Suport LP Farmacologie (1)

Farmacologie – Lucrări practice

Facultatea de MedicinaDentara

FARMACOLOGIE - Lucrari practice

Lucrarea practică nr.1

Farmacopeea. Criterii de individualizare a planului terapeutic. Riscul terapeutic.

Instruirea şi norme de protecţia muncii

FARMACOPEEA :reprezinta cadrul oficial specific unei tari prin care se stabilesc - denumirile

- conditiile de calitate

- reguli de preparare

- controlul medicamentelor

- conservarea medicamentelor

- prescrierea medicamentelor.

Prima FARMACOPEE ROMANA a aparut in anul 1863 redactata de farmacistul Constantin Hepites in limba latina si romana

Farmacopeea este lucrarea principala ce ghideaza activitatea farmaceutica ,unele din prevederile ei interesand in egala masura pe medici si farmacisti.

In Farmacopee sunt cuprinse substante folosite in farmacie pentru prepararea medicamentelor:

# oficinale


# tipizate doar cele ce contin o singura substanta activa

care are o utilizare mai larga in tara noastra

Farmacopeea cuprinde monografii ale :

- substantelor medicamentoase simple organice sau anorganice

- produselor vegetale si animale

- formelor farmaceutice

- preparatelor oficinale sau galenice.

Aceste monografii asezate in ordine alfabetica au ca titlu principal denumirea in limba latina urmat de titlu tradus in limba romana si eventualele sinonime :

1. ACIDUM ACETILSALICILICUM

2. ACID ACETILSALICILIC

3. ASPIRINA.

Farmacopeea mai contine :

- monografii generale ce trateaza liniile generale privind

prepararea formelor farmaceutice in farmacii si industrie

si stabilirea conditiilor generale de calitate .

- metode generale folosite in controlul medicamentelor

- conditiile de calitate ale reactivilor folositi pentru

controlul calitatii medicamentului

- indicatii asupra toxicitatii medicamentului ;doze maxime

ce pot fi prescrise.

Farmacopeele se tiparesc la cativa ani . Actualmente utilizam FR X .Din cauza editarii rare a acestora apar anual suplimente ce completeaza editia.

Anual se elaboreaza cu caracter de lege “Nomenclatorul de medicamente si produse biologice de uz uman” in care sunt cuprinse toate substantele


medicamentoase si specialitatile farmaceutice din tara si din import admise a fi folosite in practica medicala precum si substantele si preparatele farmaceutice scoase din uz.

NOTIUNI INTRODUCTIVE

DEFINITII

Cea mai generala definitie a farmacologiei este aceea de

“stiinta ce se ocupa cu studiul medicamentului”

Denumirea de Farmacologie deriva de la grecescul

“pharmaken” =medicament (remediu)

FARMACOLOGIA:stiinta care studiaza toate aspectele interac-

tiunii dintre biosisteme si substantele chimice ,cuprinzand

notiuni privind originea ,structura chimica,proprietati fizico-chimi

ce ,utilizarile terapeutice si modul de administrare a substante-

lor studiate .

Medicamentul a aparut de la inceputul medicinii si a avut drept scop suprimarea durerii si ameliorarea unor procese ce puteau duce la moarte. Medicamentele erau utilizate ca atare sau ca extracte naturale .

Studiul medicamentului si a efectelor sale s-a perfectionat mult in timp ,ajungand ca acestea sa joace rolul unei adevarate

“sonde moleculare” in explorarea organismului si a mecanismelor vietii.(pompa de ioni,receptori)


MEDICAMENTUL

Se admite in general ca medicamentul este o substanta care ajuta la : - vindecarea care reprezinta scopul final al terapiei

- ameliorarea ce este realizata de majoritatea

medicamentelor

- prevenirea bolilor (vaccinurile,vitaminele)

- diagnosticarea bolilor (in anii `70,`80 a fost o

epoca de aur a diagnosticarii radiologice prin

utilizarea substantelor de contrast actualmente se

mai utilizeaza pentru CT)

DEFINITIA OMS : orice substanta sau amestec de substante ,biologic active care potrivit datelor stiintei medicale ,atunci cand este folosita conform regulilor ,permite:

a) – recunoasterea- prevenirea

- indepartarea

- atenuarea unor simptome patologice

b) - identificarea sau influientarea structurilor unor organe , a unor functii organice sau a comportamentului in

masura in care toate acestea servesc unui scop medical

FARMACOTERAPIA

Studiaza indicatiile medicamentului In scopul prevenirii vindecarii sau ameliorarii bolilor sau pentru stabilirea diagnosticului. Ea poate fi : # etiologica se trateaza cauza bolii

# patogenica tratament care are la baza reechilibrarea

mecanismelor fiziopatologice implicate in manifestarile

morbide


# simptomatica tratamentul se adreseaza acuzelor subiecti

ve ale bolnavului(algeziologia)

Terapia prin medicamente se poate face prin: - monoterapie adica folosirea in tratament a unui singur

medicament

- terapie complexa combinarea mai multor tipuri de terapie

(terapie medicamentoasa ,dietoterapie,fizioterapie)pentru

aceeasi boala –dischinezia biliara

- polipragmazia utilizarea mai multor medicamente sau

tipuri de terapie pe baza unor criterii nestiintifice

Terapia poate fi : - de baza folosita in mod curent pentru o mare parte din bolnavii cu acelasi diagnostic

- de atac

- de intretinere ultimile doua tin de momentul

administrarii si de doze

PLANUL TERAPEUTIC Intotdeauna terapia se va efectua dupa un plan de actiune.

El trebuieste a fi individualizat dar obligator se urmaresc cateva

obiective :

1. “PRIMUM NON NOCERE”2. bilantul sa fie pozitiv adica tratamentul sa aduca beneficii

terapeutice

3. eficacitatea maxima a medicamentului folosit4. tratamentul sa aiba ca efect ameliorarea starii generale a

bolnavului

5. sa se realizeze o concentratie plasmatica eficienta a


camentului ales in conditiile in care momentul ,locul

administrarii si perioada de tratament sunt cele mai

adecvate pentru bolnavul respectiv.(cronoterapia)

6. efectele secudare sa nu puna in pericol viata bolnavului7. tratamentul sa poata fi supravegheat de bolnav8. tratamentul sa fie economic.

RISCUL TERAPEUTIC - inevitabil (imprevizibil) caracterisic oricarui medicament,

indiferent de calea de administrare sau forma medicamen-

toasa.

- acceptat in cazul substantelor active dar cu efecte toxice

(citostaticele)- calculat care insumeaza riscul administrarii medicamen-

tului respectiv ,forma de boala ,afectiunile asociate pe care le prezinta bolnavul

Terapia medicamentoasa poate fi utilizata in scop :

- curativ –tratamentul afectiunilor de baza si a complicatilor- profilactic – pentru prevenirea declansarii diferitelor

forme de boala (vaccinarile ,vitaminoterapia ,antibiotico

terapia profilactica)- diagnostic –pentru precizarea diagnosticului a diagnosticului diferential ,stabilirea

stadiilor evolutive ale bolilor.

Trebuie facuta diferentierea dintre medicament si toxic

TOXIC sau OTRAVA se intelege in general orice substanta conceputa sau aleasa in scopul de a provoca tulburari functionale ,leziuni organice sau moartea organismului care vine in contact cu ea .

De retinut ca orice medicament administrat in cantitate mai mare decat cea permisa sau in conditii necorespunzatoare poate deveni toxic. De asemenea substante folosite in procesul de productie daca sunt introduse in cantitati mai mari decat normele de securitate a muncii devin toxice.


Doze şi unităţi de măsură utilizate în farmacologie. DOZE

1. În funcție de efectul therapeutic:

- doza minimă terapeutică- doza maximă terapeutică- doza toxică- doza letală- doza optimă

Diferența dimtre doza minimă și maximă terapeutică= latitudine terapeutică

2. În funcție de modul de administrare:

- doza parțială

- doza pe zi (pro die)

- doza totală

- doza de atac

- doza de întreţinere

+ doza unică

- doza de deposit

La copii doza se calculează după formula:

Greutateacopilului75

x dozaadultului x factor de corecţie


Factorul de corecție este:

- 0 – 1 an: 1,8- 1 – 6 ani: 1,6- 6 – 10 ani: 1,4- 10 – 14 ani: 1,2- Adult: 1

La bătrâni:

- Peste 60 ani doza se calculează la o treime sau la jumătate din doza adultului

Experimental se utilizează următoarele tipuri de doze:

- DE50 – eficace 50%- DL05 – letală minimă- DL50 – letală medie- DL100 – letală absolută

Indicele terapeutic

¿= DL50DE 50

≥ 10

UNITĂŢI DE MĂSURĂ

- Precise:- Gramul- Miligramul- Picătura

1g apă distilată XX picături1g tinctură L picături1g alcool absolut LXVIII picături1g alcool 95◦ LXIV picături1g eter XC picături

- aproximative: - linguriţa:

- 5 g apă- 6,5 g sirop


- 4,5 g ulei- Lingura de supă:

- 15 g apă = 15 ml soluţie apoasă- 20 g sirop- 13 g ulei

- Păhărelul de lichior = 25 – 30 ml- Ceaşca de cafea = 50 ml- Paharul de vin = 75 – 100 ml- Paharul de apă = 150 – 200 ml- O linguriţă rasă = 1,5 – 2,5 g pulbere- O linguriţă cu vârf = 2,5 – 5 g pulbere- Un vârf de cuţit = 0,5 – 1g


FARMACOGRAFIE

Lp 4 –Principiile prescrierii raţionale a medicamentelor. Redactarea reţetei medicale.

