op. cit.,

pp. 202-206; M. Djuvara, op. cit., pp. 229-239; I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului,

Editura ALL, Bucureşti, 1996, pp. 15-16.

33

5. dreptul naţional reprezintă dreptul obiectiv al unui stat, elaborat şi aplicat

de autorităţile naţionale competente.

Exemplu:

- dreptul românesc, dreptul francez, etc.

6. dreptul internaţional reprezintă ansamblul normelor juridice care

reglementează raporturile dintre state şi alte obiecte de drept internaţional care

exprimă acordul lor de voinţă, susceptibile a fi aduse la îndeplinire, în caz de nevoie,

pe cale de constrângere, exercitată individual sau colectiv18

.

7. dreptul regional cuprinde normele juridice elaborate în cadrul diferitelor

comunităţi regionale internaţionale în scopul reglementării diferitelor domenii

(economic, politic, social, militar, monetar, etc.), cel mai cunoscut sistem de drept

regional fiind dreptul unional european.

8. dreptul ca artă cuprinde ansamblul mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor

folosite de organele care elaborează şi aplică dreptul19

.

9. dreptul privit în dimensiunea sa morală ridică la nivel de norme juridice

anumite precepte morale.

Să ne reamintim

Principalele accepţiuni ale noţiunii de „drept” sunt: ştiinţa dreptului; dreptul

obiectiv; dreptul pozitiv; dreptul subiectiv; dreptul naţional; dreptul internaţional;

dreptul regional; dreptul ca artă; dreptul în dimensiunea sa morală.

III.3.2. Dimensiunea istorică a dreptului. Scurte consideraţii privind

originea şi apariţia dreptului

Prin adagiile „ubi societas, ibi jus” şi „ubi jus, ibi societas”, romanii consacrau

credinţa lor în veşnicia dreptului roman şi a societăţii romane.

18

Carmen Grigore, I. Suceavă, I. Cloşcă, Drept internaţional public, vol. I, Bucureşti, 2001, pp. 21-22. A se vedea şi

Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1998, pp.

1-21. 19

N. Popa, op. cit., pp. 36-37.

34

În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau de origine divină.

Hugo Grotius (1583-1645), fondatorul Şcolii dreptului natural, susţinea teza

potrivit căreia „omul este prin natura sa o fiinţă socială”, dreptul natural reprezentând

suma principiilor şi regulilor pe care naţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor

sociale ale omului20

.

Considerat universal, invariabil şi imposibil de schimbat chiar şi de Dumnezeu,

dreptul natural se opune, astfel, caracterului divin al dreptului.

Şcoala dreptului natural a formulat o serie de precepte fundamentale21

:

- aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);

- promissorum implendorum obligatio (respectarea obligaţiilor);

- damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora);

- poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).

Concepţia modernă fundamentează teoria apariţiei dreptului în condiţii social

istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, adică odată cu

apariţia statului. Statul creează dreptul, elaborând reguli de conduită cu caracter

general şi obligatoriu.

III.3.3. Primele legiuiri

A. Prima mare civilizaţie a antichităţii, cea mesopotamiană, înregistrează

apogeul său, timp de aproape 2000 de ani, în cel mai important centru economic,

politic şi cultural din Orient: Babilonul.

Cel mai cunoscut reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost

Hammurabi (1728 - 1686 î.Hr.), care a elaborat celebrul cod de legi (Codul lui

Hammurabi), descoperit în anul 1901 la Sousa şi structurat în 282 articole. Acest cod

conţine atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale, religioase,

20

C. Voicu, op. cit., p.35. 21

N. Popa, op. cit., p. 38; C. Voicu, op. cit., p. 36.

35

adevăratul legislator fiind divinitatea care transmitea oamenilor normele juridice prin

intermediul regelui. Dreptul avea un caracter divin22

.

B. Primele norme juridice în Egiptul antic au fost încorporate în scrierile

literar-morale intitulate: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare,

apărute în jurul anului 2000 î.Hr. Deşi egiptenii nu au elaborat un cod de legi, de

natura Codului Hammurabi, justiţia constituia o funcţie distinctă dar fără să fie

încredinţată unui corp aparte, separat de cel al administraţiei.

C. Dreptul ebraic este profund original; în Vechiul Testament (veritabil cod

juridic) sunt cuprinse reglementări privind dreptul de proprietate, statutul juridic al

femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor, iar

începând cu secolul II d. H., reglementările de drept civil şi drept penal sunt cuprinse

în Talmud (învăţătură) considerat codul de viaţă al poporului evreu23

.

D. În dreptul persan regele era unica sursă a dreptului, hotărârile regelui

constituind legi imuabile, „inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda.

Urmare acestei situaţii, nu a existat un cod de legi compact şi organic; textele

legilor hotărâte de rege erau redactate de preoţi, care multă vreme au îndeplinit şi

funcţia de judecători.

E. Reprezentativ pentru India antică este Codul lui Manu, redactat între

secolele II î.Hr. şi II d.Hr., care cuprinde peste 5000 de versuri şi se referă la norme

juridice de drept public şi privat, civil şi penal, obiceiuri şi prescripţii religioase etc.

F. Dreptul chinez se caracterizează prin predominanţa regulilor penale, care

vizau aproape exclusiv reprimarea crimelor. Cauzele civile se judecau după reguli

nescrise, specifice obiceiurilor locale.

Primele coduri de legi au fost redactate în secolul V-IV î.Hr., dar dreptul

cutumiar era superior legii scrise24

.

În Europa primele legiuiri sunt25

:

- Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î.Hr.);

- Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.Hr.); 22



Ibidem. 25

N. Popa, op.cit., p. 48.

36

- Legea celor XII Table la romani (secolul V î.Hr.);

- Legea Salică la franci (secolele V-IV î.Hr.).

III.3.4. Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică, dreptul are şi o dimensiune socială, fiind o

creaţie a societăţii în scopul asigurării ordinii în cadrul societăţii respective. Dreptul

este creat de om pentru om.

Realitatea juridică (juridicul) are următoarele componente26

:

- conştiinţa juridică;

- dreptul;

- relaţiile juridice (ordinea de drept).

Conştiinţa juridică reprezintă conştiinţa legiuitorului care analizează,

evaluează, valorizează şi valorifică o situaţie socială concretă şi, apoi, elaborează

norma juridică necesară reglementării respectivei situaţii27

.

Dreptul, componentă a realităţii juridice, este privit ca sistem de reglementări

şi instituţii.

Exemplu:

- norme juridice de drept civil, drept penal, drept constituţional etc.;

- instituţia proprietăţii, a familiei, a guvernului etc.

Relaţiile juridice cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, care

dovedesc eficienţa dreptului28

. Această componentă a fost denumită şi ordine de drept

(juridică), definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în conformitate cu

prevederile legale29

.

III.3.5. Esenţa dreptului

26

N. Popa, op. cit., p. 49; C. Voicu, op. cit. p. 41. 27

N. Popa, op. cit., p. 50; C. Voicu, op. cit. p. 41. 28

N. Popa, op. cit. p. 51. 29

Pentru o analiză detaliată, a se vedea, Gh. C. Mihai, R. I. Motică, op. cit., pp. 237-247.

37

Esenţa dreptului constă în voinţa generală oficializată, care devine voinţă

juridică, exprimată în legi şi apărată de stat30

, în concordanţă cu interesele generale

fundamentale ale societăţii.

III.3.6. Conţinutul dreptului

Conţinutul dreptului îl constituie „ansamblul elementelor, al laturilor şi al

conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce

reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică”31

.

III.3.7. Forma dreptului

Forma dreptului priveşte organizarea interioară a structurii conţinutului său şi

aspectul exterior al acestuia32

.

Forma internă a dreptului se referă la gruparea normelor juridice pe instituţii,

subramuri şi ramuri de drept.

Forma exterioară se analizează sub două aspecte:

- sub aspectul modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului: legi,

ordonanţe, hotărâri etc.;

- sub aspectul modului de sistematizare a legislaţiei: codificări, încorporări etc.

III.3.8. Sistemul dreptului

III.3.8.1. Precizări prealabile

Analizând anterior forma dreptului, constatăm că el există ca un sistem, şi nu

ca o simplă alăturare de norme juridice33

.

III.3.8.2. Noţiunea de sistem al dreptului 30

N. Popa, op. cit., p. 65. 31

N. Popa, op.cit., p. 64. 32

Ibidem. 33

În acest sens, N. Popa, op. cit., p. 77.

38

Sistemul dreptului cuprinde ansamblul relaţionării normele juridice, care

dau unitate, funcţionalitate şi ierarhizare dreptului.

III.3.8.3. Elementele componentele ale sistemului dreptului

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate34

, norma juridică reprezintă

elementul de bază al sistemului dreptului, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că sistemul

se construieşte pornind de la normele juridice, procesul putând fi şi invers.

Gruparea normelor juridice care reglementează o categorie distinctă de relaţii

sociale formează instituţia juridică.

Exemplu de instituţii juridice:

- instituţia căsătoriei, instituţia prescripţiei extinctive, instituţia proprietăţii.

Ramura de drept constituie cea mai cuprinzătoare grupare a normelor

juridice, fiind definită în viziune tradiţională ca un ansamblu distinct de norme

juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi

specific folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode35

., după cum într-o

viziune modernă se consideră că „divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că

oricât ne-am strădui este imposibil să înţelegem de ce şi baza căror criterii obiective

va lua fiinţă o ramură de drept sau alta”36

.

Exemplu de ramuri de drept37

:

- drept constituţional, drept civil, drept penal, drept administrativ.

Să ne reamintim

Elementele componente ale sistemului dreptului sunt:

- normele juridice;

- instituţiile juridice;

- ramurile de drept.

34

N. Popa, op. cit., p. 78; C. Voicu, op. cit., p. 257. 35

I. Craiovan, op. cit., p. 206. 36

D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 232. 37

Pentru o amplă teoretizare a ramurilor de drept, a se vedea, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp. 231-

258.

39

III.3.8.4. Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat

Această diviziune a dreptului în public şi privat este de sorginte romană,

întrucât dreptul roman era împărţit în jus publicum şi jus privatum.

Caracterele distinctive ce trebuie reţinute în ceea ce priveşte dreptul public şi

dreptul privat sunt:

1. generalitatea interesului, respectiv dreptul public protejează prin normele

sale un interes general, al societăţii, pe când dreptul privat protejează interesele

particulare ale subiectelor de drept;

2. forţa obligatorie, adică dreptul public este constituit din norme imperative,

de ordine publică, iar dreptul privat cuprinde, în principal, norme permisive şi

supletive;

3. modalităţile de exprimare a voinţei, anume în dreptul public se manifestă

prin acţiunea autoritară a organelor care elaborează sau aplică dreptul iar dreptul

privat presupune manifestarea de voinţelor liber exprimate.

III.3.9. Definiţia dreptului

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute

de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea

comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai importante relaţii

din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind

drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa

coercitivă a statului38

.

III.3.10. Tipologia dreptului

Tipologia dreptului ia în considerare:

38

C. Voicu, op. cit., p. 46.

40

- dependenţa de tipul sistemelor de organizare economico-socială (drept

sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist);

- apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică, criteriu în raport cu care, în

dreptul comparat s-a realizat o altă tipologie, respectiv familia de drept39

.

Familiile de drept se clasifică în:

1. marele sistem (familia) de drept romano-germanic cuprinde:

a) sistemul juridic francez s-a răspândit din Franţa în următoarele ţări: Belgia,

Italia, Olanda, Luxemburg, România, Spania, Portugalia, Bulgaria, Polonia;

b) sistemul juridic german a influenţat puternic sistemele legislative din Grecia,

Japonia, Austria, Elveţia, Ungaria şi Cehia;

c) sistemul juridic scandinav se aplică în: Norvegia, Finlanda şi Islanda.

2. marele sistem de drept anglo-saxon (common-law) se aplică în Anglia,

Statele Unite ale Americii, Australia, Canada, Africa de Sud, dar, se impune a preciza

că tehnicile contractuale engleze şi americane sunt aplicabile întregului drept al

comerţului internaţional.

3. sistemele juridice religioase şi tradiţionale cuprinde:

a) Sistemul de drept musulman (islamic) se aplică în toate statele arabe,

precum şi în Pakistan, Afganistan, Bangladesh şi Iran, singura ţară musulmană care a

renunţat la aplicarea sa fiind Turcia, care a adoptat legislaţia de tip european;

b) Sistemul de drept hindus

Dreptul hindus este aplicabil astăzi în India şi este rezultatul contopirii

normelor de drept tradiţional (religios) cu normele dreptului englez.

4. sistemul de drept al Uniunii Europene prezintă următoarele caracteristici40

:

- normele juridice de drept unional dobândesc automat statutul de drept pozitiv

(aplicabil) în sistemul de drept intern al statelor membre - aplicabilitate imediată;

- normele juridice de drept unional sunt susceptibile de a crea, direct, drepturi

şi obligaţii pentru persoanele particulare - aplicabilitate directă;

39


C. Voicu, op. cit., pp. 66-67.

41

- normele juridice de drept unional au prioritate faţă de orice normă juridică din

dreptul naţional – prioritate.

III.4. Rezumat

1. Accepţiunile noţiunii de „drept” trebuie însuşite corect, fiind absolut

esenţiale deoarece cu ajutorul lor vor fi explicate noi concepte juridice.

2. Foarte importante sunt componentele realităţii juridice (conştiinţa juridică,

dreptul, relaţiile juridice), întrucât ele contribuie la înţelegerea procesului de formare

a normelor juridice.

3. Conţinutul, esenţa şi forma dreptului, precum şi aspectele legate de sistemul

dreptului permit ca dreptul să fie privit ca un întreg având o formă exterioară, dar şi

mecanisme interne de corelare a tuturor componentelor sale sistemice.

4. O atenţie deosebită trebuie acordată definiţiei dreptului şi încercării de a

pătrunde logica acestei definiţii.

5. Nicio analiză nu ar fi completă fără a prezenta familiile de drept, clasificate

astfel:

- marele sistem (familia) de drept romano-germanic;

- marele sistem de drept anglo-saxon (common-law);

- sistemele juridice religioase şi tradiţionale;

- sistemul de drept al Uniunii Europene.

III.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. „Ansamblul normelor juridice elaborate sau recunoscute de către puterea de

stat în scopul organizării şi disciplinării comportamentului subiectelor de drept în

societate, în cadrul celor mai importante relaţii sociale, ţinând seama de valorile

fundamentale ale societăţii, care creează drepturi şi obligaţii juridice şi posibil a fi

aduse la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului”

reprezintă:

a. definiţia statului;

b. definiţia dreptului;

42

c. definiţia raportului juridic.

2. Enunţaţi accepţiunile termenului „drept”.

3. Prin drept obiectiv se înţelege:

a. totalitatea normelor juridice, cu caracter general şi obligatoriu, elaborate

sau recunoscute de către puterea de stat în scopul organizării şi

desfăşurării normale a vieţii sociale;

b. prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a dispune de

un drept(valoare) recunoscut(recunoscută) de lege;

c. conştiinţa legiuitorului care analizează, evaluează, valorizează şi valorifică

o situaţie socială concretă şi, apoi, elaborează norma juridică necesară

reglementării respectivei situaţii.

4. Prin drept pozitiv se înţelege:

a. ansamblul normelor juridice în vigoare la momentul analizei, într-o

societate determinată sau într-un anumit stat, caracterizat prin

aplicabilitate directă, imediată, obligatorie şi posibil a fi adus la

îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului;



c. ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică

dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.

5. Prin drept subiectiv se înţelege:

a. totalitatea normelor sociale, nesancţionate juridic;



c. posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii juridice.

6. Care este corelaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul naţional?

7. Daţi exemplu de drepturi subiective.

8. Care sunt componentele realităţii juridice?

9. Definiţi esenţa, conţinutul şi forma dreptului.

10. Care sunt elementele componente ale sistemului dreptului?

43

11. Sistemul de drept românesc face parte din:

a. marele sistem de drept romano-germanic;

b. sistemul de common-law;

c. sistemul dreptului Uniunii Europene.

III.6. Bibliografie recomandată

Aldeer Abu-Sahlieh, Sami A., „Raporturi între drept şi religie în lumea arabo-

musulmană şi influenţa acestora în Elveţia 2007”, în Revista Română de Drept

Privat nr. 5/2007;


Bucureşti, 1996;









Duculescu, V., „Subsidiaritatea – „ultimul refugiu ” aş principiului suveranităţii?”,

în Revista Română de Drept Comunitar nr. 3/2007.



Naschitz, Ana, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura

Academiei, Bucureşti, 1969;






44

Speranţia, E., Introducere în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească”,

Cluj, 1940;

Szabo, I., Les fundaments de la Théorie du Droit, Akademiai Kiado, Budapest, 1973;


45

Capitolul IV

FACTORII DE CONFIGURARE ŞI

EVOLUŢIE A DREPTULUI

IV.1. Introducere

În cadrul acestui capitol sunt prezentate studenţilor cunoştinţe referitoare la

principalele surse materiale care determină apariţia şi dinamica dreptului.

IV.2. Competenţe conferite

După parcurgerea celui de-al patrulea capitol, studentul va putea defini factorii

de configurare şi evoluţie a dreptului, îi va putea identifica şi va putea formula

exemple privind contribuţia fiecărui factor la elaborarea normelor juridice.


IV.3. Conţinut

IV.3.1. Definiţia factorilor de configurare şi evoluţie a dreptului. Teorii lansate

în doctrina juridică

IV.3.2. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului

IV.3.3. Cadrul economic, social şi politic naţional – factor de configurare a

dreptului

IV.3.4. Factorul uman

IV.3.1. Definiţia factorilor de configurare şi evoluţie a dreptului.

Factorii de configurare şi evoluţie a dreptului reprezintă totalitatea

surselor care determină substanţa şi forma dreptului, contribuind, totodată, la

modificarea şi perfecţionarea acestuia, pe parcursul procesului său evolutiv.

46

Aceştia pot fi grupaţi în trei mari categorii41

:

- cadrul natural;

- cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional;

- factorul uman.

IV.3.2. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului

Cadrul natural cuprinde următoarele componente42

:

A. mediul geografic;

B. factorul biologic şi fiziologic;

C. factorul demografic.

A. Mediul geografic reprezintă totalitatea factorilor specifici care, prin

ponderea şi rolul lor în teritoriul geografic al statului respectiv influenţează

determinant configuraţia şi evoluţia dreptului naţional (spaţiul terestru, subsolul,

suprafaţa acvatică, spaţiul aerian, formele de relief, flora, fauna etc.)

Exemplu:

- legea privind protecţia mediului, legea privind regimul juridic al

Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

B. Factorul biologic şi fiziologic

Dezvoltarea fizică şi mentală a fiinţei umane are o reflectare în planul stărilor

de conştiinţă şi a atitudinilor concrete în mediul social ale acesteia.

