Suport de Curs

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA PSIHOLOGIE

Suport de curs la disciplina

Psihologie socială I: psihologia cunoaşterii sociale

(Specialităţile “psihologie”, “psihopedagogie”)

Autor: Svetlana Rusnac

Tema 1. Scurt istoric şi conţinut al psihologiei sociale

Subiecte

Etape ale dezvoltării psihologiei sociale ca ştiinţă

Preistoria psihologiei sociale.

Diferenţierea cunoştinţelor sociale şi afirmarea în calitate de disciplină ştiinţifică

autonomă a psihosociologiei.

Orientări contemporane şi paradigme ale psihologiei sociale.

Obiective generale şi cadru de studiu al psihologiei sociale.

Subiectul 1. Etape ale dezvoltării psihologiei sociale ca ştiinţă

Primele cugetări cu caracter psihosocial datează cu perioada antică‚ aparţinând gândirii

filosofice. Această etapă‚ pe care am putea să o numim preştiinţifică‚ durează până la începutul

secolului XX. În finalul ei distingem o perioadă de constituire a cunoştinţelor psihosociale‚ pe

parcursul căreia se afirmă şi primele teorii – “psihologia popoarelor”‚ “psihologia mulţimilor” şi

“comportamentul social instinctual”.

Cea de a doua etapă – de afirmare în calitate de ştiinţă autonomă – este unanim recunoscută

de cercetători ca debutând odată cu lucrările lui McDougall şi Ross‚ primul mai reprezentând

psihosociologia europeană‚ cel din urmă stând la începuturile celei americane. Totuşi‚ după unele

opinii‚ adevărata dezvoltare a psihosociologiei începe după primul război mondial‚ când se afirmă

primele programe experimentale: modelele create de George Herbert Mead şi Gordon W. Allport.

Se poate conchide că deja la această perioadă iniţială în psihologia socială se afirmă viziuni

pragmatice în stil american‚ care o domină timp de mai multe decenii.

A treia etapă în dezvoltarea psihologiei sociale poate fi datată cu perioada postbelică‚ mai

corect ar fi însă amplasarea debutului ei în anii 60‚ când în Europa se pune în discuţie paradigma 1

ştiinţifică americană‚ pentru ca în 1972 să vadă lumina tiparului cartea Contextul psihologiei

sociale: evaluare critică‚ autorii căreia H. Tajfe‚ I. Israel schiţează un adevărat program al avansării

investigaţiilor psihosociale în direcţia practicii reale. Cercetările se orientează spre câmpuri sociale

noi: reprezentările sociale – S. Moscovici‚ identitatea socială – H. Tajfel şi J. C. Turner‚ atracţia

interpersonală – E. Berscheid şi E. Walster‚ reactanţa psihologică – W. Brehm ‚ zvonul ca fenomen

psihosocial – T. Shibutani etc

Următoarea etapă‚ definită de cercetători ca “perioadă contemporană”‚ debutează după anii

90. Deşi sunt continuate temele precedente‚ se amplifică interesul pentru cotidianul

social‚ afirmându-se concepţii şi noţiuni noi. Sporeşte interesul pentru cercetările interculturale (J.

M. Nuttin‚ H. R. Markus‚ S. Kitayama‚ R. E. Nisbeth‚ G. Jahoda etc.)‚ ale comportamentelor

consumatorului (B. Mullen‚ C. Johnson‚ E. Rogers etc.)‚ ale identităţii de gen (A. H‚ Eagly‚ B. T.

Johnson‚ M. Argyle‚ P. M. Robins‚ R. Sesan‚ L. L. Carli‚ S. T. Fiske etc.)‚ minorităţilor şi

marginalilor (G. Ferreol‚ R. Y. Bourhis‚ J. –Ph. Leyens‚ R. J. Brown etc.)‚ se afirmă orientarea

cognitivă‚ trecându-se de la studiul funcţiilor şi facultăţilor mintale la cel al proceselor de tratare a

informaţiei. Psihologia socială trece printr-un proces de internaţionalizare‚ implicându-se

cercetătorii din fostele ţări socialiste‚ din Asia‚ America Latină‚ Australia‚ Africa.

Subiectul 2. Preistorie. Reflecţii filosofice asupra fenomenului social

Perioada antică: cugetările despre om şi societate le găsim în opera lui

Socrate‚ Platon‚ Aristotel. Ideea grupurilor sociale (Platon): societatea este formată din trei clase –

filosofi‚ gardieni‚ agricultori şi meseriaşi. Clasele dominante instaurează o comunitate a

averilor‚ femeilor şi copiilor‚ pentru a putea conduce cu restul societăţii. Statului ideal este cârmuit

de un conducător-filosof. Tipurile de guvernare: conducerea oligarhică‚ efectuată de cei bogaţi,

săracii fiind lipsiţi de a participa la ea; temocraţia, în care puterea este deţinută de oameni ambiţioşi

şi agresivi; conducerea democratică, unde libertatea aparţine tuturor; conducerea despotică.

Aristotel a emis ideea despre om ca fiinţă socială. În cartea “Politica” El considera că există

trei forme ale guvernării: monarhia‚ aristocraţia şi republica. Aceste trei tipuri de conducere pot

suporta perturbări: monarhia se transformă în tiranie, aristocraţia – în oligarhie, republica – în

democraţie. Conducerea tiranică este aceea, în care activitatea este îndreptată spre apărarea

intereselor conducătorului. Oligarhia are grijă doar de interesele celor avuţi, democraţia îşi

fundamentează politica pe apărarea intereselor celor mai sărace pături sociale. Nici într-un cadru al

unei asemenea conduceri nu se depun eforturi pentru apărarea intereselor întregului popor. Aristotel

consideră conducerea un complex de organizări ale conducătorilor unui oraş sau Polis, care au

împuterniciri mari în toate domeniile statului (Politeum).

Ideile lui Platon şi Aristotel au fost dezvoltate în evul mediu de către filosofii lumii arabe.

După Farabi, conducătorul trebuie să fie filosof, deţinând cunoştinţe despre adevărul raţional, bine

2

şi mijloacele necesare pentru realizarea adevăratei fericiri. În opera lui Ibn Khaldun societatea şi

relaţia ei cu politica se prezintă ca temă centrală. Existenţa societăţii determină perpetuarea

omenirii, de aceea ea necesită o politică înţeleaptă şi raţională. Ibn Khaldun menţionează că

societatea‚ la fel precum un organism viu‚ are mai multe faze de dezvoltare‚ în cea de declin fiind

exclusă cooperarea.

Ideea psihosocială se întâlneşte în opera filosofilor din evul mediu. Perpetuând gândirea

filosofică antică‚ gândirea medievală pune în atenţie problemele politicii‚ conducerii‚ influenţei

sociale. Niccolo Machiavelli a definit esenţa opiniei publice şi capacitatea conducerii de a manipula

cu comportamentul oamenilor. Thomas Hobbes a analizat dimensiunile psihosociale ale relaţiilor

interumane caracterizate de conflict‚ dominaţie‚ supunere‚ considerând statul un rezultat al

contractului dintre oameni în scopul curmării contradicţiilor şi luptelor.

În secolul XVIII gândirea socială se completează cu reflecţiile umaniste ale lui Montesquieu

şi Rousseau. Primul prezintă un şir de detalii cu referinţă la caracterele naţiunilor‚ cel de-al doilea

cugetă despre esenţa şi existenţa psihosocială a omului.

În cea de a doua jumătate a secolului XIX M. Lazarus şi H. Steinthal au pus prin studiile lor

începutul cercetărilor etnopsihologice‚ pe care unii dintre cercetători le consideră debut al

psihologiei sociale.

Subiectul 3. Diferenţierea cunoştinţelor sociale şi afirmarea în calitate de disciplină

ştiinţifică autonomă a psihosociologiei. Orientări contemporane şi paradigme ale psihologiei

sociale.

Până la momentul căpătării de către psihologia socială a unui statut de ştiinţă autonomă‚ în

Europa se remarcă două tendinţe generale‚ care se afirmă ca teorii:

cercetarea psihologiei popoarelor‚ având începutul în elaborările lui M. Lazarus şi H.

Steinthal şi ale succesorului lor‚ W. Wundt;

psihologia maselor‚ elaborată de G. Tarde‚ G. Le Bon.

Cea de a treia tradiţie – comportamentul instinctual social (McDougall) este considerată

drept fundament al investigaţiei psihosociale cu deosebire în Anglia şi SUA.

Ideea raportării studiului psihosocial la cultură s-a conturat încă la începutul secolului XIX

în Germania‚ în lucrările etnologilor Theodor Waitz şi Adolf Bastian. În 1860 Moritz Lazarus şi

Hajim Stenthal editează Revista psihologiei şi lingvisticii popoarelor (Zeitschrift für

Völkerpsychologie und Sprachwissenshcaft)‚ în care sunt dezvoltate ideile despre sufletul

supraindividual al poporului‚ aflat în raport cu cel individual. Sufletul poporului se manifestă în

limbă‚ mituri‚ tradiţii‚ studierea cărora poate oferi informaţie despre acesta.

Wilhelm Wundt‚ realizează un şir de studii ale psihologiei popoarelor‚ enunţând ideea

despre obiectul psihosociologiei – sufletul colectiv aflat în raport cu cel individual. Deoarece W.

3

Wundt a considerat psihologia popoarelor un teren amplu al investigaţiei experimentale‚ încă în

1863 iniţiază un şir de studii influenţate de cercetările predecesorilor‚ înaintând un alt termen –

“spiritul colectiv” – pe care-l considera un produs al spiritelor individuale şi care‚ odată

constituit‚ le influenţează. Pe lângă interesul faţă de produsele culturale‚ psihologia popoarelor pune

accent pe natura relaţiilor dintre individ şi societate‚ precum şi pe raporturile interumane‚ momente

preluate mai târziu nu doar de psihosociologie‚ ci şi de antropologie‚ sociologie şi alte ştiinţe.

Gabriel Tarde este autorul mai multor studii cu referinţă la imitaţie‚ cărei îi atribuie rolul în

asigurarea raportului dintre generaţii şi în cadrul acestora. Elaborările teoretice se refereau şi la

anumite moduri ale imitaţiei‚ unul din care – contagiunea mintală – a fost analizat de cercetător prin

referinţă la un şir de situaţii: de la difuzarea modei vestimentare şi a credinţelor religioase până la

influenţa conducătorilor asupra maselor.

