TABOR octombrie 2015

T A B O RTradiţie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română

Anul IX, nr. 10Octombrie 2015

T A B O RRevistă lunară de cultură și spiritualitate românească

editată de Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului

COLEGIUL DIRECTOR:

†Andrei Andreicuţ; †Justinian Chira; †Petroniu Florea; †Vasile Flueraș; †Iustin Hodea

Fondator: † BARTOLOMEU ANANIA

Director: Pr. CĂTĂLIN PĂLIMARU

Redactor-șef: Pr. FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ

Consultant: Pr. ȘTEFAN ILOAIE

COLEGIUL DE REDACŢIE (alfabetic): Simion Aștilean; Titus Beu; Nicolae Bocșan;

Paul Brusanowski; Pr. Ioan Chirilă; Dan Ciachir; Vasile Cristea;

Doina Curticăpeanu; Petre Guran; Pr. Ioan I. Ică sr; Arhid. Ioan I. Ică jr;

Adrian Lemeni; Andrei Marga; Mircea Muthu; Basarab Nicolescu;

Ierom. Rafael Noica; Toader Paleologu; Pr. Ioan Pintea; Mircea Platon; Liviu Pop;

Octavian Popescu; Mihai Șora; Nicolae-Șerban Tanașoca; Bogdan Tătaru-Cazaban;

Episcop Ignatie Trif; Pr. Patriciu Vlaicu

REDACŢIA ȘI ADMINISTRAŢIA: Piaţa Avram Iancu nr. 18, 400117 Cluj-Napoca

Tel/fax: 0264-599649; E-mail: [email protected]; adresa site: http: //www.tabor-revista.ro/

GRAFICIAN: Marius Ghenescu; TEHNOREDACTOR: Pr. Eugen Mera;

TRADUCERI REZUMATE: Monica Felecan

DIFUZARE: Pr. Nicolae Kerekes

ISSN 1843 – 0287

Preţ: 10 lei

Abonament anual: 120 lei

Cod IBAN: RO79 RNCB 0106 0266 0440 0017 deschis la BCR Cluj.

Studii

5

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

„Moartea care mă îngrozeşte”

(Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme)

CONSTANTIN CUBLEŞAN

Când în 1967 îi apărea volumul de (false) memorii, Journal en miettes (Jurnal în fărâme), Eugen Ionesco era deja o personalitate marcantă a teatrului francez, considerat a fi un

deschizător de drum în dramaturgie, a cărui operă se editase sub formă de Teatru complet (Théâtre complet, Gallimard, 1954, reeditat în 1958), după ce, începând din 1950, când i se reprezentase, în premieră, La Cantatrice chauve, debutul său parizian, repurtase succes după succes cu Victimes du devoir (1953), La Chaises (1953, 1956), Amedeu (1954), La Ta-bleau (1955), Jacques au la Saumission (1955), L’Impromtu de l’Alma (1956), L’Avenir est dans les oeufs (1957), Tueur sans gages (Germania, 1958; Franţa, 1959; Suedia, 1959; Anglia 1960), cărora li s-au alăturat volumele de eseuri şi proză: Notes et contre-notes (1962), La Photo du Colonel, nuvelă (1962), Entre la vie et le rêve (1966). Nu mai era nici prea tânăr – se apropia de 60 de ani (n. 1909) – având de-acum o experienţă de viaţă deloc lineară, cheltuită între România şi Franţa, astfel încât introspectarea propriului sine scotea la iveală un om bulversat, preocupat de propriul destin („Cine sunt? «Eu» este, oare şi dacă «eu» este, eu în-cotro merg? Eu ce fac, ce fac aici, ce trebuie să fac?”) şi încă mai mult de viaţa ca atare („Vreau să mai trăiesc”,„Sufăr de viaţă”) şi de moarte, ca stări fundamentale ale existenţei: „Când o să învăţăm şi oare o să învăţăm vreodată să sperăm la moarte în loc să ne temem de ea?” (între-bare ce amintea versul eminescian din Oda în metru antic care, desigur, nu-i era străin).

Jurnalul are numeroase pagini de memorialistică veritabilă, dublate însă copios de me-ditaţii asupra condiţiei, a stării de existenţă şi a momentului de fi nal al acesteia, moartea.

Reîntoarcerea la copilărie este una ca spre un moment al inocenţei de care nu s-a bu-curat însă prea mult, trebuind să petreacă o vreme într-o casă de copii, nu departe de Paris („Un aşezământ care ţinea de municipialitate”) suportând privaţiunile despărţirii de părinţi. Bucuria adevărată o trăia în momentele când mama venea să-l viziteze („Mama venea să mă vadă o dată la două săptămâni: nu în timp, ci într-un soi de spaţiu foarte vast, apărea şi dispărea. Duminică seara, când pleca înapoi, pleca pe veci, două săptămâni pe veci. Un vid prezent”). Descrierea ambianţei în care îşi petrecea zilele şi nopţile surprinde o atmosferă austeră şi sentimentul claustrării îi apare încă de pe atunci, conştientizându-l mai ales în mo-

Constantin Cubleşan

6

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii mentele în care putea ieşi dincolo de perimetrul restricţional: „Odată mama a venit împreună

cu mătuşa şi cu unchiul. M-au scos de după grilaj, la cârciuma locală; am băut limonadă, iar ei au dansat pe melodiile unui pian mecanic. Apoi ne-am plimbat prin sătuc; două sute de metri, nici atât, ce sărbătoare, ce frumoasă era lumea dincolo de porţi”. Această dorinţă de libertate va deveni un soi de obsesie, un deziderat al existenţei de mai târziu: „Liber e cel ce nici nu ştie că e liber, nici că există libertate, nici că există închisoare. Liber e nu cel ce se afl ă dincolo de bine şi de rău, ci în afara obsesiilor libertăţii şi puşcăriei”. Imaginile din copilărie sunt revăzute oarecum contrariant. Pe de-o parte, într-un peisaj edulcorat, exterior, pe de altă parte teroarea unui tată prea sever, de care nu se putea apropia cu căldură sufl etească. Apoi anii adolescenţei („Când încerc acum să-mi aduc aminte de acea bucurie, nu mai văd decât imagini rupte de mine, de nepătruns”), ai studenţiei („şi aveam douăzeci de ani”, „de pe atunci, încă, trăiam din scris”), apoi războiul ş.a.m.d. Frumoase pagini, de prozator autentic, consacră mamei (momentul întâlnirii cu viitoarea noră e plin de dramatism liric), soţiei, căreia îi face un vibrant portret („O văd alergând, ca o veveriţă, mică-mică, o mână de om, dintr-o cameră într-alta a apartamentului, de la un raft la altul al bibliotecii mele, rânduind, clasând, căutând un lucru, creionul sau ochelarii, pe care adeseori i-am pierdut pentru a suta oară în treizeci de minute /…/ Eu sunt locuinţa ei. Unde altundeva ar fi rost să trăiască? /…/ Cum să schimbi cât de cât aşa ceva? Poţi muta soarele din loc, poţi înlătura apa sau pământul din univers? /…/ Dacă lipsesc, dacă mă detaşez, totul se năruie. Biată scumpă îndrăgostită care nu mă suferă şi mă adoră. Eu sunt casa ei, pe care şi-a clădit-o sau a clădit-o”). Evocarea personalităţii lui Ion Vinea, cunoscut încă din perioada anilor bucureşteni şi care i-a tradus piesa Regele moare, este o pagină portretistică exemplară: „Păstrez despre el amintirea unui senior. Era frumos, vorbea puţin, era sensibil, inteligent, nu era fascist ca cei mai mulţi dintre «intelectualii» din ţara lui (…) Nu voia să se lase imbecilizat, nu voia să se lase cumpărat. A fost un om liber care iubea totodată şi libertatea celorlalţi (…) Un senior singuratic”.

Memorialul este, în fond, un prilej de mărturisire a propriilor trăiri în timp: „Există vâr-sta de aur; e vârsta copilăriei, a neştiinţei; de îndată ce ştim că vom muri, copilăria s-a termi-nat. Cum, am spus, ea s-a sfârşit pentru mine foarte devreme (…) Fac toate mărturisirile as-tea pentru că ştiu că ele nu-mi aparţin şi că stau pe buzele tuturor, sau aproape, gata-gata să fi e exprimate, iar literatorul nu este decât cel ce spune cu voce tare ceea ce ceilalţi îşi spun lor înşile sau spun în şoaptă (…) Începând din clipa când prezentul a murit şi timpul i-a luat lo-cul, de când am devenit deplin conştient de timp, m-am simţit bătrân şi am ţinut să trăiesc. Am alergat după viaţă să prind parcă timpul, şi am ţinut să trăiesc”. Pe aceste coordonate esenţiale – viaţă/moarte – se structurează meditaţiile din jurnalul ce este, la drept vorbind, o mărturisire continuă a propiilor stări de angoasă: „Suntem în viaţă ca să murim. Moartea este scopul existenţei (…) existenţa n-are drept scop nimic altceva decât moartea”. Descope-rirea unui astfel de adevăr duce inevitabil la o „spaimă de neant”. E o teamă sub imperativul căreia îşi evaluează propria existenţă, nu lipsită de un anume protest surdinizat: „Să accepţi să exişti având obsesia morţii, în război, în durere, fără să reacţionezi cu adevărat, sus şi tare, defi nitiv. Cum a putut accepta umanitatea să se trezească aici, azvârlită aici, fără nici o expli-caţie (…) Toate fi losofi ile, toate ştiinţele nu au putut să ne ofere cheile misterului. Suntem mânaţi, suntem condiţionaţi, suntem târâţi în lesă ca nişte câini. De zeci de mii de ani uma-nitatea e trasă pe sfoară”. Până la urmă însă îşi declară dorinţa de a trăi în această lume, pe care nu o poate schimba: „ajung să iubesc existenţa asta în care sunt cufundat” şi „sufăr pen-tru că îmi este luată”, pe-ncetul, odată cu înaintarea în vârstă: „îmbătrânesc şi nu vreau să îmbătrânesc, mor şi nu vreau să mor”. E un împătimit al vieţii şi tocmai de aceea obsesia morţii devine apăsătoare: „Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă de frica de moarte, groa-za de vid, şi de dorinţa fi erbinte, nestăpânită de a trăi”. E motivul pentru care caută răspuns la întrebările fundamentale: „De ce vrei să trăieşti, ce înseamnă a trăi?” Răspunsul nu este

„Moartea care mă îngrozeşte”

7

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiformulat, în vreun loc, tranşant. Dar explicaţiile pe care le dă, şi le dă, au tocmai rostul de a-i

defi ni gândirea şi comportamentul: „Cu cât mă explic mai mult, cu atât mă înţeleg mai puţin. Desigur, nu totul e incomunicabil prin cuvinte, adevărul viu însă este”. Cuvântul fi ind, pentru el ca scriitor, elementul esenţial al comunicării: „Cuvintele nu spun exact decât ceea ce se poate spune (…) Cuvântul nu mai arată. Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncăneşte. Cu-vântul e literar. Cuvântul e o fugă. Cuvântul impiedică tăcerea să vorbească. Cuvântul asur-zeşte. În loc să fi e acţiune, te consolează şi el cum poate pentru faptul că nu acţionezi. Cuvân-tul toceşte gândirea. O deteriorează. Tăcerea e de aur. Garanţia cuvântului trebuie să fi e tăcerea. Din păcate, e infl aţie”. Această infl aţie de cuvinte care nu spun nimic, cuvintele care tocesc orice comunicare, constituie una din formele confl ictuale din piesele sale. Confl ictul interior al unui limbaj ce trădează prin totul modalitatea de gândire e omul societăţii moder-ne: „Un limbaj e o gândire. Este şi o manifestare a gândirii. Este în acelaşi timp o gândire şi o manifestare a gândirii. Limbajul e una, felul de a vorbi e alta”. De aici, modalitatea de a ne comporta, comic („Suntem comici”). Revelaţia umorului care poate reda… seninătatea omu-lui îl determină să conchidă: „De aici înainte nu voi mai scrie drame. Nu voi mai scrie decât ceva să mă distrez”. Pentru că „literatura mă uşurează, e un alibi, mă scuză de a nu acţiona. Nu voi mai scrie… decât pentru a construi nişte obiecte, nişte simulacre de mici universuri”. Înteresant este de observat faptul că opera sa, comediile pe care le scrie, chiar în gama litera-turii absurdului, par a fi reversul unei medalii ce poartă în efi gie profi lul omului Eugen Iones-co, al creatorului de artă, marcat de o conştiinţă tragică a timpului său, a existenţei sale în universul în care singura certitudine pe care trebuie s-o conştientizeze rămâne moartea: „Din moment ce instinctul de moarte există în miezul a tot ce vieţuieşte, din moment ce suferim vrând să-l înfrângem, din moment ce tot ce vieţuieşte tânjeşte după repaus, să deznodăm, să deznodăm, să deznodăm legăturile vitale, să cultivăm instinctul de moarte (…) Aici stă sufe-rinţa, frica se naşte din refularea instinctului de moarte./ Ba, nu, ba, nu. Vreau să trăiesc mereu. Vreau să stau în compania celor vii. Pe scurt, vreau să fi u şi să mor. Să fi u mort viu (…) Mi-am propus să învăţ să mor”. Dar pentru asta, e necesară dorinţa arzătoare, voinţa fermă de a trăi. Sunt aceştia cei doi poli ai existenţei, între care se caută pe sine, de care este profund dependent: „Sufăr de viaţă. Atâta voinţă de viaţă e o nevroză, mă agăţ de nevroza mea, m-am obişnuit cu ea, îmi iubesc nevroza. Nu vreau să mă vindec. De aici mi se trage frica asta cum-plită, panica de cum coboară noaptea”. O dublă realitate o afl ă în visele obsedante în care îi place să trăiască şi pe care le povesteşte cu plăcerea reconstituirii unui nou, alt univers uman, al său. Sunt vise în care îşi reconstituie momente de viaţă trăite mai demult („parcă mă afl am într-o veche suburbie sau într-un vechi sat…”), sunt vise cu scene de groză ori de dragoste („Locuiesc la o femeie blondă, dar pe care n-o pot identifi ca /…/ Nu reuşesc să fac dragoste pentru că, în momentul de faţă sunt într-o stare de neputinţă morală…”), sunt vise apocalip-tice sau aproape idilice, vise ale propriei deveniri ori ratări („toate visele pe care le am în momentul ăsta sunt vise de eşec, de sterilitate şi de interdicţie”). Ca un laitmotiv al viselor e apariţia repetată a unui zid pe care trebuie să-l trecă, să-l escaladeze ori să facă o spărtură prin el pentru a cunoaşte, a se edifi ca asupra a ceea ce este dincolo de acesta. E fără îndoială un simbol al însuşi sensului vieţii: „Zidurile astea care se înalţă, zidurile astea de nepătruns pe care mă încăpăţânez să vreau să le găuresc sau să le dobor nu sunt poate altceva decât raţiunea. Raţiunea a ridicat zidurile acestea ca să ne apere de haos. Căci în spatele lor e hao-sul, e neantul. Nimic nu e în spatele zidurilor. Ele sunt graniţa între ceea ce am izbutit să fa-cem din lumea asta şi vid. De partea cealaltă e moartea”. În toată acestă zbatere există totuşi un punct de echilibru: iubirea. Iubirea de sine şi iubirea de semeni. E o condiţie existenţială în faţa căreia se afl ă mereu descumpănit, nemulţumit de sine, intrigat de propria sa menire umană: „Sunt împărţit între iubirea de mine însumi şi iubirea de celălalt. Asta e drama mea, acesta mi-e iadul. Nu sunt în stare să renunţ la mine în favoarea celorlalţi, nu sunt în stare să

Constantin Cubleşan

8

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii renunţ la celălalt în favoarea mea”. Iar sensul acestei iubiri i se pare a-l putea înţelege prin

moarte: „De nu s-ar muri. Nimeni n-ar mai urî pe nimeni. Nimeni n-ar mai gelozi pe nimeni. Ne-am iubi. Am putea-o lua de la început, la nesfârşit, din timp în timp câte ceva s-ar împli-ni”. Întregul jurnal nu este altceva decât o mărturisire a propriilor nelinişti în faţa nevoii de cunoaştere a lumii şi a rostului său în dialectica acesteia: „Am impresia că nu am ajuns să cunosc decât ceea ce cunoaşteam dinainte. De altminteri, întrebarea este dacă există ceva sau cineva de cunoscut, dacă există un sufl et ascuns care să se dezvăluie. Poate că nu există nimic altceva decât mărăcinişul acesta, spinii, grohotişul. Poate asta e şi sufl etul: un loc unde tot soiul de lucruri, tot soiul de forţe ocupă terenul, pur şi simplu (…) ce anume e de găsit, ce e de cunoscut? E de vreun folos să cunoaştem una sau alta? Poate că totuşi am izbutit să desţele-nesc câţiva metri pătraţi de pădure virgină. Dacă aş fi deţelenit mai mult de atât, n-aş fi făcut altceva decât să împing ceva mai departe limitele necunoscutului, acel necunoscut care fuge când mă apropiu”.

Jurnalul în fărâme (Traducere de Irina Bădescu. Editura Humanitas, Bucureşti) e în acelaşi timp un soi de exorcizare şi deopotrivă o mărturisire de sine, din care se deduce, în subsidiarul lui, o autentică profesiune de credinţă, nu neaparat a ideaticii propriei arte cât a înseşi vieţii pe care o trăieşte, trăindu-şi moartea prin tocmai existenţa creatoare.

Abstract

CONSTANTIN CUBLEŞAN, “Death that horrifi es me” (Eugen Ionescu, Journal in crumbs)When his volume of (false) memories, Journal en miettes (Journal in crumbs), was published, in 1967, Eugene Ionesco was already a leading fi gure of the French theater, regarded as a pioneer in drama, having now a lifetime experience, not at all linear, spent between Romania and France, so that his own self introspection was revealing a confused man, concerned about his own destiny. The Journal has numerous pages of genuine memoirs, fi lled with meditations on the condition, the state of existence and on its fi nal moment, death.

KEWORDS: Eugen Ionescu, journal, confession, death, self introspection

9

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Călătoria ieromonahului Chiriac din Mănăstirea

Secu la Muntele Athos (1840-1841)*

PETRONEL ZAHARIUC

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mulţi monahi din mănăstirile nem-ţene au luat calea Muntelui Athos, aşa cum făcuse la mijlocul veacului stareţul lor, Sfântul

Cuvios Paisie Velicicovschi. Unii dintre ei s-au mutat cu vieţuirea în Sfântul Munte, iar alţii au făcut doar un pelerinaj, revenind în mănăstirile Neamţ şi Secu. Dintre cei din urmă, câţiva au pus în scris şi povestea pelerinajului, iar unul dintre ei este ieromonahul-cărturar Chiri-ac din mănăstirea Secu. În paginile care urmează publicăm integral descrierea mănăstirilor din Sfântul Munte Athos realizată de călugărul pelerin. Relatarea nu este complet inedită, deoarece câteva fragmente, care i s-au „părut de oarecare interes”, au fost publicate de G. Giuglea în 19361, însă după copia, cu adaosuri, realizată de cunoscutul ieromonah Andronic (Popovici)2. Călugărul moldovean a fost un neobosit pelerin şi călător. Astfel, în continua-rea călătoriei la Muntele Athos, începând cu 1 iunie 1841, Chiriac a plecat să se închine „la Ierusalim şi la alte Locuri Sfi nte”, iar în 1850 a făcut o lungă călătorie la Kiev, Moscova şi Petersburg, întorcându-se acasă prin Varşovia, Viena, Budapesta, Cluj şi Bistriţa.

Din biografi a acestui însemnat călugăr din obştea mănăstirii Secu se ştiu câteva date, pe care le datorăm ieromonahului Andronic (Popovici) şi episcopului Melchisedec. Ieromona-hul Andronic i-a făcut ieromonahului Chiriac următoarea „fi şă” biografi că: „Chiriac, duhov-nic, Popoviciu, carele în anul 1793 s-au născut în Ţara Turcească, la târgul Sveatog <Şviştov>, şi din Sfântul Botez au fost numit Constantin, iară în anul 1815, dupre a sa dorinţă, viind la monastirea Secului şi supuindu-să sub jugul preasfi ntei ascultări, în anul 1817 s-au îmbrăcat în chipul monahicesc, şi în anul 1823 s-au hirotonit ierodiacon, iară în anul 1827 s-au hiroto-nit preot şi au fost de ascultare ucenic la preacuviosul duhovnic Vasilie, igumenul monastirii

* Acest studiu face parte dintre rezultatele proiectului de cercetare UEFISCDI, IDEI, nr. PN-II-ID-PCE-2012-4-0552.1 Călătoriile călugărului Chiriac de la Mănăstirea Secul, publicate cu introducere şi adnotări de G. Giuglea, Bu-cureşti, Tipografi a Cărţilor Bisiericeşti, 1936, pp. 9-12 (drumul de la Galaţi la Sfântul Munte), pp. 12-14 (rezumat al descrierii Sfântului Munte). 2 Astăzi la Arhivele Statului Chişinău (Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS. Colec-ţia Bibliotecii Mănăstirii Noul-Neamţ (sec. XIV-XIX), alcătuitor V. Ovcinicova-Pelin, Chişinău, 1989, pp. 61-63).

Petronel Zahariuc

10

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Secului, şi nacealnic la tipografi a a acestor monastiri, şi igumen monastirii Secului şi multe

cărţi au tălmăcit din limba cea slavenească şi grecească în limba moldovenească; ştiia bine şi limba bolgărească şi cea turcească”3. Aşa cum lui Andronic i s-a atribuit numele „Popovici”, deoarece a fost fi u de preot, aşa şi el l-a numit pe Chiriac, tot „Popovici”, pentru că a fost fi ul unui preot din oraşul Bârlad. Totodată, ieromonahul Andronic a însemnat locul de obârşie al lui Chiriac, anul călugăririi şi anii hirotonirilor, mai întâi ca ierodiacon şi apoi ca preot, precum şi faptul că a ajuns egumen al mănăstirii Secu şi conducător al tipografi ei.

Episcopul Melchisedec a afl at şi alte câteva informaţii, chiar de la Chiriac, pentru că l-a vizitat de mai multe ori, ultima dată în 1872: „Chiriac era român, originar din Şiştovul Bulgariei. El venise în Moldova cu tată-său, încă în copilărie, cu ocazia unui război între Rusia şi Turcia. Tatăl său fu primit în Moldova şi stabilit ca preot în oraşul Bârlad. Chiriac de timpuriu fu dat la mănăstire, unde se călugări şi se distinse prin zelul său către literatură. El traduse mai multe cărţi în limba română, precum: Praştia, Cronograful Sfântului Dimi-trie Rostovski, care s-a şi tipărit în mănăstirea Neamţ. A mai tradus Cronica lui Baroniu, o carte voluminoasă în mai multe tomuri, pe care eu le-am văzut în mănăstire şi erau scrise cu mâna lui Chiriac. El trăia în mănăstirea Secului, unde eu l-am văzut în anul 1872 pentru ultima dată, obosit de bătrâneţe. El a murit de vreo 5-6 ani”4. Tot episcopul Melchisedec adaugă că ieromonahul Chiriac l-a ajutat pe ieromonahul Andronic (Popovici) la traducerea documentelor slavo-române din arhiva mănăstirilor Neamţ şi Secu, deoarece cunoştea „lim-ba slavonă”5. Din mărturiile datorate episcopului Melchisedec şi ieromonahului Andronic observăm că ieromonahul Chiriac a fost un cărturar de seamă din obştea mănăstirilor Neamţ şi Secu, care s-a remarcat şi printr-o bogată activitate de traducător în limba română6 (ştia slava bisericească, greaca, bulgara, turca) şi de tipograf. Una dintre traducerile sale, Analele eclesiastice (de la Naşterea lui Hristos până la 1607), lucrarea cardinalului Cesar Baronius, a fost copiată şi completată, sub titlul „Istoriile bisericeşti şi politiceşti”7, de acelaşi ieromonah Andronic. Tot ieromonahului Chiriac i se datorează traducerea şi tipărirea în 1837 a cărţii arhimandritului Ioanichie Galeatovschi, Praştia8, şi a unei părţi din Cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului („Adunare în scurt pentru eresurile lipoveneşti”)9.

Manuscrisul original al călătoriei la Sfântul Munte nu s-a păstrat. În schimb, s-au păs-trat două copii: una datorată ieromonahului Andronic, cu numeroase completări, mai ales privitoare la ajutoarele româneşti, pe care a publicat-o fragmentar G. Giuglea, şi una rea-lizată în 1846 de călugărul Thalasie, arhivar al mănăstirilor Neamţ şi Secu, pe care o publi-căm acum. Singurele informaţii, pe care le-am găsit despre acest copist, le datorăm aceluiaşi

3 „Istorie pentru semnele a tot hotarului împrejurul sfi ntelor monastiri Neamţul şi Secul şi câtă podoabă şi zéstre bisericească avea şi cât număr de vieţuitori să afl ă în ele în anul 1859, adunată şi alcătuită întru acest chip de ieroshimonahul Andronic, cartea a opta, la Istoria Sfi ntelor Monastiri Neamţul şi Secul, dată la lumină în folosul Sfi ntei Nooaăi Monastiri Neamţului, a Sfi ntei Înălţări Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întemeiată în guberniia Besarabiia”, f. 180 r.. – 181 v. (Arhivele Naţionale Chişinău, Fond 2119, op. 3, nr. 74).4 MELCHISEDEC, episcopul, „Mitropolitul Grigorie Ţamblac. Viaţa şi operele sale”, în Revista pentru istorie, arheo-logie şi fi lologie, an. II, vol. I, fasc. I, Bucureşti, 1884, pp. 44-45, nota 1.5 Ibidem, p. 44.6 Vezi şi N. A. URSU, „Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ”, pp. 39-82, pp. 83-120, şi Valentina Pelin, în vol. Românii în reînnoirea isihastă. Studii închinate Cu-viosului Paisie de la Neamţ la bicentenarul săvârşirii sale 15 noiembrie 1994 publicate cu binecuvântarea I.P.S. Daniel Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei sub îngrijirea lui Virgil Cândea, Ed. Trintas, Iaşi, 1997. 7 Cronograful are patru tomuri, cuprinzând perioada de la Naşterea lui Iisus Hristos până la 1858, şi se păstrează la Biblioteca Academiei Române, manuscrisele 1238-1241 (GABRIEL ŞTREMPEL, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. I, Bucureşti, 1978, pp. 262-264).8 Bibliografi a românească modernă (1831-1918), vol. I, coordonator general Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1984, p. 674.9 Ibidem, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 101.

Călătoria ieromonahului Chiriac din Mănăstirea Secu la Muntele Athos (1840-1841)

11

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiieromonah Andronic, fi ind cuprinse în listele de vieţuitori din mănăstirile Neamţ şi Secu,

întocmite în 1859: „Thalasie monah, Vasiliu, care în anul 1801 s-au născut în Cernăuţi, şi din Sfântul Botez au fost numit Theodor, iară în anul 1820, dupre a sa dorinţă, viind la monas-tirea Neamţului şi supuindu-să supt jugul preafericitei ascultări, în anul 1822 s-au îmbrăcat în chipul monahicesc de preacuviosul părintele nostru, arhimandritul şi stareţul Ilarie, şi au fost de ascultare ucenic pre la bătrâni, ceteţ la biserică în limba moldovenească şi arhivariu la canţelaria cea mare a acestor monastiri”10.

„Jurnalul” de călătorie al părintelui Chiriac este primul de o asemenea anvergură în cultura română11, fi ind precedat doar de vieţuirea Sfântului Paisie Velicicovschi la Sfântul Munte (1746-1763; povestită ucenicilor săi şi pusă în scris de aceştia)12 şi de amintirile arhi-mandritului Chiriac Râmniceanu, care curpind şi drumurile sale la Muntele Athos, inclusiv egumenia la mănăstirea athonită Sfântul Pavel13. Următorul „jurnal” în ordine cronologică (1858-1859), de o întindere mult mai mare, 206 pagini, aparţine ieromonahului şi duhovni-cului Andronic din mănăstirile Neamţ şi Secu14, asupra căruia vom stărui cu alt prilej.

Călugărul Chiriac a plecat spre Muntele Athos, la 13 mai 1841, cu vaporul din Galaţi, iar după patru zile a ajuns la Constantinopol, fi ind neplăcut impresionat de curăţenia oraşului şi de aspectul caselor, dar lăudând, în frumoase cuvinte, bisericile, în special „Balaclia” (Izvorul Tămăduirii), şi podul făcut de sultanul Mahmud al II-lea. Din capitala Imperiului, din cauza chiriilor scumpe, pelerinul s-a grăbit să plece cu o corabie spre „grădina Maicii Domnului”, punându-şi genunchiul pe pământul Sfântului Munte în golful mănăstirii Xiropotam. Până aici, „jurnalul” a fost publicat de G. Giuglea. Partea care urmează, cea mai interesantă şi mai frumoasă, a fost doar rezumată succint, de aceea o publicăm acum.

Călugărul pelerin a prezentat istoria tuturor celor 20 de mănăstiri din Sfântul Munte, începând cu Marea Lavră, de la care a urcat, în ordine, la mănăstirile de pe coasta răsăritea-nă, până la Hilandar, şi a coborât pe coasta apuseană, la fel de ordonat, de la Zograf la Sfân-tul Pavel. La sfârşit, duhovnicul Chiriac elogiază vieţuirea monahală din cele „trei schituri vestite” din Sfântul Munte (Sfânta Ana, Capsocaliv, Nea Schit), aminteşte de schitul Sfântul Proroc Ilie, al cărui „începător a fost părintele stareţul Paisie, precum se istoriseşte la viiaţa lui”, şi de cele două „schituri moldoveneşti, anume Prodomu şi Lacu, în care să afl ă acum numai câte trei călugări. Prodomu mai înainte de răzmiriţă au fost întemeiat”, şi înfăţişează, pe scurt, „rânduiala Sfântului Munte”, mai ales cea privitoare la primirea şi găzduirea peleri-nilor. Vrednică de interes este atitudinea circumspectă a călugărilor athoniţi faţă de moldo-veni, pe care a sesizat-o călugărul Chiriac: „a înnopta în monastire pe cei streini nu priimesc totdeauna, mai ales pre moldoveni, avându-i de oameni nestatornici”.

Pelerinul român nu mărturiseşte nicăieri dacă a reuşit să se închine în toate mănăs-tirile din Sfântul Munte, pe care le descrie, mai pe larg sau mai pe scurt, în „jurnalul” său. Din câte se pare, mai degrabă nu, având în vedere puţinele informaţii adunate despre unele 10 „Istorie pentru semnele a tot hotarului împrejurul sfi ntelor monastiri Neamţul şi Secul şi câtă podoabă şi zéstre bisericească avea şi cât număr de vieţuitori să afl ă în ele în anul 1859, adunată şi alcătuită întru acest chip de ie-roshimonahul Andronic, cartea a opta, la Istoria Sfi ntelor Monastiri Neamţul şi Secul ”, f. 221 v. – 222 r. 11 Pentru o privire de ansamblu asupra călătoriilor (pelerinajelor) româneşti la Muntele Athos, vezi MARIA VULCU, „Călători români la Muntele Athos în secolul al XIX-lea”, în Balcania, II-III, 1939-1940, pp. 403-434 (relatarea de călătorie, pe care o publicăm acum, a fost succint prezentată după ediţia prescurtată a lui G. Giuglea, pp. 416-418). 12 SERGHIE CETFERICOV, Paisie stareţul Mănăstirii Neamţului din Moldova. Viaţa, învăţătura şi infl uenţa lui asupra Bisericii Ortodoxe, ediţia a II-a. Cu binecuvântarea Înalt Preasfi nţiei Sale Arhiepiscop Gherasim Cristea, Bucu-reşti, 2010, pp. 131-187; Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ. Tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel Mitropoli-tul Moldovei şi Bucovinei. Ediţie îngrijită de Ioan Ivan, după manuscrisul nr. 154 din Biblioteca Mănăstirii Neamţ, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997, pp. 27-39.13 Scrierea ieroschimonahului arhimandrit Chiriac Romniceanu, publicată după manuscrisul autograf de Con-stantin Erbiceanu, Bucureşti, 1889, 80 p.14 Arhivele Naţionale Chişinău, Fond Mănăstirea Noul-Neamţ, ms. nr. 42.

Petronel Zahariuc

12

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii dintre aşezămintele athonite: Caracalu, Filotheiu, Cutlumuş, Stavronichita, Xenofon etc. De

asemenea, din descrierile tuturor mănăstirilor se observă limpede faptul că monahul Chiriac a fost în primul rând un pelerin în „grădina Maicii Domnului”, preocupările sale de istorie a Sfântului Munte fi ind lăsate în plan secund. Astfel, Chiriac înfăţişează, în cuvinte frumoase şi cu bogate amănunte, legendele întemeierii şi refacerii unor mănăstiri (Vatoped, Xiropotam, Simonopetra), istoriile unor vestite icoane făcătoare de minuni, vieţile unor Sfi nţi şi minunile înfăptuite de ei, sfi ntele moaşte, părticelele din Lemnul Sfi ntei Cruci şi alte nepreţuite odoare păstrate în mănăstiri. Multe dintre aceste informaţii au fost preluate din descrieri ale peleri-najului la Muntele Athos („proschintare”), în limba rusă sau în limba greacă, care circulau în epocă. Din punct de vedere istoric, locul românilor în ajutorarea Sfântului Munte este des-tul de palid prezentat, fi ind amintite doar contribuţia lui Ştefan cel Mare la împodobirea şi întărirea mănăstirii Zograf: „A triia icoană, tot a Sfântului Gheorghie, este trimisă de Ştefan voevod, ce i-au ajutat la războiu. Acest Ştefan au făcut monastirii arsănaoa şi pirgul la malul mării”, şi ajutorul dat de mitropolitul Veniamin Costache la renaşterea mănăstirii Esfi gme-nu. Mult mai evident este înfăţişat rolul românilor în viaţa Sfântului Munte în „jurnalul” de călătorie a ieromonahului Andronic (Popovici), pe care l-am amintit mai sus.

Publicarea integrală a călătoriei călugărului Chiriac din mănăstirea Secu întregeşte ima-ginea Muntelui Athos ca loc de pelerinaj pentru români în secolul al XIX-lea15, constituind, totodată, un pas înainte pe drumul realizării unei istorii a pelerinajelor româneşti la Sfântul Munte.

Însemnarea în scurt a călătoriei mele, ieromonahului

Chiriac, când am mers de la Moldaviia spre părţile

Răsăritului, adecă Sfântul Munte al Athonului16

„... Că nicăirea nu este liman, fără numai la Xeropotam, ci şi acela iaste primejdios în vremea furtunii. Fiindcă s-au însemnat până la Xeropotam, să însemnăm dar ceva şi pentru Sfântul Munte, pentru că aicea ş-au ales soarta sa Precurata Stăpâna Înpărăteasa Ceriului, după cum să arată în scris, în ziua Adormirii Sale, şi zice: «că după ce au botezat pre noro-dul cel varvar de acolo le-au pus episcop pe unul din ucenici ce erea cu Maica Domnului în corabie şi cu adevărat până acum să cunosc pizulurile (adecă zidurile fără de var) că aşa de mari pietri sînt în zidiu de să minunează oricine le vede, şi să afl ă rămăşiţă de aceste mai sus de Lavră, şi să vede ca tot Sfântul Munte au fost lăcuit de mulţime de norod, şi pricina nu am putut afl a cum de-au eşit norodul de acolo şi au rămas numai călugării vieţuitori. Să vede lucru că după ce au început călugării a face monastiri cu cheltuele împărăteşti au rugat pre împăraţii creştini ca să depărteze pre norod de acolo, nefi ind cu putinţă a vieţui împreună cu călugării».

Şi începutul monastirilor au fost Protatu, iar după Protatu au început Sfântul Athanasie a zidi Lavra, prin ajutorul împăratului Nichifor, precum să arată la viiaţa lui. Al doilea au fost Sfântul Pavel, care, prin ajutoriul lui Roman împărat, au făcut Xeropotamu şi Sfântul Pavel. Şi aşa pe rând s-au făcut şi celelalte monastiri, unile de împăraţi, altele de patriarhi şi altele de boieri mari.

I-iu. Pentru Lavra cea MareLavra s-au făcut de Sfântul Athanasie cu ajutoriul împăraţilor greceşti. Biserica iaste

încuviinţată, are 2 paraclise, unu în dreapta şi altul în stânga, ţiindu-se tot de zidirea bisericii

15 Vezi şi PETRONEL ZAHARIUC, „O călătorie la Muntele Athos şi la Constantinopol în 1862”, în Tabor, anul IX, nr. 4, 2015, pp. 45-51.16 Arhivele Naţionale Chişinău, Fond Mănăstirea Noul-Neamţ, ms. nr. 21.


13

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiimari; acel de-a stânga paraclis iaste mormântul Sfântului Athanasie şi spun grecii că acolo

sînt şi până acum moşatile lui, însă cu ce chip stau nu ştiu, ori că Sfântul nu voeşte a să arăta lumii ca să nu-l împarţă bucăţele sau Dumnezeu ştie pricina, că vedem că şi în Rosiia Sfân-tul Antonie până acum zace în mormântul care l-au pus şi au cercat de multe ori a-l scoate dar n-au voit. Aşa putem zice şi pentru Sfântul Athanasie. Biserica este acum, nu demult, mai adaosă şi stă încă nezugrăvită parte ace ce s-au adaos. Denaintea bisericii este făcută o cristelniţă de sfi nţit apă la praznic şi la Botezul Domnului şi să chiamă greceşte fi ial şi iaste acoperită foarte frumos şi pe din lăuntru zugrăvită cu istoria Botezului, cu păreţii înprejur de marmură bună, ca de un cot şi jumătate şi săpate cu tot feliul de jivini. Cristelniţa este foarte mare şi este dintru o marmură întreagă, lucru de mirare, şi în mijlocul crestelniţii iaste făcut ca un stâlpuşor şi împrejurul lui fel de fel de jivini şi paseri, şi curge apa de la unele prin ochi, de la altele prin gură. Denaintea bisericii sînt doi chiparoşi foarte groşi puşi de Sfântul Athanasie. Mai încolo, este trapeze şi mese tot de marmură şi zugrăvită piste tot, afară de pod, că toate trapezele şi la alte monastiri tot forma aceasta au după obiceiu vechi, că pentru lărgimea lor sînt făcute cu tavan.