Factorii biologici şi fiziologici au caracter determinant asupra normelor

juridice care reglementează capacitatea,răspunderea juridică, tratamentul juridic

special acordat unor categorii de persoane (copii, femei, bătrâni, persoane cu

handicap) şi prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane.

41

C. Voicu, op. cit., p. 47. Într-o altă opinie, factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: cadrul

natural, cadrul social-politic şi factorul uman. (N. Popa, op. cit., p. 52). 42


47

C. Factorul demografic

Exercită influenţă asupra reglementărilor juridice concretizate în:

- măsuri de stimulare a creşterii demografice;

- măsuri de limitare a creşterii demografice;

- statutul diferitelor categorii de persoane: copii, tineri, forţa de muncă activă,

pensionari, şomeri;

- regimul juridic privind emigrarea şi imigrarea etc.

IV.3.3. Cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional –

factor de configurare a dreptului

Cadrul social - politic cuprinde mai multe componente (politică, economică,

ideologică, culturală), dar esenţiale sunt următoarele componente:

- componenta economică;

- structurile organizatorice ale societăţii.

Componenta economică43

este determinată de ideologia caracteristică

societăţii în perioada supusă analizei.

Structurile organizatorice ale societăţii sunt următoarele: statul; partidele

politice44

; grupurile de interese45

; grupurile de presiune46

; structuri sociale nestatale;

societatea civilă.

Societatea civilă - factor de configurare a dreptului - poate fi definită ca

ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice, fundamentate pe dreptul

de liberă asociere consfinţit de Constituţie, prin intermediul cărora sunt

exprimate public interesele specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale

etc.) ale opiniei publice47

.

43

Pentru detalii a se vedea, C Voicu, op. cit., pp. 51-52; N. Popa, op. cit., p. 55. 44

Pentru o prezentare detaliată şi completă a partidelor politice, a se vedea, Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia

Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Curs universitar, Editura Moroşan, Bucureşti, 2009, pp. 160-172;

D. Gusti, T. Herseni, Elemente de sociologie, Editura „Adevărul” S.A., Bucureşti, 193, pp. 258-2259 45

N. Popa, op. cit., p. 56. 46

N. Popa, op. cit., p. 57. 47


48

Funcţiile societăţii civile sunt următoarele:

- funcţia de monitorizare, de supraveghere, a puterii publice în ceea ce priveşte

modul concret în care sunt administrate treburile ţării;

- funcţia de sancţionare a puterii este exercitată de către societatea civilă în

principal cu ocazia alegerilor, dar şi prin alte modalităţi: moţiuni de cenzură, forme

specifice de grevă, dezbateri pe probleme de interes pentru societate în general sau

pentru anumite grupuri de interese, măsuri de interes pentru societate în general sau

pentru anumite grupuri de interese, măsuri de protest etc.48

;

- funcţia educativă a societăţii civile constă în conştientizarea componentelor

sale principale (sindicate, patronate, celelalte forme asociative) asupra rolului şi

locului lor în societate.

Să ne reamintim

În cadrul structurilor sociale, rolul cel mai important revine societăţii civile, ale

cărei funcţii sunt următoarele:

- funcţia de monitorizare;

- funcţia de sancţionare a puterii;

- funcţia educativă.

IV.3.4. Factorul uman

În dreptul modern, factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru

organele ce au competenţa de legiferare49

.

Alături de funcţia de reglementare a comportamentului oamenilor, normele

juridice îndeplinesc şi funcţia de modelare şi stimulare a comportamentelor, prin

impunerea unei conduite – tip, în scopul asigurării şi protejării celor mai importante

valori ale societăţii.

48



49

IV.4. Rezumat

1. Factorii de configurare şi evoluţie a dreptului reprezintă totalitatea surselor

în raport cu care sunt elaborate şi perfecţionate normele juridice, dând expresie atât

laturii statice, cât şi celei dinamice a dreptului.

2. Factorii de configurare şi evoluţie a dreptului pot fi grupaţi în trei mari

categorii:

- cadrul natural;

- cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional;

- factorul uman.

3. Cadrul natural necesită o înţelegere atât a fiecăreia dintre componentele sale,

respectiv mediul geografic, factorul biologic şi fiziologic şi factorul demografic, dar

şi a corelaţiilor dintre acestea.

4. Cadrul economic, social şi politic trebuie analizat cu cele două laturi de

manifestare ale sale şi anume, naţional, pe de o parte, şi regional şi internaţional, pe

de altă parte, deoarece fenomenul globalizării se manifestă în toate domeniile.

5. Cel mai important factor este poate factorul uman, deoarece dreptul este

creat de către oameni pentru oameni.

IV.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi factorii de configurare şi evoluţie a dreptului.

2. Enumeraţi factorii de configurare şi evoluţie a dreptului.

3. Enumeraţi şi prezentaţi componentele cadrului natural.

4. Care sunt structurile organizatorice ale societăţii?

5. Definiţia şi funcţiile societăţii civile.

6. Căror factori de configurare şi evoluţie a dreptului dau expresie următoarele

acte normative:

a) Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, cu modificările şi completările

ulterioare;

b) Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta

Dunării”, cu modificările şi completările ulterioare;

50

c) Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările

ulterioare;

d) Legea nr. 14/2003 privind partidele politice, cu modificările şi

completările ulterioare;

e) Legea nr. 41/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

7. Unul dintre factorii de configurare şi evoluţie a dreptului este:

a. factorul uman;

b. dreptul obiectiv;

c. organele statului.

8. Factorul economic, social şi politic naţional reprezintă:

a. dreptul obiectiv;

b. un drept subiectiv;

c. un factor de configurare şi evoluţie a dreptului.

9. Realizaţi o prezentare comparativă a factorului economic, social şi politic

naţional şi a factorului economic, social şi politic regional şi internaţional.

10. Explicaţi rolul factorului uman ca factor de configurare şi evoluţie a

dreptului.

IV.6. Bibliografie recomandată



Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D.C., Filosofia dreptului. Marile

curente, ediţia 2, Editua C.H.Beck, Bucureşti, 2007







51

Capitolul V

DREPTUL ŞI STATUL

V.1. Introducere

Pe parcursul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţe referitoare la noţiunea,

conţinutul, forma şi funcţiile statului, precum şi la relaţia stat-drept.

V.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea prezenta mecanismul

apariţiei statului şi a principalelor sale instituţii, precum şi conţinutul, funcţiile şi

forma statului, cu o corectă distincţie între structura de stat, forma de guvernământ şi

regimul politic.


V.3. Conţinut

V.3.1. Câteva consideraţii privind apariţia şi evoluţia statului

V.3.2. Noţiunea statului

V.3.2.1. Accepţiunile termenului de stat

V.3.2.2. Definiţia statului

V.3.3. Conţinutul statului (elementele constitutive ale statului)

V.3.4. Puterea de stat

V.3.4.1. Noţiune şi trăsături caracteristice

V.3.4.2. Exercitarea puterii de stat

V.3.5. Organele statului

V.3.6. Funcţiile statului

V.3.7. Forma statului

52

V.3.1. Câteva consideraţii privind apariţia şi evoluţia statului

Asupra originii şi apariţiei statului în literatura juridică au fost lansate o serie

de teorii care pot fi grupate în trei categorii50

: ipotezele claselor sociale51

, ipoteza

ideii statului52

şi ipoteza contractualistă53

.

V.3.2. Noţiunea statului

V.3.2.1. Accepţiunile termenului de stat

Termenul de „stat” are următoarele accepţiuni:

- statul reprezintă o structură organizaţională, care desfăşoară o activitate

specifică, în raport cu anumite obiective şi scopuri proprii;

- statul reprezintă un ansamblu de organe care realizează conducerea societăţii,

având ca principală prerogativă elaborarea şi aplicarea dreptului;

- statul reprezintă puterea centrală în raport cu entităţile locale;

- statul reprezintă o creaţie social-istorică, având la bază necesitatea susţinerii

şi preluării intereselor unor grupuri sociale.

V.3.2.2. Definiţia statului

Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită

puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerii societăţii, prin

prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o

poate garanta prin forţa sa de constrângere54

.

50

D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op.cit., p. 69. 51

Ibidem. 52

D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op.cit., p. 70. 53

Cât priveşte doctrinele contractului social, a se vedea, N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, op. cit., pp.

137-172. 54

C. Voicu, op.cit., p. 76; N. Popa, op.cit., p. 90. Pentru aspecte privind statul de drept, a se vedea, Claudia Ghililia,

Teoria statului de drept, Editura C.H.Beck, Bucureşti, pp. 20-31.

53

V.3.3. Conţinutul statului (elementele constitutive ale statului)

Elementele intrinseci, constitutive ale statului sunt55

:

a) teritoriul de stat;

b) populaţia;

c) puterea de stat sau forţa publică.

V.3.4. Puterea de stat

V.3.4.1. Noţiune şi trăsături caracteristice

Puterea de stat este forţa cea mai importantă care conduce societatea şi se

exprimă prin autoritatea publică, având capacitatea de a face ca deciziile ei să fie

respectate, prin mijloace de convingere sau prin mijloace de constrângere de către

membrii societăţii56

. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a conduce

societatea şi de a stabili relaţii cu alte state57

.

V.3.4.2. Exercitarea puterii de stat

Exercitarea puterii de stat are la bază teoria separaţiei puterilor în stat lansată

de John Locke în Anglia şi dezvoltată de Montesquieau în Franţa. Potrivit acestei

concepţii, cele 3 puteri sunt: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească, fiecare având competenţe specifice, dar militând în vederea realizării

echilibrului, coordonării şi controlului reciproc.

V.3.5. Organele statului

Corespunzător celor 3 puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – statul

îşi constituie un sistem de instituţii, a căror organizare şi funcţionare este

reglementată prin normele juridice: organe legislative, executive şi judecătoreşti.

55

N. Popa, op. cit., pp. 92-93; C. Voicu, op. cit., pp. 76-77; I. Craiovan, op. cit., p. 84. 56

Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p. 72. 57

N. Popa, op.cit., p. 97; C. Voicu, op.cit., p. 85.

54

Sub aspect terminologic, în sens larg se utilizează sintagma „organe ale

statului”, iar în sens restrâns „autorităţi publice”.

V.3.6. Funcţiile statului

Funcţiile statului desemnează acele activităţi concrete pe care organele statului

le desfăşoară în realizarea scopului acestuia, respectiv apărarea interesului general,

aceste funcţii fiind următoarele58

:

1. funcţia legislativă;

2. funcţia executivă şi administrativă;

3. funcţia jurisdicţională;

4. funcţia externă.

Să ne reamintim

Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea

suverană, asigurând organizarea şi conducerii societăţii, prin prerogativa pe care o are

de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de

constrângere.

Principalele funcţii ale statului sunt:

- funcţia legislativă;

- funcţia executivă şi administrativă;

- funcţia jurisdicţională;

- funcţia externă.

V.3.7. Forma statului

Forma statului reprezintă modul de organizare a conţinutului puterii, structura

internă şi externă a acestui conţinut59

.

58

A se vedea, C. Voicu, op. cit., pp. 86-87.

55

Laturile componente ale formei de stat sunt:

A - structura de stat,

B - forma de guvernământ;

C - regimul politic.

A. Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu

teritoriul. Sub acest aspect, statele se clasifică în:

a) State unitare sau simple

Exemplu de state unitare:

- România, Bulgaria, Italia, Suedia, Ungaria, Franţa.

b) Uniunile de state sunt formate din două sau mai multe state membre şi pot

îmbrăca următoarele tipuri60

:

- uniunea personală

Exemplu de uniune personală:

- Uniunea dintre Anglia şi Hanovra (1714 1837), căreia i s-a pus capăt prin

urcarea pe tronul Angliei a reginei Victoria, întrucât Constituţia

Hanovrei nu admitea succesiunea la tron în linie feminină.

- uniunea reală

Exemplu de uniune reală:

- Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905).

- confederaţia

Exemplu de confederaţii:

- Confederaţia Statelor Unite, creată pe baza actului numit „Articolele

Confederaţiei” în anul 178, s-a transformat în 1787 în stat federal prin

adoptarea Constituţiei de la Philadelphia.

- federaţia

Exemplu de state federale:

- Statele Unite ale Americii, Mexicul, Canada, Argentina, Brazilia, India,

Germania, Australia, Elveţia.

59

A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., p. 87; N. Popa, op. cit., p. 101. 60

Gh. Moca, M. Duţu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 155-161.

56

B. Forma de guvernământ reprezintă modul de constituire şi funcţionare a

organelor centrale ale statului, sub aspectul exercitării puterii şi delimitării

competenţei între acestea.

Forma de guvernământ se clasifică în monarhie şi republică.

C. Regimul politic reprezintă modalităţile de organizare ale puterii politice

într-un stat, în vederea guvernării, concretizate în gradul de participare a poporului la

conducerea societăţii61

.

Din acest punct de vedere statele se clasifică în:

a) state monocratice62

;

b) state oligarhice;

c) state democratice.

V.4. Rezumat

1. Deoarece am afirmat că obiectul teoriei generale a dreptului îl constituie nu

numai observarea şi cercetarea fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de

generalitate, ci şi studierea şi cercetarea principalelor aspecte ale statului, iar dreptul

este creat de către puterea de stat, se impune a face unele precizări referitoare la stat.

2. Aşadar, statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care

exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerii societăţii, prin

prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate

garanta prin forţa sa de constrângere.

3. Elementele constitutive ale statului sunt teritoriul de stat, populaţia şi puterea

de stat, înţeleasă, în sinteză, drept criteriu esenţial al statului.

4. Principalele funcţii ale statului sunt:

- funcţia legislativă;

- funcţia executivă şi administrativă;

- funcţia jurisdicţională;

- funcţia externă.

61

A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., p. 89; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p.

79. 62

În limba greacă „monos” înseamnă singur şi „kratos” autoritate.

57

5. Forma statului reprezintă modul de organizare a conţinutului puterii,

structura internă şi externă a acestui conţinut, având următoarele laturi componente:

A - structura de stat,

B - forma de guvernământ;

C - regimul politic.

V.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţia statului.

2. Enumeraţi şi definiţi elementele constitutive ale statului.

3. Noţiunea şi trăsăturile puterii de stat.

4. Explicaţi conceptul de suveranitate.

5. Definiţi şi enumeraţi funcţiile statului.

6. Una dintre următoarele funcţii este o funcţie a statului:

a. funcţia legislativă;

b. funcţia educativă;

c. metoda comparativă.

7. Funcţia executivă şi administrativă este o funcţie a:

a. statului;

b. dreptului;

c. puterii de stat.

8. Forma statului cuprinde:

a. marele sistem de drept romano-germanic;

b. forma de guvernământ, regimul politic şi structura teritoriului de stat;

c. teritoriul, populaţia, puterea de stat.

9. Federaţia este:

a. un tip de stat unitar;

b. o uniune de state;

c. o formă de guvernământ.

10. Monarhia şi republica sunt:

a. regimuri politice;

58

b. forme de guvernământ;

c. evenimente legislative.

V.6. Bibliografie recomandată







Ghililia, Claudia, Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti;

Grigore, Carmen, Suceavă, I., Cloşcă, I., Drept internaţional public, vol. I,

Bucureşti, 2001;



Năstase Georgescu, Maria, Mihăilescu, Simona Th. Livia, Drept constituţional şi

instituţii politice, Curs universitar, Editura Moroşan, Bucureşti, 2009;

Neagu I., Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex,

Bucureşti, 2008;

Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a,






59

Capitolul VI

PRINCIPIILE DREPTULUI. FUNCŢIILE DREPTULUI

VI.1 Introducere

În cadrul celui de-al şaselea capitol, sunt prezentate principiile fundamentale

ale dreptului şi distincţia operată între acestea şi principiile ramurilor de drept. De

asemenea, acest capitol are menirea de a cuprinde în conţinutul lui cunoştinţe

referitoare la principalele funcţii ale dreptului.

VI.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea prezenta, susţinut cu

exemple, conţinutul fiecărui principiu şi va putea face distincţia între principiile

fundamentale ale dreptului şi cele specifice fiecărei ramuri de drept. Totodată, va fi

capabil să enumere şi explice rolul fiecărei funcţii a dreptului.


VI.3. Conţinut

VI.3.1. Principiile dreptului

VI.3.1.1. Prezentare generală

VI.3.1.1.1. Noţiune

VI.3.1.1.2. Clasificarea principiilor dreptului

VI.3.1.1.3. Evoluţia şi delimitarea principiilor fundamentale ale

dreptului

VI.3.1.1.4. Particularităţile principiilor fundamentale ale dreptului

VI.3.1.2. Analiza principiilor fundamentale ale dreptului

VI.3.1.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a

statului sau principiul legalităţii

60

VI.3.1.2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii

VI.3.1.2.3. Principiul responsabilităţii

VI.3.1.2.4. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei

VI.3.2. Funcţiile dreptului

VI.3.2.1. Noţiune

VI.3.2.2. Analiza sintetică a funcţiilor dreptului

VI.3.2.2.1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a

organizării social-politice


fundamentale ale societăţii

VI.3.2.2.3. Funcţia de conducere a societăţii

VI.3.2.2.4. Funcţia normativă a dreptului

VI.3.2.2.5. Funcţia preventivă a dreptului


VI.3.1.1. Prezentare generală

VI.3.1.1.1. Noţiune

În literatura juridică, principiile fundamentale ale dreptului sunt definite ca

fiind acele idei generale, conducătoare, călăuzitoare care stau la baza elaborării

şi aplicării dreptului63

.

VI.3.1.1.2. Clasificarea principiilor dreptului

În doctrina de specialitate, clasificarea principiilor dreptului se realizează

potrivit mai multor criterii64

, cel mai important fiind criteriul importanţei şi sferei lor

de acţiune:

- principii fundamentale (generale) ale dreptului;

- principii ale ramurilor de drept. 63

Pentru definiţii ale principilor dreptului, a se vedea, C. Voicu, op.cit., p. 95; N Popa, op. cit, p. 104; Roberta Niţoiu,

A. Şorop, op. cit., p. 31; Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 341. 64

Pentru o analiză a clasificării principiilor dreptului, a se vedea, C. Voicu, op.cit., p. 97; Lidia Barac, op. cit., pp. 345-

346.

61

VI.3.1.1.3. Evoluţia şi delimitarea principiilor fundamentale ale dreptului

Lungul proces evolutiv al apariţiei şi dezvoltării fenomenului juridic se

caracterizează şi prin manifestarea iniţiativelor în sensul identificării anumitor idei

generale, conducătoare în drept.

Delimitarea principiilor fundamentale ale dreptului se realizează în raport cu:

a) conceptele şi categoriile juridice;

b) normele juridice;

c) axiomele, maximele şi aforismele juridice.

