Embed Size (px)
Citation preview
1
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013
Investeşte în oameni! Titlul proiectului: AgroManager Contract numărul: POSDRU/92/3.1/S/64291
Autor: Conf.dr. Valentina TUDOR
Management Operational - Suport de curs -
2
MANAGEMENTUL RESURSELOR DE
PRODUCȚIE SI PLANIFICAREA LOR
3
MANAGEMENTUL RESURSELOR DE PRODUCȚIE SI
PLANIFICAREA LOR
Scopul cursului: Dezvoltarea abilităților participantilor la curs de a-și planifica
folosirea rațională a resurselor de producție în cadrul unei ferme agricole.
Obiectivele cursului:
- Optimizarea sistemului de producție, a structurii culturilor și a tehnologiilor
de producție dintr-o fermă agricolă;
- Alegerea deciziilor corecte în vederea combinării, substituirii și alocării
raționale a resurselor de producție ce intervin în cadrul procesului de
producție;
- Aplicarea metodologiei de optimizare tehnico-economică în vederea folosirii
resurselor de producție.
Cuprins:
Capitolul 1. Sistemul de productie.
Capitolul 2. Optimizarea structurii culturilor din cadrul unei ferme agricole.
Capitolul 3. Optimizarea tehnologiilor de producție.
Capitolul 4. Resursele și factorii de producție.
Capitolul 5. Combinarea, substituirea și alocarea rațională a resurselor de
producție.
Capitolul 6. Metodologia optimizarii tehnico-economice a folosirii resurselor de
producție în fermele agricole.
4
Capitolul 1. SISTEMUL DE PRODUCȚIE
Sistemul de cultură a plantelor include un ansamblu de elemente concretizate prin diferite culturi
agricole şi resurse biologice, tehnico-materiale şi de forţă de muncă, combinate în funcţie de
condiţiile pedoclimatice şi economico-sociale, în vederea asigurării unor cantităţi tot mai mari de
produse vegetale, cu o eficienţă economică sporită. Principala trăsătură a sistemului de cultură a
plantelor o constituie nivelul său de intensivitate, care se aplică pe scară largă în exploataţiile
agricole.
Sistemele intensive reprezintă un aspect al pătrunderii progresului tehnico-ştiinţific în
agricultură. Se caracterizează prin:
- la unitatea de suprafaţă revine un volum important de resurse materiale şi chiar umane;
- fertilitatea solului se reface prin contribuţia activă a omului;
- prin obţinerea de producţii mari şi în continuă creştere. În funcţie de profilul şi
disponibilităţile de resurse, fermele agricole pot să recurgă la sisteme de cultură cu
niveluri de intensitate diferite.
În cadrul sistemelor intensive se întâlnesc sisteme de cultură irigată şi sisteme de cultură
neirigată. Folosirea irigaţiilor necesită abordarea diferenţiată din punct de vedere tehnic şi
organizatoric a sistemelor de cultură a plantelor.
In raport de zona în care se găsesc şi de profdul pe care îl au, fermele agricole dezvoltă, în
cadrul sistemelor de cultură a plantelor, numai anumite grupe de culturi, ceea ce imprimă unele
trăsături specifice sistemului de cultură, cum sunt: sistemul de cultură a plantelor de câmp, a le-
gumelor (în câmp, în sere şi solarii), a pomilor şi a viţei de vie. În funcţie de caracteristicile
grupelor de culturi, modul de organizare a producţiei şi a proceselor de muncă este variat şi se
tratează diferenţiat.
Sistemul de cultură a plantelor de câmp se caracterizează prin prezenţa culturilor de câmp
(cereale, plante tehnice, leguminoase, culturi furajere etc), dezvoltate în anumite proporţii şi
cuprinse în asolamente bine definite, procesele de producţie desfăşurându-se în baza unor
tehnologii stabilite în concordanţă cu cerinţele plantelor, condiţiile pedoclimatice locale, forţa de
muncă disponibilă şi baza tehnico-materială existentă.
Sistemul intensiv de cultură a plantelor de câmp cuprinde următoarele componente de bază:
culturile şi structura lor; asolamentul şi rotaţia; producerea seminţelor şi a materialului săditor;
5
tehnologii adecvate fiecărei culturi; sistemele de maşini; forţa de muncă de o anumită calificare
etc.
Sistemul de cultură a plantelor de câmp, privit din punct de vedere cibernetic, cuprinde
aceste elemente ca subsisteme, care se intercondiţionează reciproc, iar sincronizarea lor optimă
se face la nivelul sistemului de ansamblu.
În vederea stabilirii sistemului de cultură a plantelor de câmp este necesar să se ţină seama
de factorii care îşi manifestă influenţa asupra sa şi-i determină în mare măsură nivelul de
eficienţă. Principalii factori de influenţă sunt cei naturali (pământul, regimul pluviometric,
factorul termic), economici şi organizatorici.
Pământul influenţează sistemul de cultură pe mai multe planuri. Astfel, relieful şi expoziţia
terenurilor au o mare influenţă asupra categoriilor de folosinţă, a culturilor, a ramurilor de
producţie ce pot fi dezvoltate, precum şi asupra lucrărilor de mecanizare. O mare influenţă o au
caracteristicile pedologice - proprietăţile fiecărui tip de sol ca mediu de creştere şi dezvoltare a
plantelor - în sensul asigurării unor condiţii mai favorabile pentru diferite culturi, ca şi al
stabilirii complexului de măsuri agrofitotehnice prevăzute în tehnologiile de producţie.
Principala însuşire a solului, fertilitatea, este un fenomen cu caracter dinamic, strâns legat de
progresul tehnic din agricultură, care trebuie luată în considerare la alegere culturilor din cadrul
sistemului, deoarece influenţează direct activitatea de producţie şi eficienţa economică.
Factorii climatici influenţează sistemul de cultură a plantelor prin regim eolian, prin regimul
termic şi prin regimul pluviometric, sub aspectul cantitativ al precipitaţiilor şi al repartizării lor
în timp.
Factorii naturali influenţează sistemul de cultură a plantelor de câmp, în sensul că, acelaşi
efect ca rezultat de producţie, se poate obţine cu eforturi diferite, sau pentru acelaşi efect
economic se pot obţine efecte diferite, ca urmare a contribuţiei acestor factori ce potenţează sau
diminuează rezultatele eforturilor umane, materiale şi energetice depuse în procesul de producţie.
Cunoaşterea factorilor naturali şi utilizarea lor cât mai raţională este necesară la
fundamentarea deciziilor privind sistemul de cultură a plantelor în cadrul fermelor agricole.
La stabilirea sistemului de cultură a plantelor de câmp, un rol important îl au factorii
economici şi organizatorici, concretizaţi prin cerinţele economiei naţionale în produse agricole,
resursele tehnice şi materiale de care dispune exploataţia agricolă, resursele de forţă de muncă
din zonă şi calificarea acesteia, căile de comunicaţie şi distanţele faţă de centrele de
6
aprovizionare cu resurse şi desfacere sau prelucrare a produselor. Aceasta determină pentru
fiecare fermă agricolă sistemul de cultură care permite valorificarea optimă a condiţiilor naturale
şi realizarea obiectivului general de maximizare a producţiei şi de minimizare a cheltuielilor.
Îmbinarea aspectelor tehnice care au ca scop crearea condiţiilor ecologice optime de creştere
şi dezvoltare a plantelor şi de sporire a fertilităţii solului, cu aspecte economice care vizează
folosirea resurselor de producţie cu maxim de eficienţă economică, în vederea realizării
producţiilor cu o rentabilitate ridicată, se face în cadrul sistemului de cultură a plantelor de câmp.
Prognozarea unor sisteme optime de cultură a plantelor de câmp necesită fundamentarea, din
punct de vedere economic, a fiecărui element component şi a întregului sistem de ansamblu, pe
baza unor calcule riguroase.
Optimizarea sistemului de cultură a plantelor se face secvenţial, când apare necesitatea
găsirii soluţiilor optime numai pentru anumite elemente ale sistemului, sau pe ansamblul
acestuia, când se abordează în complex toate elementele sale, pornind de la concepţia cibernetică
potrivit căreia se acordă prioritate întregului.
Sistemul de cultură a plantelor se perfecţionează continuu datorită dezvoltării ştiinţei şi
tehnicii, în funcţie de modificările ce survin în modul de integrare a fermelor agricole în cultura
zonei şi de asigurarea lor cu resurse materiale, umane şi financiare.
Capitolul 2. OPTIMIZAREA STRUCTURII CULTURILOR
În funcţie de ponderea pe care o ocupă în ansamblul suprafeţei arabile, culturile şi structura
lor reprezintă componente de bază ale sistemului de cultură a plantelor de câmp şi se stabilesc la
nivelul fiecărei ferme agricole.
Este optimă acea componentă şi structură a culturilor care asigură obţinerea produselor
agricole în sortimentul şi cantităţile care satisfac cerinţele economiei naţionale, prin folosirea cât
mai deplină a pământului, a forţei de muncă şi a celorlalte resurse, în condiţiile de eficienţă
economică ridicată. În plus, se adaugă şi necesitatea creării condiţiilor pentru o succesiune
raţională în timp şi spaţiu a culturilor, ce favorizează realizarea recoltelor mari şi stabile de pe
toată suprafaţa cultivată în asolamente.
Stabilirea componenţei şi structurii culturilor impune cunoaşterea cerinţelor economiei
naţionale în produse vegetale, potenţialul productiv al terenului, consumul intern productiv,
7
eficienţa economică a culturilor, în condiţiile concrete de climă şi sol, asigurarea cu forţă de
muncă, cerinţele minime ale plantelor faţă de planta premergătoare etc.
Cunoaşterea favorabilităţii terenurilor din fermele agricole pe baza notelor de apreciere
economică stabilite pentru plantele care pot fi incluse în structură, permite cuantificarea
recoltelor obţinute la hectar în mod diferenţiat pe tipuri de sol şi precizarea producţiilor medii
ponderate în cadrul fiecărei culturi în parte.
Introducerea în structură a diferitelor culturi impune şi cunoaşterea eficienţei lor economice
posibil de realizat în condiţiile concrete date. Calcularea eficienţei economice se face pe grupe
omogene de culturi, care au aceeaşi destinaţie şi sunt comparabile între ele (culturi cerealiere -
marfă, leguminoase anuale pentru boabe, culturi tehnice, culturi furajere etc). în acest scop se
folosesc principalii indicatori sintetici: producţia la hectar în expresie fizică, valorică sau
convenţională; profit net la hectar; cheltuieli de producţie la unitatea de suprafaţă; costul unitar;
productivitatea muncii. Pentru culturile furajere se folosesc în plus, ca indicatori de eficienţă
economică.
Succesiunea culturilor care reflectă relaţia între două sau mai multe culturi în decursul unei
secvenţe temporale de doi ani consecutivi, evidenţiază rolul diverselor plante premergătoare sub
aspect agrofitotehnic şi organizatoric. Culturile succesive se practică pe suprafeţele eliberate de
premergătoarele acceptate. Prin urmare, suprafaţa fiecărei culturi succesive trebuie să fie mai
mică sau cel mult egală cu cea a plantelor premergătoare admisibile. Aceleaşi aspecte sunt
valabile şi pentru grupele de culturi succesive, a căror suprafaţă nu trebuie să depăşească totalul
suprafeţelor plantelor premergătoare. Alături de limitele impuse de succesiune se au în vedere şi
restricţiile de rotaţie. Rotaţia exprimă relaţia de dependenţă între culturi şi mediul său, privită în
decursul unei perioade mai lungi de timp. Plantele de floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, in şi altele
nu pot reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren decât după un anumit număr de ani, altfel, se
manifestă scăderi de recoltă şi creşteri apreciabile de cheltuieli de producţie şi costuri.