În biserica din driapta pe den afară sînt câteva mormânturi a patriarhilor ce-au răposat în monastirea aceasta, şi sînt cu bolte făcute şi zugrăvite. Chilii sînt multe, dar întunecate din pricina înălţimii zidiului; s-au mai făcut acum chili noao, bune, din dosul oltariului, şi şăd proistoşii. Paraclise sînt mai mult de 10. Icoana cea făcătoare de minuni, care au dat un gal-ben lui Cucuzel, nu şede în biserica mare, ci lângă poartă într-un paraclis frumos, şi numai la praznicul monastirii o scot. Apă are monastirea cu îndestulare şi bună, dar adusă de departe. Hramul, întăi au fost Buna Vestire, dar spun lavrioţii că au fost o arătare a Maicii Domnului unui plăcut al Său, zicându-i ca să prăznuiască pre plăcutul Ei, Athanasie, că Sfi nţiia Sa iaste cinstită în toată lumea, şi de atuncea prăznuesc pre Sfântul.

Rânduiala monastirii întâiu au fost de obştie, iară acum să chiamă diortoma, adecă în-dreptarea celor noi începători, ci mai bine a zice vătămare noilor începători. Şi multe mă-năstiri sînt cu acest nume şi mult s-au sălit patriarhii Ţarigradului a le face de obştie, iară cele bogate nu să supun. Şi, precum în lavră, aşa şi celelalte monastiri deortome au obiceiu de pun pe tot anul 2 epitropi, şi aceştia pun la cale toate pricinile monastirii peste an, şi la mai mari pricini fac sinaxis, adecă adunare, cu proistoşii monastirii de hotărăsc pricinile. Şi fi indcă sînt 20 de monastiri mari, apoi să rânduesc din 4 monastiri câte un călugăr şi şăd câte un an la conacile lor, la Careia, şi aceşti patru să chiamă nazâri şi judecă împreună cu agaoa turcul toate pricinile Sfântului Munte, şi după ce împlineşte anul să schimbă nazârii până să rânduesc toate monastirile, şi iarăşi încep de la celi dintâiu monastiri. Iară când sînt mari pricinile Sfântului Munte, apoi să face adunare mai mare de cătră toate monastirile şi să zice hotărârea protatului, care nimene nu o poate schimba.

Acum, voesc a însemna ceva din parte, ce moaşte şi odoară are monastirea Lavra: are o bucată din Sfântul Lemn, care este o cruce întreagă numai din Sfântul Lemn. Moaşte are: capul Sfântului Marelui Vasilie, capul Sfântului Mihail a Sinadului, capul Sfântului Mucenic Evstratie, capul Sfi ntii Muceniţii Minodora, moaştele Sfântului Nil a Sfântului Munte, care câţiva ani s-au arătat întru acest chip: iaste în Sfântul Munte un loc ce să zice Sfântul Nil, şi acest Sfânt Nil, încă în vremea grecilor au venit la Sfântul Munte şi ş-au ales un loc foarte greu de trăit, şi petrecând el acolo multă vreme cu viiaţă sfântă au avut şi ucenici, însă el petrecea singur în crăpăturile Muntelui, unde acum este bisericuţă în locul acela, iară pentru ucenici au făcut, nu departe de lăcuinţa sa, o chilie mare şi venea câteodată de-i cerceta, şi au răposat în crăpăturile acele a Muntelui în care este groază şi a privi, şi au fost îngropat în locul acela, unde s-au postnicit, dar trecând multă vreme s-au dat uitării mormântul lui, însă locul tot să ştiia, că slujiia preoţii câteodată în peştera lui, şi au început de la o vreme a curge pe muntele acela în jos până la maré Sfântul Mir din mormântul lui, şi cu încet au început a să face mare

Petronel Zahariuc

14

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii adunare de caice supt munte, care are ca un limănaş dedesuptul lui şi aducea pre bolnavii săi

de să tămăduia. Şi prinzind de veste tâlharii, carii umblă pre maré, năvălea asupra norodului şi făcea mulţime de prădăciune şi batjocuri, şi au început a să supăra ucenicii Sfântului Nil asupra lui, că să face el pricinuitori atâtor pierzări omeneşti. Şi s-au făcut descoperire unui călugăr ca să facă ştiut ucenicilor lui să-i facă bisericuţă în locul unde s-au postnicit. Şi apu-cându-să de lucru, când au închipuit locul unde să pue temeliia besericuţii venea oltariu prea strâmt şi au început a săpa mai în munte şi-au dat peste mormântul Sfântului şi îndată s-au umplut văzduhul de buna mireazmă. Şi când au căutat în mormânt au văzut că din fl uirile picioarilor curgea Sfântul Mir şi făcuse loc de curge pe prăpastiia muntelui, care şi până acum să cunoaşte cum au curs Sfântul Mir pe acel munte în jos. Şi după ce-au găsit sfi ntele moaşte au dat de ştire Lavrii, care stăpâneşte locul acela, şi-au luat Lavra toate moaştele, fără numai o falcă au lăsat la chiliile Sfântului Nil, şi l-au îmbrăcat în argint poliit cu aur şi are mare mi-reazmă, şi acestea moaşte sînt la Lavră. Mai au multe părticile de moaşte de la mulţi Sfi nţi, dar n-am mai însămnat de de-amăruntul ca să nu lungim istoria.

2. Caracalu. Viiaţă de obştie. Hramu iaste Sfi nţii Apostoli Petru şi Pavel. Moaşte are: capul Sfântu-

lui Apostol Vartholomeiu, capul Sfântului Mucenic Mercurie; are şi alte multe părticele de moaşte. Această monastire are la malul Mării un pirg mare făcut mai întăiu de monastire, pentru că ctitorul au trimis pe sluga sa să facă monastirea, iară el au făcut pirg, care nu să afl ă asemenea pirg în Sfântul Munte. Şi apoi, viind stăpânul lui au făcut monastirea Caracalu, după numeli său. Şi cu şăderea au fost la Roma17.

3. FilotheiuHramul este Buna Vestire. Moaşte are: dreapta Sfântului Ioan Zlatoust. Are şi alte multe

părticele de moaşte. Monastirea este la un ceas departe de malul Mării şi nu este pre mare, dar încuviinţată şi îndestulată, multă chireste scoate; iaste deortoma; ctitorul ei, cu numele Filotheiu, din boerii cei bogaţi.

4. IviruHramul Adormirea Maicii Domnului. Icoana este cea mai întăiu făcătoare de minuni.

Această icoană au venit la Iviru încă în vremea împăraţilor greceşti, când era eresul luptării de icoane18, şi era la o văduvă bogată, şi-au mers de la ereticu împărat să o cee ca să o arză, şi ea au zis că a dao mai pre urmă, şi luându-o în taină au slobozit-o în Mare, udându-şi obra-zul cu lacrămi, şi au descoperit Maica Domnului unui plăcut al Său pentru a sa venire, care făcând de ştire monastirii, ce să ruga de multă vreme ca să aibă o icoană făcătoare de minuni. Şi prinzând de veste şi alte monastiri s-au slobozit cu varcile19 să o ei, dar nimărui nu s-au dat fără numai celui ce-i descoperise, şi ducându-o cu multă cucernicie şi cu cântări şi psalmi au pus-o în biserica mare, însă dimineaţa au găsit-o pe poartă, şi au luat-o şi au dus-o în biserică şi iarăşi s-au mutat pe poartă, şi au descoperit plăcutului său ca să o lase pe poartă: „că ea au venit nu numai Iviru să păzască, ci şi tot Muntele, şi până o vor vede-o şăzând pe Poartă să nu să teamă de nimic, iară când nu o vor vede-o, atuncea să fugă care încotro va pute”. Şi şăzând deasupra porţii au năvălit tâlharii agareni ca să prade monastirea, şi văzând că nu pot sări zidiul s-au suit un arap deasupra porţii şi cu mânie scoţind cuţitul au lovit pe icoana Mai-

17 Aici, pelerinul rezumă legenda întemeierii mănăstirii, care leagă începuturile aşezământului athonit de numele împăratului roman Caracala (TEODOR BODOGAE, Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, pp. 236-237).18 „ionoclasmul”.19 „bărcile”.


15

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiicii Domnului în obraz, din partea dreaptă supt ochiu, şi îndată au izvorât sânge, şi apucând

spaimă pre arap au început a să căi, şi au venit pre urmă de s-au botezat şi ş-au petrecut viiaţa în monastire în chipul călugăresc, şi sângele până acum stă pe obrazul sfi ntei icoane. Această icoană în vremea rezmeriţii, când şădea turcii în Sfântul Munte, la anul 1819, pentru scula-rea grecilor asupra lor, au venit un turc mare şi au făcut cu sâla de i-au deschis paraclisul, şi văzind cămaşa cea de aur pe sfânta icoană au mers ca să mai ei vreo câţiva şi să o dezbrace, şi cum au eşit din poartă afară au mers şi s-au spânzurat cu brâul său de un copaciu. Şezând sfânta icoană, precum s-au zis, pe poartă, au socotit părinţii şi au astupat poarta, făcându-o paraclis, şi-au făcut poartă alăturea, precum să vede astăzi.

Această monastire s-au fost îndatorit mult şi au mers la Rosiia să le dei ajutoriu, şi Rosi-ia s-au făgăduit că va plăti toată datoria numai să le dei sfânta icoană, şi grecii s-au făgăduit că le vor da-o, dar au minţât, că banii i-au luat şi sfânta icoană nu le-au dat, ci făcând alta asemenea le-au trimis-o. Şi Rosiia, socotind că este cea adevărată, au întimpinat-o cu mare cucernicie şi credinţă, şi toate minunile ce-au fost la icoana cea dintăiu s-au mutat la a doă, şi acum puţine minuni face aceasta din Iviru. Şi ruşii de bucurie au slobozit pre iviriţi să aibă mitoh în Moscva, care nici o monastire nu are, şi mulţime de bogăţie curge de acolo. Între alte, au trimis un sfeşnic cu argint sufl at cu aur şi făcut ca un copaciu de portocal, care are pre ramurile lui portocale de aur şi frunzile verzi ca de portocal. Au trimis şi o cămaşe icoanei Maicii Domnului de argint sufl ată cu aur şi alte multe lucruri nepreţuite.

Moaşte are: părţi mărişoare a Sfi nţilor Apostoli Luca şi Vartholomeiu, ale Arhidiaconu-lui Ştefan, a Sfântului Vasilie, a lui Mihail, a Sfântului Gheorghie, a Sfi nţilor fără de Arginţi, a Dreptului Lazar, Sânge de-a Sfântulu Apostol Petru şi alte părticele de moaşte multe.

Are şi vivliotică bogată.Acum au mai făcut un rând de chilii foarte bune. De trei ori pe an să face praznic: la

Adormire, la Botez şi în Săptămâna Luminată, luni. Şi pre toţi cu îndestulare îi ospătează. Aicea la limanul Ivirului au venit Maica Domnului. Biserica este desfătată cu trei oltare. Are pre Mântuitorul şi pre Maica Domnului zugrăviţi întocma, cu statu şi cu chipul, cum au fost pre pământ, pentru că un cuvios multă vreme s-au rugat ca să-i arate Domnul, cum au fost pre pământ cu chipu şi cu a Sa Maică, şi s-au descoperit de la Domnul ca să meargă la Iviru şi acolo este zugrăvit cu Maica Sa întocma dupre toate cum au fost pre pământ, şi acum toţi călugării sărută chipurile acele cu multă evlavie. Ctitorii aceştii monastiri sînt din familia îm-păraţilor Giurgii, anume Ioan, Euthimie şi Gheorghie, carii în chipul monahicesc ş-au sfârşit viiaţa acolo. Această monastire mai întăiu au fost de obştie, iară acum să zice diortoma, pre-cum şi Lavra, de la care este depărtare cale de un ceas.

5. CotlomuşuHramu este Schimbarea la Faţă. Are o parte din Sfântul Lemn, piciorul drept a Sfi ntei

Anii, mâna Sfântului Eustratie şi multe alte părticele de moaşte are. Această monastire nu este pre mare, dar are înfricoşat zidiu împrejur, şi este aproape de Careia. Această monastire, la vreme de întâmplare, să ascund nazârii şi aga când năvălesc tâlharii, sau altă întâmplare, precum la anul 1841 au venit vreo 30 eleni înarmaţi şi în monastirea aceasta au scăpat. Ctito-rul ei este înpăratul Alexie Comnino20.

6. Stavro NichitHramul iaste Sfântul Nicolai. Are icoană făcătoare de minuni a Sfântului Nicolai, ce-au

găsit-o în Maré, prinzând peşte, şi de multă vreme ce-au fost în Mare s-au înfi pt în obrazul sfi ntei icoanei un sidef, şi ca cum ar fi crescut acolo aşa s-au întărit, şi face multe minuni.

20 Aceasta era opinia privitoare la ctitorul mănăstirii la mijlocul secolului al XIX-lea (Gedeon, pp. 181-182).

Petronel Zahariuc

16

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Moaşte are: mâna Sfi ntii Ana, mâna Sfi nţitului Mucenic Elefterie. Are şi părticele de la Sfi n-

ţii Trei Ierarhi. Monastirea nu este mare, dar îndestulată. Ctitorul ei iaste Ieremiia patriar-hul21.

7. PantocratorHramul este Schimarea Domnului la Faţă. Are o parte din Sfântul Lemn. Are şi moaşte:

o parte din capu Sfântului Andreiu, capul Sfântului Ioanichie, o părticică din moaştele Sfân-tului Mucenic Ignatie, Evanghelia Sfântului Ioan Colibaşul. Monastirea este de mijloc, dar îndestulată cu toate. Ctitorul ei este împăratul22 Alexie Stratopetarh.

8. VatopeduHramul este Buna Vestire. Întru această monastire este Brâul Maicii Domnului. Are 2

icoane făcătoare de Minuni: una este, care să numeşte Oltăriţa, fi indcă la o întâmplare odată de năvălirea tâlharilor au ascuns-o întru o fântână, în oltariu, puindu-i înainte o făclie aprin-să. Şi trecând mulţi ani s-au dat uitării ascunderea acei sfi nte icoane, şi când din întâmplare au dat peste acea fântână, văzând lumină acolo, s-au pogorât şi au afl at făcliia arzând de atâţa ani şi nimica scăzind, care făclie este şi până astăzi la ace monastire, păstrându-să spre adu-cerea aminte de acea minune. Şi icoana este făcătoare de minuni. A doao icoană este pe caré au lovit-o diiaconul cu cuţitul în obraz şi stă sângele până acum pe obrazul sfi ntei icoanei. Şi după ce s-au pocăit diaconul l-au ertat Maica Domnului, dar mâna nu au ertat-o, ci au rămas neagră ca tăciunele, şi văzind părinţii această minune, la moartea diaconului i-au tăiat mâna de prin coate şi stă până astăzi înaintea icoanei. Iaste şi o parte din Sfântul Lemn, este din trestie şi din multe părticele. Moaşte au: capul Sfântului Grigorie Bogoslov, capul Sfântului Andreiu Criteanul, părticele de moaşte ale Sfi nţilor Mucenici Mercurie, Trifon, Eustratie, Theodor şi piciorul Sfi ntei Muceniţe Paraschevi şi a altor mulţi Sfi nţi. Are şi un păhar împă-rătesc de piatră de mult preţ, ce să zice iaspis, care să chiamă tămăduitoriu. Să afl ă şi însuşi Biblie pe limba elinească, ce s-au tălmăcit de cei 72 dascali în zilele lui Ptolemeiu Adelfi i23. Monastirea este mare şi bogată. Rânduiala este deortoma. Ctitorii ei sînt întâiul împărat, ma-rele Constandin, şi Theodosie cel Mare, Arcadie, fi ciorul lui Theodosie, pre carele l-au scăpat Maica Domnului din înecare şi l-au pus în nişte rugi, de unde ş-au luat numele monastirea vato ped, adecă în rug s-au afl at copilul împăratului24.

9. SigmenulHramul este Înălţarea Domnului. Viiaţa de obştie. Moaşte are: capul Sfântului Apostol

Iacov Alfeu, mâna Sfântului Grigorie Nisis, piciorul Sfi ntei Mariei Magdalinei şi alte părticele de moaşte au. Iaste şi o parte din Sfântul Lemn, ce l-au dat Pulhiriia împărăteasa, caré este şi ctitoră aceştii monastiri. Monastirea este de mijloc, dar înfru<mu>25seţată. În anii aceştiia au început a să îndrepta monastirea cu viiaţă de obştie, care este lăudată. Părintele mitropolitul Veniamin s-au făcut ctitor aceştii monastiri, dând moşiia Floreştii, i-au făcut şi chilii anume, nădăjduind ca acolo să-şi săvârşească viiaţa, însă nu este precum voeşte omul, ci precum rândueşte Domnul.

21 Ieremia I, patriarhul Constantinopolului (1522-1545); P. NĂSTUREL, „Lista patriarhilor ortodocşi: Constantino-pol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim”, în Hrisovul, VII, 1947, p. 153.22 Greşeală. Alexie a fost înalt comandant în armata bizantină: „stratopedarh” (TEODOR BODOGAE, op. cit., p. 186).23 „Filadelful”.24 Pelerinul a însemnat aici legenda ctitoririi mănăstirii.25 Omis.


17

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii10. Hilandariul

Această monastire viie pe loc uscat la marginea ostrovului pe loc şăs. Hramul este În-trarea în Biserică. Iaste icoana Maicii Domnului, caré au avut-o Sfântul Ioan Damaschin, ce i-au tămăduit mâna lui, şi să zice Cu trei mâini, pentru că are pusă şi mâna Sfântului Ioan Damaschin. Această icoană au fost pusă în oltariu şi sângură au eşit din oltariu şi s-au aşă-zat în strana igumenească, şi au descoperit unui plăcut al ei ca să nu să numească nimenea igumen în monastirea aceia pentru că Sfi nţiia Sa va purta grijă pentru toate. Şi până astăzi aşa să urmează că nu i-au de la niminea blagoslovenie, fără numai de la acea icoană a Maicii Domnului, căriia i-au pus numele Igumeniţa. A doao icoană este iarăşi făcătoare de minuni, caré au grăit cu Sfântul Sava, spuindu-i unde să caute comoară ca să isprăvească monastirea. A treia icoană, caré au înecat pe un popă eretic în maré. Iaste şi o parte din Sfântul Lemn, o parte din cununa lui Hristos şi din Sfântul Sânge, şi peri din barba Mântuitorului şi o parte din Scuteci. Moaşte sînt: capul Sfântului Eutihie patriarhul, piciorul Sfântului Simeon Stâlp-nicul, piciorul Sfântului Grigorie, părticele de moaşte a Sfântului Eustratie, a Sfi ntei Muceni-ţii Marina şi a altor mulţi Sfi nţi. Are şi fi ial, adecă cristelniţă, precum s-au scris pentru Lavră. Are şi toiag împărătesc. Ctitorii sînt: Sava şi tatăl lui, Simeon, împăraţii Sărbiei, cari acolo, în chipul călugăresc, ş-au săvârşit viiaţa, dintru a cărora mormânt au crescut o viţă-de-vie şi-au cuprins jumătate de monastire, şi în boghiţă nu să fac sâmburi, şi cine ia dintru acele bo-ghiţă cu credinţă să tămăduieşte de multe neputinţe, iar mai ales le i-au închinătorii pentru fi meile ce nu nasc copii sau pentru care nu au lapte. Monastirea este diortoma şi este foarte înfrum<u>seţată. Pravila bisericii este bulgăréşte, pentru că ctitorii ei au fost sârbi. Hilinda-rii de atuncea26 ş-au luat nume de când au trimis papa ostaşii săi să o strice şi să tae pe părinţi şi viind aproape de monastire au întunecat Maica Domnului pre ostaşi şi li s-au părut că au eşit călugării înprotiva lor cu arme şi s-au tăiat unii pre alţii până la unul, şi pentru aceia să zice Hilindari, adecă mulţime de mii au perit.

11. Zugravul, pe uscatHramul iaste Sfântul Mare Mucenic Gheorghie şi de aceia să numeşte Zugravu, pentru

că singură s-au zugrăvit icoana Sfântului Mucenic Gheorghie şi face multe minuni. Au venit odată un arhiereu şi auzind de minunile Sfântului au râs şi mergând în biserică au zis cătră cei ce era cu el: „au doară scândura aceasta face minuni!”, şi au dat cu degetul în obrazul sfi n-tei icoane şi îndată au întrat degetul o bucată în obraz şi s-au lipit aşa de tare ca cum ar fi fost crescut de acolo şi neputând a-l scoate nicicum, şi nici rugăciunea lui auzindu-să, sta lângă icoană cu degetul lipit, şi văzând că nu este scăpare au poruncit de i-au tăiat degetul, care şi până acum şade bucăţica în obrazul icoanei spre mustrarea necredinţii arhiereului. A doao icoană, tot a Sfântului Gheorghie, care au venit pe Maré la Vatoped, şi adunându-să mulţime de călugări din multe monastiri au socotit să o pue pe un catâr neînvăţat şi unde a duce-o catârul acolo ştiut este că-i voia Sfântului să fi e icoana sa. Şi aceasta făcând catârul au dus-o până aproape de Zugravul, ca la un ceas, şi au stat pre un deal şi nicidecum nu au voit a păşi mai înainte. Atuncea au cunoscut toţi că acolo este voia Sfântului să ţie icoana, pre care loc s-au apucat şi au făcut bisericuţă, caré este şi până acum. Iară după trecerea a multor vremi, din pricina năvălirii tâlharilor, au băgat icoana în monastire şi au pus-o cu multă evlavie întru un paraclis, în deosebită strană.

A triia icoană, tot a Sfântului Gheorghie, este trimisă de Ştefan voevod, ce i-au ajutat la războiu. Acest Ştefan au făcut monastirii arsănaoa şi pirgul la malul mării.

Mai sînt doaă icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, una care au grăit cu un cu-vios Cozma, zicându-i: „de vei merge în pustie, bine vei face”, şi a doao caré au zis unui bătrân

26 Urmează un cuvânt şters.

Petronel Zahariuc

18

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii evlavios ce şădea în pirg la malul mării şi cetea icoasele Maicii Domnului, zicând: „Bucură-te!”,

i-au răspuns icoana, zicând: „Bucură-te şi tu bătrânule!”, şi i-au poruncit să meargă să dei de ştire că vine papa să strice monastirea, şi când s-au dus bătrânul să spue la monastire au afl at icoana mai înainte de dânsul, şăzând deasupra porţii, şi viind papa şi văzind că nu i să supun călugării au poruncit şi au dat foc pirgului în care şedea părinţii şi au ars 24 de părinţi, ce să afl asă acolo în pirg. Acele trei icoane a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie, la anul 1838, s-au fericat de cătră Rusie foarte cu mare meşteşug şi cu pietri scumpe le-au împodobit.

Părticele de moaşte sînt: a Sfântului Ştefan celui Nou, a Sfântului Mucenic Mercurie, a Sfântului Auxentie, a Sfântului Apostol Andreiu, a Sfântului Mucenic Gheorghie cel Nou, a Sfântului Mucenic Haralambie, Sânge de-a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie, mai sînt părticele de moaşte de la mulţi sfi nţi, care nu s-au mai însemnat aice. Ctitorii aceştii monas-tiri sînt din neamul lui Iustiniian împărat şi din domnii Ohridului, şi Leon împărat, Andronic împărat, şi Ioan împăratul bulgarilor au înnoit-o şi proigumenii Euthimie şi Porfi rie. Monas-tirea este mare, cu şase rânduri de chilii, dar întunecate din pricina înălţării zidiului. Biserică, asemenea înfrum<u>seţată, în tot Sfântul Munte nu să afl ă. Slujba o fac sârbeşte.

12. Dohiaru, pe uscatHramu este Sfi nţii Voevozi Mihail şi Gavriil. Iaste o icoană a Maicii Domnului făcătoare

de minuni, caré să chiamă De grabă ascultătoarea. Moaşte sînt: o părticică din capul Mer-gătoriului Înainte Ioan şi alte părticele. Mai este şi o bucată de piatră din Golgotha, cu Sânge de-a Mântuitorului. Întru această monastire au fost călugării aceia ce-au aruncat pe copil în noian, cu piatră legată de grumaz, ca să se înece să nu să vădească că au găsit com<o>ara. Şi Sfântul Arhanghel Mihail l-au izbăvit cu minune, după cum scrie în 13 zile a lunei lui sep-tevrie. Şi până acum este din piatra care au fost legată de grumazii copilului. Ctitorul ei este Euthimie, Sfântul cel Nou, şi igumenul acei monastiri.

13. Costamonitu, pe uscatHramul este Sfântul Arhidiaconul Ştefan. Moaşte are o părticică dintru ale lui. Are o

părticică din Porfi ra lui Hristos, o parte din capul Sfântului Vasilie. Ctitorul monastirii iaste Sfântul Costandin împărat.

14. XinofuAceastă monastire este obştie. Hramul este Sfântul Marele Mucenic Gheorghie. Are

moaşte: capul Sfântului Mucenic Trifon, capul Sfi ntei Muceniţe Marinii, capul Sfântului Ar-cadii, feciorul lui Xenofont, carele au şi zidit această monastire. S-au făcut acum, nu demult, o biserică în Xinof, după forma noao, care nu să afl ă asemenea ei în tot Sfântul Munte.

15. RusicoAceasta este iarăşi obştie, hramul Sfântului Marelui Mucenic şi Tămăduitoriul Pandele-

imon, unde este şi capul Sfântului. Este şi o parte de moaşte a Dreptului Iosif şi a altor Sfi nţi. În această monastire vieţuesc acum şi ruşi, dar în biserica mare nu să amestecă, ce ş-au făcut un praclis foarte frumos a Sfântului Mitrofan şi acolo îşi fac pravila lor. Ctitorul monastirii este Calimah voevod27.

16. XeropotamuHramul este Sfi nţii Patruzeci de Mucenici, a cărora moaşte părticele are acolo. Sînt 2

cruci: una cu totul mare, toată din Crucea Domnului, şi cu o bortă unde au fost pironu bătut, 27 Este vorba despre Scarlat Calimah, domn al Moldovei la începutul secolului al XIX-lea, unul dintre marii noi ctitori ai mănăstirii (TEODOR BODOGAE, op. cit., pp. 297-299).


19

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiicaré este dată Sfântului Pavel cel Nou de Roman împăratul, rudenia Sfântului, şi nici în Ie-

rusalim, nici în toată lumea, socotesc că nu să va afl a mai mare cruce din Sfântul Lemn decât aceasta; a doao cruce este mai mică, tot din Sfântul Lemn. Şi mult este proslăvită această sfântă monastire pentru odoarăle aceste. Această monastire întru o vreme să pustiiisă pen-tru multele năvăliri ale varvarilor şi nu era chip a o drege din pricina lăcomiei turcilor, carii mulţime de mii de lei lua numai pentru a da voe. Aşa văzind, sfi nţii părinţi au început a face rugăciune cătră Dumnezeu şi cătră Sfi nţii 40 de Mucenici ca să se îngrijască pentru a lor sfânt lăcaş a să înnoi.

Şi nu trece multă vreme, şi s-au arătat Sfi nţii 40 de Mucenici în somn paşii de la Thesalo-nic, care era ginere sultanului, şi i-au zis ca să le înnoiască lăcaşul lor, iară el nu să pricipea cine sînt şi ce lăcaş să le înnoiască. Şi nu după multă vreme i-au venit poruncă paşei de la sultan ca să meargă cu războiu asupra altui paşă ce nu să supunea sultanului. Şi fi indcă paşa acela era foarte cumplit şi viteaz au început a să întrista paşa de Thesalonic că ave poruncă ca înapoi fără bruinţă să nu să întoarcă. Aşa fi ind el în mare mâhnire peste poate, iarăşi i s-au arătat în vis Sfi nţii 40 de Mucenici, zicându-i ca să nu să teamă că ei îi vor ajuta la acest războiu şi va fi biru-itoriu, fără numai el să se făgăduiască că le va înnoi lăcaşul lor din Sfântul Munte, care să chia-mă Xeropotam. Atuncea au zis turcul cătră Sfi nţi: „stăpânii miei, cine sînteţi voi, de vă arătaţi acest feliu făcători de bine?”, răspuns-au Sfi nţii: „noi sîntem robii lui Hristos, 40 cu numărul, carii am pătimit pentru Hristos”. Şi s-au făgăduit paşa că toate cele poruncite lui le va împlini, numai să-i ajute la războiu. Şi deşteptându-se paşa din somn înspăimântat au început a gândi: „oare ce feliu de vis iaste acesta; că aşa au vorbit ca cum ar vorbi zioa cu cineva”. Şi puindu-şi nădejdea spre făgăduinţa Sfi nţilor ce i s-au arătat au pornit la războiu. Şi lovindu-să amândoă părţile s-au făcut cumplită vărsare de sânge, şi acum mai că să biruia paşa de Thesalonic, şi aducându-şi aminte de făgăduinţa acelor 40 de Mucenici au început a striga, rugându-să lor ca să-i vie întru ajutoriu. Şi vede, fără de veste, că s-au arătat îndată 40 de Voinici nepovestiţi şi ca o furtună, pornindu-să aupra protivnicilor, îi tăia ca pe nişe iarbă. Şi văzind protivnicii acest feliu de ostaşi nebiruiţi s-au apucat de fugă. Deci văzind şi paşa că fug protivnicii au început a-i goni, şi aşa de slăvită biruinţă au făcut încât puţini au rămas din protivnici şi s-au întors înapoi cu mare biruinţă şi cu mulţi robiţi. Şi viind la Thesalonic au înştiinţat pe sultanul pentru biru-inţa ce-au făcut şi i-au venit de acolo îndoită cinste şi stăpânire.

După aceasta, sta gândind cum să-şi împlinească făgăduinţa cătră Sfi nţi, şi gândind el aşa, iată că venisă doi monahi trimişi de la Xeropotam ca să scoată voe pentru meremetul bisericii Sfi nţilor 40 de Mucenici. Deci au spus paşii că stau afară doi călugări de la Sfântul Munte, având trebuinţă a vorbi ceva. Şi au poruncit să vie călugării înlăuntru şi întrebându-i pricina i-au spus că au venit de la Xeropotam ca să le dei voe să înoiască lăcaşul Sfi nţilor 40 de Mucenici. Atuncea paşa s-au umplut de nespusă bucurie şi au povestit toate întâmplările lui cum i s-au arătat în vis Sfi nţii 40 de Mucenici şi cum că el s-au îndatorit, făgăduindu-să cătră dânşii, că le va înnoi lăcaşul lor numai să-i ajute la războiul cel ave. Şi îndată au şi rân-duit pe fi iul său să meargă împreună cu călugării şi să stei până în sfârşit acolo şi cum a fi mai frumos să înnoiască lăcaşul sfi nţilor. Şi mergând feciorul paşii au împlinit toate cele porunci-te de tatăl său. Şi după isprăvirea monastirii au mers la tatăl său, iară paşa nu s-au îndestulat numai cu atâta ci au scos un ferman de la soltanu ca acea monastire să fi e mai slobodă decât toate monastirile şi călugării acei monastiri să nu fi e supuşi supt nici o o dajdie. Şi, în scurt, mult bine au făcut Xeropotamului acest paşă pentru minunile Sfi nţilor Mucenici.

Această monastire are şi aghiazmă cu minune scoasă de Sfi nţii 40 de Mucenici şi are mi-nunată dulceaţă apa aceia. Are încă şi liman bun, la care toate corăbiile trag. Face şi mulţime de chirestea, care încarcă corăbii de acolo. Ctitorul aceştii monastiri este cel întâiu Sfântul Pavel cel Nou, prin cheltuiala lui Roman împăratul grecilor. Al doile ctitor, precum s-au zis, au fost paşa. Rânduiala este diortoma.

Petronel Zahariuc

20

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii 17. Simon Petru

La această monastire viiţa iaste de obştie. Hramul bisericii este Naşterea Domnului. Locul bisericii, unde s-au făcut, s-au arătat prin stea din ceriu şi cu minune s-au făcut, că împăratul Sârbiei, având mare nevoe a merge la Sfântul Munte ca să caute un cuvios să tămă-duiască pre o fi ică a lui îndrăcită ce o avea acasă, şi întâmplâdu-să cu cuviosul Simon, ce să si-hăstrea aproape de locul unde s-au arătat steaoa, l-au întrebat unde şade un Cuvios care face minuni, şi i-au răspuns Sfântul: „că acel Cuvios de mult lipseşte de acolo”, şi întristându-se împăratul peste măsură au început Cuviosul a-l mângâia, zicându-i: „ca să nu să întristeze, ci să crează cum că fi ica lui să va tămădui, numai să se făgăduiască că va face monastire la locul ce s-au zis”. Şi făgăduindu-să împăratul, atuncea i-au dat Cuviosul toiagul său, zicând: „ca să meargă acasă şi să-l pue pre fi ica sa”. Şi ajungând împăratul acasă, cum l-au văzut fi ica lui au început dracul a striga dintr-însa, zicând: „că Simion îl izgoneşte pre el”. Şi puind toiagul Cuviosului pre dânsa au eşit dracul. Atuncea, au cunoscut împăratul că acela este însuşi Cu-viosul pre care îl căuta. Şi luând mulţime de bani au mers la Sfântul Munte, luând cu dânsul şi arhitector. Deci suindu-să la locul cel ce să arătasă steaoa s-au spăimântat arhitectorul, văzind un lucru cu neputinţă a face, biserică pe stânca aceia, care era mai mult de 60 stânjini prăpastie supt dânsa şi locul fi ind strâmt. Şi să lepăda de un lucru ca acela. Iară Cuviosul îl îmbărbăta, zicând: „că Dumnezeu îi va ajuta, fără numai el să înceapă lucrul”. Şi poruncise Cuviosul diaconului său să-i cinstească câte un păhar de rachiu, şi umplând diaconul păha-rul, când au voit a-l da s-au împiedecat şi au căzut tocmai jos în prăpastie, şi s-au spăimântat cu toţii de-a lui primejdie şi să dăznădăjdu-i-să de a mai fi încă el viu. Şi peste puţine minute de ceas, fără de nădejde, văd pre diaconul viind cu păharul plin în mână. Această prea slăvită minune, văzind împăratul şi arhitectorul s-au mirat foarte şi au proslăvit pre Dumnezeu. Şi de-aciia, fără de toată îndoiala, s-au apucat de lucru şi s-au făcut monastirea precum să vede astăzi. Şi oricine trece pe acolo sau să sue sus în monastire nu este cu putinţă a nu să spăi-mânta mintea lui de un lucru minunat ca acela.

Are şi moaşte: mâna stângă a Sfi ntei Mariei Magdalina, şi o părticică din moaştile Sfi ntei Marei Muceniţei Varvarii. Ctitorul monastirii este Cuviosul Simion, prin ajutoriul împăratu-lui Sârbiei.

18. Grigoriu, obştiiHramul monastirii este Sfântul Nicolae. Are o părticică din moaştele Sfi ntei Anastasiei

şi a altor Sfi nţi. Monastirea este de mijloc, făcută pe o piatră la malul mării, şi când este fur-tună mare să sue valurile până în ferestre, uneori dă şi peste ferestri în monastire. Ctitorul ei iaste Sfântul Grigorie cel Nou.

19. DinosiuLa monastirea aceasta viiţa iaste de obştii. Hramul bisericii este Naşterea Botezătoriu-

lui, a căruia şi mâna lui cea dreaptă să afl ă acolo. Iaste şi o parte din moaştele patriarhului Nifon, care ş-au sfârşit viaţa acolo. Are şi o parte din Sfântul Lemn. Iaste şi o icoană a Maicii Domnului făcătoare de mununi, ce izvoraşte Sfântul Mir. Ctitorul aceştii monastiri este Ale-xie Comnino împăratul Trapezundei.

20. Sfântul PavelHramul monastirii iaste Sfântul Marele Mucenic Gheorghie. Viiaţa de obştie. Are o par-

te din Sfântul Lemn. Are şi aur, zmirnă şi tămâe din darurile acelor Trei Crai, carii au adus Domnului când i s-au închinat Lui în Vithleem. Iaste şi o cruce a însuşi împăratului Costan-din, prea frumos înfrum<u>seţată. Iaste şi icoana Maicii Domnului pre caré au aruncat-o în foc împăratul Theofi l, luptătoriul de icoane, şi nicicum s-au atins focul de dânsa. Are piciorul


21

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiSfântului Grigorie Bogoslov. Mai sînt şi alte multe părticele de moaşte a altor Sfi nţi. Monasti-

rii aceştiia i-au trimis Pavel, împăratul Rusiei, multă bogăţie, ca să o facă din nou, trimiţiind şi alte multe daruri. Şi începuse a o face cu mare meşteşug, căriia nu ar fi asemene în tot Sfân-tul Munte, dacă ar săvârşi-o, că numai din temelie au râdicat-o în sus şi aşa au rămas. Pentru multa împărechere28 ce-au avut între dânşii preostoşii, fi indcă mai înainte au fost diortoma, şi-au voit unii a o face obştie, iară alţii nu voia, şi-au biruit partea aceia ce voia să fi e obştie, însă cu mulţime de cheltuele, dând bani pe la stăpâniri de-au surgunit pre cine nu voia să fi e obştie. Apoi, mai pre umră, s-au surgunit şi aceia carii alesesă să fi e obştie şi nu au ţinut. Şi aşa, de atâţa ani, numai încetează vrajbile, prigonirile şi împărichierile între dânşii, şi banii cu carii era să facă biserica i-au cheltuit în zădar pentru intricile şi neunirile lor, şi de mirare lucru va fi de să va isprăvi vreodată ace biserică, fără numai stăpânirea Rusie de o va săvârşi. Ctitorul cel întâiu a aceştii monastiri au fost Sfântul Pavel cel Nou.