VI.3.1.2. Analiza principiilor fundamentale ale dreptului

Principiile fundamentale ale dreptului, aşa cum se desprind din analiza

doctrinei juridice65

, sunt următoarele:

1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul

legalităţii;

2. Principiul libertăţii şi egalităţii;

3. Principiul responsabilităţii;

4. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din noul Cod civil, principiile generale de

drept constituie izvoare de drept, care se aplică în cazurile neprevăzute de lege, în

absenţa uzanţelor şi a dispoziţiilor legale asemănătoare.

VI.3.1.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau

principiul legalităţii

Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul

legalităţii este consacrat în art. 16 alin. 2 din Constituţia României66

: „nimeni nu este

mai presus de lege”.

65

A se vedea, în acest sens, N. Popa, op. cit., pp.111-120; C. Voicu, op. cit., pp. 98-102; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh.

Dănişor, op.cit., pp. 56-67; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., pp. 34-39; Sofia Popescu, op. cit., pp. 163-169; I.

Craiovan, op. cit., pp.126-133. 66

Legea de revizuire a Constituţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie

2003.

62

VI.3.1.2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii67

Libertatea reprezintă posibilitatea omului de a acţiona şi de a se manifesta fără

nici un fel de constrângeri, dar circumscris limitelor legalităţii sau, aşa cum spunea

Montesquieau „libertatea este tot ceea ce îngăduie legile”.

Egalitatea presupune acordarea aceluiaşi „tratament juridic” pentru subiecte de

drept aflate în situaţii juridice similare, şi nu egalitate în drepturi şi obligaţii a tuturor

subiectelor de drept unele în raport cu altele.

VI.3.1.2.3. Principiul responsabilităţii

Pornind de la afirmaţia formulată în doctrină68

, potrivit căreia există o

pronunţată afinitate logică între principiile fundamentale ale dreptului, considerăm că

nici unul dintre aceste principii nu poate fi analizat izolat, ci coroborat cu celelalte.

Este şi cazul principiului responsabilităţii:

- responsabilitatea însoţeşte constant libertatea;

- responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul de

angajare a individului care îşi asumă consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale, act care

este judecat (apreciat) în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere

conştientă în practică a normelor sociale;

- responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că,

aceasta din urmă, reprezintă un raport juridic impus din afară individului, pe când

responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care individul îl face în raport cu

propria conştiinţă, raportându-se la normele şi valorile societăţii;

VI.3.1.2.4. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei

Justiţia reprezintă acea stare generală, ideală a societăţii, realizabilă prin

asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii

drepturilor şi a intereselor lor legitime69

.

67

Există autori care tratează diferenţiat acest principiu, respectiv principiul libertăţii şi principiul egalităţii. A se vedea,

în acest sens, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op.cit., pp. 56-60, 64-66. În acelaşi sens, Roberta Niţoiu, A. Şorop,

op. cit., pp. 35-37, 38. 68

I. Dogaru, Elemente de teoria generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 115, inclusiv nota 13. 69

N. Popa, op.cit., p. 116.

63

Echitatea reprezintă dreptate, nepărtinire70

.

Dreptatea este un principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea

ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile71

.

Dreptatea este corolarul tuturor celorlalte principii, dar în acelaşi timp, există şi

anumite situaţii juridice concrete (şi limitate) în care nu este respectată.

Precizare: Conceptele utilizate în conţinutul acestui principiu trebuie analizate

circumstanţiat, de la caz la caz fără a le generaliza şi abstractiza.

Să ne reamintim

Principiile generale, fundamentale ale dreptului constituie acele idei generale,

conducătoare, călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din noul Cod civil, în cazurile

neprevăzute de lege şi în absenţa uzanţelor şi a dispoziţiilor legale asemănătoare, se

aplică principiile generale de drept, cărora li se recunoaşte calitatea de izvoare de

drept.


VI.3.2.1. Noţiune

Cuvântul funcţie provine din latinescul „functio, - onis” - muncă, deprindere;

îndeplinire.

Funcţiile dreptului sunt acele activităţi concrete pe care le desfăşoară

(execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul său fundamental, acela de a

reglementa conduita subiectelor de drept şi de asigura ordinea în societate,

potrivit voinţei generale72

.

70

E. Dima, D. Cobeţ, L. Mancea, E. Dănilă, G. Dima, A. Dănilă, L. Botoşineanu, op. cit., p. 622. 71

Ibidem. 72

C. Voicu, op.cit., p. 108.

64

VI.3.2.2. Analiza sintetică a funcţiilor dreptului

VI.3.2.2.1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării

social-politice73

Constă în capacitatea dreptului de a crea, de a construi cadrul necesar

funcţionării întregului sistem de organizare socială. Prin intermediul dreptului sunt

elaborate normele legale pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului, în

consens cu voinţa generală exprimată.


fundamentale ale societăţii74

Se realizează prin stabilirea principiilor care guvernează convieţuirea socială,

elaborarea normelor juridice, opozabile tuturor, menite să protejeze valorile

fundamentale şi sancţionarea comportamentelor deviante, a conduitelor care încalcă

dispoziţiile prescrise prin normele juridice.

VI.3.2.2.3. Funcţia de conducere a societăţii75

Dreptul îşi realizează această funcţie prin intermediul actelor normative pe care

le elaborează, întrucât conduce, practic, toate domeniile reglementate de către

acestea.

VI.3.2.2.4. Funcţia normativă a dreptului76

Dă expresie scopului final al dreptului, acela de a organiza şi conduce

societatea potrivit voinţei generale, obligând, prin normele şi instituţiile sale juridice,

la adaptabilitate şi integrare socială.

73

C. Voicu, op.cit., pp. 108-109; N. Popa, op.cit., p. 124. 74

C. Voicu, op.cit., p. 109; N. Popa, op.cit., p. 124. 75

C. Voicu, op.cit., p. 110; N. Popa, op.cit., pp. 125-126. 76

C. Voicu, op.cit., p. 110; N. Popa, op.cit., p. 126.

65

VI.3.2.2.5. Funcţia preventivă a dreptului77

Vizează capacitatea acestuia de a exercita, prin metode şi mijloace specifice,

influenţa asupra comportamentelor indivizilor, de a preveni încălcarea normelor

juridice şi a promova conduite în deplin acord cu interesele majore ale societăţii.

Să ne reamintim

Deşi sunt analizate separat, în scop didactic, funcţiile dreptului acţionează

concomitent.

VI.4. Rezumat


1. Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, conducătoare,

călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului, deosebindu-se de

principiile specifice ramurilor de drept.

2. Principiile fundamentale ale dreptului nu se confundă cu conceptele şi

categoriile juridice, normele juridice şi axiomele, maximele şi aforismele juridice,

prezentând o serie de particularităţi specifice.

3. Principiile fundamentale ale dreptului sunt următoarele:

- Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul

legalităţii;

- Principiul libertăţii şi egalităţii;

- Principiul responsabilităţii;

- Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei.

4. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul

legalităţii reprezintă corolarul celorlalte principii, deoarece orice activitate trebuie

circumscrisă dispoziţiilor legale.

5. Deşi sunt analizate separat, în scop didactic, în elaborarea şi aplicarea

dreptului principiile acţionează concomitent.

77


66


1. Corelat principiilor care fundamentează elaborarea şi aplicarea dreptului,

trebuie analizate şi funcţiile acestuia, adică acele activităţi concrete pe care le

desfăşoară (execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul său fundamental, acela de a

reglementa conduita subiectelor de drept şi de asigura ordinea în societate, potrivit

voinţei generale.

2. Funcţiile dreptului sunt următoarele:

- funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-

politice;

- funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale

societăţii;

- funcţia de conducere a societăţii;

- funcţia normativă;

- funcţia preventivă.

3. Rolul fiecărei funcţii trebuie înţeles atât separat, dar, mai ales, subsumat

acţiunii tuturor funcţiilor, deoarece numai astfel întregul mecanism juridic poate

funcţiona.

VI.5. Test de evaluare a cunoştinţelor


1. Definiţi principiile fundamentale ale dreptului.

2. Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului.

3. Stabiliţi corelaţia dintre principiile fundamentale ale dreptului şi principiile

ramurilor de drept.

4. Explicaţi delimitarea dintre principiile fundamentale ale dreptului şi normele

juridice.

5. Care dintre următoarele principii este un principiu al dreptului:

a. principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;

67

b. principiul legalităţii sau al asigurării bazelor legale de funcţionare a

statului;

c. principiul cooperării internaţionale.

6. Explicaţi principiul legalităţii sau al asigurării bazelor legale de funcţionare

a statului.

7. Explicaţi principiul libertăţii şi egalităţii.

8. Principiul responsabilităţii este:

a. un principiu al dreptului;

b. un principiu al statului;

c. un principiu al legiferării.

9. Explicaţi distincţia între responsabilitate şi răspundere.

10. Pornind de la un studiu de caz, explicaţi principiul dreptăţii, echităţii şi

justiţiei.


1. Definiţi funcţiile dreptului.

2. Enumeraţi funcţiile dreptului.

3. Explicaţi şi exemplificaţi funcţia de instituţionalizare sau formalizare

juridică a organizării social-politice.

4. Explicaţi şi exemplificaţi funcţia de apărare, conservare şi garantare a

valorilor fundamentale ale societăţii.

5. Explicaţi şi exemplificaţi funcţia de conducere a societăţii.

6. Explicaţi şi exemplificaţi funcţia normativă a dreptului.

7. Explicaţi şi exemplificaţi funcţia preventivă a dreptului.

8. Care dintre următoarele funcţii este o funcţie a dreptului:

a. funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale

societăţii;

b. funcţia externă

c. forma de stat.

9. Funcţia normativă este o funcţie a:

68

a. statului;

b. dreptului;

c. a puterii de stat.

10. Respectarea normelor juridice dă expresie:

a. funcţiei de conservare, apărare şi garantare a valorilor sociale ale

societăţii;

b. funcţiei preventive;

c. funcţiei de conducere a societăţii.

VI.6. Bibliografie recomandată

Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2009;







Dogaru, I., Elemente de teoria generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994;

Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;

Niţoiu, Roberta, Şorop, A., Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008;







69

Capitolul VII

DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

VII.1. Introducere

Acest capitol cuprinde cunoştinţe referitoare la structura sistemul normativ

social şi la corelaţia normelor juridice cu principalele categorii de norme sociale.

VII.2. Competenţe conferite

După parcurgerea celui de-al şaptelea capitol, studentul va putea explica

importanţa normării conduitei umane şi va avea capacitatea de a prezenta corelaţia

dintre normele juridice şi orice altă categorie de norme sociale.


VII.3. Conţinut

VII.3.1. Conexiunea dintre norma socială şi conduita umană

VII.3.2. Sistemul normelor sociale

VII.3.2.1. Structura sistemului normelor sociale

VII.3.2.2. Corelaţia normelor juridice cu celelalte categorii de norme

sociale

VII.3.1. Conexiunea dintre norma socială şi conduita umană

Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul

asigurării ordinii sociale.

70

VII.3.2. Sistemul normelor sociale

VII.3.2.1. Structura sistemului normelor sociale

Sistemul normelor sociale cuprinde78

:

a) norme morale (etice);

b) norme obişnuielnice;

c) norme politice şi norme specifice organizaţiilor nestatale sau

neguvernamentale;

d) norme tehnice;

e) norme religioase;

f) norme de convieţuire socială;

g) norme juridice.

Pentru clarificare vom proceda la analiza fiecărei categorii de norme prin

corelaţie cu normele juridice.

VII.3.2.2. Corelaţia normelor juridice cu celelalte categorii de norme sociale

A. Corelaţia normelor juridice cu normele morale (etice)

Între cele două categorii de norme – juridice şi morale – există o corelaţie

specifică, o interacţiune şi o determinare reciprocă, manifestată în procesul de

selectare a valorilor morale dominante în societate, conforme cu interesele statului şi

cu voinţa generală a societăţii.

Exemplu de norme morale:

- a fi bun cu semenii şi a-i ajuta la nevoie.

B. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice

Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept79

. Se face, astfel,

distincţie, între obiceiul juridic şi obiceiul nejuridic (de exemplu, a face daruri cu

78

N. Popa, op.cit., p. 130. 79

I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 31.

71

prilejul unor ocazii speciale: sărbătoare religioase, nuntă, botez sau a te căsători cu

fata sedusă).

Potrivit art. 1 alin. (6) din noul Cod civil, în înţelesul acestui act normativ,

obiceiul (cutuma) şi uzurile constituie uzanţe şi, sub aspectul tratamentului juridic,

partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.

Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate

în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară (art. 1 alin. (5) din noul Cod

civil).

C. Corelaţia normelor juridice cu normele religioase

Dreptul şi religia sunt fenomene îndelung analizate între care există atât

convergenţe, cât şi divergenţe. Astfel, preceptele religioase „să nu ucizi”, „să nu

furi”, „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” se regăsesc şi în

drept, în vreme ce alte precepte religioase, precum „să nu fii desfrânat”, chiar „să nu

ucizi”, au în drept un conţinut contrar, prin reglementarea (în unele state) a

prostituţiei şi euthanasiei.

Exemplu:

- botezul religios;

- cununia religioasă;

- participarea la slujbele religioase.

D. Corelaţia normelor juridice cu specifice organizaţiilor

neguvernamentale sau nestatale

Normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale sunt elaborate de

organizaţiile sau organismele sociale, politice, economice, religioase, culturale,

sportive sau de altă natură cu scopul de a reglementa cadrul de organizare şi

funcţionare al acestora, raporturile între membri, modul de desfăşurare a activităţii80

.

Exemplu:

- Statutul de organizare şi funcţionare al unei fundaţii.

80

I. Craiovan, op.cit., pp. 76.

72

E. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice

Analiza acestei categorii de norme sociale se poate realiza sub două direcţii,

după cum urmează:

a) normele tehnice fără caracter juridic sunt instituite pentru obţinerea

rezultatului de către utilizatori.

Exemplu:

- normele de utilizare şi funcţionare a centralelor termice, a frigiderelor etc.

b) norme tehnice cu caracter juridic sunt consacrate atât în legislaţia internă,

cât şi în legislaţia internaţională.

Exemplu:

- Norme tehnice de securitate a muncii, de circulaţie pe drumurile publice.

F. Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială

În categoria normelor de convieţuire socială includem normele de bună-

cuviinţă, normele de politeţe, normele protocolare81

, iar respectarea unora dintre ele

poate fi asigurată prin cuprinderea lor în acte normative, fapt ce transformă norma de

convieţuire socială în normă juridică.

Exemplu:

- a oferi locul în mijloacele de transport în comun copiilor, bătrânilor sau

femeilor însărcinate.

G. Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională

Deontologia profesională reprezintă ansamblul normelor de conduită care

reglementează exercitarea unei profesii (cadru didactic, medic, avocat, judecător,

procuror, poliţist), normele de deontologie profesională fiind exprimate în coduri sau

statute, adoptate la nivel naţional, regional (european) sau internaţional.

Exemplu:

- Codul de conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii adoptat

de către Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1979;

81

I. Craiovan, op.cit., p. 74.

73

Rezoluţia 690(1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

despre Declaraţia referitoare la poliţie; Recomandarea Rec(2001)10

privind Codul european de etică a poliţiei; Codul de etică şi deontologie

a poliţistului aprobat prin H.G. nr. 991/200582

.

Să ne reamintim

Conduita umană este supusă normativităţii sociale, respectiv tuturor

categoriilor de norme anterior analizate, ce dau expresie sistemului normelor sociale.

VII.4. Rezumat

1. Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul

asigurării ordinii sociale.

2. Sistemul normelor sociale cuprinde:

a) norme morale (etice);

b) norme obişnuielnice;

c) norme politice şi norme specifice organizaţiilor nestatale sau

neguvernamentale;

d) norme tehnice;

e) norme religioase;

f) norme de convieţuire socială;

g) norme juridice.

3. Corelaţia normelor juridice cu fiecare categorie de norme sociale relevă

faptul că asigurarea ordinii în societate se realizează prin acţiunea tuturor categoriilor

de norme menţionate, fiecare componentă a realităţii (socială, economică,

demografică, politică, spirituală, juridică etc.) fiind guvernată atât de norme juridice,

cât şi de norme nejuridice.

82

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 813 din 7 septembrie 2005.

74

4. Fiecare categorie de norme sociale prezintă o deosebită importanţă, mai ales

din perspectiva istorică asupra dreptului, ale cărui rădăcini sunt reprezentate de

obicei, morală şi religie.

5. Se recomandă acordarea unei atenţii deosebite tuturor categoriilor de norme

sociale pentru o bună înţelegere a funcţionării mecanismului social, în ansamblul său.

VII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi norma socială şi prezentaţi structura sistemului normelor sociale.

2. Explicaţi corelaţia dintre normele morale şi normele juridice.

3. Explicaţi corelaţia dintre normele obişnuielnice şi normele juridice.

4. Explicaţi corelaţia dintre normele religioase şi normele juridice.

5. Explicaţi corelaţia dintre normele morale şi normele juridice.

6. Explicaţi corelaţia dintre normele specifice organizaţiilor neguvernamentale

sau nestatale şi normele juridice.

7. Explicaţi corelaţia dintre normele tehnice şi normele juridice.

8. Explicaţi corelaţia dintre normele de convieţuire socială şi normele juridice.

9. Explicaţi corelaţia dintre normele de deontologie profesională şi normele

juridice.

10. Respectul faţă de persoanele în vârstă constituie:

a. o normă socială;

b. o normă juridică;

c. un principiu al dreptului.

VII.6. Bibliografie recomandată


Bucureşti, 1996;





75

Dabin, J., La philosophie de l’ordre juridique positive, Sirey, Paris, 1929 ;

Dabin, J., Théorie générale du droit, Bruxelles, 1969





Duguit, L., Traité de droit constitutionel, Ed. 3, Paris, 1927;





Pinto, R, Grawitz, Madelaine, Méthodes des sciences sociales, deuxieme édition,

Paris, Dalloz, 1967;







VII.7. Temă de control

Prezentaţi corelaţia dintre normele juridice şi o categorie de norme sociale, la

alegere.

76

Capitolul VIII

NORMA JURIDICĂ

VIII.1 Introducere

Acest capitol cuprinde aspecte referitoare la definiţia, trăsăturile, structura,

clasificarea şi acţiunea normei juridice, pornind de la premisa că norma juridică

reprezintă celula de bază a dreptului.

VIII.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea defini norma juridică, va

putea prezenta structura internă şi externă a acesteia şi va fi capabil să explice

acţiunea în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor a normelor juridice.


