Anul universitar 2011-2012Istorie medie universală (V – XIV) Profesor Andrei PippidiModul: Instituţiile statului în Evul Mediu Asistent Marian Coman

Surse pentru examen.

Portretul unui rege barbar. Scrisoarea lui Sidonius Apollinaris către Agricola.Auzind că măreţia lui Theodoric, regele goţilor, este preaslăvită de toate neamurile, mi-ai

cerut adesea să te lămuresc în scris asupra înfăţişării trupului său şi asupra însuşirilor vieţii sale. Mă supun cu plăcere, atâta cât îmi va îngădui această foaie, lăudând gândirea ta din care a izvorât o atât de aleasă dorinţă.

Theodoric este un bărbat vrednic de a fi cunoscut, chiar şi de cei care nu-l pot vedea îndeaproape, într-atâta pronia dumnezeiască şi lucrarea naturii s-au unit pentru a-l înzestra cu daruri desăvârşite. Purtarea sa este într-aşa fel încât nici măcar pizma care înconjoară îndeobşte un rege nu-l poate lipsi de slava ce i se cuvine. Mai întâi vom cerceta înfăţişarea sa: are un trup bine clădit, este mai scund decât cei mai înalţi, dar mai înalt decât cei mai mulţi, are un cap rotund […].

Acum poate vrei să afli despre faptele sale zilnice, care se desfăşoară în văzul tuturor. Înainte de a se lumina de ziuă, împreună cu o foarte mică suită, participă la slujba pe care o ţin preoţii săi. El se roagă cu foarte mare sârguinţă, dar, fie vorba între noi, cineva poate vedea că această evlavie se datorează mai degrabă obişnuinţei decât credinţei. Treburile regatului pe care îl cârmuieşte îi ocupă restul dimineţii. În jurul tronului regal stau nobili înarmaţi, iar mai multor străjeri acoperiţi de piei li se îngăduie să stea suficient de aproape pentru a putea fi chemaţi în caz de nevoie, dar îndeajuns de departe pentru a nu tulbura liniştea. Şi astfel murmurul lor se aude în afara draperiilor, dar rămâne înăuntrul împrejmuirii. Când sunt primite soliile neamurilor străine, regele ascultă îndelung şi răspunde cu puţine cuvinte, amânând hotărârile ce trebuie cântărite cu grijă şi grăbindu-le pe cele care trebuie rânduite de îndată.

În cea de-a doua oră regele se ridică de pe tron pentru a cerceta vistieria sau grajdurile. Dacă are loc vreo vânătoare, regele ia parte la ea, însă niciodată nu poartă arcul asupra sa, socotind aceasta mai prejos de demnitatea sa regală. Iar de îndată ce o pasăre sau o sălbăticiune este hăituită sau apare în calea sa din întâmplare, el îşi duce mâinile la spate şi un paj îi dă arcul cu coarda neîntinsă. Pentru că aşa cum el socoteşte o faptă copilărească purtatul unei tolbe, tot aşa şi primirea arcului gata întins o socoteşte o faptă femeiască. După ce ia arcul, îl îndoaie pentru a-i întinde coarda, fie ţinându-i ambele capetele în mâini, fie sprijinind un capăt de călcâi. Apoi, ia o săgeată, o potriveşte şi îi dă drumul. Înainte de a da drumul săgeţii te întreabă ce ai vrea să lovească şi, aproape de fiecare dată, el nimereşte ceea ce tu ai ales. Şi dacă cumva săgeata nu-şi atinge ţinta, cel mai adesea vina o poartă vederea ta şi nu priceperea arcaşului.

În zilele obişnuite regele mănâncă precum un om de rând. Nobleţea ospeţelor sale nu se datorează meselor ce stau să cadă sub grămezi de argintărie înnegrită, purtate de servitori prefăcuţi, ci mai degrabă cuvintelor sau tăcerii ce însoţesc bucatele. Stofele folosite cu aceste prilejuri sunt uneori din purpură, alteori doar din pânză, fiind mai degrabă lucrate în chip desăvârşit decât brodate în argint. Şi ele sunt astfel cumpărate nu din zgârcenie ci după meşteşugul cu care sunt lucrate. Datorită cumpătării regelui, vei găsi printre comeseni mai degrabă un om însetat decât pe vreunul într-atât de sătul încât să refuze o cupă sau un pocal. Pe scurt, la mesele regelui vei găsi frumuseţea grecească, belşugul galic, isteţimea italienească, fastul ospeţelor publice şi familiaritatea celor private, şi peste toate rânduiala unei case regale. La ce bun să mai povestesc despre bogăţia ospeţelor sale din zilele de sărbătoare? Nici un om nu este într-atât de neştiutor încât să nu fi auzit de ea.

Dar să revin la ceea ce spuneam. După masă regele nu doarme niciodată mult, şi adeseori nu se odihneşte deloc. Când doreşte să se joace, el ia repede zarurile, le priveşte cu grijă, le amestecă cu măiestrie şi, după ce le dojeneşte în glumă, le aruncă cu iuţeală şi apoi aşteaptă răbdător. Regele

1

nu spune nimic atunci când zarurile sunt prielnice, se înveseleşte atunci când îi sunt potrivnice şi nu-şi pierde niciodată cumpătul, fiind întotdeauna un filozof. […] Clovis, un nou Constantin. Grigore din Tours, Istoria francilor.

Regina nu contenea să-l roage să-l recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să se lepede de idoli, dar nu l-a putut convinge în nici un chip până când a izbucnit în cele din urmă, cândva, războiul împotriva Alamanilor. Astfel, nevoia l-a silit să mărturisească, ceea ce până atunci voinţa tăgăduise. De fapt, înfruntarea dintre cele două armate s-a transformat într-un cumplit măcel, iar armata lui Clovis era pe punctul de a fi nimicită. Văzând aceasta, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu căinţă, mişcat până la lacrimi, a spus: Isuse Christoase pe care Clotilda Te declară fiul lui Dumnezeu celui viu, care binevoieşti să le dai ajutor celor care suferă şi să le hărăzeşti victoria celor care speră în Tine, cer cu smerenie slava ajutorului tău. Dacă îmi dăruieşti victoria asupra duşmanilor mei, şi eu voi fi încercat acea putere pe care oamenii ce predică numele Tău spun că Tu ai dovedit-o, voi crede în Tine şi mă voi boteza în numele Tău. Mi-am rugat zeii, dar, după cum mi s-a dovedit, s-au abţinut să-mi vină în ajutor, ceea ce mă face să cred că ei nu sunt înzestraţi cu nici o putere de vreme ce nu aleargă în ajutorul celor care-i ascultă. Aşadar, pe Tine te rog, în Tine doresc să cred dacă mă vei scăpa de duşmanii mei.Cum a spus acestea, Alamanii şi-au întors spatele şi au început să fugă. Văzându-şi regele ucis, ei s-au închinat lui Chlodovech spunându-i: „Te rugăm, nu mai lăsa poporul să piară, de acum suntem ai tăi.” Atunci, el a oprit lupta, s-a adresat oştirii, şi, întorcându-se în pace, i-a povestit reginei că a meritat să obţină victoria prin invocarea numelui lui Hristos. Acestea s-au întâmplat în al cinsprezecelea an al domniei lui. Atunci regina l-a chemat în taină pe sfântul Remigius, episcop al oraşului Reims, şi l-a rugat să strecoare în cugetul regelui cuvântul mântuirii. Episcopul l-a adus pe acesta şi, între patru ochi, a început să-l convingă să creadă în Dumnezeu adevărat, făcătorul cerului şi al pământului, şi să renunţe la idolii care nu pot fi de nici un folos, nici lui, nici altora. Atunci el a zis: „Preasfinte părinte, eu te ascult cu bucurie, dar se mai împotriveşte un lucru: poporul care mă urmează nu vrea să-şi părăsească zeii. Cu toate acestea, voi merge şi le voi vorbi urmând cuvintele tale.” Adunându-i apoi, şi chiar înainte de a vorbi fiind precedat de puterea Domnului, întregul popor a strigat deodată: „Îi alungăm pe zeii muritori, rege pios, şi suntem gata să-l urmăm pe zeul nemuritor pe care-l predică Remigius.” Vestea a fost adusă episcopului care, plin de o mare bucurie, a pus să fie pregătit baptisteriul. Străzile erau pavoazate cu pânze colorate, biserica era împodobită cu panglici albe, cristelniţa era primenită, mirosul de tămâie se răspândea, lumânările parfumate străluceau, şi întregul baptisteriu era îmbălsămat de arome divine. Într-atât îi copleşea Domnul pe cei prezenţi cu duhul Său încât se credeau strămutaţi în raiul înmiresmat. Atunci, regele a cerut să fie primul botezat de pontif. El a înaintat, precum un nou Constantin, spre baptisteriu pentru a şterge vechea lepră şi pentru a spăla cu o apă proaspătă vechile fapte murdare şi păcătoase. Pe când se înfăţişa botezului, sfântul Domnului i-a spus, cu vorba sa clară, aceste cuvinte: „Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

2

Longobarzii şi papalitatea. Paul Diaconul, Istoria longobarzilor. IV. 5. În acele zile, preaînţeleptul şi preasfântul Grigore, papă al oraşului Romei după ce scrisese multe altele în folosul sfintei Biserici, a alcătuit patru cărţi despre vieţile sfinţilor. A numit această scriere Dialog, adică o discuţie între două persoane, deoarece o compusese stând de vorbă cu diaconul său Petru. Apoi, numitul papă a trimis aceste cărţi reginei Theudelinda, pe care o ştia, neîndoielnic, dăruită credinţei lui Hristos şi aplecată spre fapte bune.IV. 6. De asemenea, prin mijlocirea acestei regine, Biserica lui Dumnezeu a câştigat multe foloase. Astfel, Longobarzii, pe când erau încă ţinuţi în rătăcirea păgânismului, au cotropit aproape toate proprietăţile bisericilor. Dar regele, fiind mişcat de rugăminţile ei curate, nu numai că a sprijinit credinţa catolică, dar a şi dăruit multe posesiuni Bisericii lui Christos, iar pe episcopi, care erau înjosiţi şi umiliţi, i-a readus la demnitatea cuvenită rangului. [...]IV. 8. De asemenea, în acea vreme, Romanus, patriciu şi exarh al Ravennei, s-a îndreptat grăbit către Roma. Pe când se întorcea la Ravenna, el a recucerit oraşele care fuseseră ocupate de către Longobarzi, şi ale căror nume sunt acestea: Sutrium [Sutri], Polimartium [Bomarzo], Horta [Orte], Tuder [Todi], Ameria [Amelia], Perusia [Perugia], Luceolis şi alte câteva oraşe. Când regele Agilulf a fost înştiinţat de acest fapt, el a ieşit de îndată din Ticinum cu o armată puternică şi a lovit oraşul Perusia, unde, vreme de câteva zile, l-a asediat pe Mauriciu, ducele longobarzilor care îl trădase trecând de partea Romanilor, şi, fără zăbavă, l-a prins şi i-a luat viaţa. Năvălirea acestui rege l-a înspăimântat într-atâta pe fericitul papă Grigore, încât, după cum el însuşi arată în omiliile sale, a întrerupt comentariile asupra templului despre care se citeşte la Iezechiel. Aşadar, regele Agilulf, când lucrurile s-au aşezat, s-a întors la Ticinum. Nu mult după aceea, sfătuit de regina Theudelinda, soţia sa – după cum fericitul papă Grigore a povăţuit-o adesea în scrisorile sale – a încheiat o pace statornică cu acelaşi preasfânt bărbat, papă Grigore, şi cu Romanii. Şi aceleaşi regine, venerabilul prelat i-a trimis, pentru a-i mulţumi, această scrisoare:IV. 9. „Grigore către Theudelinda, regina Longobarzilor. Am aflat din relatarea fiului nostru, abatele Probus, că Măria Ta s-a consacrat cu sârguinţă şi bunătate, precum obişnuieşte, încheierii păcii. Nici nu era de aşteptat altceva de la credinţa voastră, decât să arătaţi tuturor osteneala şi bunătatea voastră în privinţa păcii. Prin urmare, mulţumim Domnului atotputernic care călăuzeşte astfel inima voastră prin bunătatea sa şi, precum v-a dat adevărata credinţă, aşa v-a şi lăsat să îndepliniţi întotdeauna ceea ce îi e plăcut Lui. Preamărită fiică, să nu crezi că ai obţinut o răsplată mică pentru sângele care, altminteri, ar fi fost vărsat de ambele părţi. Pentru aceasta ne îndreptăm mulţumirile pentru bunăvoinţa voastră Domnului nostru şi ne rugăm milostivirii sale să vă răsplătească cu lucruri bune în trup şi suflet, aici şi pe lumea cealaltă. Pe lângă aceasta, salutându-vă cu dragoste părintească, vă sfătuim să acţionaţi pe lângă preamăritul vostru soţ în aşa fel încât el să nu respingă alianţa cu republica creştină. Pentru că, după cum credem că şi voi ştiţi, dacă el ar vrea să se alăture acestei prietenii, ar fi de folos în multe feluri.” [...] IV. 29. Şi atunci când a fost acuzat de împăratul Mauriciu şi de fiii săi că l-a omorât în închisoare pentru bani pe un anume episcop Malcus, el a scris despre aceasta o epistolă lui Savinianus, apocrisiarul său care era la Constantinopol, şi i-a spus, printre altele, acestea: „Este un lucru pe care a-i putea să-l sugerezi pe scurt Domnilor noştri serenissimi: dacă eu, slujitorul lor, aş fi vrut să mă amestec, de pildă, în moartea longobarzilor, astăzi neamul longobarzilor nu ar avea, nici rege, nici duci, nici comiţi şi ar fi risipit în cea mai mare neorânduială. Însă pentru că am frică de Dumnezeu, mi-a fost teamă să mă amestec în moartea vreunui om.”

3

Evanghelizarea Britaniei saxone: misiunea lui Augustin. Beda Venerabilul.

