Universitatea Babeş Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Educație fizică și sport

KINETOPROFILAXIE SECUNDARĂ ȘI

TERIȚIARĂ SUPORT DE CURS

LECTOR DR. BULDUŞ CODRUŢA

2015

2

CUPRINS

CURS I DEFINIȚII, TERMINOLOGIE ....................................................................................................... 3

CURS II EVALUAREA PACIENTULUI .................................................................................................... 8

CURS III ATITUDINEA ............................................................................................................................ 11

CURS IV PROGRAMUL DE KINETOROFILAXIE ................................................................................ 19

CURS V NOȚIUNI DE BIOMECANICĂ .................................................... Error! Bookmark not defined.

CURS VI NOȚIUNI DE CINEMATICĂ ȘI KINETICĂ ............................. Error! Bookmark not defined.

CURS VII LOCOMOȚIA .............................................................................. Error! Bookmark not defined.

Bibliografie ................................................................................................................................................. 44

3

CURS I

DEFINIȚII, TERMINOLOGIE

Kinetologia medicală este știința interdisciplinară care se ocupă exclusiv cu studiul

mișcării corpului omenesc, a elementelor anatomo-funcționale care concură la realizarea

acesteia și a modalităților de corectare și/sau compensare a perturbărilor reversibile,

parțial reversibile sau ireversibile

Kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperării

somatofuncționale, motrice și psihice șițsau al reeducării funcțiilor secundare,

decompensate, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile.

Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii

îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele

forme: kinetoprofilaxie primară, secundară și terțiară.

Kinetoprofilaxia primară aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale,

cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și

cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare,

gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și

necompetiționale etc. compun kinetoprofilaxia primară.

Kinetoprofilaxia secundară este forma kinetoprofilaxiei cu rol de

prevenire a sechelelor

agravării bolilor

recidivelor

complicațiilor îmbolnăvirilor

factorilor de risc

bolilor asociate sau induse

formularea unui regim igieno dietetic

Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice,

nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de

prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somatofuncționale ireversibile, care ar putea

determina disabilitate motorie și/sau psihică.

OBIECTIVE

formarea capacității de relaxare

posturarea

restabilirea aliniamentului normal al corpului

redobândirea amplitudinii de mișcare

redobândirea forței și rezistenței musculare

recuperarea coordonării, controlului și echilibrului

reeducarea sensibilității

corectarea deficitului respirator

redobândirea capacității de efort

4

PRINCIPII

Stabilirea precoce a diagnosticului (de medic și a obiectivelor de recuperare),

programul propriu-zis realizat de kinetoterapeut

Precocitatea instituirii tratamentului

Progresivitatea, dozarea și gradarea efortului

Individualizarea tratamentului (funcție de natura, faza bolii, reactivitatea

organismului, complicațiile existente, sex, vârstă, profesie, condiții de viață, mediu

Asocierea mijloacelor terapeutice

Principiul conștientizării

Principiul activității independente

Principiul motivației

EFECTE ALE EXERCIȚIULUI FIZIC

Creșterea nivelului de fitness

Scăderea stresului

Apariția senzației de bine

Ameliorarea cogniției

Oprirea apariției și evoluției sindromului de decondiționare la vârsta a treia

Armonizarea creșterii și dezvoltării la copii

Scăderea sindromului algic

Menținerea/creșterea forței și rezistenței musculare

Menținerea/creșterea flexibilității articulare

Ameliorarea coordonării și echilibrului

Reeducarea respiratorie

Creșterea toleranței la efort

5

Kinetoprofilaxia, după Sbenghe T., (2002), este aplicarea exercițiilor aerobice pe principiile

ştiinței antrenamentului medical.

Se aplică:

omului sănătos, pentru a-l feri de boli sau de apariția sindromului de decondiționare

fizică (profilaxie primară sau de gradul I);

omului vârstnic, la care decondiționarea a apărut, pentru a-l feri de agravarea şi

organicizarea ei (profilaxie secundară, sau de gradul II);

omului bolnav (cu boli cronice), pentru a-l feri de apariția unor agravări sau complicații

ale acestor boli (profilaxie terțiară, sau de gradul III).

Kinetoprofilaxia are ca scop:

întărirea stării de sănătate;

mărirea rezistenței naturale a organismului față de agenții patogeni din mediul

extern;

stabilirea unui echilibru psiho-fizic normal între organism şi mediu;

pentru copii, obiectivul cel mai important constă în asigurarea condițiilor pentru creşterea

şi dezvoltarea normală şi armonioasă a organismului şi, implicit, prevenirea apariției

deficiențelor fizice şi a contactării unor boli care le-ar putea afecta dezvoltarea normală.

Kinetoprofilaxia prezintă câteva subramuri, şi anume:

kinetoprofilaxia primară sau de gradul I.

kinetoprofilaxia primară sau de gradul II.

Kinetoprofilaxia primară sau de gradul I., constă în instituirea demersului profilactic ce trebuie

să pornească întotdeauna de la cunoaşterea: particularităților bio-psiho-motrice individuale,

întrucât este vizată personalitatea umană în ansamblul şi integritatea sa; interdependența

organismului cu mediul ambiant; influența exercițiilor asupra omului sănătos sau în situație

biologică specială.

Prin influențele pozitive multiple pe care exercițiul fizic le are în menținerea şi întărirea

sănătății organismului uman în general şi a funcțiilor sale în particular, kinetoprofilaxia are

diverse şi multiple aplicații. Aceste aplicații privesc în primul rând oamenii sănătoşi şi oamenii

aflați în situații biologice speciale - kinetoprofilaxia primară. Acestea din urmă, se adresează

unor grupe mari de cetățeni care din cauza unor particularități fiziologice nu pot folosi exercițiul

fizic după metodele comune educației fizice.

În această categorie includem copii de la 0 - 3 ani, femeia în situații biologice speciale

legate de sarcină, lăuzie, alăptare, persoanele care lucrează în condiții grele de muncă şi sunt

predispuse a contracta anumite boli sau deficiențe specifice mediului de muncă.

Kinetoprofilaxia este prezentă însă şi în prevenirea agravării unor boli cu potențial evolutiv

- kinetoprofilaxie secundară.

6

Kinetoprofilaxia secundară sau de gradul II., reprezintă aplicarea exercițiilor fizice în

blocarea unor deficite funcționale sau structurale determinate de afecțiuni cronice cu potențial

evolutiv. În acest sens se va urmări fie prevenirea agravării deficitelor apărute, fie oprirea apariției

altor deficite cu caracter invalidant.

Kinetoprofilaxia secundară are ca obiective:

educarea bolnavilor cu afecțiuni cronice evolutive;

formarea comportamentului motric adecvat (posturi şi mişcări în timpul exercitării

profesiunii şi înafara acesteia) pentru stoparea sau diminuarea evoluției bolii sau

deficienței.

Organismul uman văzut ca sistem şi importanța kinetoprofilaxiei

Analizând orientarea curativo-profilactică a medicinii moderne şi rolul important pe care

exercițiul fizic îl ocupă în profilaxie şi sanogeneză observăm că legătura tradițională dintre

medicină şi kinetoprofilaxie devine tot mai strânsă.

Întemeierea teoriei sistemelor de biologul L.V. Bertalanffy a deschis noi perspective asupra

înțelegerii omului ca sistem si a legilor care conferă exercițiilor fizice un rol atât de miraculos în

menținerea şi întărirea sănătății organismului uman (Crăciun, M., 2002).

Organismul uman, ca sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare,

autoorganizare şi autoreproducere.

Organele ( viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea

îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în forma şi structura lor.

Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strânsă corelaţie.

Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Una

din clasificări le împarte în:

organe ale vieţii de relaţie

organe ale vieţii vegetative

Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de legături cu

mediul. Din această grupă fac parte:

organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului, având

ca funcţie esenţială locomoţia

organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu mediul

înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne

Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne sau viscere. Din

această grupă fac parte:

organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a

substanţelor nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice

organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a limfei

organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor

rezultaţi din metabolism – aparatul excretor sau urinar, pielea

organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea speciei

organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin

hormoni, produşi de secreţie a glandelor endocrine.

Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor

morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi denumirea lor.

De exemplu:

aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile

principale de susţinere a corpului şi de locomoţie

7

aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie

aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei

Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi

structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos, sistemul

nervos.

8

CURS II

EVALUAREA PACIENTULUI

Anamneza

Examen clinic

Măsurători

Teste globale

Capacitatea de efort

ADL

TESTAREA APARATULUI MIO-ARTRO-KINETIC

Folosirea exercițiilor fizice în scopul menținerii si optimizării stării de sănătate este astăzi

un adevăr unanim acceptat. Este cunoscut de asemenea faptul că integritatea şi buna funcționalitate

psiho-somatică are nevoie de o solicitare fizică rațională şi continuă dincolo de media

posibilităților individuale.

Fitness-ul este capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieții. Fitness-ul reprezintă

deci o condiție dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă şi include

în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual şi fizic. (Câmpeanu, M., 2003)

Fitness-ul este un termen foarte larg utilizat în zilele noastre şi este o noțiune care indică

nivelul de funcționare a sistemului cardiovascular ca rezultat al unor rezerve energetice înalte.

Exprimarea strictă a fitness-ului se face prin valoarea consumului maxim de oxigen.

În sens larg, termenul se referă la performanța optimă a organismului şi starea lui

de bine.

Se poate vorbi de nivele de fitness, care sunt determinate de vârstă, sex, ereditate, grad de

inactivitate sau antrenament, stare de boală, etc.

În continuare vom încerca să definim câteva noțiuni în strânsă corelație cu fitness-ul

(Mârza, D., 2005).

Rezistența generală (anduranța) este considerată măsura fitness-ului şi este definită drept

capacitatea de lucru pe perioade lungi de timp. Anduranța este dependentă de funcția pulmonară,

de capacitatea de transport a oxigenului de către sânge, de funcția cardiacă, de capacitatea

țesuturilor de a extrage oxigenul din sânge şi de potențialul oxidativ muscular.

Consumul maxim de oxigen se referă la capacitatea aerobică maximă sau puterea aerobică

maximă şi reprezintă capacitatea rezistenței cardiovasculare. Volumul de oxigen maxim

reprezintă consumul de oxigen pe minut. Acesta variază în funcție de vârstă, sex, ereditate, stare

de sănătate. Dacă funcția pulmonară este normală, nu poate reprezenta un factor limitativ al

efortului. Volumul de oxigen maxim poate fi crescut prin antrenament.

Antrenarea reprezintă creşterea capacității energetice musculare, prin intermediul unui

program de exerciții, al unui efort. Pentru ca programul să realizeze efectiv o antrenare, el trebuie

să aibă intensitate, durată, frecvență suficiente. Antrenarea realizează adaptarea organismului la

efort şi se concretizează prin creşterea nivelului de anduranță.

Adaptarea este un proces îndelungat, care se produce în urma antrenamentului şi se

reflectă în funcționalitatea sistemului cardiovascular, respirator, metabolic şi muscular prin

performanța crescută la efort şi creşterea rezistenței la oboseală.