Ideea lui Tarde a fost preluată de către Gustave Le Bon‚ care a urmărit fenomenul

modificării comportamentului indivizilor în mulţime sub influenţa contagiunii mintale

Gabriel Tarde este autorul mai multor studii cu referinţă la imitaţie‚ cărei îi atribuie rolul în

asigurarea raportului dintre generaţii şi în cadrul acestora. Elaborările teoretice se refereau şi la

anumite moduri ale imitaţiei‚ unul din care – contagiunea mintală – a fost analizat de cercetător prin

referinţă la un şir de situaţii: de la difuzarea modei vestimentare şi a credinţelor religioase până la

influenţa conducătorilor asupra maselor.

Ideea lui Tarde a fost preluată de către Gustave Le Bon‚ care a urmărit fenomenul

modificării comportamentului indivizilor în mulţime sub influenţa contagiunii mintale

Cele mai multe lucrări îi atribuie rolul de fondator al psihologiei sociale lui William

McDougall‚ autor al cărţii “Introducere în psihologia socială” (1908)‚ mai ales pentru faptul că

anume el a încercat o descriere a obiectului acestei ştiinţe. Dar McDougall reduce fenomenul vieţii

sociale la instincte‚ impulsiuni‚ pe care le pune la baza gândirii şi acţiunilor individuale şi colective.

Concepţia lui McDougall a fost numită instinctuală‚ cu toate că ulterior‚ într-o următoare ediţie a

lucrării sale‚ autorul renunţă la ideea dirijării totale a acţiunilor umane de instinct.

În anul publicării lucrării lui McDougall la New York apare lucrarea sociologului din SUA

Edward A. Ross Psihologie socială‚ care‚ fiind puternic influenţată de ideile lui G. Tarde‚ tratează

problemele uniformităţii sociale‚ manifestate în rezultatul imitaţiei şi influenţei datorate

interacţiunilor interumane. Începutul secolului XX afirmă psihologia socială în calitate de ştiinţă

autonomă.

Orientări contemporane, căutări teoretico-metodologice şi paradigme ale psihologiei

sociale

Orientarea biologistă‚ afirmată la începuturi‚ în psihologia socială îl are ca autor pe W.

McDougall‚ care considera că comportamentul uman este general de instincte‚ dintre care cel

gregar – de convieţuire în grupuri – se prezintă ca un atavism şi determină formarea comunităţilor

4

umane. Prin analogie sunt determinate “asemănări” dintre speciile animale şi conduitele umane.

McDougall nu ţine cont de rolul factorului cultural şi istoric‚ transpunând în psihologia socială

modelele interactive manifestate în lumea animală.

Orientarea culturalistă. Îşi are geneza în operele etnologilor germani T. Waitz‚ A.

Bastian‚ M. Lazarus‚ H. Steinthal‚ care au definit conceptul de “suflet supraindividual” al

poporului‚ manifestat în limbă‚ obiceiuri‚ mituri‚ aflat în relaţie cu “sufletul individual”. “Sufletul

poporului” poate fi cunoscut prin studiul culturii. Această teză a găsit susţinere în opera lui W.

Wundt‚ care a oferit termenului “spirit colectiv” sens‚ propunând cercetarea acestuia prin analiza

sistematică a comportamentelor individuale supuse influenţelor culturale. Ideea a fost perpetuată de

S. Freud‚ C. Jung‚ R. Benedict, M. Mead, B. Malinowski, a determinat apariţia unui şir de şcoli şi

teorii cu esenţă etnopsihologică şi transculturală.

Orientarea pragmatist-funcţională. Fondatori sunt W. James şi J. Dewey‚ este populară

mai mult în SUA‚ tratând procesul cunoaşterii ca un instrument de adaptare a individului la mediu.

Funcţionalismul avansează principiul subordonării funcţionale necesare a indivizilor în contextul

unei structuri sociale concrete. Funcţionaliştii au meritul elaborării unor criterii şi procedee

riguroase de cercetare psihosociologică.

Orientarea behavioristă. Având răspândire în SUA şi Europa Occidentală‚ teoria

behavioristă a apărut ca o critică a introspecţionismului‚ pentru ca mai târziu să se afirme în

psihologia socială‚ avându-i ca autori pe G. H. Mead (1863-1931)‚ C. H. Coley (1864-1929)

‚ prezentând o reacţie împotriva instinctivismului propus de W. McDougall în explicarea

fenomenelor sociale. În psihologia socială behaviorismul menţionează rolul factorilor personali

interni în manifestările comportamentale umane:

al structurilor mintale şi al imaginii de sine social determinate în activitatea psihică a

persoanei (G. H. Mead);

al sentimentului de sine (C. H. Coley) sau al comportamentului intern autodiscriptiv ca un

produs social posedat de către individ (B. F. Skinner).

Behaviorismul social studiază comportamentul social în contextul normelor şi al relaţiilor

sociale‚ al valorilor grupului şi al rolurilor pe care le posedă fiecare individ‚ comportamentul

desemnând un rezultat al ajustării la ambianţa socială‚ iar mecanismele principale – învăţarea şi

adaptarea socială.

Orientarea dinamico-topologică. Îl are ca autor pe Kurt Lewin (1870-1947)‚ care a adoptat

în tratarea fenomenului psihosocial un model dinamic. Cadrul experimental al acestei orientări a

fost destul de variat: grupul social şi fenomenele intragrupale (R. Lippitt‚ R. White)‚ dinamica

grupului (D. Anzieu‚ J. Martin)‚ influenţa deciziilor grupale asupra schimbării de atitudini (K.

Lewin‚ A. Bavelas) etc.

5

Lucrările lui K. Lewin au iniţiat orientarea interacţionistă‚ unul din reprezentanţii

contemporani ai acesteia fiind Tamotsu Shibutani. Interacţionismul‚ mai mult decât alte teorii‚ pune

accent pe determinismul social al comportamentului uman.

I-a avut ca reprezentanţi pe S. Asch‚ F. Heider‚ L. Festinger‚ Th. Newcomb etc.

Orientarea psihanalitică. A transferat ideile psihanalitice în viaţa comunitară‚ însăţi

societatea fiind considerată o forţă opresivă şi frustrantă pentru individ. Viaţa socială‚ în

conformitate cu concepţia freudiană‚ este supusă unor legităţi psihice‚ care conduc spre manifestări

uniforme în conduitele umane‚ fără a fi supuse influenţelor culturale. Adepţii şi chiar adversarii

concepţiei freudiene şi-au adus aportul în dezvoltarea unor teorii‚ care explică anumite fenomene

ale cotidianului social. Menţionăm în acest sens cercetările “inconştientului colectiv” ca un fond

comun universal care determină conduitele sociale‚ întreprinse de C. Jung‚ cele ale lui K.

Horney‚ care a acordat un rol deosebit determinismului cultural‚ ale reprezentanţilor şcolii

culturale: B. Malinowski‚ M. Mead‚ A. Kardiner‚ R. Benedict etc

Orientarea umanistă. Îi are ca reprezentanţi pe A. Maslow‚ C. Rogers‚ J. F.T. Bugental etc.

Abraham Maslow‚ considerat fondator al psihologiei umaniste‚ propune o concepţie închegată a

motivaţiei‚ menţionând rolul valorilor în formarea personalităţii. Dezvoltarea psihologică‚ în

conformitate cu opinia cercetătorului‚ constă în aspiraţia spre trebuinţele supreme‚ conducând

persoana spre autoactualizare. Teoria umanistă insistă în cultivarea capacităţilor umane

supreme‚ precum creativitatea‚ autonomia‚ spontaneitatea‚ responsabilitatea.

Două căi de dezvoltare a psihologiei sociale: paradigma explicării şi paradigma

înţelegerii

La baza “paradigmei explicării”‚ cum este numită tratarea fenomenului psihosocial în

SUA‚ se află principiile psihologiei sociale experimentale, determinată de influenţa psihologiei

generale experimentale‚ care a orientat psihologia spre cercetarea de laborator‚ oferindu-se

prioritate experimentului‚ negându-se investigaţia teoretică şi specificându-se avantajele studiului

inductiv în raport cu cel deductiv. Alegerea psihosociologilor americani a fost determinată‚ în mare

măsură‚ de etapa prea lungă de “teoretizare”‚ care a dominat psihologia socială europeană până în

anii 30 ai secolului XX.

“Paradigma înţelegerii” este caracteristică psihologiei sociale din Europa de Vest.

Metodologia acestei paradigme s-a constituit sub influenţa principiilor ştiinţei

psihosociologice‚ ţinându-se cont de filosofia şi etica socială. Influenţată de moştenirea ştiinţifică

europeană‚ aflată sub influenţa studiilor sociologice din prima jumătate a secolului XX‚ psihologia

socială europeană s-a orientat spre cercetarea de teren‚ prioritate având observaţia‚ iar metodă de

bază a devenit investigaţia deductivă.

Elemente

ale paradigmei

Paradigma înţelegerii sau

psihologia socială din SUA

Paradigma explicării sau psihologia

socială europeană

6

1. Ştiinţa de

origine

Psihologia generală experimentală

(orientare spre metodele rigide

exacte‚ preluate din

matematică‚ fizică etc.)

Sociologia (orientare spre metodologia şi

metodele calitative‚ preluate din

lingvistică‚ culturologie‚ etnografie etc.)

2. Investigaţia

socială

Prioritate metodei inductive. Prioritate metodei deductive.

3. Concepţii

asupra

raportului

dintre teorie şi

cercetare

empirică‚ meto

dă de bază

Cercetarea experimentală este

condiţia de bază a existenţei

psihologiei sociale‚ metoda de

bază – experimentul de laborator.

Cercetarea sistemică‚ de la analiza

teoretică la testarea ipotezelor prin

investigaţia empirică.

4. Modele ale

individului‚ soc

ietăţii şi

raportul dintre

acestea

Fenomenele sociale se prezintă ca

o sumă a

comportamentelor‚ atitudinilor‚ inf

luenţelor‚ schimbărilor sociale.

Societatea este o structură

complexă‚ determinată de factori interni

şi externi‚ având o istorie şi anumite

legităţi ale dezvoltării care nu pot găsi

analogie în legităţile altor sisteme

întâlnite în natură sau logic determinate

de om.

5. Obiectul

psihologiei

sociale şi

categoriile

fundamentale

Experienţa şi comportamentul

individual‚ raporturile

interpersonale.

Simbolurile sociale: de la individ şi

raporturile interpersonale‚ la grup şi

relaţii intergrupale‚ ajungându-se la

cercetarea contextului social şi a

factorilor care-i determină

configuraţia‚ conţinutul‚ schimbarea etc.

6. Obiective de

bază

Individul uman ca unitate a

analizei‚ influenţa socială – sumă a

influenţelor interindividuale.

Comportamentele

interindividuale‚ relaţiile interpersonale

şi intergrupale‚ contextul social şi

simbolurile lui.