Mai sînt în Sfântul Munte şi trei schituri vestite, carii îşi ţin un feliu de rânduială. Şi acestea schituri sînt mai cinsitite decât tot Sfântul Munte pentru buna rânduială ce o ţin vieţuitorii de acolo, că mai întâiu ei la acele schituri nu primesc tineri, ci după ce-i va creşte barba. Al doile, nu au voe să ţie dobitoc, ci cu spatele şi cu mâinile lor să se slujască şi să-şi scoată hrana. Şi toţi aceşti aschitei au rocodelie, unei fac scufi i, alţii cruci şi alţii altele, şi unei mănâncă după rânduiala ciupicului, adecă, când este dezlegare, peşte, brânză, alţii numai peşte, alţii numai unt-de-lemn, iară unei, mai rari, să afl ă de mănâncă numai legumi, fără unt-de-lemn. Şi aceste schituri: unul să numeşte Sfânta Ana, altul Capsocalivit şi altul Nea Schit. Rânduiala lor este numai duminica a să aduna cu toţii la biserică şi fac decusară privighiere, iară când fac privighiere, la praznice împărăteşti, atunce duminica nu fac. Şi au venituri Sfânta Ana şi Capsocalivit de la Ţarigrad şi plătesc dajdiile schitului la Lavră. Pe tot anul pun dichiu, şi acel poartă toată grija schitului până la anu. Mese de obştie numai trei fac într-un an: la Crăciun, la Paşte şi la praznicul schitului. La Sfânta Ana este hramul Sfi ntei Anei. Au şi moaşte părticele multe, dar mai ales piciorul Sfi ntei Anei este acolo. La Capsoca-liv este hramul Sfi ntei Troiţii şi părticele de moaşte sînt multe. La Sfânta Ana sînt vieţuitori aproape de o sută. La Capsocalivi aproape de cincizăci. La Nea Schit, ca la treizăci şi cinci. Şi când urmează nevoia la Sfântul Munte ca să aleagă vreun cuvios, apoi din schiturile aceste aleg. Mai sînt şi alte schituri, precum Sfântul Proroc Ilie, unde vieţuesc numai vreo 20 ruşi, şi începătoriul schitului este părintele stareţul Paisie, precum să istoriseşte la viiaţa lui, şi schi-tul acesta ave mare ipolipsis la Rosia, iar acum pentru înpărichirile ce-au avut malorosiianii cu velicorosieni au trecut ipolipsisul la monastirea Rusico. La Prorocul Ilie s-au făcut nu demult un praclis pe numile Sfântului Mitrofan, foarte încuviinţat. Ctitorul lui este Nichita cneazu, care în chipul monahicesc s-au săvârşit la Athina, însă oasele lui le-au adus şi le-au îngropat la Prorocul Ilie.

În Sfântul Munte, toate monastirile îşi au schiturile lor pentru cei mai sporiţi monahi. Mai sînt pe fi eştecare moşie a monastirilor chilii cu paraclise. Au şi apă şi livadă cu aluni, altele şi cu vii şi masline. Preţul celor mari chilii este şi până la 15 mii lei, iară cele de mijloc câte 5 mii, trei mii şi o mie lei. Şi după venit dau şi dajdiia monastirii: adecă, cele mai bogate chilii, şapte sute lei, cele de mijloc, patru sute, sau precum va fi chiliia. La cele mari chilii sînt câte cinci sau şase călugări, la celelalte trei sau patru sau doi, care este mai mică. Chilioticii aceştiia au voe a călugări când vor voi pre cei ce să dau spre ascultarea lor. Petrecerea le iaste de obştie, dar osteneală peste măsură au, care numai din călugări, greci o pot suferi, iar din moldoveni rar cineva. Mai sînt un feliu de chilii, ce să zic calive, acele sînt mai eftene, şi şăd câte cu unul, iară paraclise nu au, nici apă, şi cei ce fac rocodelie şăd întru acele.

28 „amestecuri, vrajbe”, vezi şi mai jos.

Petronel Zahariuc

22

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Sînt şi doao schituri moldoveneşti, anume Prodomu şi Lacu, în care să afl ă acum numai

câte trei călugări. Prodomu mai înainte de răzmiriţă au fost întemeiat, iară acum au rămas precum s-au zis.

Rânduiala Sfântului Munte este ca la praznice împărăteşti să facă privighiere, caré ţine câte 8 ceasuri, iară la hram 12 ceasuri, iar la schituri 16 ceasuri, cu liturghie. Pe la poarta mo-nastirii, oricare va trece şi va cere pâine îi dau jumătate de pâine, iară a înnopta în monastire pre cei streini nu priimesc totdeauna, mai ales pre moldoveni, avându-i de oameni nestator-nici. Pe la chilii şi oriunde din calivi, cine va merge îl ospătează seara şi dimineaţa, şi de nu are cămaşă de lână să se schimbe de sudoare îi dă. Văzduhul de la Sfântul Munte, cine nu ştie a să păzî, este foarte vătămătoriu, mai ales apoiu29.

Şi, în scurt, împărăţiia călugărilor iaste Sfântul Munte şi este apărat de Maica Domnu-lui, caré să ne învrednicească, prin ale Sale rugăciuni, a dobândi mila lui Dumnezeu, căruia să cuvine slava în veci, amin30.

S-au prescris această istorie de mine, gios iscălitul, pentru ca să o am spre ştiinţă şi mân-gâere. 1846 iunii 14. Talasii monah arhivariu <m. p.>”.

Abstract

PETRONEL ZAHARIUC, Hieromonk Chiriac’s journey from Secu Monastery to Mount Athos (1840-1841)Since the second half of the eighteenth century, many monks from the monasteries in Neamt Coun-ty took the path of Mount Athos, the same as their abbot, St. Paisius Velicicovschi, had done mid-century. Some of them have moved to live to the Holy Mountain and others just made a pilgrimage there, coming back to Neamt and Secu monasteries. Some of the latter have put in writing the story of their pilgrimage, and one of them is the scholar Hieromonk Chiriac from Secu monastery. In this paper we publish a full description of the monasteries in Mount Athos written by the pilgrim monk.

KEYWORDS: Mount Athos, travel journal, Secu monastery, Hieromonk Chiriac

29 după-amiaza.30 Urmează călătoria la Ierusalim.

23

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Bogatul seceriş memorialistic

DAN CIACHIR

Încă din anii ’60, dacă nu mă înşel chiar din primul număr al revistei Magazin istoric, apărut în 1967, s-au publicat fragmente din memoriile lui Constantin Argetoianu; însă

erau numai ciosvârte dintr-o vastă operă de evocare, copleşitoare din punct de vedere estetic. Aşa am perceput-o atunci când a fost tipărită integral, frapat de smerenia autorului, care a destinat-o posterităţii. Om foarte cultivat şi talentat, Argetoianu a rămas străin vanităţilor scriitoriceşti, deşi este – o spun măsurându-mi cuvintele – unul dintre puţinii mari scriitori români. Iată, în sensul afi rmaţiei, un pasaj, nu din memorii, ci din cealaltă operă literară a sa, Însemnări zilnice: „Soseşte şi mareşalul Averescu, ca scos dintr-un sicriu. Palid, ca şi cum ar fi fost prost îmbălsămat, e îmbrăcat şi încălţat ca un cadavru, cu un frac ce nu se mai po-triveşte pe talia lui redusă, cu ghete ce nu mai îmbucă glezna piciorului şi lasă ciorapii să se vadă prin împletitura găitanelor. N-are nicio decoraţie, ca morţii, şi explică bolborosit că le-a trimis pe toate la Muzeul Militar şi n-a avut vreme să le ceară înapoi”.

Imagini asemănătoare întâlnim în toate cele zece volume de Însemnări zilnice (al un-sprezecelea s-a pierdut), editate, ca şi memoriile, cu strălucită competenţă, de către istoricul Stelian Neagoe. Jurnalul lui Argetoianu acoperă un deceniu (1935-1944) de viaţă politică, mondenă şi socială românească, însumând vreo 10.000 de pagini. Autorul acestui vast răboj a trecut de două ori pe lângă moarte, astfel încât textul său, pe lângă rafi namentul unor ima-gini memorabile, de mare efect stilistic, este impregnat şi de fi orii de gheaţă ai autenticităţii: „Joi, 27 noiembrie (1941). Azi se împlineşte un an, zi de zi, de la înfi orătoarele clipe în care am văzut moartea cu ochii... Stau la biroul meu şi scriu şi parcă văd în faţa mea pe cei doi «camarazi» care au venit să mă ducă la Poliţie, ca să-mi pună viaţa «în siguranţă»!// Cum de am putut scăpa, nu pricep nici acum. De ce m-au dus la Poliţie, în loc să mă ducă la Snagov, ca pe Madgearu? De ce la Poliţie nu m-au dus direct la beciuri, unde nu m-ar fi găsit nici Ri-oşanu, nici nimeni? De ce a întârziat Zăvoianu la Jilava şi a dat vreme lui Sima şi lui Rioşanu să sosească la Poliţie şi să ne scape? De ce turma de bestii din culoarele şi curtea Poliţiei nu s-au opus la ridicarea noastră, faţă de Rioşanu, care nu era însoţit decât de trei agenţi? Parcă a fost mâna lui Dumnezeu care m-a dus la limanul salvării... Fie-i numele blagoslovit, şi în vecii vecilor odihnă sufl etului lui Alecu Rioşanu..”. (Însemnări zilnice, volumul 9, Bucureşti, 2008, p. 471).

Dan Ciachir

24

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Cu 20 de ani înainte, Argetoianu mai trecuse pe lângă moarte: nu a căzut victimă aten-

tatului de la Senat din 1920, pus la cale de Max Goldstein – când şi-a pierdut viaţa episcopul Oradiei, Roman Ciorogaru –, întrucât un coleg senator l-a rugat să schimbe cu el ordinea participării la o şedinţă (colegul său decedând atunci). Constantin Argetoianu, care în cali-tate de ministru de interne scosese în afara legii Partidul Comunist din România, a plecat în Elveţia în aprilie 1944. Patima politică l-a făcut să revină în ţară într-o perioadă când alţii nu ştiau cum să părăsească România. S-a întors în noiembrie 1946. La 75 de ani credea, aşa cum i se sugerase probabil, că ar putea fi un premier agreat atât de ruşi, cât şi de anglo-americani. Alexandru Paleologu evocă în ultima sa carte – o suită de dialoguri cu un tânăr istoric – o întrevedere cu Ana Pauker şi Argetoianu, viitorul scriitor fi ind pe atunci un tânăr ataşat de legaţie din Ministerul Afacerilor Străine. Era în 1947, în lunile dinaintea Terorii, cum sunt socotiţi anii 1948-1953, care au premers morţii lui Stalin. Ridicat din apartamentul său din centrul Bucureştiului în mai 1950, la vârsta de 79 de ani, Constantin Argetoianu a fost dus în închisoarea de la Sighet împreună cu alţi foşti demnitari întrucât fusese de mai multe ori ministru şi câteva luni premier. A fost depus ulterior în celula în care murise Gheorghe I. Brătianu, adus la Sighet odată cu el. Avea să îşi găsească acolo sfârşitul în 1955.

În timpul regimului comunist nu s-a publicat nici măcar un procent din opera memori-alistică a lui Argetoianu şi niciun rând din vastul său jurnal. Omul politic era de categoria a doua şi i se lipise eticheta de cinic şi versatil. Însă scriitorul era, aşa cum am mai spus, mare; un Saint-Simon român. Se trăgea, de altfel, dintr-o veche familie boierească.

Sfertul de veac scurs de la prăbuşirea dictaturii roşii nu a produs memorii sau jurnale gran-dioase, dar a mijlocit cunoaşterea celor existente, unele dintre ele fi ind opere literare de excepţie, precum cele rămase de la Argetoianu. Voi da trei exemple în acest sens, grăbindu-mă să spun mai întâi că Jurnalul fericirii al lui Steinhardt este o operă care le întrece, complexă, cu totul aparte.

Memorialiştii mei preferaţi ieşiţi la iveală în epoca de după 22 decembrie 1989 sunt Ion Ioanid şi Gheorghe Jurgea-Negrileşti.

Cu numele lui Ion Ioanid m-am întâlnit încă de-acum peste patru decenii, când îi au-zeam glasul de bariton, calm şi cald, citind radiojurnalele de zece minute ale Europei libere. Glasul său sugera o distincţie aparte, dar şi o rezervă: crainicul acela nu căuta să se distingă sau să colaboreze la alte emisiuni, iar dacă în anii ’80 i se încredinţa uneori Programul po-litic, ascultându-l, înţelegeai că rămânea egal cu sine, că „moderatorul” (cuvânt necunoscut pe atunci) nu îşi asuma sarcina ca pe o promovare... Îmi plăcea la Ion Ioanid şi faptul că nu afecta atitudini sau temperament de ziarist, ca majoritatea colegilor săi.

Dintr-o emisiune în care angajaţii secţiei române a Europei libere vorbeau despre ei, am afl at că Ion Ioanid făcuse peste zece ani de închisoare politică. Mărturisea lucrul acesta cu sobrietatea sa obişnuită care ascundea un grăunte de nobleţe. (Intuiţia nu m-a înşelat: am afl at ulterior că era fi ul omului politic şi moşierului mehedinţean Tilică Ioanid.) Simţeam, ascultându-l, şi poate de aceea îl şi admiram, că postura sa de crainic şi redactor al Europei libere nu este decât anticamera unor preocupări mult mai profunde. Şi confi rmarea a venit cu asupra de măsură, ca un meteorit, odată cu primul volum – din cele cinci – din Închisoarea noastră cea de toate zilele. L-am citit într-o stare de surescitare spirituală, aşa cum aveam să le citesc şi pe celelalte trei; ultimul volum fi ind consacrat perioadei de după eliberarea din 1964, respectiv, plecării sale din ţară.

Închisoarea noastră cea de toate zilele este capodopera indiscutabilă a literaturii carcera-le şi concentraţionare româneşti. Este o saga a puşcăriei politice de mare forţă literară, tocmai pentru că lipseşte din ea orice intenţie de literaturizare şi orice cochetărie stilistică. Ion Ioanid nu trebuie să spună că este un caracter sau să sugereze asta, cum fac „moraliştii”. Superio-ritatea sa reiese din scris, din lipsa de resentimente şi frustrări care pot fi întâlnite în cărţile genului, din opoziţia sa calmă, dar apriorică, faţă de orice încercări de apropiere şi îmbieri ale Ocârmuirii comuniste, aceasta rămânând duşmanul său ireductibil. De altfel, la atitudinea sa nu exista alternativă, şi el o spune limpede: „Cu cât eram mai chinuiţi fi ziceşte, mai istoviţi şi

Bogatul seceriş memorialistic

25

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiîmpinşi spre un stadiu de abrutizare, de animal de muncă, cu atât părea să crească sensibilita-

tea sufl etească. Aş spune că se producea un proces de înnobilare a fi inţei umane. Cei care n-au evoluat aşa în închisoare au decăzut la nivelul dorit de administraţie. Instinctul de conservare al animalului a început să le fi e călăuză spre a-şi salva viaţa cu orice preţ. S-au străduit prin ori-ce mijloace să se pună la adăpost de foame, de frig, de suferinţă fi zică. Egoismul le-a crescut la paroxism, nemaiţinând seama decât de fi inţa lor; au trădat legea solidarităţii şi, eliminaţi fi ind ca nişte corpuri străine din comunitatea deţinuţilor, au fost izolaţi de ea şi s-au înrăit şi mai tare. Lipsiţi de dragostea frăţească a celorlalţi şi de orice sprijin moral, s-au prăbuşit curând şi fi ziceşte, dacă n-au apucat înainte de sfârşit să cadă pe ultima treaptă a dezonoarei, colaborând cu administraţia” (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1991, p. 171).

Ion Ioanid şi câţiva dintre oamenii cu care era închis la Cavnic au reuşit să evadeze, el să rămână în libertate trei luni, aspect care potenţează tensiunea epică a cărţii. Era în 1953 şi autorul ajunge la Bucureşti în timpul Festivalului Tineretului şi Studenţilor, când are ocazia să constate că numeroşi oaspeţi sosiţi din Europa Occidentală credeau că în România este libertate şi prosperitate economică. Unii dintre aceştia, solicitaţi să ducă în ţările lor mesaje despre oprimarea de la noi, n-au ezitat să le depună în mâna autorităţilor represive locale.

Fidelă sugestiei creştine din titlu, cartea lui Ioanid, cu sute de personaje, dă seamă des-pre o prăznuire a Paştilor în adâncurile minei din Cavnic slujită de un preot-deţinut. De ne-uitat sunt chipurile de preoţi ortodocşi din aceeaşi închisoare, ca şi parohul din Iacobeni care îi ajută cu bani, mâncare şi-i adăposteşte pe autor şi pe un alt deţinut evadat. Nu altfel se vor purta cu ei şi alţi oameni, precum scriitorul Păstorel Teodoreanu şi sculptorul Oscar Han.

În pofi da mediului în care este ambientată, cartea lui Ion Ioanid nu este sumbră, ci răs-colitor de stenică şi orbitor de frumoasă; este o carte a nădejdii şi a bucuriei întemeiate pe suferinţă. Mi-a plăcut mai mult decât Arhipelagul Gulag a lui Soljeniţîn.

La sfârşitul anilor ’80, în Almanahul literar, în două numere consecutive, am citit nişte amintiri foarte interesante şi bine scrise, purtând semnătura lui Gheorghe Jurgea-Negrileşti. În anul 2002 am regăsit această iscălitură pe coperta unei cărţi de memorii, Troica amintiri-lor, subintitulată „Sub patru regi”. La sfârşitul lecturii, cartea mi s-a părut o capodoperă.

Născut în 1904, Gheorghe Jurgea-Negrileşti este fi ul unui moldovean dintr-o veche fa-milie boierească şi al unei rusoaice, fi ica ultimului consul al Imperiului Ţarist la Galaţi. Amin-tirile sale încep cu anii premergători Primului Război Mondial, cu iahtul Carolus Primus, evocând o Dunăre de Jos pe care numai Jean Bart a mai descris-o astfel în romanul Europolis şi cu un Landaulet de Ville – Fiat de 12 cai-putere, cumpărat cu 12.000 de lei, echivalent a pa-tru kilograme de aur. Era un automobil modest, sau mediu, cele mai scumpe maşini costând pe atunci 50.000 şi chiar 60.000 de lei... Marele talent de prozator al lui Jurgea-Negrileşti este evident în descrierea unor personaje fabuloase precum comandorul Sablin, care te trimit cu gândul la marea literatură rusă. Nu mai puţin interesante sunt capitolele consacrate lu-mii interbelice româneşti, Jurgea-Negrileşti cunoscând, prin legături personale şi de familie, elita epocii, multe detalii privindu-l pe regele Carol al II-lea şi anturajul său, dar şi o serie de scriitori şi intelectuali. Jurgea-Negrileşti îşi încheie amintirile în 1944, aşadar înainte cu câteva luni ca armatele lui Stalin să intre în ţară. Inegalabile sunt secvenţele unui prânz la care ia parte alături de Pamfi l Şeicaru, Mihail Fărcăşanu, Ion Vinea, primul pregătindu-se să părăsească România, convins că va fi ocupată de tancurile sovietice, spre deosebire de ceilalţi convivi, încrezători în anglo-americani... Superbă este teza lor potrivit căreia ruşii se vor su-pune americanilor la sfârşitul războiului, întrucât... aveau nevoie de credite.

Ca şi Ion Ioanid, Gheorghe Jurgea-Negrileşti, inginer de profesie, aparţine speciei marilor scriitori proveniţi din nescriitori – între care trebuie inclus şi Ion Ghica –, o categorie ilustrată em-blematic de prinţul Giuseppe Tomasi di Lampedusa (1896-1957), autorul romanului Ghepardul.

Ultima piesă din tripticul preferinţelor mele este o secţiune din jurnalul lui Pericle Mar-tinescu; un volum de peste 400 de pagini intitulat 7 ani cât 70, consacrat perioadei 1948-

Dan Ciachir

26

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii 1954, aşadar epocii Terorii, care a lovit toate ţările europene satelizate de Kremlin; epocă

sfârşită odată cu dispariţia fi zică a „părintelui popoarelor”. Legat de acest moment izbăvitor, Pericle Martinescu a lăsat – expunându-se unor mari riscuri – pagini strălucite, din care ci-tez: „4 martie. ÎN SFÂRŞIT! Vestea pe care o aşteaptă omenirea de ani de zile – împreună cu alte popoare condamnate la aceeaşi suferinţă – o imploră cerului şi ziua, şi noaptea, cu dez-nădejde, cu lacrimi de sânge – a sosit. Stalin a fost lovit de aripa morţii. N-a murit încă, dar poate fi socotit ca şi mort. (...) Seara la ora 8, toată lumea ştia: «comunicatul asupra bolii gra-ve a tovarăşului Stalin» a fost transmis la radio. Bucurie generală, jubilări, chicote în familii” (Pericle Martinescu, 7 ani cât 70 – Jurnal, Bucureşti, 1997, p. 415). În zilele următoare celei de 5 martie 1953, în care a murit Stalin, satisfacţia oamenilor este evidentă: „La Bucureşti, fi -reşte, e jale ofi cială. Dar bucureştenii se bucură. Cu toate că a fost sistată vânzarea băuturilor alcoolice – să nu se îmbete oamenii de bucurie – am văzut în tramvai un cetăţean beat, care abia se ţinea pe picioare. Duhnea a vin de la o poştă. La o staţie a coborât. «A murit părintele nostru», a apucat el să spună şi buf! a căzut de pe scara vagonului” (idem, pp. 419-420).

Înfi inţat după modelul sovietic, la începutul anilor ’50, Talciocul era un soi de târg al păduchilor în socialism. Pericle Martinescu îl descrie minuţios, răbdător, ca pe o bolgie a infernului roşu: „Privit de sus, de pe mal, târgul face impresia unui lagăr în care au fost îngră-mădiţi până la refuz zeci de mii de oameni. Mulţimea e atât de aglomerată încât nu se observă nicio mişcare şi nu se distinge niciun zgomot deosebit, deşi zecile de mii de oameni se învâr-tesc încoace şi încolo şi vorbesc în toate limbile şi despre toate lucrurile. Foşti capitalişti, foşti moşieri, foşti negustori, evrei, ţigani, profesori, artişti, scriitori – toate categoriile sociale sunt amestecate aici. Auzi vorbindu-se engleza, franceza, germana, idiş şi, în general, aceste limbi le folosesc cei ce oferă spre vânzare, consultându-se unii cu alţii asupra preţului în faţa clientului, care examinează un obiect, încearcă o haină, o gheată, o pălărie sau o umbrelă. Se afl ă de vânzare aici tot ce a creat fantezia omenească în cursul secolelor, de la covoare persane până la aţă de cusut, de la aparate de radio până la cuie ruginite, de la bibelouri şi irigatoare până la izmene şi creioane” (pp. 161-162).

Dintre cei patru autori de care m-am ocupat, Argetoianu şi Ion Ioanid au scris – unul în ţară, altul în exil – în condiţii de libertate deplină. Ceilalţi doi, Gheorghe Jurgea-Negrileşti şi Pericle Martinescu, au scris în vremea unei dictaturi, într-o perioadă mai relaxată, respectiv, în timpul Terorii. Deosebirea de climat politic n-a impietat însă asupra calităţii cărţilor respective.

Abstract

DAN CIACHIR, Rich memorialistic harvest The quarter-century since the collapse of the red dictatorship has not produced grand memoires or journals, but it helped understanding the existing ones, some of them being outstanding literary works, such as those remaining from Argetoianu. I will give three examples (Ion Ioanid, George Jurg-Negrileşti and Pericle Martinescu), saying that Steinhardt’s Journal of Happiness is a complex and very special work that surpasses all of them. Of the four authors, Argetoianu and Ion Ioanid wrote - one in the country, one in exile - in conditions of complete freedom. The other two, George Jurg-Negrileşti and Pericle Martinescu wrote in times of dictatorship, bith in a more relaxed period, as well as during the Terror. However, a different political climate never affected the quality of the books.

KEYWORDS: journals, Constantin Argetoianu, Ion Ioanid, George Jurg-Negrileşti, Pericle Martinescu

27

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Identitate şi discurs feminin:*

Alice Voinescu, Jurnal1

ANCA URSA

Apărut în 1997, la 40 de ani de la moartea autoarei, Jurnalul Alicei Voinescu se înscrie în seria documentelor personale imposibil de publicat înainte de 1989. Acoperind 32

de ani, însemnările au multiplă valoare: document extrem de important pentru informaţiile istorice conţinute2, oglinda unei inteligenţe rare şi a unei conştiinţe acute, receptive la lumea în care a trăit, martor al evoluţiei unor personalităţi ca Gide sau Enescu, de a căror prietenie s-a bucurat. Dincolo de calităţile intrinseci, mai există un motiv care ne-a determinat să ne oprim asupra acestui jurnal: alături de paginile intime ale Jeniei Acterian, ale Marthei Bibes-cu, ale Florenţei Albu, ale Ioanei Em. Petrescu, cele ale Alicei Voinescu sunt reprezentative pentru maniera în care se instituie scriitura diaristică feminină în cultura noastră, pentru felul în care îşi defi neşte parametrii specifi ci în cadrul genului proxim.

Nu vom încerca să identifi căm anumite mărci ale feminităţii la nivel stilistic, deşi Beatri-ce Didier recunoaşte acestui nivel primordialitatea în analiza scriiturii de gen3, ci vom urmări modul de structurare a imaginarului, fi e el individual sau relaţional. Scrise aproximativ în aceeaşi perioadă cu ale lui M. Sebastian, însemnările voinesciene surprind uşor diferit eveni-mentele şi stârnesc cu totul alte reacţii.

Jurnalul ca „dans în oglindă”

Continuând analogia cu notele lui Sebastian, Jurnalul Alicei Voinescu debutează prin ceea ce scriitura contemporanului său ratează, cel puţin în varianta tipărită: un început mar-

* Textul a fost preluat din lucrarea Metamorfozele oglinzii. Imaginarul jurnalului literar românesc, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2006.1 ALICE VOINESCU, Jurnal (1929 - 1961), Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografi c şi note de Maria Ana Murnu, Cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997 2 Stelian Tănase, în Anatomia mistifi cării (Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003), foloseşte o serie de pagini din Jurnalul Alicei Voinescu pentru a reconstrui „arhitectura” procesului Noica – Pillat, precum şi atmosfera în care a fost posibilă evoluţia unui astfel de scenariu.3 BEATRICE DIDIER, L’écriture-femme, Paris, PUF, Écriture, 1981. Studiul, unul dintre cele mai bune în domeniu, in-sistă asupra genurilor, categoriilor estetice preferate de femei, asupra oralităţii, dar nu ocoleşte cauzele exterioare, sociale, politice, culturale.

Anca Ursa

28

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii cat, un pact iniţial, programatic. Prin angajamentul de pe prima pagină, ea se înscrie în seria

jurnaliştilor de „cursă lungă”: Stendhal, Amiel, Titu Maiorescu etc. Ca şi în cazul predeceso-rilor, e vorba de o întreprindere solidă, deloc accidentală şi fără să-şi găsească originea într-o criză temporară. Unicitatea demersului introductiv, şi totodată primul „simptom” de scriere feminină4, constă în mitifi carea originilor jurnalului:

„Era la Pontigny, nu mai ştiu cu ce prilej, la masă. R.M. du Gard s-a mirat mustrător că nu-mi ţin jurnalul. Vorbind despre altele, dedesubtul ideilor ce se perindau în conştiinţă, parcă se înfi ripa un gând limpede şi compact-compact de tot dorul ce-l mâna: voi scrie de azi jurnalul, voi scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-şi lasă viaţa şi – fi indcă nici-odată nu am făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos zic – ştiam că şi această hotărâre nu o voi putea realiza consecvent decât «dedicând-o» cuiva. (...) deodată să te trezeşti într-un loc în care gestul cel mai neînsemnat devine pentru tine simbol, unde te simţi «acasă», ca nicio-dată în viaţă, unde respiră conştiinţa ta fără nici un efort – poate ar merita asta s-o numeşti fericire. Am trăit-o. Nu o pot transmite în cuvinte altora” (1, 28 septembrie 1929).

Sintagma iniţială fi xează un cronotop mitic. Verbul la imperfect, fără nuanţă iterativă, implică un timp vag, a cărui nedeterminare e amplifi cată de pseudoexplicativul „nu mai ştiu cu ce prilej”. Nuanţa de basm – era odată, ca niciodată... – îşi găseşte corespondent în spaţiul invocat. Teoretic Pontigny reprezintă un punct geografi c foarte real, renumit pentru decadele culturale din prima jumătate a secolului al XX-lea, organizate de Paul Desjardins. Virtuţile atribuite îl scot însă din ordinea cotidianului imediat şi fac din el un kairos, o casă a fi inţei în termeni heideggerieni. De al-tfel, pe parcursul jurnalului, Pontigny-ul va reprezenta mereu spaţiul ideal, simbolul Occidentului, „climatul Paradisului” (48, 8 septembrie 1931). Cronotopul invocat are notaţii de basm, inclusiv prin incapacitatea limbajului de a numi metamorfoza fi inţei în limitele lui: „Nu o pot transmite în cuvinte altora”. Personajul principal care evoluează aici este însăşi conştiinţa şi textul are ca puncte nodale noţiuni din câmpul ei semantic: „dedesubtul ideilor”, „gând limpede şi compact”, „reziduu spiritual”, „simbol” etc. Prin urmare e evident pactul estetic încheiat: jurnalul va fi conceput ca o aventură a conştiinţei, a gândului, a lumii interiorizate („tot ce trăiesc intim”!).

În afară de convenţia estetică, în prima însemnare mai apar un pact de „autenticitate” şi unul etic. Primul e ratifi cat de evoluţia în acelaşi spaţiu privilegiat: „eram senină, echilibrată şi mă simţeam pe mine echt – «autentică» în orice gând, în orice gest” (Ibidem). Al doilea re-prezintă o cotitură de destin, un angajament etic: „Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică” (2, Ibidem). În aceste condiţii, cu asemenea origini, jurnalul va fi el însuşi un spaţiu privilegiat. În plus îşi primeşte legitimarea de la unul dintre „zeii locului”, Roger Martin du Gard. Autoarea însăşi recunoaşte că la Pontigny a cunoscut fi guri „mitifi ate”, oameni care „nu pot decepţiona” (16, 24 noiembrie 1929). În sfârşit, dacă Pontigny reprezintă momentul mitic retrospectiv, există şi un demers prospectiv similar. Ca să poată fi ratifi cat şi să-şi promoveze consecvenţa, jurnalul are nevoie, superstiţios, de o per-soană căreia să-i fi e dedicat. Primul spectator este Maricica, nepoata atât de îndrăgită, dar în aceeaşi însemnare de început apar ca lectori viitori Lala, Teo şi Mad, câteva rânduri mai jos şi Mimy: „îl veţi citi şi altora care m-au cunoscut aşa cum sunt şi care vor avea nevoie de o expe-rienţă pentru a se descurca în unele momente grele din viaţă” (1, 28 septembrie 1929). Rolul pedagogic îi garantează deschiderea maximă, fără ca autenticitatea să-i fi e pusă în pericol, din moment ce rândurile vor fi citite numai după moartea autoarei. Între o origine mitică şi o superstiţie ce instaurează prin prolepsă sfârşitul absolut, jurnalul se aşază sub semnul sin-cerităţii, al adevărului, iar din punct de vedere formal, sub semnul dialogului, esenţă a acelei „oralitude”, de care vorbea Beatrice Didier, calitate prin excelenţă a scrisului feminin5.

4 Ibidem: „femeile preferă domenii în care se pun în discuţie organizarea raţională şi o oarecare ruptură între real şi supranatural, raţiune şi imaginar etc” (p. 20).5 Ibidem, p. 32 et passim. O altă teoreticiană franceză, Michelle Perrot (Les femmes ou les silences de l’Histoire,

Identitate şi discurs feminin: Alice Voinescu, Jurnal

29

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiAutenticitatea „garantată” printr-un astfel de act de naştere va fi confi rmată de funcţia

fundamentală a însemnărilor: aceea de a construi, prin scriere, o identitate ce refuză să se mai instituie istoric, în realitatea imediată. Astfel, după ce refuză sau uită să mai însemneze timp de un an, îşi motivează gestul prin faptul că notaţia jurnalieră „e mărturisirea că tot mai crezi serios în ceva din tine” (46, 8 septembrie 1931). Incapacitatea de a se transcrie e simp-tomul unei risipiri exterioare ce trădează lipsa de fi inţă. Ulterior, depersonalizarea ce refuză să fi e verbalizată va fi metaforizată prin imaginea sinelui ca haină prea largă şi străină (90, 29 octombrie 1936). Mai mult decât în cazul său, jurnalul va conferi o identitate, o ontologi-zare uimitoare, soţului Stello, mort în 1940, dar prezentifi cat perpetuu în paginile diaristice: „Stelule drag, cine ar citi acest caiet ar putea crede că m-am ţicnit (...). Oricât m-ar năpădi îndoiala că supravieţuirea ar putea fi un mit, în clipa asta, în care mă adresez ţie, tu eşti pen-tru mine” (270, 27 august 1941).

Metafora utilizată cel mai des pentru jurnal este oglinda. Ea nu lipseşte nici din imagi-narul Alicei Voinescu, dar primeşte conotaţii aparte. Niciodată paginile de însemnări nu vor fi concepute ca simplă refl ectare a cotidianului. Prima ipostază este a oglinzii „adânci” pe care o traversează personajul din (ironic!) Alice în ţara oglinzilor. Ca şi cum ar fi un fi ltru al esenţelor, jurnalul poate consemna doar gânduri, refl ecţii, nu simple fapte. Absenţa consem-nărilor e evidentă când „n-am gândit, nu mai am vreme să mă trăiesc pe mine” (16, 30 no-iembrie 1929) sau când „iar mă reduc la suprafeţe, iar sunt expansivă unde nu trebuie” (19, 27 decembrie 1929). Ce nu e gând adevărat riscă să invoce celălalt aspect al refl ectării, „dansul în faţa oglinzii” (26, 24 mai 1930). Metaforă des reluată, aceasta presupune dinamism, unduiri, deci refuzul unei imagini statice, autentice. Deformarea, în acest caz, e inevitabilă.

Totuşi, când se surprinde alunecând „în dans”, jurnalista se sancţionează prompt, fi e la nivel verbal, fi e la nivelul imaginilor propuse. În timpul războiului într-o notaţie pasională, se autocorectează sever: „Pe Hitler, fi reşte şi regimul lui, îl... era să scriu: urăsc, dar minţeam, eram verbală, căci nu mai urăsc pe nimeni” (256, 25 iulie 1941). În coerenţa autenticităţii propuse, consideră lipsit de onestitate să transcrie în caiet încântarea produsă de o excursie în Bucovina, întrucât emoţia s-a intelectualizat prin povestiri şi „exclamări verbale necontu-rate” (185, 5 iunie 1940).

Dincolo de „dansul” perfi d, paginile jurnalistice consemnează mereu gânduri şi imagini de o sinceritate dezarmantă. Prin intermediul lor se conturează eul, nu atât printr-o autoana-liză constantă, specifi că de altfel discursului diaristic masculin, cât printr-o perspectivă rela-ţională6, unde privirea proprie sau a celorlalţi face legea. Înainte însă merită să identifi căm şi alte câteva mărci feminine, mai mult sau mai puţin formale, precum şi modul cum gândirea şi limbajul masculin sunt trădate sau implicate în discurs.

Paris, Éditions Flammarion, 1998, p. 17) consideră, dintr-o perspectivă antropologică: „Memoria femeilor înseam-nă verb; aceasta e legată de oralitatea societăţilor tradiţionale care le încredinţa misiunea de povestitoare ale comunităţii săteşti”.6 FRANÇOISE SIMONET-TENANT, Le Journal intim, ed. cit., p. 52: „ jurnalul masculin este în general autocentrat, în timp ce jurnalul feminin este relaţional: sunt evidente, în acest sens, jurnalul adolescentei Germaine Necker – reverie despre imaginea tatălui eroizat, sau jurnalul lui Dorothy Wordsworth consacrat în primul rând descrierii plimbărilor cu poeţii, cu fratele său William şi prietenul lui Coleridge, sau caietele tinerei Eugénie de Guérin, plasat deopotrivă sub semnul fi gurii fraterne”.VERENA VON DER HEIDEN-RYNSCH, Écrire la vie. Trois siècles de journaux intimes féminins, Traduit de l’allemand par Phillippe Giraudou, Paris, Éditions Gallimard, 1998, pp. 23-24: „Există un paradox fundamental al jurnalului feminin: chiar şi cele mai intime sunt plasate sub semnul alterităţii. Mult timp, tema principală a celor mai multe jurnale nu a fost eul ci tu-ul, chiar dacă fără încetare contestat”.

Anca Ursa

30

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Discurs feminin/discurs masculin

Alice Voinescu începe să-şi scrie jurnalul la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut când, în Occident cel puţin, reacţia emancipatoare a femeilor îşi face simţită prezenţa, revendicând şter-gerea oricărei alterităţi masculin – feminin7. Într-o perspectivă diacronică, până în secolul al XX-lea, e evident rolul major, net superior al bărbatului8. Moştenirea mentalităţilor de atâtea secole nu poate fi ştearsă şi femeile înseşi nu vor putea ignora „natura feminină” sau diferenţele psihologice între sexe datorate educaţiei, constrângerilor sociale sau reprezentărilor culturale9, diferenţe perpetuate dincolo de orice eforturi. În aceste condiţii, discursul feminin se emanci-pează destul de greu, fi ind contaminat involuntar de valorile masculine dominante10.

Această „contaminare” e evidentă în notele Alicei Voinescu. Pe de o parte cultura ei impresi-onantă, educaţia occidentală la Marburg şi Paris, o determină să-şi aproprie fi resc tiparele gândirii masculine. Pe de altă parte, „valorile” tradiţionale ale unei societăţi româneşti încă uşor misogină determină refl ecţii şi gesturi considerate extrem de retrograde într-o perspectivă feministă.