9

Decondiționarea. Pierderea antrenamentului şi deci a adaptării este numită decondiționare

şi apare ca urmare a unui răspuns prelungit impus de anumite boli sau datorită sedentarismului.

Dezantrenarea este, de fapt, tot o decondiționare, dar care apare la persoanele care după o

perioadă lungă de antrenament aerobic în care îşi crescuseră performanța fizică, au încetat

practicarea exercițiilor aerobice.

La persoanele adulte mijloacele kinetoterapeutice se aplică cu rol profilactic, dar nu după

regulile antrenamentului sportiv ci după reguli medicale, urmărind obținerea unor obiective

foarte bine particularizate.

Utilizarea programelor de kinetoprofilaxie nu poate fi instituită fără cunoaşterea

particularităților morfo-funcționale în raport de care fixăm obiectivele. Pentru acestea este nevoie

sa efectuăm testarea aparatului neuro-mio-artro-kinetic.

În literatura de specialitate se afirmă faptul că după vârsta de 20 de ani, aparatul mio-

artro-kinetic începe să intre în declin. De la această vârstă discul intervertebral şi cartilagiile

vertebrale încep să prezinte elemente degenerative care apar pe un fond metabolic. Evoluția

ulterioară a multiplelor şi variatelor decompensări care pot să apară este determinată în principal

de limitarea funcției de mişcare.

Activitățile cotidiene care ne solicită din punct de vedere motric nu le putem considera

satisfăcătoare întrucât solicitările sunt minime atât pentru amplitudinea mişcărilor cât şi pentru

forța musculară, fapt care diminuează treptat potențialul biomotric.

Diminuarea cantității şi calității mişcărilor face ca țesuturile periarticulare să se scurteze

şi retractureze.

Testarea aparatului mio-artro-kinetic trebuie să identifice deficitele importante, care

cumulate în timp subminează structura şi funcțiile organismului.

Testarea capacitații de efort

Proba RUFFIER-DICKSON. Se executa 30 genuflexiuni în 45 secunde calculându-se indicele

Ruffier:

(P+P1+P2-200)/10 unde P = Puls de repaus, P1= Puls in primele 10 sec. după efort, P2 =Puls la

1 minut după efort; la 2 min; la 3 min.

Apreciere - Indice:

0 - 5 = Adaptare excelentă

5 -10 = Adaptare bună

10 -15 = Adaptare medie

15 -20 = Adaptare slabă - cord cu probleme patologice.

Între sistemele de testare de o atenție deosebită se bucură sistemul HETTINGER.

Testarea mobilității articulare si a echilibrului

Ex.1. Din poziția stând, (cu genunchii în extensie şi cu picioarele apropiate) se execută flexia

trunchiului, subiectul încercând să atingă podeaua cu mâinile. Se punctează după cum urmează:

atingerea podelei cu palmele 10 pct.

atingerea podelei cu degetele 8 pct.

atingerea podelei cu vârful degetelor 6 pct.

10

existența unei distanțe sub 2 cm între degete şi podea 5 pct.

existența unei distanțe de la 3-5 cm între degete şi podea 4 pct.

existența unei distanțe de la 6-10 cm între degete şi podea 3 pct.

existența unei distanțe între 11-15 cm între degete şi podea 2 pct.

existența unei distanțe peste 15 cm între degete şi podea 1 pct.

11

CURS III

ATITUDINEA

Atitudinea este o funcție a elementelor aparatului locomotor şi a sistemului nervos

coordonator, cu ajutorul cărora se menține stabilitatea, echilibrul şi raporturile constante, pe de o

parte între corpul întreg şi mediul ambiant, iar pe de alta parte între corp şi segmentele sale în cele

mai variate poziții şi acte motrice (A. Ionescu, 1957).

Atitudinea este o funcție a organismului, rezultată din acțiunea sinergică şi coordonată a

elementelor aparatului locomotor şi ale sistemului nervos central şi periferic.

(Duma, E.,1997).

Duma, A., 1997, defineşte atitudinea corectă acea atitudine care favorizează desfăşurarea

normală a mişcărilor, iar mişcările corecte, la rândul lor, determină o redresare a atitudinii. De

aceea în gimnastica de corectare a atitudinilor deficiente trebuie să respectăm întotdeauna

principiul executării exercițiilor din poziții corecte.

Atitudinea este o funcție a corpului omenesc care are la bază o serie de reflexe senzorio-

motorii. (Fozza, C.A, 2003). Acestea au ca punct de plecare impulsurile recepționate de

proprioceptorii din țesuturile periarticulare, tendoane şi muşchi, precum şi de interoceptorii din

piele şi analizatorii vizuali sau acustico - vestibulari. Toate aceste excitații se transmit structurii

perceptive a scoarței cerebrale, care le reține şi trimite pe cale motorie, efectoare, până la nivelul

măduvei spinării, impulsuri prin intermediul cărora se modifică starea de tonus a musculaturii

corpului omenesc, necesară menținerii în condiții diferite a aceleiaşi atitudini.

Atitudinea corpului – corectă sau nu, se formează prin intermediul unor reflexe prin care

individul îşi menține aceleaşi raporturi între segmentele sale în condiții asemănătoare desfăşurării

activităților statice şi dinamice. Atitudinea este condiționată după Duma, E., 1997, de:

caracterele constituționale şi temperamentale;

bună stare a organelor şi sistemelor şi funcționarea lor normală;

sex;

vârstă;

greutatea şi înălțimea corpului;

alți factori interni şi externi.

La dezvoltarea atitudinii contribuie procesele de creştere şi dezvoltare ale corpului, activitatea

nervoasă superioară, felul de viață şi muncă, precum şi multe alte condiții complexe şi variabile.

Elementele active ale atitudinii sunt muşchii şi nervii, care conlucrează la adoptarea şi

menținerea pozițiilor, la schimbarea lor şi la efectuarea mişcărilor.

Elementele pasive ale atitudinii sunt elementele pasive ale aparatului locomotor: oasele şi

articulațiile. Orice alterare a funcției sau structurii organelor, care asigură atitudinea corpului,

determină modificări ale acesteia. Afectarea formei şi structurii oaselor şi articulațiilor determină

alterarea raportului şi poziției dintre diferitele segmente corporale.

Pârghiile osoase, angrenate prin intermediul articulațiilor, sunt menținute în poziție corectă,

static şi dinamic, de către muşchi prin contracții adecvate, corespunzătoare. Muşchii însă nu se pot

contracta şi nu îşi pot menține tonusul corespunzător decât datorită stimulilor motori sosiți la

nivelul lor de la sistemul nervos periferic. Prin urmare, orice afecțiune a sistemului nervos se va

răsfrânge asupra tonusului şi contracției musculare, care nu vor mai putea acționa asupra corpului

în mod corespunzător.

12

De asemenea starea psihică are un rol important asupra atitudinii corpului, în situație statică şi

în mişcare, chiar dacă elementele pasive şi active ale atitudinii sunt integre din punct de vedere

morfologic şi funcțional. (ex. un om trist, bătut).

Câteva caracteristici ale atitudinii corpului:

Atitudinea ca funcție de bază a aparatului de susținere şi a sistemului nervos, se poate

aprecia în diferite poziții ale corpului.

Atitudinea nu este sinonimă cu poziția verticală a acestuia, reprezentată prin linii drepte,

fără unghiuri şi curburi. Corpul omenesc are o structură şi funcțiuni repartizate egal în raport cu

axele şi planurile sale de mişcare; corpul are tendința constantă de înclinare înainte.

Planul anterior, este un plan de mişcare şi de propulsie.

Planul posterior este un plan de sprijin şi stabilitate.

Trunchiul se menține vertical grație coloanei vertebrale, care constituie axa de susținere a

jumătății superioare a corpului, axă ce este menținută în poziție prin aparatul capsulo-ligamentar

şi prin acțiunea muşchilor proprii şi extrinseci.

Poziția diferitelor segmente ale corpului şi raportul dintre ele în cadrul

atitudinii corecte

În ortostatism, trunchiul are tendința de a se flecta şi de a cădea înainte din cauza greutății

sale proprii, la care se adaugă greutatea capului, a centurii scapulare şi a membrelor superioare,

centrul comun de greutate al acestor formațiuni proiectându-se pe sol înaintea verticalei.

Împotriva tendinței de flectare şi cădere înainte a trunchiului se opune musculatura

paravertebrală prin contracția sa permanentă.

Centura scapulară şi membrele superioare sunt menținute în poziție corectă de către un

complex de muşchi susținători şi fixatori, inserați pe coloana vertebrală şi alte formațiuni ale

toracelui.

În partea de jos a trunchiului există bazinul, care face trecerea spre membrele inferioare.

El este înclinat înainte cu 30-45°, motiv pentru care coloana vertebrală lombară se înclină şi se

incurbează cu convexitatea anterior. Împotriva înclinării bazinului şi a tendinței de lordozare a

coloanei lombare se opun muşchii drepți şi oblici abdominali, fesierii mari şi cei posteriori ai

coapsei. În schimb muşchii psoas şi cei paravertebrali lombari produc, prin contracția lor, o

accentuare a înclinării înainte a bazinului, respectiv a lordozării coloanei vertebrale. Orice

înclinare a bazinului în partea anterioară a corpului produce o accentuare a lordozei lombare, în

timp ce orice reducere a înclinării sale, respectiv orizontalizarea sau redresarea sa determină

reducerea lordozei lombare sau chiar cifozarea acesteia. Aceste modificări ale poziției bazinului

şi curburii coloanei lombare determină în continuare modificări ale curburilor dorsale şi cervicale

în sensul accentuării, reducerii sau chiar a inversării lor şi modificări ale poziției capului în scop

compensator şi de restabilire a echilibrului corpului.

Trunchiul se sprijină pe membrele inferioare la nivelul articulațiilor coxofemurale prin

intermediul bazinului, fiind ținut în echilibru de sistemul ligamentar şi muscular dispus anterior,

lateral şi în spate, în jurul acestor articulații. Căderea trunchiului înainte, respectiv flexia sa pe

membrele inferioare, se produce în articulația coxofemurală. Împotriva căderii trunchiului în față

se opun extensorii articulației coxofemurale, respectiv, muşchii fesieri.

13

Membrele inferioare sunt aproape verticale sau uşor înclinate înainte. La nivelul

articulațiilor genunchilor greutatea corpului tinde să flecteze membrele inferioare, dar această

forță este anihilată de muşchii cvadriceps care, prin contracția lor se opun flexiei şi mențin

membrele inferioare întinse în această articulație.

Forțele care tind să încline corpul înainte în articulațiile gleznelor, sunt menținute în

echilibru de către muşchii posteriori ai gambei (tricepsul sural).

Baza de susținere a corpului în ortostatism este mică, fiind delimitată înainte de vârful

picioarelor, lateral de marginea externă a picioarelor, iar posterior de linia călcâielor.

Urmărit în plan frontal, din față şi spate, corpul uman apare constituit din două jumătăți

simetrice şi egale.