7. Rolul social

al psihologului.

Comportament de

neimplicare‚ detaşare de procesul

transformării sociale.

Psihologul social trebuie să se manifeste

participativ.

7

Subiectul 4. Obiective generale şi cadru de studiu al psihologiei sociale

S. Moscovici distinge trei aspecte ale cercetărilor pe care le realizează actualmente

psihologia socială: taxonomic‚ diferenţial şi sistemi.

Privită ca o ştiinţă taxonomică‚ psihologia socială este preocupată de clasificări şi

sistematizări‚ cercetând influenţa stimulilor sociali asupra proceselor psihice: percepţia

socială‚ atitudinile‚ comunicarea. Obiectul este considerat social‚ pe când subiectul rămâne

indefinit‚ având doar o calitate de reacţie la stimul.

În calitatea sa de diferenţiere‚ psihologia socială se centrează pe subiect‚ analizându-l şi

clasificându-l după stiluri cognitive‚ caracterul atitudinilor‚ motivaţiei. Asemenea cercetări se

orientează spre identificarea tipurilor de lideri‚ modurilor de organizare a comunicării‚ motivaţia

spre succes etc.

Cea de a treia tratare evaluează fenomenele în cheia unui sistem integru al relaţiilor

subiectual-obiectuale. Acest punct de vedere realizează o lectură a faptelor şi relaţiilor sociale‚ în

care raportul se analizează prin prisma a trei termeni: Subiect individual – Subiect social – Obiect.

În cadrul acestui triunghi fiecare latură este determinată de prezenţa celorlalte două‚ relaţia fiind

concepută în mod static‚ ca o simplă co-prezenţă‚ cum ar fi‚ de exemplu‚ cercetarea fenomenului

facilitării sociale‚ sau dinamic‚ precum o interacţiune‚ cum se manifestă investigaţia influenţei

sociale.

Recunoscând faptul că psihologia socială analizează fenomene care sunt simultan

psihologice şi sociale‚ S. Moscovici vede obligaţia cercetătorului în investigarea lor în “plinul

social” pentru a adăuga o dimensiune obiectivă faptelor subiective.

Discuţiile despre obiectul psihologiei sociale‚ cu deosebire după anii 60 ai secolului

XX‚ când psihosociologii europeni cheamă la implicarea teoriei în rezolvarea problemelor

contemporaneităţii şi abandonarea laboratorului în favoarea cercetărilor de teren‚ au conturat trei

orientări în definirea acestuia.

Prima‚ având geneză în psihosociologia europeană‚ pune accent pe fenomenele de

masă‚ orientând cercetarea teoretică şi aplicată spre problemele comunităţii: ale

grupului‚ maselor‚ organizaţiilor‚ opiniei publice‚ formaţiunilor sociale.

A doua orientare consideră că în calitate de obiect al psihologiei sociale serveşte

comportamentul personalităţii în relaţiile interpersonale‚ în grup‚ comunitate. Alegerea

individului în calitate de unitate a analizei este determinată atât de influenţa psihologiei

generale‚ cât şi de tradiţia cercetării psihosociale americane.

Cea de a treia orientare întrevede obiectul psihologiei sociale în sinteza fenomenelor ce

decurg la nivelul individului şi cel al societăţii. Astfel‚ în cadrul problemelor cu conţinut

psihosocial sunt incluse şi psihologia socială a personalităţii‚ relaţiile interumane şi

comunicarea‚ apartenenţa socială etc.

8

Întrebări pentru recapitulare

1. Care sunt principalele idei‚ emise în perioada preistorică a psihologiei sociale?

2. Ce lucrări pot di considerate ca punând început dezvoltării psihologiei sociale?

3. Care au fost reprezentanţii şi ideile orientării biologiste în psihologia socială?

4. Ce idei au fost elaborate de reprezentanţii orientării culturaliste?

5. Care a fost aportul orientării behavioriste în psihologia socială?

6. Care sunt conceptele înaintate de orientarea dinamico-topologică în psihologia socială?

7. Evaluaţi rolul orientării gestaltiste în psihologia socială.

8. Care a fost aportul psihosocial al orientării psihanalitice?

11. Care au fost influenţele orientărilor filozofice asupra dezvoltării psihologiei sociale?

12. Descrieţi cadrul teoretico-metodologic al psihologiei sociale contemporane din SUA.

13. Ce paradigmă ştiinţifică a ales psihosociologia contemporană din Europa?

14. Ce prezintă aspectul taxonomic al psihologiei sociale?

15. Cum rezolvă sarcina diferenţierii obiectului psihologia socială?

16. Ce conţine lectura trenară a obiectului psihologiei sociale din perspectiva sistemică?

17. Care sunt deosebirile în definiţiile obiectului psihologiei sociale‚ date de cercetătorii

americani şi europeni?

18. Numiţi şi descrieţi principalele ramuri ale psihologiei sociale contemporane.

Surse bibliografice

1. Chelcea, S. Un secol de cercetări psihosociologice. Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

2. Golu, P. Fundamentele psihologiei sociale. Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000.

3. Manual de psihologie socială. Coord. A. Neculau, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

4. Moscovici, S. Psihologie socială sau maşină de fabricat zei. Ed. Polirom, Iaşi, 1994.

5. Psihologie socială. Coord. A. Neculau, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.

6. Rusnac, S. Preocupări contemporane ale psihologiei sociale. Ed. RVR Consulting Grup, Chişinău,

2007.

Tema 2. Metode de cercetare empirică ale psihologiei sociale contemporane

Subiecte

Raportul dintre teoria şi metodele psihosociale.

Metode tradiţionale ale psihologiei sociale.

Experimentul psihosocial.

Observaţia în cercetarea de laborator şi în cea de teren.

Subiectul 1. Raportul dintre teoria şi metodele psihosociale

9

Metoda este o îmbinare şi organizare de concepte care dau sens metodologiei‚ un operator

ce mijloceşte trecerea de la problemă la cercetare în psihologia socială. Se folosesc:

metode de cunoaştere a realităţii psihosociale: observaţia, interviul, ancheta, experimentul,

testul şi cercetarea de documente.

metode educative – psihodrama, scenarii, jocuri de rol, training.

Metodele psihosociale pot să se refere atât la un individ inclus în eşantion‚ cât şi la un

fenomen, grup şi proces în general.

Subiectul 2. Metode tradiţionale ale psihologiei sociale.

Scalarea şi tipuri de scale.

Scalarea constă din ordonarea ierarhică a unui set de valori prezentându-se ca un instrument

de investigaţie. Scalele pot fi elaborate prin: modelul normativ – când se oferă cifrele şi variantele

pe care urmează doar să alegi; modelul liber – când ţi se propune să apreciezi. Tehnici şi tipuri de

scalare:

forme directe – listele de control oferă subiectului libertate‚ pentru ca el să indice aprobările

şi dezaprobările personale;

scala de evaluare – anumite subiecte se organizează în funcţie de preferinţe. Acestea pot fi:

grafice – cu un anumit semn se notează ceva pe o linie care indică importanţa (testul de

evaluare a lui Rubinshtein); categoriale – o serie de categorii verbale sunt date pentru

aprecierea scalată iar răspunsurile se dau după categorii; numerice de evaluare – se dau

anumite grade de apreciere şi ele sunt alese de către subiect; de ordonare – se dă o listă care

se ordonează în funcţie de preferinţe.

Tehnica diferenţiatorului semantic

Cuprinde concepte, noţiuni care se referă la un anumit domeniu ce urmează a fi evaluat;

împărţirea lor în categorii polare; o scală simplă care solicită răspunsuri normative şi include un

număr anumit de dimensiuni.

Etapele administrării:

se aleg conceptele care descriu mai bine obiectul cercetării după criterii;

se formulează problema cercetării;

se rezolvă necesitatea acoperirii spaţiului semantic real al acestei cercetări;

este apreciată diferenţierea semantică.

Prelucrarea se face prin metode specifice (calcularea mediilor aritmetice ale scorurilor

raportate la concepte şi compararea lor).

Studiul izvoarelor documentare.

Foloseşte tehnica analizei de texte. Poate include în eşantioane documente sociale şi

personale. În cel de-al doilea caz se numeşte metodă biografică. Dar pot fi metode de cercetare a

10

cercului comunicării‚ de identificare a evenimentelor care au influenţat realitatea socială sau viaţa

subiectului. Metoda impresii – utilizarea în cercetare a unui subiect, inclusiv identificarea în

psihoterapii a acestuia în calitate de poveste. Metoda de poziţie de martor: datele se obţin de la

persoanele care-l înconjoară pe subiect.

Studiu altor producte scrise - analize de texte, analiza publicaţilor de ziare, opere literare,

desene. Informaţia se ordonează în tabele grafice, selectând momentele caracteristice.

Cauzometria – se stabileşte ierarhia evenimentelor care au o importanţă pentru indivizi.

Content-analiza (analiza textului).

Metoda sociometrică elaborată de Moreno.

Este un demers de cercetare directă microstructurală a unor calităţi privite în profunzime ale

fenomenului psihosocial, a raporturilor intragrupale. Prin metoda sociometrică este depistat

segmentul atracţiilor într-un liant interpersonal, dar implicit această metodă poate fi utilizată pentru

aprecierea unor fenomene aparte de grup: coeziunea grupului, orientările grupului, atmosfera

psihologică (pentru o analiză mai detaliată a anumitor aspecte acţional-profesionale).

Eşantionarea socială

Eşantionarea este tehnica metodologică prin care de stabileşte universul investigaţiei‚ părţile

din cadrul social urmate a fi incluse în cercetare‚ tehnicile şi procedurile de calcul statistic.

Modelul de eşantionare include:

tehnici de selecţie a părţilor componente ale cercetării;

metodele aplicate pentru culegerea datelor;

modul de prelucrare a datelor;

relevanţa datelor culese pentru problema cercetării.

Eşantionarea probabilistă

Ia ca referinţă o unitate sau o entitate elementară primară a populaţiei în raport cu care se

segmentează informaţie sau datele empirice. Ea include mai multe tipuri de practici:

eşantionarea simplă aleatoare

eşantionarea sistematică

eşantionarea cu o probabilitate variabilă

eşantionarea grupărilor sau a zonelor

randomizarea – este o tehnică de eşantionare probabilistă‚ aplicată pe un eşantion pentru

chestionare.

Eşantionarea interactivă neprobabilistă

Se foloseşte în cadrul grupurilor sociale alese în calitate de unităţi de analiză sau al reţelelor

de relaţii dintre persoane. Individul‚ în asemenea caz‚ nu se prezintă ca o unitate primară de

eşantionare‚ fiind integraţi în relaţii numeroase şi complexe.