VIII.3. Conţinut

VIII.3.1. Definiţia normei juridice

VIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice

VIII.3.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal

VIII.3.2.2 Norma juridică are un caracter obligatoriu

VIII.3.2.3. Norma juridică are un caracter tipic

VIII.3.2.4. Norma juridică implică un raport intersubiectiv

VIII.3.3. Structura normei juridice

VIII.3.4. Clasificarea normelor juridice

VIII.3.5. Acţiunea normei juridice

VIII.3.5.1. Acţiunea în timp a normei juridice

VIII.3.5.2. Acţiunea în spaţiu a normei juridice

VIII.3.5.3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

77

VIII.3.1. Definiţia normei juridice

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi

obligatoriu, elaborată sau recunoscută de către puterea de stat, în scopul

asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin

forţa de constrângere a statului83

.

VIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice

În doctrina juridică, au fost exprimate mai multe opinii, autorii reţinând diferite

trăsături caracteristice ale normei juridice84

, însă, considerăm necesar a reţine

următoarele:

1. norma juridică are caracter general şi impersonal;

2. norma juridică are caracter obligatoriu;

3. norma juridică are caracter tipic;

4. norma juridică implică un raport intersubiectiv.

VIII.3.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal

Norma juridică se adresează subiectelor de drept, în ansamblul lor (de

exemplu, normele constituţionale se adresează cetăţenilor români) sau unor categorii

de subiecte de drept (de exemplu, normele juridice aplicabile medicilor, avocaţilor,

studenţilor, cadrelor didactice etc.), cărora le prescrie o conduită standard, fără a viza

persoane individualizate, nominalizate, determinate.

83

În acest sens, C. Voicu, op. cit., p. 134; N. Popa, op. cit, p. 146; N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a

dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 136. Pentru alte definiţii ale normei juridice, a se vedea, I.

Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.D. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, Bucureşti, 1947, p.

145; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 215;Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 125; D. Mazilu, Teoria

generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 192; I. Craiovan, op. cit., p. 140; Sofia Popescu,

op. cit., p. 183; Lidia Barac, op. cit., p. 37. 84

A se vedea, în acest sens, N. Popa, op. cit., pp. 140-145; C. Voicu, op. cit., pp. 135-139; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh.

Dănişor, op. cit., pp. 212-215; I. Craiovan, op. cit., pp. 134-140; Sofia Popescu, op. cit., pp. 183-186; Roberta Niţoiu, A.

Şorop, op. cit., pp. 126-129; Anca-Monica Ardeleanu, Teoria generală a dreptului, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti, 2009, pp. 77-83.

78

Norma juridică păstrează caracterul general şi impersonal şi în situaţiile în care

au o sferă de aplicabilitate restrânsă sub aspect teritorial sau al categoriilor

subiectelor de drept cărora se adresează85

.

VIII.3.2.2 Norma juridică are un caracter obligatoriu

Asigurarea ordinii sociale se realizează, în primul rând, prin conformarea

comportamentului subiectelor de drept prescripţiilor normelor juridice, astfel că,

obligativitatea acestora se manifestă prin aplicarea lor imediată, continuă şi

necondiţionată.

VIII.3.2.3. Norma juridică are un caracter tipic

Norma juridică se adresează subiectelor de drept, prescriindu-le o conduită

standard, un tip, un model de conduită. Astfel, prin activitatea de respectare şi

executare a normelor juridice de către subiectele de drept destinatare ale acestora, se

obţine o uniformizare a conduitelor lor, în cadrul celor mai importante relaţii sociale

şi protejând principalele valori sociale.

Exemplu:

- potrivit normelor de circulaţie rutieră, şoferii aflaţi la semafor, au

obligaţia de a opri la culoarea roşie, conduita tuturor fiind una uniformă

şi similară.

VIII.3.2.4. Norma juridică implică un raport intersubiectiv

Între diferite subiecte de drept norma juridică va crea anumite raporturi, poate

modifica pe cele preexistente sau poate determina limitarea sau stingerea altora.

Să ne reamintim

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită cu caracter general şi

obligatoriu, elaborată sau recunoscută de către puterea de stat în scopul asigurării

85

Pentru detalii, a se vedea, N. Popa, op. cit., pp. 140-141; C. Voicu, op. cit., p. 135.

79

ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, pe calea forţei de

constrângere a statului.

Trăsăturile caracteristice sunt următoarele:

1. norma juridică are caracter general şi impersonal;

2. norma juridică are caracter obligatoriu;

3. norma juridică are caracter tipic;

4. norma juridică implică un raport intersubiectiv.

VIII.3.3. Structura normei juridice

Structura normei juridice se analizează sub două aspecte:

- structura logică (internă);

- structura tehnico-legislativă (externă).

a) Structura logică a normei juridice

Structura logică a normei juridice vizează construcţia internă a acesteia, astfel

încât să corespundă unei reglementări eficiente a relaţiilor sociale.

De regulă, doctrina86

a reţinut structura logică a normei juridice ca fiind una

trihotomică, având în componenţa sa următoarele trei elemente87

:

- ipoteza;

- dispoziţia;

- sancţiunea.

Ipoteza este acel element (parte) al(a) normei juridice în care legiuitorul

stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în care norma acţionează, precum şi

categoria subiectelor de drept cărora se adresează.

86

Au existat şi puncte de vedere contrare, argumentate prin interdependenţa normelor juridice unele faţă de altele.

Astfel, un element al unei norme juridice poate fi cuprins în sau dedus dintr-un principiu general al dreptului, sau poate

fi stabilit cu ajutorul altei norme. Ipoteza unei norme juridice poate consta în respectarea sau nerespectare unei alte

norme. De asemenea, orice normă care stabileşte o sancţiune are la bază o altă normă, respectiv aceea a cărei încălcare a

determinat sancţiunea.

S-a arătat, totodată, că structura normei juridice poate fi determinată şi de ramura de drept căreia aceasta aparţine,

exemplificându-se cu normele dreptului penal, care au numai ipoteză şi sancţiune, dispoziţia constând fie în interdicţia

faptei descrise în ipoteză, fie ar rezulta din sancţiune (Sofia Popescu, op. cit., p. 187). 87

C. Voicu, op. cit., p. 140; N. Popa, op. cit., p. 148; Sofia Popescu, op. cit., p. 186; I. Craiovan, op. cit., p. 140;

Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 129; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 215; Anca-Monica

Ardeleanu, op. cit., p. 84.

80

Clasificarea ipotezelor:

- ipoteze strict determinate (determinate) 88

;

- ipoteze relativ-determinate89

;

- ipoteze simple90

;

- ipoteze complexe91

.

Dispoziţia este acel element (parte) al(a) normei juridice care prevede conduita

ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate, drepturile şi obligaţiile subiectelor de

drept vizate de norma juridică respectivă.

Clasificarea dispoziţiilor

În funcţie de modalitatea prescrierii conduitei subiectelor de drept, dispoziţiile

pot fi:

- dispoziţii determinate (strict determinate)92

;

- dispoziţii relativ determinate93

.

Sancţiunea este acel element (parte) al(a) normei juridice care precizează

urmările sau consecinţele ce apar în cazul nerespectării conduitei prescrise în

dispoziţie.

Clasificarea sancţiunilor

După gradul lor de determinare sancţiunile sunt:

- sancţiuni absolut determinate94

;

- sancţiuni relativ determinate95

;

- sancţiuni alternative96

;

88

C. Voicu, op. cit., p. 140; I. Craiovan, op. cit., p. 141; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 130; N. Popa, op. cit., p.

147; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 216; Sofia Popescu, op. cit., p. 190. 89

C. Voicu, op. cit., p. 140; I. Craiovan, op. cit., p. 141; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 130; N. Popa, op. cit., p.

147; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 216; Sofia Popescu, op. cit., p. 190. 90

Sofia Popescu, op. cit., p. 188; C. Voicu, op. cit., p. 140; I. Craiovan, op. cit., p. 142. 91

Sofia Popescu, op. cit., p. 189; C. Voicu, op. cit., p. 140; I. Craiovan, op. cit., p. 142. 92

N. Popa, op. cit., p. 148; C. Voicu, op. cit., p. 141; I. Craiovan, op. cit., pp. 142-143; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh.

Dănişor, op. cit., p. 216; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 130. 93

Idem. 94

N. Popa, op. cit., p. 151; C. Voicu, op. cit., pp. 141-142; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 217; I.

Craiovan, op. cit., p. 144; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 130. 95

N. Popa, op. cit., p. 151; C. Voicu, op. cit., pp. 141-142; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 217; I.

Craiovan, op. cit., p. 144; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 130.

81

- sancţiuni cumulative97

.

b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară

de exprimare a conţinutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă şi clară.

Elementul de bază în analiza structurii tehnico-legislative este articolul.

Să ne reamintim

Structura normei juridice se analizează sub două aspecte:

1. structura logică (internă) vizează cuprinderea în conţinutul normei a trei

elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

2. structura tehnico-legislativă nu se suprapune întotdeauna cu structura logică

şi are ca element de bază articolul. Normele juridice exprimate în articole sunt

grupate în acte normative, care, la rândul lor, sunt structurate pe părţi, titluri, capitole,

secţiuni, articole, alineate, litere, puncte.

VIII.3.4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii, printre

care menţionăm98

:

a) După criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice se

clasifică în:

- norme juridice onerative99

sunt acele norme juridice care obligă subiectul să

săvârşească o anumită acţiune, deci, implică, o obligaţie de a face.

- normele juridice prohibitive sunt acele care obligă subiectul să se

abţină de la săvârşirea unor acţiuni, deci, implică o obligaţie de a nu face.

96

Ibidem. 97

Ibidem. 98

C. Voicu, op. cit., pp. 143-146; N. Popa, op. cit., pp. 153-159. 99

Cuvântul onerativ provine din latinescul „onus, - oneris”, care înseamnă sarcină, obligaţie.

82

Precizare. Normele juridice onerative şi prohibitive sunt, de regulă,

considerate norme juridice imperative, întrucât legiuitorul obligă subiectele de

drept să aibă o anumită conduită sau să abţină de la o anumită conduită, neadmiţându-

se nicio derogare.

- norme juridice permisive sunt acele norme care permit subiectelor de drept să

aleagă o conduită, însă, cu respectarea legalităţii.

Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă, situaţie în

care se numeşte normă supletivă. Această situaţie se întâlneşte atunci când dreptul

de opţiune al subiectelor de drept nu a fost exercitat, în termenul legal stabilit, norma

supletivă fiind cea care va stabili reglementarea aplicabilă.

b) După criteriul sferei de aplicare, normele juridice sunt:

- norme juridice generale sunt acele norme cu sferă largă de aplicabilitate într-

un domeniu sau într-o ramură de drept.

- norme juridice speciale sunt acele norme care se aplică unor categorii

restrânse de relaţii sociale, având caracter derogator de la dreptul comun.

- norme juridice de excepţie sunt acele norme care completează normele

generale sau speciale, beneficiind de o reglementare expresă, în acord cu principiul

asigurării şi menţinerii ordinii juridice.

VIII.3.5. Acţiunea normei juridice

Acţiunea normelor juridice se analizează pe trei direcţii:

- acţiunea în timp;

- acţiunea în spaţiu şi

- acţiunea asupra persoanelor.

VIII.3.5.1. Acţiunea în timp a normei juridice

Acţiunea în timp a normei juridice se realizează prin parcurgerea a trei

momente100

:

a) intrarea în vigoare a normei juridice;

100

C. Voicu, op. cit, p. 147; N. Popa, op. cit., p. 160.

83

b) acţiunea în timp propriu-zisă a normei juridice;

c) ieşirea din vigoare a normei juridice.

a. Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă data de la care actul

normativ care conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabilă

subiectelor de drept. Potrivit art. 78 din Constituţia României „legea intră în vigoare

la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României sau la o dată

ulterioară prevăzută în textul ei”101

.

Exemplu:

- art. 52 din Legea nr. 218/2002 se prevede că „Pe data intrării în vigoare a

prezentei legi se abrogă Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi

funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 123 din 18 mai 1994, cu modificările şi completările

ulterioare”;

b. Acţiunea în timp propriu-zisă

Acţiunea în timp propriu-zisă vizează efectele normei juridice care se produc

din momentul în care devine activă (intră în vigoare) şi până în momentul când îşi

încetează acţiunea (iese din vigoare) şi se realizează cu respectarea a două principii,

denumite principii ale acţiunii în timp propriu-zise a normei juridice:

1. Principiul neretroactivităţii normei juridice102

presupune că, din

momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează pentru

viitor. Pe cale de consecinţă, rezultă că, norma juridică nu este retroactivă, adică nu

se aplică, de regulă, raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în

vigoare.

Afirmat în art. 15 alin. 2 din Constituţia României, potrivit căruia „legea

dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai

favorabile”, principiul neretroactivităţii a devenit un principiu constituţional103

, ce

101

Precizăm faptul că, în redactarea textului iniţial al Constituţiei României din 1991, se prevedea că legea intră în

vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. 102


În acest sens, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 335. Autorii subliniază că, „dispoziţia cuprinsă în art.

15 alin. 2 din Constituţie este o prevedere care rupe atât tradiţia românească, căci dacă până în 1991 neretroactivitatea

../../Sintact%202.0/cache/Legislatie/temp/00002681.htm

84

trebuie respectat atât de organele care creează dreptul, cât şi de cele care îl aplică,

justificarea importanţei şi necesităţii lui fiind argumentată de doctrina juridică104

.

Excepţia de la acest principiu o reprezintă legea penală sau contravenţională

mai favorabilă, fiind prevăzută în mod expres ca excepţie de la principiul

neretroactivităţii în art. 15 alin. 2 din Constituţie105

.

2. Principiului neultraactivităţii normei juridice presupune că norma

juridică nu se aplică, de regulă, după ce îşi încetează activitatea, adică după data

ieşirii din vigoare.

Ca excepţii de la principiul neultraactivităţii normei juridice, doctrina este

unanimă în a reţine:

- legile penale cu caracter temporar106

, care se aplică şi infracţiunii săvârşite în

timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită şi judecată în acest

interval de timp;

- legile care reglementează contractele în curs de executare, potrivit

principiului libertăţii contractuale şi respectării acordului de voinţă al părţilor.

c. Ieşirea din vigoare a normei juridice

Al treilea moment al acţiunii în timp al normei juridice îl reprezintă încetarea

efectelor acesteia, care se produce prin modalităţi specifice, şi anume107

:

1. abrogarea;

2. ajungerea la termen;

3. desuetudinea.

era prevăzută doar în art. 1 din Codul civil, …«după intrarea în vigoare a Constituţiei neretroactivitatea a devenit un

principiu constituţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui», cât şi tradiţia europeană, în

general, căci cele mai multe constituţii europene fie ignoră principiul, lăsându-l în seama legii, fie, cel mult, conferă

valoare constituţională neretroactivităţii legii penale”( D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 336 şi autorii

acolo citaţi). 104

Pentru o prezentare a argumentelor în sensul necesităţii principiului neretroactivităţii, a se vedea, N. Popa, op. cit.,

pp. 161-162; C. Voicu, op. cit., p. 149. 105

N. Popa, op. cit., p. 163; C. Voicu, op. cit., p. 150; I. Craiovan, op. cit., p. 153; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor,

op. cit., pp. 353-354. 106

N. Popa, op. cit., p. 164; C. Voicu, op. cit., p. 151; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 356. 107

N. Popa, op. cit., p. 165; C. Voicu, op. cit., pp. 151-152.

85

1. Abrogarea108

este procedeul prin care efectele juridice ale unui act normativ

sau ale unor dispoziţii legale încetează ca urmare a adoptării unui alt act normativ

posterior şi contrar.

Exemplu

- art. 74 din Legea nr. 227/2006109

privind prevenirea şi combaterea

dopajului în sport, republicată, prevede că „la data intrării în vigoare a

prezentei legi se abrogă Legea nr. 552/2004 privind prevenirea şi

combaterea dopajului în sport, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 1.215 din 17 decembrie 2004”.

Abrogarea se clasifică în raport cu două criterii:

a) În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului care face abrogarea,

aceasta poate fi: expresă şi tacită (implicită) 110

.

b) În funcţie de întinderea abrogării, aceasta poate fi: totală şi parţială.

2. Ajungerea la termen presupune încetarea efectelor unui act normativ

edictat pentru o perioadă delimitată de timp sau până la un anumit termen (o dată

calendaristică precizată).

Exemplu:

- art. 1 din Legea nr. 253/2009111

prevede că „în temeiul art. 115 alin. 1 din

Constituţia României, republicată, Guvernul este abilitat ca, de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea primei

sesiuni ordinare a anului 2009, şi până la reluarea lucrărilor

Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2009, să emită

ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, după cum

urmează”.

3. Desuetudinea este acea modalitate de ieşire din vigoare potrivit căreia o

normă juridică nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi

politice care au impus iniţial elaborarea ei.

108

A se vedea, N. Popa, op. cit., p. 165; C. Voicu, op. cit., p. 151; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 329;

Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 192. 109

Legea nr. 227/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 15 iunie 2006 şi

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 14 iulie 2009. 110

A se vedea, dispoziţiile art. 65 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 111

Legea nr. 253/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.

../../Sintact%202.0/cache/Legislatie/temp/00079863.htm

86

Exemplu:

- Legea nr. 18/1968 privind controlul averilor dobândite ilicit; Legea nr.

22/1969 privind regimul gestiunilor şi gestionarilor.

VIII.3.5.2. Acţiunea în spaţiu a normei juridice

Sub aspectul acţiunii normelor juridice în spaţiu se pune problema de a

clarifica aspectele legate de existenţa concomitentă a mai multor sisteme juridice,

pornind de la principiul dominant, respectiv principiul teritorialităţii112

, potrivit

căruia normele juridice acţionează asupra teritoriului statului al cărui organ le-a

edictat.

Excepţiile de la principiul teritorialităţii presupun fie că legea altui stat se

aplică în afara teritoriului naţional, fie că legea naţională nu se aplică pe teritoriul

statului unor bunuri sau persoane.

VIII.3.5.3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este guvernată de principiul

personalităţii, potrivit căruia, de regulă, toate peroanele aflate pe teritoriul unui stat

se supun normelor juridice ale statului respectiv.

Excepţiile de la acest principiu sunt reprezentate de privilegii şi imunităţi,

instituite în considerarea anumitor funcţii, fie în dreptul intern, fie în dreptul

internaţional113

.

Să ne reamintim

Norma juridică acţionează pe trei direcţii: în timp, în spaţiu şi asupra

persoanelor.

Acţiunea în timp se realizează prin parcurgerea a trei momente: intrarea în

vigoare, acţiunea în timp propriu-zisă şi ieşirea din vigoare.

112

N. Popa, op. cit., p. 168; C. Voicu, op. cit., p. 153; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 357; I. Craiovan,

op. cit., p. 156. 113

În acest sens, M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996. pp. 148-211, 414-451.