Segmentul cel mai important şi baza acestei simetrii o constituie bazinul. Orice înclinare

laterală sau translație a bazinului, determinată fie de cauze proprii, fie de diferența de lungime ori

poziție a membrelor inferioare, sau de o luxație coxofemurală, produce o atitudine asimetrică în

plan frontal a corpului întreg şi mai ales a coloanei vertebrale (atitudini scoliotice).

Aşadar, toate modificările de poziție ale bazinului, fie în sens sagital (anteroposterior), fie

în sens frontal, provoacă modificări ale poziției coloanei vertebrale şi ale corpului în întregime.

Datorită rolului determinant al bazinului în realizarea unei poziții corecte sau incorecte a

corpului, el este considerat a fi ”cheia atitudinii corecte a corpului”.

În urma acestei prezentări, concluziile care se desprind sunt următoarele:

modificarea sau alterarea unui singur element al aparatului stato-kinetic, dezechilibrează

întreaga sa funcție prin schimbarea raporturilor mecanice între segmente şi creearea unor condiții

funcționale noi. Sunt modificate în special poziția şi funcția segmentelor supradiacente celui

alterat. De aceea, gradul de influențare a funcției stato-kinetice şi respectiv a atitudinii corpului

este cu atât mai pregnant cu cât segmentul alterat este situat inferior în cadrul corpului uman;

centrele de greutate ale diferitelor segmente, în cadrul ținutei corecte a corpului, nu sunt situate

pe aceeaşi verticală, deoarece aceasta nu ar asigura nici stabilitatea corpului în mişcare şi nici

rezistența la acțiunile mecanice externe. De aceea, centrul de greutate al fiecărui segment – cap şi

gât, torace şi abdomen, bazin şi membre – este situat înapoia sau înaintea unui plan vertical care

ar împărți corpul în două jumătăți antero-posterioare, asimetrice.

Funcția de atitudine se realizează prin concursul mai multor mecanisme:

biomecanice, fiziologice, psihice.

Din punct de vedere biomecanic, forța cea mai importantă care acționează asupra

organismului omenesc este gravitația. Aceasta acționând asupra suprafeței de susținere generează

aşa numita reacție a reazemului, cu forță egală şi de sens contrar. Organismul omenesc este în

echilibru numai atunci când forțele care acționează asupra lui sunt egale.

În raport de situarea centrului de gravitație față de poligonul de susținere în statică şi

dinamică organismului omenesc, deosebim două feluri de echilibru: echilibru stabil când centrul

de greutate este sub suprafața de sprijin şi echilibru instabil când centrul de greutate se află

deasupra suprafeței de sprijin.

14

În condiții obişnuite corpul se află în echilibru instabil. Acest echilibru variază ca valoare

în funcție de înălțimea centrului general de greutate față de suprafața de sprijin, mărimea

suprafeței de sprijin şi locul unde cade verticala pe suprafața de sprijin. Printr-o adaptare

promptă şi precisă, organismul repartizează în modul cel mai economic şi eficient forțele sale

pasive şi active pentru menținerea sau restabilirea

formulei mecanice sau fiziologice a atitudinii.

Sistemul muscular este pregătit în continuu să facă față oricăror schimbări a raporturilor

dintre corp şi mediul extern, dintre corp şi segmentele sale prin contracții diverse concentrice şi

excentrice în interiorul şi în afara segmentului de contracție, sinergice, antagoniste, perfect

sincronizate şi adaptate situațiilor cele mai complexe.

Prin adaptare, muşchii, articulațiile şi oasele au suferit modificări structurale şi

funcționale în vederea menținerii atitudinii corpului. Vorbim astfel despre muşchi cu structura

specifică pentru sprijin şi echilibru iar din punct de vedere fiziologic de tonus muscular şi alte

forme de contracții cu rol în menținerea echilibrului.

Tonusul de atitudine este o rezultantă a conflictului permanent dintre muşchi şi gravitație

care acționează pentru ruperea echilibrului şi raporturilor de stabilitate dintre corp şi segmentele

sale în poziții şi mişcări foarte diferite.

Atitudinea corectă a corpului nu se bazează pe dezvoltarea masei musculare sau a

creşterii tonusului muscular. Există sportivi cu un sistem muscular foarte bine dezvoltat dar care

au o atitudine corporală deficientă din cauza lipsei de coordonare între lanțurile musculare

agoniste şi antagoniste care asigură poziția corectă a segmentelor.

Educarea şi păstrarea atitudinii corecte a corpului nu este posibilă fără concursul

permanent al sistemului nervos care prin segmentele sale central şi periferic, dar mai ales

prin organele specializate contribuie la formarea unui adevărat simț al atitudinii.

De la proprioceptorii răspândiți în muşchi, tendoane, articulații sosesc continuu la centrii

nervoşi medulari, cerebeloşi şi din scoarța cerebrală, excitații care informează despre presiunile,

întinderile şi tensiunile din muşchi, tendoane, articulații.

Exteroceptorii informează de asemenea scoarța cerebrală despre modificările de

repartizare a presiunii la nivel plantar.

Pentru adaptarea şi menținerea unei atitudini corecte, o importanță deosebită o au

organele specializate, analizatorul acustico-vestibular şi cel vizual.

Excitațiile periferice recepționate de proprioceptorii şi de exteroceptorii, împreuna cu

cele recepționate de analizatorul vizual şi acustico-vestibular sunt transmise prin substanța

reticulată şi prin talamus la nivelul scoarței cerebrale unde sunt conştientizate şi transformate în

deprinderi. Odată cu perceperea informațiilor privind atitudinea corpului şi a segmentelor sale, la

un moment dat, prin structura sa efectoare, scoarța cerebrală, mai ales atunci când este nevoie de

redresarea atitudinii, trimite impulsuri la grupele musculare care mențin segmentele în atitudine

corectă, prin corpii striați, substanța reticulată, motoneuronii gama sau pe calea medulară spre

motoneuronii alfa tonici.

15

În esență formarea atitudinii corecte a corpului constă în formarea unui reflex corect şi

stabil prin care să se poată compara permanent poziția corpului şi segmentelor sale, în raport cu

reprezentarea corticală a atitudinii corecte.

În concluzie, educare funcției de atitudine se bazează pe două principii:

formarea reflexului de atitudine corectă prin care se efectuează autocontrolul poziției corpului şi

segmentelor sale, iar la nevoie să le redreseze în atitudine corectă specifică poziției sau

mişcărilor ce se efectuează dezvoltarea grupelor musculare ca organe efectoare care asigură

păstrarea atitudinii corecte în acțiuni statice şi dinamice variate.

Ambele căi au o importanță egală în formarea atitudinii corecte pentru că se află într-o

strânsă corelație:

reflexul de atitudine nu poate fi menținut cu o musculatură hipotonică;

musculatura puternică nu asigură o atitudine corectă fără educarea reflexului de

atitudine.

a. Educarea reflexului de atitudine corectă se poate realiza prin următoarele căi:

formarea reprezentării corticale despre atitudinea corectă a corpului în diferite poziții şi

acte motrice;

educarea funcției de echilibru a corpului care declanşează un mare număr de grupe

musculare şi mecanisme fine de reglare a muşchilor agonişti şi antagonişti care

contribuie la păstrarea poziției corecte a corpului;

educarea capacității de relaxare voluntară a musculaturii pentru a combate încordările,

rigiditatea şi asimetria.

b. Dezvoltarea grupelor musculare care asigură atitudinea corectă a corpului va urmări:

tonifierea în mod simetric a musculaturii abdominale şi sacro-lombare care prin tonusul

lor sinergic şi coordonat asigură stabilitatea bazinului şi susținerea viscerelor

abdominale;

tonifierea în condiții de scurtare a muşchilor spinali şi a muşchilor cefei;

tonifierea în condiții de scurtare a adductorilor şi a fixatorilor omoplaților;

tonifierea în condiții de alungire a musculaturii toracice;

menținerea mobilității articulațiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale pentru a mări

independența mişcărilor membrelor superioare față de umeri şi a membrelor inferioare

față de bazin, combătând tendința greşita a copiilor de a solidariza mişcările centurii

scapulare şi coloanei vertebrale cu mişcările brațelor în plan anterior precum şi cele ale

centurii pelviene şi bazinului cu mişcările membrelor inferioare în plan posterior.

O atenție deosebită trebuie acordată educării funcției respiratorii care asigură oxigenul

necesar organismului în plin proces de dezvoltare. Se va urmări ca prin exercițiile libere de

respirație sau exerciții de respirație însoțite de mişcări active efectuate din poziții favorabile să se

mărească amplitudinea mişcărilor respiratorii, mărirea capacității vitale, formarea unui stereotip

respirator corect şi complet.

Mişcările de respirație influențează direct şi funcția de atitudine, fiind foarte utile în

corectarea atitudinilor rigide. Atitudinea corectă a corpului în poziții şi acte motrice

16

Ca funcție de bază a aparatului locomotor şi a sistemului nervos coordonator, aprecierea

atitudinii se poate efectua atât în poziție ortostatică cât şi în alte poziții şi acte motrice.

Poziția stând/ortostatism

O serie de specialişti au studiat acest fenomen (Ionescu, A., Moțet, D., Duma, E., ) şi au

ajuns la următoarea concluzie privind atitudinea corpului în poziția stând/ortostatism:

Ridicarea pe verticală a segmentelor corpului, situarea centrului de gravitație la o

înălțime apreciabilă față de poligonul de sprijin şi îngustarea suprafeței de susținere creează

condiții mecanice deosebit de dificile în menținerea echilibrului.

Analiza biomecanică a condițiilor de echilibru şi stabilitate a corpului în ortostatism ne

dezvăluie faptul că organismul are o tendință constantă de înclinare înainte, datorită modului de

dispunere a segmentelor în plan vertical cu unghiuri de diferite deschideri. Această înclinare

constantă a dus la exercitarea inegală a gravitației asupra celor două planuri, mai mult pe fața

anterioară, ceea ce a dus la dezvoltarea mai pronunțată a planului posterior.

Datorită dispunerii segmentelor față de axele şi planurile de mişcare, menținerea corectă

a poziției stând necesită un consum energetic apreciabil. Metabolismul gazos creşte cu 22% față

de poziția decubit. Menținerea corpului pe verticală necesită contracția a numeroase grupuri

musculare.

Muşchii cefei depun un efort destul de mare, pentru menținerea capului datorită faptului

că centrul de greutate al capului se află mult înaintea suprafeței de sprijin.

Contractarea muşchilor cefei determină creşterea tonusului muscular al întregului plan

posterior. Dacă, din anumite motive (timiditate, obişnuința, oboseala) capul este înclinat înainte –

datorită relaxării muşchilor cefei – se realizează o relaxare a

musculaturii întregului plan posterior, fapt care duce la flexia întregului corp.

Toracele are o tendință permanentă de cădere înainte, atât datorită greutății sale cât şi

greutății membrelor superioare. Faptul că centrul de greutate al toracelui este situat ventral față

de punctul de sprijin al pârghiei necesită un efort considerabil din

partea musculaturii tracturilor vertebrale ale segmentului dorsal al coloanei vertebrale.

