Suport de curs Contextul legislativ al izvoarelor de drepturi şi obligaţii ce revin

traducătorilor şi interpreţilor autorizaţi

Pornind de la principiul adesea invocat în procesul de traducere şi/sau de interpretare al contextualizării comunicării în vederea transferului de sens dintr-un registru lingvistic în altul, din punct de vedere al alegerii termenilor destinaţi transferului lingvistic – formal, nonformal, informal – în funcţie de elementele definitorii ale contextului: instituţiile pe care le reprezintă respectivele texte, scopul traducerii, destinaţia transferului lingvistic, caracteristicile persoanelor în beneficiul cărora se efectuează traducerea şi/sau interpretarea, apreciem util să formulăm câteva precizări legate de izvoarele de drept în materie civilă şi procesual penală.Cu alte cuvinte spus, atunci când interpretul autorizat traduce mesajul judecătorului sau al procurorului pentru persoana aflată în cercetare, dacă aceasta din urmă are un nivel scăzut de educaţie, va trebui să-şi aleagă termenii care sunt pe înţelesul celui cercetat şi va uza de termeni din registrul nonformal sau informal. Invers, răspunsul celui cercetat nu va fi formulat pentru instantă sau pentru parchet exact în termenii unui eventual răspuns informal. Mesajul în acest caz este de aşteptat să îmbrace forma adecvată receptorului, să folosească termeni formali, fără a modifica însă esenţa mesajului. Iată de ce considerăm important să subliniem că interpretul sau traducătorul autorizat îndeplineşte simultan două funcţii ale comunicării: decodifică şi codifică mesajele emiţătorilor şi receptorilor dintr-o limbă în alta, şi în acelaşi timp adaptează mesajele contextului statutului dar şi puterii de înţelegere a celor implicaţi în actul de comunicare.

Prin urmare, pornind de la importanţa pe care contextul oricărei comunicări o imprimă unei înţelegeri facile şi complete a sensurilor vom debuta prezentarea acestor drepturi şi obligaţii ale traducătorilor autorizaţi prin a invoca invoarele drepturilor civile şi a celor din sfera penală din legislaţia românească.

În domeniul dreptului civil, vom începe prin a spune că genul proxim pentru noţiune a de „izvor de drept civil” îl reprezintă cea de „izvor de drept”1.

Expresia „izvor de drept civil” acceptă două înţelesuri: unul de natură materială şi altul de natură formală.

Pe cale de consecinţă, în primul sens amintit, prin izvor de drept civil înţelegem, condiţiile materiale de existenţă a societăţii ce joacă un rol în formarea voinţei (dreptului)din normele de drept. Putem spune, cu alte cuvinte că ne aflăm în prezenţă noţiunii de „izvor de drept civil” în sens material.

În cel de-al doilea sens, din punct de vedere juridic, expresia „izvor de drept civil” desemnează formele specifice de exprimare a normelor dreptului civil; de această dată ne aflăm în faţa noţiunii de „izvor de drept civil” în sens formal.

1 GHE. BELEIU, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 34.

1

Pentru a rezuma putem afirma că izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate regulile de conduită generale, abstracte şi impersonale, de aplicabilitate repetată, care privesc comportarea subiectelor de drept în raporturile juridice civile2. Pentru o mai clară înţelegere a sensului formal al izvorului de drept civil, precizăm că nu trebuie să se confunde acesta, cu o noţiune apropiată, ca formulare, dar diferită din punct de vedere al conţinutului şi anume, „izvoarele raportului juridic civil concret”. Dacă noţiunea de sens formal priveşte actele normative, cea de-a doua, „izvoarele raportului juridic civil concret”, se referă la actele şi faptele juridice individuale.

Acte normative în vigoare care sunt izvoare formale de drept civilPrincipalul izvor formal al dreptului civil român îl reprezintă Codul civil.

Având ca model Codul civil francez de la 1804 – numit şi Codul lui Napoleon – primul Cod civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 18653.

În doctrină4 se face distincţie între legea fundamentală, Contituţia şi celelalte legi, numite generic ordinare şi care includ şi codurile aplicabile în materie civilă şi de procedură civilă.

Conform art.73, alin.1 din Constituţia României: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.

a. ConstituţiaDeşi este principalul izvor al dreptului cosntituţional, Constituţia este

important izvor şi pentru dreptul civil întrucât: 1) unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt, în acelaşi timp, drepturi subiective civile, ce an ca titular persoana fizică, 2)principiile fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar chiar textele constituţionale, 3) noremele constituţionale care regelementează organele statului interesează dreptul civil sub aspectul regimului persoanelor juridice române.

b. Legile organice sunt acte normative care reglementează, de regulă, raporturi juridice de interes public şi numai prin excepţie reglementează relaţii sociale civile din categoria celor care vizează regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii, ori al drepturilor personale (dreptul la replică sau la rectificare) din domeniul audiovizualului, de exemplu.

c. Legile civile sunt acele acte normative adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedintele României, ce reglementează relaţii sociale de natură civilă. Printre legile ordinare, un loc important îl ocupă Codul civil, Codul familiei, Codul de procedură civilă, Codul comercial etc.

d. Tot caracter de izvor al dreptului civil are şi actul normativ adoptat de un ministru ori de conducătorul unui alt organ al administraţiei de stat, fie că este de vorba despre: ordin, instrucţiune, regulament, etc, - dacă are ca

2 GHE. BELEIU, Drept civil român apud E. Lupan, I.S. Pop, op. cit., p.563 O. Sachelarie şi P. Cosmovici, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, pp.31-52.4 Termen folosit cu sensul de totalitatea lucrărilor de specialitate

2

obiect de reglementare relaţii sociale ce constituie „obiectul dreptului civil”.

Pentru demersul de faţă, menţionăm ORDINUL Nr. 1054/C din 27 iulie 2005 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 281/2004 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 110/2005.

e. În categoria izvoarelor dreptului civil trebuie încadrate şi reglementările internaţionale (Convenţii, Pacte, Acorduri) cu condiţia Romînia să fie parte la acestea (prin aderare ori prin ratificare) şi dacă acestea privesc relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil român. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Izvoare neformale ale dreptului civil

În cele ce urmează avem în vedere o trecere în revistă a altor categorii de izvoare ale dreptului civil. Mai concret, problema care se pune este aceea de a şti dacă s-ar putea atribui sau nu calitatea de izvoare ale dreptului civil următaorelor: obiceiului (cutumei), regulilor de convieţuire socială (moralei), jurisprudenţei (practica judiciară), doctrina (literatura de specialitate).

Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.

Pentru a clarifica statutul obiceiului de izvor de drept civil trebuie formulată următoarea distincţie:

- obiceiurile la care trimit, în mod expres, anumite texte din acte normative nu pot fi socotite ca izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ci ele fac parte din dispoziţia normelor juridice, prin încorporare; de exemplu, potrivit art. 970, alin.2 C.civ, convenţiile, „obligă numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce exchitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, iar în art.1447 prevede că, „Reparaţiile mici numite locative, ce rămân în sarcina locatarului, dacă nu s-a stipulat din contră, sunt acele pe care obiceiul locului le consideră astfel...”, sau potrivit art. 980 C.Civ.,

3

„Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.

- obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte normative nu fac trimitere, dar au valoare de izvor de drept, distinct şi pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice; în această categorie se află în dreptul maritim aşa-numitele „uzuri interpretative” sau practici ale diferitelor porturi, care constituie şi criteriu de interpretare a convenţiilor din acest domeniu, ele fiind „codificate” în regulamente ale uzurilor diferitelor porturi, de exemplu.

În concluzie, cu privire la obicei ca izvor de drept civil, acesta este tot mai puţin folosit în aceşti termeni. Faptul acesta este explicabil dacă se ţine seama că obiceiul este expresia juridică a unor rânduieli a căror evoluţie este lentă. Pe de altă parte, principiul legalităţii reclamă ca reglementarea raporturilor sociale să se facă prin acte normative adoptate de organele legislative.

Regulile de convieţuire socială (morala) urmează soluţia de la obicei. Aceste reguli nu constituie izvor de drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau notificate de actul normativ respectiv.

În principiu, nici jurisprudenţa5 nu reprezintă izvor al dreptului civil, pe considerentul că organul de judecată este abilitat de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt pe care a fixat-o cu ajutorul probelor administrate, şi nu are atribuţia de a edicta asemenea norme. Prin hotărârile judecătoreşti se pronunţă soluţii de speţă, care produc efecte numai faţă de părţile din procesul în care a fost pronunţată, potrivit principiului relativităţii, soluţii ce sunt incomaptibile cu natura de izvor de drept, care reprezintă norma generală, opozabilă tuturor.

Dar, importantă pentru aplicarea unitară a legii civile este jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Doctrina, care se compune din lucrările scrise prin care se comentează ori se interpretează normele juridice nu constituie izvor de drept, dar aceste opinii şi soluţii formulate contribuie la perfecţionarea normelor de drept6.

Izvoare ale dreptului procesual penal 7

Noţiunea de izvor al dreptului procesual. Normele juridice trebuie să fie cuprinse în modalităţi de exprimare a căror recunoaştere de către toţi să le dea caracterul de obligativitate, făr de care impunerea prin forţa autorităţii statale nu poate fi posibilă. Aceste forme de exprimare a normelor juridice obligatorii reprezintă ceea ce în teoria generală a dreptului poartă denumirea de izvoare de drept.

5 G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Ed. All, Bucureşti, 1998, p.12. 6 A se vedea şi O.Calmuschi, op.cit.pp.103-106. Iosif R. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol.1, Ed.Oscar Print, 1998, p.47. 7 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. 1, Ed. PAIDEIA, P. 53.

4

În continuare vor fi menţionate doar izvoarele principale pentru a înţelege menirea lor în desfăşurarea procesului penal în temeiul dreptului intern.

Procesul penal având o importanţă deosebită pentru activitatea de stat, normele procesuale penale sunt edicatate prin lege. Pentru dreptul procesual penal român, legea este singurul izvor de drept. În statul de drept este firesc ca numai legea să constituie izvor de drept, mai ales, într-un domeniu atât de important cum este cel al realizării justiţiei penale.

Legea fundamentală, Constituţia României, cuprinde numeroase dispoziţii cu caracter general, care constituie izvoare directe de drept procesual şi norme fundamentale a căror dezvoltare se face în alte texte de lege.

Anumite norme constituţionale devin izvoare de drept procesual penal prin intermediul aspectelor judiciare care interferează drepturile, inviolabilităţile şi libertăţile consacrate de Legea funadamentală tuturor persoanelor.

Astfel, art. 16 din Constituţie consfinţeşte egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii, ceea ce face ca niciun fel de discriminare sau privilegiu să nu fie posibil în cadrul activităţii judiciare pe niciun criteriu, care în mod formal ar putea diferenţia părţile unui proces penal.

Codul de procedură penală, reprezentând legea generală în materie, cuprinde majoritatea normelor procesuale constituind principalul izvor al dreptului procesual penal.

Codul penal cuprinde unele norme cu conţinut procedural. În acest sens amintim cu titlu de exemplu, art. 98-99 din Titlul referitor la înlocuirea răspunderii penale.

Codul de procedură civilă constituie izvor de drept în măsura în care anumite aspecte procesuale nu sunt reglementate în Codul de procedură penală, în schimb sunt cuprinse în Codul de procedură civilă şi aplicarea lor corespunzătoare nu ridică piedici principiale 8. De exemplu, art.163 c.pr.pen. prevede că nu pot fi sechestrate acele bunuri care sunt exceptate prin lege. Aceste excepţii sunt în parte prevăzute de art. 406 din C.pr.civ. Art. 446 c.pr.pen. menţionează că dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

Alături de coduri pot fi amintite printre izvoarele dreptului procesual penal şi normele cu conţinut organizatoric. Semnificativă în sensul demersului nostru este, cu titlu de exemplu, Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, care la alin. 7, al art. 14 stipulează cu privire la obligaţiile interpretului sau traducătorului. “(7) Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.”

Unele Convenţii internaţionale încheiate de România cum ar fi Convenţiile de asistenţă juridică, cuprind şi norme procesual penale. Pentru ca normele înscrise în actele internaţionale să devină obligatorii există în toate sistemele de drept regulă 8 Idem.

5

generală potrivit căreia dispoziţiile respective trebuie ratificate de organul de stat care deţine puterea legislativă, numai în acest fel normele căpătând puterea oricărei legi. Acest principiu care se referă la raportul dintre dreptul internaţional şi cel intern este ănscris şi în art. 11, alin. 2 din Constituţie, unde se stipulează că tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Constituie izvoare de drept procesual penal în acest sens Convenţiile de asistenţă juridică pe care România le-a încheiat cu numeroase state atât din imediata sa vecinătate cît şi cu state din zone geografice îndepărtate9.

Menţionăm în sensul celor de mai sus, Legea nr. 302 din 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Izvoare în materie de obligaţii ale statului şi care fac trimitere la activitatea de traducere sunt prevederile art. 17. “ART. 17 Limbile utilizate (1) Cererile prevăzute de titlurile II şi IV - VII adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 13 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă. (2) Cererile menţionate la alin. (1), formulate de autorităţile române, şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea cererilor şi a actelor anexe se realizează de autoritatea care are competenţa de a formula cererea. (3) Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel. (4) În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba română sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 13 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia.”

Dreptul din România nu recunoaşte caracterul de izvor de drept practicii judiciare. Supremaţia legii impune organelor judiciare să desfăşoare procesul potrivit legii iar jurisprudenţa nu poate edicta reguli procesuale penale.