87

Acţiunea în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii potrivit căruia, de

regulă, normele juridice acţionează asupra teritoriului statului al cărui organ le-a

edictat.

Acţiunea asupra persoanelor este circumscrisă principiului personalităţii,

potrivit căruia, de regulă, toate peroanele aflate pe teritoriul unui stat se supun

normelor juridice ale statului respectiv.

VIII.4. Rezumat

1. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu,

elaborată sau recunoscută de către puterea de stat, în scopul asigurării ordinii sociale,

ce poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice sunt următoarele:

- are un caracter general şi impersonal;

- are un caracter obligatoriu;

- are un caracter tipic;

- implică un raport intersubiectiv.

3. Structura normei juridice se analizează sub două aspecte:

- structura logică (internă);

- structura tehnico-legislativă (externă).

Structura logică a normei juridice este trihotomică, având în componenţa sa

următoarele trei elemente:

- ipoteza;

- dispoziţia;

- sancţiunea.

Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară

de exprimare a conţinutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă şi clară.

4. Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii,

importanţa acestora fiind relevantă atât la nivel teoretic, cât mai ales practic.

5. Acţiunea normei juridice se realizează pe trei direcţii:

- Acţiunea în timp a normei juridice;

88

- Acţiunea în spaţiu a normei juridice;

- Acţiunea normei juridice asupra persoanelor.

VIII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Norma juridică reprezintă:

a. o normă etică;

b. o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau

recunoscută de puterea de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, ce

poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a

statului;

c. o funcţie a dreptului.

2. Care sunt trăsăturile caracteristice ale normei juridice:

a. este un raport social; este un raport de suprastructură; este un raport

voliţional; este un raport valoric; reprezintă o categorie istorică;

b. caracterul general şi impersonal; caracterul obligatoriu; caracterul tipic;

presupune un raport intersubiectiv;

c. nu are trăsături caracteristice specifice.

3. Structura logico-juridică a normei juridice cuprinde:

a. ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea;

b. alineate, articole, capitole,secţiuni, titluri;

c. caracterul obligatoriu.

4. Norma juridică acţionează:

a. numai asupra statului şi organelor statului;

b. în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor;

c. numai asupra persoanelor fizice şi juridice.

5. Norma juridică intră în vigoare:

a. la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României sau la o dată

ulterioară prevăzută în textul actului normativ;

b. la data publicării în Monitorul Oficial al României;

c. data intrării în vigoare nu se prevede.

89

6. Abrogarea reprezintă:

a. o modalitate de intrare în vigoare a unei legi;

b. o modalitate de ieşire din vigoare a unui act normativ;

c. o specie de act normativ.

7. Daţi exemplu de norme juridice cu ipoteză:

- strict determinată;

- relativ determinată;

- simplă;

- complexă.

8. Daţi exemplu de norme juridice cu dispoziţie:

- determinată;

- relativ determinată.

9. Daţi exemplu de norme juridice cu sancţiune:

- absolut determinată;

- relativ determinată;

- alternativă;

- cumulativă.

10. Daţi exemplu de norme juridice:

- onerative;

- prohibitive;

- permisive.

11. Daţi exemplu de norme juridice a căror intrare în vigoare se produce la 3

zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

12. Daţi exemplu de norme juridice a căror intrare în vigoare se produce la o

dată ulterioară.

13. Explicaţi principiile neretroactivităţii şi neultraactivităţii normei juridice şi

prezentaţi excepţiile de la aceste principii.

14. Daţi exemplu de abrogare expresă directă şi indirectă.

15. Daţi exemplu de ieşire din vigoare a unei norme juridice prin ajungere la

termen.

90

16. Explicaţi principiul teritorialităţii şi prezentaţi excepţiile de la acest

principiu.

17. Explicaţi principiul personalităţii şi prezentaţi excepţiile de la acest

principiu.

VIII.6. Bibliografie recomandată

Anghel, M., Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;

Ardeleanu, Anca-Monica, Teoria generală a dreptului, Editura Universităţii din

Bucureşti, Bucureşti, 2009;


2009;

Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan A., Revizuirea Constituţiei României,

Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;







Mazilu, D., Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,

2000;



Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2006;





91






Villiers, M. de, Renou,x Th.S., Code constitutionnel commenté et annoté, Litec,

2001;


92

Capitolul IX

IZVOARELE DREPTULUI

IX.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate izvoarele formale ale dreptului, în

general, şi ale dreptului românesc, în special.

IX.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea defini izvorul de drept şi

va putea prezenta conţinutul fiecăruia dintre izvoarele formale ale dreptului,

precizând care dintre acestea sunt şi izvoare ale dreptului românesc.


IX.3. Conţinut

IX.3.1. Definiţia şi clasificare izvoarelor dreptului

IX.3.2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului

IX.3.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

IX.3.2.2. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar

IX.3.2.3. Doctrina juridică

IX.3.2.4. Contractul normativ

IX.3.2.5. Actul normativ

IX.3.2.5.1. Definiţia actului normativ

IX.3.2.5.2. Sistemul actelor normative

93

IX.3.1. Definiţia şi clasificarea izvoarelor dreptului

Termenul de izvor de drept114

este analizat în Teoria generală a dreptului sub

două accepţiuni, sensuri115

:

- izvor de drept în sens material, prin care înţelegem factorii de configurare a

dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică116

;

- izvor de drept în sens formal, care desemnează forma exterioară, modalitatea

concretă de exprimare a dreptului în cadrul sistemelor de drept, pe parcursul evoluţiei

lor istorice117

.

IX.3.2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului

Având în vedere cele câteva consideraţii prezentate în cadrul secţiunii

anterioare şi ţinând seama de procesul evolutiv îndelungat al izvoarele formale ale

dreptului, considerăm că acestea sunt următoarele118

:

1. Obiceiul juridic (cutuma);

2. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar;

3. Doctrina juridică;

4. Contractul normativ;

5. Actul normativ.

IX.3.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

Având în vedere reglementările cuprinse în noul Cod civil, considerăm necesar

să pornim în analiza propusă de la prevederile acestuia. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1)

114

În literatura juridică, se foloseşte în desemnarea conceptului de izvoare ale dreptului şi sintagma „surse ale dreptului”

(D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 108). 115

N. Popa, op. cit., p. 173; C. Voicu, op. cit., p. 158; Sofia Popescu, op. cit., p. 143; I. Craiovan, op. cit., p. 162. În

literatura de specialitate, pe lângă cele două accepţiuni, au fost analizate încă două, respectiv, izvoarele documentare şi

sursele „reale” ale dreptului (pentru detalii, a se vedea, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp. 109-110). 116

N. Popa, op.cit., pp. 173-174. În acelaşi sens, C. Voicu, op. cit., p. 158; Sofia Popescu, op. cit., p. 143; I. Craiovan,

op. cit., p. 162; Lidia Barac, op. cit., p. 201. Pentru o opinie contrară, a se vedea, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor,

op. cit., p. 108, care consideră că „prin surse materiale ale dreptului înţelegem autorităţile care sunt abilitate să creeze

dreptul”. În acelaşi sens, Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 65. 117

N. Popa, op.cit., p. 174; C. Voicu, op. cit., p. 158; Sofia Popescu, op. cit., p. 144; I. Craiovan, op. cit., p. 162; D.C.

Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 108; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 66. 118

În acest sens, a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 178; C. Voicu, op. cit., p. 160.

94

din noul Cod civil, sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile

generale ale dreptului, iar conform alin. (6) al aceluiaşi articol, prin uzanţe se înţelege

obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Aşadar, spre deosebire de reglementarea

anterioară, se recunoaşte în mod expres valoarea de izvor de drept a cutumei, cu

condiţia să fie conformă ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 1 alin. (4) din noul

Cod civil).

Obiceiul juridic (cutuma) reprezintă o regulă generală de conduită, exprimată

în formă orală, ce se formează ca urmare a aplicării ei repetate, vreme îndelungată

într-o comunitate umană şi considerată dreaptă119

.

Considerăm că, în prezent, în dreptul românesc, cutuma, conformă ordinii

publice şi bunelor moravuri, constituie izvor de drept, fiind consacrate legal

două situaţii de aplicabilitate (art. 1 alin. 1-6 din noul Cod civil):

1. se aplică obiceiul sau cutuma, în cazurile neprevăzute de lege, deci în

lipsa unei trimiteri exprese, pentru a completa eventualele lacune ale dreptului

scris120

, cu precizarea că dreptul penal exclude rolul obiceiului ca izvor de drept.

2. se aplică în virtutea unei trimiteri exprese la aceasta, formulată într-un

act normativ, în materiile reglementate prin lege.

IX.3.2.2. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar

Practica judiciară sau jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de către instanţele judecătoreşti componente ale sistemului

de organizare judecătorească dintr-un stat, indiferent de gradul acestora121

.

Precedentul judiciar reprezintă totalitatea hotărârilor/deciziilor judiciare cu

caracter de îndrumare şi/sau care au forţă obligatorie pentru cazurile similare ce se

vor judeca în viitor. Pornind de la analiza unor dispoziţii legale, a doctrinei şi

jurisprudenţei vom constata existenţa a cel puţin trei situaţii care relevă importanţa

precedentului judiciar în sistemul de drept românesc: deciziile Înaltei Curţi de 119

Pentru definiţii ale obiceiului juridic, a se vedea, C. Voicu, op.cit., p. 178; I. Craiovan, op.cit., p. 165; Gh. I. Mihai,

R. I. Motică, op.cit., p. 94; Sofia Popescu, op.cit., p. 149; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 111; Roberta

Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 67. 120

A se vedea, în acest sens, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 115; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit.,

pp. 68-69. 121


95

Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în interesul legii, deciziile Curţii

Constituţionale şi hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au

anulat acte administrative cu caracter normativ.

Precizând că, recunoaşterea practicii judiciare şi a precedentului judiciar

constituie trăsătura caracteristică a sistemelor de drept anglo-saxon, care sunt sisteme

de drept jurisprudenţial122

, în dreptul românesc, integrat sistemului romano-

germanic123

, valoarea juridică a practicii judiciare şi a precedentului judiciar

rezidă în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele

normative, precum şi în perfecţionarea legislaţiei124

, în toate cele trei situaţii

prezentate precedentul judiciar apropiindu-se „mai mult de caracterul general

şi abstract al actelor normative”125

, caz în care putem invoca şi calitatea sa de

izvor de drept.

IX.3.2.3. Doctrina juridică

Doctrina juridică reprezintă totalitatea analizelor, studiilor, investigaţiilor şi

interpretărilor realizate de specialişti şi concretizate în opinii şi concluzii asupra

fenomenului juridic126

.

Deşi nu este izvor de drept, doctrina juridică are un rol esenţial în

orientarea şi perfecţionarea procesului de elaborare şi aplicare a dreptului.

IX.3.2.4. Contractul normativ

Contractul normativ este o specie de contract care cuprinde reglementări cu

caracter general, impersonal şi repetabil127

şi este izvor de drept pentru următoarele

ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul muncii şi dreptul internaţional public.

122

Pentru o prezentare detaliată, a se vedea, Sofia Popescu, op. cit., pp. 155-159. 123

În Franţa, funcţia principală a jurisprudenţei este cea de interpretare a legii. 124

În acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură

şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 49, citat şi de Maria Fodor, op. cit., 2008, p. 31. 125

Maria Fodor, op. cit., 2008, p. 30 şi autorii citaţi în nota 109. 126

C. Voicu, op. cit., p. 165; N. Popa, op. cit., p. 184. 127


96

IX.3.2.5. Actul normativ

IX.3.2.5.1. Definiţia actului normativ

Actul normativ reprezintă izvorul de drept creat de organe ale autorităţii

publice, învestite cu competenţe normative, care cuprinde norme juridice cu

caracter general şi obligatoriu, a căror aplicare poate fi realizată, în caz de

nevoie, pe calea forţei de constrângere a statului128

.

Precizări terminologice

Termenul „lege” are două sensuri:

- un sens larg şi comun, potrivit căruia legea reprezintă orice act normativ cu

putere obligatorie;

- un sens restrâns, conform căruia legea constituie actul normativ adoptat, după

o procedură specifică, de către Parlament.

IX.3.2.5.2. Sistemul actelor normative

Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar încadrându-se într-un

sistem normativ şi subordonându-se finalităţii acestuia.

Sistemul actelor normative cuprinde129

:

a) Constituţia;

b) legile şi alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament;

c) decretele prezidenţiale cu caracter normativ;

d) ordonanţele şi hotărârile de guvern;

e) alte acte normative aparţinând organelor centrale şi locale ale

administraţiei publice de stat.

a) Constituţia este definită în literatura de specialitate ca fiind un act politico-

juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau

în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a

puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a

128


A se vedea, N. Popa, op. cit., p. 195; C. Voicu, op. cit., p. 169. pentru o opinie diferită, a se vedea, Lidia Barac, op.

cit., pp. 185-186.

97

societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi

modificat potrivit unor proceduri speciale130

.

b) Legile şi alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament

Legile, în sens restrâns, sunt acte juridice exclusive ale Parlamentului, adoptate

potrivit unor proceduri specifice şi care reglementează relaţiile sociale cele mai

generale şi cele mai importante131

.

Art. 73 alin. 1 din Constituţie prevede: „Parlamentul adoptă legi

constituţionale, legi organice şi legi ordinare”. Rezultă că, potrivit criteriului forţei

juridice, legile se clasifică astfel:

- legile constituţionale;

- legile organice;

- legile ordinare.

c) Decretele prezidenţiale cu caracter normativ

Potrivit art. 100 alin. 1 din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale,

Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al

României, sub sancţiunea inexistenţei acestora.

După sfera de reglementare, decretele pot fi132

:

1. decrete cu caracter normativ

Exemplu:

- decretul prin care se declară starea de asediu, starea de urgenţă.

2. decrete cu caracter individual

Exemplu:

- decretele prin care se acordă decoraţii.

c) Ordonanţele şi hotărârile guvernului

Potrivit art. 108 alin. 1 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în

condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 alin. 3 din Constituţie), în domenii care nu

130

În acest sens, Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p. 26 şi C. Ionescu, Drept

constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 112, citat în nota 4. 131

I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.196; Maria

Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p. 224. 132

C. Voicu, op. cit., p. 170; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p. 254.

98

fac obiectul legilor organice. În legea de abilitare, Parlamentul stabileşte, în mod

obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de

abilitare o cere, ordonanţa trebuie să fie supusă Parlamentului spre aprobare, până la

împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând încetarea

efectelor ordonanţei.

În situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, art. 114 alin.

4 prevede posibilitatea ca Guvernul să adoptă ordonanţe de urgenţă, având obligaţia

de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

Hotărârile de Guvern sunt acte normative care se emit pentru organizarea

executării legilor, potrivit art. art. 108 alin. 2 din Constituţie.

e) Alte acte normative aparţinând organelor centrale sau locale ale

administraţiei publice de stat

Actele aparţinând acestor categorii de organe ale statului sunt considerate

izvoare de drept numai dacă au caracter normativ, deci cuprind norme juridice cu

caracter general şi obligatoriu. În această categorie includem: ordine; hotărâri;

decizii; dispoziţii; regulamente; instrucţiuni; norme metodologice.

Să ne reamintim

Termenul izvor de drept se analizează sub două aspecte:

- în sens material;

- în sens formal.

Izvoarele formale ale dreptului sunt:

1. obiceiul juridic (cutuma);

2. practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar;

3. doctrina juridică;

4. contractul normativ;

5. actul normativ.

99

IX.4. Rezumat

1. Termenul de izvor de drept este analizat sub două accepţiuni sau sensuri:

- izvor de drept în sens material;

- izvor de drept în sens formal.

2. Izvorul de drept în sens material desemnează factorii de configurare a

dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică. Izvoarele materiale,

denumite şi izvoare reale sau izvoare substanţiale, cuprind, aşadar, factorii

economici, sociali, politici, ideologici şi de altă natură, principii morale, filosofice,

religioase care determină şi condiţionează apariţia normelor juridice.

3. Izvorul de drept în sens formal reprezintă forma exterioară, modalitatea

concretă de exprimare a dreptului în cadrul sistemelor de drept, pe parcursul evoluţiei

lor istorice.

4. Izvoarele formale ale dreptului sunt următoarele:

a. Obiceiul juridic (cutuma);

b. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar;

c. Doctrina juridică;

d. Contractul normativ;

e. Actul normativ.

5. Este recomandat ca fiecare dintre izvoarele formale ale dreptului anterior

menţionate să fie studiate aprofundat pentru a stabili corect valoarea lor juridică în

diferite sisteme de drept.

IX.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizaţi sensurile termenului izvor de drept.

2. Definiţi conceptul de izvor de drept în sens material.

3. Definiţi conceptul de izvor de drept în sens formal.

4. Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului.

5. Izvoarele formale dreptului sunt următoarele:

a. obiceiul juridic(cutuma), practica judiciară şi precedentul judiciar,

doctrina juridică, contractul normativ, actul normativ;

100

b. principiile fundamentale ale dreptului;

c. abrogarea, ajungerea la termen şi desuetudinea.

6. Obiceiul juridic(cutuma) – definiţie şi exemplificare. Valoarea juridică a

cutumei în dreptul românesc.

7. Practica judiciară (jurisprudenţa) – definiţie şi valoarea juridică în dreptul

românesc.

8. Precedentul judiciar - definiţie şi valoarea juridică în dreptul românesc.

9. Doctrina juridică – definiţie şi valoarea juridică în dreptul românesc.

10. Contractul normativ - definiţie şi valoarea juridică în dreptul românesc.

11. Definiţia actului normativ.

12. Sistemul actelor normative cuprinde:

a. Constituţia; legile constituţionale; legile organice; legile ordinare; decretul

prezidenţial (când are caracter normativ); ordonanţele de urgenţă ale

Guvernului; ordonanţele de Guvern; hotărârile de Guvern; ordine,

hotărâri, dispoziţii, decizii, instrucţiuni etc.;

b. principiile fundamentale ale dreptului;

c. abrogarea, ajungerea la termen şi desuetudinea.

13. Care sunt tipurile de legi:

a. legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare;

b. ordonanţele şi hotărârile de Guvern;

c. ordinele, deciziile şi dispoziţiile.

14. Care sunt sensurile termenului „lege”?

IX.6. Bibliografie recomandată




2009;

101

Beleiu, Gh, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,

Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994;


Bucureşti, 1996;










Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997;












curente, ediţia 2, Editua C.H.Beck, Bucureşti, 2007;


Rosetti-Bălănescu, I., Sachelarie, O., Nedelcu, N.D., Principiile dreptului civil

român, Editura de Stat, Bucureşti, 1947;

102


Cluj, 1940;


Vrabie, Genoveva, Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Editura Ştefan

Procopiu, Iaşi, 1995.