Cum sfântul papă Grigore l-a trimis pe Augustin, împreună cu alţi călugări, să predice neamului anglilor În anul 582 de la întruparea Domnului, Mauricius, a devenit al 54-lea împărat de la Augustus, şi a domnit vreme de 21 de ani. În al zecelea an al domniei, Grigore, bărbat de seamă în gândire şi în faptă, a fost ales pontif al scaunului apostolic de la Roma, pe care l-a păstorit vreme de 13 ani, 6 luni şi 10 zile. Însufleţit de inspiraţia dumnezeiască, în al 14-lea an de domnie al aceluiaşi împărat, cam în al 150-lea an de la venirea anglilor în Britania, l-a trimis pe slujitorul lui Dumnezeu, Augustin, împreună cu alţi călugări cu frică de Dumnezeu, să predice cuvântul Domnului neamului anglilor. […]

Augustin, ajungând în Britania, a predicat mai întâi regelui din Kent în insula Thanet Astfel întărit de confirmarea fericitului părinte Grigore, Augustin, împreună cu slujitorii lui Hristos care îl însoţeau, s-a întors la misiunea lui de a răspândi cuvântul Domnului şi a ajuns în Britania. În acea vreme, rege în Kent era preaputernicul rege Ethelbert. Acesta îşi întinsese hotarele stăpânirii până la marele fluviu Humber, care desparte neamurile anglilor din Sud de cei din Nord. La răsărit de Kent se întinde Thanet, o insulă mare, care cuprinde, după felul anglilor de a socoti, 600 de familii, şi care este despărţită de uscat de fluviul Wantsum, lat cam de trei stadii şi care poate fi trecut doar prin două vaduri, pentru că ambele sale capete se sfârşesc în mare. Aici a debarcat Augustin, slujitorul lui Dumnezeu, împreună cu tovarăşii săi, vreo 40 de bărbaţi după cum se spune. La sfatul fericitului papă Grigore, ei aduseseră cu ei tălmaci de neam franc. Pe aceştia i-au trimis la Ethelbert pentru a-i arăta că vin de la Roma şi că aduc cea mai bună veste celor ce o vor auzi, despre bucuria veşnică din cer şi regatul veşnic, pe care Dumnezeu cel viu şi adevărat l-a promis, şi care, fără îndoială, va veni. Auzind acestea, regele le-a poruncit să rămână pe insula pe care au debarcat, şi să le fie aduse toate cele necesare, până când va vedea ce va face cu ei. Vestea despre religia creştină ajunsese mai devreme la el, deoarece avea drept soţie o creştină din neamul regal al francilor, pe nume Bertha. Pe Bertha, regele o primise de la părinţii ei cu condiţia să aibă voie să-şi slujească fără piedici credinţa şi religia împreună cu un episcop, numit Luidhard, pe care i l-au dat pentru a-i sprijini credinţa.

După câteva zile regele a venit pe insulă şi, aşezându-se sub cerul liber, i-a poruncit lui Augustin şi tovarăşilor acestuia să vină la el pentru a sta de vorbă. El s-a ferit să intre în vreo casă împreună cu ei, pentru că, potrivit vechilor superstiţii, dacă stăpâneau arta vrăjitoriei, ar fi putut aruncat farmece asupra lui. Dar ei au venit înarmaţi cu putere divină şi nu demonică, purtând drept steag o cruce de argint şi icoana Mântuitorului zugrăvită pe o scândură. Şi au cântat litanii şi s-au rugat Domnului pentru mântuirea veşnică atât a lor, cât şi a celor la care veneau. Şi, aşezându-se la porunca regelui, i-au propovăduit cuvântul vieţii lui şi celor care-l însoţeau. Iar regele le-a răspuns astfel: „ Frumoase sunt aceste cuvinte şi făgăduielile pe care le aduceţi, dar ele sunt noi şi nesigure. Nu le pot încuviinţa pe acestea şi părăsi pe acelea pe care atâta vreme le-am ţinut împreună cu întregul neam al anglilor. Dar, întrucât aţi venit aici de departe şi, după cum văd, doriţi să ne împărtăşiţi şi nouă aceste cuvinte pe care le credeţi adevărate şi bune, nu vă vom vătăma. Dimpotrivă, vă vom găzdui cu prietenie şi ne vom îngriji să vi se aducă hrana de care aveţi nevoie. De asemenea, nu vă interzicem să predicaţi şi să aduceţi la credinţa voastră pe câţi veţi putea.” Şi le-a dat o locuinţă în oraşul Canterbury, care era cel mai de seamă din întreaga sa stăpânire.

4

Alianţa cu dinastia carolingiană şi naşterea statului pontifical. Donaţia lui Pepin.

[Trimisul imperial] s-a îndreptat în grabă spre amintitul rege preacreştin al francilor, pe care l-a găsit la frontierele longobarzilor nu departe de cetatea Paviei şi l-a rugat îndelung, făgăduindu-i că-l va răsplăti cu multe daruri imperiale, să înapoieze autorităţii imperiale oraşul Ravenna precum şi celelalte cetăţi şi locuri fortificate din exarhat. Dar nu a reuşit în nici un fel să înduplece inima statornică a lui Pepin, rege al francilor, preacreştin şi preabinevoitor, credincios Domnului şi iubitor al sfântului Petru, să predea acele cetăţi şi locuri autorităţii imperiale. Acelaşi preablând rege, ce se închină Domnului, a afirmat cu hotărâre că sub nici un motiv nu va înstrăina în nici un fel acele cetăţi de puterea fericitului Petru şi de dreptul bisericii Romane sau de pontiful scaunului apostolic. El a întărit sub jurământ că nu a s-a războit atât de des pentru a obţine sprijinul vreunui om, ci din dragoste faţă de fericitul Petru şi pentru iertarea păcatelor. El a spus că nici o îmbogăţire a visteriei sale nu-l va convinge să-şi însuşească ceea ce odată a fost oferit fericitului Petru. […]

Luând înapoi toate aceste oraşe, el a întocmit în scris o danie pentru stăpânirea lor veşnică de către fericitul Petru şi Biserica Romană, precum şi de către toţi pontifii scaunului apostolic; documentul este ţinut ascuns în arhivele sfintei noastre biserici. Preacreştinul rege al Franţei l-a trimis pe sfetnicul său, Fulrad, venerabil abate şi preot, să primească acele oraşe, iar el, fericit că a izbândit, a plecat cu oştirile sale pentru a se întoarce în Francia. Numitul Fulrad, venerabil abate şi preot, s-a întâlnit în părţile Ravennei cu trimişii regelui Aistulf, a mers către fiecare cetate, atât în Pentapolis cât şi în Emilia, le-a primit în stăpânire şi a luat de la fiecare cetate cheile porţilor, apoi a venit la Roma. Şi cheile, atât ale oraşului Ravenna cât şi ale celorlalte cetăţi din exarhatul Ravennei, împreună cu dania mai sus pomenită, dată de regele său, le-a depus pe altarul fericitului Petru, apostolul Domnului, al cărui vicar este preasfântul papă, astfel încât să fie lăsate în stăpânire veşnică tuturor urmaşilor acestuia pe scaunul pontifical. Acestea sunt: Ravenna, Rimini, Pesaro, Conca, Fano, Cesena, Sinigaglia, Iesi, Forlimpopoli, Forli împreună cu fortificaţia Sussubio, Montefeltro, Acerreagio, Montelucati, Serra, San Marino, Vobio, Urbino, Cagli, Luciolis, Gubbio, sau Comacchio, precum şi oraşul Narni.

5

Carol cel Mare şi primul capitular pentru Saxonia1. Este plăcut tuturor ca bisericile lui Christos, care acum se construiesc în Saxonia şi care sunt închinate Domnului, să se bucure nu de mai puţină, ci de mai multă şi mai aleasă cinstire decât templele mincinoase ale idolilor.2. Dacă cineva se adăposteşte într-o biserică, nimeni să nu îndrăznească să-l scoată din biserică prin violenţă, ci să fie lăsat în pace până când va fi adus în faţa unei adunări de judecată, şi, potrivit cinstirii datorate Domnului, sfinţilor şi bisericii înseşi, să-i fie cruţate viaţa şi toate membrele. Mai mult, să fie judecat şi să fie lăsat să se apere cât poate de bine; şi să fie adus în faţa regelui şi acesta să-l trimită unde va crede de cuviinţă, după mila sa.3. Dacă cineva va intra cu forţa în biserică şi va lua ceva de acolo, prin silnicie sau prin viclenie, sau dacă va da foc bisericii, să fie pedepsit cu moartea.4. Dacă cineva, din duşmănie faţă de creştinism, va dispreţui Postul Paştelui şi va mânca carne, să fie pedepsit cu moartea. Dar să fie înainte consultat un preot şi să se cerceteze dacă nu cumva nevoia l-a împins să mănânce carne.5. Dacă cineva a ucis un episcop, preot sau diacon, să fie de asemenea pedepsit cu moartea.6. Dacă cineva, împins de Diavol, va crede, după obiceiul păgânilor, că un bărbat sau o femeie este vrăjitor sau vrăjitoare şi că mănâncă oameni, şi pe acest temei va arde acea persoană, sau va da carnea acelei persoane altora să o mănânce, sau o va mânca el însuşi, să fie pedepsit cu moartea.7. Dacă cineva, potrivit riturilor păgâne, va arde trupul unui om mort, lăsând doar oase şi cenuşă, să fie pedepsit cu moartea.8. Dacă de acum înainte cineva din neamul saxonilor, va dori să se ascundă nebotezat va lua în derâdere botezul şi va dori să rămână păgân, să fie pedepsit cu moartea.9. Dacă cineva va sacrifica un om Diavolului şi, după obiceiul păgânilor, îl va aduce ca ofrandă demonilor, să fie pedepsit cu moartea.10. Dacă cineva va unelti împreună cu păgânii sau va dori să li se alăture împotriva creştinilor, să fie pedepsit cu moartea; şi oricine a consimţit la aceeaşi înşelăciune împotriva regelui şi a poporului creştin, să fie pedepsit cu moartea.11. Dacă cineva se va dovedi necredincios regelui, să fie pedepsit cu moartea.12. Dacă cineva o va silui pe fata stăpânului său, să fie pedepsit cu moartea.13. Dacă cineva îşi va ucide stăpânul sau stăpâna, să fie pedepsit aşijderea.14. Dar dacă cel care a comis aceste crime pe ascuns se va duce de bună voie la un preot şi, după spovedanie, va dori să facă penitenţă, să-i fie cruţată viaţa pe temeiul mărturiei preotului.15. Fiecărei biserici enoriaşii să-i dăruiască o casă şi două mansi de pământ, şi pentru fiecare 120 de oameni, nobili şi liberi, sau neliberi, să-i fie daţi bisericii un slujitor şi o slujnică.16. De asemenea, împuternicit de Dumnezeu, le poruncesc tuturor, atât nobili cât şi oameni liberi sau neliberi, să dea o zecime din bunurile şi munca lor bisericilor şi preoţilor. Din ceea ce Dumnezeu va da fiecărui creştin, o parte trebuie înapoiată lui Dumnezeu. 17. De asemenea, s-a stabilit prin aceste edicte ca toţi copiii să fie botezaţi până într-un an, şi am hotărât că cine nu-şi va aduce copilul să fie botezat în acest timp şi nu va avea sfatul sau încuviinţarea preotului, să plătească, dacă este nobil 120 de solidi, dacă este om liber 60, iar dacă nu este om liber 30.18. Dacă cineva se închină izvoarelor, arborilor şi pădurilor, sau dacă face vreo ofrandă potrivit obiceiurilor păgâne şi dacă merge la ospeţe în cinstea idolilor, să plătească 60 de solidi dacă este nobil, 30 dacă este om liber, 15 dacă nu este om liber. Dacă nu poate plăti, atunci el va fi încredinţat Bisericii, pe care o va sluji până când toţi solidi vor fi achitaţi. 19. Poruncim ca trupurile saxonilor creştini să fie înmormântate în cimitirele bisericilor şi nu în movilele păgânilor. 33. Cu privire la sperjur, să se urmeze legea saxonilor.

6

34. Interzicem tuturor saxonilor să ţină întruniri publice, cu excepţia cazului în care trimisul nostru (missus), urmând porunca noastră, îi va chema să se adune. Fiecare comite va ţine adunarea sa şi va orândui dreptatea în comitatul său.