11

Subiectul 3. Experimentul psihosocial.

Se prezintă ca o metodă centrală în psihosociologie. Constă în observarea şi măsurarea

efectelor manipulatorii a unor variabile independente asupra celor dependente. Experimentele pot fi

naturale – ipoteza cauzală fiind verificată în condiţii apărute spontan‚ şi proiectat de către

cercetător. În conformitate cu locul realizării şi obiectivele urmărite putem distinge‚ la

fel‚ experiment de laborator şi de teren.

Subiectul 4. Observaţia în cercetarea de laborator şi în cea de teren.

Constă dintr-o investigare sistematică în baza unui plan elaborat în scopul cercetării unui

fenomen şi cu ajutorul unui instrument şi metodă tehnică.

Modelul şi tehnica de investigare se stabilesc în conformitate cu obiectul cercetării care

poate fi :

după modul de înregistrare a datelor – înregistrarea directă drept în tabele; înregistrarea

video – audio; directă, la locul evenimentului; după consumarea evenimentului;

după poziţia observatorului: total implicat în eveniment; cercetător exterior – culege date

prin intermediu unui instrument şi nu se implică direct; cercetător participant.

De aici rezultă 3 tipuri de observaţii. Observaţia structurată – cercetătorul nu se implică, el

înregistrează cu ajutorul unui protocol de observare. În cazul dat cercetătorul rămâne

distanţat‚ neimplicat în cursul evenimentului observat. Observaţia nedistorsionată –

neaparat este necesar înregistrare audio sau video, apoi interpretarea. Observaţia

participativă – poate fi influenţată de opiniile subiective.


1. Problema eşantionării în psihologia socială

2. Ancheta ca metodă psihosocială

3. Observaţia ca metodă psihosocială

4. Observaţia în cercetarea de laborator şi în cea de teren

5. Studiul izvoarelor documentare ca metodă psihosocială

6. Metoda sociometrică

7. Cercetarea de laborator în investigaţia psihosocială

Surse bibliografice

1. Chelcea, S. Un secol de cercetări psihosociologice. Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

2. Doise W., Deschamp J.-C., Mugny G. Psihologie socială experimentală. Iaşi, 1996.

3. Golu, P. Fundamentele psihologiei sociale. Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000.

4. Manual de psihologie socială. Coord. A. Neculau, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

5. Moscovici, S. Psihologie socială sau maşină de fabricat zei. Ed. Polirom, Iaşi, 1994.

12

6. Psihologie socială. Coord. A. Neculau, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.


2007.

Tema 3. Formarea conceptului de Eu şi procesul de încadrare a individului în contextul social

Subiecte

Problema cunoaşterii Eu-lui şi a identificării personale în psihologia socială contemporană.

Valorile sociale şi rolul lor în formarea modelelor de comportament.

Socializarea: proces de învăţare a normelor şi valorilor sociale şi de afiliere la grup.

Personalitatea în sistemul status-rolurilor sociale.

Subiectul 1. Problema cunoaşterii Eu-lui şi a identificării personale în psihologia

socială contemporană.

Conceptul şi cercetarea Eului cunoaşte o istorie de circa 100 de ani. Utilizat iniţial de W.

James încă în 1890, acest concept (Eu: self – engl., le soi – franc.) a fost tratat ca un echilibru dintre

Eul cu esenţă pur psihologică (I – engl., le je – franc.) care înglobă aspectele subiective‚ definite de

către cercetătorul român Petru Iluţ ca “subiect creator‚ spontan‚ dinamic‚ energizator”, şi Eul social

(me – engl., le moi – franc.) ca prezentând imaginea obiectivă sau‚ în conformitate cu opinia

autorului pomenit mai sus‚ “conformist – cuprinzând în esenţă identificările cu roluri şi grupuri

sociale”.

W. James a înaintat ipoteza cu referinţă la caracterul duplicitar şi la integralitatea

conceptului de Eu. Prezentând o structură globală‚ unitară‚ Eul este de provenienţă dublă‚ pe de o

parte‚ Eul subiectiv‚ pe de alta – obiectiv‚ empiric‚ al cunoaşterii. Eul obiectiv are patru aspecte:

Eul spiritual‚ Eul material‚ Eul social şi Eul corporal (somatic). James a considerat că individul

uman are capacităţi de autoapreciere‚ evaluând raportul dintre propriile succese şi aspiraţiile sale.

Mai târziu G. H. Mead (1934) tratează Eul ca un aliaj al două componente: Eul psihologic –

componenta personală a individului, şi Eul social – o interiorizare a rolurilor sociale.

Orientarea culturalistă, ţinând să explice Eul prin influenţa culturii asupra personalităţii,

foloseşte noţiunea «personalitate de bază» – ansamblu stabil de componente biopsihice interne şi

modele comportamentale constituite în cadrul interacţiunii individului cu un anumit mediu socio-

cultural. Raportându-se la psihanaliză, noţiunea dată este explicată prin caracterul social sau

naţional, rezultat din modul comun de existenţă pe care-l învaţă individul în interacţiunea cu

ambianţa.

Din perspectiva cognitivistă, Eul se prezintă ca o parte a cunoaşterii sociale, care se implică

în situaţiile sociale pentru a trata informaţia şi a asigura anumite scheme ale răspunsurilor

comportamentale. Eul s-ar prezenta, în asemenea mod, ca o imagine a omului asupra sinelui.

13

Fiecare individ posedă un ansamblu de imagini flexibile ale Eului, care se unesc într-un concept de

Eu strucutrat, definit şi stabil.

În psihologia umanistă Eul este explicat prin utilizarea câtorva modele indispensabile:

experienţa Eului, care se manifestă în reflecţii asupra sinelui, centrare sau detaşare de sine,

reprezentări, autoatribuire şi autocontrol;

dezvoltarea Eului, constând din sentimentul primar de încredere, autonomie şi iniţiativă;

autodeterminarea – atitudinea critică faţă de sine, autoorganizarea şi siguranţa de sine;

manifestarea sau conceptualizarea, calitate care vorbeşte de maturitatea Eului, înglobînd

sensibilitatea (receptiitatea, deschiderea), concreţiunea sau unitatea (tradusă în experienţe),

distanţa (capacitatea de autonomie).

Cu toate că cercetarea Eului s-a desfăşurat iniţial şi cu deosebire în SUA, psihologia socială

din Europa l-a tratat din perspectiva categorizării, definindu-l cu noţiunea de identitate, fapt întâlnit

în lucrările lui H. Tajfel, W. Doise, J. Turner. Aşadar‚ psihosociologia europeană contemporană

operează cu noţiunile de identificare şi identitate.

Identificarea este un proces interactiv sub forma unor relaţii socioafective dintre individ şi

mediul său social, în cadrul căruia el se proiectează către ceilalţi, conştientizând statusurile şi

rolurile sale, incorporând caracteristici şi modalităţi de conduită în scopul integrării în comunitate şi

echilibrării psihosociale. Identitatea este un rezultat al locului pe care individul îl ocupă în societate,

al modului cum el îl tratează şi se manifestă în conduite.

Subiectul 2. Valorile sociale şi rolul lor în formarea modelelor de comportament.

Valoarea socială – o relaţie prin care comunitatea îşi exprimă concordanţa dintre idei,

fenomene, procese, lucruri şi necesităţile ei, condiţionate natural şi social-istoric.

Normele sociale sunt nişte reguli nescrise, convenţii care reglementează toată paleta de

raporturi interumane, reprezentând standarde medii ale opiniilor, atitudinilor indivizilor incluşi într-

un anumit context social. Ele determină anumite reguli de conduită, modele comune de percepere,

gândire, acţiune, prezentându-se în formă de prescripţii generalizate cu conţinut reglatoriu.

Normele apar ca reguli de reglementare a comportamentului în raport cu valorile sociale. Ele

se caracterizează prin:

conţinut, care expune un drept sau o interdicţie;

claritate, prin care oricare persoană poate înţelege acest conţinut şi deosebi o normă de alta;

constanţă, stabilitate relativă;

o anumită toleranţă, care determină amplituda posibilă a devierii, respectarea ei fiind

acceptată iar depăşirea – dezaprobată.

Normele formează un sistem integru. Cunoaşterea, aprobarea şi respectarea lor contribuie la

încadrarea individului în societate, încălcarea – la marginalizare, dezaprobare.

14

Subiectul 3. Socializarea: proces de învăţare a normelor şi valorilor sociale şi de

afiliere la grup.

Socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează anumite norme şi

valori sociale, modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei comunităţi

umane.

Modelarea socială – unul dintre mecanismele socializării – se fundamentează pe trebuinţa de

afiliere‚ una din trebuinţele umane superioare, manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup,

realizând în cadrul lui aspiraţia de autoidentificare şi autoafirmare, asigurând o stare de securitate,

de protejare. Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea

socială mai este definită ca proces de formare a semnificaţiilor convenţionale.

Prin învăţarea socială, un alt mecanism al socializării, subiectul incorporează valorile şi

normele grupului, asistând la experienţa unor persoane, interacţionând nemijlocit cu acestea sau

internalizând complet modelul propus de comunitate.

Socializarea nu este doar o «ofertă», ci şi o «constrângere». Prin socializare individul îşi

ajustează comportamentele la cerinţele comunităţii, iar societatea realizează o «uniformizare», un

«control» al membrilor ei. Controlul este realizat prin instiuirea unor criterii valoric-normative,

manifestîndu-se cel de-al treilea mecanism – controlul social.

Subiectul 4. Personalitatea în sistemul status-rolurilor sociale.

Statusul social desemnează poziţia unui individ în cadrul grupului de apartenenţă şi se

prezintă ca un ansamblu legitim de aşteptări dictat de configuraţia unităţii ierarhico-sociale‚ care

este supusă‚ la rândul ei‚ solicitărilor şi organizării câmpului social. Este o categorie dinamică.

Individul uman deţine în acelaşi timp mai multe statusuri în funcţie de numărul de grupuri al căror

membru este, iar în interiorul formaţiunii sociale el poate avansa sau coborî pe scara ierarhică.

Există mai multe categorizări ale statusurilor. Statusul impus este determinat chiar de

naşterea şi dezvoltarea ontogenetică a individului, legat fiind de sexul, rasa, etnia, vârsta lui.

Statusul achiziţionat este un rezultat al iniţiativelor personale, manifestat în performanţe (social-

generale, succese profesionale, implicări în activităţi grupale etc.).

Rolul social este o formă de comportament asociată funcţiei deţinute în comunitatea umană

sau în grupul de apartenenţă.