Reţeta medicală

Reţeta reprezintă un document legal, uneori cu importanţă medico-judiciară, de corespondenţă între medic şi farmacist referitor la eliberarea medicamentelor.

Reguli generale de prescriere a reţetelor

1. Reţetele se prescriu în limba oficială a ţării sau în limba latină. Se scriu cu pix, cerneală. Se vor scrie citeţ, fară ştersături sau adausuri ulterioare.

2. Dozele se prescriu ca doze terapeutice, cantitatea se scrie cu cifre arabe iar unitatea de masură este gramul. Dozele se scriu una sub alta de preferinţă aliniate.

3. Dacă se folosesc doze mai mari decât dozele maxime admise de farmacopee, în dreptul acestora se trece expresia "sic volo!" din latină, adică "aşa vreau!".

4. Dacă două substanţe se prescriu în aceeaşi doză se barează vertical iar în dreapta se trece "aa" şi doza din fiecare o singură dată.

5. Dacă dorim ca excipientul să fie completat până la o anumită cantitate se va folosi cuvîntul "ad" adică "până la". Dacă vrem ca farmacistul să completeze atât cât ştie el, folosim prescurtarea "q.s." adică "în cantitate suficientă".

6. Pe acelaşi exemplar de reţetă folosim notaţia Rp./ în dreptul fiecărui medicament. Denumirile medicamentelor şi substanţelor medicamentoase se notează cu literă mare fără prescurtări sau folosirea formulelor chimice.

7. Părţile unei reţete medicale nu se despart. Dacă se doreşte scrierea reţetei şi pe a doua faţă, atunci pe prima faţă, jos, se scrie "verte!" adica "întoarce!" în limba latină, şi se continuă scrierea reţetei şi pe a doua faţă. Medicamentele se separă între ele prin simbolul


"#" sau "-//-" iar spaţiul ramas liber pe reţetă se umple cu un semn de forma lui "Z", pentru a nu permite adăugarea de alte medicamente.

8. Dacă reţeta este scrisă pentru uzul medicului, la instrucţie se poate scrie "Pro me" adică "pentru mine" iar farmacistul va şti că reţeta este scrisă pentru uzul medicului şi nu mai trebuie să transcrie pe ambalaj modul de administrare al medicamentului.

9. Cantitatea totală de doze, la subscripţie, se trece în reţetă cu cifre romane.

10. Doza substanţelor toxice se scrie în cifre şi litere, iar în plus, pentru stupefiante, se foloseşte un formular special de reţetă, imprimat cu timbru sec. Pe acest formular se poate prescrie numai un medicament stupefiant. Cantitatea maximă prescrisă obişnuit este doza maximă pe 3 zile. Excepţie în durerile din neoplasme, infarct miocardic, arterita obliterantă. Reţetele cu reducere sau cu gratuitate se scriu în dublu exemplar, maxim trei medicamente pe un formular de reţetă.

11. Orice reţetă se încheie cu data eliberării, semnătura şi parafa medicului. Dacă se doreşte repetarea reţetei, de un număr de ori, se va scrie "Repetatur Nr.", urmat de numărul de repetări cu cifre romane, dacă nu se doreşte repetarea reţetei se va scrie "Non repetatur".

Prescurtări din limba latină folosite la redactarea reţetei

aa = ana = din fiecare

ad. = până la

D.I.D. aeq. = divide in doses aequale = împarte în doze egale

D.S. = detur signetur = dă şi etichetează

D.T.D. = detur tales doses = dă asemenea doze

M.f. = misce fiat = amestecă şi fă

m.f.p. = amestecă şi prepară pulbere

m.f.s. = amestecă şi prepară soluţie

m.f.supp. = amestecă şi prepară supozitoare

m.f.ung. = amestecă şi prepară unguent


p.c. = post cibum = după mese

p.r.n. = pro re nata = ocazional, după împrejurări

pro me = pentru mine

q.s. = quantum satis = în cantitate suficientă

repetatur = a se repeta

Rp. = recipe = ia, primeşte

sic volo = aşa vreau

Redactarea reţetei medicale

Putem împarţi didactic reţeta, în forma ei integrală, în urmatoarele parţi:

1 - Inscripţia

2 - Invocaţia

3 - Prescripţia

4 - Subscripţia

5 - Instrucţia

6 - Adnotaţia.

Distingem trei tipuri de reţetă: (1) magistrală, (2) oficinală si (3) tipizată, ce diferă între ele doar prin prescripţie şi subscripţie (părţile 3 şi 4), celelalte parţi fiind identice la toate cele 3 tipuri de reţetă.

Vom începe prin a descrie aceste părţi la reţeta magistrală:

1. Inscripţia (sau antet) denumită uneori şi superscripţie, cuprinde:

a) Informaţii referitoare la unitatea de unde se eliberează reţeta:

- denumirea şi ştampila unităţii de unde s-a eliberat reţeta,

b) Informaţii referitoare la pacient:


- numele şi prenumele bolnavului

- vârsta pacientului

- sexul pacientului

- adresa pacientului

- numarul fişei pacientului, sau cel din registrul de consultaţii sau al foii de observaţie

- diagnosticul bolii pacientului

c) date referitoare la medic (în partea de jos sau la sfirşitul retetei):

- semnătura şi parafa medicului, uneori şi numărul de cod al medicului

d) data eliberării reţetei

Observaţie: toate acestea sunt absolut necesare, pentru evitarea oricăror erori ce s-ar putea ivi, în legătura cu predarea reţetei, sau cu concordanţa dintre vârsta pacientului şi doza indicată, sau concordanţa dintre diagnostic şi medicamentele recomandate etc.

Aceste date sunt importante pentru securitatea pacientului, medicului şi în anchetele medico-judiciare. Ele permit evitarea unor încercări de fraudă, şi dau posibilitatea farmacistului să sesizeze eventualele erori în tratamentul prescris (ex.: în caz de dubiu, farmacistul poate lua legătura cu medicul ce a emis reţeta sau poate sesiza prezentarea tardivă a pacientului, cu reţeta la farmacie, când boala a evoluat, iar medicamentele prescrise iniţial nu mai corespund etc).

2. Invocaţia este reprezentată de prescurtarea Rp./ a cuvântului latinesc "recipe" care înseamnă "ia" sau "primeşte" şi care marchează începutul reţetei propriu - zise. Prin acest cuvînt medicul se adresează farmacistului solicitînd onorarea reţetei.

3. Prescripţia. La reţeta magistrală, este partea în care se indică substanţele ce intră în componenţa medicamentului şi cantităţile necesare din fiecare.

După rolul pe care îl au în tratament, substanţele se scriu într-o anumită ordine:

a) Substanţa activă de bază sau "remedium cardinale" în limba latină, cu rol principal în tratament şi care se află obligator în orice reţetă magistrală.


Doza uzuală, obişnuită a substanţei active ce se trece în reţetă este DozaTerapeutică/1dată = 1/2 din DozaMaximă/1dată, aceasta din urmă fiind trecută în Farmacopee.

b) Adjuvantul (ajutătorul) sau "remedium adjuvans" în limba latină, este substanţa activă care completează sau întareşte efectele medicamentului de bază, sau atenuează unele efecte nedorite; el poate lipsi din retetă.

Doza uzuala ce se trece în reţetă pentru substanţa cu rol adjuvant este de obicei cuprinsă între 1/3 -1/5 din DozaMaximă/1dată.

Observaţie:

La asocierea a doua substanţe medicamentoase (ex. substanţa A si substanţa B) putem obţine urmatoarele situaţii:

- efectul final C este egal cu efectul substanţei A plus efectul substanţei B (C = A + B), este efectul de sumaţie sau adiţie simplă.

- dacă efectul final C este mai mare decât suma simplă a efectelor celor două substanţe A si B luate separat, atunci efectul este de potenţare (C>A+B) şi este de obicei un efect dorit, atunci cînd asociem două substanţe medicamentoase.

- dacă efectul C este mai mic dacât efectul substanţei A plus efectul substanţei B (C<A+B), atunci efectul este de inhibiţie reciprocă, efect nedorit în tratament.

c) Corectivul (corectorul) sau "remedium corigens" în limba latină, se include în reţetă pentru a corecta unele proprietăţi nedorite ale substanţelor active în ceea ce priveste gustul, mirosul, culoarea, acţiunea iritantă; de asemenea, poate avea rol în solubilizarea, omogenizarea, emulsionarea unor soluţii; poate lipsi din reţetă. În cazul medicamentelor sub formă de soluţie volumul corectorului este de 20% sau 1/5 din volumul final al soluţiei. Corectivul este inactiv din punct de vedere farmacodinamic.

d) Excipientul sau vehicolul este substanţa care determină consistenţa formei farmaceutice (lichidă, semisolidă, solidă) şi este în mod obişnuit lipsit de activitate farmacodinamică; de regulă nu poate lipsi din reţetă. În ceea ce priveşte ocuparea ultimului loc în prescripţie, există şi excepţii cum ar fi infuzia si decoctul.