În dreptul românesc contemporan obiceiul (cutuma) are un rol foarte restrâns şi numai în anumite ramuri de drept. În dreptul procesual penal obiceiul nu constituie niciodată un izvor de drept 10. Acest aspect se explică prin

9 Ibidem.10 A se vedea I. SZABO, „Interpretarea normelor juridice”, Ed. Ştiinţificp, 1964.

6

aceea că procesul penal fiind o activitate organizată şi condusă de organele abilitate ale statului, realizarea acestuia nu poate fi lăsată la latitudinea unor reguli de conduită oarecare, chiar dacă acestea ar avea legături puternice şi s-ar baza pe o îndelungată tradiţie.

Pentru o mai pragmatică abordare a izvoarelor de drepturi în sfera procedurii penale, abordăm în continuare câteva aspecte punctuale cu trimitere directă la activitatea de traducere şi/sau de interpretariat ca parte a procedurii penale.

Astfel, în LEGEA Nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, la art. 8, se prevede: "ART. 8 Folosirea limbii oficiale prin interpret Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret."

Prevederile acestui articol se află într-o legătură directă cu cele cuprinse la art. 7 c.pr.pen.11, reprezentând chiar soluţia care asigură posibilitatea ca procesul penal să se desfăşoare în limba română, iar participanţii la proces să-şi poată exercita toate drepturile şi obligaţiile procesuale ce le revin, chiar dacă nu cunosc limba oficială.

Potrivit art. 128, alin.(4), Constituţia asigură folosirea gratuită a interpreţilor, reglementare preluată în art. 128 c.pr.pen.12. Prin mijlocirea interpreţilor, posibilitatea folosirii limbii materne reprezintă o realitate, iar exprimarea este neîngrădită 13.

Accesul la actele cauzei, formualrea unor declaraţii, a unor cereri sau punerea de concluzii se asigură prin interpret. Pentru a se asigura folosirea interpretului, se iau măsuri organizatorice, la nivel de instanţe, care au la dispoziţie liste cu interpreţi autorizaţi în acest scop.

Soluţii de practică judiciară şi exemple din jurisprudenţa CEDO

În practica judiciară s-a decis că, de vreme ce, potrivit art. 8 c.pr.pen. părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi,

11 "ART. 7 Limba în care se desfăşoară procesul penal În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română."

12 "ART. 128 Când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii."

13 I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.119.

7

precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret, atât procurorul cât şi instanţa au obligaţia de a aduce la cunoştinţa cetăţeanului străin inculpat că beneficiază de posibilitatea de a folosi limba română prin interpret. În cazul în care inculpatul a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă fără ca procurorul şi instanţa să-i asigure interpret pentru folosirea limbii române, soluţia de desfiinţare a sentinţei de condamnare şi trimitere a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale în prezenţa interpretului este legală 14.

Art. 6 din Convenţia europeană, ratificată de România prin Legea 30 din 199415 şi care astfel a devenit drept intern, prevede la par.3,lit.a că: “Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;”

iar la par.3,lit.e că: Orice acuzat are, în special, dreptul “e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”.

Această dispoziţie este menită să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba folosită în justiţie, condiţii egale cu cele ale unui acuzat care înţelege şi vorbeşte limba română.

În ciuda faptului că textul vorbeşte despre limba folosită la “audieri”, obligaţia asigurării unui interpret se extinde şi la faza de urmărire penală, precum şi la toate actele a căror traducere este necesară pentru asigurarea unui proces echitabil16.

Obligaţia se extinde, de asemenea, şi asupra asigurării informaţiei necesare pentru introducerea unui apel sau a unui recurs. Ea nu se limitează la simpla numire a unui interpret, fiind necesară asigurarea unui anumit control al calităţii traducerii efectuate.

Respectarea acestui drept are implicaţii directe şi în ceea ce priveşte garantarea dreptului la apărare, pentru că acest drept să fie efectiv, real, şi nu un drept teoretic sau ilizoriu, iar împrejurarea că într-o speţă, procurorul, chiar dacă era vorbitor de limbă maghiară, a procedat la audierea inculpatului în această limbă, însă declaraţia a fost consemnată în limba română, pe care inculpatul nu o cunoştea, nu a asigurat eficienţa acestui drept acordat unui acuzat, iar audierea în limba maghiară nu împlineşte încălcarea adusă dispoziţiei procedurale imperative 17.

14 ICCJ Secţia penală, Decizia nr. 2283 din 5 aprilie 2005 în G. Antonie, A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit. p.1015 Legea 30 din 1994, ART. 6 Dreptul la un proces echitabil.....................................................................................................................................................3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;................................................................................................................................................. e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

16 A se vedea CEDO, cauza Luedicke, Belkacem şi Koc c. Germaniei, hotararea din 28 nov. 1978, www.coe.int

17 C.A. Braşov, Decizia penală nr. 166/Ap din 18 mai 2005, rezumată de S. Franguloiu în CPJP 2005, p. 145.

8

Dreptul la o apărare presupune inclusiv posibilitatea de a beneficia de serviciile unui traducător autorizat în toate etapele procedurale; acest drept este considerat ca cea mai adecvată punere în practică a drepturilor apărării şi a cerinţei echităţii procedurilor. Exercitarea acestui drept este cu atât mai mult justificată în fazele iniţiale, iar împrejurarea că ulterior, în timpul altor interogatorii (în speţă, în etapele cercetării judecătoreşti) este asistat de un specialist autorizat nu poate remedia eficient lipsa iniţială 18.

De asemenea, în practica judiciară s-a mai subliniat că persoana care a efectuat traducerea cu prilejul audierii părţilor şi a martorilor la poliţie, precum şi procurorul care a efectuat traducerea, trebuie să fie recunoscuţi, în sensul legii, ca interpreţi autorizaţi. Astfel, instanţa trebuie să constate că nu sunt respectate drepturile procesuale prevăzute de art. 8 c.pr.pen întrucât audierile nu s-au efectuat în prezenţa unui interpret, în sensul cerut de art. 128 c.pr.pen. Declaraţiile date în prezenţa unor persoane care nu sunt interpreţi autorizaţi nu sunt suficiente din punct de vedere juridic19.

Exigenţele manifestate în practica judiciară cu privire la acest drept sunt deosebite. Astfel, într-o cauză penală, s-a constatat că în faţa primei instanţe inculpatul a solicitat să i se asigure un interpret, cu motivarea că nu cunoaşte limba română, solicitare admisă de instanţă. Deşi potrivit art. 128 c.pr.pen. atunci când una din părţi nu cunoaşte limba română, instanţa trebuie să-i asigure interpret, la un termen ulterior, cu toate că interpretul era prezent, instanţa nu a procedat la folosirea serviciilor acestuia. Declaraţia luată inculpatului are menţiunea că acesta a fost ascultat în limba maghiară şi că traducerea în limba română s-a făcut de către preşedintele completului de judecată.