Programul imperial al lui Carol cel Mare. Capitulare missorum generale.1. Despre emisarii (missi) trimişi de împărat.Măria sa, preacreştinul împărat Carol, a ales dintre nobilii săi pe cei mai înţelepţi şi mai prevăzători oameni, atât pe arhiepiscopi cât şi pe unii dintre episcopi, venerabili abaţi şi laici pioşi, şi i-a trimis în întregul său regat, ca prin ei să le fie transmise tuturor următoarele prevederi, astfel încât toţi să trăiască potrivit legilor, aşa cum se cuvine. Mai mult, acolo unde ceea ce a fost prevăzut în lege nu este bine şi drept, el le cere să cerceteze cu sârguinţă şi să-l informeze, pentru că el, cu voia lui Dumnezeu, doreşte să schimbe aceasta. Şi să nu lase pe nimeni, ca prin isteţime sau viclenie, să se împotrivească sau să strice legea scrisă sau hotărârea judecătorească pronunţată împotriva lui, după cum încearcă mulţi, sau să facă rău Bisericilor Domnului, săracilor, văduvelor, orfanilor sau oricărui creştin. Ca toţi să trăiască întru totul potrivit legilor Domnului, în mod drept şi sub o guvernare dreaptă, fiecare să fie mustrat pentru a trăi în înţelegere cu confraţii săi, fiecare în îndeletnicirea sa. Clerul trebuie să urmeze în toate privinţele o viaţă canonică, fără a căuta câştigul, călugăriţele trebuie să-şi supravegheze cu râvnă vieţile, laicii şi clerul secular trebuie să respecte pravilele fără a le încălca, şi toţi trebuie să trăiască în pace şi milostivire. Şi, atunci când vreun om pretinde că i-a fost făcută o nedreptate, emisarii înşişi să cerceteze cu atenţie, după cum şi ei doresc să merite mila atotputernicului Dumnezeu şi să-şi păstreze credinţa pe care I-au promis-o, în aşa fel încât să aplice întru totul legea, în mod drept, cu voia Domnului şi cu teamă de El, în toate cazurile şi pretutindeni, în pricinile sfintelor Biserici ale Domnului şi ale săracilor, orfanilor, văduvelor şi ale întregului popor. Şi dacă va fi o pricină de aşa natura, astfel încât, ei, împreună cu comiţii, nu vor putea să o îndrepte şi să facă dreptate, atunci ei o vor încredinţa, împreună cu spusele lor, judecăţii împăratului. Şi calea dreaptă a judecăţii să nu fie împiedicată de nimeni, prin linguşeli, daruri, rubedenie sau teamă de cei puternici. 2. Despre jurământul de credinţă faţă de împărat. Şi el porunceşte ca fiecare bărbat din regatul său, fie cleric sau laic, fiecare potrivit jurământului şi ocupaţiei sale, să-i jure acum credinţă ca împărat, aşa cum a făcut mai înainte ca rege. Iar aceia care nu au depus încă acest jurământ, să o facă în chip asemănător, începând de la vârsta de 12 ani. Şi acest lucru să fie anunţat public, astfel încât fiecare să ştie, cât de mare şi cât de multe lucruri sunt cuprinse în acest jurământ, nu doar, aşa cum mulţi au gândit până acum, credinţa faţă de împărat în ceea ce priveşte viaţa acestuia şi a nu aduce duşmani în regatul său, şi a nu consimţi sau îngădui necredinţa altuia faţă de el, ci toţi să ştie că acest jurământ cuprinde următoarele înţelesuri:3 . În primul rând, fiecare să se străduiască potrivit minţii şi forţelor sale, să trăiască întru totul în slujba lui Dumnezeu, potrivit învăţăturilor Lui, şi potrivit propriului său jurământ, pentru că împăratul nu poate să-şi manifeste grija şi îndrumarea asupra tuturor oamenilor. 4. În al doilea rând, nimeni să nu refuze să înapoieze, sau să nu îndrăznească să fure sau să tăinuiască un şerb, un domeniu sau orice altceva ce aparţine împăratului, prin sperjur, vicleşug sau înşelăciune. Şi nimeni să nu îndrăznească să ascundă, prin sperjur sau alt vicleşug, şerbii săi fugari, care pretind pe nedrept că sunt oameni liberi.5. Nimeni să nu îndrăznească să jefuiască sau să facă vreo altă nedreptate Bisericilor Domnului, sau văduvelor, orfanilor şi pelerinilor, pentru că împăratul însuşi, după Dumnezeu şi Sfinţii săi, este protectorul şi apărătorul lor. 6. Nimeni să nu îndrăznească să risipească un beneficiu al împăratului şi apoi să-l facă proprietatea sa.7.Nimeni să nu-şi permită să ignore o chemare la oaste din parte împăratului, şi nici unul dintre conţi să nu îndrăznească să elibereze pe vreunul dintre cei care datorează serviciu militar, fie datorită rudeniei, fie datorită darurilor.

7

8. Nimeni să nu îndrăznească să împiedice, să întârzie sau să micşoreze în vreun fel, prin fapta sa, o interdicţie sau o poruncă a împăratului, sau să înfăptuiască ceva împotriva dorinţei şi poruncilor sale. Şi nimeni să nu îndrăznească să nu-şi plătească dările cuvenite. [...]Toate cele de mai sus trebuie respectate prin jurământul faţă de împărat.

Carta de întemeiere a Ordinului de la Cluny (11 septembrie 910).

Către toţi dreptgânditorii: este neîndoielnic că providenţa Domnului a înlesnit unor oameni bogaţi ca, prin mijlocirea bunurilor lumeşti, dacă le folosesc bine, să fie vrednici de răsplata veşnică. Despre acest lucru, cuvântul divin spune: „Omul cu bogăţia lui îşi răscumpără viaţa,” arătând că [un astfel de fapt] este posibil şi întru totul de dorit.

Eu, Guillaume, conte şi duce din mila Domnului, chibzuind cu sârguinţă la acest lucru, dorind să-mi asigur liniştea atât timp cât mai sunt în putere, am crezut de cuviinţă, ba mai mult, de trebuinţă, ca din bunurile lumeşti care mi-au fost date să dau o mică parte spre folosul sufletului meu. Intr-adevăr, fac aceasta pentru ca nu cumva eu, care am fost spornic în bogăţie, să fiu învinuit, la sfârşit, că am cheltuit totul pentru grija faţă de trupul meu; ci mai degrabă să mă pot bucura că am păstrat ceva şi pentru mine, când soarta îmi va smulge, în cele din urmă, totul; un scop care nu pare să poată fi atins prin mijloace mai potrivite decât acestea, urmând învăţătura lui Hristos: „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte.” Si făcând din acest act unul trainic, nu trecător, voi întreţine pe cheltuiala mea, o congregaţie de călugări. Si aceasta este încrederea, şi aceasta este speranţa mea [anume] că, deşi nici eu nu sunt în stare să dispreţuiesc toate lucrurile, totuşi primindu-i pe cei ce dispreţuiesc lumea, despre care cred că sunt drepţi, voi putea primi răsplata celor drepţi. De aceea, să fie făcut cunoscut tuturor celor ce trăiesc în unitatea credinţei şi aşteaptă îndurarea lui Hristos şi celor ce vor urma, şi vor continua să existe până la sfârşitul lumii că, din iubire pentru Dumnezeu şi faţă de Mântuitorul nostru Isus Hristos, dau din stăpânirea mea sfinţilor apostoli, anume Petru şi Pavel, posesiunile care urmează: oraşul Cluny, cu domeniul şi curtea şi biserica închinată Sfintei Maria, Maica Domnului, şi sfântului Petru, principele apostolilor, cu toate bunurile ce ţin de acestea, satele, paraclisele, şerbii de ambele sexe, viile, ogoarele, pajiştile, pădurile, apele cu gurile lor, morile, veniturile şi taxele, ceea ce este cultivat şi ce nu este cultivat, toate în întregime, bunuri care se află în, sau de jur-împrejurul ţinutului Macon, fiecare cu hotarele sale. […]

Iar pe călugări, lăsaţi-i ca, împreună cu posesiunile amintite mai sus, să fie sub puterea şi stăpânirea abatelui Bernon, care îi va conduce după regulă, pe potriva cunoştinţelor şi a putinţei sale, atât timp cât va trăi. Dar după moartea sa, aceeaşi călugări vor avea puterea şi voia de a alege pe unul din ordinul lor, pe care îl vor vrea ca abate şi cârmuitor, urmând voinţa Domnului şi regula sfântului Benedict, în aşa fel încât nici prin intervenţia noastră, nici a altei puteri să nu fie împiedicaţi să facă o alegere corectă, canonică. De asemenea, la fiecare cinci ani, călugării mai sus numiţi vor plăti Bisericii Apostolilor de la Roma 10 [monede] pentru lumânări şi vor avea protecţia aceloraşi apostoli, şi apărarea pontifului roman; şi aceşti călugări vor putea construi pe locul mai sus menţionat din toată inima şi sufletul lor, potrivit cunoştinţelor şi puterii lor. Mai departe, vrem ca atât în vremurile noastre, cât şi în cele ale urmaşilor noştri, atât cât o vor îngădui putinţele din acel loc, să se îndeplinească zilnic, cu cea mai mare râvnă, fapte de milostenie pentru cei săraci, nevoiaşi, străini şi pelerini. De asemenea, ne-a fost pe plac să punem în acest document ca, începând cu această zi, călugării adunaţi acolo să nu ne fie supuşi nici nouă, nici rudelor noastre, nici puterii regale sau oricărei alte puteri lumeşti. Si în numele lui Dumnezeu, al tuturor sfinţilor şi al înfricoşătoarei Judecăţi de Apoi, prevenim şi conjurăm ca nici unul dintre principii lumeşti, nici conte, nici episcop, nici pontif al scaunului papal mai sus zis, să nu calce peste stăpânirea acestor slujitori ai Domnului, nici să o înstrăineze, să o micşoreze, să o schimbe sau să o dea ca beneficiu cuiva, şi nici să pună vreun prelat deasupra lor, împotriva voinţei lor.

8

Creştinătatea nordică. Centralizarea monarhică în vremea Sfântului Olaf. Saga lui Olaf Haraldson.Atunci, s-au întors la rege oamenii care merseseră în ţinuturile învecinate pentru a strânge oşteni din rândul boendr. Din ţinuturile prin care au trecut, au adus vestea că întreaga ţară era golită de toţi bărbaţii care puteau să poarte arme, pentru că întregul popor se alăturase oştirii boendr. Iar atunci când au găsit totuşi câţiva, nu au reuşit să convingă decât puţini dintre ei să-i însoţească, ceilalţi alegând să rămână la casele lor. Ei nu vroiau să se alăture nici uneia dintre părţi, pentru că nu doreau să lupte nici cu regele, nici cu rudelor lor. Din această pricină s-au întors doar cu câţiva oameni.

Atunci regele i-a întrebat pe oamenii săi ce ar trebuie să facă. Fin Arnason a răspuns: „Vă voi spune ce e de făcut. Trebuie să mergem înarmaţi asupra tuturor regiunilor locuite, să le jefuim, să dăm foc tuturor locuinţelor şi să nu lăsăm nici măcar o cocioabă în picioare. Îi vom pedepsi astfel pe boendr pentru că şi-au trădat suveranul. Atunci când vor vedea fum şi flăcări înălţându-se deasupra caselor lor şi nu vor şti ce s-a întâmplat cu copii, femeile, bătrânii, taţii, mamele şi celelalte rude ale lor, cred că mulţi oameni vor părăsi oştirea boendr.” Apoi a continuat: „Dacă vom izbuti să le destrămăm oştirea, atunci căpeteniile lor se vor risipi, pentru că e în firea boendr să fie nestatornici.” Atunci când Fin şi-a isprăvit cuvântarea, toţi ceilalţi au fost de acord. Mulţi se gândeau că acesta ar fi un bun prilej pentru a strânge pradă, alţii credeau că se cuvine ca boendr să fie pedepsiţi. Mulţi se gândeau că Fin avea dreptate şi că în acest fel unii se vor lepăda de oştirea boendr. După ce regele a auzit această povaţă, le-a cerut oamenilor săi să-l asculte şi le-a spus: „Boendr merită cu prisosinţă să pătimească ceea ce aţi spus. Ei ştiu prea bine că eu am mai făcut acest lucru odată: le-am ars locuinţele şi i-am pedepsit aspru în multe feluri. Dar atunci am mers asupra lor cu foc şi sabie pentru că respingeau dreapta credinţă şi nu-mi ascultau poruncile, continuând să săvârşească sacrificii. Atunci trebuia să apărăm slava Domnului. Dar această trădare împotriva suveranului lor este un păcat mult mai puţin grav, chiar dacă cei care şi-au încălcat credinţa şi jurămintele faţă de mine sunt lipsiţi de bărbăţie. Stă însă mai degrabă în puterea mea să-i cruţ pe cei care au greşit faţă de mine, decât pe cei care-l urăsc pe Domnul. Voi fi blând aşadar cu poporul meu şi nu-l voi pustii. Mai întâi vom ieşi în întâmpinarea boendr. Dacă vom ajunge la o înţelegere cu ei, foarte bine. Dacă însă se vor lupta cu noi, va fi oricum spre binele nostru. Dacă vom pierde lupta, vom putea mai uşor să ne retragem dacă nu vom fi încărcaţi cu pradă şi vite. Dacă vom câştiga lupta, atunci voi îţi vei moşteni pe toţi cei care acum luptă împotriva noastră; pentru că unii vor cădea în luptă şi alţii vor fugi, dar cu toţii îşi vor pierde întreaga avere. Şi atunci veţi putea stăpâni casele neatinse şi gospodăriile cu toate bunurile lor. Însă dacă ele ar fi jefuite şi arse, nu ar mai fi de folos nimănui. Acum ne vom răspândi în toate ţinuturile locuite şi vom lua cu noi pe toţi oamenii care pot purta arme. Oamenii vor lua vite pentru hrană şi orice altceva vor găsi de mâncare, dar nu vor pustii locurile. Sunt însă întru totul de acord să ucidem orice spion al armatei boendr care ne-ar ieşi în cale.” […]Şi oştirile erau atât de aproape încât oamenii îşi puteau vedea chipurile unii altora. Regele a strigat: „Kalf, de ce eşti acolo? Atunci când ne-am despărţit la sud de More eram buni prieteni. Socotesc că vei greşi dacă vei lupta împotriva noastră sau dacă vei arunca suliţa asupra oştirii noastre, în care se găsesc patru dintre fraţii tăi.” Kalf a răspuns: „Multe lucruri se petrec altfel decât ar părea că se cuvine. Ai plecat dintre noi, aşa că a trebuit să facem pace cu cei care rămăseseră în ţară. Acum, fiecare trebuie să rămână acolo unde este. Cred însă că ar fi bine să ne împăcăm.” Atunci Fin, fratele lui, i-a spus regelui: „Să luăm seama la Kalf, pentru că atunci când vorbeşte drept, şi-a pus în minte să facă rău.” Regele a răspuns: „Se poate ca tu, Kalf, să vrei să ne împăcăm, dar boendr nu par dornici de pace.” Atunci Thorgeir din Kviststad a spus: „Vei avea pacea pe care mulţi dintre noi au primit-o din mâinile tale. Acum vei plăti pentru ceea ce ai făcut.” […]

9

Atunci Thorer Hund a mers împreună cu oamenii săi în fruntea steagului şi a strigat: „Boendr! Înainte!” Atunci boendr au scos un strigăt de război şi au aruncat cu săgeţi şi suliţe. Oamenii regelui au strigat şi ei, şi au înaintat, îmbărbătându-se unul pe celălalt şi strigând: „Înainte oameni ai lui Hristos! Înainte oameni ai crucii! Înainte oameni ai regelui!”Reforma gregoriană şi schimbarea procedurii de alegere a papei. In nomine Domini.