103

Capitolul X

TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

X.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt incluse cunoştinţe referitoare la tehnica

legislativă şi la principalele aspecte vizând actele normative.

X.2. Competenţe conferite

După parcurgerea celui de-al zecelea capitol, studentul va putea defini

conceptul de tehnică legislativă, ca parte componentă a tehnicii juridice şi va putea

prezenta etapele elaborării actelor normative, precum şi părţile componente ale

acestora. De asemenea, studentul va avea capacitatea de a exemplifica principalele

evenimente legislative, toate aceste aspecte fiind reglementate de Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu

modificările şi completările ulterioare.


X.3. Conţinut

X.3.1. Conceptul de tehnică juridică

X.3.2. Componentele tehnicii juridice

X.3.3. Tehnica legislativă

X.3.3.1. Noţiune

X.3.3.2. Normele de tehnică legislativă

X.3.3.3. Principiile legiferării

X.3.4. Etapele elaborării actelor normative

X.3.5. Părţile constitutive ale actului normativ

X.3.6. Elementele de structură ale actului normativ

104

X.3.7. Tehnica sistematizării actelor normative

X.3.8. Evenimentele legislative

X.3.1. Conceptul de tehnică juridică

Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, metodelor,

procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de

iniţiere, elaborare, adoptare şi aplicare a actelor normative133

.

X.3.2. Componentele tehnicii juridice

Din definiţia anterior formulată, rezultă că tehnica juridică include două

componente (segmente) principale134

:

1. tehnica legislativă;

2. tehnica realizării dreptului.

X.3.3. Tehnica legislativă

X.3.3.1. Noţiune

Tehnica legislativă este o componentă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-

un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare

conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice135

.

Tehnica legislativă are la bază:

- norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă;

- principii proprii denumite principii ale legiferării.

133

C. Voicu, op. cit., pp. 176-177. În acelaşi sens, a se vedea, Lidia Barac, op. cit., pp. 181-182. Pentru alte definiţii ale

tehnicii juridice, a se vedea, N. Popa, op. cit., pp. 202-203; I. Craiovan. op. cit., p. 224; D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh.

Dănişor, op. cit., p. 219; 134

N. Popa, op. cit., p. 203; C. Voicu, op. cit., p. 177; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 115. 135

N. Popa, op. cit., p. 203. Pentru alte opinii, a se vedea, M. Djuvara, op. cit., p. 563; N. Titulescu, Essay sur une

théorie generale des droits eventuels, Bonvalot-Jouve, Paris, 1907, p.18.

105

X.3.3.2. Normele de tehnică legislativă

În dreptul românesc, aceste norme sunt cuprinse în Legea nr. 24/2000136

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectarea acestora fiind

obligatorie pentru elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor de guvern şi

pentru elaborarea şi adoptarea actelor normative aparţinând organelor centrale sau

locale ale administraţiei de stat.

X.3.3.3. Principiile legiferării

Din analizei dispoziţiilor legale şi a opiniilor exprimate în literatura de

specialitate, considerăm că principiile legiferării sunt următoarele137

:

A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor

juridice;

B. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului

(principiul echilibrului);

C. Principiul corelării sistemului actelor normative;

D. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea actelor

normative.

Să ne reamintim

Tehnica juridică are două componente:

- tehnica legislativă;

- tehnica realizării dreptului.


a) norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă cuprinse în

Legea nr. 24/2000, cu modificările şi completările ulterioare;

136

Legea nr. 24/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 31 martie 2000 şi

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004. Ulterior a fost modificată prin Legea

nr. 173/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2007 şi prin Legea nr. 194/2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007 137

În acest sens, a se vedea, N. Popa, op. cit., p.. 205-213; C. Voicu, op. cit., .p. 179-185; I. Craiovan, op. cit., .p. 226-

228.

106

b) principii proprii denumite principii ale legiferării, respectiv:

- principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor

juridice;

- principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica

dreptului (principiul echilibrului);

- principiul corelării sistemului actelor normative;

- principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea

actelor normative.

X.3.4. Etapele elaborării actelor normative

Din analiza dispoziţiilor legale şi a opiniilor diferite exprimate în literatura de

specialitate, considerăm că principalele etape în elaborarea actelor normative sunt138

:

A. Iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

B. Dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

C. Adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

D. Promulgarea legii;

E. Publicarea legii şi a celorlalte acte normative.

A. Iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului

altor acte normative

Iniţiativa privind revizuirea Constituţiei aparţine Preşedintelui României la

propunerea Guvernului, cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al

senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot,

care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din

138

A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., pp. 185-188. pentru alte opinii, a se vedea, Maria Năstase Georgescu,

Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p. 225; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 133.

107

aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000

de semnături în sprijinul acestei iniţiative, potrivit art. 150 alin. 1 şi 2 din Constituţie.

Potrivit art. 74 din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului,

deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu

drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în

flecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate

cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Această dispoziţie

constituţională vizează legile organice şi legile ordinare.

B. Dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului


Proiectele de legi şi propunerile legislative care intră în competenţa decizională

a Camerei Deputaţilor se supun dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă cameră

sesizată, iar cele care intră în competenţa decizională a Senatului se supun dezbaterii

şi adoptării, ca primă cameră sesizată, Camerei Deputaţilor139

.

C. Adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului


Potrivit art. 151 din Constituţie, proiectul sau propunerea de revizuire a legii

fundamentale trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de

cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura

de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă

comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi

senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în

cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Conform prevederilor art. 76 din Constituţie:

- legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu

votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;

139

Pentru detalii, a se vedea, Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, op. cit., p,. 228-229. M.

Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, op. cit., p,. 64-67.

108

- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi

din fiecare Cameră.

D. Promulgarea legii

Potrivit art. 77 alin. 1 şi 100 alin. 1, promulgarea legii se face, prin decret, în

cel mult 20 de zile de la primire.

Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,

reexaminarea legii.

Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea

constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii

adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin

care i s-a confirmat constituţionalitatea.

E. Publicarea legii şi a celorlalte acte normative

Potrivit prevederilor constituţionale şi ale Legii nr. 24/2000, republicată, în

vederea intrării lor în vigoare legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament,

ordonanţele şi hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale

autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte

normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publică

în Monitorul Oficial al României, Partea I.

X.3.5. Părţile constitutive ale actului normativ

Potrivit art. 38 din Legea nr. 24/2000, republicată, actul normativ are

următoarele părţi constitutive140

:

- titlul actului normativ;

- formula introductivă;

- preambulul;

140

A se vedea, în acest sens, şi C. Voicu, op. cit., p. 188; N. Popa, op. cit., p. 213; I. Craiovan, op. cit., p. 228; D.C.

Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp. 203-204; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., pp. 119-120; Lidia Barac, op.

cit., pp. 193-195.

109

- partea dispozitivă;

- formula de atestare a autenticităţii actului normativ.

X.3.6. Elementele de structură ale actului normativ

Pornind de la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 24/2000, republicată,

articolul141

reprezintă elementul structural de bază al părţii dispozitive, care

cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.

Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea „art.”.

În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod

organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte,

pentru asigurarea unei construcţii logice şi coerente a articolului.

Articolele pot fi grupate pe capitole, care se pot împărţi în secţiuni, iar acestea,

după caz, în paragrafe. La coduri şi la alte legi de mare întindere, capitolele pot fi

grupate - în ordine ascendentă - în titluri şi, după caz, în părţi, care, la rândul lor, se

pot constitui în cărţi; gruparea se face, în toate cazurile, în funcţie de legătura

organică dintre reglementările pe care le cuprind.

Să ne reamintim

Principalele etape în elaborarea actelor normative sunt:

- iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

- dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului

altor acte normative;

- adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

- promulgarea legii;

- publicarea legii şi a celorlalte acte normative.

141

A se vedea, N. Popa, op. cit., p. 214; C. Voicu, op. cit., p. 191; I. Craiovan, op. cit., p. 230; D.C. Dănişor, I. Dogaru,

Gh. Dănişor, op. cit., p. 203; Lidia Barac, op. cit., p. 195.

110

Părţile constitutive ale actelor normative sunt următoarele:



- preambulul;



X.3.7. Tehnica sistematizării actelor normative

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin sistematizare se înţelege

„ordonare, clase după un anumit sistem”142

.

Rezultă că, procesul de sistematizare a actelor normative (reglementărilor

juridice) presupune ordonarea acestora în funcţie de anumite criterii subiective şi

obiective143

.

Ca forme de sistematizare, doctrina144

a reţinut codificarea şi încorporarea.

A. Codificarea presupune reunirea, cuprinderea într-o structură unitară, sub

forma codului, a reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură

de drept, subordonate unor principii comune.

A. Încorporarea constă în gruparea actelor normative potrivit unor criterii

exterioare acestora (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii juridice),

fără a face vreo modificare conţinutului acestora.

X.3.8. Evenimentele legislative

Potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, republicată, după intrarea în vigoare a

unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente

142

E. Dima, D. Cobeţ, L. Mancea, E. Dănilă, G. Dima, A. Dănilă, L. Botoşineanu, op. cit., p. 1816. 143

În acest sens, I. Craiovan, op. cit., pp. 234-235. 144

N. Popa, op. cit., p. 216; C. Voicu, op. cit., p. 191; I. Craiovan, op. cit., p. 235.

111

legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea

sau altele asemenea.

Evenimentele legislative sunt145

:

1. modificarea actelor normative;

2. completarea actelor normative;

3. derogarea;

4. abrogarea actelor normative;

5. suspendarea actelor normative;

6. prelungirea, extinderea sau restrângerea aplicării actelor normative cu

aplicare limitată;

7. interpretarea legală;

8. republicarea actelor normative;

9. rectificarea actelor normative.

X.4. Rezumat

1. Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, metodelor, procedeelor şi

tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare,

adoptare şi aplicare a actelor normative.

2. Tehnica juridică are două componente principale:

- tehnica legislativă;

- tehnica realizării dreptului.

3. Tehnica legislativă este o componentă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un

complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare

conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice.


- norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă cuprinse în

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare;

145

A se vedea şi C. Voicu, op. cit., p. 193; Lidia Barac, op. cit., pp. 195-198.

112

- principii proprii denumite principii ale legiferării, respectiv: principiul

fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice;

principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului

(principiul echilibrului); principiul corelării sistemului actelor normative;

principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea actelor

normative.

4. Principalele etape în elaborarea actelor normative sunt:

- iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

- dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului

altor acte normative;

- adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor

acte normative;

- promulgarea legii;

- publicarea legii şi a celorlalte acte normative.

Părţile constitutive ale actelor normative sunt următoarele:



- preambulul;



5. Evenimentele legislative sunt:

- modificarea actelor normative;

- completarea actelor normative;

- derogarea;

- abrogarea actelor normative;

- suspendarea actelor normative;

- prelungirea, extinderea sau restrângerea aplicării actelor normative cu

aplicare limitată;

- interpretarea legală;

113

- republicarea actelor normative;

- rectificarea actelor normative.

X.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi tehnica juridică şi precizaţi componentele acesteia.

2. Tehnica legislativă reprezintă:

a. o metodă de interpretare a normelor juridice;

b. un eveniment legislativ;

c. un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă

corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.

3. Care este actul normativ ce cuprinde normele de tehnică legislativă?

4. Enumeraţi şi prezentaţi principiile legiferării.

5. Enumeraţi şi prezentaţi etapele elaborării actelor normative.

6. Iniţierea proiectului de act normativ constituie:

a. o metodă de interpretare a normelor juridice;

b. un eveniment legislativ;

c. o etapă în elaborarea actelor normative.

7. Adoptarea reprezintă:

a. un principiu de drept;

b. o normă juridică;

c. o etapă a elaborării actelor normative.

8. Enumeraţi părţile constitutive ale actelor normative şi exemplificaţi-le pe

diferite tipuri de acte normative.

9. Titlul actului normativ reprezintă:

a. o etapă în elaborarea actelor normative;

b. o parte constitutivă a actelor normative;

c. un fapt juridic.

10. Definiţi codificarea şi încorporarea.

11. Enumeraţi şi prezentaţi evenimentele legislative.

114

X.6. Bibliografie recomandată




2009;


Bucureşti, 1996;







Dabin, J., Théorie générale du droit, Bruxelles, 1969;

















115






Roubier, P., Théorie générale du droit, ed. II, Sirey, Paris, 1951;

Titulescu, N., Essay sur une théorie generale des droits eventuels, Bonvalot-Jouve,

Paris, 1907;


116

Capitolul XI

REALIZAREA DREPTULUI

XI.1. Introducere

Acest capitol tratează distincţia între formele realizării dreptului, respectiv

realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale şi aplicarea

dreptului, cu explicaţii pentru fiecare dintre cele două forme.

XI.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea face distincţia între cele

două forme ale realizării dreptului şi va fi capabil să prezinte, cu exemple concrete,

etapele aplicării dreptului.


XI.3. Conţinut

XI.3.1. Definiţia realizării dreptului

XI.3.2. Formele realizării dreptului

XI.3.2.1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea

dispoziţiilor legale


organele statului (aplicarea dreptului)

XI.3.1. Definiţia realizării dreptului

Realizarea dreptului reprezintă procesul de concretizare, de transpunere

în viaţă, a conţinutului normelor juridice în cadrul căruia subiectele de drept

117

respectă şi execută reglementările legale, iar organele de stat aplică dreptul, în

baza şi în limitele competenţei lor146

.

XI.3.2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului îmbracă două forme147

:

- Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale;

- Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele

statului (aplicarea dreptului).

XI.3.2.1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor

legale

Sintetic, realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale

prezintă, potrivit doctrinei juridice148

, următoarele trăsături:

- conformarea conduitei subiectelor de drept faţă de normele juridice,

indiferent de caracterul imperativ sau permisiv al acestor norme;

- asigurarea desfăşurării optime a raporturilor juridice;

- valorificarea drepturilor subiective recunoscute subiectelor de drept, prin

asumarea obligaţiilor juridice corelative acestor drepturi.


organele statului (aplicarea dreptului)

Fiind o formă complexă de realizare a dreptului, care presupune emiterea unor

acte de către autorităţile statului, vom defini aplicarea dreptului, vom preciza

noţiunea actului de aplicare, precum şi etapele procesului de aplicare a dreptului.

146

N. Popa, op. cit., p. 222. 147

Gh. C. Mihai, R. I. Motică, op. cit., p. 155; N. Popa. op. cit., p. 222; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p.

316; C. Voicu, op. cit., pp. 202-203. Pentru un punct de vedere diferit, a se vedea, I. Craiovan, op. cit., pp. 238-240 şi

Sofia Popescu, op. cit., pp. 251-278. 148

A se vedea, în acest sens, N. Popa, op. cit., pp. 225-226; C. Voicu, op. cit., p. 203.

118

a. Noţiunea aplicării dreptului

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de

acţiuni statale în scopul transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor

cuprinse în normele juridice149

.

b. Noţiunea şi trăsăturile actului de aplicare a dreptului

Actul de aplicare a dreptului reprezintă actul care finalizează activitatea

concretă a organului de stat, în exercitarea atribuţiilor sale, potrivit competenţei

legale150

.

Actul de aplicare a dreptului se deosebeşte de actul normativ prin următoarele

caracteristici151

:

- elaborarea actelor normative este de competenţa anumitor organe ale statului,

special abilitate în acest sens (Parlament, Guvern, organe centrale şi locale ale

administraţiei publice), în timp ce elaborarea actelor de aplicare a dreptului se

realizează de orice organ al statului sau, chiar de organizaţii nestatale, potrivit

competenţei stabilite.

- actele normative au caracter general, impersonal şi tipic, spre deosebire de

actele de aplicare a dreptului care au un caracter individual, concret şi determinat,

fiind emise în baza unor acte normative.

- actele normative sunt elaborate potrivit unor norme şi principii de tehnică

legislativă, cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, în timp ce actele de aplicare a dreptului sunt elaborate diferenţiat în funcţie

de ramurile de drept sau de instituţiile juridice.

- actele normative pot fi sistematizate, respectiv codificate (Codul muncii,

Codul fiscal) sau încorporate (baze de date legislative, normele juridice care

reglementează minoritatea), comparativ cu actele de aplicare a dreptului, care, fiind

în număr foarte mare, nu pot fi supuse unor asemenea operaţiuni.

149

N. Popa, op. cit., p.226; C. Voicu, op. cit., p. 203. 150


N. Popa, op. cit., pp. 229-231; C. Voicu, op. cit., pp. 204-205.

119

- actele normative devin obligatorii de la data intrării în vigoare şi acţionează

continuu până la data ieşirii din vigoare; actele de aplicare a dreptului sunt obligatorii

de la data comunicării lor părţilor interesate şi îşi epuizează efectele în momentul

adoptării de către organul competent.

- actul normativ este expresia voinţei legiuitorului care exprimă voinţa

generală, pe când actul de aplicare a dreptului este expresia voinţei unilaterale a unui

organ al statului.

- actele normative sunt supuse unui control parlamentar şi judecătoresc, iar

actele de aplicare a dreptului sunt supuse unui control al legalităţii exercitat pe cale

ierarhică sau judecătorească.

c. Etapele procesului de aplicare a dreptului

Procesul de aplicare a dreptului parcurge patru etape obligatorii152

:

1. stabilirea stării de fapt;

2. alegerea normei juridice;

3. interpretarea normei juridice;

4. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.

Să ne reamintim

Realizarea dreptului se poate înfăptui prin două forme:

- Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale;

- Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele


În aplicarea dreptului, organele competente emit acte de aplicare, ce nu trebuie

confundate cu actele normative.

152

N. Popa, op. cit., p. 232; C. Voicu, op. cit., p. 205; I. Craiovan, op. cit., pp. 242-243. În opinia altor autori (D.C.

Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 320), etapele procesului de aplicare a dreptului sunt: 1. determinarea stării

de fapt; 2. aplicarea normei faptelor constatate; 3. elaborarea şi emiterea actului de aplicare; 4. executarea actului de

aplicare.

120

XI.4. Rezumat

1. Realizarea dreptului reprezintă procesul de concretizare, de transpunere în

viaţă, a conţinutului normelor juridice în cadrul căruia subiectele de drept respectă şi

execută reglementările legale, iar organele de stat aplică dreptul, în baza şi în limitele

competenţei lor.

2. Formele realizării dreptului sunt următoarele:

- realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale;

- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele


3. Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni

statale în scopul transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în

normele juridice.

4. Actul de aplicare a dreptului reprezintă actul care finalizează activitatea

concretă a organului de stat, în exercitarea atribuţiilor sale, potrivit competenţei

legale.

5. Procesul de aplicare a dreptului parcurge patru etape obligatorii:

- stabilirea stării de fapt;

- alegerea normei juridice;

- interpretarea normei juridice;

- elaborarea şi emiterea actului de aplicare.