Individul uman este deţinător de mai multe roluri:

de bază, reieşite din calitatea de membru al comunităţii sociale, cum ar fi cel al femeii sau

bărbatului, adultului sau copilului, etc.;

particulare, dictate de anumite circumstanţe de viaţă, cu caracter temporal – de tată al unui

copil mic, de student, de mireasă, etc.;

15

principale, determinate de ocupaţia de bază, cu caracter obligatoriu: conducător de

întreprindere, avocat, elev, etc.;

secundare, facultative, asumate în funcţie de interesele şi orientările individului, dar lăsate la

libera lui alegere: membru al echipei de fotbal a facultăţii, pescar-amator, colecţionar de

anticariat, etc.;

exteriorizate, care se implică în determinarea statutului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat, tată,

student, etc.;

ascunse sau slab distinse, creştin, amator de muzică folc, filatelist, etc.;

constante, determinate de apartenenţa la o comunitate rasială, etnică, religioasă, etc.:

european, cetăţean al Republicii Moldova, român, etc.;

temporare – conducător auto, cumpărător, participant la manifestaţie, etc.


1. Problema Eului în psihologia socială

2. Identitatea socială şi identitatea personală a individului uman

3. Valorile şi normele sociale: conţinutul şi rolul lor în formarea modelelor de comportament

4. Socializarea: definiţie şi procese

5. Personalitatea în sistemul status-rolurilor sociale

Surse bibliografice

1. Benesch H. Atlas de la psychologie, Ed. La livre de poche, Paris, 1996.

2. Chelcea S. Personalitate şi societate în tranziţie. Bucureşti‚ 1994.

3. Dicţionar de psihologie, coord. U. Şchiopu, ed. Babel, Bucureşti, 1997.

4. Doise W., Deschamps J.-C., Mugny G. Psihologie socială experimentală, Polirom, Iaşi, 1996, p.37.

5. Fromm E. Frica de libertate. Ed. Teora, Bucureşti, 1998.

6. Iluţ, P. Sinele şi cunoaşterea lui. Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

7. Grand dictionnaire de la psychologie. Larousse, 1991.

8. Psihologie socială. Aspecte contemporane, coord. A. Neculau, Polirom, Iaşi, 1996.


2007.

Tema 4. Psihologia relaţiilor interpersonale şi a percepţiei sociale

Subiecte

Definiţia şi caracterizarea relaţiilor interpersonale.

Percepţia socială

«Echilibrul cognitiv» a lui F.Heider, «simetria în relaţii» a lui T.Newcomb şi modelul disonanţei

cognitive despre percepţia şi interpretarea socială a ambianţei.

Tratarea problemei percepţiei sociale în cadrul teoriei atribuirii cauzale şi atribuirii sociale. 16

Subiectul 1. Definiţia şi caracterizarea relaţiilor interpersonale.

Relaţiile interpersonale se prezintă ca interacţiuni directe sau indirecte dintre subiecţii

sociali‚ decurg în formă de percepere‚ înţelegere şi evaluare reciprocă‚ contribuind prin

reciprocitatea lor la influenţă şi schimbare mutuală a ambelor părţi care implică în raport aşteptări şi

conduite personale. Relaţiile interpersonale:

sunt sociale şi obiective – au loc şi depind de contextele sociale concrete în care sunt incluşi

indivizii şi care determină conţinutul lor;

sunt subiective – se prezintă în forma unui contact dintre subiecţii umani, implicând stări

afective, procese şi însuşiri psihice;

au un caracter etic, moral, deoarece prin intermediul lor omul urmăreşte realizarea binelui

sau răului în raport cu sine şi cu cel cu care vine în contact, îşi valorează personalitatea şi

comportamentul, fapt care-l amplasează pozitiv sau negativ în evantaiul raporturilor şi

afirmă atitudinea de acceptare sau de respingere între parteneri;

au forţă formativă, contribuind atât la învăţarea socială, preluarea de valori şi norme şi

formarea calităţii de membru al comunităţii, cât şi la instituirea conceptului de «sine» şi a

eului social, deoarece le permite indivizilor umani să se autocunoască prin compararea cu

alţii.

Relaţiile interpersonale se fundamentează pe anumite sentimente. Relaţiile pozitive rezultă

din atracţia dintre parteneri, preferinţa pe care unul o demonstrează faţă de altul.

Trebuinţa de afiliere – condiţie a atracţiei interpersonale – se manifestă ca o necesitatea de

comparare socială, de informare şi de reducere a stării de tensiunea psihică în momentele dificile.

Alte surse ale atracţiei:

apropierea spaţială;

aspectul fizic plăcut;

corespondenţa directivelor‚ intereselor de bază;

complementaritatea în opinii‚ orientări‚ interese;

persistenţa relaţiei interpersonale în timp etc.

Subiectul 2. Percepţia socială.

Percepţia socială se prezintă ca o activitate de selectare, organizare şi interpretare a

stimulilor, centrată pe un obiect social (persoană, grup, comunitate), dirijată de capacităţile

psihologice şi motivaţia, credinţele, trebuinţele, cunoştinţele şi experienţa subiectului, influenţată de

particularităţile socio-profesionale, de vârstă şi sex, plasată într-un anumit context sociocultural, din

care rezultă o cunoaştere senzorial-apreciativă.cel de-al treilea mecanism – controlul social.

17

Subiectul 3. «Echilibrul cognitiv» a lui F.Heider, «simetria în relaţii» a lui T.Newcomb

şi modelul disonanţei cognitive despre percepţia şi interpretarea socială a ambianţei.

Teoria echilibrului cognitiv a lui F.Heider

Conceptul de “echilibru cognitiv”, pe care acesta l-a formulat F.Heider, a avut menirea să

analizeze raporturile dintre elementele constitutive ale atitudinilor persoanelor aflate într-o relaţie

de intercondiţionare. Conform teoriei echilibrului cognitiv‚ judecăţile sau aşteptările unei persoane

referitoare la un aspect din mediul său social‚ care poate fi şi un anumit subiect uman‚ nu ar trebui

să intre în contradicţie cu judecăţile sau aşteptările referitoare la alte aspecte ale acestui mediu

Noţiunea “disonanţă cognitivă” a fost elaborată în 1957 de către Leon Festinger pentru a

defini starea individului în cazul în care acesta este posesorul a două cunoştinţe contradictorii.

Cunoştinţele (cogniţiile sau elementele cognitive – tot ceea ce poate deveni element de cunoaştere

18

la individ: comportament, opinii, credinţe, sancţiuni etc.), după părerea cercetătorului, se află în

două tipuri de legături, relevantă sau nerelevantă, producătoare de consonanţă sau disonanţă fiind

doar prima. Starea de consonanţă rezultă din posedarea a două elemente cognitive relevante cu

conţinut adecvat, disonanţa fiind consecinţa împărtăşirii a două cunoştinţe neadecvate.

Formulând cauzele disonanţei Leon Festinger a evidenţiat patru categorii de dezacord

cognitiv:

atunci când negaţia unui element cognitiv reiese din altul din cauza inconsecvenţei gândirii

individului se creează o stare de dezacord logic;

informaţia nouă poate fi disonantă în raport cu normele culturale;

adeziunea la cunoştinţele comune, care nu sunt consonante uneia noi, motivează un

dezacord al individului cu primele sau cu cea din urmă;

elementul cognitiv nou poate veni în contradicţie cu experienţa trecută.

Subiectul 4. Tratarea problemei percepţiei sociale în cadrul teoriei atribuirii

cauzale şi atribuirii sociale

Teoria atribuirii cauzale

Omul recurge la interpretarea realităţii sociale în termeni atributivi deoarece:

1) individul uman şi comportamentul lui sunt percepuţi ca o unitate cauzală: omul este nu numai

participant, dar şi autor al acţiunii; inseparabil de orientarea şi posibilităţile acţiunilor lui sunt

percepute motivaţia, scopul şi intenţia;

2) relaţiile cauzale sunt percepute nemijlocit ca un factor, nu ca un rezultat al gândirii deductive:

“individul nu percepe stimulul, ci ceva separat de acesta, sub acţiunea căruia se află cunoştinţele

lui şi care îi facilitează formularea unei explicaţii” (F. Heider);

3) necesitatea de a percepe şi evalua îl determină pe individ să colecteze informaţia şi să o

înscrie într-una din schemele cauzale pe care le posedă, explicând mai apoi după aceste scheme

comportamentul oricărui obiect perceput. De aici rezultă că individul este determinat de

cunoaşterea lacunară să atribuie sens‚ cauze comportamentului subiectului.

Fritz Heider explica atribuirea ca un proces prin care omul – subiectul naiv –

învaţă realitatea‚ o poate prezice şi o poate domina.

E.Jones şi K.Davis consideră că atribuirea unor dispoziţii personale stabile celuilalt se

realizează de subiect în funcţie de acţiunile observate‚ dar încercându-se deducerea intenţiilor

ascunse‚ care permit să se atribuie individului caracteristici personale.

Scopul atribuirii constă în a explica intenţia şi comportamentul altuia ca fiind

corespunzătoare trăsăturilor de personalitate, astfel realizîndu-se atribuirea în conformitate cu

intenţia şi cu calităţile personale.

Atribuire intenţională

Constă în determinarea intenţiei care a stat la baza unui sau altui comportament al persoanei 19

Atribuire dispoziţională

Constă în stabilirea unor relaţii între comportamentul persanei percepute cu experienţa

colectivă. Dacă consecinţele sunt plauzibile, se consideră că persoana este bine informată, dacă nu -

că posedînd o informaţie insuficientă şi / sau contradictorie celei social acceptate

Erorile atribuirii cauzale:

subestimarea cauzelor circumstanţiale în explicarea omportamentului cu succes a

celorlalţi şi supraestimarea celor dispoziţionale în succesul propriu;

«acordul fals», atunci când individul îşi evaluează pozitiv comportamentul, atribuindu-l

circumstanţelor;

posibilităţile inegale ale comportamentului dictat de rol şi a celui liber;

ignorarea valorii informaţionale a ceea ce nu s-a petrecut, dar putea avea loc;

credibilitate sporită a faptelor concrete şi joasă a datelor «abstracte»;

corelaţii iluzorii, adică percepţia informaţiei accesibile şi ignorarea celei ascunse.

Modelul covarianţei lui H. Kelley

După părerea lui H.Kelley, componentele esenţiale ale «psihologiei naive a simţului comun»

ce contribuie la interpretarea cauzală a acţiunilor indivizilor umani percepuţi sunt cunoştinţele şi

aşteptările apriorice care, completând golurile din informaţia disponibilă, se înscriu într-o schemă

logică integrală, capabilă să ofere o explicaţie comportamentului.