În numele Domnului Mântuitorul Nostru, Isus Hristos, în anul 1059 de la întrupare, în luna aprilie, indictionul 12, conduşi de preacinstitul şi binecuvântatul papă apostolic Nicolae şi în prezenţa preacinstiţilor arhiepiscopi, episcopi, abaţi şi a venerabililor preoţi şi diaconi, în biserica patriarhală din Lateran, denumită Biserica lui Constantin, cu sfânta Evanghelie aşezată în faţa noastră, prin autoritate apostolică, acelaşi venerabil pontif a decretat asupra alegerii supremului pontif următoarele. Preaiubiţi şi binecuvântaţi episcopi şi fraţi, noi ştim câtă duşmănia a îndurat acest scaun apostolic, în care eu slujesc din voia Domnului de la moartea învăţătorului şi predecesorului nostru Ştefan, de fericită amintire, şi câte lovituri şi răni numeroase i-au fost provocate de erezia simoniacă […] Aşadar fraţilor, dacă veţi fi de acord, ne-am gândit, pentru starea Bisericii de acum înainte, că este înţelept să luăm măsuri ca să împiedicăm aceleaşi rele să revină. Prin urmare, întăriţi cu autoritatea predecesorilor noştri şi a celorlalţi sfinţi părinţi, decretăm şi stabilim: Pentru ca boala corupţiei să nu se strecoare prin orice mijloace, oamenii bisericii vor fi cei care vor conduce alegerea papei, ceilalţi doar se vor lua după ei. Această rânduială a alegerii va fi socotită dreaptă şi legală de cei care, luând seama la regulile şi decretele Părinţilor Bisericii, vor vedea sentinţa binecuvântatului nostru predecesor Leon: Nici un argument nu permite – spune el – să fie socotiţi printre episcopi aceia care nu au fost nici aleşi de cler, nici ceruţi de popor, nici consacraţi de episcopii provinciei lor cu aprobarea arhiepiscopului. Dar, întrucât scaunul apostolic se înalţă deasupra tuturor Bisericilor pământului şi nu poate exista nici un arhiepiscop deasupra lui, episcopii cardinali îndeplinesc, fără nici o îndoială, funcţia acelui arhiepiscop atunci când îl ridică pe alesul papă pe culmea slavei apostolice. Ei vor alege pe cineva din rândul Bisericii Romane, dacă un om potrivit poate fi găsit aici. Dacă nu, va fi ales unul din altă biserică. Vor fi păstrate cinstirea şi preţuirea datorate iubitului nostru fiu Henric, care este numit în prezent rege şi care va fi în viitor, după cum sperăm, împărat prin mila lui Dumnezeu. Acest drept va fi acordat personal de scaunul apostolic lui şi succesorilor săi. Dar dacă perversitatea oamenilor răi şi stricaţi va împiedica să fie ţinută la Roma o alegere pură, sinceră şi liberă episcopii cardinali, împreună cu clerul şi laicii catolici, chiar şi puţini la număr, au dreptul şi puterea de a alege, oriunde li se va părea potrivit, un pontif pentru scaunul apostolic.

Dacă cineva, contrar decretului nostru promulgat prin vot sinodal, va fi ales, sau chiar consacrat şi urcat pe tron, prin tulburări sau prin orice vicleşug, prin autoritatea Domnului şi a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, va fi aruncată veşnica anatema asupra lui ca un Antihrist şi distrugător al întregii Creştinătăţi, fiind alungat din sânul sfintei Biserici a Domnului, împreună cu uneltitorii, susţinătorii şi discipolii săi. Niciodată nu i se va permite o justificare în această privinţă, ci va fi irevocabil depus din toate gradele ecleziastice, indiferent ce rang ar fi avut înainte. Oricine va adera sau îi va arăta preţuire sau va încerca în orice fel să-l apere, va fi condamnat printr-o sentinţă asemănătoare. […]

Eu, Nicolae, episcop al sfintei Biserici Romane, catolice şi apostolice, am semnat acest decret promulgat de noi după cum s-a arătat mai sus. Eu, Bonifaciu, din mila lui Dumnezeu, episcop de Albano, am semnat. Eu, Humbert, episcop al sfintei biserici din Silva Candida, am semnat. Eu, Petru, episcop al Bisericii din Ostia, am semnat. Şi alţi 76 episcopi, împreună cu preoţii şi diaconii au semnat.

10

Cucerirea normandă: problema legitimităţii lui William Cuceritorul. William de Newburgh.În anul 1066 de la împlinirea vremurilor, când Cuvântul s-a întrupat şi a trăit printre noi,

William, poreclit Bastardul, duce de Normandia, fie datorită unei nelegiuite dorinţe de stăpânire, fie arzând de dorinţa de a răzbuna nedreptatea ce i-a fost făcută, a purtat război împotriva lui Harold, regele Angliei. Acesta căzând în luptă, iar englezii fiind înfrânţi şi supuşi, William a unit regatul Angliei cu ducatul Normandiei. Pentru a întregi victoria – întrucât ura numele de uzurpator şi era nerăbdător să devină suveran legitim – el i-a poruncit lui Stigand, în acea vreme arhiepiscop de Canterbury, să-l încoroneze rege, potrivit obiceiului. Cu toate acestea, arhiepiscopul nu a consimţit în nici un fel să-şi aşeze mâinile asupra unui om care, spunea el, era pătat de sânge şi uzurpase dreptul altuia. Dar Aldred, arhiepiscop de York, un om prudent şi vrednic de slavă, prevăzând cu înţelepciune nevoia de a se supune vremurilor şi spunând că voia Domnului trebuie îndeplinită, a slujit el ceremonia de încoronare. Prin acest mijloc el l-a împăcat pe William, care încă murmura ameninţări împotriva poporului, şi l-a legat prin jurământ sfânt să păstreze şi să apere orânduiala laică şi bisericească. După aceasta, el l-a privit pe Aldred ca pe un părinte, într-atât încât, chiar dacă el îi conducea pe alţii, accepta liniştit să fie condus el însuşi de acesta. Odată, s-a întâmplat ca acest prelat, lovindu-se de un refuz din partea regelui cu privire la o cerere pentru care stăruise, s-a întors furios cu spatele şi plecând, nu l-a binecuvântat, ci l-a ameninţat cu un blestem. Regele, neputând suporta supărarea acestuia, a căzut la picioarele sale, cerându-i iertare şi promiţându-i că va îndrepta acel lucru. Atunci când nobilii care erau prezenţi l-au rugat pe episcop să-l ridice pe regele prosternat, acesta a răspuns: „Lăsaţi-l să stea la picioarele lui Petru.” […]

Regele, fiind mâniat pe Stigand, arhiepiscopul de Canterbury, şi aflând de hirotonirea sa necanonică, şi apoi de viaţa sa imorală, a devenit dornic să se răzbune pe el. Pentru aceasta, regele l-a chemat printr-o scrisoare pe legatul scaunului apostolic pentru a orândui biserica Angliei. Legatul a ţinut un conciliu în regat, unde fărădelegile lui Stigand au fost scoase la iveală, iar copacul sterp a fost tăiat de securea pedepsei canonice. În locul său a venit Lanfranc, ce fusese mai înainte călugăr la Bec, apoi abate la Caen, de neam lombard, un om care, pe lângă puritatea vieţii sale religioase, era preamărit pentru cunoaşterea cărţilor, atât lumeşti cât şi dumnezeieşti […]

William, după ce a domnit cu vrednicie vreme de 21 de ani regatul pe care-l cucerise cu atâta curaj, a murit. Pe când era bolnav, el i-a numit pe cei trei fii ai lui moştenitori. El dorea ca Robert, primul născut, să se mulţumească cu ducatul Normandiei, ca urmare a datoriei sale de fiu şi a înclinării sale spre răzvrătire. Iar lui William, fiul de care era cel mai mulţumit, i-a lăsat regatul Angliei […]

A fost înmormântat la Caen, în mănăstirea protomartirului Ştefan, pe care el însuşi o ridicase în întregime şi o împodobise minunat [….]

Oricât de multă slavă ar fi obţinut acest creştin în rândul oamenilor, e în egală măsură vinovat în ochii Domnului pentru că a atacat creştinii nevinovaţi şi a câştigat pentru el un regat vărsând sânge creştin.

11

Sfârşitul luptei pentru învestitură în Imperiu: concordatul de la Worms.

Privilegiul Papei Calixt al II-leaEu, episcopul Calixt, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, îţi acord ţie, mult iubitul meu fiu

Henric, din mila lui Dumnezeu împărat august al Romanilor, privilegiul ca alegerile episcopilor şi abaţilor care ţin de regatul german să aibă loc în prezenţa ta, fără simonie şi fără nici o violenţă, în aşa fel încât, dacă va apărea vreo neînţelegere între părţile implicate, tu, cu sfatul şi judecata arhiepiscopului şi celorlalţi episcopi, să dai ajutor părţii care are mai multă dreptate. Mai mult, cel ales să poată primi de la tine regalia prin sceptru, fără nici o taxă, şi să facă pentru tine ceea ce este drept să facă. Dacă el este ales în alte părţi ale Imperiului va primi de la tine regalia prin sceptru, în termen de şase luni, fără nici o taxă, şi va face pentru tine ceea ce este drept să facă, cu excepţia lucrurilor care sunt cunoscute ca revenind Bisericii Romane. Iar în privinţa lucrurilor despre care mi te vei plânge şi-mi vei cere ajutorul, eu te voi ajuta, potrivit îndatoririi mele. Pacea adevărată să fie asupra ta şi asupra tuturor celor care au fost de partea ta în timpul acestui conflict.

Edictul Împăratului Henric al V-leaÎn numele sfintei şi nedespărţitei Treimi, Eu, Henric, din mila lui Dumnezeu august împărat

al Romanilor, din dragoste faţă de Dumnezeu, de sfânta Biserică Romană şi de papa Calixt, şi pentru mântuirea sufletului meu, le cedez lui Dumnezeu şi sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, şi sfintei Biserici Catolice, întreaga învestitură prin inel şi cârjă, şi îngădui ca în toate bisericile din regatul sau imperiul meu, să fie ţinute alegeri canonice şi liberă hirotonisire. Voi înapoia Bisericii Romane ceea ce am din proprietăţile şi regalia fericitului Petru care, de la începuturile acestei dispute şi până în ziua de astăzi, au fost luate, fie în vremea tatălui, fie în a mea, şi voi ajuta cu credinţă la recuperarea acelora pe care nu le am eu. Şi, urmând sfatul prinţilor şi potrivit dreptăţii, voi înapoia ceea ce am din proprietăţile tuturor celorlalte biserici şi ale celorlalţi principi, atât laici cât şi clerici, care au fost luate în război, şi voi ajuta cu credinţă la recuperarea acelora pe care nu le am. Pacea adevărată să fie cu papa Calixt, şi cu sfânta Biserică Romană, şi cu toţi cei care au fost de partea sa. În privinţa lucrurilor asupra cărora sfânta Biserica Romană îmi va cere ajutorul, îl voi acorda cu credinţă; iar în privinţa acelor asupra cărora mi se va plânge, eu îi voi face dreptate.

Toate acestea au fost făcute în înţelegere şi cu sfatul principilor al căror nume este scris mai jos: Adalbert, arhiepiscop de Mainz, F., arhiepiscop de Koln, A. episcop de Regensburg, O., episcop de Bamberg, B., episcop de Speyer, H., episcop de Augsburg, G., episcop de Utrecht, U., episcop de Konstanz, E., abate de Fulda, Henric duce, Frederic duce, S. duce, Pertolf duce, Teboldus markgraf, Elbert marchiz, Gotifridus palatin, Otto comite palatin. Eu, Frederic, arhiepiscop de Koln şi arhicancelar, întăresc acestea.

12

Conflictul dintre Henric al II-lea şi Thomas Becket. Uciderea arhiepiscopului descrisǎ de Edward Grim.

După ce călugării l-au luat [pe Thomas Becket] înăuntrul Bisericii, cei patru cavaleri pe care i-am pomenit au venit repede în urma lor. Printre ei era şi anume subdiacon, Hugo, care merită numele de Malus-clericus pentru răutatea sa. Şi el, nearătând cinstirea cuvenită Domnului şi sfinţilor, i-a condus pe cavalerii cu care împărţea acelaşi gând rău şi astfel, a încuviinţat fapta lor. Atunci când sfântul arhiepiscop a intrat în biserică, călugării au întrerupt slujba de vecernii prin care îl slăveau pe Domnul şi au alergat la părintele lor despre care auziseră că a murit, şi, slăvindu-L pe Domnul, au văzut că era viu şi nevătămat. Ei s-au grăbit să zăvorească uşile bisericii pentru a-i împiedica pe duşmani să le ucidă păstorul. Dar minunatul luptător întru credinţă i-a oprit şi le-a poruncit să lase deschise uşile bisericii, zicând: „Nu se cade să transformăm într-o fortăreaţă un loc de rugăciune, biserica lui Hristos, pentru că ea oferă adăpost celor aflaţi înăuntru chiar dacă nu este închisă. Vom triumfa asupra duşmanului mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, aşadar să nu-l înfruntăm ci să pătimim.” Fără a întârzia, profanatorii au dat buzna cu săbiile scoase în casa păcii şi a supunerii, iar apariţia lor şi zgomotul săbiilor a fost îndeajuns să-i umple de spaimă pe cei care erau de faţă. Şi cavalerii au strigat mânioşi la mulţimea descumpănită şi înfricoşată a celor care veniseră să ia parte la slujbă şi care, la vederea acestei privelişti, o luaseră la fugă: „Unde este Thomas Becket, trădător al regelui şi al regatului?” Si pentru că nimeni nu le-a răspuns au strigat şi mai tare: „Unde este arhiepiscopul?” Iar acesta, cu vocea netulburată le-a răspuns în acest fel: „Cel drept va fi curajos precum un leu şi nu va cunoaşte frică.” Apoi a coborât de pe scările unde fusese dus de călugării care fuseseră înspăimântaţi de cavaleri şi a răspuns răspicat, în aşa fel încât să fie auzit: „Sunt aici, nu sunt trădător al regelui ci sunt preot. De ce mă căutaţi?” Şi el, care le spusese călugărilor să nu le fie teamă de ei, a adăugat „Sunt gata să sufăr în numele Celui care m-a mântuit pe mine prin sângele său. Departe de mine gândul să fug de săbiile voastre sau să mă îndepărtez de la calea cea dreaptă.” După ce a spus aceste cuvinte lângă o coloană, s-a întors spre partea dreaptă. Intr-o parte era altarul binecuvântatei Maici a Domnului, iar în cealaltă era altarul sfântului mărturisitor Benedict, după al cărui exemplu şi prin ale cărui rugăciuni renunţase la lume şi la plăcerile lumeşti. Şi a îndurat cu atâta seninătate totul din partea călăilor săi, de parcă trupul său nu ar fi fost făcut din carne. Ucigaşii l-au urmărit şi i-au spus: „Iartă-i şi primeşte-i înapoi pe cei pe care i-ai excomunicat şi pune-i înapoi în scaunele lor pe cei pe care i-ai alungat.” La aceste cuvinte, el a răspuns: „Nu s-au îndreptat, aşa că nu am să-i iert.” Iar ei i-au spus: „Atunci tu vei muri acum şi vei primi ceea ce meriţi.” Iar el a răspuns: „Şi eu sunt pregătit să mor pentru Domnul meu, astfel încât prin sângele meu Biserica să-şi capete libertatea şi pacea. Dar, în numele Domnului atotputernic, vă interzic să faceţi vreun rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici.” Slăvitul martir a spus acestea cu înţelepciune, gândindu-se la oamenii lui, în aşa fel încât nici un nevinovat să nu aibă de suferit atunci când el se grăbea să ajungă lângă Hristos. Şi ostaşul Domnului şi martirul Mântuitorului a urmat cuvintele Lui atunci când a fost căutat de cei nelegiuiţi: „Dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.”