XI.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi realizarea dreptului

2. Enumeraţi formele de realizare a dreptului.

3. Prezentaţi realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor

legale.

4. Definiţi aplicarea dreptului.

5. Definiţia şi trăsăturile actului de aplicare a dreptului.

6. Enumeraţi şi prezentaţi etapele de aplicare a dreptului.

7. Legea reprezintă:

121

a. o specie de act normativ;

b. un act fără conţinut normativ;

c. un fapt juridic.

8. O hotărâre judecătorească reprezintă:

a. un act de aplicare a dreptului;

b. un act normativ;

c. o metodă de interpretare a normelor juridice.

9. Un proces-verbal de stabilire a unei contravenţii reprezintă:

a. un act normativ;

b. o metodă de cercetare juridică;

c. un act de aplicare a dreptului.

XI.6. Bibliografie recomandată




2009;


Bucureşti, 1996;











122







XI.7. Temă de control

Comparaţie între actul normativ şi actul de aplicare a dreptului.

123

Capitolul XII.

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

XII.1. Introducere

În cadrul acestui capitol este prezentată importanţa interpretării normelor

juridice şi a formelor, metodelor şi rezultatelor acesteia.

XII.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea defini conceptul de

interpretare a normelor juridice şi va fi capabil să utilizeze diferite metode de

interpretare, recunoscând rezultatele interpretării.


XII.3. Conţinut

XII.3.1. Definiţia şi importanţa interpretării normelor juridice

XII.3.2. Felurile (formele) interpretării normelor juridice

XII.3.3. Metodele interpretării normelor juridice

XII.3.4. Rezultatele interpretării normelor juridice

XII.3.1. Definiţia şi importanţa interpretării normelor juridice

Definiţia interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul logico-raţional de

stabilire a sensului şi/sau înţelesului exact al normelor juridice în vederea

124

aplicării acestora unor situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate

(soluţionate) de către organele de aplicare a dreptului153

.

Importanţa interpretării normelor juridice

În literatura de specialitate au fost reţinute mai multe argumente în susţinerea

necesităţii interpretării normelor juridice154

.

XII.3.2. Felurile (formele) interpretării normelor juridice

În Teoria generală a dreptului interpretarea normelor juridice a fost clasificată

clasifică în155

:

- interpretare oficială;

- interpretare neoficială.

Interpretarea oficială este acea formă a interpretării realizată de către

organele statului cu atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în

procesul aplicării acestora156

. La rândul său, aceasta poate fi157

:

- interpretarea legală158

;

- interpretarea judiciară sau cazuală159

.

Interpretarea neoficială sau doctrinară160

este acea formă a interpretării

juridice realizată de către teoreticienii şi practicienii dreptului, în activitatea de

153

A se vedea, în acelaşi sens, C. Voicu, op. cit., p. 252; N Popa, op. cit., p. 238; D. Mazilu, op. cit., p. 279; Roberta

Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 204. 154

C. Voicu, op.cit., p. 216; N. Popa, op. cit., pp. 236-240; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp. 380-

382;Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., pp. 207-208. 155

N. Popa, op. cit., p. 240; C. Voicu, op. cit., p. 218; I. Craiovan, op. cit., p. 247; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor,

op. cit., p. 382; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 209. 156

N. Popa, op. cit., p. 240. În acelaşi sens, C. Voicu, op. cit., p. 218; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p.

382; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., pp. 207-208. 157

N. Popa, op. cit., p. 241; C. Voicu, op. cit., p. 218; I. Craiovan, op. cit., pp. 247-248; Sofia Popescu, op. cit., p. 284.

Pentru o opinie diferită a se vedea, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 382; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op.

cit., p. 207. Autorii consideră că interpretarea oficială poate fi: autentică, judiciară şi administrativă. 158

Pentru detalii, a se vedea, N. Popa, op. cit., pp. 240-241; C. Voicu, op. cit., p. 218; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh.

Dănişor, op. cit., pp. 282-283; I. Craiovan, op. cit., pp. 247-248. 159

Pentru detalii, a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 241; C. Voicu, op. cit., p. 218; I. Craiovan, op. cit., p. 248; D.C.

Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 384; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., pp. 210-211. 160

N. Popa, op. cit., p. 242; C. Voicu, op. cit., p. 219; I. Craiovan, op. cit., p. 248; Sofia Popescu, op. cit., p. 285; D.C.

Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 386; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 211.

125

cercetare ştiinţifică, concretizată în formularea unor concluzii asupra fenomenului

juridic, în general. Interpretarea neoficială nu are forţă juridică şi nu este obligatorie.

XII.3.3. Metodele interpretării normelor juridice

Metodele de interpretare a normelor juridice, aşa cum au fost sintetizate în

doctrină, sunt următoarele161

:

- metoda gramaticală;

- metoda sistematică;

- metoda istorică;

- metoda logică;

- analogia (metoda teleologică).

1. Metoda gramaticală presupune utilizarea procedeelor de analiză

morfologică şi sintactică a textului normei juridice, prin stabilirea înţelesului unor

cuvinte şi expresii, valorificarea semnelor de punctuaţie, folosirea conjuncţiilor ca

legătură între cuvinte şi fraze.

Exemplu:

- Titlul VIII din Partea generală a Codului penal se intitulează Înţelesul

unor termeni sau expresii în legea penală şi se definesc în art. 141-154

următoarele: legea penală, pedeapsa prevăzută de lege, teritoriul,

infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, săvârşirea unei infracţiuni, public,

consecinţe deosebit de grave, funcţionar public şi funcţionar, rude

apropiate, membru de familie, secrete de stat şi înscrisuri oficiale, arme,

faptă săvârşită în public, timp de război, calculul timpului.

2. Metoda sistematică constă în stabilirea înţelesului unor norme juridice prin

identificarea poziţiei lor în cadrul actului normativ ce le cuprinde, a instituţiei juridice

161

C. Voicu, op. cit., p. 219; N Popa, op. cit., p. 242. În opinia altor autori, nu se reţine printre metodele de interpretare

a normelor juridice analogia, dar, se adaugă metoda teleologică. În acest sens, I. Craiovan, op. cit., pp. 254-256; Sofia

Popescu, op. cit., p. 285; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp. 392-396; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit.,

p. 213.

126

la care fac referire, a ramurii de drept sau chiar a sistemului de drept ori a principiilor

fundamentale ale dreptului, urmărind corelarea lor cu alte dispoziţii legale.

Exemplu:

- normele juridice care reglementează statutul juridic al diferitelor categorii

socio-profesionale (poliţişti, funcţionari publici, judecători) trebuie

raportate la prevederile Codului muncii, pentru o corectă înţelegere a

voinţei legiuitorului.

3. Metoda istorică constă în explicarea înţelesului normei juridice prin luarea

în considerare a tuturor împrejurărilor sociale şi juridice care au stat la baza elaborării

şi adoptării legii (occasio legis), în vederea determinării scopului urmărit de legiuitor

(ratio legis)162

.

4. Metoda logică presupune utilizarea procedeelor şi demonstraţiilor logicii

formale, a raţionamentelor deductive sau inductive în scopul stabilirii sensului

normei juridice supuse interpretării163

.

În procesul interpretării normelor juridice, printre cele mai frecvent folosite

raţionamente logice menţionăm164

:

- excepţia este de strică interpretare (exceptio est strictissimae

interpretationis)

- unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non

dintinguit nec nos distinguere debemus)

- legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul

neaplicării ei

Argumentele logice folosite în activitatea de interpretare sunt165

:

- argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus;

- argumentul a fortiori (cu atât mai mult);

162

C. Voicu, op. cit., p. 221; N. Popa, op. cit., pp. 244-245; Sofia Popescu, op. cit., p. 291; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh.

Dănişor, op. cit., p. 395. 163

A se vedea, în acest sens, N. Popa, op. cit., p. 245; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 394; C. Voicu,

op. cit., p. 222; I. Craiovan, op. cit., p. 255; Sofia Popescu, op. cit., p. 286. 164

C. Voicu, op. cit., pp. 222-223. 165

N. Popa, op. cit., pp. 245-246; C. Voicu, op. cit., pp. 223-224; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp.

394-395; I. Craiovan, op. cit., pp. 255-256; Sofia Popescu, op. cit., pp. 286-287.

127

- argumentul a pari (pentru situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii

identice);

- argumentul a simili ad simile presupune că reglementarea unei situaţii este

aplicabilă tuturor celor similare dacă legea nu prevede altfel.

- argumentul ad absurdum presupune stabilirea adevărului tezei de

demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice;

- argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin);

- argumentul eius est interpretări legem cuius est condere (cel care face legea

o poate şi interpreta).

- argumentul in dubio pro reo (îndoiala profită acuzatului), găsindu-şi

aplicabilitate numai în materia dreptului penal166

.

5. Metoda analogiei se utilizează atunci când, organele de aplicare a dreptului,

fiind sesizate pentru soluţionarea unor cauze, nu găsesc norme juridice pe care să le

aleagă pentru încadrarea situaţiilor de fapt constatate.

Metoda analogiei nu poate fi folosită în cazul legilor penale, a celor cu caracter

fiscal sau în cazul celor care reglementează competenţa autorităţilor publice167

.

Să ne reamintim

Pentru a obţine rezultate corecte, este necesară utilizarea conjugată a metodelor

de interpretare.

XII.3.4. Rezultatele interpretării normelor juridice

Utilizarea metodelor analizate anterior, pot conduce, după caz la obţinerea unor

rezultate ale interpretării care pot fi restrictive, extensive sau concordante întru totul

prevederilor normei juridice.

În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi168

:

166

C. Voicu, op. cit., p. 224. 167

D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 398.

128

1. interpretare literală;

2. interpretare extensivă;

3. interpretare restrictivă.

1. Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când între textul

normei juridice şi sfera cazurilor pe care le descrie există o deplină concordanţă,

nefiind necesară nici extinderea, nici restrângerea aplicării normei respective.

Exemplu:

- potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al

adopţiei, republicată, prevede că adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către

acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi

sau foşti soţi sunt interzise.

2. Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textul

normei juridice urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate,

deoarece concluzia rezultată în procesul interpretării este că sfera cazurilor la care se

referă este în realitate mai largă decât rezultă din redactarea strictă a textului actului

normativ.

Exemplu:

- art. 56 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, republicată, prevede că: „După

intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot

interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea,

completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele

asemenea”. Aşadar, pot fi calificate evenimente legislative, pe lângă cele

expres menţionate, şi altele ce vor fi identificate inclusiv prin interpretare.

3. Interpretarea restrictivă se produce în situaţia în care textul normei

juridice interpretate urmează să fie aplicat unui număr mai mic de cazuri decât cel la

care se referă norma juridică, deoarece în urma analizei efectuate rezultă că sfera

acestor cazuri este mai restrânsă decât arată formularea normei juridice.

168

N. Popa, op. cit., p. 248; C. Voicu, op. cit., p. 225; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 396; I. Craiovan,

op. cit., pp. 256-257; Roberta Niţoiu, A. Şorop, op. cit., p. 212.

129

Exemplu:

- potrivit art. 21 alin. 1 din Constituţie, „orice persoană se poate adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale

legitime”, însă, prin interpretare, rezultă că se pot adresa justiţiei numai

persoanele care pot avea capacitate procesuală.

XII.4. Rezumat

1. Interpretarea normelor juridice desemnează procesul logico-raţional de

stabilire a sensului şi/sau înţelesului exact al normelor juridice în vederea aplicării

acestora unor situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluţionate) de

către organele de aplicare a dreptului.

2. Interpretarea normelor juridice îmbracă este de două feluri:

- interpretare oficială;

- interpretare neoficială.

3. Metodele de interpretare a normelor juridice, aşa cum au fost sintetizate în

doctrină, sunt următoarele:

- metoda gramaticală;

- metoda sistematică;

- metoda istorică;

- metoda logică;

- analogia (metoda teleologică).

4. În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:

1. interpretare literală;

2. interpretare extensivă;

3. interpretare restrictivă.

5. Interpretarea normelor juridice prezintă un interes teoretic, dar, mai ales,

practic deosebit, fără de care sensul/înţelesul exact al unei norme juridice nu poate fi

pe deplin lămurit.

130

XII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi interpretarea normelor juridice.

2. Care sunt formele interpretării normelor juridice?

3. Explicaţi interpretarea oficială.

4. Explicaţi interpretarea neoficială.

5. Enumeraţi şi prezentaţi metodele de interpretare a normelor juridice.

6. Definiţi şi exemplificaţi interpretarea literală.

7. Definiţi şi exemplificaţi interpretarea extensivă.

8. Definiţi şi exemplificaţi interpretarea restrictivă.

9. Metoda gramaticală este:

a. o metodă de cercetare ştiinţifică juridică;

b. o metodă de interpretare a normelor juridice;

c. o metodă cantitativă.

10. În exemplul următor „În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă (O.U.G. nr.

195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006,

cu modificările şi completările ulterioare), termenii şi expresiile de mai jos au

următoarea semnificaţie:

1. accident ecologic - evenimentul produs ca urmare a unor neprevăzute

deversări/emisii de substanţe sau preparate periculoase/poluante, sub formă lichidă,

solidă, gazoasă ori sub formă de vapori sau de energie, rezultate din desfăşurarea

unor activităţi antropice necontrolate/ bruşte, prin care se deteriorează ori se distrug

ecosistemele naturale şi antropice;

2. acte de reglementare - aviz de mediu, acord de mediu, aviz Natura 2000,

autorizaţie de mediu, autorizaţie integrată de mediu, autorizaţie privind emisiile de

gaze cu efect de seră, autorizaţie privind activităţi cu organisme modificate genetic;

3. acord de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru

protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect…”este o

interpretare:

a. legală;

131

b. doctrinară;

c. sistematică.

XII.6. Bibliografie recomandată




2009;


Bucureşti, 1996;










2000;











132

Capitolul XIII.

RAPORTUL JURIDIC

XIII.1. Introducere

Acest capitol tratează definiţia, trăsăturile subiectele, conţinutul şi obiectul

raportului juridic.

XIII.2. Competenţe conferite

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea defini raportul juridic şi

va avea capacitatea de a prezenta, exemplificând, trăsăturile, conţinutul şi obiectul

acestuia.

Durata medie de parcurgere a acestui este de aproximativ 2 ore.

XIII.3. Conţinut

XIII.3.1. Definiţia raportului juridic

XIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

XIII.3.2.1. Raportul juridic este un raport social

XIII.3.2.2 Raportul juridic este un raport de suprastructură

XIII.3.2.3. Raportul juridic este un raport voliţional

XIII.3.2.4. Raportul juridic este un raport valoric

XIII.3.2.5. Raportul juridic reprezintă o categorie istorică

XIII.3.3. Premisele raportului juridic

XIII.3.4. Subiectele raportului juridic

XIII.3.4.1. Conceptul de subiect de drept

XIII.3.4.2. Capacitatea juridică – condiţia calităţii de subiect de drept

XIII.3.4.3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

XIII.3.5. Conţinutul raportului juridic

133

XIII.3.6. Obiectul raportului juridic

XIII.3.7. Faptul juridic

XIII.3.1. Definiţia raportului juridic

Raportul juridic reprezintă o legătură (relaţie) socială între participanţi

determinanţi, reglementată de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe

calea forţei de constrângere a statului şi caracterizată prin existenţa drepturilor

şi obligaţiilor juridice169

.

XIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

Din definiţia formulată anterior şi ţinând seama de opiniile exprimate în

literatura de specialitate170

, considerăm că raportul juridic prezintă următoarele

trăsături:

- Raportul juridic este un raport social;

- Raportul juridic este un raport de suprastructură;

- Raportul juridic este un raport voliţional;

- Raportul juridic este un raport valoric;

- Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.

XIII.3.2.1. Raportul juridic este un raport social

Definind raportul juridic ca legătură socială, rezultă că el se poate stabili numai

între persoane, şi în niciun caz între persoane şi bunuri, aşa cum s-a susţinut în

literatura de specialitate veche171

.

169

C. Voicu, op.cit., p. 230. 170

A se vedea, în acest sens, N. Popa, op.cit., pp. 254-260; C. Voicu, op.cit., pp. 231-232; I. Craiovan, op. cit., pp. 194-

195; Lidia Barac, op. cit., p. 51; Anca-Monica Ardeleanu, op. cit., pp. 174-179. 171

A se vedea, pentru această opinie, I. Ceterchi, I. Demeter, V. Hanga, G.H. Boboş, M. Luburici, D. Maziliu, C. Zota,

Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 367. În acelaşi sens, a se

vedea, autorii citaţi de N. Popa, op. cit., p. 254, nota 1.

134

Concluzionând, raportul juridic poate lua naştere numai între subiecte de drept,

adică între persoane fizice sau juridice, între persoane fizice sau juridice şi organele

statului, precum şi între organele statului.

XIII.3.2.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură

Aşa cum am arătat, raporturile juridice sunt parte a sistemului raporturilor

sociale şi, astfel, vom spune că această trăsătură se explică prin faptul că raporturile

juridice influenţează toate celelalte categorii de raporturi sociale, materiale şi

ideologice, fiind la rândul lor influenţate de acestea172

.

De notat este faptul că unele relaţii sociale nu pot îmbrăca decât forma

raporturilor juridice, precum raporturile juridice procesuale173

.

XIII.3.2.3. Raportul juridic este un raport voliţional

Esenţa acestei trăsături a raportului juridic constă în manifestarea voinţei

subiectelor de drept în sensul naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice174

.

Raportul juridic se caracterizează prin existenţa a două voinţe: voinţa

subiectelor participante şi voinţa statului, exprimată prin norma juridică, voinţă căruia

trebuie să i se subordoneze voinţa participanţilor determinanţi ai raportului juridic, în

sensul adoptării de către aceştia a conduitei prescrise. Sub acest aspect, al întâlnirii

celor două voinţe, raportul juridic poate fi considerat un raport dublu voliţional175

.

XIII.3.2.4. Raportul juridic este un raport valoric

În normele juridice sunt consacrate toate valorile fundamentale ale unei

societăţi, dar concretizarea acestor valori se regăseşte în conţinutul raporturilor

juridice, ca principală formă de transpunere în practică a dispoziţiilor legale176

.

172


N. Popa, op.cit., p. 255; Lidia Barac, op. cit., p. 54; Anca-Monica Ardeleanu, op. cit., p. 176. 174

Pentru o amplă teoretizare a acestei trăsături a raportului juridic a se vedea N. Popa, op.cit., pp. 256-259. 175

N. Popa, op. cit., p. 257; C. Voicu, op. cit., p. 231; I. Craiovan, op. cit., p. 195; Lidia Barac, op. cit., p. 52; Anca-

Monica Ardeleanu, op. cit., p. 177. 176

A se vedea, în acest sens, N. Popa, op. cit., p. 259; C. Voicu, op. cit., p. 232; Lidia Barac, op. cit., p. 54; Anca-

Monica Ardeleanu, op. cit., p. 178.