Observaţii:


- Substanţele se scriu unele sub altele, cu literă mare la început, în denumirea româna sau latină, fară prescurtari şi nu în formule chimice (ex.: scriem Clorură de sodiu şi nu NaCl). Cantităţile de substanţe se exprimă în grame (simbolul pentru gram în reţete este un g simplu, fară punct) iar la cele în doze foarte mici, se trece doza în cifre şi litere pentru a evita erorile. Cantităţile trecute în reţetă reprezintă fie doza parţială fie doza totală, pentru toată durata tratamentului.

- Când două sau mai multe substanţe medicamentoase se prescriu în doze egale, nu se va trece de două ori aceeaşi cantitate, ci se va trage o linie verticalaă în dreptul acelor substanţe, iar în dreapta liniei, la mijloc, se va scrie prescurtat "aa", de la cuvîntul latinesc "ana" care înseamnă "din fiecare". Apoi doza se va scrie o singură dată; reiese că din fiecare substanţă se va lua doza indicată, o singură dată.

- Indicarea cantităţii de excipient se face în funcţie de forma farmaceutică; în unele cazuri se specifică exact cantitatea de excipient necesară; în alte cazuri în dreptul excipientului se indică greutatea sau volumul total al formei farmaceutice, precedat de cuvântul "ad" din limba latină, adică "până la" (exprimare frecvent folosită în reţetă, şi care permite medicului să nu mai calculeze efectiv cantitatea exactă de excipient). Când se prescriu forme medicamentoase pe care bolnavul le primeşte sub formă divizată (ex.: supozitoare, comprimate, capsule etc.) în loc de cantitatea prescrisă de excipient se poate scrie "qs" prescurtare de la latinescul "quantum satis" şi care înseamnă "cantitate suficientă". În acest din urmă caz, ne bazăm pe experienţa farmacistului, care va şti să completeze reţeta cu atât excipient cât cere forma farmaceutică respectivă.

- Scrierea dozelor se face cu cifre arabe când unitatea de masură este gramul şi cu cifre romane când unitatea de masură este mililitrul sau picătura (această ultimă regulă este frecvent încălcată, în practică, folosindu-se doar cifrele arabe).

- Cantităţile se scriu unele sub altele, de preferinţă aliniate, pentru estetica reţetei.

4. Subscripţia la reţeta magistrală este partea de reţetă în care medicul indică farmacistului:

a) forma farmaceutică dorită

b) numărul dozelor parţiale necesare întregului tratament şi care se notează cu cifre romane

c) multiplicarea sau divizarea dozei indicate la prescripţie

Aceste indicaţii se dau în reţetă sub forma unor prescurtări:


- termenul convenţional de introducere a subscripţiei este prescurtarea M.f. de la latinescul "misce fiat" adică "amestecă să fie", urmat imediat de forma farmaceutică (ex.: pulbere, soluţie, unguent, supozitoare, clismă etc.)

- când medicamentul trebuie preparat într-un număr de doze parţiale (ex. în 15 doze), iar la prescripţie s-a trecut doza pentru o dată, se va specifica acest număr cu cifre romane întotdeauna (ex. XV) şi se va folosi formula: "D.T.D. Nr." de la latinescul "detur tales doses" adică "da aceste doze" urmat de numărul de doze scris cu cifre romane.

Dacă la prescripţie cantităţile de substantă reprezintă doza totală, pentru toată perioada tratamentului, la subscripţie se va indica în câte doze parţiale trebuie să fie împărţită acea cantitate, folosind formularea "D.I.D. aeq. Nr." de la latinescul "divide in doses aequales" adică "împarte în părţi egale" urmată de numărul de doze scris cu cifre romane.

Cînd la subscripţie nu avem ceva deosebit de indicat (situaţie frecvent întâlnită la scrierea reţetelor oficinale) se poate folosi o formulare generală, ca de exemplu F.s.a. de la latinescul "fiat secundum artem" adică "să fie după regulile artei" (profesiunii), prin care se arată toată încrederea medicului în farmacist că va şti să efectueze reţeta corect, fără a mai avea nevoie de alte indicaţii.

5. Instrucţia cuprinde indicaţiile ce se dau bolnavului pentru urmarea corectă a tratamentului. Această parte începe cu iniţialele D.S. de la latinescul "detur signetur" adică "dă şi etichetează", ceea ce implică responsabilitatea farmacistului, ca în cazul în care a acceptat reţeta să o efectueze, să o elibereze şi să transcrie pe eticheta de pe ambalaj modul de administrare al medicamentului.

Indicaţiile la instrucţie se trec într-o anumită ordine:

Astfel după iniţialele D.S. se va trece calea de administrare ex.: oral, extern (pe tegumente şi mucoase), injectabil, inhalaţii, intrarectal, intravaginal, instilaţii (administrare prin picurare) etc., apoi doza parţială, de câte ori pe zi şi câte zile.

Cifrele vor fi notate cu cifre arabe, iar toate indicaţiile se dau cât mai pe înţelesul pacientului.

După aceste date se dau, în continuare, indicaţiile cât mai clar, pentru administrarea corectă a medicamentului (ex.: înainte de masă, seara la culcare, se va agita înainte de întrebuinţare etc.).


Dacă tratamentul medicamentos trebuie repetat, se va scrie pe reţetă în partea de sus "Repetatur Nr." urmat de numărul de repetări, scris cu cifre romane, iar dacă tratamentul nu trebuie repetat şi se doreşte reţinerea reţetei pacientului la farmacie, se va scrie în partea de sus "Non repetatur", adică "Nu se va repeta".

Reţeta se încheie cu data, semnătura şi parafa medicului.

6. Adnotaţia este partea ce apare pe reţetă cînd aceasta a fost executată la farmacie şi cuprinde:

- ştampila farmaciei;

- calculul preţului medicamentelor;

- eventualele adausuri făcute de farmacist, pentru prepararea corectă a reţetei (farmacistul poate face modificări sau înlocuiri doar ale corectivului şi excipientului, substanţele inactive farmacodinamic din reţetă);

- semnătura farmacistului.


DEMONSTRAREA EXPERIMENTALĂ A ACŢIUNII MEDICAMENTELOR

Lp 9 - Demonstrarea experimentală a acţiunii neurolepticelor şi tranchilizantelor asupra capacităţii de explorare la şoareci.

1. Testul plăcii perforate

Se foloseşte o placă cu dimensiunile de 40-40 cm şi groasă de 2 cm cu

16 găuri având fiecare diamentrul de 3 cm dispuse regulat.

Placa se aşează pe un taburet răsturnat încât găurile să apară fără

fund.

Marginile planşetei trebuie să fie la 30 cm de orice obstacol.

Experienţa se execută la lumina artificială şi în linişte.

Se folosesc trei animale tratate cu :

- diazepam 10 mg/kg.c. intraperitoneal

- clorpromazină 5mg/kg.c. intraperitoneal

- ser fiziologic 0,5 ml/kg.c. intraperitoneal

După 10-15 minute se plasează câte un animal pe planşetă şi se numără

câte găuri explorează în 5 minute.

Martorul cu ser fiziologic explorează toate găurile, cel cu diazepam este

mai puţin activ, iar cel cu clorpromazină este complet dezinteresat.


2. Testul evaziunii

Experienţa se face pe şoareci.

Într-o cutie paralelipipedică se introduce un plan înclinat (o

scândură), acoperită cu o sită fină.

Se tratează 3 animale ca la experienţa anterioară.

Se plasează apoi pe fundul cutiei şi se menţin 10 secunde fiind

separate de planul înclinat timp de 5 minute.

Ceilalţi doi sunt mai lenţi, iar cel cu clorpromazină nu explorează

aproape deloc.

Demonstrarea experimentală a acţiunii neurolepticelor asupra motilităţii spontane

TESTE DE INCAPACITATE MOTORIE

1. Testul tracţiunii ( JOLOU- COURVOISIER)

Este nevoie de un dispozitiv simplu dintr-un fir metalic cu diametrul

de 2 - 3 mm fixat pe 2 suporţi la o distanţă de 25 cm şi la 30 cm de planul

mesei.

Experienţa se face pe şoareci care se tratează astfel :

- primul cu clorpromazină de 5mg/kg.c. intraperitoneal

- al 2-lea cu ser fizilogic 0,5 ml intraperitoneal


Animalul ( şoarecele ) prins de pielea spatelui şi de ceafă se plasează

pe acest fir cu labele anterioare şi lăsat liber.

Animalul normal va efectua o redresare rapidă în 5 minute şi anume se

prinde cu cel puţin o labă posterioară de fir.

Animalul cu clorpromazină nu se mai poate redresa.

Testul indică fie o deprimare a unor reflexe normale , fie o miorelaxare.

2. Testul şemineului ( BOISIER )

Se foloseşte un tub de sticlă de 30 cm lungime şi 22-28 mm diametru ( în funcţie de

mărimea şoarecelui ) care la 20 de cm de unul dintre capete are un reper marcat

În tubul orizontal introducem un şoarece care este împins cu o vergea de

lemn sau de sticlă până la celălalt capăt.