Dacă terenurile sunt amenajate pentru irigaţii, problema structurii culturilor ţine seama de
nivelul ridicat de intensivitate al sistemului de culturi irigat. Structura culturilor irigate trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii: cele mai mari suprafeţe să fie repartizate culturilor care dau
sporuri mari de producţie prin irigare; structura să cuprindă un sortiment de plante bine
determinat pentru a putea fi raţional folosită apa, corespunzător sistemului de irigare. La
stabilirea sortimentului de plante trebuie să se aibă în vedere necesitatea recurgerii la culturile
8
duble, pentru ca terenul să fie acoperit de vegetaţie cât mai mult posibil şi a creşte astfel
cantităţile de produse obţinute. Eficienţa economică a culturilor poate fi evidenţiată pe baza unor
cercetări ştiinţifice privind culturile de orez, grâu şi porumb.
Metodele pentru determinarea structurii culturilor sunt: metoda normativ constructivă,
metoda planning şi programare liniară.
Metoda normativ-constructivă presupune proiectarea mai multor variante de structură,
caracterizată prin diferite combinaţii cantitative şi calitative ale culturilor care se găsesc pe
teritoriul dat. Condiţiile favorabile de creştere şi dezvoltare se încadrează în structura zonală şi
permit satisfacerea cerinţelor economiei naţionale în produse agroalimentare.
La stabilirea fiecărei variante se ţine seama de: cerinţele economiei naţionale în produse
agricole; resursele disponibile; modul de valorificare al resurselor prin cultura diferitelor plante;
consumul intern. Armonizarea fiecărei variante se face prin echilibrarea balanţelor privind
suprafeţele cultivate, produsele obligate, resursele de forţă de muncă etc.
Alegerea unei variante de structură presupune aprecierea comparativă a acestora cu ajutorul
unui sistem de indicatori, şi anume: producţia totală în unităţi convenţionale (proteină brută
digestibilă, kg/100 ha, unităţi cereale u.c/100 ha); producţia globală (lei/100 ha); producţia netă
(lei/100 ha); cheltuieli de producţie (lei/100 ha); consum de muncă vie (ore-om/100 ha);
productivitatea muncii (ore-om/tonă u.c.); profitul net (lei/100 ha); rata rentabilităţii (%).
Aprecierea de ansamblu are în vedere întregul sistem de indicatori de eficienţă şi recurge la
metoda punctajului, prin care se acordă fiecărui indicator un anumit număr de puncte, în funcţie
de nivelul său, considerat în sens economic (pentru valoarea cea mai mare se acordă 100 puncte,
iar pentru cea mai mică zero puncte; pentru celelalte valori intermediare numărul de puncte se
calculează prin regula proporţiilor simple). Suma punctelor pe care le primesc indicatorii pe
variante constituie criteriul de ierarhizare al lor, cea mai bună variantă fiind cea care întruneşte
numărul de puncte maxim. Se apreciază că în cadrul metodei respective indicatorii sunt
consideraţi că au importanţă egală.
Metoda planning îmbină elemente ale metodei normativ-constructive cu unele elemente ale
programării liniare, fără a solicita utilizarea calculatorului electric. La folosirea acestei metode
trebuie avute în vedere următoarele aspecte: suprafaţa ce poate fi ocupată de o anumită cultură
este determinată de resursa cea mai limitată sau de restricţia cea mai severă care se impune; se
9
acordă prioritate culturii care valorifică la maximum resursa cea mai limitată, după care se iau în
considerare celelalte culturi; dacă o resursă a fost epuizată prin introducerea în structură a
anumitor culturi, aceasta devine la rândul său factor limitativ şi impune o nouă ordine de
ierarhizare a culturilor, pentru utilizarea celorlalte resurse. Ordinea şi proporţiile diferitelor
culturi sunt date de un anumit criteriu de eficienţă, de obicei, luându-se în calcul proporţia netă
sau profitul net, la unitatea de suprafaţă.
Folosirea acestei metode la stabilirea structurii presupune parcurgerea următoarelor etape:
întocmirea unui tabel de selecţie ce cuprinde clasifi carea culturilor propuse a fi incluse în
structură, în raport de criteriul luat în considerare; stabilirea priorităţilor în funcţie de suprafaţă,
de sarcinile de plan şi de restricţiile de succesiune şi rotaţie.
Dacă au mai rămas resurse de forţă de muncă şi mijloace materiale incomplet utilizate se
trece la elaborarea unor noi variante de structură, prin luarea în calcul şi a resurselor respective.
Din mulţimea acestor variante se alege cea care asigură realizarea la nivel maxim a criteriului de
eficienţă stabilit.
Programarea liniară permite găsirea unei soluţii optime din mulţimea soluţiilor posibile de
structură a culturilor. În vederea aplicării trebuie să se aleagă modelul economico-matematic
adecvat de optimizare, care să exprime corect restricţiile cele mai reprezentative: necesitatea de a
cultiva toată suprafaţa arabilă; restricţii privind obţinerea unui anumit volum de producţie pe
culturi; restricţii privind folosirea resurselor; restricţii de succesiune şi rotaţie. Criteriile de
optimizare sunt: maximizarea producţiei globale, a producţiei nete, a profitului etc, sau
minimizarea cheltuielilor şi a costurilor de producţie.
Forma generală a modelului economico-matematic utilizat pentru optimizarea structurii
culturilor oferă numai orientarea de ansamblu, fiind nevoie de concretizarea restricţiilor, având în
vedere culturile care se iau în considerare, rotaţia lor, resursele disponibile şi sarcinile privind
obţinerea unui anumit volum de producţie marfă.
Pentru stabilirea structurii culturilor se are în vedere cuprinderea lor în asolamente raţionale.
Cercetările efectuate pe plan mondial şi în ţara noastră au arătat că, în condiţiile pătrunderii
cuceririlor ştiinţifice şi a progresului tehnic în agricultură, asolamentul constituie un element de
bază care contribuie la sporirea producţiilor, la valorificarea mai bună a resurselor, la reducerea
consumurilor de energie, la diminuarea cheltuielilor de producţie pe unitatea de produs, fără alte
investiţii suplimentare.
10
Capitulul 3. OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR DE PRODUCŢIE
Înregistrarea unor producţii mari de cereale, leguminoase boabe, plante tehnice, furaje etc.
este în mare măsură condiţionată de aplicarea corectă şi integrală a tehnologiilor moderne bazate
pe recomandările ştiinţifice şi pe experienţa acumulată în exploataţiile agricole.
Tehnologia de producţie reprezintă elementul cel mai mobil, supus posibilităţilor de
perfecţionare rapidă şi continuă în cadrul sistemului de cultură a plantelor de câmp.
În accepţiunea generală, prin tehnologie se înţelege ansamblul metodelor şi procedeelor
desfăşurate într-o anumită succesiune, pe baza cărora are loc obţinerea anumitor produse
agricole, justificate sub aspect tehnic şi economic. În cultura plantelor de câmp, tehnologia de
producţie cuprinde ansamblul măsurilor şi lucrărilor agrofitotehnice, agrochimice şi fitosanitare,
fundamentate din punct de vedere ştiinţific, tehnic şi economic, schimbări în curba funcţiei de
producţie, în sensul modificării nivelului de folosire rentabilă a resurselor şi în cea a costurilor de
producţie.
Tehnologia de producţie poate fi interpretată sistemic, pentru că este formată dintr-un
ansamblu de elemente interconectate (fertilizare, lucrările solului, însămânţare, întreţinere,
tratamente fitosanitare, recoltare, sortare, înmagazinare), aflată în interacţiune, între eforturi
(consumuri de resurse materiale, umane şi financiare) şi rezultate (producţie obţinută) existând
relaţii cauzale.
Tehnologiile de producţie sunt alcătuite dintr-o succesiune de operaţii (de reglare şi
prevenire a abaterilor), fiecare din ele reprezentând, de fapt, sisteme componente ale
tehnologiilor: sistemul de reglare şi sistemul de prevenire a abaterilor.
Sistemul de reglare caută să asigure aceea stare a mediului înconjurător care este
corespunzătoare creşterii şi dezvoltării plantelor şi se realizează prin lucrările de bază ale solului,
lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrările de semănat, lucrările de întreţinere, de fer-
tilizare etc.
Sistemul de prevenire a abaterilor cuprinde acţiunile îndreptate spre protejarea plantelor
împotriva agenţilor (buruieni, boli şi dăunători) care ar putea abate creşterea şi dezvoltarea
plantelor de la scopul pentru care au fost cultivate.
În fermele agricole se întocmesc tehnologii de producţie pentru fiecare cultură, în funcţie de
destinaţia produselor, de caracteristicile solului, de posibilităţile de irigare sau neirigare, de
11
planta premergătoare, de sistema de maşini, de aplicarea erbicidelor, de tratamente contra bolilor
şi dăunătorilor etc. Toate tehnologiile trebuie să cuprindă soluţii pentru sporirea producţiilor şi
reducerea cheltuielilor, incluzând numai consumurile specifice care se justifică, în vederea
creşterii profitului.
Optimizarea economică a tehnologiilor de producţie cuprinde optimizarea de ansamblu şi
optimizarea secvenţială sau optimizarea verigilor sale componente.
În economia de piaţă este necesar ca, la fundamentarea economică a tehnologiilor de
producţie, să se ia în considerare şi posibilităţile de reducere a consumului de energie prin
stabilirea bilanţului energetic optim.
Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie se referă la analizarea şi fundamentarea
variantelor posibile de realizarea a fiecărei verigi tehnologice, prin prisma efortului economic şi
energetice care îl solicită şi a aportului pe care îl aduce la obţinerea producţiei. Scopul urmărit
prin optimizarea secvenţială constă în alegerea variantelor care creează premisele realizării unor
recolte maxime, la un nivel ridicat de eficienţă economică, în condiţiile specifice, concrete din
zonă.
În funcţie de efortul economic şi de consumul de energie, verigile tehnologice se grupează în
două categorii: verigi tehnologice care necesită efort economic şi consum de energie redus, care
generează efecte însemnate şi verigi tehnologice care impun din partea exploataţiilor agricole
eforturi economice mari, care au o contribuţie majoră la obţinerea de producţii sporite, cu
cheltuieli relativ reduse pe unitatea de produs.
Verigile tehnologice din prima categorie se referă la valoarea biologică a seminţei din soiuri
şi hibrizi zonaţi, la densitatea plantelor, la epoca de executare a lucrărilor şi la nivelul calitativ al
acestora. Folosirea de seminţe cu valoare biologică ridicată şi indici calitativi superiori, respecta-
rea densităţii optime de semănat avantajează din punct de vedere economic exploataţiile agricole,
care au posibilitatea să obţină de pe aceeaşi suprafaţă, sporuri însemnate de recoltă, cu aceleaşi
investiţii.