În primele pagini ale jurnalului, o discuţie cu un cuplu de prieteni o face să concluzione-ze: „Cred că toţi se înşeală când socot că femeia de azi – cea coaptă şi a vremii, iar nu păpuşă şi în afară de realitate – e mai fericită cu iluzia decât cu adevărul. Cert, iluzia e realitatea cea puternică şi adevărată, dar nu iluzia minciună, ci iluzia creatoare care se naşte numai din cunoaşterea adevărului” (3, 30 septembrie 1929). Dihotomia operată iniţial, între femeia actuală şi femeia-păpuşă e o dovadă clară a preocupării pentru emanciparea feminină, în gândire, în primul rând, cum o dovedeşte fi nalul paragrafului. „Cunoaşterea adevărului” e un concept care stă în centrul gândirii fi lozofi ce, aproape exclusiv masculină la acea dată. Nostalgia ştergerii limitelor de gen e punctată prin apelul la acelaşi loc paradisiac din prima notă, Pontigny. În toamna anului 1932, invitată din nou la o decadă, îşi surprinde primul rid imposibil de ascuns. Panica lezării feminităţii e atenuată de spaţiul privilegiat care o face să trăiască evenimentul „liniştită, frumos, aproape demn”, întrucât mediul acela crede „în multe alte soiuri de valori” (55, 12 septembrie 1932).

Nu numai rigurozitatea gândirii conceptuale este asumată fi resc, dar şi cea a limbajului, autoarea manifestând oroare faţă de textul încărcat stilistic şi emoţional, practicat în literatura feminină, greu de emancipat de sub infl uenţa romantismului. Pregătind o conferinţă pentru Ateneu, e oripilată de nuanţa patetică pe care spectatorii o aşteaptă de la ea: „Când vorbesc patetic, cum se cuvine mâine, am sentimentul că sunt impudică, mi-e o ruşine curioasă şi-mi vine să mă ascund” (27, 24 mai 1930). În coerenţa aceleiaşi atitudini, emanciparea feminină o

7 MIHAELA MIROIU realizează un inventar al clasifi cărilor mişcării feministe (în Gândul umbrei. Abordări feministe în fi losofi a contemporană, Bucureşti, Editura Alternative, 1995, pp. 20-25), dintre care cea mai cunoscută legiti-mează existenţa a două valuri: primul, al egalităţilor, caracterizează perioada care începe la 1798 (când Wollsto-necraft publică lucrarea O revendicare a drepturilor femeii), şi se sfârşeşte în anii ’50 ai secolului trecut. Al doilea val debutează în anii ’60 şi, potrivit unor analişti, caracterizează inclusiv epoca actuală; după opinia altora, el se încheie la sfârşitul secolului trecut, făcând loc celui de-al treilea val, cu dominantă ecofeministă.8 În istorie, prezenţa femeilor se simte extrem de discret şi, de obicei, cu statut funcţional: „soţia lui..”., „mama lui..”., „fi ica lui..”.. Dacă li se recunoaşte o poziţie excepţională, e numai pentru că sunt dotate cu însuşiri bărbă-teşti. Platon în Republica (Cartea a 5-a) consideră că femeile de fapt ar avea „sufl ete de bărbaţi”. Aristotel vedea în femeie o „fi inţă incompletă”. Imaginile din antichitatea greacă sunt preluate şi amplifi cate de Evul Mediu, dominat de un cler masculin şi celibatar, gata să nege existenţa sufl etului feminin şi prin urmare reînvierea lui. Fenomenul teoretic a ajuns la o ilustrare dramatică în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, prin „vânătoarea de vrăjitoare”, cu rolul de a anihila o fi inţă malefi că şi perversă. În sfârşit, „diabolica” e înlocuită în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea de „domestică”, locul privilegiat al femeii devenind căminul unde îşi îndeplineşte misiunea de a creşte copii (v. Lu-cian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, trad. din limba franceză de Tatiana Mochi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000., pp. 133-134).9 JACQUES ŞI ELIANE LECARME-TABONE, L’Autobiographie, ed.cit., p. 103.10 LUCIAN BOIA, Pentru o istorie..., ed. cit., pp. 132-133.


31

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiînţelege într-un mod foarte personal, evitând manifestările „ofi ciale” programatice pe care le

consideră exagerate. În 1935, invitată la Congresul feminist al Asociaţiei Creştine a Femeilor, asociaţie în cadrul căreia a ţinut numeroase cursuri, ezită, pentru că are o adevărată „repulsie pentru mişcări de acestea – jumătate imitative, jumătate pătimaşe, fără gând creator la bază, doar ideologic justifi catoare pentru porniri necugetate” (81-82, 13 mai 1934).

În ciuda promovării „gândului creator” ca numitor comun al discursurilor masculin şi feminin, jurnalul abundă în observaţii contrariante, ce pot fi revendicate de la nişte tipare total anacronice. Într-o primă categorie sunt remarcile caracteristice mentalităţii misogine, modelului rural românesc, încă puternic în epocă. Încercând să-şi explice incompatibilitatea dintr-un cuplu mult admirat, George Enescu – Maruca Cantacuzino, i se pare că soluţia ar fi în restabilirea ordinii „normale”. Enescu a fost orbit de femeia magnifi că, regală, dar a vrut să uite că „el e stăpânul născut”; ei i-a lipsit „smerenia de femeie, lui, mândria de bărbat” (372, 27 martie 1942). Amuzându-se să-i studieze pe „Stopi”, pe Ileana, menajera, şi pe soţul ei poliţist, ori observând căsniciile din jur, ajunge la concluzii de tipul „femeile sunt mai grozave decât oamenii din punctul de vedere al moralei curente, dar calitatea lor morală e mai mică” (413, 3 octombrie 1942) sau „La noi femeile sunt strâmbe la cap şi la inimă. Muieri mediocre, nu valorează nimic, ori sunt sfi nte, ori diavoli frumoşi” (437, 28 ianuarie 1943). Dacă acest tip de discurs se revendică, aşa cum precizam, de la misoginismul epocii, există observaţii care sunt specifi ce femeilor simple, obişnuite să fi e dominate, dar cu frustrări pe măsură. Când soţia nepotului său pleacă de acasă din pricina certurilor, jurnalista notează: „M-a apucat un parapon îngrozitor, constatând că bietele femei de treabă sunt incorigibile în slăbiciunea lor şi am constatat din nou ce tari, fi indcă brute, sunt bărbaţii! Nu îi domină decât femeile stri-cate sau rele (...). Când te naşte Dumnezeu femeie, te-a condamnat să fi i sau victimă sau să te răzbuni!” (564, 21 decembrie 1949).

Oscilaţia aceasta între emancipare şi tradiţie se menţine în regimul imaginarului şi la un nivel mai subtil, acela al reprezentării spiritului. În societatea patriarhală, femeia este concepută ca materie, iar bărbatul ca spirit. Sunt reprezentative în acest sens statuile lui Rodin reprezentând cupluri înlănţuite. Studiindu-le, Mihaela Miroiu11 constată că ele înfăţişează infl exibil un bărbat întreg care nu atinge aproape deloc solul şi o femeie nedesprinsă pe deplin din „materie”, ne-în-treagă, prinsă între bărbat şi lut. Dacă scrierile autobiografi ce masculine sunt aşezate sub semnul minţii, jurnalele feminine ilustrează o analiză a lumii şi a eului fi ltrată prin emoţie şi subiectivi-tate12. Această realitate e metaforizată de Alice Voinescu în însemnări; ea îşi propune să nu mai comunice ceea ce are de spus din soma, ci numai din noos (515, 19 februarie 1947).

În antagonia spirit/materie, împotriva „gândului creator”, apare mereu regretul şi re-volta de a fi fost prea morală, de a fi avut prea mult spirit, atunci când acestea subminează sau chiar devorează feminitatea fi rească. Unul dintre autoreproşurile repetate este orgoliul de a fi dorit să fi e morală şi perfectă, dar perfecţiunea e pur estetică: „Mai multă nevoie de adevăr şi frumos în mine decât nevoia de bine. Am cedat ispitei de a fi impecabilă moral, am pierdut şansa de a fi adevărată” (111, 2 august 1937). Conştiinţa de a-şi fi pierdut viaţa pentru că a tră-it-o principial, nu unic, concret, e chinuitoare: „am fost orbită de «principii» ca un biet ţăran de demagogi. Kant e bun – pentru el, pentru cei ca el. Dar l-am înţeles pe dos. A fost un pat al lui Procust pentru orice faptă a mea” (48, 8 septembrie 1931). Acest pat procustian, alcătuit din precepte morale, a dus la anchilozarea instinctelor, a impulsurilor vitale. Spontaneitatea este doar în intelect, deloc în trup. Refularea îndelungată a organicului determină adevărate crize antimorale în care îşi propune să se schimbe radical, refuzând primordialitatea spiri-tului: „Vreau să beau, să mănânc, să urăsc, să doresc, mi s-a urât de îngerul sterp ce am fost fi indcă e de carton” (295, 19 octombrie 1941). Bineînţeles, astfel de izbucniri sunt punctuale, 11 MIHAELA MIROIU, op.cit., p. 71.12 VERENA VON DER HEYDEN-RYNSCH, op.cit., p. 25.

Anca Ursa

32

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii iar revoluţia se produce relativ des, dar exclusiv în intimitate şi fără consecinţe în planul

exterior. Dorinţa de a împăca viaţa trupului cu cea a spiritului e proiectată livresc şi autorii preferaţi sunt Montaigne, Shakespeare, Goethe, cei care au reuşit să realizeze acest melanj fericit. În ciuda nevoii irepresibile de prezenţă mistică, îşi va recunoaşte „păgânismul elen”, imposibilitatea de a accepta cele sensibile ca inutile (643, 24 decembrie 1952).

Odată cu bătrâneţea, corpul încetează să-şi mai ceară drepturile şi spiritul se bucură de o hegemonie totală. Pentru a o ilustra, autoarea foloseşte metafora energiei atomice, atât de prezentă în imaginarul epocii. Toate procesele prin care se degajă energia îşi găsesc un cores-pondent în evoluţia interioară a fi inţei. Degajarea imensei forţe rezultate din dezagregarea atomului de uraniu e un caz de „liberare” din inerţia şi negura materiei. Rostul vieţii umane e tocmai izbucnirea spiritului, a energiei creatoare, din echilibrul efemer al materiei. În aceas-tă perspectivă, decepţiile personale sunt doar neutronii ce bombardează atomul de uraniu pentru a-i elibera energia. Libertatea spiritului, asemenea bombei, ar putea fi distrugătoare, dar numai la nivelul materiei spulberate, a suprastructurilor ei (603, 19 noiembrie 1950). Se vede că această metaforă atinge o valoare existenţială, pentru că, o lună mai târziu, e reluată exclamativ: „Aş vrea să fi u o rază de soare, un curent electric, un câmp magnetic, un atom de uraniu dezintegrat. Să fi u Energie vie...” (611, 29 decembrie 1950).

Retrospectiv, viaţa nu i se mai pare o ratare, revoltele împotriva principiilor morale sunt metamorfozate, din perspectiva senectuţii, în căutări ale esenţei. Transcriind un mesaj pentru „copii” – grupul de foşti studenţi fi deli până la moarte – privilegiază aceleaşi valori spirituale pe care le-a contestat atât de mult în însemnări de-a lungul anilor: „Preferaţi viaţa, copii, la orişice, viaţa ca putere creatoare, ca duh, nu ca vis” (767, 11 ianuarie 1957).

Dacă în cadrul discursului se vede o ezitare constantă între valorile masculine şi cele feminin-tradiţionale, mai clar feminină, deşi mai implicită, se dovedeşte maniera de a se construi-deconstrui în jurnal, printr-un imaginar care nu privilegiază atât eul, cât relaţia cu soţul, prietenii, studenţii, Dumnezeu, istoria.

(De)construirea de sine

La nivel tematic există în scriiturile feminine o serie de imagini privilegiate. Beatrice Didier face în introducerea volumului L’écriture-femme un succint inventar al acestora: co-pilăria, relaţia cu mama, relaţia cu fi ica, fascinaţia pentru alte femei şi efectul oglindă, dublul, prezenţa ştearsă a bărbatului, fără forţă şi individualism, corpul13. Puţine dintre ele pot con-stitui puncte nodale ale jurnalului Alicei Vornescu. Iar care sunt prezente, apar într-o lumină din nou foarte originală.

De exemplu corpul, atât de licitat în studiile despre literatura feminină, nu primeşte deloc atribuţiile legăturii sacre cu natura, ecou al universului în structura umană, aşa cum îl teoretizează Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului. Există o distanţă clară faţă de propriul trup, manifestată în primul rând la nivelul lipsei maternităţii. Când, în 1930, e derutată de simptome pe care nu ştie dacă le poate atribui menopauzei sau posibilei sarcini, nu există niciun fel de emoţie ca în faţa unei taine: „Ar fi caraghios la bătrâneţe să am un copil. L-aş păstra, cert, din curiozitate şi din obiceiul de a nu mă opune soartei brutal..”. (22, 12 ianuarie 1930). „Caraghios” şi „din curiozitate” nu trădează tocmai o armonie cu rolul

13 B. DIDIER, L’écriture-femme, ed. cit., p. 35 consideră că perspectiva asupra corpului s-a modifi cat radical în timp. După libertatea de exprimare de care s-a bucurat Sapho, au urmat secole de creştinism neoplatonic şi de interdicţii impuse de puritanismul burghez. Abia vitalitatea Colettei a putut smulge în secolul XX corpul feminin dintre cor-sete şi voaluri. A fost destul de greu pentru femeia de azi să scrie ce simte, după ce timp de secole a fost obişnuită să scrie ceea ce bărbatul considera că ea simte.


33

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii„tradiţional” de mamă. După 20 de ani va cunoaşte o „maternitate târzie, dar reală, vie şi tan-

dră” (567, 14 februarie 1950) faţă de Puiu Tăutu pe care-l cunoaşte prin intermediul unei pri-etene şi care va fi unul din destinatarii Scrisorilor către fi ul şi fi ica mea. Sigur, sentimentele de tandreţe nu sunt de contestat, dar corpul e total ignorat, „maternitatea” manifestându-se doar în planul afecţiunii intelectuale.

Singurele reacţii faţă de trup care se mai pot întâlni în jurnal sunt acelea de respingere. Obsesia clasică a femeii pentru oglindă sau elanul narcisiac nu numai că sunt inexistente, dar e evidentă oroarea de a se confrunta cu propriile trăsături. La coafor, unde nu poate ocoli oglin-da lui Ionică-frizerul, îi apare „o cucoană de modă veche, îmbătrânită, incoloră, cu un cap de batracian, cap de broască, o cucoană gen provincie, mijlocie în toate, esenţial inelegantă” (435, 11 ianuarie 1943). Aversiunea aceasta e păstrată până în ultimele luni de viaţă când oglinda se încăpăţânează să-i arate „o schimă slabă, scheletică şi bătrână” de care îi este urât şi pe care îi e atât de greu să o suporte (834, 26 septembrie 1960). Atitudinea jurnalistei e uimitoare în con-diţiile în care foştii săi studenţi declarau că erau îndrăgostiţi de ea; fără ca distinsa profesoară fără să fi fost o frumuseţe, poseda un farmec unic14. Cu totul alte valenţe primeşte trupul într-o bizară legătură cu istoria, dar despre aceasta vom vorbi într-un capitol ulterior.

Antipatia violentă împotriva fi zicului se situează în coerenţa revoltei faţă de întreaga fi inţă, faţă de principiile, reacţiile sau atitudinile sale. De la apostrofări benigne de tipul „m-a făcut mama guvernanta omenirii” (459, 2 octombrie 1943), ajunge la invective grele pe care şi le adresează frecvent: „scârba, avortonul ce sunt!” (145, 22 februarie 1939), „goală, proastă, săracă” (153, 14 aprilie 1939), „infectă, incompletă” (269, 25 august 1941), „imbecilo!” (367, 8 martie 1942). În faţa admiraţiei celor din jur îşi explică succesul prin faptul probabil că atunci când vorbeşte e locuită de o fi inţă străină (366, 8 martie 1942), sau e porte-parole-ul unui inspirator de calitate. Singurul merit pe care şi-l asumă e de a materializa o oglindă bună ce nu schimonoseşte chipurile oamenilor, un ecou unde omul îşi găseşte cuvântul lui puţin lim-pezit, puţin înălţat (795, 15 februarie 1958).

Oroarea inexplicabilă faţă de sine îşi găseşte corespondent la nivelul imaginarului spa-ţiului pe care-l locuieşte. Incapacitatea ei de a se hotărî să fi e de partea materiei sau a spiritu-lui („nici carne, nici peşte. Egoistă şi devotată, nu iubesc absolut! Călduţă”. – 269, 25 august 1941) se refl ectă într-o indeterminare a lumii în care se mişcă. În 1941, desigur şi datorită contextului istoric, simte că totul în sine e provizoriu, „repetiţie generală” pentru o piesă care se petrece dincolo de decor (229, 28 mai 1941). Câţiva ani mai târziu senzaţia de spaţiu vag, de no man’s land e descrisă la fel de acut: i se pare că nu poate adera la realitate, că pluteşte în ireal, că o domină o lipsă totală de nădejde: „Eu sunt acum cum e mai prost: nicăieri” (544, 9 februarie 1949). Suspendarea între lumi e amplifi cată de moartea soţului.

Privirea celor din jur, din nou una din temele preferate de scrierile feminine, e desconsi-derată total, nu poate oferi puncte de sprijin într-un univers atât de dinamic, de teatral. Fie că este vorba de o privire meschină care îi metamorfozează generozitatea conştientă în naivitate (15, 7 noiembrie 1929), fi e că e o privire binevoitoare ca aceea a părintelui Galaction în a cărui viziune e „mai albă, mai copilăroasă” decât în realitate (145, 22 februarie 1939), amândouă perspectivele falsifi că şi sunt incapabile să-i ofere punctele de reper necesare.

Disperarea „nicăieri”-ului e compensată totuşi parţial de câteva paradigme motivante: iubi-rea pentru Stello, Dumnezeu, dragostea pentru frumos, pasiunea pentru meseria de profesor şi admiraţia necondiţionată pentru câteva personalităţi cu care a avut ocazia să se împrietenească.

Nu o dată îşi declară entuziasmul în faţa esteticului, dar nu a celui pur, teoretic, ci a armo-niei atât de invocate a simţurilor cu spiritul în care simte că e pătrunsă de universal şi că iubeşte

14 ALICE VOINESCU, Scrisori către fi ul şi fi ica mea, Ediţie îngrijită de Maria Ana Murnu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994. În penultimul capitol al cărţii, acela care cuprinde referinţe circumstanţiale ale prietenilor, studenţilor etc., există multe confesiuni care atestă fascinaţia stârnită de celebra profesoară (pp. 164, 168 et passim).

Anca Ursa

34

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii fără limite (260, 3 august 1941). Pentru a percepe dimensiunea frumosului în ochii autoarei,

e necesară poate invocarea metaforei rugăciunii. Se ştie că Alice Voinescu a fost credincioasă până la limita bigotismului, dar frumuseţea naturală sau artistică ajunge să fi e „rugăciunea cea mai autentică (...), chip sensibil al lui Dumnezeu” (492, 8 mai 1945). În domiciliul obligatoriu de la Costeşti simte acut lipsa cărţilor, dar tot ele o ajută să nu se simtă „nicăieri”, pentru că, intrând în vorbă cu „intelectualii” din sat, are acces la o comunicare privilegiată, nivelul sufl e-tesc al lectorilor fi ind cert schimbat (656, 7 aprilie 1953). Acelaşi efect miraculos îl are muzica autentică: audiind la un concert Mozart şi Schubert, simte că e „cernută”, „scoţând din mine orice zgură, alegând din mine numai lumina” (336, 5 ianuarie 1942).

Aceeaşi lumină i se pare că o simte la catedră, în faţa studenţilor săi. Deşi atitudinea autocritică e la fel de vie, se simte înaripată vorbind şi e convinsă că taina este a chiar actului creator al cugetării, ce nu permite „vorbele goale” (504, 6 decembrie 1947). În mijlocul stu-denţilor, nesiguranţa şi războiul cu sine încetează: „cu ei sunt tânără, am curaj, simt rostul şi valoarea vieţii” (115, 24 martie 1938). În paradigma Pontigny-ului, spaţiul universitar are valenţe mitice; profesoara îşi imaginează un colegiu ideal, asemănător cu cel de la Oxford, unde a participat la cursuri de „formare creştină”. „Am învăţa şi am acţiona. Ne-am ruga şi ne-am juca împreună”. (Ibidem). E de înţeles în aceste condiţii drama adânc resimţită când, pensionată forţat în 1948, i se ia clasa, „copilul meu!” (518, 3 martie 1948).

În sfârşit, ca puncte de reper absolute, sunt cele trei mari personalităţi care au marcat-o profund: regina Maria, André Gide şi George Enescu. Dacă autoportretul ei stă mereu sub sem-nul deconstruirii, al negării fi inţei, cele trei modele se situează la polul opus, sugerându-se con-stant o densitate ontologică. Mai mult, mărcile mitizante încarcă textul aproape obositor.

Reginei îi consacră la moarte câteva pagini de jurnal, un necrolog încărcat de emoţie (122, 19 iunie 1938). Există două portrete fi zice, dar ambele sunt construite după un tipar arhetipal uşor de citit: ea e prin excelenţă Regina, unică, radiind de frumuseţe, în poziţii şi cadre regale. În primul „o văd în fotoliul roz – în rochie maro, cu perle la gât şi garoafe roz în braţe”; perlele şi fl orile nu pot lipsi din inventarul unei regine; de altfel ele sunt fundalul şi în cel de-al doi-lea tablou, unde discuţia se desfăşoară „plimbându-ne printre dalii”. Sintagma care prefaţează portretele fi zice e aproape comică în patetismul său: „îi văd privirea de lumină căzând din înăl-ţimea libertăţii sufl eteşti”. Melanjul de planuri – fi zic şi conceptual – frizează ilogicul. Totul culminează cu sacralizarea explicită, prefaţată de folosirea repetată a pronumelui de persoana a III-a cu majusculă (Ea): „O iubesc, o venerez, ca pe o icoană de umanitate superioară” (124, Ibidem). Exaltarea şi patetismul trădează exagerat „natura feminină”, atât de discutabilă în discursul conceptual analizat anterior şi ar pune oarecum sub semnul întrebării spiritul atât de rafi nat al jurnalistei, dacă nu ar fi cunoscut în epocă impresionantul cult dedicat Reginei Maria. Într-o mitologie istorică unde femeia nu ocupă decât o poziţie marginală, subalternă, de martoră şi susţinătoare a marilor întreprinderi masculine (Elena Doamna, Muma lui Ştefan cel Mare...)15, regina a cunoscut ascensiunea „pe cele mai înalte culmi ale mitului”16.

Vizita pe care i-o face lui Gide în 1938 la Braffy, deşi e redată în cele mai mici amănunte, sau poate tocmai de aceea, nu trădează aceeaşi propensiune spre mitizare ca şi în cazul Regi-nei. De data aceasta demersul e invers, dinspre fi gura geniului absolut spre cotidianul mărunt: „tonul indefi nisabil al omului care, cu toată celebritatea, nu crede că e cine este” (137, 20 sep-

15 LUCIAN BOIA, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ediţia a III-a adăugită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 318. 16 Ibidem, pp. 319-321. „Măreţia idealului naţional devenit deodată tangibil, dezastrul înfrângerii din 1916, mo-bilizarea energiilor în anul următor, tragedia păcii separate, necesitatea întreţinerii speranţei în ceasurile grele, toate acestea conduceau inevitabil spre formula mitică a Salvatorului”. Regina nu a jucat doar mult invocatul rol de „mamă a răniţilor” cu puteri taumaturgice, a fost „conştiinţa vie a unităţii româneşti, simbolul încrederii în vic-toria fi nală”. În ciuda diminuării puterii în timpul Regenţei şi a domniei lui Carol al II-lea, manifestările de tristeţe la moartea ei au dovedit că în conştiinţa românilor „mitul era totuşi aproape intact”.


35

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiitembrie 1938). Regimul mitic e mai subtil, evident însă în invocarea constantă a lui Goethe, nu

comparativ, ci metaforic. „Acum îl revăd pe Goethe cel singuratic pe la 60 de ani” (Ibidem).La moartea lui Enescu, imaginile se construiesc în acelaşi stil al suprapunerii nivelelor te-

restru şi transcedental. Metafora „trimis al lui Dumnezeu” e convertită pe parcursul textului în „astru”, dar cu conotaţii similare primei imagini: „Aici pe pământ ni s-a stins vederii noastre un astru, dar el trebuie să lumineze în altă sferă, mai sus, de unde ne venise” (718, 10 mai 1955).

Investirea acestor personalităţi cu atribute cvasimitice poate fi explicată prin conştienti-zarea diminuării viziunii arhetipale a universului „miraculos”17 în societatea primei jumătăţi a secolului XX, când progresul tehnologic, pe de o parte, şi seismele istorice, pe de altă parte, ameninţă serios valorile sacrului tradiţional. Vom urmări mai jos felul în care Alice Voinescu se raportează la transcendent, însă e evidentă deruta ei, într-o societate atât de labilă şi, mai ales, posedând un eu atât de (auto)subminant. Mitizarea „aleşilor” e astfel necesară.

În acelaşi registru compensativ se înscriu, aşa cum am precizat, cele două mari „iubiri”: eros şi agape, Stello şi Dumnezeu. Atitudinea faţă de acestea defi nesc, o dată în plus, eul diaristic.

Nivelele erosului

Când, după susţinerea tezei de doctorat la Paris, i s-a propus o catedră la o universitate americană, Alice Voinescu a refuzat ferm: „Nu pot accepta, în România mă aşteaptă logodni-cul meu”18. Cu siguranţă, a intrat în căsnicie cu infi nite iluzii şi fără jumătăţi de măsură. Cei 25 de ani de mariaj i-au dărâmat însă treptat toate iluziile iniţiale. Jurnalul ilustrează dihoto-mic relaţia cu Stello: o deconstruire constantă în prima parte, contracarată de reconstruirea mitului cuplului platonic, perfect, după moartea acestuia.

Elementele „destructurante” sunt numeroase în perioada 1929-1940: adultere nenumă-rate, prezenţa femeilor cu care o înşela în propriul ei cămin, chefuri interminabile pentru că pe Stello îl „jenau câteva sute câştigate” (26, 14 aprilie 1930), atitudinea cu care accepta senin ca soţia lui să muncească mai mult decât se cade pentru a împlini goluri pe care le face pro-pria risipă, ignorarea bolii acesteia (16, 30 noiembrie 1929). Reacţiile ei depăşesc rar calma resemnare. La un moment dat simte că îl urăşte de moarte, dar imediat conştientizează că nu se recunoaşte în acest sentiment: „Quel rage intime, je ne m’en croyais pas capable! Poa-te Freud ar explica. Dar nu totul”. (16, 30 noiembrie 1929). Mutând problema în domeniul psihanalizei, ia deja o distanţă critică, aptă să-i genereze reculul necesar pentru a o lua de la început. Există şi alte metode „compensative” de distanţare: refugiul în artă sau în râs. După o decadă la Pontigny, întreprinde o mică excursie în Italia. Singurul semn pe care îl primeşte de la soţul său e o carte poştală „brutală, impudică şi duşmănoasă” (68, 25 septembrie 1932). Frumuseţile artistice îi aduc treptat liniştea necesară: messa în Dom o linişteşte, muzica o îmbunează, „Pieta” lui Michelangelo o face să uite de sine. Altădată, când Stello, odios, „îm-proaşcă noroi în jur”, îşi găseşte puterea salvatoare în râs, care „numai din situaţii adevărat tragice poate răsări cu atâta putere liberatoare!” (117, 9 mai 1938).

Deşi iubirea autentică e iluzorie în circumstanţele date, ceea ce o face să suporte cu stoicism căsnicia caducă e pe de o parte tovărăşia, nepreţuită chiar în condiţii mediocre (21, 12 ianuarie 1930) şi, pe de altă parte, maternitatea pe care o învaţă constant în vecinătatea acestui „copil mare şi iresponsabil”. De altfel e imaginea poate cea mai des întâlnită în această etapă a căsniciei „teres-tre” (p. 16, 19, 25, 38), în care nu poate fi considerat contemporan cu ea (38, 7 septembrie 1930).

Valorile mediocre, ale unei căsnicii mediocre, sunt cu totul răsturnate odată cu moartea soţului „cârâit întotdeauna”. Ca şi cum trecerea „pragului” permite deschiderea largă a porţi-17 LUCIAN BOIA, Pentru o istorie a imaginarului, ed.cit., p. 30.18 ALEXANDRU PALEOLOGU, Alice Voinescu şi lumea ei, Eseu introductiv la Jurnal, ed. cit., p. VII.

Anca Ursa

36

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii lor imaginarului, din Stello rămâne imaginea esenţializată, soţul perfect, jumătatea platoni-

ciană. În chiar seara înmormântării jurnalista notează: „Doamne, Tu ştii, şi numai Tu, de ce m-ai despărţit de Stello, de Stello meu drag, iubit (...). Te aveam şi mi te beam, acum mor de setea ta şi ştiu că, până la moartea mea, până la întâlnirea de dincolo, trebuie să rabd de tine, să mi se usuce buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de sufl etul tău de o minunată poezie, de copilărie ! (...). În fond eşti în mine înfi pt pentru vecie – nu, suntem unul singur” (206, 10 octombrie 1940). Accentele lirice, incantaţia, rezonanţele de bocet contribu-ie la primele pietre de temelie ale mitului iubirii perfecte. La nivelul discursului, tonul moral-pedagogic care se face simţit în paginile explicit adresate Maricichii, precum şi fervoarea cu care „vorbise” divinităţii cedează locul discursului „îndrăgostit”, şi timp de mai bine de 20 de ani jurnalul îi este adresat „direct”, păstrându-şi nealterată nuanţa de oralitate.

Autoarea însăşi e conştientă de procesul de mistifi care, căruia i se supune însă bucuroasă. Imaginea construită nu e o oglindă simplă a realului, ci una metamorfozată, „cum doream să fi i”, întrucât absenţa nu-i contrazice perfecţiunea atribuită. Ficţiunea, fabricată detaliat (270, 27 august 1941) e aplicată cu succes şi retrospectiv; toate aventurile şi toate încercările la care şi-a su-pus soţia sunt reinvestite pozitiv: „m-ai călit în foc şi m-ai crescut eroică” (738, 20 martie 1956).

Am insistat deja asupra manierei în care jurnalul prezentifi că fi inţa iubită. Alte metode de coborâre în realitate sunt: utilizarea vocabularului frust care nu mai şochează ca înainte, ci dimpotrivă, îşi dezvăluie conotaţiile umoristice într-o purifi care legitimată de dispariţie (207, 15 octombrie 1940); în aceeaşi paradigmă oamenii din jur primesc alte dimensiuni, fi l-traţi prin perspectiva lui (210, 27 octombrie 1940); obiceiul necurmat de a-l căuta din priviri (431, 10 decembrie 1942); iscălirea împreună a prefeţei făcută unui volum de versuri, inspi-rat de prezenţa evidentă a iubitului (725, 20 septembrie 1955).

Imaginea cuplului perfect care trece pragul morţii – sau se instituie ca atare numai din-colo de aceasta – relativizează limitele existenţiale. Stello e invocat, i se mărturiseşte prezenţa imediată adesea, i se pare fi resc să se anunţe printr-o bătaie în tăblia mesei (231, 3 iunie 1941), sau să fi e aşteptat cu masa întinsă în noaptea de Paşti (223, 19 aprilie 1941). Întâlnirea se petre-ce undeva la jumătatea drumului; ea însăşi se detaşează de lume, cotidianul devine insignifi ant, iar realitatea îşi inversează polii privilegiind „nevăzutul” (207, 15 octombrie 1940). Suspendată între două lumi, „cu puterea vie care zboară tot spre tine” (396, 9 iulie 1942), jurnalista trăieşte plenar dragostea absolută, compensare a sensului etern descendent al căsniciei „terestre”.

Agape: personalizarea trascendentului

Alături de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, cel al Alicei Voinescu e în cultura ro-mână printre scrierile intime cele mai „spiritualizate”. Spre deosebire de lucrarea contempo-ranului invocat, care este o căutare iniţiatică a lui Dumnezeu şi ulterior o trăire absolută a credinţei, paginile voinesciene au ca premisă un cult ortodox implicit, aşa cum l-a moştenit din educaţia tipic românească a micilor familii boiereşti. Jurnalul va fi o continuă frământare între o fervoare rar întâlnită spre tot ce înseamnă spirit creştin şi o reticenţă, chiar revoltă, faţă de transcendentul pus în discuţie. În termenii săi, dihotomia e tematizată de două verbe cu încărcătură existenţială: a crede şi a şti. Consideră că primul exista în ea a priori, dar ne-voia de a şti a crescut proporţional cu învăţătura cerută, neimpusă. Toată viaţa a încercat să le pună de acord, dar la marile încercări intrau inevitabil în confl ict (646, 12 ianuarie 1953).

Prin înclinaţia constantă spre latura mistică a existenţei, Alice Voinescu se înscrie o dată în plus în tradiţia occidentală a jurnalului feminin, religios într-o proporţie impresionantă. Se pare că apetenţa pentru acest tip de confesiune, în special în secolul al XIX-lea, a contri-buit esenţial la evoluţia şi emanciparea eului feminin19. Puţine scrieri de gen însă au reuşit să 19 VERENA VON DER HEYDEN-RYNSCH, op.cit., p. 26: „Dialogul mistic secret cu Dumnezeu e transfi gurat aici în mono-


37

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiidepăşească un model oferit dinainte20. Studiind jurnalele domnişoarelor din secolul al XIX-

lea, Philippe Lejeune identifi că în cele „spirituale” o formă codată, stereotipă, un exerciţiu de asimilare personală a unor atitudini şi discursuri impuse din exterior21.

Prin urmare şi în acest sens jurnalul voinescian îşi proclamă originalitatea, propunând un Dumnezeu personalizat şi o viziune anti-tradiţională a transcendentului. Din primele pa-gini, divinitatea e asumată strict individual, dar antitetic: ubicuitate şi interioritate simultan. Nu e Dumnezeul dragostei, nici al copilăriei sale, nici unul indiferent, este „Eul meu virtual, adică sunt legată de El, evoluez prin El, mă hrănesc din El. Nu e limpede, este un sens care mă luminează în tot ce fac” (48-49, 8 septembrie 1931). Figurii divine, care refuză orice an-tropomorfi zare, îi sunt adresate declaraţii şi jurăminte de îndrăgostită: „Mi s-a făcut dor de Tine. Îţi mulţumesc, Doamne, că-mi îngăduieşti atâta dor (...). Îmi înfund capul în Tine şi uit restul” (96, 13 ianuarie 1937). Pentru că Dumnezeul său este diferit de imaginea tradiţională şi canonică, i se întâmplă să intre în confl ict cu cei din jur. Fiind unul dintre pionii „Grupului Oxford”, grup care se ocupa în anii ’30 de educaţia religioasă după modelul englez, jurnalista evită să se „înregimenteze”, propunând celorlalţi un Dumnezeu bun, blând, amabil, vesel care înţelege gluma şi surâde, din moment ce ştie tot (84, 12 octombrie 1936), tânăr, alert, vârtejul devenirii (114, 24 martie 1938). Mai mult, fi ind spirit, împotriva langorii materiei, trebuie să iubească joaca şi mai ales cultura. Într-o „răfuială” intimă cu Sfântul Pavel, îi reproşează aversiunea faţă de glumele vremii: umorul, cultura sunt interzise numai prin barbarie, or aceasta nu poate fi asumată (98, 22 ianuarie 1937).

Spiritul critic mereu viu, distanţa faţă de dogme o fereşte de bigotism, chiar în momentele de maximă fervoare. De exemplu, simte că ritualul greu impus de Oxford îi depăşeşte natura nemistică (299, 29 octombrie 1941). Atmosfera prea exterioară de pietate sau propriile „toane de păduche de biserică” (432, 14 decembrie 1942) o revoltă şi îi impun o distanţă infranşisabilă. Deşi are în general o atitudine de reverenţă faţă de prelaţii Bisericii, nu e mai puţin critică atunci când le surprinde atitudinile necreştineşti. În timpul războiului, în ordonarea postului riguros de către Patriarh, surprinde o strategie politică abominabilă, în condiţiile de foamete generalizată (355, 13 februarie 1962). Despre Gala Galaction, duhovnicul ei, lasă o imagine impresionantă, dar nu se sfi eşte să-i pună onestitatea în discuţie în momentele în care face primele concesii literare comu-niştilor, confundând supleţea cu compromisul (539, 23 noiembrie 1948).

Dacă atitudinile prezentate mai sus rămân la nivelul confl ictului exterior, există nume-roase crize care ating chiar nucleul credinţei, în coerenţa acelui a şti pe care îl opunea lui a crede. Aproape absurd, amintind argheziana sete de atingere, de materialitate, îşi doreşte disperat o Realitate „liberată de simbolism şi mit” (475, 2 februarie 1944). Uneori, după război, agresată de o realitate din ce în ce mai ostilă, unde e evidentă „izbânda răutăţii, a cinismului sfruntat, a minciunii drăceşti” ajunge să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu (547, 9 martie 1949). Alteori, cum se întâmplă de Crăciunul petrecut în închisoare, se răfu-ieşte cu divinitatea luciferic (645, 12 ianuarie 1953) sau se aliază solidar cu Iisus, victimă, ca tot universul, a unei voinţe tirane (446, 8 aprilie 1943). Singura armă este una verbală, bles-temul, dar extrem de grea de consecinţe într-o societate tradiţională unde încărcătura mitică a cuvintelor sacre şi-a exersat intens în secole efi cienţa.

Revenind la ponderea verbului a crede, acesta legitimează un univers escatologic foarte prezent în jurnal. Deja am discutat felul în care comunicarea cu soţul mort are o coerenţă

log. Cultul introspectiv al sinelui este astfel depăşit, iar limitele experienţei sunt lărgite la infi nit”.20 Caietele Simonei Neil sunt exemplare în acest sens.21 PHILIPPE LEJEUNE, Le moi des demoiselle. Enquête sur le journal de jeune fi lle, Paris, Éditions du Seuil, 1993, p. 26: „jurnalul spiritual este ori căutare a perfecţiunii, ori cântec de dragoste, dar propun un anumit tip de perfec-ţiune şi de dragoste, modelate dinainte; singurele îndoieli care apar se referă la posibilitatea fi ecăreia de a atinge modelul (...) Tinerele care întreţin o astfel de scriitură se hrănesc dintr-o tradiţie mistică pe care o reinventează în parte, dar care le este totuşi impusă”.