S-a apreciat că acest procedeu este nelegal şi contravine obligaţiei instanţei de a garanta persoanei în cauza posibilitatea de a înţelege în mod complet întreaga desfăşurare a procesului penal, prin folosirea unui interpret care, prin autorizarea pe care o are şi prin jurământul depus la instanţă, garantează calitatea şi fidelitatea traducerilor.

Consecinţele procesului la care a recurs prima instanţă şi la care se adaugă faptul că partea vătămată a fost ascultată în limba română, fără a fi prezent interpretul şi fără a se asigura pentru interpret traducerea, vizează mai multe încălcări ale legii.

În primul rând, este vorba despre încălcarea dreptului la apărare, întrucât inculpatul nu a avut posibilitatea să pună întrebări sau să formuleze apărări, atâta timp cât nu a înţeles susţinerile făcute de celelalte părţi sau de organele judiciare.

În al doilea rând, este vorba despre încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată, consacrat prin prevederile art.290 c.pr.pen., şi art. 6 din Convenţia europeană. Nu se poate susţine că acest principiu a fost respectat atâta timp cât, în lipsa interpretului şi a traducerii pe care trebuia să o facă acesta, persoanele prezente

18 C.A. Braşov, Decizia penală nr. 166/Ap din 18 mai 2005, rezumată de S. Franguloiu în CPJP 2005, p. 145.

19 C.A. Braşov, Decizia penală nr. 431/R din 28 iulie 2005, rezumată de M. Dumitraşcu, în CPJP, p.148.

9

în sală care cunoşteau numai limba română, nu au putut înţelege declaraţia dată de inculpat în limba maghiară, iar persoanele care cunoşteau numai limba maghiară, cum era cazul inculpatului, nu au putut înţelege declaraţiile şi susţinerile făcute în limba română. Publicitatea şedinţei de judecată nu presupune numai accesul liber în sală, ci şi posibilitatea nerestricţionată de a auzi şi de a înţelege tot ceea ce se discută în timpul procesului.

În al treiliea rând, au fost nesocotite preverile art. 7, art. 8 şi art. 128 c. pr. Pen., art. 128 din Constituţie şi ale art.6. alin.3. lit.e din Convenţia europeană, dar şi ale art. 12, alin. 3 din Legea 304/2004, privind organizarea judiciară, potrivit cărora, în cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau a unui traducător autorizat.

Modalităţile în care a înţeles prima instanţă să desfăşoare procesul penal faţă de inculpatul care nu cunoaşte limba română constituie o vătămare evidentă, care atrage atât sancţiunea nulităţii absolute (prin încălcarea regulii publicităţii şedinţei de judecată), cât şi a nulităţii relative sub aspectul dreptului la apărare şi dreptului de a beneficia de serviciile unui interpret, pentru toate actele întocmite în cursul judecăţii, acte care nu pot fi efectuate decât de prima instanţă20

Decizia prezentată pune în evidenţă, pe de-o parte, numeroasele implicaţii procesuale ale dreptului folosirii limbii oficiale prin interpret, precum şi, pe de altă parte, consecinţele care se concretizează prin încălcarea mai multor reguli de procedură.

Interpretarea legii penale.

Notiune. Interprearea legii penale este o operaţie logico-raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are ca scop aflarea voinţei legiuitorului cu privire la normă.

În cazul legii penale – interpretarea are drept scop aflarea voinţei legiuitorului exprimată în dispoziţiile penale pentru a stabili dacă acestea sunt aplicabile cazului concret.Interpretarea este necesară pentru că normele se referă la fapte tipice şi trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt variate.Unele texte de lege nu sunt suficient de clare, situaţie ce poate rezulta din folosirea unor termeni ori a unor expresii cu înţelesuri multiple, ori a redactării necorespunzătoare.

Tipuri de interpretare a legilor penale.

20 CA Braşov, Secţia penală, decizia nr. 325/Ap din 15 sept.2004,în CPPJP 2003-2004, P. 149. În acelaşi sens, CA Braşov, Secţia penală, decizia nr. 993/R din 5 nov. 2004 şi decizia nr. 902 din 15 oct 2004, în CPJP 2003-2004, p.34.

10

Criterii de diferenţiere. În literatura juridică se face distincţie între diferite tipuri de interpretare aplicate legilor penale.

În funcţie de instituţia sau de persoana care face interpretarea, aceasta poate fi :

oficială neoficială.

Interpretarea oficială este cea formulată de o instituţie de stat de un subiect investit cu funcţie oficială. Interpretarea oficială poate fi autentică sau legală, făcută de legiuitor şi cauzală sau de caz, făcută de organul judiciar cu privire la un caz concret.

Interpretarea neoficială sau doctrinală este cea facută de oamenii de ştiinţă şi este materializatî îm studii, cursuri, tratate etc.

Clasificarea poate fi făcuă şi în funcţie de forţa obligatorie a interpretării. Interpretarea oficială este obligatorie, iar cea neoficială nu are forţa obligatorie cu care este investită interpretarea oficială.

Interpretarea autentică poate fi la rândul ei : contextuală – atunci când este efectuată de legiuitor cu prilejul adoptării

legii ; posterioară – printr-o lege de interpretare – care face parte şi este corp

comun cu legea interpretată şi se aplică de la data intrării în vigoare a legii pentru care oferă interpretarea. Altfel spus, legea de interpretare se aplică retroactiv.

Metode de interpretare a legii penale

În funcţie de metodele folosite pentru interpretarea textelor din domeniul legislaţiei penale distingem :

Interpretarea literală sau gramaticală Interpretarea raţională sau logică.

Interpretarea literală sau gramaticală. Acest tip de interpretare se referă la aflarea înţelesului normei de drept penal, cu ajutorul cuvintelor prin care a fost exprimată. Se analizează textul din punct de vedere etimologic pentru a afla sensul cuvintelor, modul lor de folosire în textul analizat. Interpretarea literală sau gramaticală a textelor din domeniul penal şi nu numai, se axează pe analiza textului normei din punct de vedere sintactic şi stilistic.

Atunci când cuvintele, expresiile dintr-un text de lege penală sunt susceptibile de un înţeles comun şi unul tehnic, teza de la care se porneşte este aceea că

11

legiuitorul se adresează destinatarilor legii, deci sensul obişnuit, comun este cel care trebuie avut în vedere faţă de sensul tehnic.

În analiza sintactică a textului, substantivele sunt analizate şi interpretate împreună cu părţile de vorbire care le lămuresc înţelesul, iar verbele, de asemenea, sunt analizate şi interpretate împreună cu adeverbele care le lămuresc înţelesul.

Singularul presupune şi pluralul şi invers (martor, martori)Masculinul presupune şi femininul şi invers (minor, minoră, inculpat,

inclupată).

Interpretarea raţională sau logică – constă în folosirea procedeelor logice, a raţionamentelor pentru a afla voinţa legiuitorului. Interpretarea logică apare ca o desăvârşire a celorlalte metode. Cunoaşterea scopului legii, a necesităţilor ce au impus adoptarea legii (ratio legis).