Culturile care au un consum specific ridicat la hectar de sămânţă (cereale păioase, mazăre,
soia, fasole etc.) solicită şi consumuri mari de energie.
În categoria a doua se includ lucrările solului, fertilizarea, irigaţiile, întreţinerea culturilor,
protecţia plantelor şi recoltatul.
12
Lucrările solului ocupă un rol important în tehnologia fiecărei culturi. Stabilirea lucrărilor şi
a modalităţilor de efectuare a lor necesită luarea în considerare a consumului de energie, în
special de carburanţi şi a costurilor. Ca urmare, se va opta pentru variantele de lucrare a solului
care asigură condiţii normale de creştere şi dezvoltare a plantelor şi atrag după sine economii de
cheltuieli de producţie. Lucrărilor solului le revin 25 - 50% din consumul de carburanţi folosiţi
direct în tehnologia unei culturi, respectiv 40 - 48 l/ha. în vederea reducerii cantităţilor de
carburanţi, cercetarea ştiinţifică recomandă: micşorarea adâncimii arăturii la cereale păioase, la
leguminoase pentru boabe, la floarea-soarelui şi la porumb; alternarea de la un an la altul a
lucrărilor superficiale cu lucrări adânci.
Influenţa diferitelor modalităţi de lucrare a solului asupra producţiilor de porumb, floarea-
soarelui şi a consumului de carburanţi, demonstrează că în variantele arate în fiecare an s-au
înregistrat producţii mai ridicate şi consumuri de motorină mai mari, în comparaţie cu variantele
discuite în fiecare an.
Raţionalizarea lucrărilor solului devine posibilă numai în cadrul unui asolament întocmit
judicios sub aspectul structurii şi alternanţa lucrărilor adânci cu cele superficiale.
Fertilizarea. Utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice constituie un element principal al
tehnologiei de producţie. Optimizarea economică a verigii tehnologice „fertilizarea cu
îngrăşăminte chimice", care are influenţă asupra producţiei şi economicităţii întregii tehnologii
pe culturi, necesită o atenţie deosebită din partea specialiştilor. Sporurile de producţie care se
obţin prin aplicarea îngrăşămintelor şi eficienţa lor economică sunt strâns legate de tipurile şi
dozele folosite la hectar.
Ţinând seama de costurile îngrăşămintelor, precum şi de costurile de producţie ale
produselor realizate, pornind de la funcţiile de producţie, se poate ajunge la stabilirea unor tipuri
şi doze de îngrăşăminte care să asigure sporuri importante de recoltă la un nivel de rentabilitate
ridicat.
Aspectele prezentate pot fi evidenţiate cu ajutorul unui exemplu în care s-a urmărit efectul
variaţiei dozelor de îngrăşăminte cu azot, pe fondul unui agrofond cu fosfor menţinut constant, la
cultura porumbului pentru boabe în condiţii de neirigare.
Utilizând funcţiile de producţie şi de costuri la reprezentarea grafică, se poate scoate în
evidenţă domeniul de folosire raţională sub aspect tehnic şi economic al îngrăşămintelor cu azot
la nivelul stabilit cu fertilizare cu fosfor.
13
Ţinând seama de nivelul producţiilor planificate la hectar, sortimentul şi cantităţile de care
dispune, ferma agricolă poate să aleagă din mulţimea combinaţiilor şi dozelor posibile cuprinse
în domeniul raţional, pe acela care asigură îndeplinirea sarcinilor de plan cu costuri minime.
Există şi cazuri în care fermele, dispunând de anumite cantităţi de îngrăşăminte, nu pot să
satisfacă integral cerinţele de fertilizare ale diferitelor culturi cuprinse în structura suprafeţelor
însămânţate. În asemenea situaţii, având în vedere necesitatea folosirii cât mai economice a
întregii cantităţi de îngrăşăminte disponibile, în vederea îndeplinirii sarcinilor de plan, ferma
agricolă va repartiza cu prioritate îngrăşămintele în funcţie de rezervele nutritive şi de apă
existente în sol, la culturile şi soiurile care le folosesc cel mai bine, permiţând obţinerea unor
sporuri medii mai ridicate pe kg de substanţă activă.
Folosirea îngrăşămintelor chimice atrage după sine un mare consum de energie, care se poate
ridica până la 30-60 % din totalul energiei consumate în tehnologia unei culturi.
Când se stabilesc dozele de îngrăşăminte trebuie să se aibă în vedere şi optimul energetic,
urmărindu-se obţinerea unei cantităţi de energie netă suplimentară şi a unui număr de unităţi
energetice cât mai ridicat la fiecare unitate energetică consumată cu fertilizarea. Administrarea
raţională a îngrăşămintelor face ca investiţia mare de energie şi cheltuielile de producţie aferente
să-şi găsească reflectarea într-o eficienţă economică şi energetică superioară.
Pentru optimizarea verigii tehnologice „la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice" trebuie avute
în vedere, nu numai dozele de îngrăşăminte aplicate, ci şi epoca şi modul lor de administrare,
care pot să amplifice sau să diminueze eficienţa economică şi energetică a fertilizării.
întreţinerea culturilor. Numărul şi felul lucrărilor de întreţinere se stabilesc în funcţie de
starea terenurilor, baza materială şi forţa de muncă existentă, efectul ce se obţine, materializat în
nivelul producţiilor. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere costul pe unitatea de
suprafaţă şi consumul de energie. Efectul lucrărilor de întreţinere este influenţat în mare parte de
executarea lor în momentul optim, iar întârzierile dau pierderi de recoltă inevitabile.
Tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor joacă un rol important, prin preîntâmpinarea
pierderilor, menţinerea producţiilor la nivel constant şi asigurarea unei calităţi superioare, deşi nu
solicită eforturi economice şi energetice ridicate. În etapa actuală se practică combaterea
integrată prin îmbinarea mijloacelor agrotehnice cu cele chimice, ceea ce conduce la obţinerea
unor rezultate superioare, care compensează din plin eforturile efectuate.
14
Irigarea culturilor. Realizarea sporurilor de producţie preconizate de pe terenurile amenajate
pentru irigaţii este posibilă numai prin aplicarea unor tehnologii specifice, care să permită
valorificarea la maximum de către plante a noilor condiţii create. Pentru irigaţii se fac eforturi
materiale sporite din partea exploataţiilor agricole, superioare celor solicitate de culturile
neirigate. Prin urmare, în vederea recuperării acestor cheltuieli şi asigurarea unei rentabilităţi
sporite, trebuie combinate raţional toate resursele folosite în procesul de producţie, deoarece
numai apa singură nu poate aduce sporurile de recoltă scontate.
La elaborarea tehnologiilor de producţie pentru culturile irigate, un loc important îl ocupă
stabilirea elementelor regimului de irigaţii, în strânsă corelaţie cu cel de fertilizare. Cheltuielile
mari cu apa şi îngrăşămintele necesită ca opţiunile fermelor agricole pentru anumite regimuri de
irigaţii şi doze de îngrăşăminte să aibă la bază calcule economice temeinice şi bine fundamentate
ştiinţific. în acelaşi timp, trebuie să se ţină seama de consumurile energetice şi de bilanţul
energetic. Prin sporurile care se obţin în prezent la o serie de culturi irigate, mai ales la porumb şi
sfeclă de zahăr, energia consumată se recuperează, înregistrându-se şi un plus substanţial de
energie.
Recoltarea reprezintă o verigă tehnologică care finalizează activităţile de obţinere a
producţiei vegetale, care nu numai contribuie la sporirea producţiei, dar joacă un rol important în
diminuarea şi chiar evitarea pierderilor de recoltă. Prin alegerea corectă a sistemului de recoltare
se asigură reducerea cheltuielilor şi a consumului de energie şi realizarea unor produse de calitate
superioară.
Fundamentarea în ansamblu a tehnologiei de producţie. In final, rezultatul aplicării unei
tehnologii reflectă acţiunea cumulată a elementelor sale componente. Efectul de ansamblu al
tehnologiei nu reprezintă o simplă însumare a efectelor parţiale ale fiecăruia din elementele sale,
deoarece interacţiunea lor dă naştere la efecte superioare.
Acest aspect impune ca o necesitate studierea atentă a posibilităţilor de reunire, în cadrul
unei tehnologii, a acelor verigi tehnologice a căror interacţiune duce la apariţia unor efecte
economice şi energetice maxime.
În vederea sporirii recoltelor la hectar în condiţiile unor consumuri economice fundamentale
de combustibil şi energie şi a obţinerii de profit, se tinde spre elaborarea unor tehnologii
simplificate, prin comasarea unor verigi tehnologice, substituirea celor mari consumatoare de
energie cu altele care necesită un consum redus. De exemplu, efectuarea concomitentă a
15
pregătirii patului germinativ şi a erbicidării permite reducerea consumului de combustibil cu
15% şi a necesarului de forţă de muncă cu 30%.
În funcţie de tehnologiile cadru pe culturi se elaborează mai multe variante de tehnologii
posibil de aplicat în condiţiile date, pe baza verigilor tehnologice fundamentate ştiinţific, sub
aspect tehnic şi economic.
Stabilirea pentru o cultură a variantei tehnologice cea mai corespunzătoare pentru condiţiile
date se face cu ajutorul indicatorilor: producţia la hectar, consumul de carburanţi (l/ha);
consumul total de energie (kwh/ha); cheltuieli tehnologice totale, din care cheltuielile
manageriale (lei/ha); producţia netă (lei/ha); profitul net (lei/ha); costul unitar de producţie (lei/t);
rata profitabilităţii (%); productivitatea muncii (ore-om/t), care arată superioritatea unei variante
sau a alteia.
Analiza bilanţului energetic la mai multe culturi arată că la cultura plantelor de câmp, cu o
unitate energetică consumată, se pot obţine 6-7 unităţi energie de produs. Stabilirea variantelor
tehnologice care se vor aplica în cadrul sistemului de cultură a plantelor de câmp se face cel mai
bine folosind metode economico-matematice, în special programarea liniară, prin care se
abordează în complex principalele verigi tehnologice pe variante.
Capitolul 4. RESURSELE ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE: CONCEPT, ROL,
CARACTERISTICI, CLASIFICARE
Procesul de producţie din agricultură are multe trăsături specifice. Pământul, ca
principalul mijloc de producţie, prezintă o mare diversitate sub aspect calitativ şi se comportă
specific ca productivitate, în funcţie de factorii naturali, biologici, economici etc. şi nivelul de
dezvoltare al forţelor de producţie. în procesul de producţie agricolă sunt angrenate patru cate-
gorii de resurse: pământ, mijloace tehnice, forţă de muncă şi capital, între care există relaţii de
interdependenţă. Literatura de specialitate adaugă în ultimele decenii şi factorul management.
Diversitatea proceselor de producţie care au loc în fermele agricole impun atragerea unui
număr tot mai mare şi mai diferenţiat de resurse. Resursele de producţie reprezintă potenţialul
natural, material, financiar şi uman de care poate dispune ferma agricolă la un moment dat şi care
exprimă posibilităţile ei de dezvoltare. Resursele, considerate ca atare, au un caracter static, rolul
lor începând să se manifeste din momentul în care sunt angrenate în procesele de producţie sub
16
acţiunea muncii umane, când devin factori de producţie. Prin factor de producţie se înţelege o
componentă a ansamblului de elemente ce participă nemijlocit la realizarea diferitelor produse
agricole. In cadrul factorilor de producţie se includ mijloacele de muncă, obiectele muncii, forţa
de muncă, acţiunea lor conjugată, în funcţie de asigurarea, combinarea şi utilizarea raţională a
factorilor de producţie.