În regiunea lombară, brațul forței pentru menținerea echilibrului trunchiului în poziție

verticală este mult mai mic decât greutatea trunchiului, ceea ce a dus la o mare

dezvoltare a masei musculare a extensorilor sacro-lombari, pentru echilibrarea greutății

trunchiului ce tinde să cadă înainte.

Trunchiul se menține vertical datorită coloanei vertebrale ce reprezintă axul său de

susținere. Forma coloanei se menține grație jocului tonicității musculare, elasticității

ligamentelor şi discurilor intervertebrale, precum şi datorită îmbinării anatomice a celor 24

vertebre din care este compusă coloana vertebrala mobilă, segmente care îşi adaptează unul alteia

diferite suprafețe articulare.

Centura scapulară se menține în poziție corectă cu ajutorul unor muşchi fixatori care o

împiedică să se deplaseze în jos şi înainte. Bazinul situat în partea inferioară a trunchiului este

considerat de mulți specialişti cheia atitudinii corecte a corpului.

17

Orice modificare a poziției bazinului are repercursiuni asupra coloanei vertebrale,

trunchiului şi membrelor inferioare. În mod normal bazinul prezintă o înclinare înainte de 30-40°

care poate merge până la 60°. Stabilitatea şi echilibrul bazinului este menținută prin muşchii

antagonişti, astfel:

la tendința de extensie şi de înclinare a bazinului înapoi se opun muşchii: drepți şi oblici

abdominali precum şi psoasul iliac;

la tendința de înclinare înainte şi în jos se opun muşchii fesieri şi posteriori ai coapselor.

Prin intermediul bazinului, trunchiul se sprijină pe membrele inferioare la nivelul

articulațiilor coxo-femurale.

Stabilitatea şi echilibrul trunchiului pe membrele inferioare este asigurată de muşchi şi

ligamente care sunt dispuşi înainte, înapoi, lateral şi unesc membrele inferioare

de bazin.

Poziția membrelor inferioare este verticală sau uşor înclinată înainte. La nivelul

genunchiului poate să apară un unghi de hiperextensie, căruia i se opun ligamentele colaterale şi

ligamentele încrucişate.

Articulația gleznelor este locul unde se proiectează întreaga greutate a corpului, tinzând

să-i rupă echilibrul înclinându-l mult înainte. Acestor tendințe se opun extensorii piciorului

(tricepsul sural şi tendonul lui Achile).

Orice translatare a bazinului sau diferență de lungime a membrelor inferioare determină o

asimetrie a întregului corp şi în mod deosebit a coloanei vertebrale.

În concluzie, se poate afirma că poziția corectă a corpului în stând este de uşoară

înclinare spre înainte.

Dacă ridicăm o linie verticală din vârful maleolei peroniere prin mijlocul feței laterale a

genunchiului, marele trohanter şi acromion până la nivelul mastoidei, aceasta rămâne în urma

axului adevărat a corpului care uneşte vertexul cu linia gleznelor. Axul acesta se înclină înainte

cu aproximativ 5°, fapt care asigură corpului suplețe, echilibru şi coordonare.

Datorită acestei înclinări, musculatura planului posterior s-a dezvoltat mai mult, pentru a

echilibra forța gravitațională ce acționează mai puternic pe fața ventrală.

Poziția aşezat

Este foarte frecventă pentru muncă şi odihnă. Suprafața de sprijin este mai largă şi este

constituită din regiunea fesieră şi posteriorii coapselor care se sprijină pe un suport (scaun,

bancă…) şi de picioare care se sprijină pe sol. Necesită un consum energetic mai mic şi are

centrul de greutate apropiat de suprafața de sprijin şi deplasat spre limita dorsală a corpului, fapt

care va conferi o mai mare stabilitate a corpului în plan ventral decât dorsal. Bazinul este

orizontalizat şi curbura lombară diminuată.

Păstrarea acestei poziții necesită o contracție a lanțurilor musculare dorsale şi în mod

deosebit a musculaturii cefei şi cea a tracturilor vertebrale care asigură menținerea verticală a

capului şi trunchiului.

Adaptarea şi menținerea poziției aşezat o perioada mai lungă de timp (aşa cum se

întâmplă cu elevii şi adulții epocii contemporane) generează o oboseala a muşchilor spatelui, o

18

alungire a musculaturii cefei şi trunchiului, pierderea tonusului de postură şi atrofia lor

progresivă, ceea ce duce la apariția deviaților coloanei vertebrale în plan sagital în timpul

cifozelor dorsale şi spatelui cifotic sau a cifozei lombare de obişnuință.

Cercetări din cele mai recente au scos la iveală faptul că poziția aşezat este una din marile

responsabile ale deviațiilor şi deformațiilor coloanei vertebrale.

S-a dovedit că pozițiile defectuoase (adaptate din cauza oboselii, mobilierului neadecvat,

tulburărilor senzoriale: văz, auz) exercită un stres prelungit asupra țesuturilor care vor determina

osteoblastele să fabrice mai mult colagen, dar cum colagenul nu poate fi atacat de enzime se va

depune in țesuturi cărora le va micşora elasticitatea.

Se recomandă ca în mod deosebit la copii şi tinerii care lucrează vreme îndelungată în

această poziție să se urmărească cu strictețe adaptarea unei poziții corecte. Să se efectueze

exerciții de prevenire şi corectare a deficiențelor ce se pot instala la nivelul coloanei vertebrale şi

spatelui.

Poziția aşezat corectă se adoptă prin:

poziția verticală a trunchiului, capul drept, curburile coloanei vertebrale redresate, cea

dorsală îndreptată şi cea lombară diminuată;

contactul cu suprafața de sprijin se face pe fese şi pe partea posterioară a coapsei;

unghiul dintre coapsă şi trunchi, dintre coapse şi gambe nu trebuie să fie mai mic

de 90 grade;

coatele se sprijină pe pupitru.

Poziția aşezat corectă, este o bună premiză pentru respirația de tip abdominal şi toracic

inferior. Dacă însă trunchiul se înclină mult înainte respirația se îngreunează.

Odihna în poziția aşezat se va face cu spatele rezemat, asigurând o bună respirație

abdomeno-diafragmatică.

Adaptarea şi menținerea unei poziții corecte în aşezat este foarte importantă pentru

preşcolari, şcolari şi tineri care mențin mult timp neschimbată poziția din cauza studiului şi sunt

predispuşi spre cifozarea coloanei vertebrale sau a întregului spate, dar şi pentru adulții care pot

să-şi transforme cu uşurință atitudinile greşite în obişnuințe conform lui.

19

CURS IV

PROGRAMUL DE KINETOPROFILAXIE SECUNDARĂ ȘI TERȚIARĂ

Obiective generale ale programelor de kinetoprofilaxie secundară și terțiară obținerea și

menținerea

capacității de relaxare

capacității de efort

mobilității articulare

forței și rezistenței musculare

coordonării și abilității mișcărilor

echilibrului static și dinamic

sensibilității

posturii și aliniamentului

optimizării funcției respiratorii și cardiovasculare

utilizării restantului funcțional la capacitate maximă

condiției psihice optime

reintegrării în viața profesională și socială

Kinetoprofilaxia secundară a atitudinilor deficiente globale

Atitudinea global lordotică o întâlnim în mod frecvent la preşcolari, şcolarii mici şi în

perioada pubertară, mai ales la fete.

Cauzele atitudini lordotice:

Atitudinea lordotică este frecvent determinată de o multitudine de cauze, dintre care

amintim:

greutatea mare a abdomenului şi a trunchiului;

insuficiența (atonia) muşchilor peretelui abdominal şi în mod deosebit a drepților

abdominali;

hipertonia muşchilor spinali (lombari) şi cervicali care duc la scurtarea lor;

hipertonia psoasului-iliac, muşchi lordozant, în detrimentul abdominalilor şi fesierilor

care sunt muşchi corectori;

folosirea incorectă a respirației diafragmatice care poate contribui la lordozare;

hipotonia rotatorilor externi ai membrelor superioare şi mai ales inferioare, care în

mod normal sunt corectori ai lordozei.

Simptomatologia atitudinii lordotice îmbracă forme deosebite, în raport cu vârsta şi

sexul.

La vârste mici se manifestă astfel:

este o lordoză scurtă;

capul şi gâtul sunt ținute drepte;

toracele şi abdomenul sunt proeminente;

20

membrele inferioare cu genunchii întinşi sau în hiperextensie;

muşchii abdominali şi fesieri sunt alungiți şi atoni;

musculatura sacro-lombară şi flexorii coapsei pe bazin, ilio-psoasul şi dreptul femural

sunt hipertone şi scurtate.

La vârstele mai mari, mai ales la fete, atitudinea lordotică se caracterizează prin:

cap şi gât înclinate înainte, însoțite de o uşoară curbură cifotică dorsală

toracele turtit şi înfundat;

abdomen proeminent în regiunea subombilicală;

membre inferioare cu genunchii în hiperextensie.

Obiectivele propuse în corectarea atitudinii global lordotice urmăresc:

redresarea coloanei vertebrale a cărei curbură lombară este întinsă la segmentele vecine şi

prezintă un grad mare de curbură;

tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii abdominale care este alungită şi atonă;

tonifierea în condiții de alungire a grupelor musculare paravertebrale din regiunea

deviației lordotice;

redresarea poziției bazinului;

corectarea poziției capului şi gâtului,

corectarea poziției membrelor inferioare, în special a genunchilor.

Mijloacele folosite:

exerciții statice sub formă de poziții: corective şi hipercorective;

exerciții dinamice, exerciții cu obiecte, la aparate, pe perechi;

exerciții de respirație.

Exemple de exerciții statice sub formă de poziții: corective şi hipercorective.

1. Aşezat cu membrele inferioare flectate, tălpile pe sol, mâinile prind genunchii (poziție

corectivă);

2. Aşezat pe scaun, cu membrele inferioare flectate, tălpile susținute pe un stativ (poziție

corectivă);

3. Pe genunchi, mâinile pe şolduri, trunchiul se flectează sub orizontală (poziție corectivă);

4. Din poziția pe genunchi, pe călcâi aşezat cu sprijin pe mâini (poziție hipercorectivă);

5. Pe genunchi, pe călcâi aşezat cu sprijin pe antebrațe, pe călcâie (poziție hipercorectivă);

6. Din decubit dorsal, se execută o flexie a membrelor inferioare, a bazinului pe trunchi, astfel

încât vârful picioarelor ating solul la nivel cranial (poziție hipercorectivă);

Exemple de exerciții dinamice

1. Mers cu ridicarea alternativă a câte unui membru inferior (în triplă flexie) la piept.

2. Din stând, mâinile pe şolduri, rotația trunchiului cu flexia membrului inferior, opus direcției de

deplasare.

3. Din decubit dorsal, flexia simultană a membrelor inferioare pe bazin cu genunchii extinşi.

Exemple de exerciții cu obiecte

1. Sărituri la coardă pe ambele picioare, cu genunchii la piept.

21

2. Din stând, cu un baston în mâini, se execută flexia membrelor superioare, cu ridicarea

alternativă a câte unui membru inferior la piept.

3. Din decubit dorsal, cu o minge în mâini, se execută flexia trunchiului pe bazin, cu atingerea

vârfului picioarelor de către minge.