Apoi, în grabă, au ridicat mâinile profanatoare asupra lui, încercând să-l târască cu forţa în afara zidurilor bisericii pentru a-l putea ucide sau pentru a-l lua prizonier, după cum au mărturisit după aceea. Dar nu au putut să-l ia uşor de lângă coloană, pentru că el l-a împins cu curaj pe unul dintre cavalerii care îl prinsese şi îl trăgea şi l-a numit misit şi i-a spus: „Nu mă atinge, Rainald. Tu, care-ţi urmezi ca un smintit complicii, îmi datorezi credinţă şi supunere.” Cavalerul, auzind acestea, a luat foc de mânie şi, ridicând sabia deasupra sfintei mitre a spus: „Nu-ţi datorez credinţă sau supunere împotriva credinţei pe care i-o datorez regelui.” Neînvinsul martir, văzând că se apropie clipa în care viaţa sa muritoare şi ticăloasă se va sfârşi, şi Dumnezeu făgăduindu-i deja coroana nemuririi, şi-a plecat capul ca pentru rugăciune şi şi-a înălţat mâinile, încredinţându-le sfintei Maria şi fericitului martir sfântul Dionis soarta lui şi a Bisericii Domnului.

13

Magna Carta. Art. 1, 2, 12, 14, 28-32Ioan, din mila lui Dumnezeu rege al Angliei, domn al Irlandei, duce al Normandiei şi

Aquitaniei şi conte de Anjou, către arhiepiscopii, episcopii, abaţii, comiţii, baronii, justiţiarii, supraveghetorii, pădurarii, vicecomiţii, prepoziţii, slujitorii şi tuturor balivilor săi şi credincioşilor săi supuşi, sănătate. […]1. În primul rând, noi şi urmaşii noştri în vecii vecilor îi dăruim Domnului şi întărim prin această cartă următoarele: Biserica Angliei va fi liberă şi drepturile sale vor fi neatinse iar libertăţile nevătămate. Aceasta să fie respectată, întrucât este voinţa noastră, după cum am arătat-o atunci când, înainte de a izbucni cearta dintre noi şi baronii noştri, am dăruit de bună voie şi am întărit prin carta noastră, libertatea alegerii, considerată drept cea mai importantă şi folositoare din Biserica Angliei, şi am obţinut întărirea ei de către papa Inocenţiu al III-lea. Şi aceasta o vom respecta şi vrem ca şi urmaşii noştri să o respecte cu bună credinţă, în vecii vecilor.De asemenea, noi şi urmaşii noştri în vecii vecilor, dăruim tuturor oamenilor liberi din regatul nostru, toate libertăţile mai jos scrise, să le aibă şi să le ţină, ei şi urmaşii lor, din partea noastră şi a urmaşilor noştri.2. Dacă vreun conte sau baron al nostru, sau altcineva care ne este vasal direct, moare, iar la moartea sa urmaşii săi sunt de vârstă adultă şi datorează taxa de moştenire, aceştia să aibă de plătit vechea taxă. Şi anume: moştenitorul sau moştenitorii unui conte pentru un întreg feud de conte să plătească 100 de livre; moştenitorul sau moştenitorii unui baron pentru o întreagă baronie 100 de livre; moştenitorul sau moştenitorii unui cavaler pentru un feud întreg cel mult 100 de solidi. Iar cine are mai puţin, datorează mai puţin, potrivit vechiului obicei privind feudele. […]12. Nici un scutagium sau ajutorinţă nu vor putea fi impuse regatului nostru decât prin consimţământul obişnuit al regatului, cu excepţia răscumpărării propriei noastre persoane, a învestirii fiului nostru cel mai mare drept cavaler şi a măritişului fiicei noastre celei dintâi. Şi în aceste cazuri va fi strâns doar un ajutor moderat. La fel se va face în privinţa ajutoarelor din partea oraşului Londra. […]28. Nici un conetabil sau alt baliv al nostru nu va lua nimănui grâne sau alte bunuri decât dacă va plăti pe loc cu bani peşin, sau dacă, cel care vinde, va accepta amânarea plăţii de bunăvoie. 29. Nici un conetabil nu va obliga vreun cavaler să dea bani în schimbul îndeplinirii slujbei de pază la castel, dacă acel cavaler vrea să îndeplinească slujba, fie în persoană, fie, dacă dintr-un motiv întemeiat el nu poate, prin alt om bun. Iar dacă ne însoţeşte sau îl trimitem la oaste, el va fi scutit de pază câte zile a stat sub arme pentru noi.30. Nici un sheriff sau baliv de-al nostru, sau oricine altcineva nu va lua caii sau căruţele vreunui om liber, pentru a le folosi, fără încuviinţarea aceluia. 31. Nici noi, nici balivii noştri, nu vom lua, pentru castelul nostru sau pentru alte lucrări, lemn care nu este al nostru, decât cu încuviinţarea proprietarului. 32. Nu vom reţine în posesia noastră mai mult de un an şi o zi pământurile celor condamnaţi pentru hiclenie (felonie), după care le vom încredinţa seniorilor acelor fiefuri. […]61. Mai mult, deoarece am dăruit toate acest lucruri mai sus amintite, pentru Dumnezeu, pentru îndreptarea regatului nostru şi pentru înlăturarea neînţelegerii care a apărut între noi şi baronii noştri, şi pentru că dorim ca ele să rămână pentru totdeauna, neschimbate şi nestricate, pentru ca ei să se bucure de pe urma lor, le dăruim şi întărim mai jos menţionata clauză de asigurare a păcii. Şi anume, baronii să aleagă 25 dintre baronii regatului nostru, pe cei pe care-i vor, iar aceştia să fie datori şi să-şi dea toată silinţa de a păzi, a ţine şi a face să se păzească pacea şi libertăţile ce le-am îngăduit lor şi pe care le întărim prin carta noastră de faţă. […]

14

Imperiul, papalitatea şi oraşele lombarde. Pacea de la Veneţia. Împăratul Frederic, întrucât l-a recunoscut pe papa Alexandru drept papă catolic şi

universal, îi va arăta preţuirea cuvenită, după cum înaintaşii săi le-au arătat preţuirea cuvenită înaintaşilor lui Alexandru. De asemenea, el va arăta aceeaşi preţuire urmaşilor papei care vor fi înscăunaţi legitim.

Împăratul va restabili pacea, atât cu papa Alexandru, cât şi cu toţi urmaşii săi şi cu întreaga Biserică Romană. […]

Mai mult, împăratul şi papa se vor ajuta unul pe celălalt pentru a păstra gloria şi drepturile Bisericii şi Imperiului. Papa, precum un tată binefăcător, îl va ajuta pe cel mai iubit fiul al său, împăratul preacredincios, aşa cum şi împăratul, ca un fiu credincios şi împărat preacreştin, îl va ajuta pe iubitul şi venerabilul său tată, vicarul sfântului Petru.

Mai mult, Bisericii îi vor fi înapoiate de către împărat sau de către tovarăşii săi toate acele lucruri care i-au fost luate pe nedrept, în timpul schismei şi din cauza ei.

Împărăteasa îl va recunoaşte şi ea pe papa Alexandru drept papă catolic şi universal. Regele Henric, fiul lor, îl va recunoaşte la rândul său şi îi va arăta cuvenita preţuire lui şi urmaşilor săi catolici, şi va depune acelaşi jurământ ca şi împăratul.

Împăratul şi regele Henric, fiul său, încheie pace pe 15 ani cu ilustrul rege al Siciliei, după cum a fost stabilit şi consemnat în scris de mijlocitorii păcii.

El încheie de asemenea pace cu împăratul din Constantinopol şi cu toţi susţinătorii Bisericii Romane; şi promite că nu le va face nici un rău, nici în mod direct, nici prin mijlocirea tovarăşilor săi, pentru sprijinul acordat Bisericii Romane. […]

Cancelarul, arhiepiscop de Mainz, precum şi Filip, arhiepiscop de Koln, vor fi confirmaţi în deplinătatea demnităţii şi autorităţii arhiepiscopale. Iar magistrului Conrad i se va da, prin autoritatea pontificală şi cu sprijinul împăratului, prima arhiepiscopie din regatul Germaniei ce va rămâne vacantă, dacă o va găsi potrivită.

Şi celui zis Calixt i se va da o abaţie, iar celor care sunt numiţi cardinali ai săi vor fi lăsaţi în rangul pe care-l deţineau înaintea schismei şi se vor putea întoarce la bisericile pe care le ţineau înainte doar dacă nu renunţaseră la ele prin propria voinţă sau judecată. […]

Aşa cum papa şi cardinalii l-au recunoscut pe împăratul Frederic drept împărat roman şi catolic, la fel o vor recunoaşte şi pe Beatrice, soţia sa, ca împărăteasă catolică şi romană, cu condiţia ca ea să fie încoronată de papa Alexandru sau de legatul său. De asemenea, ei îl vor recunoaşte pe Henric, fiul lor, drept rege catolic.

Papa şi toţi cardinalii vor încheia pacea cu împăratul Frederic şi cu împărăteasa Beatrice, şi cu Henric, fiul lor, şi cu toţi susţinătorii lor, fără însă a atinge lucrurile spirituale, care prin prezentul document sunt lăsate la dispoziţia şi judecata papei Alexandru, şi păstrând toate drepturile Bisericii Romane împotriva celor ce deţin posesiuni ale sfântului Petru. Toate lucrurile mai sus amintite, atât cele privitoare la biserică, cât şi la împărat şi la imperiului, vor fi respectate. […]

Papa, convocând un conciliu cât de curând se va putea, va excomunica, împreună cu episcopii cardinali şi cu călugării şi cu clericii ce vor fi prezenţi, pe toţi cei care vor încerca să încalce această pace. Apoi un conciliu general va face la fel.

De asemenea, mulţi dintre nobilii romani şi seniorii din Campania vor întări această pace prin jurământ.

Împăratul va întări prin jurământul său şi al principilor, atât pacea cu Biserica, cât şi pacea pe 15 ani cu ilustrul rege al Siciliei şi armistiţiul pe 6 ani cu Lombarzii, ce va începe de la calendele lui August. Mai mult, el îi va face pe Lombarzii care sunt de partea sa să recunoască acest armistiţiu, aşa cum a fost el stabilit şi consemnat. Dar, dacă va fi cineva din partea împăratului va refuza să jure respectarea amintitului armistiţiu, atunci împăratul va porunci tuturor celor care sunt de partea sa, potrivit credinţei datorate lui, să nu dea nici un ajutor unei asemenea persoane şi să nu

15

stea în calea celor care vor dori să-i facă rău; iar dacă cineva îi va face rău, acela să nu fie pedepsit. […]

Domeniu şi regat. Ordonanţa lui Filip al II-lea privitoare la cârmuirea regatului şi la administrarea domeniului regal.

Poruncim tuturor balivilor noştri să-l pună pe fiecare prepozit să rânduiască câte patru oameni buni, credincioşi şi de bună reputaţie de pe domeniile noastre şi să nu se întreprindă nimic fără sfatul lor, sau a cel puţin doi dintre ei; în afară de Paris, pentru care rânduim noi şase oameni buni şi credincioşi ale căror nume sunt: Thibaud cel Bogat, Athon de la Grève, Ebrouin Zaraful, Robert de Chartres, Baudouin Bruneau şi Nicolas Boisseau.

De asemenea, hotărâm ca balivii noştri să stabilească în balivatele, pământurile noastre care vor fi desemnate prin numele lor, o zi în fiecare lună, zi care va fi numită ziua judecăţii. Acolo, balivii să facă dreptate fără întârziere tuturor celor care vor avea o plângere, precum şi nouă înşine. Iar amenzile care sunt datorate regelui, să fie consemnate.

Mai mult, dorim şi poruncim ca scumpa noastră mamă, regina Adela, în înţelegere cu unchiul nostru drag şi credincios, Guillaume, arhiepiscop de Reims, să hotărască o zi la fiecare patru luni când vor asculta la Paris plângerile oamenilor din regatul nostru şi le vor judeca potrivit cinstirii datorate lui Dumnezeu şi în folosul regatului. Mai mult, poruncim ca în acea zi, balivii care ţin curţile de judecată din toate oraşele noastre să vină dinaintea lor pentru a le înfăţişa pricinile de pe domeniul nostru.