Anca Ursa

38

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii de nezdruncinat, dar în acelaşi spaţiu transmundan, se mişcă în voie oamenii dragi care nu

mai sunt: părinţii, cumnatul Colea, atât de îndrăgit, nepoţelul mort tragic la o vârstă fragedă, prietena Lelia etc. Existenţa lor depăşeşte limitele comprehensibilului, dar nu e mai puţin evidentă: „Nu e raţional acest gând, trece peste reţinere, dar e uneori o evidenţă şi atunci cred” (807, 20 septembrie 1958).

Lucian Boia consideră că viaţa de apoi ocupă o poziţie aparte în subsistemele imaginarului, întrucât nu are suport ontologic, se hrăneşte din propriile-i surse. Fiecare cultură are un dis-curs specifi c asupra unei realităţi transcendentale presupuse imuabilă, dar mereu actualizată şi ideologizată. Există totuşi un invariant arhetipal, perpetuat de creştinism de-a lungul secolelor, având în centru polarizarea Paradis – Infern22. La Alice Voinescu, nu există o astfel de separare, tărâmul de dincolo presupune o unitate indivizibilă. Sigur, e şi infl uenţa evoluţiei escatologiei occidentale23, dar, din nou, personalizarea credinţei are rolul decisiv. Oamenii dragi „trăiesc” acolo într-o armonie desăvârşită, „voioşi, uşori, fericiţi” (765, 4 decembrie 1956). E simbolică împăcarea în această proiecţie escatologică a celor două tendinţe fundamentale, deşirante ale fi inţei jurnalistei: spiritul şi trupul, cultura şi credinţa. Legitimat de Descartes care „crede şi el, ferm, în viaţa de apoi” (113, 13 octombrie 1937), spaţiul acesta reuneşte de-a valma pe Stello, pe Gide, pe Montaigne şi Goethe, într-o tovărăşie caldă, motivată desigur de sinteza reuşită între viaţa spiritului şi a trupului. Sfi nţii înalţi din imaginarul creştin nu au ce căuta aici, întrucât ri-giditatea lor sperie, „mă umplu de teamă respectuoasă” (619-620, 21 februarie 1951). Un spaţiu pe care şi-l pregăteşte proiectându-l, unde, în sfârşit, nicăieri-ul nu mai face sens.

Sensurile istoriei

Se poate spune că Alice Voinescu a trăit istoria din plin, iar ultimii 20 de ani i-au fost zguduiţi de evenimente din cele mai dramatice: fenomenul legionar, războiul, instalarea co-munismului, care îi va aduce ani grei de detenţie şi de domiciliu obligatoriu. Şi Mihail Sebas-tian a fost afectat de aproximativ aceleaşi evenimente până într-un punct, dar felul în care le trăiesc e total diferit. De altminteri în reacţiile la acest tip de fenomene, Alice Voinescu se diferenţiază de alţi jurnaliştii, proclamându-şi o dată în plus specifi citatea scriiturii.

În primii ani de jurnal e evidentă o anumită distanţă faţă de tot ceea ce reprezintă Româ-nia, spiritul şi oamenii săi. Formaţia europeană o face sensibilă la balcanismul autohton, iar Pontigny reprezintă metonimic civilizaţia occidentală, fi ind actualizat aproape anual. În aceste condiţii, simte frumuseţea de necontestat a peisajelor sau a arhitecturii contrastând puternic cu urmele de necivilizaţie exterioară (75, 23 septembrie 1933). În opoziţie cu orientul plin de „compromisuri, minciuni şi egoism”, Franţa sau Anglia, proiectate într-un orizont privilegiat, au oameni curaţi pe care se poate conta; acolo nu conduce „impulsul, sentimentul sau intere-sul” (466, 1 iulie 1944). Treptat însă, în ciuda dezastrelor naţionale, sau poate tocmai datorită lor, ajunge să-şi descopere o dimensiune patriotică esenţială, să se vadă româncă adevărată „prin chiar subconştientul meu”, prin dragostea pentru pământ, pentru omul românesc auten-tic reprezentat de ţăran sau de boierul vechi, aristocrat, pentru ortodoxia apărată cu orice preţ (300, 30 octombrie 1941). Direct proporţional, fascinaţia occidentului se disipează, iar rezulta-tele Conferinţei de la Geneva reprezintă apogeul dezamăgirii. Deşi miniştrii marilor puteri au impus o relaxare generală a climatului internaţional, soarta României nu a fost pusă aproape

22 LUCIAN BOIA, Pentru o istorie a imaginarului, p. 100.23 Ibidem, pp. 109-111. „În secolul al XX-lea apare o restructurare radicală a vieţii de apoi creştine. Până atunci Paradisul trebuia atins, dar Infernul rămânea piesa centrală a sistemului, mai convingător oarecum, mai motivant decât fericirea celestă”. În ultimul secol se observă un „recul foarte semnifi cativ al Infernului”, care „a cedat în faţa societăţii de consum. O anumită «comoditate a vieţii», cel puţin căutată, dacă nu complet realizată pe Pământ, îşi găseşte prelungirea într-o viaţă de apoi din ce în ce mai puţin represivă”.


39

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiideloc în discuţie: „Iar Occidentul mi se pare meschin şi egoist şi strâmt în vederi (...). Dau bani,

împing pe alţii să sufere şi să moară, dar ei nu se mişcă” (711, 16 octombrie 1954).De altfel, vestea anexării Cehoslovaciei la Germania i se pare prevestirea că lumea civi-

lizată a murit, iar barbaria s-a instalat în Europa. Şi găseşte consolare în „duhul nostru cel adevărat” şi în biserică (148, 15 martie 1939). Chiar dacă în mare Sebastian gândea în aceeaşi termeni, emoţia lui e exteriorizată în lacrimi, pentru ca ulterior consecinţele să fi e suportate aproape calm, cu stoicism. Alice Voinescu e de o luciditate bolnavă în aceste momente (aşa cum va fi şi la vestea că ruşii intră în România ca „duşman lezat”), dar consecinţele concrete o fac să trăiască acut dezastrele, nu doar cu mintea, ci cu trupul întreg.

Dacă la moartea lui I.G. Duca simte o „durere ascuţită” şi revoltă fi rească împotriva legionarilor (75, 2 ianuarie 1934), reacţia este mult mai violentă când e asasinat Armand Că-linescu, iar invectivele cu care îi copleşeşte nu mai au nici o legătură cu femeia blândă care îşi reproşa că a fost prea mult spirit: „Am simţit o furie şi o ură împotriva asasinilor şi a tuturor legionarilor, încât i-aş fi desfi inţat ca pe muşte. Trădători de ţară, imbecili furioşi, mârşavi, tâmpiţi, fără creier...” (163, 22 septembrie 1939). Când Ardealul e anexat în ’40 Ungariei, reacţia e extremă şi vizualizarea scenei ar putea aminti de dezlănţuirea eriniilor: „Blestem din toată fi inţa mea, din trup până în cugetul cel mai clar de care sunt în stare (...), am plâns, am urlat, m-am jelit (...). Blestem etern pe Hitler, pe Musolini şi Stalin şi din toată fi inţa mea doresc prăbuşirea operei lor şi risipirea popoarelor lor care nu sunt demne să facă parte din lumea culturii” (201, 11 august 1940). Acelaşi blestem pornit din adâncul fi inţei e proferat la abdicarea regelui Mihai (508, 30 decembrie 1947). Deja am discutat, legat de divinitate, forţa pe care jurnalista, în coerenţa unei tradiţii orale, o acordă blestemului, singura armă, aparent gratuită, dar în a cărei efi cienţă crede cu putere.

Dacă evenimentele amintite induc corpului manifestări exterioare, există momente în care istoria imediată e interiorizată, e în-trupată. După alegerile din 1946, când comuniştii îşi asumă puterea printr-o fraudă electorală de proporţii, gândul că ţara va fi anexată oarecum ruşilor o face să „înnebunească”. Principiul iubirii aproapelui e absolut inefi cient şi corpul întreg se revoltă: „îmi vine să vărs, îi reneg, nu vreau să-i consider fraţii mei” (495, 24 noiem-brie 1946). Ca şi cum în faţa ororilor mintea s-a oprit, corpul preia toate reacţiile. Când valul de arestări comuniste o afectează în 1950 şi pe sora ei, Marietta, mărturiseşte că niciodată n-a simţit o spaimă atât de mare în trup: „am impresia că-mi sare inima pe gură sau pe nas. Dacă nu s-au rupt vinele şi arterele e o minune”. (582, 22 mai 1950).

Dacă în discursul jurnalistic masculin crizele sunt trecute prin fi ltrul raţiunii (jurnalul îşi aproprie rolul de fi ltru!) sau sunt convertite în metadiscurs, paginile voinesciene trădează o totală inefi cienţă a intelectului şi au menirea catarctică de a „descărca” emoţiile, prin clişe-ele blestemului sau refl ectarea fricilor trupului.

Toate reacţiile sale însă vor fi împotriva spaimelor induse de istorie. E greu de înţeles ardoarea actelor sale concrete, în condiţiile unei conştiinţe preocupate atât de acut de com-petiţia dintre carne şi duh, a unei fi inţe aparent anacronice prin cultura profundă şi credinţa în valorile spiritului. Cel mai probabil, tocmai setea de materie, de concret şi caracterul ales au fost motorul actelor sale curajoase.

În timpul războiului, suferă pentru „nenorocirea milioanelor de îngheţaţi şi înfometaţi de pe fronturi” (343, 18 ianuarie 1942). Convinsă că a servi numai ca dascăl e inefi cient, a fost una dintre doamnele care au lucrat constant ca infi rmiere în spitalele înţesate de răniţi ale Bucureştiului. Deşi nu a făcut politică înainte de război, în 1945 se înscrie în Partidul Liberal, ca gest de protest împotriva comunismului ameninţător. Astfel simte că prin instrumentele la care a avut mereu acces – persuasiunea verbală, elanul moral – va putea trezi conştiinţele (487, 3 martie 1945). Trei ani mai târziu, gestul ei va fi taxat dur, fi ind pensionată forţat şi primind din partea statului o sumă lunară rizibilă.

Anca Ursa

40

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Munca asupra conştiinţelor, aşa cum o teoretizează programatic Alice Voinescu în 1942,

va reprezenta preocuparea de bază în primii ani ai comunismului, când omul nou riscă să dis-trugă toate valorile tradiţionale. Tinerii de calitate trebuie ajutaţi să „ajungă a avea o părere obiectivă şi a învăţa să gândească, să se întoarsă la lume”, într-o epocă în care se nivelează totul (408, 17 septembrie 1942). Nu ascunde acest fapt şi nici nu ezită să participe ea însăşi la întruniri culturale nu tocmai plăcute regimului Groza. Aceasta a fost şi cauza arestării sale la 25 aprilie 1951 pentru participarea la conferinţele private ale lui Petru Manoliu, total ino-cente, desfăşurate pe fi lozofi a lui Platon în general. Prin decizia 292/1951 este închisă 19 luni în colonia de muncă de la Ghencea24, iar din 1952 şi până în 1954 i se va impune domiciliu obligatoriu în satul Costeşti, lângă Târgu Frumos25.

Dacă de la Ghencea nu există niciun fel de însemnări (ar fi fost şi imposibil), la Costeşti jurnalul e ţinut constant. Izolată, departe de cărţi şi de prieteni, încearcă repetat să descifreze sensul experienţei prin care a trecut. Nu poate identifi ca nici o afi nitate între aceasta şi soarta ei, „adevărată, îndreptată spre libertate”. Timpul claustrării nu îşi găseşte nici un posibil rost în viaţa sa. Gândul că i-ar putea folosi e amăgitor: „Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea” (631, 17 noiembrie 1952). Valorile îi sunt zdruncinate serios; se gândeşte că detenţia s-a datorat propriei slăbiciuni şi e decisă, în spirit nietzscheean, să nu mai propovăduiască blândeţea şi răbdarea, ci să voiască putere şi să se cutremure „de silă în faţa celor slabi” (Ibidem). Bineînţeles, la întoarcerea în Bucureşti, va continua să întruchipeze până la moarte un ideal de cultură şi bună cuviinţă, simbol nealterat al unei intelectualităţi interbelice admirabile.

S-a putut constata că Jurnalul Alicei Voinescu poartă în sine o serie de trăsături ale jurnalului feminin de factură occidentală, în aceeaşi măsură în care îşi exhiba constant şi diferenţele, atât la nivelul discursului, cât şi la cel tematic sau al punerii în scenă a eului. Nu aceste trăsături inerente ne-au motivat analiza (sau nu major!), ci perspectiva lucidă şi emo-ţională deopotrivă asupra unei lumi în destrămare şi a unui eu care o refl ectă fi del, eu care încearcă perpetuu să-şi depăşească deruta şi sfâşierile. Garanţie a calităţii jurnalului, dincolo de orice posibilă dihotomie feminin-masculin.

Abstract

ANCA URSA, Feminine speech and identity: Alice Voinescu JOURNAL Published in 1997, 40 years after the author’s death, Alice Voinescu’s Journal is part of the personal documents series, impossibly to be published before 1989. Covering 32 years, these notes have mul-tiple value: it is a highly important document due to the historical information included, a mirror of rare intelligence and acute awareness responsive to the world in which she lived, witness of the evolution of personalities such as Gide or Enescu, whose friend she was. Beyond its merits, there is another reason that made us dwell on this journal: next to the personal pages of Jeni Acterian, Martha Bibescu, Florence Albu, Ioana Em. Petrescu, those of Alice Voinescu are representative of feminine diarist writing in our culture, of the way she defi nes the specifi c parameters within proximate genus.

Keywords: Alice Voinescu, journal, femininity, friendship

24 STELIAN TĂNASE, op.cit., p. 29.25 Se ştie că represiunea comunistă a atins două vârfuri, în perioadele 1948-1952 şi 1957-1959. Din păcate, Alice Voinescu a fost inclusă în primul val de arestări masive şi, fără mandat, fără proces, i s-au atribuit pedepsele de rigoare. Ion Bălan în articolul Internări în lagăre de muncă (Arhivele totalitarismului, anul IV, nr. 1/1996, pp. 93-107) precizează că în 1952, 11.913 persoane au fost arestate în acest mod.

41

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Alexander Schmemann – cealaltă faţă a medaliei

PAUL SILADI

Cultura ultimilor o sută de ani este marcată puternic de curiozitate. Ea îşi întinde antenele în zone din cele mai diferite: de la mecanismele interne de funcţionare a lumii şi până la

viaţa intimă a personalităţilor publice, iar uneori merge şi mai departe. Literatura biografi că, memorialistică şi diaristică este printre genurile cele mai citite. Se publică şi se devorează jurnale, care aduc un plus semnifi cativ de cunoaştere. În general jurnalul, scris de parcă nu ar fi gândit decât pentru sine şi nu pentru ochi străini, scoate la vedere o parte a personalităţii care în general este adăpostită de tăcere.

Lumea teologică şi bisericească ortodoxă a produs prea puţine astfel de texte. Foarte rar ne este dat să ajungem în apropierea teologilor şi a preoţilor. Să le fi m alături zi de zi, în momentele lor de singurătate, când refl ectează lipsiţi de constrângeri asupra universului în care se mişcă. Un astfel de jurnal este cel al părintelui Alexander Schmemann, care acoperă cu însemnări ultimii săi zece ani de viaţă (1973-1983). Caietele cu notiţe ale părintelui Ale-xander au fost descoperite la puţină vreme după moartea sa, în biroul de la Seminarul Sfân-tul Vladimir. În cea mai mare parte a fost conceput în rusă şi franceză, iar soţia sa, Juliana Schmemann1, l-a tradus în limba engleză. În această variantă a fost publicat pentru prima dată în anul 2000 la editura Seminarului Sfântul Vladimir din Statele Unite2. O variantă mai amplă a jurnalului a fost tipărită în limba rusă în anul 2005, iar apoi în 2009 a apărut în limba franceză3. Cititorului de limba română jurnalul părintelui Alexandr Schmemann îi este accesibil într-o traducere din limba engleză, publicată în 2004 la editura Reîntregirea de la Alba-Iulia4. Ediţia aceasta chiar dacă are unele scăderi, reprezintă o contribuţie importantă la cultura teologică românească.

1 Ea însăşi autoarea unei mărturii idealizate şi nostalgice despre propria viaţă alături de părintele Alexander: JU-LIANA SCHMEMANN, Călătoria mea cu părintele Alexander, trad. rom. Maria Bogătean şi Virgil Baidoc, Ed. Theosis, 2010. 2 ALEKSANDR SHMEMANN, The journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, N.Y, 2000.3 ALEKSANDR DMITRIEVIČ SCHMEMANN, Journal (1973-1983), trad. Anne Davidenkoff et al., ed. Nikita Struve, É d. des Syrtes, Paris, 2009.4 ALEXANDER SCHMEMANN, Biografi a unui destin misionar. Jurnalul părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), translated by Felicia Furdui, Reî ntregirea, Alba Iulia, 2004.

Paul Siladi

42

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Jurnalul părintelui Alexander, fi e că a fost gândit sau nu pentru publicare, este unic în

felul său şi se poate aşeza în chip natural alături de jurnalele literare semnifi cative ale seco-lului XX. Mai cu seamă alături Julien Green, la care, de altfel, Alexander Schmemann revine constant.

Ce este acest jurnal?

Ce este de fapt acest jurnal care conţine însemnări ce ajung până aproape pe patul mor-ţii (ultima notiţă este din 1 iunie 1983, iar părintele se stinge din viaţă la 13 decembrie, în acelaşi an)? Editorii şi comentatorii observă însemnările mărunte despre activităţile cotidi-ene, refl ecţiile asupra problemelor bisericeşti, schiţele articolelor şi cursurilor la care lucra, descrieri fulgurante ale tihnei căminului familial sau ale frumuseţii naturii şi aşa mai depar-te. Pentru autor, însă, jurnalul este prilejul unei mereu reînnoite întâlniri cu sinele. În felul acesta şi debutează, cu o notă din 29 ianuarie 1973: „Iată-mă, un om în vârstă de 52 de ani, preot şi teolog de peste un sfert de veac – ce înseamnă toate acestea şi este necesară o astfel de lămurire?”. Introspecţia şi refl ecţia asupra propriei persoane revine mereu: „Decan, preot, profesor: simt uneori (mai ales în dimineţi însorite ca cea de azi) că toate acestea nu au nici o legătură cu mine, că sunt o simplă mască, dar totuşi, viaţa mea este determinată de acestea în procent de 90%. Când dau la o parte masca – oamenii sunt uimiţi – cum poate fi el însuşi? Când port masca tot ce spun este justifi cat. Cât este de uşor să-ţi diluezi personalitatea la adăpostul unei măşti şi, mai mult, să te ataşezi de ea…” (12 octombrie 1973).

Jurnalul reprezintă o ieşire din cotidian şi o întoarcere către sine: „O cercetare interi-oară – acesta este sensul, scopul acestui jurnal; nu atât o dorinţă de a consemna totul, ci un fel de vizită în mine însumi, deşi destul de scurtă. Eşti aici? Da. Slavă Domnului. Şi astfel nu mai sunt complet absorbit de agitaţia din fi ecare zi. În adâncul sufl etului, ceea ce mă chinuie nu este activitatea în sine, ci o nesiguranţă interioară legată de ceea ce fac, de rolul pe care trebuie să-l joc. E greu de crezut cât de mult îmi displace acest rol, oarecum impus mie de împrejurări. Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire.” (21 februarie 1974).

După însemnări mărunte se naşte întrebarea: „De ce scriu toate acestea?” şi imediat răspunsul: „Pentru că este important să conştientizez cât de multe îmi dă Dumnezeu şi să ştiu cât de păcătoasă este deznădejdea, îmbufnarea, lipsa de veselie” (18 martie 1974). Jurnalul funcţionează şi ca un semn menit să amintească la fi ecare pas de binecuvântările lui Dumne-zeu ascunse în micile bucurii zilnice, adesea atât de uşor de trecut cu vederea.

Există o dinamică specifi că a funcţiilor deţinute. Pe nesimţite ele pot ajunge să te deţină, să te confi şte cu totul. Dintr-o persoană cu potenţial tainic poţi ajunge să fi i identifi cat cu o funcţie, iar aceasta este inevitabil o reducţie, oricât de semnifi cativă este funcţia respectivă. Şi în această situaţie jurnalul pare a fi o soluţie: „scopul acestui jurnal şi nevoia instinctivă de a-l scrie stă în dorinţa de a ţine totul în mine şi de a nu fi redus la un singur lucru – «decan al Seminarului Sfântul Vladimir» sau ceva asemănător” (30 noiembrie 1974).

Treptat jurnalul devine o nevoie lăuntrică: „E ciudat cum acest jurnal sau, mai degrabă, contactul cu el, a devenit, treptat, o necesitate. Nimic interesant de notat decât preocupările zilnice: îmbolnăvirea copiilor lui Serge, caracterul difi cil al mamei, treburile obişnuite de la Seminar etc. Toate acestea şi multe altele îmi ocupă timpul şi mă obosesc. Acest jurnal este, de fapt, o formă de a scăpa de toate acestea, de a renunţa la ele şi de a mă pune în legătură cu ceva mai profund din mine. Este greu să descriu această legătură cu singurul lucru real, imperceptibil din mine, cu sufl ul veşniciei din această lume. Ar putea deveni inutil şi lirică ieftină. Tăcere.” (8 noiembrie 1975).


43

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiJurnalul este, în cele din urmă, o oglindă fi delă a omului care îl scrie, a preocupărilor

sale constante: „totul este în profunzime despre acelaşi lucru: despre ceea ce străluceşte prin viaţă, prin lume, despre vremea întristării (întristare după Dumnezeu) şi a bucuriei – despre împletirea lor într-una singură.” (27 septembrie 1976). După câţiva ani, o observaţie similară: „aceeaşi «variaţie pe o temă» – nemulţumiri şi consolări. Mă simt mereu stingherit în ceea ce fac. Aştept mereu sfârşitul discuţiilor şi al întâlnirilor. Ştiu destul de bine că înainte de toate este slăbiciunea, lenea, lipsa de iubire etc. Dar cred, sper – dacă numai…” (2 ianuarie 1980).

Agitaţia, risipirea în activităţi multiple are un efect de alienare, de înstrăinare de sine. În asemenea momente jurnalul devine un absolut necesar punct de contact cu sinele: „O di-mineaţă agitată, datorată plecării mele: spovedanii, discuţii, cursuri, telefoane, scrisori. Am deschis acest caiet precum o oglindă, ca să mă asigur că mai exist” (19 noiembrie 1976).

Contra religiei

Iar preotul, teologul, profesorul Schmemann există în vecinătatea constantă a tensiu-nilor din interiorul Ortodoxiei, care îl preocupă mereu, într-un mod atât de specifi c. Temele majore ale refl ecţiei din jurnal se anunţă încă primele pagini, şi se reiau permanent până la fi nal. Pentru Alexander Schmemann religia este ambivalentă, are un potenţial atât pozitiv, cât şi negativ: „«Religia» – ce este mai bun şi mai rău în om. Nu doar mai bun, ci şi mai rău: falsitatea religiozităţii, meschinăria unor «credincioşi», sobrietatea lor lipsită de veselie şi talent. Sunt acestea posibile când cineva crede în Dumnezeu? În Cel Veşnic şi Absolut?” (16 februarie 1973).

Critica religiozităţii false îl preocupă mereu pe preotul american din emigraţia rusă şi în refl ecţiile sale se întâlneşte foarte adesea cu Christos Yannaras, teologul şi fi losoful grec care mult mai târziu a publicat şi el o critică a religiei, care nu are nimic în comun cu credinţa vie. Din nevoia psihologică, umană de religie „oamenii gustă banalitatea, atâta timp cât ea este acoperită cu bărbi, cruci şi cuvinte liniştitoare” (18 februarie 1973). „Biserica nu este o instituţie religioasă, ci prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Însă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt inexistente şi vătămătoare în credinţă. «Spirituali-tate», «îmbisericire» – concepte ambigue şi periculoase. De multe ori oamenii pe care îi şti-am interesaţi de spiritualitate aveau o gândire îngustă, erau intoleranţi, plictisitori şi ursuzi, acuzându-i pe alţii că nu sunt sufi cient de spirituali […] Nu poate fi ceva mai rău decât religi-ozitatea profesională. Învârtirea între degete a mătăniilor în timpul pălăvrăgirii din biserică, tot cortegiul de suspine şi ochi plecaţi mi se par extrem de false” (16 februarie 1974). Tipul acesta de religiozitate are, în opinia lui Schmemann, un efect devastator: „Religia şi ideologia creează sclavi; doar credinţa este eliberatoare. Religia şi ideologia vorbesc despre libertate. Credinţa vorbeşte despre supunere, însă numai în credinţă există libertate (supunerea faţă de Dumnezeu este singura libertate în această lume şi singurul izvor de libertate)” (2 aprilie 1976).

Confruntarea cu religiozitatea falsă îl preocupă constant: „Identifi carea credinţei, a creş-tinismului, a Bisericii cu evlavia, cu religiozitatea sentimentală şi fanatică. Am obosit să tot discut despre legi, spiritualitate, toată această temă, sclavie şi obtuzitate. Viaţa, Împărăţia lui Dumnezeu, coborâte la nivelul unei obtuzităţi pioase” (28 octombrie 1976). Mai târziu ace-eaşi temă este reluată: „am sentimentul că în Ortodoxie (adică în creştinism) coexistă două religii care se opun una alteia. Religia lui Hristos – realizată în Biserică şi religia Bisericii, sau, pur şi simplu, religie. În prima dintre ele, totul este înţeles şi judecat prin Hristos. În cea de-a doua, Hristos este, să zicem aşa, creat, defi nit, văzut, auzit în măsura în care El însuşi este supus unui «sentiment religios», unei îmbisericiri” (14 septembrie 1977)

Paul Siladi

44

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Ortodoxia şi dificultăţile ei

Părintele Alexander Schmemann este, înainte de toate, un teolog lucid care nu se sfi eşte să critice teologia academică, de a cărei falsitate este convins, pentru că: „orice gândire pur logică este înspăimântătoare; este lipsită de viaţă şi de rod. O persoană raţională şi logică anevoie se poate căi” (6 martie 1973). În plus teologia care este scrisă doar pentru teologi este lipsită de utilitate, „criteriul teologiei este acela de a fi scrisă fără simplifi cări, dar în aşa fel încât să poată fi înţeleasă de credincioşi (sau necredincioşi)” (17 martie 1976).

Dincolo de aparenţe şi uneori chiar de rezultate, instituţiile bisericeşti ascund propriile tensiuni, confl icte şi neputinţe. Prin notiţele sale, părintele Alexander le redă dimensiunea umană atunci când vorbeşte despre difi cultăţile din interior: „zilele acestea am avut parte de o mulţime de probleme, griji, multă agitaţie şi oboseală datorate bârfei şi atmosferei tensio-nate, uneori, a seminarului nostru. Mă simt ca şi cum inima mi-ar fi fost umbrită de un praf cenuşiu. Nu mai pot simţi nici o bucurie, nici să văd vreo lumină” (19 aprilie 1973). În această atmosferă însă, părintele Alexander Schmemann aminteşte că „prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fi e refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi. Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze «înţelegerii», «implicării», «supravieţuirii lumii» cu orice preţ” (19 octombrie 1973).

Alături de conformarea la normele lumii, care este o formă de trădare, Ortodoxia este pândită de pericolul idolatriei: „uneori, văd Ortodoxia într-un stufăriş de idoli. A fi legat de trecut duce la idolatrie şi văd mulţi oameni care trăiesc din trecut, sau mai degrabă din mai multe trecuturi” (26 noiembrie 1973).

Alexander Schmemann şi-a petrecut aproape întreaga viaţa în atmosfera Bisericii Or-todoxe, pe care a perceput-o în toată măreţia ei, dar şi cu scăderile inerente. De aici se naşte critica sa, simultan solidară şi fi lială: „Pentru a schimba atmosfera Ortodoxiei trebuie să ne privim în perspectivă, să ne căim şi, dacă este nevoie, să acceptăm schimbarea, transforma-rea. În Ortodoxia istorică, criteriile autocriticii lipsesc cu desăvârşire. Ortodoxia s-a defi nit pe sine: împotriva ereziilor, a occidentului, a orientului, a turcilor etc. Ortodoxia este întreţesută cu afi rmarea de sine şi un triumfalism exagerat: acceptarea greşelilor înseamnă distrugerea temeliilor adevăratei credinţe. Tragedia istoriei Ortodoxiei este văzută în triumful răului din afară: persecuţiile, jugul turcesc, comunismul – niciodată cel din interior. Şi atâta timp cât aceste convingeri nu se schimbă, sunt sigur că o revigorare a Ortodoxiei nu este posibilă” (25 septembrie 1974). „Sunt mereu uimit cum suntem cu toţii de acord cu în legătură cu criza Ortodoxiei, etnicitate etc. Limpede este şi faptul că nimeni nu va mişca un deget…” (24 fe-bruarie 1976)

Omul Alexandru Schmemann

Jurnalul părintelui Alexander nu este în primul rând un jurnal de idei, aşa cum ar putea părea din cele expuse până aici. Însemnările sale sunt ale unui om preocupat de trecerea sa conştientă prin lume. De aceea avem mult mai numeroase remarci despre lumină, frumu-seţe, bucurie, natură, lectură şi familie decât despre idei. De altfel nici nu este preocupat de idei, ci, în primul rând, de viaţă, în simplitatea ei. Alexander Schmemann este un om care îşi iubeşte familia unde se simte pe deplin în largul său. Îşi iubeşte nespus soţia şi copiii, iar fi ecare întâlnire cu ei îl umple de energie. Iubeşte cultul Bisericii, şi se regăseşte pe deplin în


45

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiatmosfera slujbelor de care se simte legat organic: „După zile întregi de nelinişte interioară, o

soluţionare: nu te mai răzvrăti, nu ai unde pleca. Biserica este trupul şi sângele tău; eşti legat de Biserică prin preoţia ta” (25 februarie 1974).

Jurnalul este o formă de curaj şi de mărturisire. Nu este la îndemâna oricui să se arate fragil, vulnerabil, ezitant: „Am 52 de ani şi nu mă pot hotărî ce să fac. Să continuu ori să mă eliberez? Ce este bine şi ce este laşitate? «Fiecare trebuie să îşi continue calea, atâta timp cât merge în sus» (André Gide). Dar ce-i de făcut, căci nu ştiu care-mi este calea?” (14 mai 1974). Iar mai târziu notează: „în lumea aceasta doar eşecul, sărăcia, mila, compasiunea şi vulnera-bilitatea sunt frumoase” (5 martie 1978).

Părintele Alexander Schmemann se descoperă în paginile sale ca un om pasionat de li-teratură, care cultivă împreună refl ecţia şi frumosul. Şi totuşi, în modul cel mai surprinzător, scrisul este o luptă, un chin (22 iunie 1977).

Alexander Schmemann apare în paginile jurnalului său un om care a căutat bucuria vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, în fi ecare moment. Cu toate acestea difi cultăţile nu l-au ocolit şi biografi a sa nu a fost lipsită de tragedii. Însăşi moartea sa prematură a fost o astfel de tra-gedie, transfi gurată de viziunea sa teologică. În ultima sa notiţă din jurnal scrie: „n-am mai scris în acest jurnal de opt luni. Nu pentru că nu aş fi avut ce să scriu; din contră, cred că, niciodată nu am avut mai multe gânduri, întrebări şi impresii; ci pentru că mi-a fost teamă de înălţimea la care boala m-a ridicat, mi-a fost teamă să nu mă prăbuşesc” (1 iunie 1983).

Jurnalul părintelui Alexander Schmemann oferă o posibilitate extraordinară – îţi dă şansa de a-l însoţi pas cu pas în ultimii zece ani de viaţă şi, treptat, ajungi să te împrieteneşti cu el. De aceea o astfel de lectură este, în primul rând, o experienţă nesistematizabilă. La fel ca viaţa unui om, care nu se poate limita la un set de afi rmaţii şi principii. Alexander Schme-mann a fost un om deplin, devotat Bisericii şi familiei, în ciuda tensiunilor prin care a trecut neîncetat.

Abstract

PAUL SILADI, Alexander Schmemann – the other side of the coinOne of the few priests, authors of published journals, is Alexander Schmemann, professor of theol-ogy from the Russian emigration. Published in English in 2000, his journal covers his last ten years of life, before his premature end in 1983 when he was defeated by cancer. This text explores some of the major themes of the journal: refl ecting on the need to write, differentiating between religion and faith, contemporary Orthodoxy and its challenges, but also the author’s deeply human dimen-sion, refl ected in his notes.

KEYWORDS: Alexander Schmemann, journal, religion, faith, orthodoxy, diaspora, Russian emigra-tion

Spiritualitate creştină versus legionarism

în detenţia comunistă

Studiu de caz: Ioan Ianolide1

ADRIAN NICOLAE PETCU

Recuperat mai târziu, dar rămas în conştiinţa supravieţuitorilor temniţelor comuniste, Ioan Ianolide a fost unul dintre apropiaţii lui Valeriu Gafencu, considerat încă din tim-

pul vieţii ca „sfântul închisorilor”. Astăzi, Ioan Ianolide este cunoscut mai ales prin lucrarea sa memorialistică, Întoarce-

rea la Hristos. Document pentru o lume nouă2, scrisă sub persecuţia comunistă, ajunsă pe căi clandestine şi păstrată cu grijă de persoane de încredere din exil, iar mai apoi publicată în anul 2006, prin osteneala maicilor de la mănăstirea Diaconeşti, din judeţul Bacău. Cartea constituie o veritabilă mărturie de credinţă creştină ortodoxă şi o rememorare parţială a celor suferite în temniţa comunistă (aici remarcăm smerenia autorului, de altfel omniprezentă în memoriile sale). Sunt multe aspecte inedite, iar altele care refl ectă monstruozitatea regimu-lui „democrat-popular” în opera de represiune la adresa elitelor româneşti şi a potenţialilor opozanţi.

Prin urmare, lecturând această carte, ne gândim, probabil, dacă doza de subiectivism, specifi că unei astfel de literaturi, nu este prea mare. Altfel spus, ce se confi rmă sau nu cu alte mărturii, fi e ale contemporanilor, fi e din cele găsite în arhivele fostelor organe de represiune comuniste?

Totuşi, în demersul nostru, nu ne propunem să verifi căm cele scrise de Ianolide în car-tea sa, ci încercăm să-l cunoaştem pe Ioan Ianolide din perspectiva documentelor Securităţii, evident într-o privire obiectivă şi critică, contribuind astfel la creionarea biografi ei şi faptelor sale, dar şi la cunoaşterea spiritualităţii ce a marcat detenţia din penitenciarul Tg. Ocna.

După câteva investigaţii în arhivele fostei Securităţi, astăzi afl ate în custodia arhivei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), am reuşit să identi-fi căm câteva dosare în care numele lui Ioan Ianolide apare în sute şi sute de fi le. Principalul 1 Studiul de faţă are la bază comunicarea ţinută la 9 februarie 2013, la Parohia „Sf. Parascheva şi Sf. Genoveva” din Paris, cu înalta binecuvântare a Înaltpreasfi nţitului Mitropolit Iosif, în cadrul conferinţei „Martor 4-Ioan Ianolide”, organizată de Departamentul Cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale. 2 Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, 534 p. cu anexe.

Spiritualitate creştină versus legionarism în detenţia comunistă

47

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiidosar este cel care conţine procesul intentat în 1959 lotului de 30 de „duşmani ai poporului”

în frunte cu Ioan Ianolide şi Constantin Voicescu, sub cota fond Penal, dosar nr. 327, cu 21 volume. Un alt dosar penal este cel afl at sub cota 971, cu 6 volume, care conţine ancheta şi procesul din 1941. Un dosar diferit este cel de urmărire informativă, sub cota fond Informa-tiv, dosar nr. 233.727, cu 3 volume, întocmit împotriva lui Ianolide după ieşirea din detenţie şi până la trecerea la cele veşnice. De asemenea, Ioan Ianolide mai apare în câteva dosare penale, precum 328, cu 10 volume, care conţine anchetele din 1948 în care sunt cercetaţi mai mulţi studenţi în frunte cu tânărul Constantin Voicescu.

Repere biografice

Ioan Ianolide s-a născut la 27 ianuarie 1919, într-o familie de aromâni din Blata-Mace-donia (Bitolia), aşezată mai apoi în comuna Dobroteşti, judeţul Teleorman. Având o situaţie materială bună, părinţii l-au trimis pe tânărul Ioan să urmeze Facultatea de Drept din Bucu-reşti. Aici cunoaşte curentele politice care se manifestau tot mai mult în contextul unui regim care ducea România la prăbuşire. În 1937, intră în Frăţiile de Cruce (FDC), activând până la desfi inţarea partidelor politice (februarie 1938). Potrivit declaraţiei dată la Siguranţă, chiar dacă guvernul „naţional-legionar” fusese instalat din septembrie 1940, Ianolide activează în FDC abia din noiembrie, se pare din cauza unei probleme de sănătate. După rebeliunea legi-onară (ianuarie 1941), el nu mai activează politic3.

La 19 octombrie 1941 este arestat de Siguranţă, în pădurea de la Băneasa, alături de alţi tineri, pe motiv că ar participa la o şedinţă legionară. A cunoscut beciurile Siguranţei, din declaraţiile olografe de la anchetă reieşind că a fost torturat fi zic4. Ianolide a reclamat că ar fi victima unei înscenări a Siguranţei. De altfel, la instrucţie, procurorul militar i-a disjuns dosarul, astfel încât ceilalţi 20 arestaţi cu el erau eliberaţi5.

Procesul s-a desfăşurat la Curtea Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei, în-cepând cu data de 14 noiembrie 1941. În depoziţia sa, Ianolide a susţinut că este victima unei înscenări a Poliţiei şi că declaraţiile i-au fost luate cu forţa6.

Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 2208 din 21 noiembrie 1941, Ioan Ianolide a fost con-damnat la 25 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „crimă de participare la organizaţie interzisă de lege”, pedeapsa expirând la 12 octombrie 19667.

În timpul detenţiei din vremea regimului antonescian, Ianolide a cunoscut închisorile de la Jilava (decembrie 1941)8, Văcăreşti, Aiud (din 13 ianuarie 1942)9 şi Alba Iulia (din ianu-arie 1944)10.

La Aiud, comandantul Aurel Munteanu îl considera „f.f. periculos”, iar atunci când urma să-l transfere la penitenciarul din Alba Iulia, susţinea că ar „face parte din echipa de pregătire a rebeliunii cu scop de evadare din penitenciarul Aiud. Credem că mutarea lui din acest peni-tenciar nu este oportună, putând da loc la alte surprize în legătură cu Siguranţa Statului”11.

Potrivit foii matricole de închisoare, „la data de 9 mai 1942 [Ianolide] a fost notat în regim de carceră ca un element rău şi recalcitrant pentru anumite abateri”; la 2 decembrie

3 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 971, vol. 1, f. 47.4 Ibidem, ff. 48-49v.5 Ibidem, f. 124.6 Ibidem, ff. 160-160v.7 Ibidem, dosar nr. 327, vol. 12, ff. 284-285, 296.8 Ibidem, ff. 293, 297.9 Ibidem, ff. 265, 292.10 Ibidem, f. 286. 11 Ibidem, f. 287.

Adrian Nicolae Petcu

48

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii 1943, a primit „6 lovituri cu cureaua la spate pentru că a refuzat să salute pe primul gardian”,

apoi, „a fost izolat 10 zile celulă pentru că a activat în educaţia legionară în penitenciar etc. etc. etc”. În consecinţă, Ianolide a primit „regim celular 1 an şi 6 luni, de la 13 ianuarie 1942, până la 13 august 1943”12. Într-un alt document se arată că a fost „pedepsit 1 zi izolare pentru abatere de la regulamentul plimbării; pedepsit cu 15 lovituri cu cureaua la spate pentru că a încercat să provoace rebeliune în penitenciar”13. Multe din aceste pedepse erau rezultatul urii manifestate de comandantul Munteanu faţă de deţinuţii legionari încă din perioada carlistă, după cum ne încredinţează însuşi Ianolide în memoriile sale14.

La 14 februarie 1945, Ioan Ianolide a făcut recurs la condamnarea primită în 1941, în solicitare arătând înscenarea căreia îi căzuse victimă, cum a fost torturat fi zic în ancheta Si-guranţei şi nevoit să scrie declaraţiile cu mâna stângă, iar că la percheziţie i s-a găsit numai Biblia, nu şi celelalte corpuri delicte invocate de organele de cercetare penală15.

În 1946, prin decret regal, lui Ianolide i-a fost redusă pedeapsa cu 6 ani şi trei luni16.În timp ce se afl a la Aiud, în mai 1948, Ianolide a solicitat să se căsătorească cu logodni-

ca sa, Valentina, sora lui Valeriu Gafencu. Autorităţile au refuzat cererea lui Ianolide17.În septembrie 1948, lui Ianolide i s-a refuzat graţierea condamnării din vremea regimu-

lui antonescian, în urma cererii tatălui său depusă cu un an înainte18.În perioada comunistă, Ianolide a fost deţinut în mai multe închisori, precum: Aiud

(1954, 1958, 1960), Tg. Ocna (30 mai 1950-1953), Gherla (1957), Văcăreşti (13 iunie 1959), Jilava (1960). La 30 mai 1950 a fost mutat la penitenciarul Tg Ocna, fi ind adus de la Piteşti19. Între 22-24 august 1953 a fost transferat de la Caransebeş la Văcăreşti, pentru „internare în spital”20. La 3 decembrie 1954 era mutat de la Caransebeş la Aiud21.

În octombrie 1952, mama lui Ioan Ianolide înainta o petiţie către Direcţia Penitenciare-lor în care solicita aprobarea trimiterii unui colet cu alimente către fi ul său afl at în penitenci-arul Tg. Ocna22. Conducerea Direcţiei Penitenciarelor a cerut penitenciarului Tg. Ocna să se conformeze „întocmai regulamentului asupra aplicării regimului penitenciar şi instrucţiuni-lor în vigoare”23.

Dintr-un memoriu al lui Nicolae Ianolide afl ăm că abia la 26 noiembrie 1952 fi ul său a putut trimite acasă o carte poştală, scrisă în 10 rânduri, în care cerea îmbrăcăminte. Numai că toate cele patru colete, cu alimente şi îmbrăcăminte trimise de către cei de acasă, au fost refuzate de penitenciar. Tatăl său a făcut o întâmpinare către Direcţia penitenciarelor, fără însă a primi vreun răspuns. În 27 mai 1953, Nicolae Ianolide înainta un alt memoriu, în care solicita permisiunea de a trimite fi ului său câte un colet pe lună cu alimente şi medicamen-te24. Din nou, fără răspuns.

În 1954, pe când era deţinut la Caransebeş, lui Ianolide i-a fost interzis dreptul de a primi pachet25, deoarece gardianul-şef înaintase către conducerea penitenciarului următorul referat: „În ziua de 12.04.1954 am împărţit pachetele la deţinuţi ce au fost sosite prin poştă şi, 12 Ibidem, f. 265v.13 Ibidem, f. 266v.14 IOAN IANOLIDE, op. cit., pp. 30-37, 45, 48-50.15 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 12, ff. 280-282.16 Ibidem, f. 265.17 Ibidem, ff. 263-264.18 Idem, fond Informativ, dosar nr. 233.727, vol. 3, ff. 3, 6, 10.19 Idem, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 12, ff. 181v, 262v.20 Ibidem, f. 205.21 Ibidem, vol. 1, f. 181v.22 Ibidem, vol. 12, f. 261.23 Ibidem, ff. 260-261.24 Ibidem, ff. 259-259v.25 Ibidem, f. 201.


49

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiila vorbitor, am găsit în pachetu´ deţinutului Ianolide Ioan, în carne băgată una fotografi e cu

nişte nume scrise şi totodată a fost indisciplinat faţă de cap[oralul] Vâlceanu Mihai. S-a luat la ceartă cu el pentru medicamente, că de ce nu-i dă toate medicamentele care i le-a adus la vorbitor. Cap[oralul] Vâlceanu Mihai i-a spus că are dreptul numai la 4 feluri de medicamen-te. Eu propun ca acest deţinut să fi e pedepsit cu tăierea pachetului şi vorbitorului, conf[orm] regulamentului”26.

Cu toate acestea, tatăl său a înaintat un alt memoriu către conducerea penitenciarului Caransebeş, însă fără a primi vreun răspuns27.

La 30 martie 1955 a fost mutat în salonul 4 „spital” al penitenciarului Aiud28. În martie 1956 a fost internat în infi rmeria penitenciarului Aiud, „salonul 3”, cu diagnosticul „hepatită epidemică”, pentru ca, la 16 aprilie, să fi e mutat în Celular29.

În mai 1955, Ianolide înaintează o contestaţie la executarea pedepsei, care însă va fi res-pinsă, în iunie acelaşi an, de Tribunalul Militar Bucureşti30.

În august 1956, pe când era deţinut în penitenciarul Aiud, Ioan Ianolide a cerut reju-decarea procesului din 1941. Însă, la 30 octombrie 1956 cererea i-a fost respinsă de către Tribunalul Militar Bucureşti31.

În ianuarie 1957, tatăl său a înaintat un memoriu către conducerea penitenciarului în care ruga ca Ioan să primească pachet, menţionând că, „de trei ani de zile nu mai am nici un rând de la fi ul meu”, totodată trimiţând o carte poştală scrisă către fi ul său32. Pe referatul despre comportamentul lui Ioan Ianolide în detenţie, directorul închisorii punea rezoluţia: „Se clasează”33.

Ancheta

În cartea sa, Ianolide spune că „în toamna lui 1958” a fost mutat de la Aiud la Securita-tea de pe Calea Rahovei din Bucureşti34. Totuşi, „procesul verbal de depunere şi percheziţie corporală”, privind „încarcerarea în interesul cercetărilor” a lui Ianolide în unitatea „C” din Bucureşti, adică sediul Ministerului Afacerilor Interne, este datat 13 martie 1959, ora 10.3935. Se poate ca, iniţial, Ianolide să fi fost adus în arestul din Calea Rahovei.

Alături de Ianolide mai erau arestaţi 28 de persoane, după cum urmează: Gheorghe Penciu, din 9 august 1958; Constantin Voicescu, Vasile Petrescu şi Aurora Soltaniuc, din 31 octombrie 1958; Grigore Gladcov, din 26 noiembrie; Grigore Contra, din 22 decembrie; Ion Perţa, din 24 decembrie 1958; Constantin Ţoţea şi Alexandru Cranciova, din 25 decembrie 1958; Gheorghe Samuel, George Răzeşu, Justin Paven, George Georgescu, Alexandru Angelescu, Vasile Purice, Eugen Şahan şi Constantin Finanţu, din 30 decembrie 1958; Ştefan Miere, din 7 ianuarie 1959; Constantin Samargescu, din 17 ianuarie 1959; Nicolae Floricel, din 18 ianuarie 1959; Nicolae Grozav şi Radu Trifan, din 24 aprilie 1959; Virgil Popa, din 30 aprilie şi Victor Stoica, din 2 mai 1959. Alături de aceştia au mai fost introduşi în lot mai mulţi condamnaţi încă din vremea regi-mului antonescian: Ştefan Szabo, Ion Cazacu, Gheorghe Ovezea şi Constantin Dragodan.

26 Ibidem, f. 202.27 Ibidem, f. 245.28 Ibidem, f. 192.29 Ibidem, ff. 178-179.30 Ibidem, f. 238.31 Ibidem, f. 235.32 Ibidem, ff. 229-230v.33 Ibidem, f. 228.34 I. Ianolide, op. cit., p. 197.35 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 12, f. 214.


50

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Abia după o lună de detenţie în beciurile Ministerului Afacerilor Interne, lui Ioan Ianoli-

de i-a fost consemnat primul proces verbal de interogatoriu de către locotenentul Constantin Cenuşe. În memoriile sale, Ianolide îl descrie pe anchetator „un copilandru spelb, cu oche-lari, pipernicit. Cu grad de locotenent-major. [...] Cu toate că s-a purtat brutal şi impertinent, am simţit la el şi o sfi ală”36.

Această întârziere probabil că se datorează refuzului lui Ianolide de a face declaraţii pe placul anchetatorilor. În primul interogatoriu consemnat, anchetatorul s-a mulţumit să noteze doar activitatea lui Ianolide până în 1941, adică până la condamnarea din vremea regimului antonescian, evidenţiind astfel apartenenţa sa la FDC37. Practic, interogatoriul nu are nici măcar o pagină. Se pare că Ianolide nu era dispus să mărturisească aşa cum doreau anchetatorii.

Totuşi, la 6 aprilie 1959, în penitenciarul Aiud era interogat Ion Popescu, în calitate de martor. A fost întrebat asupra activităţii legionarilor pe care îi întîlnise în perioada 1950-1953, în penitenciarul Tg. Ocna. Popescu i-a nominalizat pe toţi cei care practic fuseseră ares-taţi de Securitate pentru această anchetă. De asemenea, Popescu a mai arătat: „În perioada cât am stat în Tg. Ocna ştiu că legionarii Gafencu Valeriu, până în 1952 când a decedat, iar după aceea Ianolide Ioan, au fost cei ce s-au ocupat cu imprimarea liniei mistice şi pregătirea în acest sens a legionarilor şi a celorlalţi deţinuţi din penitenciar. Atât Gafencu, cât şi Iano-lide purtau discuţii pe teme mistice cu noi, căutând să ne convingă de faptul că va trebui să desconsiderăm greutăţile prin care trecem în această viaţă. Ştiu că Gafencu a compus mai multe principii de conduită şi spunea legionarilor şi celorlalte elemente condamnate să se călăuzească după ele în viaţă”38.

Un alt aspect subliniat de Popescu era acela de adoptare de către legionari a unei căi mistice, diferită de linia politică: „Legionarul Ianolide Ion propovăduia legionarilor din peni-tenciar retragerea la mănăstiri, socotind că numai astfel se vor putea îndeplini în întregime principiile formulate de Gafencu Valeriu. El mai spunea că mişcarea legionară trebuie să renunţe la violenţă, deoarece ea propovăduind în acelaşi timp şi misticismul ar însemna să se contrazică”. În acest sens, „în afara discuţiilor ce se purtau, se cântau şi rugăciuni, cât şi diferite texte biblice aşa cum este cazul textelor din Evanghelia după Ioan. Aceste scrieri cir-culau printre noi atât pe cale verbală, cât şi scrise pe scânduri unse cu săpun. Chiar şi eu am primit spre memorare asemenea scrieri pe săpun de la pastorul Wurmbrand Richard, care m-a pregătit în această disciplină”39.

Tot Popescu mai arăta că la Tg. Ocna funcţiona un adevărat sistem de întrajutorare creş-tin: „Toată această activitate se ducea în spiritul principiilor formulate de Gafencu Valeriu şi Ianolide Ion. În acelaşi spirit, în penitenciar legionarii se ajutau între ei cu diferite servicii, alimente şi îmbrăcăminte”40, nominalizându-i pe o parte dintre arestaţii acestui lot.

Tot Popescu a mai arătat că la Tg. Ocna circulau poezii mistice scrise de Valeriu Gafen-cu, Constantin Aurel Dragodan, Victor Stoica şi alţii din rândul celor arestaţi în lot41.

La 15 aprilie a urmat interogatoriul luat lui Nutti Pătrăşcanu, unul dintre cei reeducaţi în temniţa de la Piteşti, mai apoi transferaţi la Tg. Ocna. Acesta a declarat cum încă din 1942 legio-narii închişi la Aiud s-au împărţit în două categorii: una a celor cu activitate legionară „fără com-promisuri” şi alta care a adoptat o „linie mistică”, iniţiată de comandanţii Trifan şi Marian Ion. Aceştia din urmă justifi cau adoptarea liniei mistice pentru a ajunge la „biruinţa legionară”, de-

36 I. Ianolide, op. cit., p. 198.37 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 1, ff. 4-5.38 Ibidem, ff. 9-9v.39 Ibidem, f. 10.40 Ibidem, f. 10.41 Ibidem, f. 10v.


51

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiioarece, „prin faptele comise, organizaţia legionară ajunsese la un confl ict cu Dumnezeu, acela de

a fi comis crime, fapte care sunt incompatibile cu legile divinităţii”. Ei îşi întăreau argumentaţia prin faptul că această linie mistică este „autentic codrenistă”. Ulterior, prin pregătire temeinică, această linie a fost moştenită de tineri legionari, precum Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, pe care să o continue în închisoare, apoi chiar în libertate ca „un serios mijloc de conspirare a activită-ţii legionare”42. Tot Pătrăşcanu mai arăta că Gafencu a făcut un set de „instrucţiuni mistice” pe care legionarii din închisori să-l urmeze, inspirat din literatura legionară, precum: cartea „Pentru legionari” a lui Codreanu, „Jurământul gradelor legionare” sau „Îndreptarul FDC”. Potrivit, lui Pătrăşcanu, aceste instrucţiuni ar fi fost puse în practică în timpul detenţiei de la Tg. Ocna, mai ales prin aşa-zisul „ajutor legionar”, adică prin susţinerea bolnavilor cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte şi alte ajutoare. Apoi, educaţia mistică de la Tg. Ocna presupunea două ipoteze: prima –„acea a ieşirii lor în libertate, fi ind la putere regimul comunist, când spuneau că legionarii trebuie să se menţină pe linia mistică, să nu susţină cu nimic regimul comunist, să caute să mun-cească numai atât cât este necesar, pentru a-şi câştiga existenţa, pentru că altfel ar însemna să se pună în slujba satanei”; a doua ipoteză –„aceea ca legionarii să fi e eliberaţi odată cu răsturnarea regimului comunist. În acest caz ei spuneau că la început legionarii să nu ia conducerea şi să lase să facă acest lucru partidele istorice, care să ducă greul perioadei de trecere”, pentru ca, ulterior, „legionarii să scoată capul şi să pună mâna pe puterea din stat”43.

Cele declarate de Nutti Pătrăşcanu nu făceau decât să-l incrimineze pe Ioan Ianolide, fi ind evident pe placul anchetatorilor. De acum, ancheta a căpătat o altă direcţie, practic, total împotriva lui Ianolide. Cum însă declaraţiile lui Pătrăşcanu şi Ianolide erau în opoziţie, atunci procedura anchetei penale reglementa consemnarea unei confruntări între cei doi.

Această procedură s-a consumat în data de 17 aprilie 1959, între orele 7.30-20.00. În declaraţia sa, Pătrăşcanu a repetat toate acuzaţiile la adresa lui Ianolide, privind adoptarea liniei mistice de către legionari ca formă de rezistenţă, pentru ca ulterior, după eliberare, să participe la acţiunea de subminare a regimului democrat-popular, până la „biruinţa defi niti-vă a organizaţiei legionare”44.

În replică, Ianolide a afi rmat: „Recunosc că, în anul 1941, fi ind transferat la penitencia-rul Aiud, am stat acolo până în 1946, când am fost trimis în colonia «Unirea». În acest timp am cunoscut pe comandantul legionar Trifan Traian şi Marian Ion. Cu aceştia nu am purtat discuţii niciodată până în 1946. Nu recunosc să fi desfăşurat activitate legionară şi nici mis-tică şi nici să fi fost pregătit în acest sens de legionarii de mai sus. De asemenea, nici eu nu am pregătit pe linia activităţii legionare pe nimeni în penitenciarul Aiud. Principiile de viaţă creştină despre care a declarat Pătrăşcanu Nutti au fost concepute de legionarul Gafencu Valeriu, nu pot preciza când, însă eu am luat cunoştinţă de ele în anul 1950, chiar de la el în penitenciarul Tg. Ocna”45.

În continuare, Pătrăşcanu a declarat că aceste principii de viaţă creştină, cu fundamente ideologice legionare, au fost transmise de comandanţii legionari susamintiţi lui Gafencu, re-spectiv Ianolide, în timp ce se afl au în colonia de muncă de la «Unirea».

În replică, Ianolide a afi rmat: „Nu recunosc nimic din cele declarate de Pătrăşcanu Nutti. Eu ştiu că nu am desfăşurat nici o activitate legionară, am trăit numai o viaţă creştină interioară, fără a mă exterioriza”46.

Cu toate acestea, Pătrăşcanu a continuat să susţină că cei doi (Gafencu şi Ianolide) au demarat o întreagă activitate legionară în penitenciarul Tg. Ocna, prin răspândirea „literatu-

42 Ibidem, ff. 11-11v.43 Ibidem, ff. 12-15v.44 Ibidem, ff. 27-27v.45 Ibidem, f. 28.46 Ibidem, ff. 28-28v.


52

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii rii mistice”, „ajutor legionar”, impunerea principiilor de viaţă creştină şi că atunci când se vor

elibera legionarii vor trebuie să conspire împotriva regimului47.Întrebat de anchetator asupra celor spuse de Pătrăşcanu, Ianolide a răspuns: „Declar că

tot ceea ce Pătrăşcanu Nutti a declarat nu corespunde adevărului şi precizez următoarele: În penitenciarul Tg. Ocna s-a făcut într-adevăr ajutor între deţinuţii contrarevoluţionari printre care erau şi legionari. Ajutorul a constat în executarea diferitelor servicii celor care erau grav bolnavi şi în darea diferitelor alimente din raţiile noastre celor ce aveau nevoie de ele. Men-ţionez că executarea serviciilor se făcea în mod legal, deoarece administraţia ştia acest lucru. Ajutorul în alimente ce s-a făcut de către noi în penitenciarul Tg. Ocna nu era făcut în mod legal, deoarece regulamentul interior interzicea. De asemenea, ajutorul organizat între noi a mai constat şi în confecţionarea diferitelor obiecte de îmbrăcăminte (din lână), pentru cei care aveau nevoie de ele. Cel care confecţiona asemenea obiecte de îmbrăcăminte a fost legi-onarul Cazacu Ion, care a ajutat în acest fel pe mai mulţi deţinuţi. Cazacu Ion mi-a confecţio-nat şi mie un pulover. Nici acest ajutor nu era prevăzut de regulamentul închisorii. Personal am ajutat cu alimente pe legionarul Gafencu Valeriu, cât şi pe deţinuţii contrarevoluţionari Filipescu Ene şi Tobescu.

În aceeaşi perioadă, cât am stat la Tg. Ocna, eu am trăit o viaţă creştinească, având convorbiri de ordin religios îndeosebi cu legionarul Gafencu Valeriu. […] În cadrul convor-birilor ce le-am avut am abordat o serie de probleme care privesc viaţa creştină şi îndeosebi atitudinea în faţa morţii, atitudine în care constă în credinţa în viaţa de apoi în vederea căreia trebuia să ne pregătim sufl eteşte. Am discutat despre rugăciune, despre spovedanie, împăr-tăşanie, dragostea creştină şi alte probleme de felul acesta.

În anul 1950, fi ind împreună cu legionarul Gafencu Valeriu la Tg. Ocna, acesta mi-a făcut cunoscută starea lui de conştiinţă în faţa morţii, pe care el şi-a fi xat-o într-un număr de aproximativ 36 principii intitulate, sub diferite forme ca: «Principii de viaţă creştină»48, «Năzuinţe creştine»49 şi «votul meu».

Aceste principii au un caracter exclusiv creştin şi ele aveau drept scop integrarea omului creştin-ortodox în învăţătura şi dogmatica Bisericii creştine. Ele se refereau şi la cei care nu sunt creştini şi cei ce sunt mai puţin creştini, în scopul de a-i aduce şi pe aceştia pe adevărata li-nie creştină. […] Scopul cu care am discutat principii de viaţă creştină cu cei menţionaţi mai sus a fost cunoaşterea de către ei a învăţături creştine şi a mijloacelor de purifi care sufl etească.

Unul dintre grupurile de principii concepute de legionarul Gafencu Valeriu se intitu-lează «Năzuinţele creştine», compus din 7 puncte. Aceste principii se referă la felul cum tre-buie dusă viaţa creştină în cadrul Bisericii, pentru a se obţine mântuirea. Unele asemănări între aceste principii şi cele elaborate de Codreanu în lucrările sale se datorează măsurii în care acesta s-a integrat învăţăturii şi dogmei creştine. Acelaşi lucru îl susţin şi în legătură cu celelalte principii elaborate de Gafencu Valeriu, în sensul că şi ele cuprind norme de viaţă creştină, stabilind hotărârile de viaţă personală pe care el şi le-a luat şi care au fost valabile pentru orice creştin”50.

Faţă de cele afi rmate cu tărie de Ianolide, Nutti Pătrăşcanu a continuat totuşi să susţină că principiile de viaţă creştină lansate de Gafencu în penitenciar au un fundament ideologic legionar sub înfăţişare religioasă, căutând să demonstreze asemănările cu scrierile lui Co-dreanu.

În replică, Ianolide a făcut o delimitare clară între principiile legionare date de Codrea-nu, cu un conţinut luat din dogma şi morala creştină, şi principiile lui Gafencu care au fun-

47 Ibidem, ff. 29-30.48 A se vedea Anexa 1.49 A se vedea Anexa 2.50 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 1, ff. 30-31.


53

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiidament creştin-ortodox, în concordanţă cu învăţătura Bisericii: „Recunosc că aceste principii

au în parte asemănări cu formulările lui C. Z. Codreanu, ele fi ind valabile deopotrivă şi pentru legionari şi pentru nelegionarii care ar fi fost de acord cu ele. Astfel, atât C. Z. Codreanu în lucrările sale, cât şi Gafencu Valeriu în principiile sale vorbesc despre înviere, cu singura de-osebire că primul se referă la învierea neamului românesc făcută în organizaţia legionară, iar Gafencu Valeriu se referă la învierea tuturor neamurilor.

De asemenea, şi unul şi celălalt vorbesc de o şcoală de educaţie creştină. Codreanu vor-beşte despre crearea unei şcoli creştine, unde să intre numai legionarii neamului românesc, pentru a se pregăti în vederea creării statului român legionar, iar Gafencu Valeriu se referă la crearea unei şcoli legionare [sic!] cu participarea tuturor neamurilor care acceptă principiile sale, în scopul desăvârşirii lor şi din punct de vedere creştin. Spre deosebire de Codreanu, care accentua numai latura legionară a educaţiei, Gafencu pune pentru prima dată problema şi a desăvârşirii din punct de vedere mistic”51.

Faţă de cele spuse de Ianolide, anchetatorul insistă cu întrebarea: „Precizează dumneata atunci dacă principiile lui Gafencu Valeriu au ori nu un caracter legionar?”

Ianolide răspunde: „Principiile lui Gafencu Valeriu au numai unele asemănări cu prin-cipiile din doctrina lui C. Z. Codreanu, cât şi cu scrierile celorlalţi conducători legionari. Legi-onarul Gafencu Valeriu a ajuns la concluzia că, în doctrina sa, Codreanu s-a abătut de la ade-văratul creştinism, subordonându-l ideii naţionaliste şi politice. Legionarul Gafencu Valeriu, în principiile sale, se fi xează pe un plan spiritual universal, cuprinzând în el toate neamurile. Aceste principii sunt valabile şi pentru legionari, cu condiţia de a şi le însuşi şi accepta în forma în care le-a conceput el”52.

La întrebarea anchetatorului: „Cu ce scop aceste principii au fost concepute şi răspân-dite în rândul legionarilor de la Tg. Ocna?”, Ianolide a răspuns: „Aceste principii au fost concepute şi răspândite în rândul celorlalţi deţinuţi din Penitenciarul Tg. Ocna, printre care şi legionari, cu scopul ca ei să cunoască starea de conştiinţă a lui Gafencu Valeriu, putând şi ei să o adopte în viaţă”53.

În urma confruntării, anchetatorii au constatat că tot ce afi rmase Pătrăşcanu, practic fusese răsturnat de Ianolide.

În consecinţă, o lună mai târziu, anchetatorii au recurs la o altă confruntare, de data aceasta cu Vasile Petrescu, un alt deţinut de la Tg. Ocna, din perioada 1950-1953. Petrescu a repetat într-o formulare mai scurtă cele spuse de Pătrăşcanu, adăugând că Ianolide a conti-nuat această educaţie mistică în penitenciarul de la Caransebeş54, în perspectiva schimbării regimului politic. Drept răspuns, Ianolide a afi rmat că nu recunoaşte nimic din cele spuse de Petrescu, susţinând că atât „discuţiile mistice”, cât şi „ajutorul legionar” de la Tg. Ocna s-au adresat legionarilor şi celorlalţi „deţinuţi contrarevoluţionari”. De asemenea, Ianolide arăta că cele afi rmate de Petrescu „o parte sunt exagerate, iar o parte ireale”55. Astfel se încheia ultima confruntare a lui Ianolide.

La 3 iunie 1959, anchetatorul Cenuşe întocmea concluziile de învinuire, în care arăta: „Începând cu anul 1950, fi ind trimis pentru o perioadă mai îndelungată în penitenciarul Tg. Ocna, Ioan Ianolide şi legionarul Gafencu Valeriu au elaborat şi difuzat în rândul legionarilor din penitenciar instrucţiuni de activitate legionară sub masca misticismului, iar în baza lor au trecut la reorganizarea şi pregătirea acestora în vederea trecerii lor la activitate criminală

51 Ibidem, f. 31v. Se poate remarca interpolarea la consemnarea interogatoriului, cu termenul „legionar”, făcută de către anchetator.52 Ibidem, f. 32.53 Ibidem, f. 32.54 A se vedea Anexa 3.55 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 1, ff. 40-43.


54

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii împotriva puterii democrat-populare din RPR, după eliberare. Susnumitul a condus întreaga

activitate legionară din penitenciar, a participat la recrutarea deţinuţilor condamnaţi pentru astfel de activitate politică în organizaţia legionară şi a difuzat scrieri cu caracter legionar în rândul complicilor săi, în scopul menţinerii moralului lor legionar.

În afara instrucţiunilor scrise, elaborate şi difuzate de Ianolide Ioan, acesta a mai dat legionarilor Voicescu Constantin, Petrescu Vasile şi celorlalţi membri ai grupului, instrucţi-uni practice de felul cum să activeze subversiv, cât şi asupra metodelor criminale pe care să le folosească în activitatea lor contrarevoluţionară. În baza acestor instrucţiuni, începând cu anul 1954, un număr important de legionari, care au fost puşi în libertate, s-au constituit într-un grup contrarevoluţionar sub conducerea lui Voicescu Constantin şi au trecut la activitate subversivă împotriva regimului democrat din RPR”. În consecinţă, Ianolide era încadrat la infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de art. 209, pct. 1 din Codul Penal56.

Potrivit Codului Penal al RPR din 1958, această încadrare juridică presupunea: „unelti-rea contra ordinii sociale, care se pedepseşte cu munca silnică de la 15-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani, adică faptul de a iniţia sau constitui, în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice, ori de a activa în cadrul unei asemenea organizaţii sau asociaţii, ori de a adera la aceasta”57. Prin urmare, Ianolide era acuzat de infracţiuni pe care nu le să-vârşise.

A doua zi, lui Ianolide i s-a consemnat ultimul interogatoriu, pentru a lua la cunoştinţă concluziile de învinuire. Ianolide a recunoscut că a pus în circulaţie principiile de viaţă creş-tine, adăugând: „Faptul că aceste principii au unele formulări asemănătoare cu scrierile lui C. Z. Codreanu se datorează că şi Codreanu şi Gafencu s-au inspirat dintr-un izvor comun, care este Biblia şi învăţătura creştină.

În perioada 1950-1953 am purtat discuţii pe marginea acestor principii, cu scopul purifi -cării sufl eteşti, înţelegerii vieţii creştine şi mântuirii sufl etelor. […] Celor cu care am discutat le-am spus ca toată viaţa să respectăm şi să trăim învăţătura creştină”58.

Procesul

A urmat procesul desfăşurat la Tribunalul Militar Bucureşti, în care Ianolide a fost con-siderat, alături de Constantin Voicescu, vârf de lot în fruntea celor 30 de inculpaţi. În depozi-ţia de la proces, din 19 august 1959, Ianolide spunea: „În 1950-1953 am stat la Tg. Ocna. Aici, singurul meu prieten cu adevărat mi-a fost Gafencu Valeriu. Ceilalţi deţinuţi au fost egali în faţa mea, indiferent de apartenenţa politică. Ştiu că Gafencu Valeriu a părăsit linia politică şi s-a dedicat celei religioase. A făcut aceste principii şi poezii. Neg că ar exista asemănare între principiile lui Gafencu şi principiile legionare. Principiile lui Gafencu întruchipează Biserica creştină. Eu am discutat problema creştină cu toţi deţinuţii. Nu a existat deţinut cu care să nu fi discutat probleme creştine, respectiv principii creştine. Cred că m-aş fi preoţit şi eu dacă aş fi fost vreodată liber. Gafencu Valeriu spunea că ar vrea să se călugărească. Discutând aceste chestiuni, poate atât eu, cât şi Gafencu am fost auziţi de alţii”59.

56 Ibidem, ff. 6-7.57 Ministerul Justiţiei, Codul Penal. Text ofi cial cu modifi cările până la data de 1 iunie 1958, urmat de o anexă de legi penale speciale, Bucureşti, Editura Ştiinţifi că, 1958, p. 109.58 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 1, ff. 8-8v.59 Ibidem, vol. 7, ff. 156-156v


55

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiLa 28 august 1959, Tribunalul Militar Bucureşti dădea Sentinţa nr. 844, prin care Ioan

Ianolide era condamnat la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică60. Pedeapsa se co-muta de la data arestării, adică de la 19 octombrie 1941.

Ioan Ianolide a afl at de condamnare la 30 septembrie 1959, pe patul spitalului Văcă-reşti61. Totodată, el înainta cererea de recurs: „La Tg. Ocna a fost cea mai tragică existenţă: boală, moarte, temniţă şi teroarea reeducării. Am ajutat şi am discutat cu aceeaşi dragoste cu evrei, unguri, bulgari, ţărănişti, comunişti ori legionari. Am fost pe poziţie creştină. Am respectat legile, dar mie nu mi s-au respectat legile şi mi-am distrus viaţa în temniţă. Princi-piile lui Valeriu au caracter strict spiritual, bisericesc-ortodox şi nepolitic. Ele se confundă cu însăşi principiile structurale ale creştinismului. Cine poate condamna îndemnul spre realiza-rea unei armonii universale prin dragoste şi prin desăvârşirea spirituală a omului? Aceasta reprezintă aceste principii!62 Am îndemnat şi am fost exemplu de legalitate tot timpul. Cer să nu loviţi Adevărul şi Dreptatea, căci eu pot să mor, dar ele nu. Pentru mine viaţa nu mai are nici o chemare, căci s-a rupt şi ultima legătură ce o păstrăm cu viaţa, dar vă cer să faceţi drep-tate. S-au eliberat din temniţe marii criminali, criminalii de război, comandanţii legionari şi eu continui să fi u deţinut şi să asist zi de zi cum mor. Sunt înfi orat de trist nu că sufăr şi mor, ci pentru ceea ce mi-au oferit mie oamenii pe care i-am iubit, i-am iubit mai mult decât pe mine însumi”63.

În continuare, Ianolide cerea „casarea sentinţei ori retrimiterea spre judecare la tribunal, având în vedere că: Nu există organizare contrarevoluţionară, ci viaţă de penitenciar; nu există iniţierea nici unei acţiuni contrarevoluţionare, ci numai discuţii întâmplătoare cu caracter spi-ritual; aceste principii creştine respectă legile din stat; pe baza acestor principii creştine nu se poate organiza decât Biserica, prin clerul haric, aşa că nu poate fi vorba de altă organizare”64.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 2781 din 31 octombrie 1959 a Tribunalului al Regiunii a II-a Militară i-a fost respins recursul65.

Detenţia

Încă din timpul anchetei, Ianolide a fost spitalizat la Văcăreşti, probabil din cauza tor-turilor pe care le primise în anchetă. La 16 octombrie 1959 a fost mutat de la Văcăreşti la Gherla, deoarece era în faza de „terminat spitalizare”66.

În noiembrie 1959, Ianolide se afl a la Gherla, atunci când primea vestea că recursul îi fusese respins, iar noua condamnarea de 25 de ani rămăsese defi nitivă67.

La 5 aprilie 1960, a fost mutat de la Gherla la Jilava, cu menţiunea „atenţie f. periculos. Legionar”68. La 9 aprilie 1960, adus de la Jilava, Ianolide era depus în arestul Ministerului Aface-rilor de Interne, „în interesul cercetărilor”69. În iunie 1960 a fost retrimis de la Jilava la Gherla70.

60 Ibidem, f. 377. La 25 ani muncă silnică au mai fost condamnaţi: Constantin Dragodan, Ion Cazacu şi Victor Sto-ica. La muncă silnică pe viaţă au fost condamnaţi: Constantin Voicescu, Constantin Samargescu, Nicolae Grozav, Gheorghe Penciu, Constantin Ţoţea, Grigore Gladcov, Vasile Purice, Eugen Şahan şi Radu Trifan (Ibidem).61 Ibidem, vol. 12, ff. 220-221.62 Aşa este în text!63 Ibidem, vol. 8, ff. 122-122v.64 Ibidem, f. 122v.65 Ibidem, vol. 12, f. 216.66 Ibidem, f. 207.67 Ibidem, ff. 216, 219.68 Ibidem, ff. 208, 218-unde se vorbeşte de luna martie.69 Ibidem, f. 215.70 Ibidem, f. 212.


56

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Ulterior, la 29 august 1960, Ianolide a ajuns la Aiud71. Aici a refuzat reeducarea, potri-

vit adeverinţei-caracterizare semnată de colonelul Gheorghe Crăciun la 10 iulie 1963: „În-cepând din 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziţie net duşmănoasă muncii culturale. Şi în prezent se menţine pe aceeaşi poziţie de rezervă şi refractară, cu infl uenţă negativă în rândul deţinuţilor. Nu este folosit la munci”72. Caracterizarea era întocmită în vederea îndeplinirii procedurilor care presupunea aprobarea „recursului în supraveghere” solicitat de Ianolide, care evident că i-a fost refuzat73.

Într-o altă caracterizare de la Aiud, datată 15 iulie 1964, se arată că Ianolide „a fost pe-depsit cu 23 zile izolare, pentru stabiliri de legături, încălcarea programului, obiecte interzi-se. Este un element înrăit, fanatic şi recalcitrant”74.

La 31 iulie 1964, Ion Ianolide a fost eliberat din penitenciarul Aiud, după graţierea con-ferită de Decretul nr. 411/1964 al Consiliului de Stat al RPR75.

După eliberare

Imediat după eliberare, conform unui ordin al Securităţii din 30 septembrie 1964, Ia-nolide intra în „supravegherea operativă” a organelor de represiune, constituind obiectivul „Misticul”76. A fost fi lat, urmărit îndeaproape şi fotografi at77. I s-a reţinut corespondenţa in-ternă şi externă, primită în perioada 20 septembrie 1968 – 20 martie 196978. Cel puţin aşa reiese din documentele la care am avut acces.

Suferinţele din închisoare l-au marcat mult pe Ianolide, care devenise un om interio-rizat, semnalat de informatorii dirijaţi de Securitate în jurul său, ca unul apatic, fără a se angrena în discuţii la locul de muncă sau de ordin politic79. Se ferea să se întâlnească cu foştii colegi de detenţie.

La 14 august 1972, împotriva lui Ianolide, Securitatea deschidea un nou dosar de urmă-rire informativă cu numele conspirativ „Iamandi”80. Doi ani mai târziu, dosarul a fost închis, pe motiv că obiectivul „nu se exteriorizează ostil”81.

Totuşi, în mai 1977 a fost chemat la Securitate şi avertizat pentru relaţiile sale cu Octavian Voi-nea, fost deţinut, căruia îi împărtăşise „concepţiile sale legionare, de nuanţă mistico-religioase”82.