În acest moment tubul se aşează în poziţie verticală încât animalul se află

cu capul în jos.

Animalul normal urcă cu spatele şi ajunge la reper în mai puţin de 30

secunde.

Şoarecele tratat cu clorpromazină nu mai are putere să urce.

Demonstrarea experimentală a acţiunii anticonvulsivante.

Se poate face urmărind efectul protector faţă de convulsii care pot fi

produse din variate substanţe sau administrare de şocuri electrice.


Vom arăta modul de evidenţiere a efectului protector faţă de convusiile

induse de :

- stricnină

- pentetrazol

- şocuri electrice

MATERIAL ŞI METODA

Se lucrează pe loturi de şoareci albi 10 – 20 de ambele sexe.

Lotul 1 – primeşte stricnină 0,1 mg / kg.c. intraperitoneal

Lotul 2 – primeşte→ stricnină 0,1 mg / kg.c. intraperitoneal

→ fenobarbital 50 mg / kg.c. intraperitoneal cu ½ oră

înainte de stricnină.

Lotul 3 – primeşte pentetrazol 100mg / kg.c. subcutan.

Dozele administrate de stricnină şi pentetrazol sunt 100% convulsivante la

şoarece.

Animalele din Lotul 1 şi 3 care au primit numai substanţe convulsivante

fac în totalitate convulsii tonico-clonice şi mor.

Animalele din Lotul 2 care au primit şi substanţă anticonvulsivantă sunt

protejate şi pot face uneori contracţii clonice slabe, dar nu tonico-clonice

generalizate.


Pentru evidenţierea efectului protector faţă de convulsiile induse de

şocurile electrice se utilizează două loturi de şoareci :

Lotul 1 - primeşte fenobarbital 50 mg / kg.c. intraperitoneal cu o 1 oră

înainte de şoc.

Lotul 2 - nu primeşte nici o substanţă.

Şocurile electrice se aplică pe urechile şoarecilor cu şocuri rectangulare

cu durată şi intensitate reglabilă.

Lotul 2 - va face convulsii tonico-clonice în totalitate mortale.

Lotul 1 – protejat face uneori convulsii clonice dar niciodată mortale.

Convulsiile la şoareci se mai pot produce cu :

- picrotoxină

- nicotină

- convulsii audiogene


Lp 10-Evidenţierea acţiunii anestezicelor locale

Efectul anestezic local se poate evidenţia prin oricare din următoarele

metode de administrare :

- topică

- intrarahidiană

- tronculară

- intravasculară

MATERIAL ŞI METODA

A. PE MUCOASE ( testul REGNIER)

Se utilizează iepuri adulţi.

Acestora li se instilează în unul din sacii conjunctivali a unui ochi

câteva picături dintr-o soluţie de xilină 1%.

După câteva minute cu ajutorul unui tampon de vată efilat se atinge

mucoasa conjunctivală ( tamponul se manevrează din lateral pentru a nu

speria animalul )

La ochiul unde nu s-a instilat anestezic se observă apariţia reflexului de

clipire.

La ochiul care a fost anesteziat se observă absenţa reflexului de clipire

ceea ce denotă anestezierea terminaţiilor nervoase libere la acest nivel.


B.PE TEGUMENTE

Se utitlizează broaşte decapitate care sunt atârnate de un stativ cu

ajutorul unui cârlig ascuţit ( de manibulă ).

După câteva minute se introduce una din labele posterioare într-un

pahar Berzelius care conţine un acid tare ( clorhidric sau sulfuric ).

Se constată apariţia unor contracţii ample ale membrelor şi trunchiului

animalului ce caută reflex să înlăture agentul nociv (contracţiile se produc în

relaţie cu intensitatea excitantului după legile lui Pflüger ).

După aceea se spală bine laba broaştei de mai multe ori cu ser

fiziologic până la îndepârtarea completă a acidului de pe tegumentul labei.

Laba se introduce apoi într-o soluţie de xilină şi se repetă

introducerea în soluţie de acid ( la aceeaşi concentraţie ).

Se observă că nu se mai produc contracţii ale musculaturii labei

introduse în acid ( sau dacă se produc sunt mai slabe ) .

Se poate efectua experimentul şi cu cocaină, dar efectul este mult

mai bun ( anestezic ). Se observă deci că anestezicul protejează prin

blocarea receptorilor periferici ai durerii.

Efectul anestezic este mult mai evident pe mucoase.

Lipsa sau scăderea amplitudinii contracţiilor musculare ( sub anestezic )

arată că efectul local asupra terminaţiei libere tegumentare împiedică

receptarea stimulilor nociceptivi.


Lp12- Utilizarea sistemului Biopac MP 100 pentru validarea unui model experimental de hipertonie cu ketamină

Sistemul BIOPAC MP100 este un sistem de achiziţionare de date bazat pe

ordinator (PC) care îndeplineşte două funcţii simultane: înregistrare de date şi sistem de

afişaj electronic, dar care depăşeşte limitele fizice ale unui sistem uzual.

Achiziţia datelor implică preluarea semnalelor (de obicei analogice) şi trimiterea

lor la ordinator, unde sunt afişate pe ecran şi înmagazinate în memoria calculatorului

pentru examinări ulterioare. Reprezentările grafice sau numerice ale datelor pot fi de

asemenea reproduse în vederea utilizării cu alte programe.

Sistemul MP100 este alcătuit din mai multe componente majore clasificate în

hardware şi software.

Softul inclus AcqKnowledge® permite editarea datelor şi afişarea grafică sau

numerică a datelor pe ecran şi are patru funcţii generale:

- controlează procesul de achiziţie de date;

- efectuează calcule în timp real (cum ar fi determinarea ratei, filtrarea şi

medierea analogică sau digitală în timp real: on-line sau după achiziţie: off-

line);

- efectuează transformări postachiziţie (funcţii matematice);

- efectuează comenzi de “management” a documentelor (salvare, printare

etc.).

Hardul are ca şi componentă esenţială unitatea de achiziţie de date MP100A

care preia semnalele de la electrozi şi le converteşte în semnale digitale care pot fi

procesate de ordinator.

Sistemul se conectează la ordinator printr-o interfaţă inclusă: cardul ISA.


Fig. 13: Sistemul BIOPAC MP 100

Sistemul mai include un modul de interfaţă universală UIM 100A utilizat pentru

conectarea unor alte dispozitive externe. Acest modul se conectează la unitatea

MP100A prin două cabluri: unul analogic şi altul digital, care au conectori diferiţi (36).

Tot din hard face parte şi transformatorul curent alternativ/curent continuu care

asigură şi protecţia în utilizarea sistemului.

Ordinatorul (PC) utilizat de sistem îndeplineşte condiţiile:

- este echipat Windows®,

- are minimum 50 MBiţi spaţiu liber pe hard disc plus încă 4 MBiţi pentru

programul AcqKnowledge®,

- procesorul are frecvenţa minimă 66 MHz, cu coprocesor matematic,

- conţine cel puţin 8MB RAM memorie,

- slot ISA pe 8 sau 16 Biţi,

- mouse, tastatură, monitor color, imprimantă color.

Dacă se doreşte stocarea de date complexe pentru perioade mai lungi poate

fi necesar mai mult spaţiu liber pe hard disc.

Pentru modelul animal s-au utilizat şobolani albi Wistar în greutate de 20020 g,

păstraţi în condiţii standard de hrană, cu apă ad libidum şi cu un ciclu lumină întuneric

de 12 ore.

Animalele au fost împărţite pe loturi şi injectate cu Ketamină folosindu-se

preparatul Vetased®, soluţie injectabilă, Ketamină clorhidrat 10%, produs de A&S


International pentru uz veterinar. S-au utilizat doze de 2 - 4 mg/100g.

S-au ales astfel loturile ca să se poată compara efectul hipertonizant al

Ketaminei utilizat ca anestezic comparativ cu alte anestezice barbiturice (Methohexitone

sodium). Celelalte loturi verifică efectul miorelaxantelor pe hipertonia produsă de

Ketamină, validând astfel modelul de spasticitate propus de noi.

În mod special s-au studiat loturile de animale anesteziate cu ketamină, în

condiţiile descrise, demonstrându-se potenţarea efectului miorelaxant prin combinarea

unor agenţi farmacologici ce acţionează la diferite nivele (Diazepam + Baclofen şi

Baclofen + Dantrolen).

După anestezia cu Ketamină s-a executat, pe animalul fixat pe un suport, o

incizie oblică pe faţa internă a coapsei, punându-se în evidenţă muşchiul gracilis. S-a

procedat apoi la izolarea nervului femural printr-o disecţie atentă a aponevrozei şi a

muşchiului gracilis pentru a evita sângerările masive. După izolare nervul a fost încărcat

pe ansa electrodului de stimulare, la aproximativ 5mm profunzime în grupul muscular

format din muşchii vastus lateralis şi rectus femori (fig. 14).

Fig. 14: Modelul animalS-au folosit electrozi de culegereelectrozi de culegere:

- aciculari - au fost inseraţi la 2 - 3 mm profunzime în grupul muscular format de

vastus lateralis şi rectus femori,

- de suprafaţă - utilizaţi pentru electromiograma globală, electrozii au fost plasaţi

pe suprafaţa aceluiaşi grup muscular,


- pentru potenţialele evocate corticale au fost confecţionaţi, în acest scop,

electrozi de suprafaţă concentrici, focali, din argint.