Clasificarea factorilor de producţie
Criteriul de
clasificare
Tipul factorilor Caracteristici
1 2 3
A. Esenţa
factorilor
- Naturali: fertilitatea naturală a solu-
lui, precipitaţii, temperatură, vânt,
insolaţie, grosimea stratului de
zăpadă etc.
- Nu sunt purtători de costuri prin
acţiunea lor pot favoriza sau
defavoriza desfăşurarea proceselor
dc producţie şi eficienţa utilizării
factorilor economici.
- Cunoaşterea probabilităţii de
apariţie şi a modului lor dc
manifestare permite valorificarea
mai bună a factorilor economici.
- Sunt purtători de costuri, care se
transmit asupra produselor obţinute.
- Economici:
Materiali: tractoare, maşini agricole,
instalaţii, construcţii, amenajări
hidrotehnice, plantaţii de vii şi pomi,
seminţe, animale de producţie,
îngrăşăminte etc.
- Umani: personalul din exploataţiile
- Reprezintă factorul conştient al
întregii activităţi, elementul prin
care sunt puse în acţiune mijloacele
de producţie şi aplicate tehnologiile
de producţie.
- Creează valori mai mari decât
propriul său cost.
17
Factorii de producţie care rezultă din procesele de muncă sunt purtători de costuri, pe care
le transmit parţial sau integral asupra produselor obţinute. Factorii de producţie purtători de
costuri constituie factori economici, spre deosebire de factorii naturali (precipitaţiile, umiditatea,
agricole.
B. Raportul între
volumul factorilor şi
volumul producţiei
totale.
- Ficşi: pământul, tractoarele,
maşinile agricole, construcţiile,
amenajările hidrotehnice, plantaţiile
pomicole, viticole etc.
- Variabili: îngrăşămintelc, seminţe,
furaje, apa pentru irigat, pesticide
etc.
- Volumul lor nu este influenţat în
cursul anului de variaţia producţiei
totale.
- Determină în bună măsură
capacitatea de producţie a
cxploataţiei agricole.
- Participă la mai multe cicluri de
producţie, transmiţându-şi treptat
valoarea asupra producţiei.
- încarcă costurile de producţie
prin cheltuieli cu amortizarea lor
- Volumul lor depinde nemijlocit
de variaţia producţiei totale.
- Se consumă integral într-un ciclu
de producţie transmiţându-şi în
totalitate valoarea
asupra producţiei obţinute.
C. Participarea la
una sau mai multe
activităţi de
producţie.
- Monovalenţi: sămânţa, materialul
săditor.
- Polivalenţi: îngrăşăminte, furaje,
carburanţi, tractoare, pluguri, maşini
agricole etc.
- Utilizarea lor este limitată la o
singură cultură.
- Sunt folosiţi la o gamă largă de
culturi sau categorii de animale.
18
temperatura etc), care, deşi participă la desfăşurarea proceselor de producţie, nu influenţează
rezultatele prin costuri. Caracterul dinamic al factorilor economici, în opoziţie cu cel static al
resurselor, se manifestă prin transformările pe care le suferă, parţial sau integral, în procesele de
producţie. Caracterul polifactorial al proceselor de producţie, din fermele agricole şi gama largă a
factorilor participanţi, necesită în vederea valorificării lor raţionale şi eficiente, cunoaşterea
acţiunii lor, a legăturilor cauzale dintre factori şi producţie şi dintre ei. Acest aspect se poate
evidenţia în funcţie de clasificarea lor după mai multe criterii: esenţa factorilor; raportul care se
formează între volumul factorilor şi volumul producţiei obţinute; participarea la una sau mai
multe activităţi de producţie.
In ceea ce priveşte factorii ficşi şi variabili, consideraţi în raport cu unitatea de produs
obţinută, apar într-o postură oarecum diferită de felul cum au fost cunoscuţi în raport de întregul
volum al producţiei. Astfel, o dată cu variaţia producţiei totale, volumul de factori ficşi pe
unitatea de produs devine şi el variabil, reducându-se o dată cu creşterea producţiei. În schimb,
factorii variabili se menţin constanţi pe unitatea de produs sau variază foarte puţin.
Factorii ficşi determină cheltuielile fixe, care sunt independente de felul, volumul şi
intensitatea activităţilor de producţie desfăşurate. La rândul lor, factorii variabili determină
cheltuielile variabile, al căror nivel depinde direct de felul, volumul şi intensitatea producţiei,
păstrând pe unitatea de produs (tona de grâu, de porumb, hectolitru lapte etc.), un nivel mai mult
sau mai puţin constant.
Dacă factorii au caracter mai stabil în decursul timpului (construcţiile, lucrările de
îmbunătăţiri funciare, plantaţiile de vie şi pomi etc), atunci sunt mai ireversibili, în sensul că sunt
mai greu susceptibili de modificări în destinaţia sa. Deciziile privind asigurarea fermelor agricole
cu asemenea factori trebuie luate cu mult discernământ şi cu toată răspunderea.
În comparaţie cu factorii ireversibili, factorii reversibili (erbicide, sămânţă, îngrăşăminte
etc), al căror volum este proporţional cu cel al producţiei, pot fi modificaţi cu destulă uşurinţă,
existând posibilitatea adoptării unor noi decizii, care să amelioreze efectele deciziilor luate
anterior.
Desfăşurarea eficientă a activităţilor în fermele agricole impune ca asigurarea cu resurse
de producţie, combinarea şi alocarea lor să fie astfel făcută încât să ducă la:
- valorificarea integrală a capacităţii de producţie a fermei;
19
- obţinerea unor cantităţi sporite de produse pe hectar şi animal furajat, cu cheltuieli
cât mai reduse pe unitatea de produs;
- creşterea continuă a randamentului resurselor utilizate prin aplicarea tehnologiilor
moderne şi a mijloacelor tehnice perfecţionate.
Pe baza acestor cerinţe, în faţa specialiştilor din fermele agricole se ridică probleme cu
caracter tehnic, economic şi social referitoare la opţiunile privind resursele de producţie;
stabilirea cantităţilor optime de resurse variabile ce trebuie alocate pe unitatea de producţie
(hectar, animal furajat), pentru a realiza producţii mari şi rentabile, prin folosirea eficientă a
tuturor resurselor, atât în cazul în care resursele pot fi procurate în cantităţi suficiente, cât şi în
situaţia în care există unele limitări în procurarea lor; precizarea proporţiilor în care trebuie
combinate resursele pentru a se asigura obţinerea anumitor niveluri de producţie cu cheltuieli
minime sau realizarea unui asemenea nivel de producţie care să ducă la un profit maxim;
stabilirea celui mai eficient mod de repartizare pe activităţi a resurselor polivalente aflate în
cantităţi limitate în exploataţia agricolă.
Capitolul 5. COMBINAREA, SUBSTITUIREA ŞI ALOCAREA
RAŢIONALĂ A RESURSELOR DE PRODUCŢIE
În raport de condiţiile concrete şi de posibilităţile fermelor agricole, produsele se pot
obţine prin intermediul unor combinaţii foarte variate de resurse. În diversele lor combinaţii,
resursele de producţie dau rezultate diferite, atât sub aspectul producţiilor, cât şi al costurilor şi
profiturilor ce se obţin.
Posibilităţile largi de combinare a resurselor, efectele diferite pe care le generează, atrag
după sine necesitatea cunoaşterii modului în care resursele se comportă în diversele lor
combinaţii.
Când se iau deciziile privind combinarea resurselor este nevoie să se aibă în vedere faptul
că, în procesul de producţie, între resurse pot exista relaţii de complementaritate şi de
substituabilitate.
Resursele, care se găsesc în relaţii de complementaritate nu pot fi utilizate în procesul de
producţie decât luate împreună (tractor-carburant, combină-mecanic agricol, efective de animale-
20
furaje). În situaţia în care resursele respective se combină în proporţii definite (un tractor-un
mecanizator) complementaritatea este perfectă.
Resursele care în procesul de producţie se pot înlocui unele pe altele, parţial sau integral,
se află în relaţii de substituabilitate. Aceste resurse se pot înlocui în proporţii constante sau
variabile.
În situaţia substituirii în proporţii constante, resursele de producţie se pot înlocui reciproc
în proporţii care rămân constante, indiferent de volumul utilizat din fiecare, aşa cum este cazul
furajelor.
De exemplu, un kg de orz din raţia furajeră poate fi înlocuit cu o anumită cantitate de
porumb boabe, ţinând seama de valoarea lor nutritivă şi considerând că nu se schimbă calitatea
furajelor, indiferent de ponderea lor în raţie, putându-se merge până la înlocuirea totală a uneia
din resurse, în funcţie de posibilităţile de aprovizionare şi de costuri, fără ca nivelul producţiei să
se modifice. Substituabilitatea este perfectă când în procesul de producţie o resursă se poate
înlocui integral prin altă resursă.
În fermele agricole, mai frecventă este situaţia substituirii resurselor în proporţii
variabile. Între cantităţile din resursele ce se pot înlocui reciproc există variaţii în raport de
volumul resursei înlocuite şi proporţia de substituire. Aşa de exemplu, proporţiile de înlocuire
dintre îngrăşămintele cu azot şi cele cu fosfor variază în funcţie de doza alocată la unitatea de
suprafaţă şi de cerinţele plantelor cultivate.
Substituirea resurselor se face pe baza cunoaşterii proporţiei sau raportului de
substituire, considerat sub aspect fizic şi valoric.
Proporţia fizică de substituire a două resurse este dată de raportul în care una o
înlocuieşte pe cealaltă, având în vedere raportul lor la realizarea volumului de producţie stabilit.
Raportul de substituire, sub aspect matematic, reprezintă coeficientul unghiular al
tangentei oricărui punct de pe curba producţiei. La resursele ce se substituie în proporţii
constante, coeficientul unghiular este acelaşi pe tot parcursul curbei producţiei, iar la resursele
care se substituie în proporţii variabile este diferit
În vederea fundamentării deciziilor trebuie ca aspectul fizic al substituirii să fie completat
şi cu aspectul valoric în funcţie de costul resurselor de producţie care se substituie. Cunoaşterea
costurilor unitare ale resurselor permite aprecierea efortului economic solicitat de diferitele
21
variante de substituire şi uşurează opţiunile conducerii pentru alegerea soluţiilor care sunt mai
economice, privind realizarea aceluiaşi volum de producţie.
Se constată că între alocarea succesivă, suplimentară, de resurse şi rezultatele de
producţie, exprimate prin sporul de producţie realizat, există mai multe tipuri de relaţii, care se
deosebesc prin modul în care producţia sau sporul de producţie reacţionează la alocarea
succesivă a unei unităţi de resursă.