H.Kelley a stabilit trei criterii, în conformitate cu care individul încearcă să confirme

valabilitatea informaţiei:

·specificitatea – gradul de diferenţiere a stimulilor, persoanelor şi motivaţia unui comportament

adecvat celui a obiectului perceput;

·consistenţa – menţinerea atribuirilor realizate de subiect în timp şi în funcţie de posibilităţile

de interacţiune cu stimulii sau persoanele;

·consensul - reacţia similară a mai multor indivizi în situaţii adecvate.

Se poate deduce despre o tendinţă importantă în perceperea altuia: explicarea

comportamentului lui în cheia predominanţei situaţiilor favorabile în cazul succesului şi a

incapacităţilor personale în cel al insuccesului. În raport cu sine‚ de regulă‚ se procedează cu totul

altfel: succesele sunt atribuite propriilor capacităţi şi eforuri‚ insuccesele – influenţelor defavorabile

ale mediului: eroarea fundamentală a atribuirii.

Teoria atribuirii sociale

În psihosociologia europeană în procesul atribuirii au fost distinse două componente:

circumstanţele în care decurge percepţia şi situaţiile sociale supuse acesteia. Contextului social i s-a

acordat o importanţă sporită. Introducându-l în cercetările atribuirii, psihosociologii europeni au

creat premise pentru un studiu mai profund al influenţării percepţiei de către apartenenţa individului

20

la un grup social – mediu de unde provin credinţele şi reprezentările ce determină atribuirea. Aceste

idei au constituit temelia teoriei atribuirii sociale.


1. Percepţia socială: definiţie şi proces

2. Teoriile «echilibrului cognitiv» (F.Heider)‚ simetriei şi relaţii şi disonanţei cognitive

(T.Newcomb‚ L. Festinger).

3. Teoria atribuirii cauzale şi sociale

4. Definiţia şi caracterizarea relaţiilor interpersonale

5. Fenomenul atracţiei interpersonale

Surse bibliografice

1. Chappuis R. La psychologie des relations humaines. Paris, 1987.



4. Doise W., Mugny G. Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă. Polirom‚ Iaşi‚ 1998.

5. Iluţ, P. Sinele şi cunoaşterea lui. Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

6. Moscovici S. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Polirom‚ Iaşi‚ 1998.

7. Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale. Coord. A. Neculau.‚ Polirom‚ Iaşi‚ 1997.

8. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Coord. S. Moscovici., Ed. Polirom, Iaşi, 1998.


2007.

Tema 5. Psihologia comunicării

Subiecte

Conceptul şi modelele comunicării interumane. Teorii ale comunicării.

Caracterizarea procesului comunicării şi a funcţiilor elementelor lui

Comunicarea non- şi paraverbală: mijloace, semnificaţie şi importanţă.

Comunicare şi limbaj.

Subiectul 1. Conceptul şi modelele comunicării interumane. Teorii ale comunicării.

Se consideră că tematica comunicării a constituit subiectul cercetărilor încă din antichitate.

De exemplu, Aristotel în tratatul “Retorica” a analizat abilitatea de a convinge ca un mod de

afirmare a democraţiei

Primele studii detaliate ale comunicării în psihologia socială au vizat trebuinţele de

comunicare (Hovand, Janis, Kelley), cercetînd experimental influenţa propagandei naziste asupra

forţelor aliate în cel de-al doilea război mondial

21

Teoria informaţiei, numită şi teorie a comunicării, a introdus la sfârşitul anilor '40 noţiunea

de «informaţie», prezentând o schemă a comunicării: sursa emite un mesaj, codificat de către

transmiţător în semnale ce pot fi translate printr-un anumit canal (auditiv, vizual), decodificate de

către receptor pentru a capăta o formă clară pentru destinatar

Cei doi participanţi emiţătorul şi receptorul se află într-o relaţie de alternanţă, se schimbă

periodic cu rolurile. Unităţile implicate în comunicare (cuvintele, gesturile, mimica etc.) suportă

operaţii de codificare (transcriere într-un limbaj propriu de către transmiţător) şi decodificare (citire

de către destinatar) care au loc în formă de procese psihice în timpul când persoana vorbeşte sau

ascultă. Mesajele se transformă în procese cognitive şi, viceversa, procesele cognitive - în mesaje.

Conceptul central de sursă perturbatoare (bruiaj) nu se referă doar la eventualele defecte tehnice

(deformări ale sensului, disfuncţii ale vorbirii, gesturi inexplicabile etc.), dar şi la aşteptările

persoanei în timpul comunicării. Pentru a se prezenta cu adevărat eficient, sistemul presupune о

modalitate de control, de reglare şi de corectare a greşelilor – feedback - cu alte cuvinte, retro-

acţiunea de la emiţătorul transformat în receptor spre emiţător.

Teoriile cost-beneficiu pun accentul pe utilizarea liberă a mijloacelor de comunicare. Von

Rippe a formulat conceptul de interacţiune a două persoane în termeni cu conţinut economic:

«Indivizii aspiră să-şi mărească profitul net (profitul brut minus pierderile)». Pierderile sunt

exprimate în timpul consumat, relaţiile nedorite, profitul prezintă opiniile achiziţionate, satisfacerea

trebuinţelor de afiliere, informarea, valorificarea sinelui, serviciile, asigurarea securităţii personale

etc. Relaţiile pozitive, dorite aduc profit, cele nedorite, negative duc la pierderi. În conformitate cu

teoria echităţii (Homans, Adams), omul nu aspiră la un simplu beneficiu, ci la similitudinea

ofertelor bilaterale şi la echilibrul relaţional.

Teoria interacţionistă indică la posibilitatea comunicării între doi indivizi, ale căror

comportamente sînt îndreptate spre o influenţă reciprocă, fiecare din parteneri modificându-şi

comportamentul în funcţie de reacţia celeilalte părţi.

Teoriile echilibrului indică existenţa unui «câmp social» între parteneri. K. Lewin, autorul

teoriei «câmpului social», expune ideea existenţei unui spaţiu vital determinat de anumite forţe

22

sociale: comportamentul participanţilor la actul comunicării este influenţat de situaţia în care se află

fiecare persoană şi de calitatea mediului în care decurge comunicarea.

Festinger şi colaboratorii au analizat într-o serie de experimente comunicarea non-formală

care are loc în cadrul grupurilor, înaintând un şir de ipoteze. Comunicarea poate fi un rezultat al

presiunii de uniformizare, exercitată de către apartenenţa la grup. În asemenea caz partenerii vor

accepta opiniile grupului, oferindu-i grupului condiţii de existenţă şi de perpetuare a opiniilor. Cu

cât coeziunea grupului e mai mare, cu atât presiunea de uniformizare sporeşte. Comunicarea cu

membrii altor grupuri e mai puţin frecventă. Rezultatele cercetărilor au contribuit la explicarea

procesului de difuzare a zvonurilor.

În anii 60 ai secolului XX s-a conturat un interes deosebit pentru mijloacele

neverbale‚ implicate în comunicare. S-a estimat că mijloacele verbale prezintă doar 30-35% din

semnificaţiile unui dialog. Mai mult ca atât‚ comunicarea nonverbală‚ implicând anumite stări

afective‚ se realizează mai mult prin canalul vizual şi cel paraverbal‚ decât prin cel verbal.

Grupul de la Palo Alto a integrat în noţiunea de comunicare atât conţinutul mesajului cât şi

modul de comportament al emiţătorului. În acest sens s-a pus în uz conceptul de “metacomunicare”‚

care s-a referit la conţinutul integru al relaţiei interpersonale.

În conformitate cu definiţia dată de Eric Berne‚ autorul analizei tranzacţionale‚ comunicarea

este o succesiune de tranzacţii‚ acestea prezentându-se ca raporturi dintre stimul şi reacţie şi unităţi

indisolubile ale procesului comunicării. Fiecare tranzacţie implică două stări ale eului‚ aparţinând

unor persoane diferite. Astfel‚ comunicarea implică şase stări ale Eului (Starea Eului Copil‚ Starea

Eului Adult‚ Starea Eului Părinte): trei aparţinând unei părţi şi trei – alteia.

Subiectul 2. Caracterizarea procesului comunicării şi a funcţiilor elementelor lui.

Elemente ale procesului comunicării

Emiţătorul (comunicatorul) influenţează comunicarea, o dirijează spre atingerea unui scop.

Cu cât mai conştientizate sunt acţiunile lui, cu atât mai probabilă este realizarea scopului

comunicării.

Conţinutul comunicării (mesajul) se caracterizează prin activism‚ dependenţă sau

autonomie, orientare spre un scop propriu sau spre interese alogene, autodirijare sau influenţare de

alţii – intensitate determinată de caracterul relaţiei interpersonale şi definită cu noţiunile de slabă-

puternică, profundă-superficială‚ evaluată în funcţie de anumite valori şi de corespondenţa lor cu

cele ale receptorului.

Poziţia de receptor (interlocutor) este temporară, schimbându-se cu cea de emiţător. Ea este

determinată de trei criterii:

caracterul raportului: disponibilitatea de acceptare/dezaprobare a partenerului, deci şi

de menţinere/întrerupere a comunicării;

23

funcţionalitatea lui: realizarea unor scopuri, aspiraţii, care poate duce la instaurarea

unor raporturi de comunicare armonioase sau disarmonice ori la negarea

comunicării;

corespondenţa: similaritatea/divergenţa opiniilor, scopurilor, intereselor, motivelor.

Cele mai importante moduri de comunicare sunt:

limbajul în forma sa orală şi scrisă;

imaginea (foto, tele etc);

expresia (mimica, pantomimica, gestica); acţiunea.

Ele se întrunesc în două grupe mari, stau la baza comunicării verbale (realizate prin

intermediul cuvintelor) şi non-verbale sau paraverbale (cu utilizarea altor moduri de transmitere a

mesajelor).

Căile (mijloacele) de comunicare (de transmitere şi de recepţonare a mesajelor) pot fi

reprezentate de organele care realizează recepţionarea stimulilor din ambianţă (ochi, ureche, nas,

organele tactile).

Tipuri de comunicare

În funcţie de participarea părţilor comunicarea poate fi

monologată,

dialogată

colocvială,

în dependenţă de canalul de transmitere a mesajelor

directă (faţă-n faţă)

indirectă.

Comunicarea poate fi realizată

la nivel interpersonal

la nivelul grupului

Subiectul 3. Comunicarea non- şi paraverbală: mijloace, semnificaţie şi importanţă.

Pentru a codifica informaţia subiectul implică procesele logice. În condiţiile unor ritualuri

conştiinţa se implică mai puţin, deoarece subiectul este posesor de scheme comportamental-logice,

anterior conştientizate şi transformate în deprinderi.