În cazul culegerii electromiogramei globale, electrozii (confectionaţi special) au fost plasaţi pe suprafaţa aceluiaşi grup muscular (fig.15).

1.0000 2.0000 3.0000 4.0000seconds

-5.00000

0.00000

5.00000

10.0000

mV

EMG1

0.0000 122.50 245.00 367.50Hz

0.00000

0.01974

0.03949

0.05924

mV

Magn

itude

Fig. 15: Tonus muscular crescut evidenţiat pe traseul EMG înregistrat cu electrod coaxial monofilar; anestezie cu Ketamină. Analiza spectrala a semnalului arata creşterea numărului de componente de frecvenţă.

Înregistrarea electrofiziografică a modificărilor contracţiei musculare s-a făcut

simultan: a potenţialului evocat periferic - PEM şi a potenţialului evocat central – PEC

(fig.16, 17)

50.000 100.00 150.00 200.00milliseconds

-0.44375

0.00000

0.44375

0.88751

Vol

ts

Ana

log

inpu

t

-1.02003

-0.51001

0.00000

0.51001

Vol

ts

Ana

log

inpu

t

Fig. 16: Înregistrarea simultană a potenţialului evocat muscular (PEM) şi a potenţialului evocat central (PEC) – tehnica medierii on-line.tehnica medierii on-line. PEM : latenţa 2.5 ms . Potenţialele cu latenţă de 45 ms ar putea fi potenţiale H declanşate pe calea arcului reflex

0.0000 6.5000 13.000 19.500milliseconds

-3.11998

0.00000

3.11998

6.23996

mV

Chan

nel 1


Fig. 17: Potenţial evocat muscular mediat: latenţă 2,1 ms, amplitudine 7,2 mV. TehnicaTehnica medierii medierii off – lineoff – line

Pentru a putea valida modelul experimental s-au urmărit strict diferenţele dintre

câţiva parametri în hipertonia produsă de ketamină şi modificările acestora după

administrarea de miorelaxante (fig. 18 şi 19):

Înregistrarea activităţii spontane arată o creştere a acesteia în cazul

anesteziei cu ketamină, în timp ce după administrarea de diazepam, arată o

activitate spontană diminuată.

Indicele de integrare a semnalului (aria cuprinsă de semnal) arată o

diferenţă: în anestezia cu ketamină de 0,0553 mV/s, iar după administrarea de

diazepam scade până la 0,0404 mV/s.

Puterea medie a componentelor de frecvenţă pentru primul semnal

(ketamină) este de 1,2 x 10-3, iar după administrarea de diazepam, puterea medie

a componentelor de frecvenţă din spectru scade la 1,22 x 10-5.

A. 14.500 15.000 15.500 16.000seconds

-1.00000

0.00000

1.00000

2.00000

mV

EM

G1

B. 0.0000 122.50 245.00 367.50Hz

0.00000

0.00374

0.00749

0.01123

mV

Mag

nitu

de

Fig. 18:

A. Electromiograma după anestezia cu ketamină (creştere a activităţii spontane). Indicele de integrare al semnalului este 0.0553 mV/s

B. Spectrul de putere frecvenţă al acestui semnal: puterea medie a componentelor de frecvenţă

este de 1.2 x 10 –3.


A28.000 28.500 29.000 29.500seconds

-1.00000

0.00000

1.00000

2.00000

mV

EMG1

B 0.0000 122.50 245.00 367.50Hz

0.00000

0.00344

0.00688

0.01033

mV

Mag

nitu

de

Fig. 19:

A. După administrarea de diazepam: activitate spontană diminuată - scăderea indicelui de integrare până la 0,0404 mV/s.

B. Puterea medie a componentelor de frecvenţă din spectru scade la 1,22 x 10-5.

***

În concluzie, programele de calculator oferă astăzi o largă paletă de aplicaţii

în cercetarea farmacologică, de la producerea de noi medicamente şi

simularea mecanismelor intime de interacţiune medicament-receptor la

procesarea seriilor de date obţinute din studiul experimental şi clinic din

farmacocinetică, farmacodinamică şi toxicologie.

Deşi facilităţile oferite de aceste programe sunt numeroase, ele trebuie

utilizate în cunoştinţă de cauză, având permanent în vedere mai ales limitele

utilizării computerului în cercetare; orice folosire neadecvată sau în exces

poate masca fenomenele reale sau poate duce la interpretări eronate.

Principalul scop al utilizării programelor de computer este de a pătrunde în

intimitatea proceselor de interacţiune medicament-receptor care reprezintă un

mare pas spre obiectivul major al farmacologiei - tratamentul ţintit.


Lp 13-Teste de comportament pentru studiul durerii. Evaluarea capacităţii de explorare la şoarece; influenţa comportamentului spontan; parametric fiziologici modificaţi de durere (respiraţia, temperatura)

D. TESTE IN VIVO

D.1. Evaluarea experimentală a algeziei şi analgeziei prin mecanism periferic

D. 1.a. Introducere

Multe din aşa numitele analgezice periferice prezintă proprietăţi antiinflamatoare, iar în unele cazuri prezintă şi efect antipiretic, pe lângă efectul analgezic. Pentru multe dintre ele, a fost elucidat mecanismul de acţiune ; acesta constă în inhibarea ciclooxigenazei din calea de sinteză a prostaglandinelor. Fără îndoială, noile analgezice periferice trebuie să fie testate nu numai pentru activitatea in vitro asupra ciclooxigenazei, dar şi pentru activitatea in vivo. Cele mai comune metode de măsurare a activităţii analgezice periferice sunt testele writhing la şoarece, cu diferite modificări, şi testul Randall-Selitto la şobolan.

D.1.b. Testul contorsionării (writhing test)

Durerea este indusă prin injectare de substanţe iritante în cavitatea peritoneală la şoareci. Animalele reacţionează cu o modificare caracteristică a comportamentului, de întindere, numită contorsionare.

Testul este potrivit pentru detectarea activităţii analgezice, deşi unii agenţi psihoactivi au efecte asemănătoare. Un agent iritant, cum ar fi fenilquinona sau acidul acetic, este injectat intraperitoneal la şoareci, după care se evaluează reacţia de întindere. Reacţia nu este specifică pentru substanţele iritante.

Experienţele se efectuează prin observarea şi contorizarea numărului de contorsiuni la lotul tratat, cu un eventual analgezic, faţă de lotul de control şi calcularea procentului de inhibiţie obţinut la momentul cu număr maxim de manifestări. De regulă, nu sunt consideraţi utili ca analgezice produşii ce determină inhibiţie sub 70%. Testul nu este deosebit de specific pentru analgezicele periferice, deoarece şi unele analgezice centrale determină răspuns pozitiv. Metoda a fost adaptată şi la şobolani. Observaţiile se pot face şi prin tehnici video cuplate la computer.

D. 1.c. Testul evaluării durerii în ţesutul inflamat (Randall-Selitto)

Această metodă pentru măsurarea activităţii analgezice este bazată pe principiul creşterii sensibilităţii la durere în inflamaţie şi a modificării sensibilităţii sub acţiunea analgezicelor. Inflamaţia scade pragul de reacţie la durere şi acest prag de reacţie scăzut poate să crească uşor, atât sub acţiunea analgezicelor nenarcotice de tipul salicilaţi-amidopirină, cât şi sub acţiunea analgezicelor narcotice. Drojdia de bere a fost utilizată ca inductor al inflamaţiei, prin care durerea creşte după compresia zonei inflamate.

Experienţele se fac pe şobolani, care primesc intraplantar substanţa inductoare a inflamaţiei şi per os sau sc, substanţa potenţial analgezică. Evaluarea se face cu un algezimetru (analgimetru) pe intervale bine definite de timp, iar gradul de inhibiţie este apreciat comparativ faţă de valorile maxime din lotul de control. Prin acest test sunt discriminate analgezicele periferice, care influenţează pragul durerii numai în laba inflamată, de analgezicele centrale (tip morfinic) care influenţează pragul durerii şi înadjuvant Freund, prostaglandine, interleukine etc.).

D.1.d. Evaluarea durerii visceraleModelele animale, desemnate să testeze eficacitatea agenţilor analegezici împotriva durerii viscerale, se bazează în mod tipic pe iritaţia chimică nociceptivă a peritoneului de exemplu, testele bazate pe acid acetic şi fenilquinonă.


Considerente de ordin etic împiedică repetarea evaluării la un singur animal, aceste constituind o dificultate în evaluarea apariţiei toleranţei la agenţii analgezici. Pentru a depăşi aceste constrîngeri, a fost pus la punct un model de durere mecanică viscerala bazat pe distensia repetată şi reversibilă a duodenului la şobolan (Coburn şi colab., 1989) Se utilizează un balonaş cateter introdus în duoden prin gastrostomie la un şobolan anesteziat. Cateterul este tunelizat la piele şi poate fi cuplat la dispozitive de măsurare presiunii în următoarele zile după intervenţie. Se aplică o distensie calibrată asupra duodenului, prin umflarea balonaşului, şi se urmăresc modificările comportamentale ce trădează durerea, după un scor standard. Se apreciază, comparativ, loturi de control (cu ser fiziologic şi/sau cu indometacin), faţă de lotul cu substanţa de cercetat. Testul s-a dovedit a fi pozitiv la indometacin şi morfină şi negativ la aspirină.