Atitudinea global cifotică

Atitudinea cifotică, în stadiile inițiale nu provoacă durere şi nu tulbură funcțiile statice şi

dinamice ale coloanei vertebrale.

Interesul scăzut pentru profilaxia deviațiilor coloanei vertebrale manifestat de către

părinți şi educatori face ca atitudinile cifotice să se transforme în cifoze habituale, sau de

obişnuință.

Atitudinea cifotică, este prezentă în egală măsură la băieți şi fete şi se prezintă ca o

incurbare a coloanei vertebrale, de formă aproape rotunjită, situată în regiunea dorsală sau dorso-

lombară.

Deosebirea între o atitudine cifotică şi o cifoză habituală constă din modificări care s-au

produs la nivelul elementelor aparatului locomotor şi care generează tulburări de mobilitate a

coloanei vertebrale. Dacă individul poate adopta o poziție hipercorectivă, în mod voluntar, avem

de-a face cu o atitudine cifotică.

Cauzele apariției atitudinii cifotice sau cifozei

În apariția şi evoluția atitudinii cifotice sunt încriminate următoarele cauze:

slab autocontrol neuromotor şi psihomotor, care permite adoptarea unor poziții

relaxatoare, deficiente;

insuficiența musculaturii spatelui însoțită de laxitate articulară;

poziția în banca şcolară sau la masa de lucru (8-10 ore pe zi) care au înălțimea scaunului

şi pupitrului neadecvate dimensiunilor segmentelor individului;

probleme de vedere, de direcționare a luminii în timpul diferitelor activități;

la persoanele adulte cifozele dorsale şi cervico-dorsale apar din cauza spondilitei

anchilozante. Ele evoluează progresiv şi sunt ireductibile;

vârstnicii cu osteoporoză sau osteomalacie (tulburări ale metabolismului calciului) şi

tasarea anterioară a discurilor intervertebrale prin hipotonia paravertebralilor, prezintă, de

asemenea, la nivelul coloanei dorsale, o cifoză mai mult sau mai puțin accentuată,

localizată de obicei cervico-dorsal la bărbați şi dorso-lombar la femei;

slaba preocupare pentru educarea atitudinii corecte, pentru tonifierea musculaturii

corpului prin exerciții fizice.

Pentru eliminarea cauzelor favorizante ce privesc mobilierul şcolar unii autori recomandă

ca banca şcolară să aibă următoarele dimensiuni:

înălțimea scaunului să fie egală cu lungimea gambei iar piciorul să se sprijine pe sol în

unghi de 90˚. Se recomandă de asemenea ca unghiul dintre axa trunchiului şi coapsă,

coapsă şi genunchi să nu fie mai mic de 90˚;

adâncimea scaunului să fie ceva mai mică decât lungimea coapsei pentru a nu comprima

circulația sângelui şi nervii din plica poplitee;

22

înălțimea şi înclinarea scaunului trebuie să cuprindă înălțimea spatelui până la nivelul

omoplaților;

înclinarea pupitrului (suprafeței mesei) să fie astfel orientată ca privirea să cadă

perpendicular pe suprafața cărții sau a caietului.

Obiectivele propuse în corectarea atitudinii global cifotice urmăresc:

redresarea curburilor coloanei vertebrale şi a spatelui;

tonifierea musculaturii alungite şi hipotone a spatelui;

alungirea şi elasticizarea musculaturii scurtate şi hipertone a toracelui;

corectarea umerilor căzuți şi adduşi;

apropierea omoplaților depărtați şi desprinşi.

Mijloacele folosite sunt:

exerciții statice sub formă de poziții: corective şi hipercorective;

exerciții dinamice, exerciții cu obiecte, la aparate, pe perechi;

exerciții de respirație.

Exemple de exerciții statice sub formă de poziții: corective şi hipercorective.

1. Din decubit dorsal cu membrele inferioare flectate şi tălpile pe sol, se menține poziția cu

membrele superioare flectate. (poziție corectivă).

2. Din decubit dorsal cu membrele inferioare flectate şi tălpile pe sol, se menține poziția cu

membrele superioare flectate înafara punctului de sprijin (poziție hipercorectivă).

3. Din decubit dorsal, pe bancheta de gimnastică cu membrele inferioare flectate şi tălpile pe sol,

se menține poziția cu membrele superioare flectate şi trunchiul înafara punctului de sprijin până

la unghiul inferior al scapulelor (poziție hipercorectivă).

4. Din decubit ventral, mâinile sprijinite pe fese (poziție corectivă).

5. Din aşezat, cu capul şi trunchiul drept, privirea înainte se menține poziția cu mâinile

împreunate la spate (poziție corectivă).

6. Din poziția atârnat ventral la spalier.

Exemple de exerciții dinamice

1. Mers pe vârfuri cu mâinile pe cap, coatele orientate în plan posterior.

2. Mers, cu prinderea şi aruncarea pe verticală a unei mingi.

3. Din decubit ventral, extensii repetate de trunchi cu mâinile pe fese. Exemple de exerciții

dinamice

1. Alergare cu genunchii la piept.

2. Din aşezat, cu mâinile la ceafă, deplasare prin târâre, anterior şi posterior.

3. Din poziția pe genunchi, cu sprijin pe antebrațe, deplasare anterior şi posterior.

Exemple de exerciții cu obiecte

1. Din poziția pe genunchi, cu o minge situată la nivel lombar, deplasare anterior şi posterior cu

menținerea mingii la acel nivel.

2. Din poziția pe genunchi, cu un baston în mâini situat la nivelul toracelui anterior, rotări

alternative ale trunchiului spre stânga – dreapta.

3. Din poziția aşezat pe un gymball, rularea trunchiului cranio-caudal.

23

Dintre sporturi, un sport deosebit de eficient în corectarea acestei atitudini este

înotul (toate stilurile).

Atitudinea global asimetrică

Corectarea atitudinii global asimetrice trebuie să pornească de la premisa redresării

poziției bazinului (înclinat, translatat sau răsucit). Este forma de scolioză cea mai frecvent

întâlnită în perioada şcolară. Ea constă dintr-o curbură laterală a coloanei vertebrale, care se

poate corecta şi hipercorecta prin exerciții fizice adecvate.

Cauzele atitudini scoliotice:

slăbirea funcției de sprijin a coloanei vertebrale asupra căreia acționează factorii

asimetrici de tracțiune şi presiune;

marea mobilitate coxo-femurală care determină unii elevi să adopte o atitudine şoldie

care translatează bazinul în plan transversal şi incurbează coloana cu convexitatea de

partea membrului inferior scurtat funcțional;

defecte de auz, văz;

insuficiențe respiratorii;

insuficiența musculaturii spatelui la vârsta pubertății;

axitate articulară la nivelul coloanei vertebrale;

lipsa autocontrolului neuromotor şi psihomotor al atitudinii corecte.;

poziția aşezat, asimetrică menținută timp îndelungat în banca şcolară.

Kinetoprofilaxia secundară a atitudinii scoliotice

Având în vedere faptul că scoliozele deformează coloana vertebrală şi spatele mai mult decât

oricare deviație, se impune luarea de măsuri de profilaxie primară. Dintre

acestea amintim:

controlul medical al noilor născuți pentru a identifica existența (spinei bifide şi

inegalitatea membrelor inferioare) care pot genera atitudinea scoliotică;

până la şase luni se contraindică purtatul în brațe şi înfăşatul strâns;

controlul periodic al copiilor de vârste şcolară şi preşcolară pentru depistarea eventualelor

asimetrii de sprijin şi mişcare, tulburări ale aparatului locomotor,

sechele post-traumatice, sechele de rahitism;

depistarea şi observarea continuă a copiilor care fac repetat infecții şi boli cronice ale

plămânilor, tulburări endocrine care au efecte negative asupra sistemului

nervos;

depistarea elevilor cu defecte de auz şi văz;

supravegherea şi tratarea continuă a atitudinilor asimetrice în perioada creşterii intense în

înălțime.

Exemple de exerciții cu obiecte

1. Aşezat cu un baston ținut în mâini în plan posterior, membrul superior de partea concavității

îndoit, se execută rotări ale trunchiului de partea convexității.

2. Aşezat, membrul superior de partea concavității îndoit, ținând în mână o minge, se execută

îndoirea trunchiului de partea convexității.

24

3. Din stând, cu o minge ținută în mâna de pe partea concavității, urcarea pe şi coborârea de pe

banca de gimnastică cu membrul inferior de partea convexității.

Kinetoprofilaxia secundară deficiențelor capului şi gâtului, umerilor, omoplaților şi

membrelor superioare

Capul şi gâtul, din punct de vedere biomecanic, realizează împreună mişcările acestui

segment şi ca atare şi deficiențele se înregistrează împreună.

Una dintre deficiențele caracteristice acestui segment este torticolisul.

Torticolisul este o deficiență vicioasă a capului şi gâtului, cauzată de retracția cu scurtare

unilaterală a muşchiului sterno-cleido-mastoidian, care are drept rezultat înclinarea capului

înspre muşchiul contractat şi răsucirea lui de partea sănătoasă. În continuare vom aborda

strategia de intervenție kinetoprofilactică pentru torticolisul dobândit dar amintim că există şi

torticolisul de tip congenital.

Simptomatologie:

modificări de formă şi simetrie a segmentelor amintite;

umărul de partea muşchiului contractat este mai ridicat;

muşchiul afectat este mai proeminent şi scurtat;

atitudinea vicioasă conduce la instalarea unei deviații în plan frontal a coloanei vertebrale

în regiunea cervicală;

Cauze:

posturi vicioase şcolare sau profesionale;

deficiențe oculare sau vizuale unilaterale;

posturi vicioase timp îndelungat, mai ales în timpul somnului;

afecțiuni psihice.

Obiective:

tonifierea în condiții de alungire a musculaturii afectate;

corectarea asimetriei centurii scapulare;

formarea reflexului de postură corectă a capului şi gâtului în condiții statice şi

dinamice a corpului.

Mijloace kinetoprofilactice:

poziții corective şi hipercorective;

exerciții dinamice

exerciții cu obiecte mingea, bastonul de gimnastică, corzi elastice, având aceeaşi

structură corectivă;

exerciții la scara fixă, banca de gimnastică;

exerciții aplicative: mers corectiv, echilibru în poziții corective, suspensiuni şi mai ales

târâre din poziții corective şi hipercorective pentru coloană vertebrală, umeri şi omoplați;

exerciții de respirație;

exerciții de redresare, care constau din accentuări ale exercițiilor corective sub controlul

kinetoterapeutului sau prin autocontrol în oglindă.

25

Exemple de exerciții:

1. Mers, cu capul în poziție corectivă, purtând pe frunte o minge medicinală, ținută din

lateral cu mâna opusă părți afectate;

2. Mers, cu un baston înapoi apucat, pe diagonală, apucat cu mâna opusă părții afectate

sus şi cealaltă jos, aplecarea capului spre partea opusă părții afectate şi rotare de aceeaşi

parte a muşchiului contractat;

26

CURS V

NOŢIUNI DE BIOMECANICĂ

În definirea „locomoţiei umane” este corect să se pornească de la sensurile generale ale

termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că omul, în afară de deplasarea

dintr-un loc în altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta anumite poziţii, de a apuca şi de a

manipula anumite obiecte, de a lovi, de a împinge etc. Din acest motiv, locomoţia umană nu poate

fi definită ca fiind numai mişcarea corpului în totalitatea sa, ci şi a segmentelor separate ale

acestuia.