Iar dacă unul dintre balivii noştri a săvârşit vreo fărădelege, care să nu fie nici omucidere, nici răpire, nici trădare, pe care o recunoaşte dinaintea Arhiepiscopului, a Reginei şi a celorlalţi oameni care vor fi de faţă la plângerile împotriva balivilor noştri, poruncim ca acel lucru să ne fie adus la cunoştinţă printr-o scrisoare, de trei ori pe an, în zilele mai sus stabilite. Şi ni se va spune numele balivului vinovat, ce a făcut astfel încât au fost încălcate drepturile oamenilor noştri şi ale noastre, ce a primit, fie în bani, fie ca plocon, fie ca servicii, şi de la cine. În acelaşi fel balivii noştri ne vor informa cu privire la prepoziţii noştri.

Totuşi, regina şi arhiepiscopul nu vor putea înlătura pe balivi din balivatele lor decât pentru omucidere, răpire, sau trădare. În acelaşi fel, balivii noştri nu-i vor putea înlătura pe prepoziţi decât pentru una din pricinile de mai sus. Noi, dimpotrivă, după ce persoanele mai sus amintite ne vor aduce la cunoştinţă fapta, vom da, cu sfatul Domnului, o pedeapsă potrivită astfel încât ceilalţi nu se vor înspăimânta, dacă nu vor avea motive să o facă.

Apoi, interzicem prepoziţilor şi balivilor noştri să închidă vreun om sau să-l lipsească de avutul său atâta vreme cât el va dori să dea chezăşie că va veni la curtea noastră de judecată, doar dacă nu se face vinovat de omucidere, răpire sau trădare.

Mai mult, poruncim ca toate rentele, redevenţele şi celelalte venituri să fie aduse la Paris în trei rânduri: de Sfântul Remigius, de Întâmpinarea Domnului şi de Înălţarea Domnului. Şi ele să fie date orăşenilor mai sus amintiţi şi lui Petru Mareşalul. Dacă unul dintre ei va muri, Guillaume de Garlande va găsi pe cineva să-l înlocuiască. Adam, capelanul nostru, va fi de faţă şi va consemna încasările vistieriei noastre. Şi fiecare să aibă câte o cheie de la toate cuferele în care se află vistieria noastră, în Casa Templului, şi templierii să aibă una. Din această vistierie ni se va trimite doar atât cât vom cere în scris.

Pentru ca acest testament să rămână neclintit poruncim ca acest document să fie întărit prin autoritatea sigiliului nostru şi prin subscrierea numelui regal. Dat în Paris, în anul de la întrupare 1190, în al unsprezecelea an al domniei noastre, fiind de faţă în palatul nostru cei ale căror nume şi însemne sunt scrise mai jos: contele Thibaud, Seneşalul nostru, Guy Paharnic, Mathieu Şambelan, Raoul Conetabil, demnitatea de cancelar nu era ocupată când a fost scris acest document.

16

Sfântul Ludovic. Modelul regalităţii medievale. Jean de Joinville, Viaţa Sfântului Ludovic.Bunul rege m-a chemat odată la el şi mi-a spus: „Nu am îndrăznit să vă vorbesc despre un

lucru legat de Dumnezeu, datorită minţii voastre ascuţite. Din această cauză i-am chemat aici pe aceşti călugări, pentru că vreau să vă întreb ceva. Seneşale, ce este Dumnezeu?” „Sire, este un lucru atât de bun încât un altul mai bun nu poate exista.” „Intr-adevăr, răspunsul pe care l-aţi dat este unul bun pentru că este scris şi în cartea pe care o ţin în mână. Dar vă mai întreb, ce aţi vrea mai degrabă, să fiţi lepros sau să fi făcut un păcat de moarte?” Şi eu, care nu l-am minţit niciodată, i-am răspuns că aş prefera să fi făcut treizeci de păcate de moarte decât să am lepră. După ce călugării au plecat, el m-a chemat la el singur şi m-a pus să stau la picioarele sale. „Ce mi-ai spus ieri?” m-a întrebat. Eu i-am spus din nou acelaşi lucru, iar el mi-a spus. „Vorbeşti fără să te gândeşti, ca un neghiob. Trebuie să ştii că lepra nu este atât de urâtă precum un păcat de moarte, pentru că sufletul ce a păcătuit de moarte este asemenea diavolului.” […]

Sfântul rege mi-a povestit că a avut loc la mănăstirea din Cluny o mare dispută între clerici şi evrei. Şi era acolo un cavaler pe care abatele îl miluia în numele Domnului cu câte o bucată de pâine. Acest cavaler a cerut să fie lăsat primul să vorbească, ceea ce abatele a încuviinţat cu greu. Atunci el s-a ridicat şi, sprijinindu-se pe cârja sa, a cerut să vină cel mai important preot şi cel mai mare învăţat al evreilor. Iar aceştia au venit. Apoi l-a întrebat pe evreu: „Învăţatule, tu crezi că Fecioara Maria, care l-a purtat pe Domnul în pântecele şi în braţele sale, copila fecioară, este maica Domnului?” Evreul a răspuns că el nu crede nimic din toate acestea. Atunci cavalerul i-a răspuns că s-a purtat ca un smintit de vreme ce, fără să creadă în ea, şi fără să o iubească, a intrat în biserica şi în casa ta. Şi i-a spus: „O să plăteşti pentru asta.” Şi ridicându-şi cârja l-a lovit pe evreu peste ureche şi l-a culcat la pământ. Iar evreii au luat-o la fugă şi l-au luat cu ei şi pe învăţatul lor care era rănit. Şi astfel a luat sfârşit disputa. Abatele a venit apoi la cavaler şi l-a mustrat pentru că s-a purtat ca un smintit. Iar cavalerul i-a răspuns că o sminteală încă şi mai mare a fost să pună la cale o asemenea dispută. Intr-adevăr, mai mulţi oameni care veniseră buni creştini au plecat lipsiţi de credinţă, înainte ca disputa să se încheie, pentru că nu înţeleseseră bine ce au spus evreii. „Astfel îţi spus ţie, a continuat regele, nimeni să nu se certe cu ei, decât dacă este un foarte bun preot. Mireanul, atunci când aude pe cineva defăimând credinţa creştină, nu trebuie să o apere decât cu sabia, pe care trebuie să i-o împlânte aceluia în trup până la prăsele.” […]

Şi l-am văzut altădată la Paris, când toţi preoţii din Franţa au cerut să-i vorbească, şi regele a mers la palat pentru a-i asculta. Şi era acolo Guy de Auxerre, fiul seniorului meu William de Mello, şi el a vorbit regelui din partea tuturor preoţilor, spunându-i: „Sire, seniorii prezenţi, arhiepiscopii şi episcopii, m-au îndemnat să vă spun că creştinătatea, care ar fi trebuit să fie apărată de Majestatea Voastră, piere în mâinile Voastre.” Regele şi-a făcut cruce când a auzit aceste cuvinte şi a întrebat: „Spune-mi cum se întâmplă asta?” „Sire, a spus Guy de Auxerre, aceasta se întâmplă pentru că în zilele noastre nimeni nu se mai teme de excomunicare, iar oamenii preferă să moară excomunicaţi decât să caute iertarea şi să săvârşească cele cerute de Biserică. De aceea vă cerem Sire, pentru bine Domnului şi pentru că este de datoria Voastră, să porunciţi prepoziţilor şi balivilor voştri să-i caute pe cei care au lăsat să fie excomunicaţi un an şi o zi şi să-i oblige, luându-le bunurile, să caute iertarea.”

Regele a răspuns că va da cu bucurie o asemenea poruncă dacă i se va arăta fără tăgadă că cei excomunicaţi au greşit. Episcopii au spus că ei nu pot primi, cu nici un preţ, acest lucru. Apoi regele le-a spus că el nu va face altfel, pentru că ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii să-i oblige pe oameni să caute iertarea atunci când preoţii erau cei care-i asupreau. „Şi pentru asta, a spus regele, am să vă dau exemplul contelui de Bretagne, care a fost excomunicat vreme de şapte ani. El a depus plângere împotriva preoţilor din Bretagne şi pricina sa a ajuns până la Sfântul Părinte care i-a condamnat pe aceştia. Aşadar, dacă după primul an l-aş fi obligat pe contele de Bretagne să obţină iertarea de la Biserică, aş fi greşit şi faţă de el şi faţă de Dumnezeu.” […]

17

Donaţia lui Frederic al II-lea pentru cavalerii teutoni[Cum pământurile Prusiei şi Kulm au fost date teutonilor]Vestea despre faptele eroice ale ordinului teutonic s-a răspândit atât de departe încât Conrad

de Masovia a auzit de ele. Atunci i-a venit ideea – şi Duhul Sfânt l-a îndemnat să nu o părăsească niciodată – de a-i chema pe aceşti fraţi pentru apărarea ţării sale. El i-a întrebat dacă nu ar putea, cu puterea lor, să-i elibereze pe creştini de persecuţiile păgânilor, de vreme ce Fraţii Ordinului Purtătorilor de Spadă nu erau în stare să facă acest lucru.

[Confirmarea Imperială a daniei ţinutului Kulm ordinului Teutonic (1226)]In numele sfintei şi nedespărţitei Treimi, amin. Frederic al II-lea, din mila lui Dumnezeu,

împărat al Romanilor, Augustus, rege al Ierusalimului şi Siciliei. Dumnezeu a ridicat împărăţia noastră deasupra tuturor regatelor de pe pământ, şi a întins sfera puterii noastre deasupra multor regiuni, pentru ca numele Său să fie preamărit în această lume şi pentru ca credinţa să fie răspândită în rândul neamurilor păgâne. Întrucât Domnul a rânduit Sfântul Imperiu Roman pentru a predica evanghelia, şi noi trebuie să ne întoarcem privirea către cucerirea şi convertirea păgânilor […]

Din acest motiv facem cunoscut prin această proclamaţie tuturor celor prezenţi şi celor viitori din imperiul nostru: fratele Hermann, vrednicul Maestru al Sfântului Spital German al Sfintei Maria din Ierusalim şi slujitorul nostru credincios, ne-a adus la cunoştinţă că ducele de Masovia şi Kujavia, Conrad, doreşte să le încredinţeze, lui Hermann şi fraţilor săi, ţinutul din Kulm şi pământurile dintre marca sa şi teritoriile prusienilor. Prin urmare, fraţii vor lua asupra lor sarcina şi, la momentul potrivit, slava şi gloria de a intra în ţinutul Prusiei şi de a-l ocupa. Hermann a amânat acceptarea acestei propuneri şi a venit mai întâi la majestatea noastră cerându-ne acest lucru. Dacă vom binevoi să acceptăm, el va începe această misiune importantă, având împuternicirea noastră. Majestatea noastră ar trebui să-i întărească lui şi ordinului său toate pământurile pe care ducele le-a dăruit, precum şi toate pământurile pe care le vor cuceri în Prusia prin eforturile lor. De asemenea, noi ar trebui să acordăm ordinului său printr-un document toate drepturile şi libertăţile pentru această regiune. Abia apoi, el va accepta darul numitului duce şi va folosi bunurile şi oamenii din casa sa pentru a intra şi a cuceri ţinutul […]

Dăruim Maestrului Hermann autoritatea de a intra în pământul Prusiei cu toate forţele ordinului său. De asemenea îngăduim şi întărim pentru totdeauna Maestrului Hermann, urmaşilor săi şi ordinului său, stăpânirea amintitului pământ pe care îl vor primi de la ducele Conrad, potrivit promisiunii sale, şi orice alt pământ pe care li-l va da în viitor, şi tot ceea ce vor cuceri în Prusia cu ajutorul Domnului […] La aceasta adăugăm, din bunăvoinţa noastră, ca Maestrul Hermann şi urmaşii săi, să aibă şi să se folosească de drepturile suverane în toate pământurile lor în acelaşi fel în care de ele se bucură prinţii imperiului, pe pământurile lor. Astfel ei vor putea stabili vămi bune şi vor putea promulga statute prin care credinţa creştinilor să poată fi întărită, iar supuşii lor se vor putea bucura de pace şi de linişte.

Prin acest document interzicem oricărui prinţ, duce, marcgraf, conte, funcţionar al curţi, magistrat, baliv, şi oricărei persoane de rang mai înalt sau mai mic, cleric sau laic, să încalce aceste privilegii.

18

Creştini şi musulmani în Spania. Cronica lui Alfonso al III-lea.Regele Alfonso cel Mare a fost uns rege în ziua a optsprezecea înainte de calendele lui

octombrie, în anul mai sus pomenit [791]. In al treilea an al domniei sale, o armată de arabi, condusă de un general numit Mugait, a pătruns în Asturia. Întâmpinaţi de asturieni la Lodos, 70.000 dintre ei au fost ucişi împreună cu comandantul lor. Alfonso şi-a aşezat tronul la Oviedo, unde a ctitorit o biserică cu hramul Domnului Nostru Mântuitorul Isus Hristos, ce avea douăsprezece altare, după numărul apostolilor. […]

In al treizecilea an al domniei lui Alfonso, au intrat în Galicia două armate de Caldeeni, conduse de doi fraţi ai quraişiţilor [tribul arab ce controla Mecca în vremea Profetului Muhammad], numiţi Al-Abbas şi Malik, care erau prefecţi. Dar ei au fost învinşi în acelaşi timp, unul într-un loc numit Naron, iar celălalt pe râul Anceo. In timpul lui Alfonso, un bărbat pe nume Muhammad, locuitor al Meridei şi, prin naştere, un muwallad [creştin convertit la Islam] s-a răsculat împotriva regelui Abd ar-Rahman şi a purtat multe bătălii împotriva lui, punându-i armatele pe fugă. Atunci când nu a mai putut rămâne în ţara sa, Muhammad a mers la Alfonso şi regele l-a primit cu onoruri. Vreme de şapte ani el a trăit, împreună cu toţi cei care l-au urmat, în provincia Galicia. Apoi, mânat de trufie, Muhammad a complotat prosteşte împotriva regelui şi a ţării. El şi-a strâns aliaţi, şi-a adunat armata şi a jefuit pământurile. Atunci când regele a aflat ce se întâmplă şi-a adunat armata şi s-a grăbit să meargă în Galicia. Când Muhammad a aflat că regele este pe drum, s-a îndreptat împreună cu aliaţii săi spre o fortăreaţă foarte puternică. Regele l-a urmărit şi Muhammad a fost înconjurat în fortăreaţă de armata regelui. Ce aş mai putea spune? In aceeaşi zi în care armata lui Alfonso a început lupta, Muhammad a fost ucis şi capul i-a fost tăiat şi adus regelui. Apoi, armata lui Alfonso a reuşit să intre în fortăreaţă unde a ucis mai mult de 50.000 de Sarazini, care veniseră la Muhammad din provinciile Spaniei. Regele s-a întors la Oviedo după o mare victorie. Regele Alfonso a dus o viaţă glorioasă, castă, cumpătată şi curată vreme de mulţi ani şi la bătrâneţe, după ce a domnit vreme de 52 de ani, sufletul său a fost ridicat la cer. Regele care a dus o viaţă de sfânt pe această lume se odihneşte într-un mormânt în Oviedo.