Categorii de raţionamente folosite : « A fortiori ». Conform acestui raţionament se porneşte de la supoziţia că

dacă legea penală interzice mai puţin, ea va interzice şi mai mult (a minori ad majus) şi invers, dacă legea permite mai mult, ea permite şi mai puţin (a majori ad minus.

« Per a contrario » se bazează pe argumentul că dacă o dispoziţie cu caracter penal interzice sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, ea nu se referă şi la alte situaţii de fapt deci incidenţa normei este exclusă în situaţiile neprevăzute de aceasta. Cu alte cuvinte spus, « ceea ce legea penală nu interzice, este permis ».

« Reductio ad absursum » presupune că orice altă interpretare decât cea propusă ar duce la consecinţe contrare legii şi ar fi considerate absurde, inadmisibile.

« A pari » presupune că pentru situaţii identice, trebuie să existe aceeaşi soluţie juridică (ubi eadem ratio, ubi idem jus). Cu alte cuvinte, legea penală este incidentă şi în raport cu cazuri neprevăzute în norma interpretată, dar identice cu cele care sunt prevăzute, cu menţiunea că nu trebuie sub nicio formă permisă extinderea prin analogie a legii.

Argument – legea se referă la modalitatea sau la modalităţile cele mai frecvente cu care este întâlnit un caz, dar le prevede implicit şi pe celelelalte. Este vorba despre modalităţi ale aceluiaşi caz şi nu despre cazuri asemănătoare.

Interpretarea istorică constă în aflarea ănţelesului normei penale prin studierea condiţiilor de ordin politic, economic, social, juridic, în care a fost adoptată o lege.

12

Interpretarea sistematică este o variantă a metodei raţionale sau logice şi constă în aflarea voinţei exprimată în normă pornind de la corelaţia normei cu alte norme din aceeaşi lege sau cu alte acte normative din cadrul sistemului de drept.

Interpretarea după rezultat. După folosirea metodelor de interpretare, interpretul ajunge la o concluzie cu privire la concordanţa între voinţa legiuitorului şi exprimarea acesteia în normă.

Interpretarea este declarativă – atunci când există concordanţă între voinţa legiuitorului şi exprimarea din normă, « Lex dixit quant voluit »Interpretarea este extensivă - atunci când legiuitorul a vreut să spună mai mult decât a exprimat, «  Lex dixit plus quam voluit ». Interpretul în această situaţie trebuie să restrângă înţelesul normei la voinţa legiuitorului.

Ca o concluzie vor spune că legea penală este una de interpretare strictă.

Drepturile şi obligaţiile traducătorilor şi interpreţilor autorizaţi de Ministerul Justiţiei

Pe lângă prevederile exprese ale Legii 178 din 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele ale Ordinului Nr. 1054/C din 27 iulie 2005 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 281/2004 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 110/2005, vom avea în vedere şi unele prevederi din Codul de procedură penală, din Codul de procedură civilă, dar şi din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi de tratatele internaţionale ratificate de România.

Nr. crt.

Temeiul legalLEGE Nr. 178 din 4 noiembrie 1997pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie,

13

de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreştiText în vigoare începând cu data de 30 ianuarie 2010Drepturi Obligaţii

ART. 2

Activitatea de interpret şi traducător pentru Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti, organele de cercetare penală, birourile notarilor publici, pentru avocaţi şi executori judecătoreşti se efectuează de către persoane atestate în profesie şi autorizate de Ministerul Justiţiei

ART. 3

Autorizarea ca interpret şi traducător, care poate efectua traduceri pentru organele prevăzute la art. 1, se dobândeşte, la cerere, de persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:#M7 a) este cetăţean român, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene; b) *** Abrogată#M5 c) posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă din care rezultă specializarea în limba sau în limbile străine pentru care solicită autorizarea ori care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea sau posedă o diplomă de bacalaureat ori echivalentă din care rezultă că a absolvit un liceu cu predare în limba străină sau în limba

14

minorităţilor naţionale pentru care solicită autorizarea ori este atestat de către Ministerul Culturii şi Cultelor ca traducător pentru specialitatea ştiinţe juridice, din limba română în limba străină pentru care solicită autorizarea şi din limba străină în limba română;#M4 d) *** Abrogată#M3 e) este apt din punct de vedere medical;#M7 f) nu are antecedente penale.

ART. 3^1

(1) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori ai Confederaţiei Elveţiene pot desfăşura activitatea de interpret şi traducător pentru organele prevăzute la art. 1, cu respectarea prevederilor prezentei legi, în regim de autorizare sau în regim de luare în evidenţă (2) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori ai Confederaţiei Elveţiene pot fi autorizaţi ca traducători şi interpreţi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, putând dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 3 lit. c), e) şi f) şi cu documente emise/eliberate de autorităţile din statul membru de origine sau de provenienţă(3) Procedura autorizării nu se aplică cetăţeanului unui stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic

15

European ori Confederaţiei Elveţiene, stabilit în România, care este autorizat ca interpret şi traducător în specialitatea ştiinţe juridice de autoritatea competentă din statul membru de origine sau de provenienţă.

(4) Cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori Confederaţiei Elveţiene, autorizat în specialitatea ştiinţe juridice şi care exercită în mod legal această profesie în statul membru de origine sau de provenienţă, poate presta temporar sau ocazional , pe teritoriul României, activităţile specifice profesiei de interpret sau traducător autorizat, fără îndeplinirea procedurii şi condiţiilor de autorizare prevăzute la art. 3.

(5) În cazurile prevăzute la alin. (3) şi (4), pentru exercitarea profesiei nu este necesară dovedirea cunoaşterii limbii oficiale a statului al cărui cetăţean este străinul.

(6) În aplicarea prevederilor alin. (3) şi (4), Ministerul Justiţiei recunoaşte certificatele sau alte documente similare care atestă calitatea de interpret şi traducător autorizat în specialitatea ştiinţe juridice, emise/eliberate de autorităţile competente din statul de origine sau de provenienţă.

(7) Persoanele prevăzute la alin. (1)

16

trebuie să aibă cunoştinţele de limbă română necesare exercitării profesiei, a căror dovadă se face cu acte din care rezultă că au absolvit o formă de învăţământ în limba română sau cu certificate de competenţă lingvistică.

ART. 4 (1) Cererea de autorizare ca interpret şi traducător care urmează a fi folosit de organele prevăzute la art. 1 se adresează Ministerului Justiţiei şi va fi însoţită de actele doveditoare privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 3.

ART. 4........................................................ (2) Autorizarea se acordă prin ordin al ministrului justiţiei în cel mult 30 de zile calendaristice de la data prezentării de către solicitant a tuturor documentelor care fac dovada îndeplinirii condiţiilor legale de autorizare....................................................... (4) În cazul în care solicitantul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege sau cererea formulată de acesta nu este însoţită de actele doveditoare, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, comunică părţii interesate refuzul de autorizare sau, după caz, necesitatea completării dovezilor impuse de lege. Refuzul de autorizare se motivează în mod corespunzător (5) Decizia de refuz sau de retragere a autorizaţiei de interpret ori traducător poate fi atacată la instanţa judecătorească

17

competentă, potrivit legii.