Tipurile de statică şi locomoţie animală

Se descriu patru tipuri principale de postură şi de locomoţie animală.

• statica şi locomoţia reptiliană;

• cvadrupedia;

• brahiaţia;

• bipedia.

Modificările morfofuncţionale rezultate ale bipediei. Bipedia este tipul de postură şi de

locomoţie caracteristice omului.

Bipedia umană se deosebeşte fundamental de postura sau locomoţia verticală ocazională a

celorlalte animale. Aceasta a dus la modificări morfofuncţionale caracteristice omului şi a fost

indispensabilă însăşi evoluţiei acestuia. Membrele inferioare se extind din genunchi şi din şolduri,

iar la nivelul coloanei vertebrale apar curburile de compensare necesare proceselor de echilibrare

a corpului.

Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul.

Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul

locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem

neuromusculoarticular.

Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o

anumită incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei categorii

principale de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale.

Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la

nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu

plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei

transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere.

Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un individ la altul,

de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.

Poziţiile sau posturile

Poziţia anatomică a omului este următoarea: în ortostatism, cu privirea orizontală, cu

membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii în extensie, picioarele în unghi drept faţă de

gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 450 între axele picioarelor. Membrele superioare, pe

lângă părţile superioare ale trunchiului, cu coatele extinse şi antebraţele în supinaţie; palmele şi

degetele extinse privesc înainte. Această poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia

„neutră”; se foloseşte şi în goniometrie unde reprezintă „poziţia de start” (există şi excepţii).

Sherrington (1931) a afirmat că „postura acompaniază mişcarea ca o umbră”. Activitatea posturală

este automată şi specifică unei anumite mişcări.

27

Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului

corpului. Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor forţelor care

acţionează asupra acestuia este „zero”.

Poziţia verticală

Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristică omului. În ortostatism, baza de

susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu călcâiele alăturate;

între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 450.

Poziţia orizontală

Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact cu una din

feţele sale cu o suprafaţă întinsă situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur, suprafaţa de

sprijin este reprezentată de următoarele puncte.

Poziţia şezând

În poziţia şezând, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci când

membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor.

Planul general de analiză a poziţiilor

O parte din poziţiile întâlnite în activităţile motorii sunt întâlnite frecvent în practicarea

exerciţiilor fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite poziţii fundamentale şi

diferă în funcţie de ramura sportivă. Din acest motiv, în analiza unei anumite poziţii se utilizează

un plan general care include: denumirea poziţiei, poziţia segmentelor, baza de susţinere, poziţia

centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi rolul reflexelor posturale, raporturile axelor

biomecanice ale segmentelor, pârghiile osteoarticulare, grupurile musculare în activitate statică,

variantele poziţiei.

28

CURS VI

NOŢIUNI DE CINEMATICĂ ŞI KINETICĂ

Cinematica

Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se numeşte cinematică.

Analiza fizică a mişcării => descripţia kinematică se va face stabilindu-se, convenţional,

următoarele elemente de bază:

poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;

direcţia de mişcare;

sensul de mişcare;

timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia).

Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu. Orice mişcare observată în

spaţiu este relativă, în sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un anumit sistem de

referinţă considerat, tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nu-şi modifică acest raport, pe

când altul în mişcare şi-l modifică continuu.

Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de cele

trei axe ale sistemului tridimensional, şi anume:

pe orizontală, înainte şi înapoi;

pe verticală, în sus şi în jos;

lateral, la dreapta şi la stânga;

Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:

rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;

curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.

Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: liniară şi angulară.

Mişcarea liniară sau de translaţie este deplasarea unui corp în spaţiu în aşa fel încât toate

punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie). Unitatea de măsură

a mişcării lineare este metrul (m).

Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare punct al

acestuia execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele corpului

se mişcă pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia

iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.

Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se realizează

mişcarea, dar nu şi în ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţățtimp (mțsec, kmțh etc).

Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare a unui obiect,

dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind definit de obicei

prin felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza.

Acceleraţia (a) reprezintă raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ vțΔ timp);

este o măsură a modificării vitezei în timp şi se exprimă în mțsec2.

În funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă sau variată.

Kinetica

Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.

Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care acţionează

şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să modifice starea de

29

repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o direcţie de acţiune şi un

punct de aplicare.

Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni (N).

Forţele de acţiune şi de reacţiune

Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor fizice,

determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează.

Forţele de acţiune

Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri:

compresiune

încovoiere

torsiune

forfecare

tracţiune

Forţele de reacţiune

Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare

reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens

contrar cu forţa de acţiune.

Legile fizice ale mişcării Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au rezultat din

analiza relaţiei dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate de fizicianul englez

Newton.

Legea inerţiei – prima lege a mişcării.

Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare rectilinie

uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această stare. Această

tendinţă a corpului se numeşte inerţie.

Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus - inerţia de

repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare - inerţia de mişcare câştigată.

Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită mişcare.

În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe, fără a se produce

mişcare; mişcarea apare numai în momentul în care se produce o dezechilibrare între acestea.

Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de aplicare.

Modificările oricăreia dintre aceste caracteristici va influenţa efectele forţei. Atunci când o

forţă acţionează asupra unui corp, va determina o mişcare a acestuia în aceeaşi direcţie cu direcţia

de acţiune a forţei. Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulii

paralelogramului”, acestea se sumează şi dau o forţă rezultantă (FR).

De exemplu, atunci când două forţe acţionează în acelaşi timp, dar din două unghiuri

diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din punctual

de aplicare al forţelor.

În mecanica mişcării se pot întâlni următoarele situaţii:

Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce în sensul forţei;

de exemplu, un grup muscular poate produce mişcare în sensul contracţiei suficient de puternice.

Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi sens, într-un

punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor

individuale.

30

Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri

diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice.

Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri opuse,

va rezulta o stare de echilibru.

Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin câmpul său

gravitaţional, asupra unui corp. Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi

acceleraţia gravitaţională care acţionează asupra acestuia.

G = mxg în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 mțs2.

Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ (legea

gravitaţiei a lui Newton). Valoarea acestei forţe se calculează după formula:

F = m1 x m2 ț r2

În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu produsul

maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2).

Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al corpului

la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei segmentului faţă de o

axă a mişcării).

Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se poate

mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal.

Momentul inerţiei scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare.

Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se

proiectează în interiorul bazei de susţinere.

În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin dintele

axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 – anterior faţă de vertebrele toracale –

intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare – vertebra S2 –

puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei talocrurale – mijlocul

bazei de susţinere.

Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect.

La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat

anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia călcâielor.

Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al corpului

pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de susţinere.

Există trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent.

Forţele de frecare. Un corp aflat în mişcare este influenţat de alte corpuri cu care vine în

contact, acestea având tendinţa de a frâna mişcarea din cauza forţei de frecare dintre corpuri. Din

cauza frecării, mişcarea corpului devine uniform încetinită până la oprirea acestuia. Pentru a-l

menţine în mişcare trebuie să intervină o forţă exterioară continuă mai mare decât forţa de frecare.

Între aceste două forţe se stabileşte un raport numit coeficient de fricţiune.(μ)

Coeficient de fricţiune = forţa care produce mişcareațforţa de frecare.

Legea acceleraţiei – a doua lege a mişcării. Când o forţă acţionează asupra unui corp, pe

direcţia şi în sensul mişcării acestuia, apare acceleraţia.

Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata schimbării momentului,

conform legii acceleraţiei. (momentul (G) reprezintă cantitatea de mişcare a unui corp la un

moment dat: G = m x v; în care m = masa şi v = velocitatea).

F = ∆Gț∆t = mx∆vț∆t = m x a

Din exprimarea algebrică a legii acceleraţiei: F = m x a, se poate deduce acceleraţia:

a = Fțm.

31

Producând o deplasare, forţa efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de mişcare se

aplică o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte, se produce

deceleraţia.

Legea acţiunii şi reacţiunii – a treia lege a mişcării

La interacţiunea a două corpuri, forţa care acţionează asupra unui corp – acţiunea – este

egală şi de sens contrar cu forţa care acţionează asupra celuilalt corp – reacţiunea.

Această lege este o consecinţă a legii inerţiei şi a forţei. Pentru această lege se consideră

interacţiunea dintre corpuri care nu sunt supuse nici unei alte acţiuni exterioare. Interacţiunea celor

două corpuri poate fi comună - un corp se sprijină pe altul în câmp gravitaţional sau mai puţin

comună - corpurile sunt supuse numai acţiunii forţelor de gravitaţie.

32

CURS VII

LOCOMOŢIA

Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de

mişcare a unui corp.

Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul

neuromusculoosteoarticular.

Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se declanşează

o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele interioare sunt obligate

să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea rezultând din interacţiunea

forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale mediului de deplasare.

Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca intensitate

rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în sens invers

acestora din urmă.

Forţele interioare ale locomoţiei

Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului osteoarticular şi

sistemului muscular. Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia

mecanică care se manifestă ca nişte forţe.

În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată sub

formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.

Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări este

următoarea:

impulsul nervos;

contracţia musculară;

pârghia osoasă;

mobilitatea articulară.

Impulsul nervos

Controlul mişcării este realizat de sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie. Acesta

este alcătuit din acele formaţiuni care au rolul de a integra organismul în mediul extern, de a realiza

relaţia organismului cu acest mediu. Activitatea sistemului nervos somatic este conştientă,

voluntară şi are ca efectori musculatura striată (somatică).

Căile descendente

Căile descendente sau motorii cuprind:

un centru cortical care elaborează influxul nervos;

succesiune de neuroni interconectaţi; dintre aceştia, unul este neuronul motor

central din scoarţa cerebrală de unde porneşte calea efectorie; altul este neuronul

motor periferic care poate fi localizat în trunchiul cerebral sau în măduva spinării;

plăcile neuromotorii, la nivelul cărora influxul nervos este transformat în incitaţie

motorie producătoare de mişcare.

Căile motorii sunt de două categorii:

căi ale motricităţii voluntare;

căi ale motricităţii automate sau extrapiramidale

33

Neuronul motor periferic este supus influenţelor centrilor superiori, astfel:

alfa prin control direct este influenţat neuronul motor;

prin control indirect este influenţat neuronul motor gamma, care prin intermediul

buclei gamma întreţine starea de excitabilitate a motoneuronului alfa.

Căile motricităţii voluntare

Căile motricităţii voluntare conţin numai doi neuroni: central şi periferic. În funcţie de

localizarea neuronului motor periferic, acestea sunt:

calea motricităţii voluntare pentru musculatura gâtului, trunchiului şi membrelor;

calea motricităţii voluntare pentru musculatura capului şi a unor părţi ale muşchilor

gâtului.