19

Roger al II-lea şi regatul normand al Siciliei. Assizele de la Ariano.I. Despre interpretarea LegilorPoruncim ca noile legi promulgate de Majestatea Noastră să fie pe deplin respectate de către

toţi. Şi, pentru a avea o cârmuire blândă, cele ce sunt prea aspre să fie micşorate prin milostenie, iar cele ce sunt neclare să fie luminate. Datorită felurimii neamurilor supuse cârmuirii noastre, ele îşi vor păstra toate obiceiurile şi legile pe care le-au ţinut şi până acum, atâta vreme cât nu încalcă acest edict al nostru. II. Despre privilegiile Sfintelor Biserici

Fie ca toţi supuşii noştri să ştie că întotdeauna vom proteja, vom apăra şi vom mări bisericile Domnului, pentru care Isus Hristos şi-a vărsat sângele. Aşa au făcut şi înaintaşii noştri, şi Domnul i-a răsplătit pentru dărnicia lor cu nenumărate daruri. Prin urmare, vom apăra şi păstra neatinse toate pământurile şi bunurile sfintelor biserici care se află sub ocrotirea noastră, după cea a Domnului şi a sfinţilor. Si am primit noi această slujbă odată cu sabia temporală ce ne-a fost dată de Domnul. Prin aceasta facem cunoscut tuturor prinţilor, conţilor, nobililor şi tuturor supuşilor noştri, că oricine va încerca să încalce porunca noastră va atrage asupra sa mânia majestăţii noastre. III. Mustrare generală

Ii povăţuim pe prinţii, pe conţii, pe nobilii mai mari sau mai mici, pe arhiepiscopii, pe episcopii, pe abaţii şi pe toţi cei care stăpânesc peste orăşeni, târgoveţi, ţărani şi oameni de orice fel, să cârmuiască asupra lor cu blândeţe şi cu milostenie. Şi să fie cumpătaţi atunci când strâng dările ce le sunt datorate, pentru că astfel vor aduce mulţumire şi mare bucurie Domnului şi nouă, sub autoritatea şi cârmuirea căruia pronia dumnezeiască i-a pus deopotrivă pe clerici şi pe laici. Iar dacă nu se vor face acestea, noi vom avea grijă să cercetăm şi să îndreptăm ceea ce s-a făcut rău.IV. Despre proprietăţile regale

Dorim ca prinţii noştri, conţii şi toţi nobilii, arhiepiscopii, episcopii şi abaţii noştri să ştie că oricine deţine vreo proprietate din regalia noastră, mare sau mică, nu poate în nici un fel şi prin nici o înşelătorie să înstrăineze, să dăruiască sau să vândă, în parte sau în întregime, orice aparţine regaliei noastre, în aşa fel încât drepturile noastre regaliene să fie risipite, micşorate, sau vătămate în vreun fel. XVIII. Despre trădare

Oricine va începe o uneltire, fie singur, fie cu un cavaler sau cu mai mulţi, sau oricine va participa sau va jura că va lua parte la vreo uneltire care pune la cale şi pregăteşte uciderea unuia dintre sfetnicii noştri, va săvârşi cu bună ştiinţă o faptă rea şi va atrage asupra sa o pedeapsă aspră şi dreaptă. Făptaşul va fi tăiat cu sabia pentru trădare şi toate bunurile sale vor fi luate de vistierie. Fiii lui nu vor primi nici un beneficiu, nici prin mărinimia noastră, nici din ceea ce li s-ar fi cuvenit de drept. Fie ca moartea să fie o binecuvântare pentru ei, iar viaţa o pedeapsă. Insă dacă cineva va da imediat în vileag uneltirea, acela va fi iertat. Toţi cei care vor discuta şi vor vătăma reputaţia regelui după moartea sa, vor fi consideraţi trădători. Astfel, oricine va face sau va lua parte la aceasta va fi socotit vinovat şi, din acea zi, nu va mai avea nici un fel de ocrotire, şi toate bunurile sale vor fi vândute potrivit cutumelor. Iar acela care va da în vileag uneltirea unei rude, va avea dreptul să-i moştenească bunurile.

Şi vor fi socotiţi vinovaţi de această fărădelege toţi aceia prin sfatul cărora captivii reuşesc să scape, orăşenii sunt înarmaţi, uneltirile şi revoltele sunt stârnite, magistraţii sunt ucişi, oamenii îndemnaţi să părăsească oastea sau să fugă din faţa duşmanului, aliaţii noştri sunt trădaţi, oştirea este risipită prin vicleşuguri netrebnice, bătăliile sunt pierdute, fortificaţiile sunt părăsite, ajutorul datorat aliaţilor este refuzat şi alte lucruri de acest fel; precum şi toţi aceia care iscodesc consiliile regale, aduc la cunoştinţa tuturor cele discutate sau corup sfătuitorii noştri, precum şi toţi aceia care, cu bună ştiinţă, oferă adăpost şi ajutor duşmanilor regatului. […]

20

XXI. Despre baterea monedeiToţi cei care bat sau, cu bună ştiinţă, primesc monede false, sau uneltesc în acest scop, vor fi

pedepsiţi cu moartea şi toate bunurile le vor fi confiscate. […]

Cruciada, război sfânt şi pelerinaj. Îndemnul de la Clermont al papei Urban al II-lea (27 noiembrie 1095).Gesta Francorum

Venise vremea de care Domnul Isus aminteşte în fiecare zi credincioşilor săi, mai cu seamă în Evanghelie unde spune: „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.” O mare tulburare cuprinsese toate ţinuturile Galiei pentru că fiecare dorea să-l urmeze pe Domnul cu sârguinţă, curat în inimă şi în gând. Şi cel care vroia să poarte cu credinţă crucea pe urmele Domnului nu pregeta să ia drumul Sfântului Mormânt.

Drept urmare, Urban al II-lea, pontif al scaunului roman, a trecut degrabă de partea cealaltă a munţilor, împreună cu arhiepiscopii, episcopii, abaţii şi preoţii săi, şi a început să vorbească simplu şi să predice spunând că dacă cineva vrea să-şi mântuiască sufletul, să nu stea la îndoială şi să meargă cu umilinţă pe calea Domnului. Iar dacă nu are suficient de mulţi bani, milostivirea dumnezeiască îi va da îndeajuns. Şi cârmuitorul apostolic a adăugat: „Fraţilor, trebuie să pătimiţi multe în numele lui Hristos, nenorociri, sărăcie, goliciune, prigoane, lipsuri, beteşuguri, înfometare, însetare şi multe altele, după cum a spus Domnul apostolilor săi Trebuie să pătimiţi multe în numele meu şi Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pentru mine dinaintea oamenilor, pentru că eu vă voi da înţelepciune şi cuvinte şi încă Mare este răsplata voastră în ceruri.

Aceste cuvinte au început să se răspândească, încetul cu încetul, în toate ţinuturile şi ţările Galiei. Şi francii, auzind aceste cuvinte, au început de-îndată să-şi coasă cruci pe umărul drept, spunând că vor merge cu toţii pe urmele lui Hristos, prin care ei au fost mântuiţi de chinuirile Iadului.

Curând toţi galii şi-au părăsit casele şi, apoi, s-au grupat în trei părţi. O parte dintre franci a intrat în ţinutul Ungariei, şi anume Petru Eremitul, ducele Godefroi, Baudouin, fratele său şi Baudouin, conte de Mons. Aceşti puternici cavaleri, împreună cu mulţi alţii ale căror nume nu le mai pomenesc, au mers pe drumul pe care altădată Carol cel Mare, minunatul rege al Franciei, a pus să fie făcut până la Constantinopol.Robert Călugărul

În anul de la întruparea Domnului 1095, a avut loc un mare conciliu în hotarele Galiei, în oraşul numit Clermont, la care au fost prezenţi papa Urban al II-lea împreună cu episcopii romani şi cu cardinalii. Şi s-au adunat la acel conciliu numeroşi gali şi germani, atât din rândul episcopilor cât şi dintre principi. Şi după cea au fost rânduite cele bisericeşti, pontiful a ieşit într-o piaţă întinsă şi încăpătoare […] Şi a spus cu tărie, tuturor celor prezenţi, aceste cuvinte: „Neam al Francilor, neam de peste munţi, neam ales şi iubit de Dumnezeu, după cum este vădit din mai multe fapte ale voastre, neam aparte dintre toate popoarele pământului, atât prin aşezare cât şi prin credinţa catolică şi prin cinstirea arătată sfintei Biserici, către voi îndreptăm predica noastră […] De la hotarele Ierusalimului şi din oraşul Constantinopol a apărut o veste îngrozitoare care a ajuns la urechile noastre în mai multe rânduri. Un neam din regatul perşilor a cotropit pământurile acelor creştini pe care i-au împuţinat prin fier, jaf şi foc. Pe unii dintre ei i-au luat prizonieri în ţara lor, pe alţii i-au nimicit într-un chip vrednic de milă, Bisericile Domnului fie le-au nimicit pe de-a întregul, fie s-au slujit de ele pentru săvârşirea propriilor ritualuri. Ei au distrus altarele după ce le-au murdărit cu necurăţenia lor. I-au circumcis pe creştini şi sângele circumciziei, fie l-au răspândit pe altare, fie l-au turnat în baptisterii. Când vor să-i chinuie pe creştini, ei le găuresc buricul şi le scot afară capătul intestinelor, pe care îl leagă de un ţăruş, apoi, cu lovituri de ciomag, silesc victima să se învârtă în jurul ţăruşului până ce viscerele se revarsă iar nefericitul cade la pământ, într-o moarte netrebnică. Pe alţii îi leagă de un stâlp şi îi ucid cu săgeţi. Pe alţii îi obligă să-şi întindă gâturile şi, atacându-i cu săbiile încearcă să le taie grumazul dintr-o singură lovitură. Ce pot spune despre abominabilele violuri asupra femeilor? A vorbi despre ele este mai rău decât a le trece sub tăcere. Regatul grecilor este acum ciuntit de acest neam, care a luat în stăpânire o regiune atât de întinsă încât durează două

21

luni să o străbaţi. […] Fiţi înduioşaţi mai cu seamă de Sfântul Mormânt al Domnului Nostru Mântuitorul, care e stăpânit de neamuri murdare, şi de locurile sfinte, care sunt acum nevrednic cârmuite.”

Godefroy de Bouillon, apărător al Sfântului Mormânt. Guillaume de Tyr.Atunci când Oraşul Sfânt, prin neţărmurita milă a Domnului, a fost înapoiat poporului

creştin, iar lucrurile s-au aşezat la locul lor întrucâtva, oştirea s-a veselit vreme de şapte zile, cu gândul la cele sfinte şi cu teamă de Dumnezeu. În cea de-a opta zi, căpeteniile s-au adunat pentru a alege, cu ajutorul Sfântului Duh, pe unul dintre ei şi să-l aşeze în fruntea ţării pentru a lua asupra sa grijile cârmuirii acelui ţinut. Odată cu ei s-au strâns şi unii dintre clerici, plini de trufie şi îngrijindu-se de ale lor şi nu de cele ale lui Hristos. Ei au spus căpeteniilor adunate în conclav că au un le spună în taină ceva. Şi fiind primiţi înăuntru, au spus: „S-a dat de ştire clerului că v-aţi adunat aici pentru a alege pe unul dintre voi să cârmuiască. Dorinţa voastră o găsim dreaptă şi folositoare, şi trebuie îndeplinită cu toată grija, în aşa fel încât să fie respectată rânduială cuvenită. Este bine ştiut că cele spirituale sunt mai vrednice de cinstire decât cele lumeşti şi, prin urmare, trebuie să fie rânduite înaintea acestora. De aceea credem că, pentru a nu împlini rânduiala pe dos, trebuie să fie mai întâi ales, cu voia Domnului, cineva din rândul clerului care să ştie să vegheze şi să cârmuiască Biserica Domnului. Aceasta, şi nu alegerea unei puteri lumeşti, trebuie făcută mai întâi. Dacă veţi urma această rânduială, vom fi foarte fericiţi şi vom fi alături de voi cu trupul şi cu sufletul. Dacă însă nu o veţi urma, vom decreta tot ceea ce veţi rândui în afara voinţei noastre, fără valoare şi fără putere în rândul oamenilor” […]