D.1.e. Antagonizarea efectelor locale la bradikinină

Bradikinina poate fi utilizată ca stimul nociceptiv, dacă este administrată intraarterial. De trei decenii, acest test ce se poate efectua pe şobolani (dar şi pe şoareci, ip ; cobai, id; iepuri, pisici şi cîini, ia) a fost utilizat prin testarea unor produşi potenţial analgezici. Substanţa de cercetat se administrează sc sau ip, cu 15 minute înainte de injectarea dozei prag de bradikinină (testată anterior). Răspunsuri pozitive se înregistrează atât la opiacee, cât şi la derivaţii salicilici sau pirazolonici.

D.1.f. Efectele unor analgezice periferice la nivel spinal

Pentru analgezicele sus-menţionate, în ultimii ani, s-au adunat date care tind să arate si mecanisme spinale şi supraspinale de acţiune. Această ipoteză a fost verificată prin metode electrofiziologice ce culegeau informaţii de la pisici şi şobolani anesteziaţi, la care se provocase artrită acută, animalele fiind stimulate mecanic. Potenţialele de acţiune erau culese de la nivelul neuronilor spinali (după laminectomie), amplificate, filtrate si analizate pe PC. Aşa s-a pus în evidenţă o acţiune antinociceptivă la nivelul spinal a metamizolului (Algocalmin®). S-a mai descris şi un model ce utiliza preparate cuprinzând măduva spinării - coada la şobolani nou-născuţi. Stimularea se făcea cu bradikinina, capsaicină sau ser fiziologic cald (50° C).

D.2. Evaluarea experimentală a algeziei şi analgeziei prin mecanism central

D.2.a. Introducere

Sunt numeroase testele care evidenţiază acţiunea analgezică, obţinute prin mecanisme centrale. Nu se poate face însă o discriminare uşoară (netă) între diferitele tipuri de analgezice şi de aceea au fost imaginate teste ce pot nuanţa în cadrul acestor mecanisme.laba intactă. Au fost utilizaţi şi alţi agenţi proinflamatori, în afară de drojdia de bere (carrageenan, adjuvant Freund, prostaglandine, interleukine etc.).

D.1.d. Evaluarea durerii visceraleModelele animale, desemnate să testeze eficacitatea agenţilor analegezici împotriva durerii viscerale, se bazează în mod tipic pe iritaţia chimică nociceptivă a peritoneului de exemplu, testele bazate pe acid acetic şi fenilquinonă.

Considerente de ordin etic împiedică repetarea evaluării la un singur animal, aceste constituind o dificultate în evaluarea apariţiei toleranţei la agenţii analgezici. Pentru a depăşi aceste constrîngeri, a fost pus la punct un model de durere mecanică viscerala bazat pe distensia repetată şi reversibilă a duodenului la şobolan (Coburn şi colab., 1989) Se utilizează un balonaş cateter introdus în duoden prin gastrostomie la un şobolan anesteziat. Cateterul este tunelizat la piele şi poate fi cuplat la dispozitive de măsurare presiunii în următoarele zile după intervenţie. Se aplică o distensie calibrată asupra duodenului, prin umflarea balonaşului, şi se urmăresc modificările comportamentale ce trădează durerea, după un scor standard. Se apreciază, comparativ, loturi de control (cu ser fiziologic şi/sau cu indometacin), faţă de lotul cu substanţa de cercetat. Testul s-a dovedit a fi pozitiv la indometacin şi morfină şi negativ la aspirină.

D.1.e. Antagonizarea efectelor locale la bradikinină

Bradikinina poate fi utilizată ca stimul nociceptiv, dacă este administrată intraarterial. De trei decenii, acest test ce se poate efectua pe şobolani (dar şi pe şoareci, ip ; cobai, id; iepuri, pisici şi cîini, ia) a fost utilizat prin testarea unor produşi potenţial analgezici. Substanţa de cercetat se administrează sc sau ip, cu 15 minute înainte de injectarea dozei prag de bradikinină (testată anterior). Răspunsuri pozitive se înregistrează atât la opiacee, cât şi la derivaţii salicilici sau pirazolonici.

D.1.f. Efectele unor analgezice periferice la nivel spinal


Pentru analgezicele sus-menţionate, în ultimii ani, s-au adunat date care tind să arate si mecanisme spinale şi supraspinale de acţiune. Această ipoteză a fost verificată prin metode electrofiziologice ce culegeau informaţii de la pisici şi şobolani anesteziaţi, la care se provocase artrită acută, animalele fiind stimulate mecanic. Potenţialele de acţiune erau culese de la nivelul neuronilor spinali (după laminectomie), amplificate, filtrate si analizate pe PC. Aşa s-a pus în evidenţă o acţiune antinociceptivă la nivelul spinal a metamizolului (Algocalmin®). S-a mai descris şi un model ce utiliza preparate cuprinzând măduva spinării - coada la şobolani nou-născuţi. Stimularea se făcea cu bradikinina, capsaicină sau ser fiziologic cald (50° C).

D.2. Evaluarea experimentală a algeziei şi analgeziei prin mecanism central

D.2.a. Introducere

Sunt numeroase testele care evidenţiază acţiunea analgezică, obţinute prin mecanisme centrale. Nu se poate face însă o discriminare uşoară (netă) între diferitele tipuri de analgezice şi de aceea au fost imaginate teste ce pot nuanţa în cadrul acestor mecanisme.

D2b Testul compresiei COZII Metoda tail-clip - Haffner)

Această venerabilă metodă mecanoanalgezică, publicată acum 70 de ani, se bazează pe principiul scăderii sensibilităţii la durere a cozii şoarecelui, după administrarea de analice opioide. Se utilizează o pensă arterială pe treimea superioară a cozii şoarecelui la baza cozii). Se compară timpul de reacţie (muşcarea pensei) la animalele pretratate fată de lotul de control. Testul este caracteristic pozitiv pentru opioizi şi negativ pentru derivaţii salicilici. O variantă tardivă a testului s-a realizat prin clamparea lăbuţei de cobai (Collier, 1965).

D2 c, Testul retragerii cozii la temperaturi ridicate (tail-flick)Este un test util pentru diferenţiere între analgezicele opioide şi neopioide şi constă în proiectarea pe coada animalului (şoarece, şobolan) a unui fascicol concentrat de lumină, generator de căldură, care determină animalul să retragă coada în interval de secunde. Testul este foarte fidel pentru opioizi şi aproape nesemnificativ la derivaţii fenilacetici sau salicilici.

El a fost modificat în timp şi adaptat şi la alte zone ale corpului (suprafaţa plantară, ureche) sau la alte surse de căldură (laser).

D.2.d. Testul plăcii încălzite (hot plate)Şoarecii sau şobolanii plasaţi pe o placă încălzită la temperatura de 55-56° C tind să sară şi să-şi lingă lăbuţele posterioare, deşi temperatura aceasta nu dă leziuni cutanate.

Timpul de reacţie este mult prelungit după administrarea de analgezice „centrale" şi mult mai puţin afectat în preadministrarea de analgezice de tip periferic.

Animalele sunt urmărite timp de 90 de minute, comparându-se cu lotul de control . Rezultatele fals pozitive pot să apară la utilizarea de substanţe cu proprietăţi sedative, miorelaxante sau psihotomimetice.

D.2.e. Testul imersiei

Se măsoară timpul de retragere a cozii şobolanului plasată cu ultimii 5 cm în apa de 55° C, timp de 15 s. în mod obişnuit, animalul retrage coada în câteva secunde. Animalele sunt testate periodic, timp de 6 ore, comparându-se lotul tratat cu lotul martor. Testul este pozitiv pentru derivaţii opioizi cu acţiune centrală. S-au încercat şi variante ale testului: a) de specie (şoarece, maimuţă); b) de temperatură (58°C sau - 10° C ; apă + etilenglicol).

D2.f. Testul electrostimulării cozii

O pereche de electrozi plasaţi pe coada unui şoarece, electrozi prin care se transmite curent electric (sub formă de şocuri sau prin amplificare) determină o reacţie de răspuns in 3-4 secunde. Analgezicele de tip opioid prelungesc în mod semnificativ acest interval, faţă de cele neopioide. O variantă a metodei utilizează ultrasunetele în locul curentului electric.P.2.g. Testul electrostimulării labelor (testul grilajului - Grid shock test)

Camerele de plastic prevăzute cu un perete inferior sub formă de grilaj de sârmă, prin care circulă un curent electric reglabil, sunt folosite ca spaţiu pentru experimentele pe şoareci sau şobolani. Curentul electric determină tresăriri de durere sau tendinţa de a sări, reacţii înregistrate pe osciloscop.

Timpul de reacţie apare mărit la opioizii agonişti şi la acidul acetilsalicilic. O altă variantă ce utilizează benzi metalice în loc de sârmă (Charlier, 1961), în vederea stimulării dureroase a labelor, a fost numită „pododolometrie".