Neuronii motori centrali sunt reprezentaţi, în proporţie de 40%, de celulele piramidale

gigante Betz din aria motorie principală 4, de neuronii din pătura piramidală internă a ariilor 6, 10,

45, şi 46 ale lobului frontal, dar şi din neuroni din pătura piramidală internă a lobilor occipital şi

parietal.

Neuronii motori periferici sunt situaţi în cornul anterior al măduvei spinării. Axonii

acestora, prin intermediul rădăcinii anterioare a nervului spinal ajung la muşchii striaţi.

Neuronii somatomotori α şi β sunt situaţi în capul cornului anterior. Axonii acestora se

termină în plăcile motorii ale muşchilor striaţi. Aceşti neuroni primesc aferente din

fasciculul piramidal, din fasciculele extrapiramidale şi de la ganglionii spinali.

Neuronii γ sunt aşezaţi în capul cornului anterior. Axonii acestora se termină în plăcile

motorii ale porţiunilor contractile ale fusurilor neuromusculare. Primesc aferenţe de la

fasciculele extrapiramidale (mai ales reticulospinale) şi de la ganglionii bazali.

Căile motricităţii automate

Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj sau de control

al mişcării care asigură execuţia precisă, armonioasă a mişcării comandate voluntar. Pentru

realizarea acestui scop, sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului muscular, a

automatismului muscular şi a reflexelor somatice.

Tonusul muscular este de origine reflexă şi are rolul de a pune la dispoziţia organismului,

în cele mai bune condiţii, o modalitate de expresie somatică precisă şi eficace. Tonusul muscular

asigură statica de ansamblu a corpului şi adaptează în permanenţă poziţia corpului în funcţie de

activitatea motorie comandată. Acesta susţine în permanenţă acţiunea în diferitele sale faze de

execuţie, adică în fazele de stabilizare, de desfăşurare şi de menţinere a atitudinii finale.

Aşadar, există trei categorii de tonus muscular, strâns împletite în cursul executării unei

activităţi: tonusul de fond, tonusul de execuţie şi tonusul postural.

Originea căilor extrapiramidale este reprezentată de cortexul cerebral, care prin conexiunile

sale descendente, face legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale înlănţuite şi a căror

activitate se reflectă înapoi asupra scoarţei cerebrale sau asupra neuronilor motori periferici.

Zonele corticale de origine a căilor extrapiramidale sunt diseminate pe suprafeţe mari ale scoarţei

cerebrale, la nivelul tuturor lobilor.

Centrii de releu subcortical sunt reprezentaţi de următoarele structuri:

● nucleii punţii şi, în continuarea acestora, cerebelul;

● corpii striaţi;

● nucleii subtalamici;

● substanţa neagră;

34

● nucleul roşu;

● formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral;

● nucleii lamei tectale;

● nucleii vestibulari;

● oliva bulbară.

De la nucleii de releu, impulsurile sunt redistribuite pentru închiderea circuitelor de control

atât la neuronul motor central, cât şi la cel periferic.

Contracţia musculară

A doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică la

impulsurile nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară.

Activitatea musculară nu este posibilă în absenţa tonusului muscular. Acesta este definit

ca fiind „starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi care, îi

conservă relieful”. Tonusul muscular se menţine pe cale reflexă. Actul reflex care menţine tonusul

muscular se numeşte reflex de întindere (vezi bucla gamma).

Tonusul muscular este influenţat de numeroşi factori, dintre care amintim factorii

endocrini; bărbaţii au muşchi mai tonici comparativ cu femeile, datorită hormonilor sexuali

masculini.

Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea de a se contracta, ca urmare a

impulsurilor nervoase motorii.

Unitatea motorie

Prin unitatea motorie se înţelege ansamblul format de un motoneuron alfa din cornul

anterior al măduvei spinării împreună cu fibrele musculare pe care le inervează.

Muşchiul striat funcţionează prin jocul coordonat al unităţilor motorii.

Calităţile caracteristice contracţiei musculare

Calităţile caracteristice contracţiei musculare sunt forţa de contracţie şi amplitudinea

contracţiei, factori intrinseci ai activităţii musculare.

Forţa musculară

Forţa musculară depinde de trei componente, proprietăţi ale muşchiului care se contractă,

şi anume: mecanica musculară, arhitectura muşchiului şi locul de inserţie al acestuia.

Forţa de contracţie depinde de doi factori mai importanţi: numărul fibrelor musculare ale

unui muşchi şi lungimea acestora.

Sincronizarea acţiunilor musculare

La executarea unei mişcări participă următoarele grupe musculare:

muşchi agonişti;

muşchi antagonişti;

muşchi sinergici;

muşchi fixatori;

muşchi neutralizatori.

Gruparea funcţională periarticulară a muşchilor

Muşchii din jurul unei articulaţii sunt aşezaţi în grupe funcţionale.

Cuplul de forţe

35

Cuplul de forţe este format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor osoase,

dar în direcţii opuse.

Lanţurile musculare

Grupele musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular) formează un lanţ

muscular. Gruparea se realizează în sens longitudinal, de-a lungul lanţului articular.

Chingile musculare. Chinga musculară este o grupare funcţională, în formă de ansă,

formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată şi capetele proximale divergente.

Pârghia osoasă

A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele

osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.

În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate pentru ca

în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe seama deplasării mai

mari a punctului de aplicare a acestor forţe.

Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct de

sprijin (S). Scopul principal al utilizării pârghiei este acela de a putea ridica o greutate mai mare,

aplicând o forţă mai mică. Asupra pârghiei acţionează două forţe:

forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă – R.

forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă, numită forţa activă – F.

În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte, pârghiile se împart în:

pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.

pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.

pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.

Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei,

respectiv braţul rezistenţei. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două forţe faţă

de punctul de sprijin trebuie să fie egale.

F X d2 = R X d1 în care d1 = braţul rezistenţei şi d2 = braţul forţei.

Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci:

h2țh1 = d1țd2 în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R şi h2

= înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F.

Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal, afirmaţie

valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia:

F X h2 > R X h1 , randamentul pârghiei fiind subunitar.

Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca

pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine articulate mobil = cuplu

cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă:

punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării;

forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se

deplasează; la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;

forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care

realizează mişcarea.

Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia atlantooccipitală,

capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I:

S corespunde articulaţiei atlantooccipitale;

R este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte;

F este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte.

36

Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul uman.

Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică pe vârful

degetelor:

S corespunde capetelor metatarsienelor;

R este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia talocrurală;

F este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu.

Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză,

permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De

exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul biceps

brahial.

S corespunde articulaţiei cotului;

F este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului;

R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii.

Descompunerea forţelor musculare

Forţa dezvoltată de un muşchi aflat în contracţie nu realizează numai mobilizarea pârghiilor

osoase. Prin tonusul sau prin contracţia voluntară, muşchii care traversează o articulaţie reprezintă,

după cum am mai amintit, unul din principalele mijloace de menţinere în contact a suprafețelor

articulare.

Conform paralelogramului forţelor, forţa musculară se descompune în două componente:

componenta tangenţială, care tinde să mişte segmentul;

componenta articulară, care se transmite articulaţiei, ca o forţă compresivă („os pe

os”) participă, alături de capsulă şi ligamente, la menţinerea în contact a

suprafeţelor articulare.

Momentul muşchiului

Raportul dintre muşchi şi pârghia acestuia variază în funcţie de faza mişcării. În diferitele

momente ale acţiunii, muşchiul poate sau nu să fie perpendicular pe pârghia pe care acţionează.

Faza în care incidenţa perpendiculară îi permite un maximum de acţiune a fost denumită de

Debrièrre momentul muşchiului.

Momentul forţei se poate calcula conform formulei:

Tq = F x d

În care F = forţa musculară (N)

D = braţul momentului (m)

Braţul momentului este reprezentat de distanţa perpendiculară dintre axa de mişcare şi

vectorul forţei.

Scripeţii

Scripeţii fac parte ca şi pârghiile din categoria maşinilor simple utilizate la om, fie pentru

amplificarea unei forţe, fie pentru a o face mai comod de aplicat.

Scripeţii nu determină amplificarea forţei active, dar permit o serie de aranjamente pentru

aplicarea forţei în direcţii diferite, în funcţie de necesităţi. Spre deosebire de pârghii, scripeţii oferă

posibilitatea unei mişcări de rotaţie continuă.

Scripetele este alcătuit dintr-o roată cu un şanţ pe circumferinţă, mobilă, în jurul axului care trece

prin centrul acesteia. Axul este montat pe o furcă prevăzută cu un cârlig. Prin şanţul scripetului

trece un cablu.

37

Planul înclinat

Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forţei de greutate a corpului sau a unui

segment (G) în două componente:

• greutatea tangenţială (Gt), paralelă cu planul înclinat;

• greutatea normală (Gn), perpendiculară pe plan.

În timpul efectuării mişcării este necesară numai învingerea componentei tangenţiale a

greutăţii.

Mobilitatea articulară

Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi participarea

obligatorie a articulaţiilor.

Articulaţiile reprezintă locul unde structurile de rezistenţă, reprezentate de oase, asigură

mişcarea uneia din componentele acesteia faţă de cealaltă. Structura anatomică a articulaţiilor

permite transmiterea tracţiunilor, stabilitatea lanţului cinematic şi diminuarea frecării.

Mobilitatea articulară trebuie considerată un factor activ care participă la realizarea

mişcărilor. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori importanţi care

conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează amplitudinea de mişcare.

Cupluri şi lanţuri cinematice

Cupluri cinematice. Două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. De

exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.

În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi

helicoidale. În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele helicoidale

sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de exemplu, antebraţ-

mână).

Lanţuri cinematice. Cuplurile cinematice se leagă între ele, realizând lanţuri cinematice

(articulare). La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci, mai multe

articulaţii (cupluri cinematice). Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.

Gradele de libertate şi axele de mişcare

În biomecanică, prin grad de libertate se înţelege planul în care se desfăşoară o anumită

mişcare. În funcţie de numărul gradelor de libertate, articulaţiile sinoviale se clasifică în:

articulaţii cu 1 grad de libertate

articulaţii cu 2 grade de libertate

articulaţii cu 3 grade de libertate

Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor

În cadrul aparatului locomotor, articulaţia are două funcţii principale: asigură stabilitatea

şi mobilitatea segmentelor.

Stabilitatea este importantă la toate articulaţiile, dar reprezintă o condiţie majoră pentru

cele ale membrului inferior, care asigură ortostatismul şi mersul.

Stabilitatea unei articulaţii depinde de mai mulţi factori, din care amintim: forma capetelor

osoase articulare, capsula şi ligamentele acesteia, musculatura periarticulară, lichidul sinovial şi

presiunea atmosferică.

Mobilitatea articulară intră în discuţie mai ales la articulaţiile sinoviale. Această funcţie

este dependentă de cel puţin trei structuri capsula articulară, sinoviala şi lichidul sinovial.

38

Forţele exterioare ale locomoţiei

Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor

interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se deplasează.

Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie să învingă forţele

exterioare.

Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:

forţa gravitaţională;

greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;

presiunea atmosferică;

rezistenţa mediului;

inerţia;

forţele de acceleraţie;

forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;

forţele de frecare;

rezistenţe exterioare diverse.