Aşa sunt:
- creşteri constante, care se caracterizează prin sporuri constante de producţie pentru
fiecare unitate de resursă alocată succesiv;
- creşteri progresive, unde alocarea succesivă a câte unei unităţi din resursă conduce
la sporuri de producţie care cresc continuu;
- creşteri regresive, ce se caracterizează prin sporuri de producţie din ce în ce tot mai
scăzute pentru fiecare unitate de resursă alocată succesiv.
De obicei, în producţia agricolă relaţiile prezentate apar împreună şi nu separat. Alocarea
succesivă a unor cantităţi egale de resurse variabile, la un volum dat de resurse considerate
constante, dau la început sporuri mari, care în continuare devin constante şi apoi regresive, până
ajung la zero în condiţiile date, producţia totală realizată ca rezultat al sporirii alocării de resurse
variabile atinge punctul maxim de vârf, ceea ce nu înseamnă că poate fi vorba de limite absolute
în creşterea producţiei ca rezultat al alocării suplimentare de resurse. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii
moderne şi introducerea lor pe scară largă în producţia agricolă conduc la îmbunătăţirea folosirii
resurselor, la ridicarea eficienţei lor şi la creşterea rentabilităţii fermelor agricole.
Pentru stabilirea modului de alocare a resurselor se ţine seama de următoarele relaţii
dintre resurse şi producţia realizată:
- producţia totală (PT) obţinută pe unitatea de producţie (hectar sau animal furajat), ca
urmare a folosirii resurselor în diferite cantităţi şi combinaţii;
- sporul de producţie (SP), care reprezintă producţia suplimentară înregistrată pe
unitatea de producţie, în urma alocării resursei a cărei influenţă se cercetează;
- producţia medie (PM) pe unitatea de resursă folosită, care se determină prin raportarea
producţiei fizice totale la hectar la cantitatea de resursă variabilă utilizată;
- coeficientul tehnic (CT) reprezintă cantitatea alocată din fiecare resursă pentru
obţinerea unei unităţi de produs în condiţiile date. Este inversul producţiei medii pe
22
unitatea de resursă şi se determină prin raportarea consumului, din resursa respectivă, la
producţia totală obţinută la unitatea de producţie: CT=Xj/PT;
- producţia fizică marginală (PMg) reprezintă creşterea sau descreşterea producţiei
fizice, rezultată ca urmare a alocării succesive suplimentare a câte unei unităţi din
resursa considerată variabila;
-elasticitatea producţiei (E) indică proporţia cu care creşte producţia dacă resursa alocată
creşte cu un procent. Se determină ca raport direct între producţia marginală şi producţia
medie pe unitatea de resursă alocată: E =PMg/PM
Între resursele consumate variabile independente (x1, x2... xn) şi rezultatul de producţie
obţinut variabilă dependentă (y) există relaţii de interdependenţă, care pot fi exprimate cu
ajutorul funcţiilor de producţie: y = f(x0).
În fundamentarea deciziilor cu privire la alocarea, combinarea şi utilizarea resurselor se
poate apela la aplicarea principiilor calculului diferenţial pentru determinarea maximului şi
minimului unor funcţii de producţie. Această tehnică matematică este cunoscută sub denumirea
de calcul marginal al unei variabile considerată în dinamică, asupra altor variabile dependente de
ea.
Funcţia de producţie arată relaţia economico-matematică a legăturilor cuantificabile
dintre rezultatul de producţie (recolta la hectar) ca variabilă dependentă şi resursele folosite ca
variabile independente.
Pentru utilizarea corectă a funcţiilor de producţie se parcurg următoarele etape:
- alegerea tipului de funcţie, care să reflecte cel mai bine relaţiile dintre resurse şi
rezultatele obţinute;
- calcularea valorii parametrilor numerici ajustaţi ai funcţiei;
- testarea validităţii ajustării cu ajutorul analizei variantelor.
Funcţia de producţie poate fi prezentată sub formă generală cu ajutorul formulei: y =
f(x,,x2,...xn), expresie ce caracterizează aspectul calitativ al dependenţei între variabile.
Alocarea şi utilizarea raţională a resurselor impune cuantificarea lor prin recurgerea la
relaţii matematice corespunzătoare.
Prin urmare, expresia matematică a funcţiilor de producţie diferă după natura dependenţei
între producţie şi resurse, care poate fi evidenţiată prin utilizarea diferitelor metode, a seriilor
23
paralele interdependente, a grupărilor statistice, metoda grafică etc, şi verificarea legăturii
statistice existente.
În cazul că se constată o dependenţă lineară, funcţia de producţie se exprimă prin ecuaţia
dreptei.
Dacă legătura îmbracă forma neliniară, se folosesc funcţii polinomiale de gradele doi, trei
şi patru, funcţii exponenţiale, funcţii putere, funcţii hiperbolice ş.a.m.d. Cel mai frecvent, în
agricultura se aplică funcţiile polinomiale de gradul doi şi funcţiile hiperbolice cu câte una şi
două variabile, precum şi funcţiile putere cu două sau trei variabile.
Coeficienţii funcţiilor de producţie se calculează folosind metoda celor mai mici pătrate,
iar funcţia rezultată se supune ulterior verificării statistice. Funcţiile de producţie pot fi
prezentate în formă grafică când sunt mai sugestive, sau în formă analitică, corespunzător
ecuaţiilor care reflectă cel mai bine legătura dintre producţie şi resurse.
Reprezentarea grafică este posibilă numai în cazul în care funcţia de producţie are una
sau cel mult două variabile. Dacă are o singură variabilă, reprezentarea grafică are forma unei
drepte sau a unei curbe, corespunzător legăturii ce reflectă fenomenul cercetat, iar în cazul a
două variabile, forma unor suprafeţe de producţie, care pot fi un plan sau o suprafaţă curbilinie.
Funcţia de producţie se prezintă sub formă de funcţie tehnică şi sub formă de
funcţie economică.
Funcţia tehnică de producţie, în expresia fizică, arată dependenţa producţiei faţă de
resursele alocate. Toate funcţiile de producţie tehnică în care eforturile sau resursele folosite şi
efectele sau rezultatele de producţie pot fi cuantificate în expresia valorică devin funcţii
economice.
Dacă se iau în considerare preţurile produselor şi costul resurselor se pot întocmi trei
funcţii economice:
- funcţia valorică a producţiei,
- funcţia (venitului net),
- funcţia cheltuielilor de producţie.
Funcţia valorică a producţiei rezultă din înmulţirea funcţiei de producţie tehnică cu
preţul produsului.
24
Funcţia de cheltuieli de producţie arată relaţia economico-matematică a legăturilor dintre
cheltuielile totale pe unitatea de producţie (ChT) şi cheltuielile constante (K), formate din suma
cheltuielilor cu resursele considerate constante, precum şi cheltuielile variabile (Chvar), legate de
resursa sau de resursele considerate variabile şi care cuprind atât costul de procurare, cât şi
cheltuielile cu aplicarea resursei, cu recoltarea şi transportul sporului de producţie realizat.
In funcţie de cheltuielile totale pe unitatea de producţie, de cheltuielile constante şi de
cheltuielile variabile se pot calcula:
- costul mediu pe unitatea de produs (CM), care se determină prin raportarea
cheltuielilor totale de producţie la unitatea de suprafaţă, ChT, la producţia fizică totală
pe hectar, PT, astfel: CM = ChT/PT. Costul mediu pe unitatea de produs se împarte în
cost mediu constant şi cost mediu variabil;
- costul mediu constant se calculează prin raportarea cheltuielilor cu resursele
considerate constante (K) la producţia totală pe unitatea de suprafaţă (PT).
- costul mediu variabil se determină prin raportarea cheltuielilor variabile (Chvar)
legate de resursa sau de resursele considerate variabile la producţia totală la hectar
(PT), după formula: CMvar = Chvar/PT. Costul mediu se găseşte într-o legătură
permanentă cu producţia medie pe unitatea de resursă utilizată (PM). Când producţia
medie creşte, costul mediu variabil scade şi invers. Prin urmare, când producţia medie
este maximă, costul mediu variabil este minim;
- costul marginal (CMg) reprezintă costul unitar al sporului de producţie pe unitatea
de resursă alocată suplimentar (producţia marginală) şi se determină prin raportarea
cheltuielilor efectuate cu cantităţile de resurse alocate suplimentar la producţia
marginală realizată.
Funcţia venitulului net evidenţiază variaţia de venit net (VN) pe unitatea de producţie, în
raport de variaţia producţiei în expresie valorică (PTV) şi a cheltuielilor totale de producţie
(ChT) : VN=PTV-ChT,
25
Capitolul 6. METODOLOGIA OPTIMIZĂRII TEHNICO-ECONOMICE A FOLOSIRII
RESURSELOR DE PRODUCŢIE ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE
In vederea utilizării resurselor cu randament sporit şi eficienţă maximă, trebuie să se analizeze
următoarele aspecte:
- alocare succesivă pe unitatea de suprafață a unor cantități sporite de resurse variabile,
când cantităţile alocate din celelalte resurse se menţin constante, în vederea realizării
unor rezultate de producţie şi economice optime;
- modalităţile de alocare a unei resurse variabile polivalente, la două sau mai multe
culturi, pentru obţinerea unor rezultate maxime de producţie;
- modalităţile de combinare a două sau mai multe resurse variabile, în vederea realizării
anumitor niveluri de producţie cu costuri unitare minime.
OPTIMIZAREA ALOCĂRII RESURSELOR VARIABILE
În vederea înţelegerii corecte a mecanismului relaţiilor fizice şi valorice care se stabilesc
între alocarea resurselor şi producţiile obţinute se face analiza unei situaţii mai simple, avându-se
în vedere realizarea unui singur produs (porumb pentru boabe) şi urmărindu-se efectul generat de
variaţia alocării unei singure resurse (îngrăşăminte cu azot) când celelalte resurse se consideră
constante. în acest caz, funcţia de producţie are forma generală:
y = f(xi/x2, x3...xn),
în care:
- y - variabila dependentă, reprezintă producţia la hectar în expresie fizică;
- xi - variabila independentă, reprezintă cantitatea de azot alocată;
- x2, x3 ... xn - celelalte resurse de producţie necesare, considerate constante (teren, seminţe,
îngrăşăminte cu fosfor, erbicide, insecticide, fungicide etc).
Aspectul tehnic şi relaţiile care se formează între consumul de resurse variabile şi
producţie sunt prezentate prin curbe ale producţiei totale pe unitatea de suprafaţă (PT), prin curbe
ale producţiei medii pe unitatea de resursă variabilă (PM) şi prin curbele producţiei marginale
(PMg), în funcţie de alocarea succesivă a resursei variabile xi.
Producţia marginală se calculează ca derivata întâi a funcţiei de producţie.