ART. 6 (1) Autorizarea ca interpret şi traducător, dobândită în condiţiile prezentei legi, încetează în următoarele cazuri: a) la cerere; b) dacă cel în cauză nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute la art. 3;#M7 b^1) pentru lipsa sau restrângerea capacităţii de exerciţiu;#M4 c) în cazul în care a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni în legătură cu exerciţiul profesiei;#M3 d) pentru incapacitate profesională, sesizată în scris de beneficiar;#M5 e) pentru două refuzuri nejustificate, în termen de un an, de a presta serviciile solicitate; (2) Existenţa cazurilor prevăzute la alin. (1) se verifică de Ministerul Justiţiei, se constată prin ordin al ministrului justiţiei şi se comunică persoanei în cauză, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit. f)............................................................ (4) În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare a traducătorului şi interpretului pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni în legătură cu exerciţiul profesiei, instanţa judecătorească are obligaţia de a transmite Ministerului

18

Justiţiei copia certificată pentru conformitate cu originalul a hotărârii judecătoreşti. ART. 6^1 (1) Interpreţii şi traducătorii autorizaţi în condiţiile prezentei legi sunt obligaţi să solicite, în termen de 60 de zile de la data autorizării, luarea în evidenţă la tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază.#M7 (1^1) Interpreţii şi traducătorii autorizaţi potrivit prezentei legi au obligaţia să notifice emitentului autorizaţiei, în termen de 30 de zile de la luarea la cunoştinţă, orice schimbări ale situaţiei lor în urma cărora condiţiile de acordare a autorizaţiei nu mai sunt îndeplinite.#M5 (2) În cazul în care interpreţii şi traducătorii îşi schimbă numele, domiciliul, reşedinţa sau numărul de telefon, au obligaţia să aducă la cunoştinţă această situaţie, în termen de 60 de zile de la data modificării, Ministerului Justiţiei şi tribunalului unde sunt luaţi în evidenţă.#M7 (3) Până la data îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la alin. (1) - (2), interpreţii şi traducătorii nu pot desfăşura activitatea reglementată de prezenta lege. (4) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European ori aparţinând Confederaţiei Elveţiene, prevăzuţi la art. 3^1 alin. (3) şi (4), pentru a presta activitate de interpret şi traducător, în condiţiile prezentei legi, vor fi luaţi, la cerere, în evidenţa direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului

19

Justiţiei şi, după caz, a tribunalului în circumscripţia căruia sunt stabiliţi.

ART. 7 (1) Tarifele pentru plata interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi folosiţi de organele prevăzute la art. 1 se vor stabili şi se vor indexa anual, în funcţie de indicele ratei inflaţiei, prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului finanţelor publice. Tarifele pentru plata interpreţilor nu pot fi mai mici de 20 lei pe oră.

(2) Onorariul traducătorilor şi interpreţilor folosiţi de organele prevăzute la art. 1 se va stabili prin ordonanţa sau încheierea de numire a traducătorului şi interpretului, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală sau prin contract civil pentru prestări de servicii, potrivit legii.(3) Tarifele prevăzute la alin. (1) se vor majora astfel: a) cu 50% pentru traducerile din sau într-o limbă orientală (japoneză, chineză etc.) sau rar folosită; b) cu 50% pentru traducerile efectuate în regim de urgenţă (24 - 48 de ore);#M5 c) cu 100% pentru traducerile efectuate simultan la cască, la instanţele judecătoreşti, la organele de cercetare penală şi la parchete;#M4 d) cu 100% atunci când interpreţii şi traducătorii vor fi

20

solicitaţi în zilele de repaus săptămânal, în zilele de sărbători legale sau în alte zile în care, potrivit dispoziţiilor legale, nu se lucrează, precum şi pentru prestaţiile efectuate între orele 22,00 - 6,00.

ART. 10 (1) Interpreţii şi traducătorii care se deplasează în altă localitate decât cea de domiciliu, pentru efectuarea lucrărilor solicitate de instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea şi de organele de cercetare penală, au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, potrivit prevederilor Codului de procedură penală. (2) Interpreţii şi traducătorii care se deplasează în altă localitate decât cea de domiciliu, pentru efectuarea lucrărilor solicitate de Ministerul Justiţiei, beneficiază de cheltuieli de transport, cazare şi diurnă potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în unităţile bugetare.

ART. 11 Tarifele prevăzute în prezenta lege sunt brute şi impozabile în condiţiile legii.

ART. 16 Prevederile prezentei legi se completează, cu privire la procedurile şi formalităţile de autorizare, precum şi exercitarea profesiei de interpret şi traducător autorizat, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a

21

Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România.

ORDINUL Nr. 1054/C din 27 iulie 2005privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 281/2004 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 110/2005

Temei legalORDINUL Nr. 1054/C din 27 iulie 2005

privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997

Nr. crt.

Drepturi ale traducătorilor şi interpreţilor autorizaţi

Obligaţii ale traducătorilor şi interpreţilor autorizaţi

ART. 4 (1) Interpreţii şi traducătorii sunt autorizaţi prin ordin al ministrului justiţiei, la propunerea direcţiei de specialitate, în termen de cel mult 60 de zile de la data prezentării de către solicitant a tuturor documentelor care fac dovada îndeplinirii condiţiilor legale.

ART. 4 (2) Traducătorii şi interpreţii autorizaţi sunt obligaţi să răspundă la solicitările instanţelor judecătoreşti şi ale organelor de urmărire penală. Absenţa nejustificată la două solicitări în termen de un an atrage încetarea calităţii de traducător şi interpret

ART. 4 (5) În cazul pierderii, furtului sau al deteriorării autorizaţiei de traducător şi interpret, la cererea titularului autorizaţiei, direcţia de specialitate va elibera un duplicat al acesteia. Solicitantul va depune anexat la cererea sa o declaraţie pe propria răspundere în care va indica motivul solicitării.

ART. 5 (1) În vederea îndeplinirii obligaţiei prevăzute la art. 6^1 din lege, în termen de 60 de zile de la data autorizării, interpreţii şi traducătorii vor depune la tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază cererea de înregistrare, la care vor ataşa autorizaţia de traducător şi interpret, în original şi în copie, specimenul de semnătură şi

22

modelul ştampilei. ART. 5................................................................Aceştia pot desfăşura activitatea de traducător şi interpret în circumscripţiile tuturor tribunalelor. ART. 5 (2) La comunicarea autorizaţiei, interpreţilor şi traducătorilor li se vor aduce la cunoştinţă obligaţia prevăzută în art. 4 alin. (2), precum şi sancţiunea neîndeplinirii acesteia.