D.2.h. Testul electrostimulării pulpei dentareMetoda, aplicată iniţial la iepuri, a fost apoi adaptată pentru câini şi şobolani şi se bazează pe stimulări electrice ale pulpei dentare după plasarea de electrozi la acest nivel (sub anestezie). Fiecare animal este propriul său martor. După determinarea pragului de răspuns (lingere, muşcătură, retragerea capului), se administrează substanţa de cercetat şi se apreciază diferenţa la timpul de reacţie, într-un interval de 120 minute, la administrări orale, şi 60 minute, după administrare iv. Derivaţii opioizi dau un răspuns intens pozitiv, dar testul apare pozitiv şi pentru ketamină şi pirazolone.

D.2.i. Testul electrostimulării progresive la maimuţă

Maimuţa este aşezată pe un scaun electric şi primeşte 29 de şocuri electrice progresive, cuprinse între 0 şi 4 mA. Animalul este condiţionat să oprească şocul prin apăsarea unui levier. După o testare martor în ziua următoare, acelaşi animal este testat după administrarea substanţei de cercetat. Testul este utilizat pentru stabilirea eficacităţii unui nou analgezic, înainte de a fi administrat la om. Acest test este sofisticat şi scump.

D.2.j. Testul cu formalină la şobolan

Este un test chimic, bazat pe activitatea iritantă dată de soluţia de formalină 5-10%, injectată intraplantar la şobolan. Animalele sunt observate timp de 60 de minute, urmărindu-se un scor ce traduce modificările comportamentale ce însoţesc durerea (lins, muşcătură, ridicarea labei etc.).

Se consideră acţiunea analgezică, situaţia în care animalul nu ridică lăbuţele de la sol. Testul este pozitiv Ia analgezicele centrale şi negativ pentru cele cu mecanism periferic. El este un model de durere cronică şi permite disocierea între durerea inflamatorie şi neinflamatorie. Unii autori insistă asupra răspunsului bifazic, tipic pentru acest test, şi arată că, în timp ce morfina inhibă ambele faze, analgezicele neopioide inhibă numai faza tardivă.

E. EVALUAREA DURERII LA OM

Două aspecte principale vor fi tratate în acest capitol, şi anume : evaluarea durerii provocate la voluntari sănătoşi şi aprecierea caracteristicilor acesteia la bolnavul cu dureri.

Metodologia pentru voluntarii sănătoşi include teste asemănătoare cu cele utilizate uneori la animale, doar că aici intervine factorul psihic, ceea ce deplasează investigaţiile în domeniul psihofiziologiei. Deoarece, de regulă, experimentul se efectuează după ce s-au obţinut date de la alte specii, inclusiv primate, devine necesar de a corobora aceste date cu experienţele senzoriale exprimate de fiinţe umane la care se aplică acelaşi tip de stimul. O astfel de investigaţie are valoare:

_ teoretică - permite acumularea de cunoştinţe privitoare la sistemele nociceptive; _ practică - acumulează date fiziologice şi

psihologice privitoare la eficienţa terapeutică a unor noi agenţi analgezici.

E.1. Pragul durerii. Toleranţa la durere

Iniţial, s-a considerat important a se determina doar pragul dureros, adică doar acel minim nivel de stimulare care determină subiectul să confirme durerea. Ulterior, s-a introdus şi conceptul de toleranţă Ia durere, care traducea fie tipul în care putea fi suportat un stimul dureros continuu, fie intensitatea maximă tolerabilă a unui stimul. Cu toate că aceşti parametri sunt relativ simplu de determinat, totuşi metoda are limite care ţin atât de aprecierea subiectivă, cât şi de dificultatea de a discrimina sensibilităţile supraliminale.

Aprecierea unidimensională se face cu următoarele metode:- metoda limitelor (Fruhstofer, 1976). Se utilizează un stimul termic care pleacă dintr-o zonă neutră, fie în ordine

crescătoare, fie descrescătoare, până se termină pragul dureros la căldură sau la frig;- teoria deciziei senzoriale (SDT) stă la baza unor metode de scalare a comportamentului la durere mai sofisticate, în

care analiza se face atât asupra pragului dureros, cât şi asupra senzaţiilor observate la stimulii supraliminali. Se apreciază astfel atât criteriile subiective de apreciere a durerii, cât şi capacitatea de discriminare între doi stimuli;

- procedeul dozării stimulului („sus-jos"). în acest procedeu de determinare a pragului dureros se procedează interactiv, şi anume un răspuns pozitiv determină scăderea intensităţii stimulului următor şi invers. Există mai multe tipuri de scări utilizate:

- scara vizuală analogă (VAS) - constă într-o riglă care la un capăt are marcat un punct reprezentînd „lipsa de durere", iar la celălalt capăt, „durere insuportabilă" (unele scale evoluează de la alb la roşu intens). Subiectul apreciază cu ajutorul unui cursor intensitatea durerii percepute. Reversul riglei este prevăzut cu o scară numerică pe care observatorul poate citi cifra de


control, ce va permite cuantificarea şi ulterior analiza statistică (vezi anexele). Aceste tipuri de scări au fost utilizate nu numai pentru studiul intensităţii senzaţiilor dureroase, ci şi pentru evaluarea eficacităţii unor agenţi farmacologici sau nefarmacologici. Ele au înlocuit foarte limitatele scări verbale cu patru trepte (durere uşoară, moderată, intensă, foarte intensă).

- estimarea magnitudinii este un procedeu în care subiectul apreciază magnitudineasenzaţiei evocate de către primul stimul printr-un număr şi a stimulilor următoriprintr-un coeficient aplicat acestora (de exemplu, este de două ori mai intensă sau dedouă ori mai slabă). Metoda este utilă în cazul stimulilor negradaţi.

Aprecierea bidimensională se bazează pe scări concepute pentru a răspunde la următoarele întrebări:1. Cît de intensă este senzaţia de durere pe care o simţiţi ?2. Cît de mult vă deranjează această senzaţie ?

S-a introdus astfel noţiunea de scară „hedonică", ce funcţiona pe baza senzaţiilor de plăcere-neplăcere, investigîndu-se astfel componenta afectivă prin introducerea de aprecieri ca: disconfort, extenuare, suferinţă etc.

Acest tip de apreciere are avantajul de a utiliza un limbaj comun pentru diversele tipuri de durere, precum şi faptul că poate fi aplicat atât în modelele de durere acută, cât şi cronică.

Aprecierea multidimensională se realizează cu diferite scări ce apreciază nu numai pragul durerii, ci şi diversele reacţii motorii, vegetative, verbale şi psihoafective. Iniţial conceput pentru a investiga multiplele faţete ale personalităţii subiectului (în psihiatrie), testul Minessotta Multiphasis Personality Inventory (MMPY) a fost apoi adaptat la evaluarea durerii. Sunt cuprinse în acest chestionar cele 550 de întrebări, grupate pe domenii, ce includ starea somatică, starea psihică şi comportamentul social. Este mai puţin folosit în studiile pe voluntari, fiind util în analiza durerilor cronice.

Mai utilizat a fost chestionarul McGill (McGill Pairi Questionnaire - MPQ) propus de Melzack şi Torgerson (1978), ce urmăreşte 20 de categorii generale de caracterizare a durerii în care sunt cuprinse 78 de itemuri, toate aceste permiţând aspectele de evaluare, caracteristicile senzoriale şi cele afective. Chestionarul a fost utilizat pentru caracterizarea durerii acute şi cronice. Ulterior, autorii (McGill şi Melzack) au elaborat şi o formă mai redusă a chestionarului, care permite în clinică o economie de timp.

Acest chestionar are avantajul de a permite o diferenţiere mai fină între diferitele tipuri de senzaţii ce caracterizează variate sindroame dureroase şi de a obţine şi un index de clasificare.

Evaluarea durerii acutesi cronice la bolnavi*

Principiile şi metodologia descrise anterior pentru evaluarea experimentală a durerii sunt utilizate şi în clinică, dar trebuie menţionat că aici este necesar să se ia în calcul şi aspectele subiective, cognitive, motivaţionale, aspecte care uneori includ raportări false, discordante, exagerate. De aceea metodologia folosită, bazată pe teste psihologice de fineţe, este astfel concepută încât să poată reduce sau exclude exagerările, devierile psihice, stimularea etc..

Se utilizează sistemele de scalare (vizuală analogă, numerică, verbală, descriptivă de tonalitate, picturală sau mixte) - vezi anexele - dar şi sistemele de evaluare comporta mentală sau chestionarele menţionate (MMPY sau MPQ), precum şi altele alcătuite anterior.

O astfel de scară este DDS (Decriptor Differential Scale), care cuprinde tehnic sofisticate care să elimine deficienţele celorlalte metode. DDS are două părţi, una

ALGEZIOLOGIE GENERALĂ

apreciind intensitatea durerii şi cealaltă, dimensiunea „hedonică"(senzaţia de neplăcere). Bolnavul are posibilitatea de a urmări 12 caracteristici ale durerii pe care le apreciază, pentru fiecare, pe o scară cu 21 de puncte de la minus la plus (0-20), valoarea 10 reprezentând aprecierea intensităţii şi suferinţei la debutul investigaţiei.

Determinări făcute de autori (Gracely, 1988) în cazul durerii postoperatorii au confirmat valoarea de obiectivare şi reproductibilitate a metodei.