26
Prin corelarea variaţiei producţiilor totale, medii şi marginale se disting trei zone de
manifestare diferită a efectelor alocării resursei variabile, şi anume:
- Zona întâi, care începe de la alocarea primei doze de resursă variabilă şi se extinde
până în momentul în care producţia marginală devine egală cu producţia medie pe
unitatea de resursă (PMg = PM), producţia totală PT şi producţia medie pe unitatea de
resursă PM au un caracter continuu ascendent, răspunzând în felul acesta alocării
succesive a resursei variabile. Prin urmare, în zona întâi, producţia marginală PMg
este mai mare decât producţia medie pe unitatea de resursă PM, atingând un maxim,
după care începe sa scadă. Aparent s-ar crede că, cea mai bună alocare a resursei
variabile ar fi în punctul în care producţia marginală PMg este maximă, apreciind că
în felul acesta se realizează utilizarea optimă a resursei respective. În realitate însă,
nici resursei variabile, nici celorlalte resurse considerate constante nu li se asigură o
folosire raţională, deoarece producţia totală (PT) este încă foarte mică. În continuare,
se constată că alocarea unei noi doze determină o creştere importantă a producţiei
totale PT. în vederea asigurării folosirii raţionale a resursei variabile trebuie să se
depăşească limitele zonei întâi, care este în realitate o zonă a nivelului extensiv de
desfăşurare a producţiei.
Valoarea elasticităţii supraunitare ce caracterizează zona întâi (En> 1) reflectă
eficienţa ridicată a folosirii resursei considerate variabile, ceea ce duce la concluzia
necesităţii alocării în continuare de noi cantităţi de resurse pentru a spori masa totală
de producţie pe unitatea de suprafaţă.
- Zona a doua este cuprinsă între punctul de intersecţie al PMg cu PM şi punctul în
care PMg este egal cu zero, producţia totală pe unitatea de suprafaţă creşte în
continuare, în timp ce producţia marginală şi producţia medie pe unitatea de resursă
scad. În această zonă, cu toate că se înregistrează descreşteri ale sporurilor pe unitatea
de resursă alocată succesiv, folosirea resursei variabile este cea mai judicioasă. Prin
cantităţile suplimentare alocate se creează în mod cumulativ premisa armonizării şi
utilizării tuturor resurselor la capacitatea maximă pentru condiţiile date şi a înre-
gistrării celor mai mari producţii pe unitatea de suprafaţă. Producţia medie pe unitatea
de resursă PM este maximă la începutul zonei a doua, reflectând cel mai ridicat grad
de utilizare a resursei variabile. Producţia totală la hectar atinge însă nivelul său
27
maxim la sfârşitul zonei a doua, aceasta având loc în momentul în care PMg = 0. în
această zonă, elasticitatea (Ep) este pozitivă, dar subunitară (l>Ep>0).
- Zona a treia începe de la punctul unde producţia marginală (PMg) este egală cu
zero. Alocarea în continuare a unor noi doze din resursa variabilă nu mai are
justificare în combinaţia luată în considerare, deoarece nu mai poate aduce sporuri de
producţie.
Pe baza analizei modului de manifestare asupra producţiei, a utilizării suplimentare a dozelor
din resursa variabilă, se desprinde concluzia că domeniul raţional de folosire a acesteia este
cuprins între punctul în care producţia medie pe unitatea de resursă (PM) este maximă (punctul
B) şi punctul în care producţia totală (PT) este maximă (punctul C) şi cuprinde toată zona a doua.
Dacă se consideră problema alocării optime a resursei variabile numai sub aspect fizic, s-ar
părea că cele mai bune rezultate se obţin când se atinge maximul producţiei totale pe unitatea de
suprafaţă. Exploataţiile agricole îşi desfăşoară activitatea în condiţiile economiei de piaţă, ceea
ce impune să se ia în considerare şi aspectele economice legate de venituri şi cheltuieli, astfel
încât producţia să se realizeze la un nivel superior de rentabilitate. În concluzie, funcţia de
producţie trebuie examinată şi prin prisma economică, având în vedere valoarea producţiei şi a
cheltuielilor ocazionate de obţinerea ei şi urmărind variaţia profitului net la alocarea succesivă a
dozelor din resursa variabilă.
Curbele reprezentând variaţiile producţiei totale pe unitatea de suprafaţă, producţiei medii şi
producţiei marginale, toate în expresie valorică, precum şi curbele cheltuielilor totale şi costurile
unitare arată că intervalul haşurat marchează profitul net ce poate fi obţinut ca rezultat al alocării
resursei variabile în diferite doze.
O dată cu creşterea producţiei totale pe unitatea de suprafaţă (PTV), se manifestă o scădere
continuă a curbei costurilor medii constante (CMconst) pe unitatea de produs. Acest aspect
impune necesitatea desfăşurării activităţii spre limita superioară a zonei a doua a funcţiei de
producţiei Analiza costului mediu variabil (CMvar) arată că evoluţia sa este inversă celei a
producţiei medii pe unitatea de resursă (PMV) şi scade o dată cu creșterea acesteia, atingând
valoarea minimă când PMV este maxim.
Curba costului mediu marginal (CMg) este corelată cu evoluţia curbei producţiei marginale
(PMgV), minimul curbei CMg corespunde maximului curbei PMgV.
28
Curba costului mediu pe unitatea de produs (CM) manifestă o tendinţă de scădere
accentuată, o dată cu alocarea primelor doze de resurse, arătând necesitatea economică a folosirii
dozelor sporite de resursă la unitatea de suprafaţă. Minimul costului mediu unitar se înregistrează
în momentul în care ritmul de creştere al costului marginal pe unitatea de produs egalează ritmul
de scădere al costului constant pe unitatea de produs, aspect ce are loc la doze situate în zona a
doua de alocare, înainte însă de realizarea maximului de profit. Cu ajutorul funcţiei costului de
producţie, se poate determina pentru fiecare nivel de fertilizare, costul unitar cu care se
realizează producţia respectivă.
Trebuie avut în vedere la alocarea resurselor, faptul că producţia care asigură profitul net
maxim se obţine la un cost mediu unitar decât costul minim, iar realizarea producţiei maxime se
obţine la un cost mediu unitar mult mai mare.
Se constată că în zona a doua se înregistrează un maxim al producţiei totale, maximul tehnic
(MT) şi un maxim al profitului net, considerat un optim economic (MB), situat înaintea
maximului producţiei.
Fig. 1 Corelaţia dintre producţia totală la hectar, sporul producţiei medii pe unitatea de resursă
variabilă, producţia marginală (toate în expresie valorică) şi costurile aferente
29
PTV - producţia totală la hectar (lei);
PMV - producţia medie pe unitatea de resursă variabilă (lei);
PMgV - producţia marginală (lei);
ChT - cheltuieli totale (lei);
Chf - cheltuieli fixe pe unitatea de suprafaţă (lei);
CM - costul mediu unitar (lei);
CMconst. - costul mediu unitar constant (lei);
CMvar - costul mediu unitar variabil (lei);
CMg - costul marginal (lei);
Px1 - costul unitar al resursei variabile (lei);
MB - optimul economic;
MT - maximul tehnic;
B(P) - profit sau beneficiu.
Inălţimea maximă corespunde profitului net maxim care se realizează în momentul în
care producţia marginală, în expresie valorică, este egală cu costul unitar al resursei variabile
(PMgV = Pxi).
Profitul net maxim se calculează matematic prin anularea derivaţiei întâi a funcţiei care îl
exprimă. Profitul net apare ca diferenţă între producţia totală (PTV), în expresie valorică şi
cheltuielile totale (ChT), compuse din cheltuielile onsiderate constante (K) şi cheltuielile,
variabile (Chvar), legate de factorul variabil utilizat.
Dacă se examinează curbele costurilor prezentate se constată existenţa unor corelaţii între
evoluţia lor şi cea a producţiilor obţinute.
Se constată că în zona a doua se înregistrează un maxim al producţiei totale, maximul
tehnic (MT) şi un maxim al profitului net, considerat un optim economic (MB), situat înaintea
maximului producţiei.
Pentru adoptarea deciziilor de alocare a resurselor este necesar să se pornească de la
cerinţele economiei naţionale în produse agricole, realizând o asemenea alocare a resurselor
variabile care să permită obţinerea cel puţin a volumului prevăzut de produse şi să asigure
realizarea unui profit net cât mai mare şi o rentabilitate ridicată.
30
Aceste obiective se pot îndeplini situând aria deciziilor între punctele ce corespund
profitului net maxim (optimul economic - MB) şi producţiei totale maxime (maximul tehnic -
MT). Acţionând cu eforturi mari pentru reducerea costurilor unitare se pot apropia cât mai mult
punctele de realizare a maximului de profit net şi a producţiei maxime. În acelaşi timp,
specialiştii trebuie să aibă în vedere şi ridicarea continuă a plafonului la care se situează maximul
de producţie, prin recurgerea la tehnologii perfecţionate şi prin folosirea de soiuri şi hibrizi cu
potenţial biologic cât mai ridicat.
OPTIMIZAREA PROPORŢIILOR DE COMBINARE ŞI DE SUBSTITUIRE A
RESURSELOR
Problematica modului de abordare şi soluţionare a combinării judicioase a resurselor
multiple angrenate în procesele de producţie se prezintă pe baza alocării a două resurse
considerate variabile, în vederea obţinerii unui singur produs. Funcţia de producţie are forma
următoare:
y = f(x1,x2 / x3 .... xn),
în care:
y - variabila dependentă, reprezintă producţia la hectar în expresie fizică;
x 1 şi x 2 - resursele variabile;
x3... xn - celelalte resurse de producţie necesare, considerate constante (teren,
seminţe, îngrăşăminte cu fosfor, erbicide, insecticide, fungicide etc), considerate
constante.
Folosind această funcţie se pot determina combinaţiile dintre resursele variabile care permit
obţinerea anumitor niveluri de producţie. Acelaşi nivel al producţiei la hectar sau pe animal
furajat se poate înregistra prin combinarea în proporţii diferite a unor resurse variabile,
menţinând la nivel constant celelalte resurse.
Ţinând seama că pe măsura creşterii cantităţilor de resurse alocate, randamentul lor de
utilizare se modifică, stabilirea nivelului optim de alocare se face având în vedere sporul ce
31
revine pe unitatea de resursă aplicată succesiv, de costul unitar al resurselor, precum şi de preţul
cu care se valorifică producţia, în funcţie de nevoile sociale.
OPTIMIZAREA REPARTIZĂRII UNEI RESURSE LIMITATE ÎNTRE MAI
MULTE ACTIVITĂŢI
Utilizarea resurselor polivalente când ferma agricolă nu dispune decât de cantităţi
limitate, impune stabilirea modalităţilor de alocare a acestora pentru obţinerea diverselor produse
între care se manifestă relaţii de competitivitate.
Scopul urmărit este de a folosi în aşa fel cantitatea limitată disponibilă din resursa
considerată, încât să se obţină o producţie a cărei valoare să fie maximă. Pentru simplificare se
porneşte de la o singură resursă variabilă Xi, care poate fi folosită la două culturiY1 şi Y2.
Pentru fiecare situaţie, sporul fizic de producţie la hectar şi sporul valorii pe fiecare
cultură şi cumulat pe ambele culturi, reprezintă o gamă largă de posibilităţi de alocare a resursei
Xi între cele două culturi yi şi y2. Repartizarea diferită a resursei variabile între cele două culturi
atrage după sine şi rezultate de producţie variate sub aspect fizic şi valoric. Pentru repartizarea
optimă a resursei Xi între cele două culturi se poate folosi procedeul grafic, construind curba
posibilităţilor de producţie.
Pentru o anumită cantitate de resursă limitată, repartizarea optimă se realizează în situaţia
în care raportul producţiilor fizice marginale ale resursei pentru fiecare dintre cele două produse
este egal cu raportul invers al preţurilor lor.