(11) În cazul în care interpreţii şi traducătorii îşi schimbă numele, domiciliul, reşedinţa sau numărul de telefon, au obligaţia să aducă la cunoştinţă această situaţie, în termen de 60 de zile de la data modificării, Ministerului Justiţiei şi tribunalului unde sunt luaţi în evidenţă. Dovada îndeplinirii acestei obligaţii se poate face cu recipisa de predare a scrisorii recomandate la oficiul poştal sau cu un exemplar al comunicării, înregistrat la Ministerul Justiţiei şi la tribunal.

ART. 14 Interpreţii şi traducătorii autorizaţi, precum şi interpreţii şi traducătorii angajaţi ai societăţilor care au în obiectul de activitate efectuarea de traduceri în şi din limbi străine, care se deplasează în altă localitate decât cea de domiciliu pentru efectuarea lucrărilor solicitate de Ministerul Justiţiei şi de Consiliul Superior al Magistraturii, beneficiază de cheltuieli de transport, cazare şi diurnă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în unităţile bugetare

23

ART. 15(2) Desemnarea interpreţilor şi a traducătorilor de către organele prevăzute la alin. (1) se face dintre persoanele autorizate, prevăzute în listele întocmite potrivit art. 5 din lege, prin încheiere sau prin ordonanţă, după caz. Prin aceeaşi încheiere sau ordonanţă se stabilesc: obiectul prestaţiei, termenul, condiţiile de efectuare a acesteia, tariful aplicabil, precum şi alte elemente necesare efectuării lucrării. (3) Onorariul cuvenit se va stabili, după prestarea serviciului solicitat, printr-o nouă încheiere sau, după caz, ordonanţă. (4) Organele prevăzute la alin. (1) vor comunica în scris, în mod explicit, persoanei desemnate potrivit alin. (2) serviciile solicitate, după cum urmează: a) felul prestaţiei: interpretare sau traducere, după caz; b) limba străină din care sau în care urmează a se efectua prestaţia, cu specificarea limbii străine, potrivit diferenţierilor prevăzute la art. 7 din lege. Sunt considerate limbi străine de circulaţie internaţională, în sensul prezentului regulament, limbile engleză, franceză, germană, spaniolă şi rusă; c) pentru interpreţi: locul unde urmează a fi efectuată prestaţia, data şi ora de începere a acesteia; d) pentru traducători: locul şi termenul de predare a traducerii, precum şi numărul de pagini de tradus; e) locul şi intervalul orar în care poate avea acces la dosarul cauzei în vederea documentării; f) orice alte informaţii considerate ca fiind necesare traducătorului şi

24

interpretului, cum ar fi: activitatea la care va participa (prezentarea materialului de urmărire penală; luarea declaraţiei, confruntarea etc.), natura cauzei.

ART. 17 (1) Interpreţii şi traducătorii care se deplasează în altă localitate decât cea de domiciliu pentru efectuarea lucrărilor solicitate de instanţele judecătoreşti, de parchetele de pe lângă acestea şi de organele de cercetare penală au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, potrivit prevederilor Codului de procedură penală. (2) În cadrul procesului civil se vor aplica traducătorilor şi interpreţilor autorizaţi dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Alte aspecte privind obligaţiile interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi de Ministerul Justiţiei.

Este extrem de important de cunoscut prevederile din codul de procedură penală (cpp) care vizează activitatea dar şi statutul de interpret şi de traducător autorizat, asimilat în unele articole ale codului cu obligatiile expertului.

Punctual cu privire la aspecte privind incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea, procedura de soluţionare în cursul judecăţii şi la cea de soluţionare în cursul urmăririi penale, la art. 54 din cpp se arată pe de-o parte că:

- dispozitiile art. 48, 50, 51, 52 si 53 se aplica în mod corespunzător expertului si interpretului.

25

Pe de altă parte, la alin.2 al art.54 se arată că : atât în cazul expertului cât şi a interpretului participarea de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie motiv de recuzare. În cele de mai jos menţionăm art. 48, 50, 51, 52 si 53 din cpp. Capitolul 2 - INCOMPATIBILITATEA SI STRAMUTAREA

Sectiunea I - Incompatibilitatea......................................................................................................................................................Art. 48 - Alte cauze de incompatibilitate Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca, daca in cauza respectiva: a) a pus in miscare actiunea penala sau a dispus trimiterea in judecata ori a pus concluzii in calitate de procuror la instanta de judecata, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive in cursul urmaririi penale; b) a fost reprezentant sau aparator al vreuneia din parti; c) a fost expert sau martor; d) exista imprejurari din care rezulta ca este interesat sub orice forma, el, sotul sau vreo ruda apropiata. e) sotul, ruda sau afinul sau, pana la gradul patru inclusiv, a efectuat acte de urmarire penala, a supravegheat urmarirea penala, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive, in cursul urmaririi penale; f) este sot, ruda sau afin, pana la gradul patru inclusiv, cu una din parti sau cu avocatul ori mandatarul acesteia; g) exista dusmanie intre el, sotul sau una din rudele sale pana la gradul patru inclusiv, si una din parti, sotul sau rudele acesteia pana la gradul al treilea inclusiv; h) este tutore sau curator al uneia dintre parti; i) a primit liberalitati de la una din parti, avocatul sau mandatarul acesteia. Judecatorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze in caile de atac, atunci cand sotul, ruda ori afinul sau pana la gradul patru inclusiv a participat, ca judecator sau procuror, la judecarea aceleiasi cauze. Art. 50 - Abtinerea Persoana incompatibila este obligata sa declare, dupa caz, presedintelui instantei, procurorului care supravegheaza cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior, ca se abtine de a participa la procesul penal, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii. Declaratia de abtinere se face de indata ce persoana obligata la aceasta a luat cunostinta de existenta cazului de incompatibilitate. Art. 51 - Recuzarea In cazul in care persoana incompatibila nu a facut declaratie de abtinere, poate fi recuzata atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii, de oricare dintre parti, de indata ce partea a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formuleaza oral sau scris, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzarii. Nerespectarea conditiilor prevazute in alin. 2 sau recuzarea aceleiasi persoane pentru acelasi caz de incompatibilitate si pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formularii unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsa atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constata de completul in fata caruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecatorului recuzat. Completul in fata caruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecatorului recuzat, se pronunta asupra masurilor preventive.