La 31 mai 1984, sursa „Giovani” informa Securitatea că Ioan Ianolide este „bolnav de ciroză şi de inimă”, însă, cu toate acestea lucra acasă pentru cooperativa la care era angajat83. Tot în mai lui Ianolide i s-a refuzat o deplasare ca turist în Franţa, tot aşa cum se întâmplase în februarie 198284.

A fost urmărit de Securitate, până în ianuarie 1986, când sursa „Giovani” informa Secu-ritatea că Ioan Ianolide a decedat şi că urmează a fi înmormântat în cimitirul de la mănăsti-rea Cernica85.

71 Ibidem, f. 299.72 Ibidem, f. 173.73 Ibidem, ff. 180, 182-183, 209.74 Ibidem, f. 174.75 Ibidem, f. 170-171.76 Idem, fond Informativ, dosar nr. 233.727, vol. 1, ff. I, 188.77 Ibidem, ff. 193-193v, 247.78 Ibidem, f. 307.79 Ibidem, ff. 106, 131.80 Ibidem, vol. 2, f. I.81 Ibidem, f. 1.82 Ibidem, vol. 3, f. 131.83 Ibidem, f. 154.84 Ibidem, ff. 155-155v.85 Ibidem, ff. 108, 160.


57

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Concluzii

Traseul istoric pe care l-am parcurs pe urmele lui Ioan Ianolide în lumina documentelor fostei Securităţi, credem că aduce o contribuţie însemnată la cunoaşterea acestei persona-lităţi şi deschide o discuţie fundamentală despre ceea ce presupune spiritualitatea creştină în gulagul românesc. Evident că este doar un episod, dar unul pe care îl considerăm impor-tant, deoarece propune o abordare pe tema confl ictului între atitudinea politică, legionară şi comportamentul spiritual, chiar mistic, dezbrăcat de orice nuanţă ideologică în temniţa comunistă.

În consultarea surselor de arhivă, observăm că avem de-a face cu un limbaj eminamente politic, agresiv la adresa spiritualităţii creştine, menit să întruchipeze şi cele mai abominabile conspiraţii legionare la adresa regimului comunist. Practic, ne afl ăm în faţa unui limbaj greu de decriptat, care necesită confruntarea cu alte surse de aceeaşi provenienţă, dar şi din cele memorialistice şi de istorie orală.

Aşadar, după o analiză atentă, obiectivă şi determinată de rigoarea ştiinţifi că, ne afl ăm în faţa unui tablou istoric, care până de curând era doar creionat de către supravieţuitorii temniţelor comuniste. Bunăoară, în anul în 1994, părintele Constantin Voicescu ţinea o con-ferinţă la „Memorialul rezistenţei anticomuniste” de la Sighet în care vorbea despre vieţuirea autentic creştină din penitenciarul Tg. Ocna86. Poate puţini îl credeau la vremea aceea, mai ales că documentele erau inaccesibile, dar părintele Voicescu mărturisea tocmai ceea ce cu-noscuse şi trăise la Tg. Ocna, o vieţuire creştină cum poate nu s-a mai împlinit în gulagul ro-mânesc şi despre care astăzi afl ăm prin documentele de arhivă, prin cele mărturisite cu tărie de Ianolide în anchetă, la proces şi în cererea de recurs.

Chiar şi aşa, regimul comunist a dat acestui tip de trăire total străin de orice afi liere po-litică o catalogare legionară. Securitatea considera că la Tg. Ocna se întreţinuse o activitate legionară de îndoctrinare, organizare şi recrutare, pentru ca după eliberare protagoniştii să atenteze la temelia regimului comunist. Iar această conspiraţie se desfăşura paralel cu acţiu-nea dusă de grupul reeducatorilor veniţi de la Piteşti, între care se remarca şi Nutti Pătrăşca-nu. În acest scenariu securistic, paradoxal este faptul că şi „misticii” şi „reeducaţii” erau con-sideraţi legionari care activează cu ordine de la comandamentul legionar din apus. Realitatea istorică dovedită de apariţiile istoriografi ce87 relevă faptul că „reeducaţii” erau ajutaţi în mod susţinut de către organele de Securitate din penitenciare şi din Ministerul Afacerilor Interne, de multe ori fi ind direcţionaţi împotriva „misticilor” de la Tg. Ocna.

De aceea, în ancheta din 1959 declaraţiile acuzatoare veneau chiar de la aceşti reedu-catori, precum Nutti Pătrăşcanu, astfel încât putem susţine astăzi că procesul intentat celor 30 de inculpaţi în frunte cu Ioan Ianolide şi Constantin Voicescu88, dar şi altele din această perioadă, a fost îndreptat tocmai împotriva exponenţilor din temniţa comunistă, care adop-taseră vieţuirea creştină mai presus de orice atitudine de natură politică. Altfel spus, a fost un proces împotriva conştiinţei creştine din închisorile comuniste. Iar declaraţiile lui Ianolide în acest sens sunt cât se poate de clare, sunt mărturiile unui creştin autentic, mai ales atunci când îl contrazice pe Pătrăşcanu.

86 CONSTANTIN VOICESCU, „Viaţa religioasă în închisoarea Târgul Ocna (1950-1954)”, în Analele Sighet. Memoria ca formă de justiţie, Academia Civică, Bucureşti, 1994, pp. 183-190.87 Menţionăm aici: ALIN MUREŞAN, Cronica unei sinucideri asistate, prefaţă de Ruxandra Cesereanu, IICCR, Po-lirom, 2007; MiRCEA STĂNESCU, Reeducarea în România comunistă (1945-1952), vol. 3 (Tg. Ocna, Ocnele mari, Canalul Dunăre-Marea Neagră), IICCR, Polirom, 2012.88 Analiza noastră pe procesul intentat acestui lot va continua cu o privire specială asupra cazului Constantin Voicescu.


58

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii În concluzie, a nu analiza obiectiv şi riguros documentele procesului intentat lui Ioan

Ianolide, şi nu numai, ar însemna să negăm că la Tg. Ocna, dar şi în alte temniţe comuniste, a existat fenomenul trăirii autentice creştine, în lumina dogmatică şi liturgică a Bisericii lui Hristos. Cine neagă această realitate, chiar şi după lecturarea surselor, înseamnă că nu face decât să colporteze retorica persecutorului, chiar şi astăzi la peste un sfert de secol de la că-derea regimurile totalitare comuniste din estul Europei.

Anexa

1. [1950-1952], Principii de vieţuire creştină alcătuite de Valeriu Gafencu, care circu-lau în penitenciarul Tg. Ocna;

2. [1950-1952], Manifestul lui Valeriu Gafencu privind îndemnul la o viaţă creştină;3. 1954 aprilie 3, Fragment din nota informativă dată de Dumitru Bârjoveanu despre

viaţa spirituală a lui Ioan Ianolide în penitenciarul Caransebeş;4. 1960 aprilie 4, Fragment din nota informativă a sursei „Hocneru Victor” despre

afi rmaţiile lui Ioan Ianolide făcute în celulă, între etapele de anchetă;5. 1974 aprilie 25, Notă a sursei „Constantin Velicu” despre vieţuirea creştină a lui

Ioan Ianolide în penitenciarul Tg. Ocna.

1. [1950-1952], Principii de vieţuire creştină alcătuite de Valeriu Gafencu, care circu-lau în penitenciarul Tg. Ocna

Principii de vieţuire creştină alcătuite de Valeriu Gafencu: 1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în

ea ne iubim unii pe alţii; 2. Principiul cinstei sufl eteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Sun-

tem nepărtinitori, recunoscând fi ecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune, lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desă-vârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune, singuri şi în co-munitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi , unul suntem: prin Hristos şi prin Sfi nţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadu-lui, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruin-ţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufl etească şi de acţiune, nepri-hănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dat toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic în care avem un „primus inter pares”. Astfel, împă-căm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmări-rea Duhului Sfânt;


59

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui

să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufl eteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfi ntele Taine şi prin această baie sufl etească ne purifi căm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfi m până la moarte, având în faţă bu-curia mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun”89.

2. [1950-1952], Manifestul lui Valeriu Gafencu privind îndemnul la o viaţă creştină:

„Năzuim spre înviere!Vrem să aducem neamurile la Biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu;Vrem să creăm o şcoală de educaţie şi cultură creştină pentru desăvârşirea omului, care

să canalizeze toate energiile creatoare omeneşti;Vrem să formăm omul nou născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală;Vrem să înfăptuim împărăţia lui Dumnezeu pe pământ cu ajutorul Duhului Sfânt, lup-

tând împotriva forţelor satanice;Vrem să trăim într-o comunitate creştină care să dea unitate în diversitatea formelor

vieţii şi care să smulgă pe om din suferinţa morală şi fi zică;Prin omul nou vrem să dăm expresie creştină, în conţinut şi formă tuturor problemelor

omeneşti din toate timpurile”90.

3. 1954 aprilie 3, Fragment din nota informativă dată de Dumitru Bârjoveanu despre viaţa spirituală a lui Ioan Ianolide în penitenciarul Caransebeş:

„Trăirea mistică religioasă – deţinutul Ioan Ianolide spune că această trăire se reali-zează printr-o permanentă încordare a tuturor gândurilor omului la Dumnezeu, că acest exer-ciţiu trebuie făcut timp îndelungat şi că la un moment dat omul ajunge să simtă pe Dumnezeu, care coboară deasupra capului său şi îl luminează şi că din acel moment harul lui Dumnezeu intră în omul respectiv. De asemenea, Ianolide spune că rostind în acest timp, în mod perma-nent, anumite rugăciuni scurte, ca de ex. «Doamne, mântuieşte-mă pe mine păcătosul», omul ajunge să spună această rugăciune în mod automat. În urma acestui exerciţiu omul ajunge să fi e permanent însoţit de Dumnezeu şi să nu mai facă păcate, fi ind deci un om perfect”91.

4. 1960 aprilie 4, Fragment din nota informativă a sursei „Hocneru Victor” despre afi rmaţiile lui Ioan Ianolide făcute în celulă, între etapele de anchetă:

„Lumea nu va trăi în linişte, dacă nu va pleca de la popor dragostea şi mila aproapelui, adică în mod conştient trebuie să treacă la încetarea urii şi vrajbei între oameni. […] Nu vorbeşte ca un legionar şi că el se dedă puterii divinităţii şi omul să fi e mai conştient faţă de

89 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 327, vol. 5, ff. 5-6.90 Ibidem, f. 4.91 Idem, fond Informativ, dosar nr. 233.727, vol. 1, f. 163v.


60

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii Dumnezeu. Aceia care nu cred în Dumnezeu sunt contra lui şi fac numai rău. […] Dacă ar

urmări şi cunoaşte oamenii învăţăturile lui Hristos, el, Ianolide, este sigur că oamenii nu vor fi aşa cum sunt, foarte răi şi nemiloşi, vor avea sufl et şi se vor iubi între ei. Cu alte cuvinte, Ianolide Ioan propagă o aşa zisă dragoste de aproapele şi milă după Biblie”92.

5. 1974 aprilie 25, Notă a sursei „Constantin Velicu” despre vieţuirea creştină a lui Ioan Ianolide în penitenciarul Tg. Ocna:

„În tot acest timp se bucura de o autoritate morală asupra tuturor deţinuţilor în sensul că, când se iveau unele probleme care trebuiau rezolvate, sfatul său era ascultat. Nu a apărut niciodată într-o postură de om impulsiv şi în relaţiile cu administratorii era foarte supus şi docil. În acea perioadă Ianolide, în discuţii, considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depăşit şi este înlocuită ca trăire cu înalta linie creştină, manifestând un misticism ponunţat, care se concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă; pretinde că o rugă-ciune scurtă de 10 minute a ajuns să o spună în 24 ore de cca. 20.000 ori. Acest sistem de ru-găciune permanentă îl recomandă tuturor celor mai intimi: Lungeanu Mihai, Florin Nicolae, Voicescu Constantin şi alţii, inclusiv sursa. În acea perioadă considera că pentru el nu există altă viaţă mai bună (dacă se va elibera) decât monahismul, pe care îl recomandă şi altora cu condiţia dacă se simte în stare să-l respecte”93.

Abstract

ADRIAN NICOLAE PETCU, Christian Spirituality versus legionarism in communist detention. Case study: Ioan IanolideIoan Ianolide is known today mainly through his memoirs, “Return to Christ. Document for a New World”, written under Communist persecution, but published in 2006 by the nuns from Diaconeşti monastery, Bacau County. In our approach, our purpose is not to check what Ianolide wrote in his book, but to know him better in the light of the documents the Security had on him, thereby contributing to shaping his biography and deeds, but also to understanding the spirituality that marked his detention in the prison of Tg. Ocna. While consulting the archives, we see that we are dealing with an eminently political language, aggressive towards Christian spirituality, which was meant to embody the most heinous legionary conspiracies against the communist regime. Security believed that in Tg. Ocna was concealed a Legionary activity of indoctrination and recruitment, so that after their release, the protagonists to strike the foundation of the communist regime.Therefore, the trial in 1959 against the 30 defendants, with Ioan Ianolide and Constantin Voicescu to the fore, as well as other trials from this period, were directed precisely against those who, de-spite being in a communist prison, had adopted the Christian way of life above all political attitude. In other words, it was a lawsuit against Christian conscience in communist prisons.

KEYWORDS: Communist persecution, Ioan Ianolide, Christian spirituality, Security fi les, legionar-ism

92 Ibidem, f. 159.93 Ibidem, vol. 3, f. 89.

61

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Jurnalismul ca atitudine civică

CAMELIA SURUIANU

Paul Sterian s-a numărat printre oamenii de cultură din perioada inter- şi postbelică, care, deşi avea un program de lucru foarte încărcat, îşi făcea timp să aducă la cunoştinţă citito-

rilor revistelor Curentul, Floarea de foc, Credinţa, Cuvântul, la care colabora, diferiţi oameni de cultură occidentali mai puţin cunoscuţi publicului larg, deoarece operele lor nu fuseseră încă traduse la noi. Vorbitor fl uent de engleză, franceză şi germană, Paul Sterian face parte dintre intelectualii care militau pentru ridicarea României la standardele ţărilor occidenta-le. Ca urmare, el punea umărul nu numai la ridicarea economică a ţării (amintim că André Scrima îl include, în Timpul Rugului Aprins, printre cei mai mari tehnocraţi de la noi), ci şi la dezvoltarea spiritului de observaţie a tinerei generaţii. Stau dovadă amplele sale articole publicate în revistele amintite, între anii 1928-1940.

Cu această ocazie, propunem cititorului lecturarea a două articole care, dată fi ind pe-rioada în care autorul le-a scris, merită să fi e rememorate. Este vorba de biografi a lui Léon Bloy, un nume puţin cunoscut ce poate fi luat şi astăzi drept exemplu de către mulţi dintre noi, şi Umorul sfi nţilor, un text care şi de data aceasta îi scoate în evidenţă cunoaşterea amă-nunţită a învăţăturilor patericale.

Léon Bloy – leul mugind în Apocalipsă

În articolul „Léon Bloy – leul mugind în Apocalipsă”, publicat în 1928, în Curentul, Paul Sterian ne aduce în atenţie un scriitor mai puţin obişnuit, viaţa acestui om fi ind întru totul remarcabilă. „Ia şi citeşte paginile lui Léon Bloy, mai ales jurnalul său. Vei găsi o carte cum nu s-a mai scris. Unde totul e proaspăt şi viu, dureros de viu, fi indcă Absolutul e stăpân. În istoria duhului european fi gura lui Léon Bloy e unică. Când toţi campionii culturii moderne (Zola, Maupassant, De Goncourt etc.) purtau în frunte pecetea apocaliptică a fi arei, el sin-gur îndrăzneşte să-şi însemne fruntea şi inima cu pecetea dureroasă a crucii. Şi, cu sânge şi lacrimi, scrie pagini pline de săturare pentru orice sete sinceră de Dumnezeu. Léon Bloy a îndrăznit să creadă şi să trăiască laic rămânând creştin în întregime, fără reticenţe, fără con-diţii, fără trunchieri. Şi-a lăsat fi inţa să lucreze în văpaia Sfi ntei Treimi. A suferit pentru un

Camelia Suruianu

62

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii crez. A crezut pentru a suferi. Iată, într-un cuvânt, taina înfricoşată pe care şi-a clădit o viaţă

amară şi penibilă, plină însă de harul lui Dumnezeu, adică străbătută de credinţă oarbă, de încredere copilărească, unicul dar al Domnului care în înţeles propriu poate lua numele de har. Léon Bloy e o pildă vie că şi laicul poate fi creştin în înţelesul întreg al cuvântului. Nu numai preotul şi călugărul au datoria de a se încrede copilăreşte în spusele Domnului şi de a le înfăptui în viaţa de toate zilele, fi ind pildă pentru alţii. Mireanul e şi el dator să sprijine şi să trăiască deplin viaţa bisericii. Se poate aceasta? Léon Bloy a trăit-o. Răspunsul lui este categoric. Fiindcă e însăşi viaţa lui jertfi tă pentru adeverirea acestui răspuns”1.

Din titlurile cărţilor şi a jurnalului său intim „se desprinde lesne fi zionomia lui de «leu mu-gind în Apocalipsă». Ne dăm însă repede seama că, în ciuda mugetelor şi a coamei neîmblânzite, el ştie să plângă şi să descopere în inimă izvorul tainic al Dumnezeului blând. Astfel: Sângele săracului, Sudoare de sânge, Sufl etul lui Napoleon, Mântuirea prin Iudei, Pelerinul Absolu-tului, Cel care nu se vinde, Deznădăjduitul, Cerşetorul ingrat, Pe pragul Apocalipsului se în-treţes, evocând o notă tandră cu: Cea care plânge, Viaţa Melaniei, Ioana d`Arc, Scrisori către logodnica sa, Scrisori către Pierre Termier, din care de altfel vom şi spicui”2.

După această prezentare entuziastă, Paul Sterian ne aduce la cunoştinţă şi câteva aspec-te din viaţa sa. „Născut în anul 1846, Léon Bloy debutează de tânăr asemenea unui polemist de temut, manifestând o violenţă îmbinată cu o rară frumuseţe de stil. Părinţii lumii – mece-nele, editorii, directorii marilor reviste ale vremii, – nu ar fi aşteptat mult să-l ia în slujba lor, cum îi luaseră şi pe ceilalţi scriitori de seamă. Iată însă că, în urma unei conversiuni totale, speranţele tuturor au trebuit să cadă. Léon Bloy se simte legat de altă lume. Lumea de aici îi repugnă. Şi fi indcă «modernismul» stăpânea lumea, Léon Bloy se declară antimodernist, iată, deci, rădăcina «anti-modernului» lui Jacques Maritain, fi u, prin botez, al lui Bloy. «Tot ce e modern vine de la Diavol, spune Bloy. Iată cheia cărţilor mele şi a autorului lor. Cine poate să înţeleagă? Iată de ce par uneori aspru şi amar celor care mă urmează şi pe care îi depăşesc plângând.» Această poziţie culturală este însă numai tinda unei atitudini lăuntrice categorice. Léon Bloy a renunţat la glorie şi la succes. Tot ce va scrie va corespunde unei con-vingeri şi unei trăiri autentice. Şi tot ce va trăi va fi închinat Domnului. Nu numai cu numele, ci şi în atitudinea sa din fi ecare clipă”3.

Léon Bloy a rămas în amintirea amicilor şi a detractorilor săi datorită stilului său de via-ţă. „Mare scandal a provocat în lume «cerşetoria lui Léon Bloy». A trăit pe spatele altora, spun cei care-l urau. N-a spus el însuşi: «Recunosc un prieten după chipul în care îmi dă parale.» Să coborâm însă mai adânc. Şi vom descoperi o taină minunată. Léon Bloy credea ca «un sărac cu duhul» în cuvintele Evangheliei. «Nu vă preocupaţi de ziua de mâine că Dumnezeu are grijă de toate. Nu vedeţi păsările cerului?»… Toate acestea au avut o rezonanţă specială în sufl etul lui Bloy. Şi-a dat seama că misiunea lui e să scrie. Însă din scris nu voia cu niciun preţ să-şi facă o sursă de venit. Desigur că accepta bucuros preţul unei cărţi a lui, oferit de un editor. Însă nu putea suferi să scrie «la comandă». El scria numai din comandă cerească. Dacă ne dăm seama de această joncţiune, înţelegem de ce viaţa i-a fost plină de privaţiuni şi de ce va trebui să accepte, paradoxal cu dragă inimă, soiul acesta ciudat de cerşetorie”4.

În pofi da acestui aspect bizar, la prima vedere scriitorul pare că se ghidează după o logică a sa. Pentru a ne lămuri, Paul Sterian ne oferă un fragment din jurnalul său: „Dumne-zeu nu voieşte să trăiesc din munca mea ca toţi ceilalţi oameni. El vrea să pasc în mâna Sa, numai în mâna Sa. Aceasta de un mare număr de ani. E admirabil şi am spus-o de multe ori. Când îmi trebuie puţin, îmi dă puţin; când îmi trebuie mult, îmi dă mult; dacă mi-ar trebui

1 PAUL STERIAN, „Leon Bloy – leul mugind în Apocalipsă”, în Curentul, anul I, nr. 122, 17 mai 1928, p. 1.2 Ibidem.3 Ibidem.4 Ibidem.


63

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiun milion, mi l-ar da într-o clipă. Afi rmaţie ridicolă în ochii înţelepţilor care nu văd decât o

lapalisadă.» Cu toate că această aşteptare a micilor minuni zilnice este o viaţă teribilă. «Ori-cât ai crede şi ai şti, contactul mâinii reci este totdeauna teribil». Aşadar, Léon Bloy va striga mereu: «admir tot ceea ce Dumnezeu face pentru mine, de atâta vreme» şi «nu voi suferi prea mult, totuşi, obişnuit cu minunea de atâţia ani de zile»”5.

Paul Sterian admiră pe deplin „încrederea aceasta neţărmurită în Dumnezeu – Casier (şi rog pe cititor să nu vadă nicio ironie aici)”. Iată un fragment dintr-o scrisoare adresată lui Pierre Termier, consemnată de asemenea în jurnalul său. „Vei fi mulţumit afl ând că avem acum o nouă locuinţă. E adevărat că ne va costa ceva mai scump, dar Dumnezeu va plăti ca întotdeauna şi ai dori să mă ştii în pace şi fără nelinişti. Afl ă deci că suntem chiar în această situaţie, tocmai fi indcă suntem în ajun de a nu mai putea conta decât pe un gest incomensu-rabil din partea lui Dumnezeu. Vom fi cu totul lipsiţi de bani, prin urmare asiguraţi de nu ştiu ce intervenţie Dumnezeiască, apropiată şi poate magnifi că”6.

Dacă am fi tentaţi să credem că vorbele şi atitudinea lui Bloy sunt doar de faţadă, urmă-toarele rânduri cu siguranţă ne vor schimba opinia. „La un moment dat – ne povesteşte Paul Sterian – trebuia să aleagă o carieră fi icei sale, Veronica, care arătase reale calităţi muzicale. «Refuzăm – scrie Bloy în jurnalul său – oferta binevoitoare a doamnei R. făcută Veronicăi, mai întâi de toate fi indcă nu voim ca Veronica să fi e lansată ori să-şi facă un nume în lumea ar-tistică. Numele ei nu va putea niciodată să fi e altul decât al meu, adică al scriitorului care şi-a petrecut întreaga viaţă exprimându-şi scârba faţă de lume şi nevoind să facă nimic din ceea ce ar fi trebuit pentru a fi lansat. Soţia mea şi eu am preferat să ne vedem mai degrabă copilul şi pe noi înşine murind în chinuri, decât să consimţim să o predăm demonului care e prinţul Lumii. Vei întreba, poate, după aceasta, cum am putea să ne închipuim viitorul Veronicăi în ce priveşte muzica, fi indcă ne depărtăm de lume. Ah! Este foarte simplu! Chiar vorbeam ieri cu ea. Ar cânta melodiile ei oamenilor foarte sărmani, infi rmilor şi nevoiaşilor, pe care ea îi va îngriji la casele lor din dragoste de Dumnezeu pentru a-i mângâia, iar mulţumirea acestor fi inţe umile va însemna mai mult decât aplauzele imbecile ale hainelor negre»”7.

Pentru a ne convinge pe deplin de modul în care îşi înţelesese el soarta, Paul Sterian dă citire unui nou fragment din jurnalul său: „«Sunt în mâna Tatălui într-un chip cu totul special… Nu pot pieri, oricare ar fi ameninţările, Iisus este stăpânul sufl etului meu şi el îmi impune această întunecare când are nevoie să sufăr în tovărăşia Lui». Situaţia lui «specială» se rezolvă însă în atitudinea generală a unei credinţe tari şi nestrămutate: «Minunea nu este altceva decât urmarea necesară, cu totul simplă, a unui act de credinţă cu totul complet, fi indcă atunci cel mai mizerabil dintre oameni substituie real şi în întregime sie însăşi pe domnul nostru Iisus Hristos. […] În sen-sul evanghelic al cuvântului cel mai incontestabil, Dumnezeu este servitorul foarte supus al celor care-l iubesc, faciet illis discumbere. A transient ministralit illis, iar răii creştini trebuiesc recu-noscuţi prin semnul acesta că nu pot face minuni. […] Am spus adeseori aceste lucruri. Cine vrea să le audă şi să le înţeleagă? Va trebui totuşi ca odată să se întâmple aceasta, fi indcă creştinismul este absolut şi chiar mulţii trebuie să asculte şi de cei mai mici fraţi ai fi ului Omului»”8.

Umorul sfinţilor

Una dintre cele mai interesante şi de actualitate cărţi creştin ortodoxe este Patericul, lu-crare în care găsim consemnate pildele sfi nţilor părinţi lăsate moştenire ucenicilor. Paul Ste-

5 Ibidem.6 Ibidem.7 Ibidem.8 Ibidem.

Camelia Suruianu

64

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii rian consideră că această categorie aparte de monahi merită menţionată şi datorită modului

lor unic de a percepe învăţătura creştină. În articolul Umorul sfi nţilor, cu ajutorul câtorva exemple exegetul, rupându-ne pentru câteva clipe de lumea „de aici”, ne poartă într-un alt timp, într-o altă epocă. Chiar dacă aceste povestioare au simplitatea lor, ele poartă în sine o învăţătură. Dincolo de valoarea incontestabilă a textelor, Patericul se distinge şi printr-un anume „umor al sfi nţilor”. „Căci, deşi nevoindu-şi trupul şi sufl etul cu cele mai straşnice ca-noane şi pedepse, pustnicul va îmbrăca experienţa-i de viaţă şi de moarte în glumă voioasă. O glumă plină de fi neţe şi de cel mai adânc înţeles. Situaţii năstruşnice născute din minte ageră şi vioaie, combinate în perfectă dozare cu caldă duioşie izvorâtă din inima smerită, îţi dau prilejul surâsului bun, care, dacă e adevărat că niciodată nu îţi va dilata pieptul precum râsul cu hohote, îţi va creşte însă cu încă puţin sufl etul”9.

Din pildele acestor anahoreţi ai deşertului, care au trăit în primele secole creştine, se poate limpede observa că „umorul are o latură dumnezeiască”. „Desigur că nu putem vorbi de umor ca de o metodă sau ca de o poziţie conştientă şi voită, faţă de oameni, lume, drac şi Dumnezeu. Este vorba de o stare sufl etească spontană, care îşi are rădăcina în împrejurări şi în practici care nu au scopul de a produce această stare sufl etească, ci de a aduce mântuirea. Dacă umorul este un produs al ascezei, acesta nu înseamnă că este scopul ascezei. Însă, tre-buie să vedem că asceza duce, vrând nevrând, la această stare sufl etească pe care îndeobşte o numim umor. Din ea se vor naşte mai târziu şi minuni. Desigur, fără să-şi dea seama sfân-tul. Iată o pildă: A mers odată un mirean la Avva Sisoe în muntele lui Avva Antonie, având împreună cu sine şi pe fi ul său. Pe drum s-a întâmplat să moară fi ul său şi nu s-a tulburat deloc, ci l-a luat în braţe şi l-a dus cu credinţă la bătrân. Şi a căzut la pământ cu fi ul său, ca şi când ar fi făcut metanie, ca să fi e blagoslovit de bătrân şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit afară din chilie. Iar bătrânul, socotind că metanie i-a făcut, i-a zis copilului: «–Scoală şi ieşi afară», (căci nu ştia că e mort). Şi îndată s-a sculat copilul şi a ieşit. Şi văzându-l pe el tatăl s-a spăimântat şi intrând din nou în chilia bătrânului i-a povestit întâmplarea. Auzind Avva s-a mâhnit, căci nu voise să se împotrivească voinţei divine. Apoi, i-a poruncit ucenicului său să nu povestească la nimeni minunea. Dar când bătrânul trecu la cele veşnice ucenicul vesti printre fraţi şi această întâmplare. Nu întâlnim în această poves-tioară umorul zeului însuşi? Să plângi cu un ochiu şi cu celălalt să râzi, te-nvaţă un pustnic veritabil. Să ai de-a pururi starea sufl etească a Împăratului Verde la nunta fi icei sale: vesel de nuntă, întristat de despărţirea de copilul iubit. De unde această stare? Pustnicul este măsura omului. El e omul normal. Având întotdeauna destulă bucurie ca să înfrângă toate tristeţile şi destulă tristeţe ca să aducă bucuria la dreptele ei margini, călugărul nu va trebui să aibă nici clipe de depresie, nici de exaltare, ci va trăi între acestea, petrecându-şi viaţa între râs şi plâns, în egală măsură. Şi apoi, singura atitudine sentimentală justă faţă de viaţă nu poate fi decât cea a umorului. Cine poate spune că viaţa-i făurită numai din veselie sau numai din plâns? Viaţa e un amestec din acestea două. De aceea, de câte ori pustnicul va pierde măsura dreaptă a judecăţii lui despre lume, va căuta îndată să se situeze iarăşi într-o poziţie de umor. Care îl va duce infailibil la un punct de vedere just, în urma căruia se poate orienta. Umorul este bunul îndreptar. Prin acestea zise am ajuns la atitudinea creştină.

E nuntă şi veselie fără de margini în sufl etul creştinului, fi indcă se afl ă la masa Mirelui. E tremur şi plângere hohotitoare în sufl etu-i, fi indcă ştie că Mirele se va răstigni îndată după cină şi fi indcă pe sine creştinul se ştie gol şi nevrednic de ospăţ. E atitudinea celui care price-pe taina întrupării şi a frângerii celui întrupat pentru ridicarea păcatelor lumii. În felul acesta înţeles, umorul întâlnit în fi ecare pagină a Patericului nu e decât atitudinea dreptcredincio-sului care, în genunchi în biserică, cu cutremur şi veselie, se bucură şi plânge ştiind că în altar

9 Paul Sterian, „Umorul sfi nţilor I”, în Curentul, anul I, nr. 255, 28 septembrie 1928, p. 1.


65

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiZeul ne mântuieşte, dar preţul mântuirii e trupul şi sângele aceluiaşi Zeu, sfânta împărtăşa-

nie. Şi, mai e încă un motiv pentru care cred că pustnicul foloseşte glumele sfi nte pentru a învăţa pe altul. Pustnicul veritabil nu ştie să înveţe. O sfi ală şi smerenia îl opresc pe călugăr de a da sfaturi, el considerându-se pe sine nevrednic şi neputincios. De aceea îţi va comunica o frântură din viaţa duhovnicească făcând haz de el însuşi. Îşi va ascunde totdeauna sfatul în faldurile sfi ntei glume. Bucuria şi plângerea sufl etului şi le va tăinui în fl ori de haz”10.

Iată câteva exemple de acest gen: „«S-au adus odată struguri la Avva Macarie şi poftea să-i mănânce pe ei. Dar arătându-şi înfrânarea sa, i-a trimis la un alt frate bolnav care poftea struguri. Şi primindu-i fratele tare s-a bucurat, dar nevrând şi el să-şi împlinească pofta, i-a trimis la alt frate să-i mănânce. Şi acela primind strugurii chiar dacă-i poftea i-a trimis la alt frate. Şi acela i-a trimis şi el la altul şi tot aşa. Ca în fi nal să ajungă strugurii iarăşi la Avva Macarie, neştiind fratele care-i trimisese că de la dânsul au plecat. Iar bătrânul cercetând şi afl ând ceea ce au făcut ucenicii s-a minunat şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru înfrânarea fraţilor lui». Desigur că o raţiune adâncă face ca viaţa de sfi nţenie să fi e colorată de întâmplă-rile acestea pline de duioşie şi de surâs”11.

Paul Sterian ne oferă şi alte exemple: „Odată un frate a greşit faţă de fraţii săi şi făcându-se adunare, stareţul l-a chemat pe Avva Moisi să vină până la schit. Dar el nu vroia să vină. Apoi, a trimis către dânsul un alt preot, zicându-i şi acesta: «Vino că te aşteaptă norodul». Iar el sculându-se, a venit şi luând o coşniţă găurită şi umplând-o cu nisip, o purta în spate. Iar ei ieşind întru întâmpinarea lui, i-au zis: Ce este aceasta, părinte? Zis-a lor bătrânul: «Păcatele mele sunt înapoia mea curgând jos şi datorită bătrâneţii nu le văd, şi am venit eu astăzi să ju-dec păcatele străine». Iar ei luând aminte la vorbele bătrânului nu şi-au mai învinuit fratele, şi l-au iertat.

Un sfânt, al cărui nume aduce zâmbetul pe buzele nostre, e Avva Sisoe. Acesta ne-a lăsat câteva pilde de cel mai fi n umor. Ne vom convinge îndată că în zadar vrea românul să ucidă cu zefl emeaua sa pe unul dintre cei mai «spirituali» sfi nţi ai noştri, în ambele înţelesuri ale cuvântului. Iată unele din sfi ntele sale glume. «Unui frate făcându-i-se o nedreptate, a venit la Avva Sisoe şi i-a zis: «–Mi s-a făcut o nedreptate de cutare frate şi eu vreau să-mi fac dreptate.» Iar bătrânul îl ruga zicând: «–Nu, fi ule, ci lasă mai bine în grija lui Dumnezeu izbânda.» Iar el zicea: «–Nu voi înceta până nu mi se va face dreptate». Şi sculându-se a zis bătrânul: «–Dumnezeule, nu mai avem trebuinţă de tine ca să ne porţi de grijă, căci noi ne facem singuri dreptate». Deci acestea auzind fratele, a căzut la picioarele bătrânului, şi i-a zis: «–Nu mai mă judec cu fratele, iartă-mă, Avvo!»

E adevărat că vădita tendinţă către umor îl va duce uneori pe drumul ironiei. Iată un alt exemplu: A zis Avva Sisoe ucenicului său: «–Spune-mi ce vezi la mine şi eu îţi voi spune ce văd la tine». I-a zis lui ucenicul: «–Tu eşti bun la minte, dar aspru puţin». I-a zis lui bătrânul: «–Tu eşti bun, dar molatic la minte». Însă de câte ori a fost smerit, îl va învinge cu umorul său chiar şi pe diavol. Avva Sisoe, când a venit la Climma s-a îmbolnăvit. Şi şezând el cu ucenicul lui în chilie, iată bătu cineva în uşă. (Era diavolul.) Şi înţelegând bătrânul, a zis lui Avraam, ucenicului său: «Zi celui ce a bătut în uşă: –Eu Sisoe sunt în munte. Eu Sisoe stau pe preharar (aşternut)». Iar diavolul auzind, s-a făcut nevăzut. Şi astfel cu umorul său îl învinse smeritul Avva Sisoe”12. Autorul vrea să sublinieze faptul că monahul fi ind grav bolnav nu mai putea să îşi făcă pravila obişnuită. Diavolul crezând că acesta abandonase defi nitiv rugăciu-nea, pleacă liniştit, gândindu-se că Avva va lenevi în continuare. După un timp îl vizitează din nou. De data aceasta ştiind că în cazul bătrânului nu va avea izbândă, îl ispiteşte pe Avraam, ucenicul său. „Şi văzând bătrânul că a căzut în capcana diavolului şi-a întins mâinile spre cer,

10 Paul Sterian, „Umorul sfi nţilor II”, în Curentul, anul I, nr. 272, 15 octombrie 1928, p. 1. 11 Ibidem. 12 Ibidem.

Camelia Suruianu

66

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii zicând: «–Dumnezeule, de voeşti, de nu voeşti, nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată

s-a tămăduit ucenicul»”13. Aşadar, observăm o anumită copilărie duhovnicească, rezultată din atitudinea, vorbele, gestica şi faptele acestor pustnici. Toate la un loc denotă liniştea lor interioară, armonia dintre fi rea umană şi Harul Duhului Sfânt care sălăşluia în inimile lor.

Concluzia lui Paul Sterian, creştin practicant al cultului, este întrutotul laudativă. „Umo-rul este, deci, pentru călugăr, o necesitate vitală. Răsărit spontan, el îşi are rădăcina în însăşi experienţa de adâncă bucurie şi necurmată plângere a trăitorului întru Hristos şi serveşte smereniei călugărului. Umorul este deci singura atitudine estetică compatibilă cu concepţia de viaţă creştină, iar rădăcinile umorului nu pot fi găsite în altă parte decât în creştinism. Tra-gicul, păgân prin defi niţie, nu poate fi împăcat cu creştinismul. Disperarea fără de margini şi urletul deznădăjduit, pesimismul eroic nu pot fi creştine. Creştinismul uneşte disperarea cu speranţa, amărăciunea cu nectarul zeiesc. Acolo unde tragicul deznădăjduieşte de a mai găsi o legătură între imanent şi transcendent, creştinul afl ă, prin întrupare, legătura care e plină de tristeţe, jertfa zeului însuşi, atingând bucuria fără de sfârşit”14.

Abstract

CAMELIA SURUIANU, Journalism as civic attitudinePaul Sterian is part of the inter- and post-war intellectuals advocating for raising Romania to the standards of Western countries. As a result, he not only helped to the economic growth of the coun-try (remember that, in The Time of the Burning Bush, André Scrima includes him among our big-gest technocrats) but also to developing the sense of observation of the young generation. As proof there are his large articles published in the journals Curentul, Floarea de foc and Credinţa, between 1928 and 1940. On this occasion, we propose the reading of two articles that, given the period when the author wrote them, deserve to be remembered. Namely, Léon Bloy’s biographical - a name little known to-day that can be taken as an example by many of us - and Humor of the Saints, a text that highlights again his thorough knowledge of the Patericon teachings.