OPTIMIZAREA NECESARULUI DE TRACTOARE ŞI MAŞINI AGRICOLE ŞI
A UTILIZĂRII LOR
Mijloacele tehnice reprezintă elementele esenţiale ale capitalului fix, ca parte a
capitalului de exploatare în agricultură. Cu ajutorul mijloacelor tehnice, forţa de muncă exercită
o serie de activităţi în cadrul şi asupra agrosistemului, în vederea obţinerii unor producţii mari şi
eficiente.
Capitalul fix şi circulant din exploataţiile agricole are unele caracteristici de care trebuie
să se ţină seama în luarea deciziilor. Capitalul are un caracter eterogen în spaţiu şi pe tipuri de
32
exploataţii, iar folosirea şi timpul de utilizare depind de managerii proceselor de producţie şi ai
exploataţiilor agricole.
Capitalul fix este reprezentat de:
- pământ (capital financiar);
- tractoare, maşini, utilaje, instalaţii, clădiri etc;
- animale de reproducţie şi de muncă.
Pământul are o serie de caracteristici care reflectă calitatea lui. Pentru managementul
modern cumpărarea, arendarea şi concesionarea pământului se apreciază prin costurile de
producţie care le generează pe termen lung. Pământul trebuie abordat ca un mijloc de producţie
care poate aduce venituri şi rentă funciară.
Tractoarele şi maşinile agricole au o utilizare sezonieră, ceea ce măreşte termenul de
recuperare a investiţiilor şi accelerează uzura morală faţă de alte ramuri de producţie. Ele se
uzează fizic datorită folosirii în procesul de producţie, acţiunii agenţilor chimici şi atmosferici şi
a abaterilor de la succesiunea reparaţiilor periodice, curente şi capitale prevăzute în notiţe
tehnice. De asemenea, se uzează moral datorită progresului tehnic reflectat prin apariţia de
tractoare şi maşini cu randament sporit, cu consumuri mai reduse de combustibil, cu
caracteristici tehnico-funcţionale superioare etc. Partea din valoarea tractoarelor, maşinilor,
utilajelor şi instalaţiilor uzate din cauza folosirii lor, uzura fizic, se include în costul produselor
agricole sub formă de amortizare. Amortizarea reprezintă expresia bănească a părţii uzate din
valoarea capitalului fix, menită să asigure recuperarea la timp şi integral pe parcursul funcţionării
mijloacelor fixe. Pentru înlocuirea tractoarelor şi maşinilor agricole ca urmare a uzurii fizice,
morale şi a unor accidente se determină gradul de uzură prin metoda expertizei tehnice, a duratei
de serviciu normate sau a duratei de serviciu consumată. Expertiza tehnică se face de către
experţi tehnici prin determinarea gradului de uzură a tractoarelor, maşinilor agricoje, utilajelor şi
instalaţiilor.
Animalele de reproducţie şi de muncă sunt considerate capital fix al exploataţiilor
agricole. Celelalte categorii de animale nu sunt incluse în capitalul fix.
Optimizarea necesarului de tractoare se face în funcţie de eficienţa lor după alegerea
tipurilor de tractoare. Pentru aceasta se utilizează diferite metode, dintre care se citează: metoda
directă de calcul; metoda graficului; metode mixte şi metoda programării liniare.
33
Metoda directă de calcul permite calcularea necesarului de tractoare folosind formula:
Nt = V/R
în care:
Nt - numărul necesar de tractoare;
V - volumul lucrărilor ce trebuie executate (ha.a.n.);
R - randamentul unui tractor în ha.a.n. pe o perioadă pe care se face calculul.
Având în vedere că randamentul este egal cu norma de lucru pe zi a tractorului (n)
înmulţită cu timpul în zile pentru executarea lucrării (T), atunci necesarul de tractoare se
calculează astfel:
Nt = V/n*T
Dacă în calcul se iau mai multe feluri de lucrări, atunci volumul tuturor lucrărilor se
exprimă în ha.a.n. şi se foloseşte formula de mai sus.
Metoda grafică se utilizează când se urmăreşte calcularea necesarului de tractoare pe
exploataţia agricolă şi pe an, folosind două variante:
- determinarea necesarului de putere la cârlig pentru fiecare fel de lucrare, când nu se
cunoaşte componenţa parcului de tractoare pe mărci şi tipuri,
- determinarea necesarului de tractoare pe mărci şi tipuri, când se cunoaşte componenţa
parcului de tractoare.
In ambele variante trebuie să se întocmească, în prealabil, graficul cu eşalonarea
calendaristică a lucrărilor agricole.
Dacă se cunosc tipurile de tractoare, volumul anual de lucrări se repartizează pe tipurile
de tractoare existente, în funcţie de caracteristicile lor constructive şi posibilităţile de acţionare a
maşinilor agricole din agregat şi la calculul necesarului se foloseşte a doua variantă. Apoi, pentru
fiecare tip de tractor, se fac calcule separate, iar lucrările se împart în două grupe, astfel:
- lucrări care se vor executa într-o anumită perioadă calendaristică;
- lucrări care nu sunt legate de anumite perioade.
34
Toate lucrările se transformă în ha.a.n. sau în ore-tractor, după care lucrările din prima
grupă se repartizează pe luni şi decade şi se trece într-un grafic unde pe abscisă se repartizează
lunile şi decadele, iar pe ordonată numărul de ha.a.n. sau ore-tractor ce trebuie executate.
Lucrările din cea de a doua categorie se repartizează pe decadele mai puţin aglomerate, pentru
asigurarea uniformităţii graficului. De asemenea, se vor lua măsuri de schimbare a succesiunii de
efectuare a lucrărilor, de trecere a unor lucrări dintr-o decadă în alta fără a afecta perioada
optimă, de executare a unor lucrări folosind tracţiunea animală etc. Corectarea graficului începe
cu perioadele de vârf. După definitivarea graficului se stabileşte necesarul de tractoare prin
împărţirea numărului de ha.a.n. sau ore de lucru din decada de vârf, la norma zilnică a tractorului
fizic exprimată în ha.a.n., sau ore de lucru, înmulţită cu numărul de zile din decada respectivă.
Pentru stabilirea numărului de tractoare se au în vedere indicatori tehnici şi economici
care vor trebui să permită mecanizarea complexă a lucrărilor la diferite culturi, fapt care implică
o componenţă corespunzătoare a tipurilor de tractoare, executarea lucrărilor în perioada optimă,
precum şi folosirea cât mai productivă a tractoarelor, ceea ce duce la reducerea costului lucrărilor
agricole.
Metoda mixtă se foloseşte la calcularea necesarului de tractoare cu ajutorul unor tehnici
de calcul bazate pe graficele reţea şi analiza dru mului critic, precum şi pe utilizarea graficelor.
La întocmirea graficului reţea prin metoda potenţialelor Metra se folosesc fişele
tehnologice, listele de activităţi sau lucrări şi lista restricţiilor temporare.
Metodele economico-matematice. Dacă există mai multe tipuri de tractoare pentru
efectuarea aceloraşi feluri de lucrări, metodele prezentate nu permit găsirea unor soluţii optime
pentru stabilirea unei structuri corespunzătoare a parcului, deoarece nu precizează proporţiile în
care trebuie îmbinate diferite tipuri de tractoare pentru a se asigura cheltuielile minime de
exploatare. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri se utilizează metodele economico-matematice.
Modelul economico-matematic corespunzător dotării integrale cu tractoare se întocmeşte
calculând necesarul de tractoare care să asigure executarea tuturor lucrărilor într-o perioadă dată
şi să minimizeze cheltuielile anuale de exploatare.
Dacă se urmăreşte completarea parcului de tractoare existent, se ridică problema stabilirii
numărului de tractoare care trebuie procurate pentru executarea tuturor lucrărilor cu cheltuieli
minime. Pentru rezolvarea acestei probleme se foloseşte un model economico-matematic asemă-
35
nător, cu deosebirea că în formularea restricţiilor se ţine seama şi de tractoarele existente, care
pot efectua o parte din lucrările agricole.
Optimizarea necesarului de maşini agricole se face ţinând seama de volumul lucrărilor de
executat, de termenul de executare, de randamentul maşinii şi de numărul maşinilor de agregat.
Numărul de maşini stabilit trebuie să efectueze lucrări de calitate în condiţiile folosirii complete
a puterii tractoarelor, să evite suprareîncărcarea sau subîncărcarea maşinilor, să lucreze în două
schimburi dacă este nevoie şi să se poată forma agregate uşor de manevrat.
La stabilirea necesarului de maşini agricole se precizează tipurile corespunzătoare pentru
condiţiile existente, precum şi posibilitatea folosirii economice. De menţionat, că între volumul
de lucrări şi eficienţa economică a utilizării maşinilor există o strânsă corelaţie, care îmbracă o
formă liniară de tipul:
y = a + bx,
în care:
y - cheltuielile anuale pentru executarea unei lucrări;
a - cheltuieli fixe în raport cu volumul anual de lucrări executate;
b - cheltuielile variabile în raport cu volumul lucrărilor executate;
x - volumul lucrărilor executate anual.
Folosind calculele asemănătoare pentru diferite tipuri de maşini cu care se poate efectua
aceeaşi lucrare, se determină în ce condiţii este mai avantajoasă utilizarea unei maşini sau a
alteia. Folosirea agregatelor la mai multe culturi contribuie la-îmbunătăţirea utilizării lor în
timpul anului şi la reducerea necesarului de maşini agricole. În vederea creşterii productivităţii
muncii şi a protejării însuşirilor solului, trebuie să se acorde o atenţie deosebită organizării de
agregate complexe, prin care se poate realiza o mai bună utilizare a puterii tractoarelor,
economisirea carburanţilor şi executarea mai multor lucrări la o singură trecere a agregatelor.
Utilizarea cât mai judicioasă a mijloacelor mecanice din fermele agricole presupune extinderea
gradului de mecanizare a lucrărilor, precum şi crearea de condiţii organizatorice, pentru
obţinerea de indici ridicaţi de exploatare a tractoarelor şi maşinilor agricole.
Pentru aceasta se au în vedere următoarele aspecte:
36
- toate tractoarele, maşinile, utilajele şi instalaţiile existente trebuie folosite în
procesul de producţie;
- tractoarele şi maşinile existente trebuie utilizate la întreaga capacitate productivă;
- folosirea intensivă, economică şi cât mai uniformă în tot cursul anului a tractoarelor
şi maşinilor, prin ridicarea nivelului de mecanizare a lucrărilor;
- asigurarea prelungirii timpului de funcţionare a tractoarelor şi maşinilor agricole,
atunci când nu intervine uzura morală;
- stabilirea unor proporţii corecte între tractoare şi maşini agricole;
- folosirea raţională a timpului zilei de lucru;
- asigurarea pregătirii profesionale a mecanizatorilor.
Imbinarea tracţiunii mecanice cu cea animală se impune în condiţiile actualei crize
energetice. Folosirea animalelor de tracţiune prezintă avantaje:
- economie de carburanţi;
- costul mai redus pe unitatea de lucrare;
- posibilitatea efectuării unor lucrări în zonele cu terenuri în pantă, pe clinuri mai greu
accesibile mecanizării;
- capacitatea de a pătrunde pe terenuri cu umiditate mai ridicată, pe drumuri
desfundate în perioada de intemperii.