Reciprocitatea în comunicare implică necesitatea cunoaşterii simbolurilor sociale, astfel

actul comunicării presupunînd o experienţă trecută, actualizarea acesteia şi previziunea rezultatelor.

Mijloacele comunicării non- şi paraverbale includ expresivitatea corporală sau numită încă

şi expresivitate afectivă (privirea, starea buzelor etc. - mimica) şi poziţia corpului (gestica şi

pantomimica), proxemica – distanţa, prezenţa în comunicare, contactul vizual.

24

Prezenţa şi nonverbalul se sunt componente de bază ale comunicării. Calitatea prezenţei se

exprimă în implicare nonverbală a părţilor în comunicare. Calitatea prezenţei prevede unitatea

manifestărilor fizice şi psihologice.

Contactul vizual în comunicare are rolul de modalitate de reglare a aşteptărilor în

conformitate cu cele ale interlocutorului. Se consideră că acest contact se menţine de la 28 % la 70

% din timpul rezervat comunicării (Kendon, 1967). În diadă are loc o “înţelegere” neverbalizată cu

referinţă la menţinerea contactului vizual, care se instaurează la nivelul subconştientului. Lipsa

contactului vizual crează impresia lipsei de atenţie din partea partenerului sau de lipsă de interes, în

timp ce privirea insistentă este tratată ca o încercare de a domina, controla situaţia şi

comportamentul altuia (Hill, 1999).

Contactul vizual se menţine mai uşor în cadrul discutării unei teme interesante pentru ambii

interlocutori, mai dificil – cînd tema este neplăcută sau dificilă. Dacă cel ce vorbeşte frecvent abate

privirea – el nu a terminat să-şi expună gîndul. În aşteptarea replicii interlocutorul priveşte în ochi,

de parcă ar aştepta reacţia.

Lipsa contactului vizual denotă dificultăţi de comunicare, incomoditate în exprimarea unei

idei sau stări afective, anumite amintiri legate de tematica discuţiei. De exemplu, dacă pacientul nu

priveşte psihoterapeutul în ochi, prea poate el evită anumite amintiri, care au provocat cîndva stări

negative.

Contactul vizual în comunicare îndeplineşte funcţiile de receptare a informaţiei şi dirijare a

apropierii/distanţei, realizată prin reacţii non-verbale. Apropierea – necesitatea de feed-back şi

afiliere. Distanţa – reducerea volumului informaţiei non-verbale şi compensarea lor cu semnale

verbale

Mimica este sursa cea mai importantă de informaţie. Au fost stabilite circa 1000 de expresii

faciale, prezente în comunicare. Privim la faţa interlocutorului, pentru a primi o informaţie adecvată

stărilor lui (Ekman, Friesen, & Ellsworth, 1972). Remarcînd expresia feţei interlocutorului nu

numai că cunoaştem emoţiile pe care acesta le suportă, dar şi capacitatea lui de a le controla.

Proxemica – distanţa. Hall (1968) a descris 4 distanţe în comunicare: intimă – circa 0,5 m.

De la interlocutor; personală – de la 0,5 la 1 m 20 cm., socială – de la 1 m 20 cm la 2 m 75 cm. Şi

publică – mai mare de 2 m 75 cm. Diferenţa de opinii duce la disconfort şi mărirea distanţei. Omul,

deşi nu înţelege cauza acestui comportament, va recurge la paternele comportamentale social

învăţate şi conţinute în subconştient.

Pauze şi tăcere. Pauza vorbeşte despre capacitatea de a oferi cuvînt interlocutorului, creează

senzaţia de cumpătare, lipsă de grabă. Nu face să grăbeşti adresarea unei întrebări sau a unui

comentariu. Pauza oferă posibilitatea de a te aduna cu gîndurile şi de a completa cele spuse. Pauza

menţionează importanţa celor spuse, necesitatea de a înţelege pe deplin sensul lor.

Gesturile au suferit diverse tipologii. Pot fi distinse mai multe categorii de gesturi.

25

Gesturile ideatice indică pauzele, accentuează intonaţiile, marchează o atitudine şi pot fi

împărţite în două categorii:

gesturi de marcare, cu un nivel slab de elaborare, care indică la implicarea unui

element nou în discuţie, pun accent pe un anumit fapt, indică atitudinea, se prezintă

ca un supliment la mesajul verbal (indicare cu degetul arătător, ridicarea degetului

arătător în sus, mişcarea mâinii cu palma în jos sau în sus etc.);

gesturile ideografice, cu o structură mai complexă şi rezultate din procesul gândirii,

slab controlate şi cu o semnificaţie mai puţin evidentă.

Gesturile figurative, ţin de obiectul pus în discuţie, constau în intermedierea comunicării

prin postura mâinii sau deplasarea ei în spaţiu, prezentându-se ca un tip de imagine gestuală, includ

două tipuri:

gesturi iconice care indică la forma obiectului evocat (gesturi pictografice), la

acţiunea ce caracterizează obiectul (gesturi kinetografice) sau la relaţia lui cu alte

obiecte (gesturi spaţiografice);

gesturi pantomimice, care depăşesc simpla gesticulaţie manuală, pentru a include

întreg corpul şi a deveni pantomimă (demonstrarea faptului că cineva e foarte gras,

învârtirea degetului arătător la tâmplă, plasarea mâinilor mai sus de creştetul capului

şi sub bărbie, trăgând mai apoi imaginar faţa pentru a arăta expresia de uimire etc.).

Gesturile evocative care, la fel precum cele precedente, se referă la obiectul pus în discuţie,

dar fac apel la manifestări proprii doar lor, introducând în spaţiul reprezentativ comun celor două

părţi ale actului comunicării sensuri distincte:

gesturile de punctaj, care indică la obiectul de referinţă, real sau virtual, simbolic;

gesturile simbolice sau gesturi-embleme, care au o semnificaţie precisă, cunoscută

într-o anumită subcultură cărei aparţin interlocutorii (gesturi de salut, gestul «OK»,

ridicarea degetului mare în sus în semn de reuşită, a palmei‚ indicând «atenţie»).

Gesturile sînt adoptate în comunicare:

pentru a înlocui cuvintele atunci când anumiţi factori situaţionali creează dificultăţi

în transmiterea mesajului;

pentru a substitui cuvintele atunci când canalul verbal este ocupat de alt interlocutor;

în calitate de completare a frazei care prin organizarea ei verbală ar putea jena pe

interlocutor;

drept mijloc de clarificare a unui sens ambiguu al cuvântului;

în scopul relatării mai scurte, atunci când timpul de care se dispune este mai redus

decât cel necesar.

26

Poziţia corpului şi mişcările lui (pantomimica) sunt un alt mijloc de comunicare non-

verbală. Unele mişcări pantomimice au un conţinut simbolic (în semn de salut, de negare etc.),

altele relatează despre starea internă a interlocutorului.

Subiectul 4. Comunicare şi limbaj

Limbajul – activitate de comuniare interumană, sistem de semne, simboluri şi semnale prin

care se realizează transmiterea mesajelor de la om la om şi «vorbirea internă» - gândirea.

Funcţii ale limbajului

de comunicare – transmitere a mesajelor de la o persoană la alta, de la individ la

grup şi invers;

de constituire a simbolurilor şi reprezentărilor – elaborare a formulelor verbale şi

non-verbale care definesc imaginile constituite în procesul cunoaşterii senzorial-

perceptive;

de cunoaştere – elaborare a gândirii, furnizare de concepte, participare la operaţiile

logice, implicare în formularea şi rezolvarea problemelor, ordonare a cunoştinţelor şi

experienţei cognitiv-logice;

de realizare a unui contact afectiv – prin comunicarea non-verbală, efectuată cu

ajutorul intonaţiei, expresiei feţei şi corporale;

de convingere – demonstrare a unor idei, atitudini şi inducţia lor altor persoane,

determinarea conduitelor altor persoane şi a propriilor comportamente;

ludică, sau de joc – recurgerea la intonaţii, ritmică, procedee artistice, frazeologisme

etc., care oferă vorbirii un caracter atractiv, impresionează, convinge.

Forma de bază a limbajului este vorbirea (forma orală)..

Limbajul oral poate fi monologat – o realizare independentă a expunerii, mai frecvent în faţa

unui auditoriu, dialogat – între două persoane. Limbajul colocvial implică mai multe persoane,

realizându-se în forma unei discuţii.

Forma scrisă a limbajului, reieşită din cea orală, este supusă anumitor reguli (ortografice,

gramaticale, stilistice) şi realizată prin intermediul simbolurilor cultural-elaborate.

Limbajul intern anticipează forma orală şi scrisă, este considerat un instrument al gândirii.

Limbajul artificial face uz de anumite semne, citirea cărora oferă informaţii dintr-un anumit

domeniu (formulele matematice, chimice etc.).

Comunicarea foloseşte diverse forma ale limbajului: oral, scris, artificial (sintetic) desene,

scheme, formule etc., non-verbal.


Definiţi noţiunea “comunicare”.

Descrieţi modelul comunicării propus de teoria informaţiei.27

Numiţi teoriile comunicării şi descrieţi modelele comunicării pe care acestea le afirmă.

Cum a explicat procesul comunicării autorul analizei tranzacţionale Eric Berne?

Ce include procesul comunicării?

Dezvăluiţi sensul noţiunilor: emiţător‚ receptor‚ canal‚ mesaj.

Explicaţi sensul noţiunii “control în comunicare”.

Care sunt formele limbajului?

Ce funcţii îndeplineşte limbajul?

Povestiţi despre importanţa limbajelor para- şi non-verbal.

Surse bibliografice

1. Barus-Michel J.‚ Giust-Desprairies F.‚ Ridel L. Crize. Abordare psihosocială clinică.

Polirom‚ Iaşi‚ 1998.

2. Cialdini R. Influence. Science and Practice (trad. în rus.). S.-P.‚ 2000.

3. De Peretti A.‚ Legrand J.-A.‚ Boniface J. Tehnici de comunicare. Polirom‚ Iaşi‚ 2001.



6. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Coord. S. Moscovici., Ed. Polirom, Iaşi, 1998.


2007.

8. Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Chişinău‚ 1998.

Tema 6. Atitudinea socială

Subiecte

Cadru conceptual.

Cercetarea atitudinii în psihologia socială din SUA

Cercetarea experimentală a atitudinilor sociale.

Fenomenul schimbării de atitudini

Subiectul 1. Cadru conceptual.

Krech şi Crutchfield au considerat atitudinile o organizare durabilă de

motive‚ emoţii‚ percepţii în raport cu un anumit aspect al universului individual.