26

Art. 52 - Procedura de solutionare in cursul judecatii Abtinerea sau recuzarea judecatorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se solutioneaza de un alt complet, in sedinta secreta, fara participarea celui ce declara ca se abtine sau care este recuzat. Examinarea declaratiei de abtinere sau a cererii de recuzare se face de indata, ascultandu-se procurorul cand este prezent in instanta, iar daca se gaseste necesar, si partile, precum si persoana care se abtine sau a carei recuzare se cere. Cand abtinerea sau recuzarea priveste cazul prevazut in art. 46 si 49 alin. 1, instanta, admitand recuzarea, stabileste care dintre persoanele aratate in mentionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei. In caz de admitere a abtinerii sau a recuzarii, se va stabili in ce masura actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin. Cand pentru solutionarea abtinerii sau a recuzarii nu se poate alcatui completul potrivit alin.1, abtinerea sau recuzarea se solutioneaza de instanta ierarhic superioara. In cazul in care gaseste intemeiata abtinerea sau recuzarea si, din cauza abtinerii sau recuzarii, nu se poate alcatui completul de judecata la instanta competenta sa solutioneze cauza, instanta ierarhic superioara desemneaza pentru judecarea cauzei o instanta egala in grad cu instanta in fata careia s-a formulat abtinerea sau recuzarea. Este inadmisibila recuzarea judecatorului chemat sa decida asupra recuzarii In cauzele in care sunt inculpati arestati preventiv, cand se recuza intreaga instanta, instanta ierarhic superioara competenta sa solutioneze cererea de recuzare, inainte de a se pronunta asupra recuzarii, dispune cu privire la arestarea preventiva in conditiile prevazute de lege. Alineatul 7 - Abrogat Incheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacata numai cu recurs, in termen de 48 de ore din momentul pronuntarii, si dosarul se inainteaza, de indata, instantei de recurs. Recursul se judeca in termen de 48 de ore din momentul primirii dosarului, in camera de consiliu, cu participarea partilor.

Art. 53 - Procedura de solutionare in cursul urmaririi penale In cursul urmaririi penale, asupra abtinerii sau recuzarii persoanei care efectueaza cercetarea penala ori a procurorului se pronunta procurorul care supravegheaza cercetarea penala sau procurorul ierarhic superior. Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectueaza cercetarea penala se adreseaza fie acestei persoane, fie procurorului. In cazul in care cererea este adresata persoanei care efectueaza cercetarea penala, aceasta este obligata sa o inainteze impreuna cu lamuririle necesare, in termen de 24 de ore, procurorului, fara a intrerupe cursul cercetarii penale. Procurorul este obligat sa solutioneze cererea in cel mult 3 zile, printr-o ordonanta. Cererea de recuzare care priveste pe procuror se solutioneaza in acelasi termen si in aceleasi conditii de procurorul ierarhic superior. Abtinerea se solutioneaza potrivit dispozitiilor din alin. 3 si 4, care se aplica in mod corespunzator.

De asemenea, este important de ştiut că potrivit disp. Art. 73 din cpp, în situaţia în care declaraţia învinuitului sau inculpatului a fost luată printr-un interpret, această este semnată de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret.

« ART. 73

27

Consemnarea declaraţiilor

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declaraţie se vor consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret. Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile arătate în prezentul articol. »

Cu privire la unele aspecte procedurale, care sunt aplicabile şi interpretului, aşa cum sunt ele aplicabile şi experţilor menţionăm că:

- în exercitarea obligaţiilor de interpret autorizat, cpp nu prevede nici pentru acesta şi nici pentru expert dispoziţii cu privire la depunerea unei forme de jurământ, aşa cum sunt ele menţionate la art. 85. Cu toate acestea, în situaţia în care organul de urmarire penala sau instanta de judecata socoteste necesar ca expertul / interpretul să ofere lamuriri suplimentare  in scris,  ori  dacă se  dispune  chemarea  acestuia spre  a  da  explicatii  verbale  asupra  raportului  de expertiza/ declaraţiei scrise luate prin interpret, în astfel de situaţii deci, ascultarea  expertului-interpretului  se  face  potrivit  dispozitiilor  privitoare  la ascultarea martorilor. Prin urmare în situaţia în care interpretul este interogat cu privire la cauză, în afara situaţiei concrete când işi exercită strict profesia, atunci se află în situaţie de martor şi în această calitate va depune jurământ, conform art. 85. Obligaţia de prezentare conform art. 83 şi întrebările prealabile conform art.84 din cpp care se adresează martorului sunt aplicabile în mod corespunzător interpretului, aşa cum se arată la art. 128 cpp.

ART. 83 Obligaţia de prezentare Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei. ART. 84 Întrebări prealabile Martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă. Martorul va fi apoi întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii.

ART. 85 Jurământul martorului Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.

28

Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: "Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Situaţiile la care se referă alin. 3, 4 şi 5 se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în alin. 5, se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage însă atenţia să spună adevărul.

Art. 124:  Suplimentul de expertiza

(1) Cand organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completa, dispune efectuarea unui supliment de expertiza fie de catre acelasi expert, fie de catre altul.

(2) De asemenea, cand se socoteste necesar, se cer expertului lamuriri suplimentare  in scris,  ori  se  dispune  chemarea  lui  spre  a  da  explicatii  verbale  asupra  raportului  de expertiza.  In  acest  caz,  ascultarea  expertului  se  face  potrivit  dispozitiilor  privitoare  la ascultarea martorilor.

ART. 128 Cazurile şi procedura de folosire a interpreţilor

Când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în cazul când unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.

Dispoziţiile art. 83, 84 şi 85 se aplică în mod corespunzător şi interpretului.

Cu privire la sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului în situaţia în care aceştia sunt salariaţi, vom menţiona spre ştiinţă disp. Art. 190 -192, care aduc clarificări suplimentare faţă de cele din Legea 178/1997 şi de Ordinul nr. 1054/C din 2005.

ART. 190 Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului

29

Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.#M36 Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească şi o compensare.#B Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. Sumele acordate potrivit alin. 1, 3 şi 4 se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului, după ce şi-au îndeplinit însărcinările.#M36 Suma care reprezintă venitul arătat în alin. 2 se plăteşte de cel la care lucrează martorul, expertul sau interpretul.

ART. 191 Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare#M36 În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului.

ART. 192 Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri

Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina statului.

Nu în ultimul rând este extrem de important de ştiut că pe lângă situaţiile prevăzute de Legea 178/1997 şi de Ordinul nr. 1054/C din 2005 cu privire la situaţiile în care autorizarea de interpret şi de traducător încetează (n.b art. 6, lit.e « pentru două refuzuri nejustificate în termen de un an de a presta serviciile solicitate ») la art. 198 în cpp sunt prevăzute şi alte sancţiuni, dar de natură pecuniară - amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei, pentru lipsa nejustificată a interpretului legal citat, pentru tergiversarea de către interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite, dar şi pentru

30

încălcarea altor dispoziţii privind nerespectarea ordinii şi solemnităţii şedinţei sau pentru manifestările ireverenţioase, faţă de judecător sau procuror;

ART. 198 Abateri judiciareUrmătoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;g) nerespectarea de către părţi, apărătorii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 298; (ART. 298 Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop.) h) manifestările ireverenţioase ale părţilor, apărătorilor acestora, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane, faţă de judecător sau procuror;ART. 291 Citarea părţilor la judecată Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. Partea prezentă la un termen nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene. Când judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau în cunoştinţă noul termen de judecată.

31