Utilizarea şi îmbinarea raţională a diferitelor surse energetice constituie o problemă care
trebuie luată în considerare la stabilirea necesarului de mijloace de producţie în exploataţiile
agricole în funcţie de condiţiile existente în zona respectivă.
OPTIMIZAREA TRANSPORTURILOR AGRICOLE
Deoarece produsele agricole nu pot fi utilizate pe locul unde au fost obţinute, ci numai
după ce au fost transportate la locul de destinaţie, se poate afirma că producţia agricolă nu poate
exista fără posibilităţi de transport corespunzătoare la beneficiari.
Organizarea lucrărilor de transport şi a necesarului de mijloace de transport prezintă
particularităţile următoare:
- în fermele agricole activitatea de transport se împleteşte cu procesele de producţie
propriu-zise;
37
- transporturile nu sunt eşalonate uniform în timpul anului, ci prezintă vârfuri care
coincid cu perioadele de vârf de muncă din agricultură;
- unele mijloace de transport nu pot fi utilizate exclusiv în acest scop, ele se mai
folosesc şi la efectuarea altor lucrări (tractoarele);
- starea drumurilor influenţează organizarea transporturilor;
- valoarea mai scăzută a produselor transportate face ca ponderea cheltuielilor de
transport să fie destul de ridicată.
La organizarea lucrărilor de transport trebuie să se ţină seama de aceste particularităţi, în
vederea utilizării mijloacelor de transport cu o productivitate ridicată, cu minimum de cheltuieli
şi maximum de eficienţă.
Optimizarea transporturilor agricole. În vederea organizării raţionale a lucrărilor de
transport trebuie rezolvate următoarele probleme:
- stabilirea corectă a necesarului de mijloace de transport;
- repartizarea cantităţilor de produse pe diferite mijloace de transport;
- alegerea itinerariilor de deplasare a mijloacelor de transport;
- organizarea lucrărilor de încărcat şi descărcat;
- întreţinerea corespunzătoare a mijloacelor de transport etc.
Calcularea necesarului de mijloace de transport se face cu ajutorul formulei:
N = V/W*n,
în care:
N - numărul mijloacelor de transport;
V - volumul de produse ce trebuie transportate;
W - capacitatea zilnică de lucru a mijloacelor de transport;
n - numărul de zile în care trebuie efectuat transportul.
Deoarece lucrările de transport se execută în strânsă corelaţie cu celelalte lucrări agricole,
la calcularea necesarului de mijloace de transport se are în vedere această particularitate.
Necesarul zilnic de mijloace de transport este influenţat şi de alţi factori şi anume:
38
- capacitatea de transport a mijlocului utilizat;
- distanţa de transport;
- productivitatea muncii la încărcat şi la descărcat; viteza de deplasare etc.
Determinarea necesarului de mijloace de transport se mai poate face şi cu ajutorul
nomogramelor care se întocmesc pentru orice fel de produs şi pentru orice mijloc de transport.
La optimizarea mijloacelor de transport se folosesc frecvent drumul critic şi programarea
liniară, care dau rezultate mai sigure.
OPTIMIZAREA NECESARULUI DE CONSTRUCŢII AGRICOLE ŞI A
AMPLASĂRII LOR
Stabilirea ştiinţifică a necesarului de construcţii agricole şi a amplasării lor este legată de
existenţa unor condiţii naturale, tehnico-economice şi sociale.
Condiţiile naturale existente constituie un factor hotărâtor pentru dcident în alegerea
amplasamentului prin: temperatură, umiditate, direcţia şi frecvenţa vânturilor etc; gradul de
inundabilitate al terenului; conformaţia, structura şi caracteristicile seismice ale solului; sursa,
debitul şi caracteristicile fizico-chimice ale apei etc. Noxele industriale şi mirosurile
nesuportabile nu trebuie să se împrăştie deasupra centrelor populate (oraşe, sate). Apa potabilă
este folosită de oameni şi animale, dar şi ca apă tehnologică, sau ca agent de curăţire a materiilor
prime.
Condiţiile tehnico-economice influenţează în mare măsură volumul necesar de investiţii
şi anume: existenţa centralelor termoelectrice, a reţelelor de înaltă tensiune şi a staţiilor de
transformare, a reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare; existenţa reţelelor de comunicaţie
rutier, feroviare şi fluviale şi a posibilităţilor de construire a staţiilor de triaj şi a liniilor de garaj;
existenţa unor terenuri suficiente pentru spaţiile de producţie, circulaţie şi manipulare etc.
Condiţiile sociale prin resursele de forţă de muncă şi posibilitatea calificării acesteia
reprezintă un factor de primă însemnătate ce trebuie avut în vedere la stabilirea mărimii şi
amplasării exploataţiei agricole. Se ţine seama de: posibilităţile de recrutare şi calificare a forţei
de muncă; de asigurare a zonei de protecţie sanitară; de cazarea personalului; de asigurarea
aşezămintelor social-culturale ş.a.m.d. De aceea, judecarea raţională a condiţiilor naturale,
39
îmbinarea judicioasă a factorului economic cu cel social, asigură economicitatea viitoarelor
construcţii agricole.
Construcţiile agricole reprezintă un capital fix cu o durată de folosinţă mai mare de un an
(clădiri administrative, grajduri, saivane, padocuri etc).
Unele construcţii agricole sunt mijloace neproductive şi participă indirect în procesu| de
producţie (clădiri administrative, ca sedii pentru exploataţiile agricole, magazii, silozuri sau sedii
pentru subdiviziunile organizatorice etc), iar altele sunt mijloace productive şi contribuie direct
la obţinerea produselor agricole (grajduri, saivane, padocuri etc).
Construcţiile agricole trebuie să fie optime ca număr şi capacitate, încât prin utilizarea lor
raţională să se desfăşoare normal toate procesele de producţie. Nu sunt recomandate construcţiile
gigant, supradimensionate, dar nici construcţiile prea mici, subdimensionate, deoarece investiţiile
efectuate nu ar fi rentabile.
Există construcţii agricole cu caracter permanent (sedii, grajduri, şoproane etc.) şi
construcţii agricole cu caracter temporar (tabere de vară pentru animale, şoproane în câmp pentru
depozitarea, selectarea şi ambalarea legumelor, fructelor etc), de unde produsele sunt transportate
la beneficiari.
In luarea deciziilor cu privire la numărul şi capacitatea construcţiilor agricole, un rol
însemnat îl au managerii care trebuie să aleagă soluţia
OPTIMIZAREA NECESARULUI DE MIJLOACE CIRCULANTE ŞI A
UTILIZĂRII LOR
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de producere a bunurilor materiale presupune
existenţa în cadrul fermelor agricole, alături de mijloacele tehnice (mijloace fixe: tractoare,
maşini agricole, clădiri), şi a mijloacelor materiale (mijloace circulante) care reprezintă o parte
componentă a bazei tehnico-materiale a producţiei. Mijloacele circulante în fermele agricole se
utilizează într-un singur ciclu de producţie, au durata de folosinţă sub un an şi sunt reprezentate
de: seminţe, îngrăşăminte, erbicide, fungicide, insecticide, furaje, apă, carburanţi, piese de
schimb, servicii sanitar-veterinare etc.
Aprovizionarea fermelor agricole cu aceste materiale trebuie să respecte cu stricteţe
termenele stabilite, deoarece întârzierile aduc perturbări în desfăşurarea normală a proceselor de
40
producţie. De obicei, fermele agricole îşi asigură prin aprovizionare o rezervă pentru 10-15 zile
faţă de termenul de folosire a mijloacelor materiale.
Deoarece rezultatele de producţie depind şi de cantitatea acestor mijloace materiale,
exploataţiile agricole trebuie să acorde o atenţie deosebită calculării corecte a necesarului de
mijloace circulante. Acest necesar se determină cu formula:
Mc = VNc+q,
în care:
Mc - necesarul anual de mijloace circulante;
V - volumul lucrărilor la care se utilizează mijloacele respective;
Nc - norma de consum pentru mijlocul respectiv;
q - rezerva ce se calculează în plus şi care este de 10-15% din necesar.
Necesarul de mijloace circulante pentru o exploataţie agricolă este influenţat de mai mulţi
factori, şi anume: structura producţiei, tehnologiilor aplicate, mijloacele fixe utilizate, condiţiile
de executare a lucrărilor etc..
Calcularea necesarului prezintă şi unele particularităţi pentru anumite mijloace circulante.
Astfel, cantităţile de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de producţiile planificate, de
dinamica specifică de consum a plantelor şi de potenţialul productiv al solurilor.
Stabilirea necesarului anual de carburanţi şi lubrefianţi se face pentru mai multe nevoi
privind executarea lucrărilor agricole, transportul tractoarelor şi maşinilor agricole, efectuarea
rodajului tractoarelor, motoarelor şi combinelor reparate, efectuarea de transporturi şi
funcţionarea motoarelor stabile.
Calculele se fac pentru carburantul principal pe baza volumului de lucrări şi a normelor
de consum, iar pentru ceilalţi carburanţi şi lubrefianţi se stabilesc în procente faţă de carburantul
principal. O atenţie deosebită trebuie să se acorde economisirii, evitării pierderilor la
aprovizionare, transportul, manipularea şi păstrarea carburanţilor.
Piesele de schimb pentru tractoare şi maşini agricole ocupă un loc important în grupa
mijloacelor circulante. Utilizarea acestora trebuie să se facă cu mare atenţie.
Când se scot la reformă tractoarele şi maşinile agricole, se urmăreşte recuperarea pieselor
ce vor putea fi refolosite. Problema recuperării se pune pentru piesele care prin recondiţionare,
vor permite funcţionarea tractoarelor încă în ciclu de producţie. Maşinile agricole reformate vor
41
fi demontate la centrele de reparaţii speciale, unde există condiţii ca recuperarea pieselor vechi să
se facă sub control de specialitate.
In vederea folosirii raţionale a fondurilor circulante trebuie o planificare corectă a
acestora, stabilirea unui raport corespunzător între fondurile de producţie şi fondurile de
circulaţie, aplicarea unui regim de economii, lichidarea pierderilor prin păstrare şi manipulare,
evitarea stocurilor supranormative, respectarea consumurilor specifice, folosirea intensă a
resurselor interne, aplicarea cu stricteţe a tehnologiilor avansate şi mărirea vitezei de circulaţie a
acestora.
Valoarea mijloacelor circulante necesare asigurării procesului de producţie şi reproducţie
atinge sume mari în exploataţiile agricole, datorită duratei lungi a ciclului de producţie, ceea ce
impune accelerarea rotaţiei acestor mijloace pentru îndeplinirea planului de producţie cu un
volum mai redus de mijloace materiale.
Circulaţia fondurilor materiale îmbracă trei forme:
- bani- rezerve de producţie
- rezerve de producţie - producţia finită;
- producţia finită - bani.
Rezultă că, cu cât mijloacele circulante vor trece mai repede dintr-o formă în alta, cu atât
rotaţia lor va fi mai accelerată, iar necesarul de fonduri circulante este mai mic şi ele se utilizează
mai eficient.
42
Titlul programului: Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Investeşte în oameni! Titlul proiectului: AgroManager
Editorul materialului: SC AgroAdvice SRL Data publicării: august 2011
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