Însă căpeteniile au socotit aceste cuvinte uşuratice şi de nimic, şi au refuzat să stăruie asupra lor. Unii dintre ei au spus că, pentru a urma voia Domnului şi a putea alege după vrednicia oamenilor, trebuie să-i cheme pe cei apropiaţi fiecăreia dintre căpeteniile importante şi, după ce vor depune jurământ că vor spune adevărul fără a adăuga nici o minciună, să-i întrebe despre obiceiurile şi purtarea seniorilor lor. Şi s-a făcut aceasta pentru ca cei care urmau să aleagă să cunoască pe deplin şi îndeaproape vrednicia celor care urmau să fie aleşi. Şi electorii i-au întrebat îndeaproape, sub jurământ, şi i-au silit să mărturisească în secret păcatele seniorilor lor şi, de asemenea, să înşiruie virtuţile lor astfel încât să iasă la iveală pe deplin şi în mod drept ce fel de oameni sunt cei care doreau să fie aleşi. Printre aceştia au fost întrebaţi şi cei apropiaţi ducelui. Şi ei au răspuns că, dintre toate faptele ducelui, cea care-i supăra cel mai tare pe slujitorii săi era aceasta: atunci când intra într-o biserică, chiar şi după ce liturghia se sfârşise, el nu mai putea fi luat de acolo. Mai mult, el cerea să i se explice înţelesul fiecărei statui şi icoane de către preoţi şi de către cei pe care-i vedea învăţaţi în acele lucruri. Tovarăşii săi, care doreau să facă alte lucruri, îl însoţeau cu lehamite şi chiar cu silă. Mai mult, din pricina acestei îndelungate şi supărătoare aşteptări mesele sale, care fuseseră pregătite pentru o anumită oră, se sleiau şi îşi pierdeau gustul. Când au auzit acestea, cei care ocupau demnitatea de electori au spus că fericit era bărbatul căruia îi erau socotite drept metehne fapte care la altul ar fi fost numite virtuţi. Şi după ce s-au sfătuit îndelung unul cu celălalt, l-au ales cu toţii pe duce. Şi l-au adus pe cel ales la mormântul Domnului, cu imnuri şi cântece de slavă. Se spune totuşi că cei mai mulţi dintre ei se înţeleseseră asupra contelui Raymond de Toulouse. Însă apropiaţii săi, mânaţi de dorul pământului de acasă şi gândindu-se că dacă Raymond nu va căpăta regatul el se va întoarce de îndată, au născocit multe lucruri nepotrivite despre conte, punându-şi sufletul în pericol. Cu toate aceste, contele nu a ţinut seama de ţara sa şi nu s-a mai întors, ci l-a urmat cu multă credinţă pe Hristos. El şi-a prelungit pelerinajul pe care-l începuse mai înainte şi l-a continuat de bună voie în sărăcie până la sfârşit. Întrucât acela care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui şi că nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu. […]

După ce amintitul duce a fost, prin mila Domnului, întărit în fruntea regatului şi după ce s-a pus capăt tuturor certurilor ce izbucniseră, în zilele sale regatul a început să se refacă şi să se întărească. El a domnit doar un an, pentru că din pricina păcatelor oamenilor regatul nu a primit mai mult timp mângâierea unui asemenea principe. Şi el a însufleţit regatul nou sădit şi l-a apărat

22

de vătămările celor potrivnici. A fost luat de pe această lume în floarea vârstei, pentru ca răul să nu-i schimbe inima, întrucât stă scris: dreptul piere şi nimeni nu ia aminte.

Bula lui Eugeniu al III-lea pentru cea de-a doua cruciadă (1145)

Eugeniu episcopul, servul servilor lui Dumnezeu, către preaiubitul său fiu Ludovic, strălucit şi slăvit rege al francilor, către prinţi, fiii săi dragi, şi către toţi credincioşii Domnului aflători în Galia, salut şi apostolică binecuvântare.

Despre străduinţa înaintaşilor noştri, pontifi romani, întru eliberarea Bisericii din Răsărit, noi am aflat din spusele bătrânilor şi o găsim scrisă astăzi în faptele lor. Cel ce a trăit înaintea noastră, cinstită fie-i amintirea, papa Urban, şi-a trâmbiţat, ca să spun aşa, chemarea către toate ţările lumii şi, de pretutindeni, i s-au alăturat toţi fiii Bisericii Romei. La glasul său, înflăcărat de văpaia milosteniei, au alergat de s-au strâns oamenii de dincolo de munţi [Alpi], precum şi popoarele din Italia. Si astfel s-a adunat o puternică armată care, plătind o grea jertfă de sânge, cu sprijinul Domnului a scos din gunoiul păgân nu numai oraşul în care Mântuitorul nostru a înţeles să pătimească pentru noi şi unde se găseşte preaslăvitul Său Mormânt, amintire a Patimilor Sale, ci şi multe alte locuri pe care, ca să nu o lungim prea mult, nu le vom aminti aici. Prin voinţa Domnului şi silinţa părinţilor voştri, care, în multe împrejurări şi pe măsura puterii lor, şi-au pus râvna întru apărarea şi răspândirea în lume a credinţei creştine, toate oraşele acestea au rămas în mâinile creştinilor până în zilele noastre, ba încă şi alte oraşe ale necredincioşilor au mai fost cu îndrăzneală cucerite.

Dar iată că acum, şi nu putem s-o spunem fără mare durere, păcatele noastre şi ale poporului însuşi au făcut ca cetatea Edessei, care la noi se cheamă Rohais, şi care, se spunea, îl slujea pe Domnul, fiind sub stăpânire creştină în vremea când tot pământul Orientului era subjugat de păgâni, să cadă în mâinile lor şi alte nenumărate fortăreţe creştine […]

De aceea noi sfătuim, cerem, voim şi, întru iertarea păcatelor voastre, poruncim tuturor slujitorilor Domnului şi mai cu seamă puternicilor şi nobililor, să se pregătească pentru înfruntarea cu îndrăzneală a acestei mulţimi de infideli, care se bucură acum aproape tot timpul de izbânzi împotriva noastră; să sprijine cu tărie Biserica Orientului, eliberată de către părinţii voştri de sub tirania păgână, am spus-o, cu preţul unor pierderi atât de sângeroase; să vă legaţi să smulgeţi de tot din mâinile lor pe miile de fraţi ai voştri captivi, să faceţi ca numele religiei creştine să se înalţe în aceste vremi ale voastre, ca vitejia voastră, lăudată în toată lumea, să nu fie atinsă şi nici pătată de nimic […]

De asemenea, toţi în temeiul puterii noastre apostolice, până când nu ne vom încredinţa că aceşti oameni s-au înapoiat cu bine sau au murit, noi vom opri de azi înainte pornirea oricăror pricini de judecată legate de bunurile pe care, fără tăgadă. le-au stăpânit ei în clipa când au luat crucea.

Dacă cei care, cu inima curată, vor face această sfântă călătorie au datorii, să fie scutiţi de plata dobânzilor pe tot acest timp. Dacă sunt legaţi de aceste dobânzi prin jurământ, sau dacă alţii l-au făcut pentru ei, noi, în temeiul puterii noastre apostolice, îi dezlegăm de această legătură şi de această îndatorire.

Dacă, odată chemaţi la oaste, cei apropiaţi lor sau seniorii de care ţine pământul lor nu vor să le dea bani cu împrumut, sau nu pot s-o facă, atunci să aibă voie să-şi pună, liberi şi fără nici o oprelişte, pământul precum şi celelalte bunuri ale lor sub oblăduirea bisericii, a unor clerici sau a altor credincioşi.

Iertarea şi absolvirea de păcate, aşa cum a statornicit înaintaşul nostru, în temeiul puterii de la Dumnezeu Atotţiitorul şi de la preafericitul Petru, prinţul apostolilor, putere încredinţată şi nouă de către aceştia, noi le încuviinţăm astfel: oricine va porni cu smerenie la o astfel de sfântă călătorie şi o va duce la bun sfârşit, sau va muri pe drum, să fie absolvit de toate păcatele mărturisite cu inima plină de pocăinţă […]

23

Organizarea republicană. Otto de Freising despre comunele italiene.

În cârmuirea oraşelor şi în rânduiala treburilor obşteşti ei copiază iscusinţa vechilor romani. Ei îndrăgesc libertatea atât de mult încât, pentru a se feri de o prea mare putere, se lasă cârmuiţi mai degrabă de voinţa consulilor decât de cea a împăratului. Se ştie că în rândul lor există trei ordine: marii nobili, nobilii şi oamenii de rând. Pentru a nu lăsa loc trufiei, amintiţii consulii nu sunt aleşi din rândul unui singur ordin, ci din toate trei. Şi ca să nu se smintească din dragostea pentru putere, consulii sunt schimbaţi aproape în fiecare an. Drept urmare, aproape întregul pământ este împărţit între oraşe şi fiecare dintre ele îşi sileşte episcopul să locuiască între zidurile sale. Împrejurul lor cu greu poate fi găsit vreun nobil sau vreun om de seamă care să nu asculte de stăpânirea oraşului său. Datorită acestei puteri care-i strânge pe toţi laolaltă, locuitorii fiecărui oraş denumesc pământurile dimprejur comitatul lor.

De asemenea, pentru a nu le lipsi mijloacele de a-şi asupri vecinii, ei se înjosesc încredinţând cingătoarea cavaleriei sau alte demnităţi tinerilor de rând şi chiar unor meşteşugari vrednici de dispreţ. În alte părţi aceştia sunt alungaţi precum ciuma de la îndeletnicirile mai de cinste. Din această pricină ei depăşesc cu mult toate celelalte oraşe din lume în bogăţie şi putere. Lombarzii sunt ajutaţi nu doar, după cum se spune, de hărnicia binecunoscută lor, ci şi de absenţa prinţilor lor care sunt obişnuiţi să locuiască dincolo de Alpi. Astfel, dând uitării străvechea lor nobleţe, ei păstrează urmele metehnelor barbare pentru că, deşi se fălesc că trăiesc potrivit legilor, ei nu se supun acestora.

Lombarzii anevoie îşi cinstesc, dacă îşi cinstesc vreodată, principele. În loc să-i arate de bunăvoie supunerea cuvenită sau să-i îndeplinească poruncile potrivit legilor, ei nu ascultă de autoritatea principelui decât siliţi de o oştire numeroasă. Deşi potrivit legii un supus se cuvine să asculte de bunăvoie iar un duşman să fie adus la ascultare prin arme, se întâmplă adesea ca ei să-l întâmpine cu vrăjmăşie pe principele lor, căruia trebuiau să-i jure supunere, atunci când acesta îşi cere drepturile care i se cuvin.

În fruntea tuturor oraşelor acestui neam se află Milano. Oraşul este aşezat asemenea unei insule, într-o vale foarte mănoasă, între Pad şi Pirinei, de-a lungul râurilor Ticino şi Adda care-şi au izvoarele în Pirinei şi se varsă în Pad. Aşezat în mijlocul acestei văi oraşul este numit pe drept cuvânt Mediolanum, deşi unii cred că cei care l-au întemeiat i-au dat numele de la un porc ciudat acoperit pe jumătate de ţepi şi pe jumătate de lână. Milano este mai vestit decât celelalte oraşe nu doar datorită mărimii sale şi mulţimii de bărbaţi curajoşi, dar şi pentru că şi-a întins stăpânirea asupra a două oraşe învecinate, aşezate în aceeaşi vale, Como şi Lodi. Mai mult - după cum se întâmplă în lumea noastră trecătoare atunci când norocul îţi surâde – Milano a devenit atât de plin de îndrăzneală şi de trufie încât nu numai că nu s-a dat înapoi de la a-şi vătăma vecinii dar, de curând, a cutezat să nu acorde slava cuvenită principelui lor, atrăgându-şi mânia acestuia.

24

Descrierea Florenţei de Giovanni Villani.

Deoarece am descris veniturile şi cheltuielile comunei din Florenţa în aceste vremuri, cred că este potrivit să amintesc şi celelalte lucruri importante privitoare la oraşul nostru. Astfel, urmaşii noştri îşi vor putea da seama de orice creştere sau declin în puterea oraşului nostru. Si astfel, cetăţenii înţelepţi şi curajoşi ce vor guverna în vremurile viitoare vor putea creşte puterea şi starea oraşului datorită amintirii şi exemplului acestei cronici.

O cercetare atentă a stabilit că în acea vreme la Florenţa erau aproximativ 25.000 de oameni în stare să poarte arme, de la 15 la 70 de ani, toţi cetăţeni. Dintre aceştia 1500 erau nobili şi cetăţeni puternici, recunoscuţi drept Grandi. Erau în jur de 75 de cavaleri complet echipaţi. Înaintea guvernării poporului de jos, care este încă la putere, erau mai mult de 250 de cavaleri; dar după ce poporul şi-a început guvernarea, Grandi nu mai aveau nici averile şi nici autoritatea de care se bucuraseră înainte […].

S-a calculat, pe baza pâinii de care este nevoie tot timpul în oraş, că sunt în Florenţa până la 90.000 de guri de hrănit, bărbaţi, femei şi copii. Numărul străinilor, călătorilor şi soldaţilor ce se află în oraş este de aproape 1500, fără a-i pune la socoteală pe călugări şi călugăriţe. S-a calculat numărul celor care locuiau în ţinutul sau districtul Florenţei la aproape 80.000 de oameni. […] Ştim datorită taxelor strânse la porţi că în jur de 5.900.000 de galoane de vin erau aduse anual în Florenţa, iar în timpurile de abundenţă chiar cu 1.120.000 de galoane mai mult. Oraşul avea nevoie de 4.000 de boi, 60.000 de oi, 20.000 de capre şi 30.000 de porci anual. În luna iulie, 4000 de încărcături de pepeni veneau prin poarta San Friano şi erau împărţite în întregul oraş.

În această vreme erau următoarele funcţii din Florenţa, fiecare administrând dreptatea şi având dreptul de a tortura: Podesta, Căpitanul şi Apărătorul poporului şi al ghildelor, Executorul poruncilor justiţiei, Căpitanul pazei sau apărătorul poporului, care avea mai multă putere decât alţii - toate aceste patru magistraturi aveau puterea de administra pedepse - judecătorul proceselor civile şi al apelurilor; judecătorul impozitelor; funcţionarul însărcinat cu supravegherea podoabele feminine; funcţionarul însărcinat cu comerţul; funcţionarul responsabil cu ghilda lânii; funcţionarii ecleziastici, curtea episcopului din Florenţa, curtea episcopului din Fiesole; inchizitorul ce supraveghea erezia. […]

Înăuntru zidurilor sale Florenţa era întinsă şi bine construită, cu multe case frumoase. În acea vreme construcţiile se făceau neîncetat şi tehnicile se îmbunătăţeau făcând clădirile mai confortabile şi mai luxoase.[…] Nu exista nici un cetăţean, Popolano sau Grande, care să nu-şi fi construit un mare şi bogat domeniu la ţară, cu clădiri chiar mai bune decât cele din oraş. […] Pe scurt, s-a stabilit că pe o rază de 6 mile de Florenţa erau de două ori mai mult case nobile şi somptuoase decât în Florenţa însăşi.

25