Dincolo de aceste metode ce evaluează aspectele comportamentale sau intensitatea durerii, există metode clinice şi paraclinice care pot da informaţii asupra procesului dureros. Astfel, menţionăm:

- frecvenţa cardiacă;

- presiunea arterială;

- frecvenţa şi amplitudinea respiraţiilor;


- diametrul pupilar;

- electrocardiograma;

- termografia electronică în infraroşu;

- cervicotomografia (numai pentru evaluarea mobilităţii cervicale la durere);

- dozare endorfinelor în LCR (acestea scad în durerea acută şi cronică).

Ne exprimăm convingerea că începutul mileniului următor îi va înzestra pe algeziologi cu metodologii mai selective pe măsură ce cunoştinţele despre fiziologia sistemului nervos se vor completa şi mecanismul complex al producerii şi evoluţiei fenomenului algezic se va clarifica.

Demonstrarea experimentală a acţiunii analgezice a unor substanţe.

Acţiunea analgetică atât a analgeticelor narcotice cât şi a celor nenarcotice se poate evidenţia prin următoarele teste :

1. TESTUL PLĂCII FIERBINŢI ( hot-plate ; Woolfe- Mc Donald )

Se utilizează o incintă metalică cu pereţii dubli între care circulă apă fierbinte cu ajutorul unei

rezistenţe electrice termostatate.

Temperatura este menţinută la 56-580.

Se lucrează cu trei loturi de şoareci albi de ambele sexe.

Lotul 1- martor şi nu primeşte nici o substanţă

Lotul 2- primeşte morfină 20 mg / kg.c. – intraperitoneal

Lotul 3- primeşte noraminofenazonă adică algocalmin 100 mg / kg.c.- intraperitoneal

Testarea se face la o oră după administrarea celor două substanţe.

Se cronometrează timpul de la introducerea animalului în incinta metalică şi până când se ridică pe labele

posterioare şi îşi linge labele anterioare semn că a perceput o senzaţie dureroasă acută.

Rezultate

Lotul martor : şoarecii reacţionează

Loturile pretratate au o durată de toleranţă mai mare, iar cel tratat cu morfină mult mai mare decât

cel tratat cu noraminofenazonă.


2. TESTUL PERIOADEI DE LATENŢĂ LA DURERE

Pentru a măsura timpul de latenţă pînă la apariţia durerii atunci când coada unui şoarece este ţinută în

apă fierbinte se plasează animalele tratate ca la experienţa anterioară astfel încât numai coada animalului

să rămână afară.

Ea se va introduce în apă la 580C.

În funcţie de intensitatea durerii există trei faze de mişcare a cozii:

- prima fază formată din 1-3 mişcări lente

- a doua fază din câteva mişcări rapide

- a treia fază mişcare brutală şi intensă a cozii însoţită sau eventual precedată de un ţipăt.

Animalele care au fost tratate cu analgezice suportă mult mai bine şi au o perioadă lungă de latenţă la

durere.

3.TESTUL DE TOLERANŢĂ LA STIMULII MECANICI

Se utilizează 3 loturi de şobolani pretrataţi ca în experienţele anterioare.

Coada şoarecelui se introduce într-un dispozitiv ce permite comprimarea gradată cu ajutorul unui piston

asupra căruia se exercită o presiune ce poate fi mărită sau micşorată cu ajutorul unui aparat de tip

tensiometru dotat cu manometru ( se poate efectua experienţa şi cu o clemă simplă cu sistem de

cremaliere).

Se determină presiunea cea mai mică aplicată asupra cozii şobolanului la care

el scoate un ţipăt de durere.

La animalele cu medicamente analgetice se constată că scot ţipătul la o presiune superioară celei la care

percep durerea animalele martori.

În cazul în care sunt ţinute la presiunea la care lotul martor scoate imediat ţipătul de durere, suportă un

timp mai îndelungat această presiune fără a resimţi durerea.


Demonstrarea experimentală a acţiunii antiinflamatoare nesteroidiene

Vom evidenţia acţiunea antiinflamatoarelor , a unor substanţe asupra edemului inflamator acut

al labei de şobolan.

MATERIAL ŞI METODA

Se lucrează pe două loturi de şobolani albi de ambe sexe, adulţi cu greutatea de 150 - 160 gr.

La ambele loturi se provoacă un edem inflamator acut la una din labe prin injectarea subcutană în

partea lipsită de păr a labei GARAGENINA

( soluţie 1% ) 0,1 – 0,2 ml sau terebentină sau drojdie de bere suspensie 20% în apă 0,1 – 0,2 ml.

La toate animalele se produce edemul cu aceeaşi cantitate de substanţă inflamatorie.

La unul dintre loturi se administrează parenteral de regulă intraperitoneal:

1. Indometacin sodic 15 mg / kg.c.

2. Fenilbutazonă 40 mg / kg.c.

Volumul labei şobolanului se determină pletismometric prin introducerea labei piciorului ( până la

articulaţia gleznei ) într-un rezervor cu mercur aflat în legătură cu un sistem tubular gradat ( se poate

determina modificarea de volum a labei şobolanului).

Se determină volumul labei la fiecare şobolan înainte şi după administrarea substanţei cu acţiune

antiinflamatorie ( imediat după producerea edemului).

Se determină apoi la o oră, 2 ore, 3 ore, etc., 24 ore după producerea edemului.

Se determină volumul labei atât la lotul tratat cât şi la cel netratat (martor). Rezultatele sunt interpretate statistic :

- se observă că după o oră, dar mai ales după două, trei ore apar diferenţe semnificative de volum la lotul martor

şi la lotul tratat cu antiinflamatoare.


- reducerea volumului labei semnifică o acţiune antiinflamatoare de diminuare a extravazării de lichid ( ce are

loc ca urmare a creşterii permeabilităţii vasculare).

Lp 14-Interacţiuni şi incompatibilităţi medicamentoase. Farmacovigilenţa.

Interacţiuni medicamentoase

Curent, în terapie se asociază medicamentele:

- separate (tipizate – 3 – 4 tipuri de medicamente)- fie cuprinse în aceeaşi formă farmaceutică

Interacţiunile pot apărea:

- înaintea pătrunderii în organism ca urmare a unor fenomene de ordin fizico-chimic

- după pătrunderea în organism prin:- interferenţe de ordin farmacocinetic- interferenţe de ordin farmacodinamic

Interferenţe de ordin farmacocinetic1. Asupra procesului de absorbţie:

- Modificarea cantităţii (fracţiei F) din doza totală D- Scăderea F duce la scăderea biodisponibilităţii


- Creşterea F duce la creşterea cantităţii absorbite, creşterea efectului şi a riscului de toxicitate

Exemplu: - digoxina- anticoagulantele orale(au indicele terapeutic mic şi

latitudinea terapeutică mică şi pot deveni repede toxice)

- Modificarea procesului de absorbţie a unui medicament de către alt medicament se poate datrora:

- Inactivării - Complexe neabsorbabile- Modificării motilităţii gastro-intestinale

- Modificarea pH – ului sucului gastric sau intestinal care favorizează ionizarea, deci scade absorbţia (forma ionizată este neliposolubilă, deci trece greu prin membrane)

Exemplu: acidul acetilsalicilic se absoarbe mai bine când pH-ul este mai ridicat deoarece se dizolvă mai bine în mediu alcalin

- Medicamentele se pot combina în tubul digestive formând complexe ce influenţează pozitiv sau negative absorbţia


tetraciclina Formează chelaţi cu calciu, fier, magneziu şi aluminiu-nu se administrează concomitant cu antiacide şi cu preparate de fier

Trisilicatul de magneiu Absoarbe digoxina împiedicând dizolvarea şi diminuându-I biodisponibilitatea

Hidroxidul de magneziu Formează cu furosemidul un complex neresorbabil-Formează cu dicumarolul un complex mult mai nuşor absorbabil decât anticoagulantul singur

- Flora intestinală influenţează unele medicamente (ex. Salazopirina este inactivată, iar unele antibiotic ce distrug flora intestinală au efecte dimunuate)

- Modificarea motilităţii intestinale influenţează absorbţia (ex. Metoclopramida prin accelerarea golirii stomacului face ca alcoolul, acidul acetil salicilic, paracetamolul administrate concomitant să se absoarbă mai repede(effect imediat).

- Interacţiunile medicamentoase pot modifica absorbţia medicamentelor administrate pe alte căi decât cea orală (ex. Lidocaina + vasoconstrictor – Adrenalina se combină pentru a întârzia preluarea anestezicului de la locul injecţiei prelungindu-I efectul local)

2.Interacţiunile asupra distribuirii medicamentelor se datorează:

- modificării distribuţiei regionale a fluxului sangvin

- deplasării de pe proteinele plasmatice, exemple:

Propranololul Scade fluxul sangvin hepatic, Micşorează metabolizarea lidocainei, deci creşte riscul de reacţii toxice

Acidul Deplasează ADO ccrescându-le efectul


acetilsalicilicDigoxina Poate fi deplasată de la locul de fixare pe ţesuturi

de chinidină, verapamil, nifedipin, mărind concentraţia sa plasmatică

3. Interacţiuni asupra metabilizării medicamentelor

- unele medicamente inhibă enzimele metabolizante (cel mai des enzimele microsomale hepatice.

Documents

Suport LP Farmacologie (1)