În capitolul acesta vom dezvolta numai o parte din aceste forţe, celelalte fiind prezente în

alte capitole anterioare.

• Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului, greutatea

acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al segmentului.

Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în

considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în mişcare).

La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica această

lege.

• Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care apasă asupra

corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare.

Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste 20.000

kg, repartizată uniform aproximativ 1Kgțcm2, la o suprafaţă corporală de 2m2.

Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a suprafeţelor

articulare.

Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din cavităţile

toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.

• Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz sau lichid,

în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă mediului. Acest transfer de

energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza de deplasare a corpului.

Rezistenţa fluidă se calculează după formula:

R = K x S x V2 x sinα

în care

R = rezistenţa fluidului (Kg)

K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea mediului.

S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată în

raport cu axa de progresie.

V = viteza (mțsec)

Sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală.

Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se

desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a

unghiului de atac (α).

39

• Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din legea acţiunii şi

reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a suprafeţelor orizontale de

sprijin ale corpului.

Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii: verticală,

transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de sprijin a mersului şi

în alergare.

Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea

acceleraţiei centrului de greutate al acestuia.

Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea

corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia, suprafaţa

de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică.

Rs = Gs

În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia

dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (Gs) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi).

Rd = Gs + Fi

Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică va

fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre baza de

susţinere.

Rd = Gs - Fi

Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de reacţie

mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul.

• Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin apare forţa de

frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu coeficientul de frecare

(K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor aflate în contact.

F = G xK

• Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora intervine

corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate.

Clasificarea mişcărilor în locomoţie

Mişcările complexe şi multiple, caracteristice locomoţiei umane se pot clasifica după mai

multe criterii.

Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple, necondiţionate, de

apărare şi orientare.

În decursul ontogenezei, primele mişcări sunt tot acte reflexe necondiţionate, denumite

reflexe de specie. Pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, locomoţia umană se perfecţionează,

putându-se distinge două tipuri de mişcări.:

mişcări voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare, fără a fi necesară

o condiţionare aferentă.

mişcări involuntare, care sunt acte reflexe – necondiţionate sau condiţionate de un

excitant provenit din mediul exterior.

Ţinând cont de participarea variată a tuturor grupelor musculare – agoniste, antagoniste,

sinergiste, fixatoare, neutralizatoare - din punctul de vedere al momentului intervenţiei, al

intensităţii de acţiune şi al rolului acestora, W.P. Bowen a propus următoarea clasificare a

mişcărilor.

Mişcări de tensiune slabă – scrisul, mişcările de fineţe şi îndemânare.

40

Mişcări de tensiune rapidă – mişcările de forţă.

Mişcări balistice – aruncările, lovirile.

Mişcări de oscilaţie – pendulările.

În funcţie de direcţia în care se execută, mişcările pot fi:

Rectilinii.

Curbilinii.

Rotatorii.

Dacă se au în vedere axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută mişcarea,

mişcările pot fi:

flexiune-extensiune: axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută

în plan sagital;

abducţie-adducţie: axa biomecanică este sagitală, mişcarea efectuându-se în

plan frontal;

rotaţie internă - rotaţie externă: axa de mişcare este verticală, planul de mişcare

fiind transversal.

În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi de două feluri.

mişcarea pasivă este mişcarea executată cu forţă exterioară, la care subiectul nu

participă activ, nu îşi contractă muşchii.

mişcarea activă este aceea executată de subiect, prin contracţia propriilor grupe

musculare, reprezentând şi o metodă de determinare a capacităţii funcţionale a

grupelor musculare examinate.

În general, mişcările pasive au amplitudine de mişcare mai mare decât cele active.

Calităţile motrice

Calităţile motrice au fost definite diferit de autorii care le-au studiat. „Calităţile motrice

sunt acele laturi ale motricităţii care se manifestă în parametrii identici ai mişcării, au acelaşi etalon

de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi biochimice asemănătoare” (Demeter).

„Calităţile fizice sau motrice constituie premizele sau cerinţele motorii de bază pe care un

subiect (sportivul) îşi construieşte propriile abilităţi tehnice (de mişcare)”.

Gundlach şi Weineck împart calităţile motrice în două categorii:

Capacităţi condiţionale: forţa, viteza, rezistenţa

Capacităţi de coordonare: îndemânarea, mobilitatea.

Calităţile motrice prezintă două componente:

genetică, referitoare la caracterele înnăscute;

dobândită prin exerciţiu, care poate fi influenţată de condiţiile de mediu.

Rezistenţa

Rezistenţa sau anduranţa este „acea capacitate a omului de a depune o activitate, în timp

cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice, a

organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide”.

Anduranţa fizică este capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de a rezista

la oboseală.

Anduranţa psihică se referă la capacitatea individului de a menţine, cât mai mult timp

posibil, un efort pe care este tentat permanent să-l abandoneze.

41

Rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1ț6-1ț7 din întreaga

musculatură). Aceasta depinde, în mare parte, de forţa specifică, de capacitatea anaerobă, dar şi de

rezistenţa generală.

Rezistenţa musculară locală se subîmparte în patru subtipuri, şi anume:

rezistenţa musculară aerobă dinamică;

rezistenţa musculară aerobă statică;

rezistenţa musculară anaerobă dinamică;

rezistenţa musculară anaerobă statică.

Rezistenţa generală se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai mult de 2ț3 din grupele

musculare, iar lucrul este de durată şi de putere moderată. Termenul de rezistenţă generală se referă

la posibilităţile aerobe ale subiectului.

Rezistenţa generală aerobă reprezintă posibilitatea organismului de a menţine nivelul

constant al efortului, cât mai mult timp posibil.

Forţa

Forţa este acea calitate motrică prin care individul poate învinge o rezistenţă, datorită

contracţiilor musculare.

Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care, este prezent sau nu, lucrul

mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de rezistenţa care

trebuie învinsă.

Este necesar să subliniem distincţia dintre forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă

învingerea rezistenţei fără condiţie de timp. Puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în unitatea

de timp.

Criteriile de clasificare a forţei sunt diferite.

1. Masa musculară implicată:

Forţa locală este expresia forţei unui singur muşchi sau a unei grupe musculare.

Forţa generală implică contracţia întregii musculaturi scheletice.

2. Travaliul muscular şi regimul de funcţionare a muşchiului

În funcţie de prezenţa sau nu, a lucrului mecanic, forţa poate fi de două feluri:

Dinamică, când prin contracţie se efectuează un lucru mecanic (de exemplu, deplasarea

unui segment al corpului, ridicarea unei greutăţi)

Statică, în condiţiile unor contracţii izometrice fără efectuare de lucru mecanic, ci doar

cu dezvoltarea unei tensiuni mari intramusculare.

Viteza

Viteza este capacitata de a efectua mişcări cu mare rapiditate, timpul de execuţie fiind

minim pentru condiţiile date.

Viteza este capacitatea de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim, în funcţie de

condiţiile impuse, grație mobilităţii proceselor neuromusculare şi capacităţii musculaturii de a

dezvolta forţa (Frey).

Forme de manifestare a vitezei

După Frey viteza este de doua tipuri:

viteza ciclică, care se referă la succesiunea de acţiuni motrice asemănătoare;

viteza aciclică, care caracterizează toate acţiunile motrice izolate, mai mult sau

mai puţin stereotipe.

42

Demeter consideră că formele de manifestare a vitezei sunt:

viteza de reacţie

viteza de execuție

viteza de repetiţie

viteza de angrenare

Capacitatea de coordonare

Capacitatea de coordonare este o calitate psihomotrică complexă care are la bază corelaţia

dintre sistemul nervos central şi musculatura scheletică, în timpul efectuării unei mişcări.

Coordonarea generală este rezultatul învăţării unei mişcări care se regăseşte în diferite

domenii al vieţii cotidiene, dar şi în diversele activităţi sportive.

Capacitatea de coordonare specifică este capacitatea de a putea combina actele motrice în

cadrul elementelor tehnice ale unui exerciţiu sau sport practicat.

Factori care condiţionează capacităţile de coordonare

Capacităţile de coordonare depind de o serie de factori:

tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale;

coordonarea intra şi intermusculară;

starea funcţională a receptorilor;

alţi factori.

Supleţea aparatului locomotor

Supleţea+mobilitatea=flexibilitatea este„capacitatea unui subiect de a putea executa

mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii” (Weineck)

Supleţea se referă la două componente ale aparatului locomotor:

articulaţiile - supleţea sau mobilitatea articulară;

muşchii, tendoanele, ligamentele, din punct de vedere al capacităţii de întindere

al acestora.

Formele supleţei

În funcţie de numărul articulaţiilor prin care se realizează mişcarea, se disting două forme

de supleţe: generală şi specifică.

Supleţea generală se referă la mobilitatea principalelor articulaţii mari ale corpului:

scapulohumerală, coxofemurală şi cele ale coloanei vertebrale.

Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume şi îmbracă trei aspecte

supleţea activă;

supleţea pasivă;

supleţea mixtă.

Factorii care influenţează supleţea articulară sunt:

Tipul articulaţiei.

Masa musculară.

Hipertrofia musculară

Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare

Capacitatea de întindere musculară

Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar

Vârsta şi sexul

43

Starea de încălzire a aparatului locomotor

Oboseala

Ritmul circadian

44

Bibliografie

1. Albu. I., 1984, Angiologie. Nervii spinali. Atelierul de multiplicare IMF, Cluj-Napoca;

2. Antonescu, D., Obraşcu, C., Oveza, A., (1993), Corectarea coloanei vertebrale, Editura

Medicală, Bucureşti;

3. Baciu, C., 1981, Aparatul locomotor, Editura Medicală, Bucureşti;

4. Baciu, C. (1990) Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, Bucureşti;

5. Crăciun, M., 2002, Kinetoprofilaxie, curs – ID, Bacău;

6. Duma, E., (1997), Deficiențele de dezvoltare fizică, Editura Argonaut, Bucureşti;

7. Dumitru, D., (1984), Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura

Sport-Turism, Bucureşti;

8. Fozza, A. C., (2003), Îndrumar pentru corectarea deficiențelor fizice, Editura Fundației

de Mâine, Bucureşti;

9. Georgia, R., 1993, Anatomia omului. Sistemul nervos central; Atelierul de multiplicare

UMF, Cluj-Napoca;

10. Marcu, V., (1995), Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în kinetoterapie, Editura

UniversităŃii din Oradea, Oradea;

11. Papilian, V., 1992, vol. I, Anatomia omului, editura ALL, Bucureşti;

12. Papilian, V., 1992, vol. II, Anatomia omului, editura ALL, Bucureşti;

13. Zamora E., Crăciun, D.D., 2005, Anatomia omului, editura Risoprint, Cluj-Napoca

14. Zamora E, Ciocoi-Pop D. R., 2006. Artrologie şi Biomecanică umană generală, Editura

Risoprint, Cluj-Napoca.

15. Zamora Elena, Crăciun, D.D., 2006, Anatomia omului - aparatul locomotor. Artrologie şi

biomecanică, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.