135

XIII.3.2.5 Raportul juridic reprezintă o categorie istorică

Această trăsătură exprimă ideea că raporturile juridice trebuie privite prin

raportare la tipul de organizare socială, întrucât fiecare tip de societate este

caracterizată de un anumit tip de raporturi juridice177

.

XIII.3.3. Premisele raportului juridic

Aceste premise sunt următoarele178

:

- norma juridică;

- subiectele de drept;

- faptele juridice.

XIII.3.4. Subiectele raportului juridic

XIII.3.4.1. Conceptul de subiect de drept

Persoana în sens juridic desemnează orice entitate aptă să fie titulară de

drepturi şi obligaţii juridice179

.

Subiectul de drept este titularul de drepturi şi obligaţii juridice180

.

Subiect al raportului juridic este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice de

natură a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic determinat181

.

XIII.3.4.2. Capacitatea juridică – condiţie a calităţii de subiect de drept

Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea recunoscută de lege persoanelor

fizice şi juridice de a fi titulare de drepturi şi obligaţii juridice, fiind o condiţie a

calităţii de subiect de drept182

.

177

C. Voicu, op.cit. p. 232. 178

N. Popa, op. cit., p. 250; C. Voicu, op. cit., p. 230; I. Craiovan, op. cit., p. 193; Anca-Monica Ardeleanu, op. cit., p.

172. Alţi autori menţionează numai două premise ale raportului juridic, respectiv norma juridică şi faptele şi actele

juridice (Lidia Barac, op. cit., pp. 36-50), iar într-o altă opinie premisele sunt denumite condiţii şi sunt considerate a fi

norma juridică şi faptele juridice (Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.

218). 179

În acelaşi sens, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 275. 180

A se vedea, în acelaşi sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 66. 181

Pentru o opinie similară, Lidia Barac, op. cit., p. 55.

136

Având în vedere multiplele accepţiuni ale noţiunii de capacitate, identificate în

raport cu diferite ramuri de drept, capacitatea juridică, din punct de vedere al Teoriei

generale a dreptului, se clasifică în183

:

- capacitate juridică generală;

- capacitate juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea recunoscută de lege de a

participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice în toate categoriile de raporturi

juridice, fără a fi condiţionată de îndeplinirea unor calităţi speciale184

.

Capacitatea juridică specială este aptitudinea recunoscută de lege de a

participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice în raporturi juridice în care trebuie

îndeplinite anumite condiţii (calitatea de expert contabil, de auditor financiar, de

magistrat, de organ al statului)185

.

XIII.3.4.3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

În funcţie de posibilitatea ca activităţile umane să fie realizate în mod

individual sau în forme colective, subiectele raportului juridic pot fi186

:

1. subiecte individuale;

2. subiecte colective.

1. Subiectele individuale187

sunt persoanele fizice188

.

Pot fi subiecte individuale ale raporturilor juridice:

- cetăţenii;

- cetăţenii străini;

- apatrizii.

182


N. Popa, op.cit., p. 265; C. Voicu, op.cit., p. 233; I. Craiovan, op. cit., p. 197. 184

În acest sens, a se vedea, N. Popa, op. cit., p. 265; C. Voicu, op. cit., p. 233. 185

Ibidem. 186

N. Popa, op. cit., p. 265; C. Voicu, op. cit., p. 233; I. Craiovan, op. cit., p. 199. Alţi autori clasifică subiectele

raportului juridic în persoane fizice şi persoane juridice (D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 275; Sofia

Popescu, op. cit., p. 228). 187

Pentru o prezentare detaliată, a se vedea, N. Popa, op.cit., pp. 266-267. 188

Referitor la persoana fizică, a se vedea, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp. 275-281.

137

2. Subiectele colective sunt189

:

- statul;

- organele de stat;

- persoanele juridice.

XIII.3.5. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor şi

obligaţiilor subiectelor participante la un raport juridic determinat, aşa cum

sunt prevăzute de norma juridică190

.

Pornind de la strânsa corelaţie şi intercondiţionalitate recunoscută între drepturi

şi obligaţii potrivit căreia un drept nu poate exista fără o obligaţie corelativă, după

cum o obligaţie nu poate exista fără dreptul de a pretinde191

vom face câteva precizări

referitoare la drepturile subiective şi la obligaţiile juridice.

1. Dreptul subiectiv reprezintă facultatea (posibilitatea) recunoscută de lege

unei persoane fizice sau juridice, subiect al unui raport juridic determinat192

:

2. Obligaţia juridică, ca element al raportului juridic193

, reprezintă îndatorirea

ce revine subiectului obligat de a avea o anumită conduită prescrisă de norma

juridică, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, şi impusă, în caz de

nerespectare, prin forţa de constrângere a statului194

.

Concluzionând, putem spune că în ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic

se reţine raportul drept-obligaţie, întrucât dreptul nu poate fi despărţit de obligaţie şi

nici obligaţia de drept195

.

189


N. Popa, op. cit., p. 272; C. Voicu, op. cit., p. 237; I. Craiovan, op. cit., p. 199; Sofia Popescu, op. cit., p. 233; Lidia

Barac, op. cit., p. 56. 191

N. Popa, op.cit., p. 273. 192

Gh. Beleiu, op. cit., pp. 74-75; N. Popa, op.cit. p, 279, C. Voicu, op.cit., p. 237. 193

Alături de sensul precizat, respectiv element al conţinutului raportului juridic, obligaţia juridică poate desemna

raportul juridic de obligaţie, în sens larg, sau poate fi folosită cu sensul de înscris constatator. În acest sens, Gh. Beleiu,

op. cit., p. 82; I. Craiovan, op.cit., p. 201. 194

Gh. Beleiu, op. cit., p. 82; C. Voicu, op. cit., p. 237. 195

A se vedea, în acest sens, Lidia Barac, op. cit., p. 63.

138

XIII.3.6. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se

realizează de către subiectele raportului juridic ca urmare a exercitării

drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ce le revin196

.

Să ne reamintim

Conţinutul raportului juridic nu trebuie confundat cu obiectul acestuia.

XIII.3.7. Faptul juridic

Faptul juridic reprezintă orice împrejurare, stare de fapt reală, eveniment

sau faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc

în baza dreptului obiectiv197

.

Pentru ca un fapt social să devină fapt juridic trebuie ca acesta să fie suficient

de important pentru viaţa socială, astfel încât să se justifice o reglementare juridică, în

temeiul căreia să se nască, modifice sau stingă raporturi juridice198

.

În raport de legătura cu voinţa umană, adică de intervenţia sau neintervenţia

acesteia, faptele juridice se clasifică în:

- evenimente199

sau fapte juridice involuntare200

;

- acţiuni umane201

sau fapte voluntare202

.

XIII.4. Rezumat

1. Raportul juridic reprezintă o legătură (relaţie) socială între participanţi

determinanţi, reglementată de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea

196

Gh. Beleiu, op. cit., p. 89; C. Voicu, op.cit., p. 238; N. Popa, op.cit., p. 276; I. Craiovan, op. cit., p. 203. 197

C. Voicu, op.cit., p. 238; D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op.cit., p. 305. 198

N. Popa, op.cit., p. 276. 199

Gh. Beleiu, op. cit., p. 101; N. Popa, op. cit., p. 277; C. Voicu, op.cit., p. 238-239; I. Craiovan, op. cit., p. 204. 200

D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op.cit., p. 306. 201

Gh. Beleiu, op. cit., p. 101; N. Popa, op. cit., p. 277; C. Voicu, op.cit., p. 239; I. Craiovan, op. cit., p. 204. 202

D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op.cit., p. 306.

139

forţei de constrângere a statului şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi

obligaţiilor juridice.

Raportul juridic prezintă următoarele trăsături:

- este un raport social;

- este un raport de suprastructură;

- este un raport voliţional;

- este un raport valoric;

- reprezintă o categorie istorică.

2. Premisele raportului juridic sunt următoarele:

- norma juridică;

- subiectele de drept;

- faptele juridice.

3. Subiect al raportului juridic este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice

de natură a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic determinat.

Subiectele raportului juridic pot fi:

- subiecte individuale (cetăţenii, cetăţenii străini, apatrizii);

- subiecte colective (statul, organele de stat, persoanele juridice).

4. Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor şi obligaţiilor

subiectelor participante la un raport juridic determinat, aşa cum sunt prevăzute de

norma juridică.

Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează

de către subiectele raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii

obligaţiilor ce le revin.

5. Faptul juridic reprezintă orice împrejurare, stare de fapt reală, eveniment sau

faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc în baza

dreptului obiectiv.

În raport de legătura cu voinţa umană, faptele juridice se clasifică în:

- evenimente sau fapte juridice involuntare;

- acţiuni umane sau fapte voluntare.

140

XIII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi raportul juridic şi prezentaţi trăsăturile acestuia.

2. Enumeraţi premisele raportului juridic.

3. Definiţi conceptele de persoană în sens juridic, subiect de drept şi subiect al

raportului juridic.

4. Care sunt subiectele de drept individuale?

5. Care sunt subiectele de drept colective?

6. Explicaţi de ce capacitatea juridică este o condiţie a calităţii de subiect de

drept?

7. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante la un raport

juridic determinat, prevăzute de norma juridică reprezintă:

a. conţinutul raportului juridic;

b. obiectul raportului juridic;

c. o formă de răspundere juridică.

8. Conduita umană ce se realizează de către subiectele raportului juridic ca

urmare a exercitării drepturilor şi obligaţiilor ce le revin reprezintă:

a. conţinutul raportului juridic;

b. obiectul raportului juridic;

c. o formă de răspundere juridică.

9. Definiţi faptul juridic.

10. Definiţi şi exemplificaţi evenimentele (faptele juridice involuntare) şi

acţiunile umane (faptele juridice voluntare).

XIII.6. Bibliografie recomandată




2009;



141


Bucureşti, 1996;











2000;














Procopiu, Iaşi, 1995.

142

Capitolul XIV.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

XIV.1. Introducere

Acest capitol cuprinde cunoştinţe referitoare la noţiunea, formele şi condiţiile

răspunderii juridice.

XIV.2. Competenţe conferite

După parcurgerea ultimului capitol, studentul va putea defini răspunderea

juridică şi va fi capabil să expună formele şi condiţiile acesteia.


XIV.3. Conţinut

XIV.3.1. Noţiunea răspunderii juridice

XIV.3.2. Formele răspunderii juridice

XIV.3.3. Condiţiile răspunderii juridice

XIV.3.1. Noţiunea răspunderii juridice

Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma juridică între

persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de

aplicare a legii203

.

203

C. Voicu, op. cit., p. 243. În acelaşi sens, a se vedea, M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pp. 31-32.

143

XIV.3.2. Formele răspunderii juridice

Principalele forme ale răspunderii juridice sunt următoarele204

:

- răspunderea civilă;

- răspunderea administrativă;

- răspunderea penală;

- răspunderea specială.

Să ne reamintim

Răspunderea juridică, în oricare din formele ei, nu se confundă cu

responsabilitatea juridică.

XIV.3.3. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru declanşarea răspunderii juridice, în oricare din formele sale, este

necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii205

:

a) conduita ilicită;

b) vinovăţia;

c) legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.

a. Conduita ilicită reprezintă comportamentul concret prin care se încalcă o

dispoziţie legală şi se poate realiza fie printr-o acţiune, fie poate consta într-o

inacţiune.

Exemplu:

- distrugerea unui bun (acţiune);

- nedepunerea unei declaraţii a cărei depunere era obligatorie (inacţiune

sau abstenţiune)

204

A se vedea, cu unele diferenţieri, C. Voicu, op. cit., pp. 246-252; Lidia Barac, op. cit, pp. 228-236; N. Popa, op. cit.,

pp. 283-284; I. Craiovan, op. cit., pp. 263-267. 205

N. Popa, op. cit., pp. 285-287; C. Voicu, op. cit., pp. 244-245. Pentru analiza şi a altor condiţii, a se vedea, I.

Craiovan, op. cit., pp. 267-271.

144

b. Vinovăţia (condiţie subiectivă) este atitudinea psihică a persoanei care

comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.

Formele vinovăţiei sunt206

:

- intenţia se clasifică în:

a) intenţia directă există atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale,

urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) intenţia indirectă există atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale

şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

- culpa se clasifică în:

a) culpa cu prevedere (uşurinţa) există atunci când subiectul prevede

rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va

produce;

b) culpa simplă (neglijenţa) există atunci când subiectul nu prevede

rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

c. Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia este o

condiţie obiectivă a răspunderii juridice întrucât, pentru angajarea acesteia, este

necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a faptei subiectului de drept

determinat207

.

Exemplu:

- în cazul uciderii unei persoane, pentru ca autorul faptei de lovire să

răspundă omor este necesar ca moartea persoanei să aibă drept cauză

directă acţiunea de lovire.

XIV.4. Rezumat

1. Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma juridică între

persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a

legii.

2. Trăsăturile caracteristice ale răspunderii juridice sunt următoarele:

206

M. Apetrei, op. cit., p. 89. 207


145

- este un raport juridic de constrângere;

- conţinutul acestui raport este format din drepturile şi obligaţiile ce iau

naştere prin încălcarea unei norme juridice;

- obiectul răspunderii juridice este sancţiunea ce se aplică de către organul de

aplicare a dreptului;

- răspunderea intervine în baza legii, adică este întotdeauna legală;

- stabilirea formei răspunderii este prerogativa unor organe special abilitate

ale statului.

3. Formele răspunderii juridice sunt următoarele:

- răspunderea civilă;

- răspunderea administrativă;

- răspunderea penală;

- răspunderea specială.

4. Pentru declanşarea răspunderii juridice, în oricare din formele sale, este

necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) conduita ilicită;

b) vinovăţia;

c) legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.

5. Conduita ilicită reprezintă comportamentul concret prin care se încalcă o

dispoziţie legală şi se poate realiza fie printr-o acţiune, fie poate consta într-o

inacţiune.

Vinovăţia (condiţie subiectivă) este atitudinea psihică a persoanei care comite

o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.

Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia este o

condiţie obiectivă a răspunderii juridice întrucât, pentru angajarea acesteia, este

necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a faptei subiectului de drept

determinat.

XIV.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi răspunderea juridică.

146

2. Realizaţi o analiză comparativă a răspunderii şi a responsabilităţii.

3. Enumeraţi formele răspunderii juridice.

4. Condiţiile răspunderii juridice sunt:

a. conduita ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi

rezultatul acesteia;

b. răspunderea civilă, răspunderea penală şi răspunderea administrativă;

c. subiectele, conţinutul, obiectul.

5. Răspunderea penală reprezintă:

a. o formă a răspunderii juridice;

b. un principiu al legiferării;

c. o condiţie a răspunderii juridice.

XIV.6. Bibliografie recomandată




2009;




Bucureşti, 1996;









147


2000;















148

BIBLIOGRAFIE

Aldeer Abu-Sahlieh, Sami A., „Raporturi între drept şi religie în lumea arabo-

musulmană şi influenţa acestora în Elveţia 2007”, în Revista Română de Drept

Privat nr. 5/2007;

Anghel, M., Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;

Apetrei, M., Drept penal. Partea generală, Editura Victor, Bucureşti, 2006;




2009;



Boboş, Gh., Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999;

Boroi, A., Rusu I., Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura

C.H. BECK, Bucureşti, 2008;


Bucureşti, 1996;

Ceterchi I., Demeter I., Hanga V., Boboş G.H., Luburici M., Maziliu D., Zota C.,

Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1967;

Ceterchi, I., Demeter, I., Introducere în studiul dreptului, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1962;

Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva,

1998;



Costin, M., Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1974;

149





Dabin, J., La philosophie de l’ordre juridique positive, Sirey, Paris, 1929 ;

Dabin, J., Théorie générale du droit, Bruxelles, 1969;



Dima E., Cobeţ D., Mancea L., Dănilă E., Dima G., Dănilă A., Botoşineanu L.,

Dicţionar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, Editura Arc şi Editura

Gunivas, Bucureşti, 2007;



Duculescu, V., „Subsidiaritatea – „ultimul refugiu ” aş principiului suveranităţii?”,

în Revista Română de Drept Comunitar nr. 3/2007;


Duguit, L., Traité de droit constitutionel, Ed. 3, Paris, 1927;

Fodor, Maria, Drept procesual civil, vol. II, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,


Ghililia, Claudia, Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

Grigore, Carmen, Suceavă, I., Cloşcă, I., Drept internaţional public, vol. I,

Bucureşti, 2001;

Gusti, D., Herseni, T., Elemente de sociologie, Editura „Adevărul” S.A., Bucureşti,

1933;

Hanga, Vl., Introducere. Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei,

Bucureşti, 1980;

Hoecke, M. von, What is Leagal Theory, Leuve, 1985;

Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997;

Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;

150

Kelsen, H., General Theory of Low and State, 1945;

Manolescu, M.I., Ştiinţa dreptului şi artele juridice, Editura Continent XXI,

Bucureşti, 1993;


2000;

Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional

public, Editura All, Bucureşti, 1998;



Moca, Gh., Duţu, M., Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008;

Montesquieau, Despre spiritul legilor,1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;



Naschitz, Ana, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura

Academiei, Bucureşti, 1969;



Neagu I., Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Global Lex,

Bucureşti, 2008;



Pecatore, P., Introduction à la science du droit, Centre Univesitaire de l´État,

Louxembourg, 1978.

Pinto, R, Grawitz, Madelaine, Méthodes des sciences sociales, deuxieme édition,

Paris, Dalloz, 1967;





151



Popa, Sorana, Drept comercial. Teorie şi practică judiciară, Bucureşti, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2008;


Rigaux, F., Introduction à la Science du droit, Ed. Vie Ouvrière, Bruxelles, 1974;



Roubier, P., Théorie générale du droit, ed. II, Sirey, Paris, 1951;


Cluj, 1940;

Stătescu, C., Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL,

Bucureşti, 1997;

Szabo, I., Les fundaments de la Théorie du Droit, Akademiai Kiado, Budapest, 1973;

Titulescu, N., Essay sur une théorie generale des droits eventuels, Bonvalot-Jouve,

Paris, 1907;

Ţiclea, A., Tratat de dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006;

Villiers, M. de, Renou,x Th.S., Code constitutionnel commenté et annoté, Litec,

2001;



Procopiu, Iaşi, 1995;

Zlătescu, V. D., Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997;

Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978;

Dicţionarul Limbii Germane, 1997;

Dicţionarul Limbii Franceze, 1998;

Webster’s Dictionary of the English Language, 1997.

Documents

Suport Curs Teoria Generala a Dreptului