Doobs – un răspuns implicit‚ anticipat şi mediator‚ actualizat de modelele stimulilor şi având o

anumită semnificaţie socială.

Allport a definit atitudinea ca o stare mentală şi neurofiziologică a unei dispoziţii

determinate de experienţa‚ care exercită o influenţă orientativă dinamică asupra

individului‚ pregătindu-l să răspundă într-un mod specific la influenţa unor obiecte şi evenimente.

28

Campbell a menţionat din nou funcţia de răspuns conştient la anumiţi stimuli sociali pe care o

exercită atitudinea, iar Freson – de producere a unor comportamente distincte în situaţii definite

Atitudinile sunt:

stări interne‚ prezentând anumite structuri cognitiv-perceptive şi cognitiv-

logice‚ afective şi volitive‚ formate în confluenţa dintre motivele personale şi

influena stimulilor din ambianţă;

predisposiţii spre anumite comportamente‚ reieşite din experienţa şi motivaţia

personală şi în conformitate cu solicitarea mediului social.

Atitudinea generează conduite şi explică comportamentele‚ dar nu poate fi confundată cu

acestea‚ mai ales că chiar raportul ei cu reacţiile individului la stimulii interni şi externi este

exprimat probabilistic‚ deoarece în acestea se va manifesta o paletă de variabile psihologice şi

psihosociale mai mult sau mai puţin conştiente şi determinate de voinţa individului uman.

Dacă se ţine cont de proprietăţile fundamentale ale atitudinilor‚ vom scoate în evidenţă:

direcţia sau orientarea‚ determinată de calitatea sentimentului pe care-l avem faţă

de un obiect‚ fenomen‚ eveniment;

gradul sau intensitatea – de exprimarea cantitativă a acestui sentiment;

dinamica‚ condiţionată atât de caracteristicile obiectului‚ cât şi de sentimentele

subiectului.

Funcţiile atitudinilor

funcţia cognitivă – de organizare a percepţiei‚ a cunoaşterii altuia;

funcţia afectivă – de apărare a credinţelor şi directivelor personale;

funcţia volitivă – de orientare a comportamentelor.

Plasate în nucleul organizării psihologice a persoanei‚ atitudinile realizează funcţia de

depozitare a trăirilor şi experienţelor trecute‚ amintind‚ în aşa fel‚ aceea ce numim

părtinitate‚ credinţă‚ prejudecată.

Ele realizează funcţia de judecată apreciativă‚ stând la baza opiniilor

personale‚ unificându-le şi asigurând coerenţa lor.

Prin energia lor‚ atitudinile determină motivaţia comportamentului.

Reprezentând corespondenţa conduitelor individului cu valorile şi normele

sociale‚ atitudinile îndeplinesc funcţia normativă.

În relaţiile şi comunicarea interpersonală atitudinile îndeplinesc funcţii diverse:

sunt un aspect determinant al climatului relaţional;

influenţează calitatea relaţiei‚ determinând atracţia sau respingerea interpersonală;

defineşte statutul părţilor şi determină natura relaţiei interpersonale.

Un şir de autori explică funcţionalitatea atitudinii prin motivaţie.

29

Katz‚ tratând atitudinea din punct de vedere psihanalitic‚ îi atribuie funcţia mecanismului

de apărare – raţionalizare şi proiecţie. Atitudinile se prezintă ca o apărare a sinelui şi a grupului de

apartenenţă de trăiri negative prin proiectarea acestor stări afective asupra altor persoane sau

grupuri. De exemplu‚ persoanele nemulţumite de aflarea în câmpul şomajului vor proiecta stările lor

asupra unui grup etnic‚ considerat ca având o bunăstare economică mai favorabilă‚ apreciind

negativ membrii acestui grup.

Atitudinile sunt o condiţie a realizării scopurilor: manifestând o atitudine pozitivă faţă de

directivele corespondente dorinţelor personale şi negativă faţă de cele ce contravin propriilor

interese se realizează o orientare spre anumite obiective.

Totodată‚ pentru a căpăta simpatia cuiva‚ sunt preluate atitudinile lui‚ fapt explicat prin

funcţia de ajustare a comportamentelor pe care o exercită atitudinile.

Subiectul 2. Cercetarea atitudinii în psihologia socială din SUA

Sunt evidenţiate două tratări ale atitudinii sociale.

Eagly şi Chaiken‚ afirmă că atitudinea este o reacţie afectivă‚ cognitivă sau

comportamentală la un anumit obiect.

Adepţii celei de-a doua tratări au negat modelul tripartit‚ considerând atitudinea relevantă

stărilor afective manifestate în raport cu persoanele‚ obiectele‚ evenimentele‚ fenomenele din

ambianţă.

Subiectul 3. Cercetarea experimentală a atitudinilor sociale.

Dezbaterile dintre adepţii celor două tendinţe au generat mai multe încercări de măsurare a

atitudinilor. Printre cele mai simple şi populare metode se numără scalarea răspunsurilor de la

“complet nesatisfăcut” la “absolut satisfăcut”. Likert a propus scalele sumative – cele mai

răspândite metode‚ remarcate prin modul simplu de administrare şi calcul. Ele cuprind scoruri

pentru un set larg de indicatori ce exprimă o anumită variabilă şi au aceeaşi importanţă din punct de

vedere al puterii de a reflecta proprietăţile fenomenului studiat. Subiecţilor li se cere să-şi exprime

gradul de acord/dezacord cu fiecare indicator introdus în scală în conformitate cu o ierarhizare

30

compusă din cinci grade de intensitate (scala de tip Likert). După verificarea unidimensionalităţii se

determină scorurile pentru fiecare subiect prin însumarea valorilor de răspuns la fiecare item. Se

stabileşte media şi se corelează aprecierile particulare‚ considerându-se valabile doar cele aflate în

corespondenţă. Aprecierea finală constă din suma punctelor pentru fiecare item.

Un mod de măsurare a atitudinilor este Diferenţialul semantic – metodă propusă de

Osgood‚ Suci şi Tannenbaum. Metoda constă într-un număr de concepte care aparţin unui spaţiu

semantic ce caracterizează un proces social‚ o activitate sau anumite relaţii. Prima operaţie de

elaborare constă în selectarea conceptelor din spaţiul semantic investigat. A doua – din alcătuirea

unei scale cu cinci-şapte trepte‚ amplasate între componentele unei perechi de adjective cu sens

opus. Osgood a propus selectarea adjectivelor în conformitate cu trei factori: evaluare‚ intensitate şi

activitate. Subiectului i se cere să opteze pentru o anumită poziţie din scală. În prelucrare se

urmăreşte gradul de omogenitate sau de diferenţiere a aprecierilor – a conceptelor din acelaşi spaţiu

semantic. Se calculează sumele sau mediile pentru fiecare grup sau subiect‚ distanţa dintre

concepte.

În cercetarea atitudinilor s-a recomandat pozitiv metoda observaţiei. Marlowe‚ Frager şi

Nuttall au măsurat atitudinile elevilor faţă de populaţia de culoare prin observarea reacţiilor lor la

propunerea de a-i conduce pe cei din urmă spre anumite blocuri ale universităţii. Campbell‚ Kruskal

şi Wallace au folosit în acest scop observarea schemelor alegerii locurilor în auditorii în raport cu

studenţii de culoare‚ măsurând distanţele dintre studenţii albi şi cei din urmă. În acest scop au servit

şi observarea contactelor vizuale (Argyle) sau a poziţiilor corporale în timpul comunicării

(Mehrabian).

Un exemplu al utilizării observaţiei de teren este cel al experimentului cu “scrisoarea

pierdută”‚ descris de către Milgram‚ Mann şi Harter. Pentru a măsura atitudinile politice s-a recurs

la “pierderea” unor scrisori comandate‚ adresate diferitor organizaţii‚ fonduri‚ orientarea politică a

cărora devenea clară chiar din denumire. Viteza cu care aceste scrisori ajungeau la adresat (deci

erau găsite şi puse în cutia poştală) exprima popularitatea organizaţiei‚ deci şi a ideologiei acesteia.

Totodată au fost măsurate şi atitudinile politice ale locuitorilor unui sau altul raion din oraş.

Subiectul 4. Fenomenul schimbării de atitudini.Atitudinile constituie obiectul învăţării şi schimbării. Achiziţionarea lor se realizează pe trei

căi mai importante: contactul direct cu obiectele‚ persoanele‚ evenimentele; interacţiunea cu cei ce

deţin o atitudine şi preluarea acesteia; experienţa socială asimilată de la grupul de apartenenţă sau

de referinţă.

Un rol important în formarea atitudinilor joacă familia‚ modelarea decurgând prin

identificarea cu unul dintre părinţi. Prin conformare‚ identificare şi interiorizare se formează

atitudinile pe parcursul socializării primare şi secundare‚ asimilându-se‚ totodată‚ valori şi

modele‚ învăţându-se roluri sociale şi norme de comportament. Atitudinile formate în copilărie şi

31

adolescenţă ulterior sunt consolidate sau schimbate. Consolidarea lor se realizează în condiţiile

satisfacerii cerinţelor sociale‚ iar schimbarea – în rezultatul unui conflict între informaţiile şi

experienţele vechi şi conţinuturile noi.

Un şir de teorii psihosociale‚ expuse în capitolul precedent‚ explică fenomenul schimbării de

atitudini: teoria “balanţei cognitive” (F. Heider) şi a disonanţei cognitive (L. Festinger) se prezintă

ca centrale în acest studiu.

Fenomenul schimbării atitudinilor cunoaşte şi alte tratări – cele cu referinţă la influenţa în

scopul căpătării efectului dorit. Există mai multe forme de influenţă în scopul schimbării de

atitudini. Ele se pot înscrie în trei categorii mari:

influenţă exercitată prin forţă sau autoritate;

prin persuasiune şi

prin angajament liber-consimţit (numită şi manipulare).

Persuasiunea este procesul prin care tu convingi interlocutorul sa faca ceva. Este o activitate

umana care decurge natural. Fiecare dintre noi convingem sau influentam mai mult sau mai putin,

asa cum fiecare dintre noi comunicam mai intens sau mai superficial.

Persuasiunea eficienta are caracteristici bine definite si se bazeaza pe un set de legi.


Definiţi noţiunea “atitudine”.

Care sunt proprietăţile generale ale atitudinilor?

Ce funcţii îndeplinesc atitudinile?

Numiţi testele‚ utilizate în măsurarea atitudinilor.

Care sunt condiţiile schimbării de atitudini?

Prin ce metode poate fi realizată supunerea fără constrângere?

Surse bibliografice




4. Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale. Coord. A. Neculau.‚ Polirom‚ Iaşi‚ 1997.


2007.

32

Documents

Suport de Curs