KEWORDS: interwar, literature, journalism, saints, monks, altruism.

13 Ibidem.14 Ibidem.

67

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii

Faţă în faţă: Jurnalul fericirii şi Între viaţă şi cărţi.

Aluviuni memorialistice în eseistica

lui N. Steinhardt: 1973 – 1976

ADRIAN MUREŞAN

Faptul că N. Steinhardt a „deversat” părţi din celebrul său jurnal în eseistica anilor ’70-’80 nu mai constituie demult o surpriză1. Aceste contaminări memorialistice ale materialului

eseistic au constituit, în cazul lui N. Steinhardt, una dintre strategiile subversiunii culturale şi, totodată, una dintre formele de a induce în eroare cenzura.

Să amintim aici câteva date de istorie literară, necesare scurtei noastre investigaţii: Jur-nalul fericirii este conceput între 1969 şi, probabil, fi nalul anului 1971. Confi scat în decem-brie 1972, textul este rescris din memorie şi astfel va lua naştere o a doua versiune a jurnalu-lui. Prima versiune îi este restituită, însă, în 1975, spre bucuria autorului care va întreprinde acum o unifi care a celor două versiuni. În fi ne, în 1984, este reconfi scată versiunea originală a textului, însă autorul reuşise deja să pună la adăpost copiile textelor sau chiar să le trimită la Paris, lui Virgil Ierunca şi Monicăi Lovinescu.

Nu doar datorită caracterului memorialistic, aşadar non-fi cţional, îndeajuns de inco-mod la nivel confesiv (un jurnal de detenţie politică) şi lipsit de reţineri în privinţa curajului „mărturisitor”, nu exista posibilitatea ca Jurnalul fericirii să vadă lumina tiparului înainte de 1989 (aşa cum au avut-o, de pildă, alte întreprinderi literare cu un ridicat potenţial subversiv din această perioadă, precum Zahei Orbul, Cel mai iubit dintre pământeni sau chiar Luntrea lui Caron)2, ci şi datorită vehemenţei şi, nu mai puţin, subtilităţii convingerilor anticomunis-te şi antitotalitare în care se fortifi că discursul lui Steinhardt după ieşirea din detenţie.

Paradoxal (deşi acest cuvânt riscă a se demonetiza în cazul lui Steinhardt, devenind deja un loc comun în steinhardtologie), această fortifi care în anticomunism se realizează în para-lel cu asimilarea unui nou proiect existenţial, şi anume acela al iubirii cristice, care îl va con-duce pe rebelul conservator de altădată la toleranţă, relativism, ecumenism. Această triadă

1 Subiectul l-a preocupat şi pe George Ardeleanu, autorul monografi ei N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, (editura Humanitas, 2009, pp. 247-270).2 În cazul romanului lui Lucian Blaga, trebuie menţionat că acesta a fost publicat trunchiat: scurte fragmente au apărut, treptat, începând din 1967 până în 1989 (cf. Sanda Cordoş, în Dicţionar analitic de opera literare româneşti, coord. Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007).

Adrian Mureşan

68

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii manifestată invariabil în discursul postbelic al lui Steinhardt, suportă, însă, nuanţe din cele

mai diverse, într-un singur context: atunci când în discuţie intervine aspectul totalitar, poli-tic, în principiu comunist, cu tot ce presupune acesta sub aspect ideologic. În acele situaţii, în maniera paradoxală binecunoscută, criticul sau eseistul cunoscut îndeobşte pentru lipsa de sistem şi de verdict critic, pierdut adesea în asociaţii pe cât de erudite, pe atât de forţate, şi în familiarităţi descurajante pentru actul critic, pare că îşi regăseşte busola şi cadenţa discursu-lui. Sistemul critic, re-ordonator al ideilor culturale şi re-distribuitor al mizelor, devine acum unul întru totul insolit, însă nu mai puţin funcţional: subversiunea, în formele ei culturale binecunoscute: răstălmăcirea, nesupunerea, lectura în răspăr.

Începută discret, după părăsirea spaţiului concentraţionar, în urma graţierii din 1964 a deţinuţilor politici, cariera de oponent al regimului debutează pentru Nicu-Aureliu Steinhardt cu aşa-numitul „deceniu al traducerilor”, dublat în viaţa socială şi personală de umilinţele la care erau supuşi foştii (puţini) deţinuţi reticenţi în a semna un contract, fi e şi minimal, de colaborare cu regimul. De la simplul praf în ochi până la deranjul cauzat de conceperea şi de pericolul circulaţiei Jurnalului fericirii şi a altor texte ale sale şi de relaţiile cu emigraţia românească sau cu „Europa Liberă”, Steinhardt învaţă, adesea pe propria piele, să se apere singur împotriva a ceea ce numeşte el „univers concentraţionar, proces kafkian, joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă”3 şi face cunoscute, ulterior, atât direct, cât şi indirect, o sumă de elemente relevante în ordinea unei gramatici a subversiunii culturale. Katherine Verdry, Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş depun mărturie: după ce, în 1987-1988, „cota” subversivă îi creşte simţitor, iar criticile sale la adresa regimului se înteţesc (într-un consens, de altfel, cu un număr crescând de voci contestatare din sfera culturală), Steinhardt este gata să se solidarizeze cu Doina Cornea, însă prietenii (în special V. Bulat) îl sfătuiesc să fi e mai reţinut, datorită stării sale precare de sănătate. Inima scriitorului cedează în martie 1989, iar la înmormântarea sa, mănăstirea Rohia este pur şi simplu împânzită, asaltată de securişti.

Privind astfel lucrurile, este evidentă imposibilitatea apariţiei Jurnalului fericirii înain-te de căderea comunismului. Spre deosebire de profi lul subversiv al eseisticii lui Steinhardt, Jurnalul fericirii întruneşte nu doar un potenţial subversiv, ci chiar unul al rezistenţei prin cultură, cu alte cuvinte, o naraţiune literară cu valoare de document, de „testament politic”.

Steinhardt se adevereşte, însă, a fi nu doar un maestru al „deversărilor”, ci şi unul al rescrierilor. Deşi depune volumul la editură în 1972, Între viaţă şi cărţi va vedea lumina tiparului abia în 1976, suferind, pe deasupra, şi de multiple intervenţii şi eliminări operate de către cenzură. Acest re-debut a lui Steinhardt a constituit o surpriză pentru cei mai mulţi cititori, nu însă şi pentru cei care îi cunoşteau textele încă din perioada „Revistei Fundaţii-lor Regale”. Formele de revizuire operate de Steinhardt asupra textelor sale de tinereţe care urmau să susţină mixtura de nou şi vechi a volumului din 1976 sunt, după cum vom vedea, următoarele: rezumarea, reformularea, conservarea şi evidenţierea unor pasaje prin elimi-narea altora, extensiunile, precum şi nu mai puţin semnifi cativa introducere sau accentuare a componentei subversive.

Scriind despre L’homme révolté, Steinhardt abordează tema relaţiei camusiene dintre crimă şi risc, distingând, pe urmele scriitorului francez, între mai multe tipuri de crimă. Dis-tincţia (totuşi, riscantă, atâta timp cât crima rămâne tot crimă) se face, crede Steinhardt, între crima care antrenează punerea în joc a libertăţii, alimentată fi ind de sacrifi ciul în nu-mele ideilor profesate (fi e şi pentru o cauză nedreaptă), şi crima poruncită din birou, „la rece şi fără pericol”, decretată de Camus drept „stadiul cel mai de jos al corupţiei spirituale”4.

3 Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ed. îngrijită, studiu introductiv, repere bibliogra-fi ce şi indice de Virgil Bulat; note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş; cu un dosar al memoriei arestate de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom Iaşi, 2008, p. 48.4 Între viaţă şi cărţi, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de George Ardeleanu, repere

Faţă în faţă: Jurnalul fericirii şi Între viaţă şi cărţi...

69

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiSteinhardt se dovedeşte aici, din nou, un analist, un împătimit al nuanţelor, un cercetător

atent al talerelor, al unghiurilor şi al gradelor, capabil şi oricând dispus, la fel ca şi în alte dăţi, a distinge între machiavelisme relative şi machiavelisme absolute. La nivel tehnic, ceea ce operează Steinhardt în acest caz constituie o extensiune, de fapt, a pasajului din Jurnalul fericirii: „deversarea” este urmată de o aprofundare a temei. Sub aspect subversiv, primele aluviuni memorialistice din eseistica steinhardtiană a anilor ’70 încep, totuşi, timid: în cazul nostru, legătura, transparentă în jurnal, dintre crimele comandate din birouri şi autorii aces-tora („toate aparatele tiraniilor calcate pe model mafi otic”)5, rămâne, în eseul din 1976 într-o discretă umbră. Steinhardt lucrează, încă, prin învăluire.

Fragmentele fără probleme ideologice, non-subversive, sunt, în mod fi resc, „deversate” cu mult mai multă uşurinţă, uneori trecând aproape neobservate în economia textelor ese-istice. Astfel se explică de ce în multe dintre articolele lui Steinhardt o bună parte a materi-alului textual este contaminată de aluviunile memorialistice, de fragmente confesive adesea camufl ate îndărătul unor texte ale căror titluri diversioniste par a introduce un alt traseu tematic. Uneori, aceste insule de confesiune ajung să ocupe prim-planul atenţiei receptorului şi să ofere mici delicii subversive.

În textul pe care i-l dedică, Steinhardt nu se opreşte decât la două replici din cunoscuta bucată a lui Brătescu-Voineşti (Călătorului îi şade bine cu drumul):

„ – Mă, Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă. – Mă, Pitache, să mă îngropi, gustă colea…”6.În afara acestui – să recunoaştem, aparent banal – decupaj, textul lui Steinhardt este

alcătuit din : a. O vastă introducere cu referire la Jules Romains, unul dintre autorii de căpătâi ai tâ-

nărului Steinhardt, şi la „voinţa de a face binele”.b. O referire la lumea lui Dickens – acest „Origen al veacului al XIX-lea” – precum şi un

fragment confesiv de aproape o pagină, ambele „deversate” aproape în întregime din Jurna-lul fericirii.

c. O analiză „de câmp”, cuprinzând câteva generalităţi cu privire la psihologia poporului român, dintre care reţinem ideea despre fascinaţia cârciumii şi pe aceea despre căutarea ce-luilalt: „beţia solitară” în această veritabilă „gnosă” a Călătorului… este, ne asigură autorul, de neconceput.

Abia înregistrând toate aceste consideraţii, ajungem la tema de fond a eseului, şi anume la tema existenţialistă a comeseniei, înţelegând cum procedează Steinhardt: nu fără ingenio-zitate, realizând excursuri interesante, însă acordându-le mai întotdeauna titluri sau pretex-te derutante, puse acolo parcă pentru a înşela dinadins vigilenţa cititorului. Hotărât lucru, Steinhardt nu este un autor de citit pe diagonală. Textele sale propun o subversiune, uneori chiar şi o formă de auto-subversiune (a speciei), perpetue. Pentru cititorii grăbiţi, titlurile eseurilor sale ascund mai mereu câte o capcană, fi ind, nu de puţine ori, trădate chiar de că-tre pornirile zburdalnice ale memorialistului şi ale amatorului de asociaţii imprevizibile, de comparaţii imposibile, de revelaţii interzise (Ioan Pintea) sau, pur şi simplu de răstălmăciri (N. Manolescu).

Abordarea rămâne, însă, extrem de interesantă, deoarece eseistul ştie să incite, iar pro-blematica este împinsă, de regulă, în raza de proiecţie mult mai generoasă a eseului cultural: comesenia, concept teologic al existenţialismului creştin, ajunge să relaţioneze cu taifasul sau chermeza, dar şi cu forma occidentală, descendentă din arta teatrală, a happeningului, ca la urmă să-şi găsească un corespondent tocmai în euforia banchetului platonician, unde subiecţii

biobibliografi ce de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 92.5 Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 457.6 Între viaţă şi cărţi, ed. cit., p. 148.

Adrian Mureşan

70

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii „se împărtăşesc din esenţe în chip nematerialnic”. Deşi derutante, traseele culturale propuse

de Steinhardt impresionează prin erudiţie, la fel cum, totodată, dezamăgesc uneori printr-o anumită superfi cialitate a propriului lor ghid, care-şi rezumă, uneori, argumentele pentru opţi-unile mai insolite printr-o simplă enumerare de nume proprii. Steinhardt ajunge până la urmă acolo unde doreşte, însă Brătescu-Voineşti şi ai lui rămân în urmă, iar discuţia capătă alte nu-anţe şi alte direcţii (bunăoară, caracter antropologic, sociologic, etnologic etc.), lăsând adesea netranşată abordarea anterioară. Tangenţa cu specifi citatea literarului constituie, dacă privim lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, un defi cit general al scrierilor lui Steinhardt.

Un alt aspect pe care l-am menţionat deja cu privire la geografi a textelor cuprinse între co-perţile volumului Între viaţă şi cărţi îl constituie simulacrul oferit de titlurile anumitor eseuri: se preferă titluri cu caracter general (titluri – tampon, le-am numi), care conferă aparenţa de recenzie sau de cronică (de pildă, „Albert Camus, Omul revoltat” sau „Jules Romains, Oamenii de bunăvoire”). Scopul primar al unei astfel de întreprinderi nu îl constituie, totuşi, o subversiune a speciilor (textele respective nu sunt nici cronici, nici recenzii), ci păstrarea unei iluzii: sunt repro-duse, în mare parte, titlurile publicate de Steinhardt înainte sau după război, în Revista burgheză sau în Revista Fundaţiilor Regale, deci în perioade anterioare experienţelor reconfi guratoare la nivel existenţial (detenţia politică, convertirea, conceperea Jurnalului fericirii). De obicei astfel de texte debutează, la rândul lor, dincolo de titlu, cu câte o generoasă frază – tampon, de preferin-ţă cât mai lungă, uneori cu un scontat efect soporifi c, solicitată parcă să învăluie, cel puţin pentru o vreme, asemenea calului troian, adevăratele intenţii ale „me-moralistului”.

În cazul comparării textului publicat în Revista burgheză, nr 2/1934, cu versiunea din Între viaţă şi cărţi, se observă că cele două texte nu mai au în comun decât titlul. Acesta din urmă este învestit în continuare cu rolul de a păstra aparenţa ştiinţifi că a bănuitei re-cenzii: „Jules Romains, Les hommes de bonne volonté”. Diferenţa de perspectivă este, însă, totală: după deschiderea oferită de obişnuitele fraze – tampon, sunt infi ltrate patru pagini preluate, aproape fără modifi cări, din aşa-numita „variantă a treia” a Jurnalului fericirii, dactilograma incompletă, descoperită de George Ardeleanu şi cunoscută drept Manuscrisul de la Rohia7. Aluviunea memorialistică este generoasă, iar tematica prilejuieşte intrarea în scenă a unui personaj cu totul nou, nu doar faţă de versiunea 1934 a textului, ci şi în raport cu o întreagă lume interbelică în duhul căreia se formase scriitorul şi pe care a continuat să o idilizeze şi mai abitir odată cu trecerea timpului, căzând pradă unei mitologii paseiste. Este vorba despre personajul colectiv (cum altfel?) reprezentat de „specia sub-umană a şmeche-rilor”. Aversiunea viitorului călugăr este garantată, pe termen lung, la fel cum, în chip iarăşi paradoxal, este satisfăcut şi apetitul subversiv al eseistului, apetit întreţinut, în cazul texte-lor trecute de cenzură, şi de o bizară stare de jubilaţie survenită în urma luptei de uzură cu „epoca suspiciunii şi a turnătorilor”. Atitudinea, evidentă mai ales înspre fi nalurile textelor de eseistică steinhardtiene, nu ar trebui să ne mire prea tare. Steinhardt rămâne, totuşi, con-secvent cu propria teorie:

„Va fi război. Praf şi pulbere (…). Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”8. Iată că aşa-numitei soluţii Churchill – Bukowski, la fel de poetică şi utopică precum sunt şi celelal-te susţinute de imaginaţia livrescă a autorului în primele pagini de „testament politic” ale Jurnalului, Steinhardt îi găseşte, în mod surprinzător, o aplicaţie textualistă. Strict la nivelul textului – acolo se duce lupta de uzură, acolo se afl ă tranşeele.

Deschidem aici o paranteză care ţine mai degrabă de istorie literară, cu privire la origi-nea „deversărilor” luate în discuţie şi de către George Ardeleanu.

7 Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, ediţie îngrijită, compararea variantelor, note, addenda şi indice de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2012.8 Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ed. cit., Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom Iaşi, 2008, p. 46.

Faţă în faţă: Jurnalul fericirii şi Între viaţă şi cărţi...

71

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiNe întrebăm astfel:

a. Dacă abia în 1975 îi este restituit lui Steinhardt textul confi scat (varianta I, pe care urma ulterior să o unifi ce cu cea rescrisă până atunci din memorie), şi

b. Dacă volumul Între viaţă şi cărţi a stat într-adevăr „în carantină” din 1973 până în 1976, când a văzut lumina tiparului, atunci găsim îndreptăţit să ne întrebăm (deşi nu aceasta face aici obiectul cercetării noastre) :

Este, totuşi, Manuscrisul de la Rohia varianta a treia, aceea care le unifi că pe primele două? Cu alte cuvinte: din moment ce pasajul afl at în cauză şi „deversat” este apoape identic cu cel din Manuscrisul de la Rohia, fi ind redactat probabil imediat după prima confi scare, nu este mai degrabă acceptabil să privim dactilograma de la Rohia drept varianta a doua? Această chestiune ar merita pe viitor o investigaţie suplimentară şi amănunţită.

O altă formă de aluvionare memorialistică este de regăsit în eseul - compilaţie „G. Că-linescu, Cartea nunţii”. Întâlnim acelaşi scenariu: titlu de recenzie, cu iz general, neutru, aparenţă de cronicar serios, text „împănat cu citate” (Adrian Marino) şi referinţe care să fure ochiul. Toate acestea, afl ate, însă, în proporţie de 90 % fără legătură cu romanul lui Călinescu. Abia înspre fi nalul textului apare şi morala fabulei, reprezentată aici de un pasaj „deversat” din Jurnalul fericirii şi având în centru său evocarea nostalgică a Pantelimonu-lui natal de dinainte de război, precum şi subiectul prizonier al acestei mitologii „paseiste” (Eugen Negrici) a paradisului pierdut, acea „La belle époque”, care revine adesea în scrisul ultimului Steinhardt.

Cu privire la notele de subsol ale volumelor sale de eseistică, trebuie să menţionăm fap-tul că scriitorul le acordă o atenţie deosebită. Întreprinde acolo diverse paralele, stabileşte fi -liaţii, realizează asociaţii, se adresează cu familiaritate cititorului, astfel încât notele devin cel puţin la fel de interesante ca fi rul central al textului. În unele situaţii, Steinhardt pare că îşi expune mai clar ideile într-o notă de subsol decât într-o pagină de eseu. Într-un text, de pildă, despre Procesul lui Kafka, după ce se risipeşte în consideraţii generale, revine brusc, la tema articolului şi schiţează într-o notă de subsol, o posibilă direcţie kafkiană în proza postbelică românească, începând cu romanul Animale bolnave al lui Nicolae Breban şi până la Lungul drum al prizonieratului, romanul lui Sorin Titel9.

Abstract

ADRIAN MURESAN, Face to face: Journal of Happiness and Between life and books. Memorialistic alluvia in N. Steinhardt’s essayistic: 1973-1976This study depicts the ways and the purposes of N. Steinhardt while trying to fool censorship in the mid-70s, by inserting short excerpts of the Journal of Happiness - a book that was banned and confi scated by the Security - in his fi rst volume of essays, Between life and books, published after his release from prison. The most interesting aspect of this textual contamination is the subversive component, that the author will pursue and intensify in his next volumes of essays, until his death in 1989.

KEYWORDS: N. Steinhardt, subversion, memoirs, essayistic, resistance through culture.

9 Între viaţă şi cărţi, ed. cit., p. 378.

72

Studii

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Lucian Blaga: memorialist al Primului

Război Mondial şi al evenimentelor

premergătoare Marii Uniri

MIHAI-OCTAVIAN GROZA

Lucian Blaga1 (1895-1961), cunoscut publicului larg prin calitatea sa de poet, dramaturg, fi losof, traducător, prin volumul Hronicul şi cântecul vârstelor, publicat postum în anul

19652, se impune şi ca memorialist. Studiat în gimnaziu, apoi în primele clase de liceu, Hroni-cul şi cântecul vârstelor rămâne pentru foarte multe persoane o simplă lucrare de literatură, întâlnită în bibliografi ile şcolare obligatorii, însă în momentul în care această lucrare ajunge în mâna unui istoric, aceasta devine o veritabilă sursă pentru surprinderea diverselor expe-rienţe, idei şi concepţii social-politice ale autorului, genul memorialistic având până în zilele noastre valoare de mărturie document3. Pornind de la această afi rmaţie constatativă vom încerca, pe parcursul demersului nostru, să surprindem experienţa trăită de tânărul Lucian Blaga în timpul Primului Război Mondial şi al evenimentelor premergătoare Marii Uniri, precum şi modul în care acestea şi-au pus amprenta asupra viitoarei sale deveniri.

Studierea textelor memorialistice relative la Primul Război Mondial, la participarea Ro-mâniei şi a teritoriilor locuite de români la acest confl ict, la Marea Unire, reprezintă o ten-tativă „[…] de a reconstitui memoria colectivă” referitoare la un eveniment cu impact major

1 Filosof, poet, dramaturg, traducător, diplomat, om politic, membru al Academiei Române, profesor al Universită-ţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, fondator al revistei Saeculum, propus în anul 1956, în străinătate, pentru Premiul Nobel (a se vedea: LUCIAN BLAGA, Trilogia cunoaşterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, pp. 5-6).2 Hronicul şi cântecul vârstelor a fost început de Lucian Blaga la 10 noiembrie 1945 şi a fost încheiat în primăvara anului 1946, făcând referire la perioada cuprinsă între anii 1895-1920. Fragmente din această lucrare au apărut postum în diferite periodice ale vremii, prima ediţie completă apărând în anul 1965, sub îngrijirea lui George Ivaşcu (la Editura Tineretului din Bucureşti), fi ind reeditată în anul 1974 (la Editura Eminescu din Bucureşti) şi în anul 2012, sub îngrijirea fi icei poetului, Dorli Blaga (la Editura Humanitas din Bucureşti). De-a lungul timpului lucrarea a fost tradusă şi în limba germană şi maghiară (a se vedea: LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, p. 7).3 NICOLAE BOCŞAN, ,,Memorialişti români din Banat despre Marele Război. Motivaţia redactării scrierilor”, în volu-mul Primul Război Mondial. Perspectivă istorică şi istoriografi că, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojoca-ru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015, p. 42.

Lucian Blaga: memorialist al Primului Război Mondial ...

73

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiasupra societăţii româneşti4. Cu toate că bibliografi a dedicată acestor evenimente cuprinde

un număr impresionant de titluri (atât lucrări generale, cât şi lucrări speciale), apărute chiar în timpul confl ictului, dar mai ales după fi nalizarea acestuia, aceasta se axează mai mult pe o istorie militară, politico-diplomatică şi economico-socială şi mai puţin pe o istorie culturală a războiului, a reprezentărilor, sentimentelor, emoţiilor celor care au trăit perioada respectivă, indivizi simpli, umili, care au umplut tranşeele sau au rămas în spatele frontului5, acest ultim aspect urmând să facă obiectul prezentului studiu, prin analizarea memoriilor semnate de Lucian Blaga6.

În vara anului 1914, proaspăt absolvent al Liceului ,,Andrei Şaguna” din Braşov, după promovarea ,,examenului de maturitate”, tânărul Lucian Blaga se întorcea acasă, cu gân-dul de a urma studiile fi losofi ce ale Universităţii din Jena, plin de vise, de speranţe care, în curând, se vor nărui. Călătorind spre Sebeş, stăpânit de euforia eliberării de normele şi regulamentele şcolare, primul semn al viitoarei catastrofe a fost primit în gara din Vinţu de Jos: „[…] La Vinţu de Jos urma să schimb trenul spre Sebeş-Alba. În clipa dintre două linii, când îmi mutam calabalâcul dintr-un tren într-altul, se răspândi în gară vestea că Franz Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost asasinat. Urcai în tren, luând cu mine şi această veste. Spoream cu ea zăpuşeala. Se produse un moment de stupoare. M-am oprit şi eu puţin, ca să cuprind cu gândul toată situaţia. Apoi am zis către vecinul meu de ban-că: «Asta înseamnă război». Şi ca o gheară de pasăre o îndoială îmi cuprinse inima: voi mai pleca în toamnă la Jena, precum îmi făcusem planul?”7. Vestea asasinatului, iminenţa declanşării unui confl ict agita atât pe locuitorii oraşului (care se adunau „în grupuri, pe la colţurile străzilor”), cât şi membrii familiei Blaga, în special pe tânărul avocat Lionel Blaga care, în caz de război, ar fi urmat să fi e mobilizat8. Curând, liniştea dinaintea furtunii s-a aş-ternut asupra oraşului, Lucian Blaga mărturisind că „[…] în primele două săptămâni ale lui iulie, presa, spiritele, opinia publică nu părea atât de agitată ca să întărească în vreun chip teama că ne-am găsi în ajunul unui cataclism. Dimpotrivă, aveam mai curând impresia că totul mergea spre domolire. Şi viaţa mergea înainte ca şi cum pe pământ nimic n-ar mai fi fost cu putinţă”9.

Pentru a uita de îngrijorarea provocată de posibilitatea izbucnirii unui confl ict, tânărul Lucian Blaga s-a apropiat de nou-înfi inţata trupă de teatru din Sebeş, condusă de Nicolae Bă-ilă, subvenţionată dintr-un fond special al ASTRA, acesta constituind primul contact direct cu lumea teatrului, care îi va fi folositor în proiectarea viitoarelor drame10.

În această aparentă stare de acalmie, la sfârşitul lunii iulie 1914 a venit vestea izbucnirii confl ictului şi a mobilizării generale11. După declaraţiile de război, „schimbate ca nişte sinis-tre saluturi între popoare”12, războiul şi-a făcut simţită prezenţa şi în familia Blaga, fraţii mai mari ai poetului, Lionel şi Longin, ambii sublocotenenţi în rezervă, fi ind nevoiţi să îşi

4 Ibidem, „Memoria bănăţeană a Marelui Război şi a Unirii cu România”, în volumul Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, I, Cluj-Napoca, Presa Uni-versitară Clujeană, 2012, p. 31.5 TOADER NICOARĂ, Clio în orizontul mileniului trei, volum II, Noi explorări în istoriografi a contemporană, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2009, pp. 141-154; MIHAI-OCTAVIAN GROZA, „Pagini din ,,memorialistica măruntă” a Primu-lui Război Mondial. Însemnările lui Radu Mărgean”, în ASTRA Salvensis, an II, număr 3, 2014, p. 88.6 Mai precis, capitolele 28-43 din Hronicul şi cântecul vârstelor.7 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, p. 155.8 Ibidem.9 Ibidem.10 DOINA MOLDA, Lucian Blaga şi teatrul. Insurgentul. Memorii, publicistică, eseuri, Bucureşti, Editura Anima, 1999, pp. 28-29.11 SORIN MITU, RUDOLF GRÄF, Geschichte der Neuzeit. Europa und die Vereinigten Staaten von Amerika. Innenpoli-tik, Internationale Konfl ikte und Beziehungen, Klausenburg, International Book Access, 2009, pp. 255-256.12 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, p. 158.

Mihai-Octavian Groza

74

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii abandoneze familia şi să plece pe front (Lionel pe frontul din Galiţia şi Longin pe frontul din

Bosnia)13. Momentul mobilizării celor doi fraţi mai mari, în special a lui Longin, a trezit în tânărul Lucian Blaga un intens sentiment patriotic, ilustrat prin mustrarea fratelui mai mare, venit tocmai din România, unde activa ca funcţionar al unei fabrici din Bucureşti, pentru a răspunde apelului lansat de împărat: „[…] pâlpâia în mine nu ştiu ce poftă să-l iau la bătăi, că a fost atât de imprudent să dea urmare ordinului de chemare. «Să fi rămas mai bine dincolo! Să te fi înrolat în armata română! Dacă ţi-e scris să cazi, am şti cel puţin pentru ce!». Îl muştruluiam că nu ştia bietul de unde să se adune. Ne cădea în curte ca un neghiob, încredinţat că e vorba de simple demonstraţii şi că nu se va ajunge la război”14. Din aceleaşi convingeri şi pentru a se asigura că fratele său Liciniu, afl at în momentul respectiv tot în Ro-mânia, la Constanţa, nu va face aceeaşi greşeală, Lucian Blaga i-a telegrafi at „să nu alunece şi el pe calea ordinelor chesaro-crăieşti”15.

În această atmosferă sumbră, de deznădejde şi incertitudine, gândul lui Lucian Blaga zbura la fraţii de peste Carpaţi, născându-se întrebarea logică: „Ce va face România?”, în con-diţiile în care aceasta semnase încă din anul 1883 un tratat secret de aderare la Tripla Alian-ţă16, un început de răspuns venind în momentul în care „[…] factorii, în cari s-a întruchipat pentru o clipă însuşi destinul, au hotărât ca românii să nu intre în război alături de Austro-Ungaria. Era această hotărâre pentru noi, ardelenii, cari o aşteptam cu aprigă încordare, un indiciu precis: că România îşi caută mai presus de orice contingenţe drumul intereselor sale, cari, în acelaşi timp, erau şi ale tuturor românilor, de pretutindeni”17.

Aşa cum afi rmam în rândurile de mai sus, după promovarea examenului de bacalaureat, Lucian Blaga plănuia să se înscrie la Universitatea din Jena, izbucnirea războiului zădărni-cind aceste planuri de continuare a studiilor. Îngrijorarea şi aşteptarea evoluţiilor viitoare au trezit în tânărul Blaga un puternic instinct de conservare, acesta fi ind convins că ar putea să înfl orească „cu folos mai înalt în viaţă”, ceea ce îl determină să se închidă într-un univers propriu, dedicându-se lecturii, fi losofi ei şi scrisului: „[…] În singurătatea de-acasă încercam să mă realcătuiesc şi mă închinai scrisului. Am umplut, în câteva zile, cu însemnările mele, un caiet întreg. Îmi puneam în funcţie metoda «evadării fără de paşi», cum o numeam, care de atâtea ori de aici înainte avea să mă scoată din impasuri. Făceam note în vederea unor studii de teoria cunoaşterii […] M-am retras în desişurile mele lăuntrice. În oraş nu mai ieşeam aproape deloc. Îmi era tot mai greu să suport genul uman. Acest gen uman care a fost în stare să înceapă un război atât de incredibil pentru motive atât de stupide! Şi tocmai în clipa când din omoplaţii adolescenţei mele trebuiau să crească secretele aripi ale juneţei triumfătoare”18.

Întors acasă, pentru recuperare, după ce fusese victima unei tentative de otrăvire din partea unui ţăran rutean, Lionel Blaga şi-a sfătuit fratele mai mic, pentru a evita o viitoare în-corporare, să se înscrie la cursurile Academiei Teologice din Sibiu, dialogul dintre cei doi fraţi fi ind redat fi del în cuprinsul hronicului: „Ce-o să te faci? Războiul va dura. Vei fi în curând recrutat şi tu. Singura salvare ar fi să te înscrii la teologie la Sibiu. Numai acolo mai gă-seşti un scut! Povaţa mi se păru oportună, dar şi uşuratică. Oportună, fi indcă mă îndruma pe-o linie la care şi eu mă gândeam uneori ruşinat, uşuratică fi indcă mă scotea din toate frumoasele mele proiecte de studenţie. Vezi tu, zic, sfatul tău vine dintr-un gând bun, fără 13 ION BĂLU, Viaţa lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Libra, 1995, p. 114.14 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, p. 158.15 Ibidem.16 MIHAI BĂRBULESCU, DENNIS DELETANT, KEITH HITCHINS, ŞERBAN PAPACOSTEA, POMPILIU TEODOR, Istoria României, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Corint, 2006, p. 340; KEITH HITCHINS, România 1866-1947, traducere din engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, pp. 159-161.17 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 158-159.18 Ibidem, pp. 161-162.


75

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiiîndoială. Îmi porţi grija, cum mi-o port şi eu, că nu mai am nopţi de odihnă. Numai când

totul ar putea să devină şi o chestie de conştiinţă! Ştii prea bine cât de profund îmi displace teologia! Dar nimenea nu te sileşte să te călugăreşti, nici să devii preot, îmi răspunde Lio-nel, să scapi de meliţa războiului, despre asta-i vorba! Sau ai făcut oase ca să ţi le împrăştii pentru împăratu’ prin Galiţia?”19.

Sfaturile primite din partea fratelui mai mare vor avea un puternic ecou asupra tânăru-lui Lucian Blaga care a hotărât, pentru moment, să renunţe la planurile sale şi să se înscrie la cursurile Academiei Teologice din Sibiu20. Înscris la această prestigioasă instituţie de învă-ţământ, deşi profesorii îl „agreau”, acesta s-a simţit îngrădit de obligativitatea participării la slujbele bisericeşti care „făceau nod în cugetul meu”, motiv pentru care a cerut un concediu pentru „culesul viilor, cu toate că nu eram podgorean”, prelungit pe întreg parcursul anului şcolar21. În răstimpul petrecut la Sibiu, Lucian Blaga s-a apropiat mult de verişoara sa, Vetu-ria Triteanu (născută Mureşan), căsătorită cu asesorul consistorial Lazăr Triteanu (de care va divorţa în anul 1920, recăsătorindu-se cu poetul Octavian Goga)22, care se manifesta faţă de tânărul student „într-un chip feminin şi matern în acelaşi timp”, preocupată să îşi aducă aportul la formarea acestuia, compania sa făcându-l să uite de monotonia zilelor petrecute la seminar23.

Întors la Sebeş, pentru „culesul viilor”, Lucian Blaga s-a dedicat lecturii şi scrisului, din această perioadă datând o serie de scrieri fi losofi ce despre conceptele de „materie” şi ,,ener-gie” în economia inteligenţei umane, lucrări expediate, pentru a evita cenzura, prin Veturia Triteanu, care obţinuse un paşaport pentru un drum la Bucureşti, redacţiei revistei Convor-biri literare. Paralel, a început şi colaborarea cu redacţia ziarului Românul, în paginile căruia Lucian Blaga apare cu o serie de cugetări şi note care „[…] din păcate apăreau copleşite, până la nerecunoaştere, de paraziţii tiparului”24.

Pe măsură ce confl ictul militar se prelungea, Lucian Blaga s-a văzut nevoit în toamna anului 1915 să se înscrie din nou la teologie şi să îşi susţină examenele restante din anul I. După promovarea examenelor şi intrarea în anul al II-lea la seminar s-a întors la Sebeş, pu-nând între persoana sa şi teologie „o tablă de azbest izolator”25. Problema posibilităţii intrării României în război împotriva Austro-Ungariei şi a întregirii naţiei pune stăpânire în această perioadă pe gândirea tânărului Lucian Blaga, care mărturisea că: „[…] Întregirea naţiunii în hotarele sale politice fi reşti era o promisiune ce încă din copilărie mi-o făceau frunza arini-lor, murmurul apelor şi bătaia profetică a aripilor din văzduh. În aerul acestei promisiuni am crescut […] De câte ori n-am disperat că micul stat român, spre care inimile noastre se întorceau ca un imens lan de fl oarea-soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta. Câteodată mi se părea chiar că «Ţara» s-a împotmolit în pragul destinului ei. Doi ani şi-au picurat clipele în cupa nerăbdării şi hotarul din vârful munţilor nu se punea în mişcare să vină asupra noastră, să se desfacă un moment şi-apoi să se-nchidă iarăşi îmbrăţişându-ne”26.

În vara anului 1916, în condiţiile în care Lionel Blaga a trebuit să se prezinte la Viena, în faţa unei comisii medicale, care urma să decidă dacă acesta mai era apt pentru serviciul

19 Ibidem, pp. 164-165.20 RADU CĂRPINIŞIANU, Contribuţii la exegeza blagiană. Lucian Blaga – ,,Cântecul Vârstelor”, Alba-Iulia, Editura Altip, 2007, p. 207.21 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 165-166.22 MIHAI-OCTAVIAN GROZA, ,,Galeria sebeşenilor uitaţi: Veturia Goga (1883-1979)”, în Sebeşul Povestit, an II, număr 3, 2014, pp. 38-41.23 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 166-167.24 Ibidem, pp. 169-170.25 Ibidem, p. 176.26 Ibidem, p. 178.


76

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii militar, Lucian l-a însoţit pe acesta, fascinaţia locurilor şi a oamenilor întâlniţi fi ind atent

consemnate: „[…] Cu stângăcii de provincial, căutai să mă descurc la un nod de străzi. Cir-culaţia era haotică pentru ureche şi haotică pentru ochiul nedeprins. Am luat-o pe aleea ce alcătuia un cerc interior de-a lungul Ringului. Nimeream astfel calea pietonilor. Priveam în dreapta şi priveam în stânga. Şi mergeam fără de vreo ţintă precisă. Îmi era cu nepu-tinţă să nu întorc capul după vienezele cari, toate, fără deosebire, puneau în mersul lor o vioiciune zvâcnitoare ce contrasta cu mersul ţeapăn duminical al fetelor din Ardeal. Şi pe urmă erau toate blonde, blonde, parcă ar fi dorit ca martor al vieţii lor numai soarele. Am ajuns în faţa parlamentului de-o înfăţişare cu amintiri greceşti, întrezării prin frunzele unor copaci profi lul unei uriaşe clădiri de stil eclectic: primăria. Apoi m-am pomenit în faţa Burgtheaterului”27. După patru săptămâni de aşteptare, Lionel Blaga a primit verdictul fi nal, fi ind lăsat din nou la vatră, cei doi fraţi luând drumul Ardealului, unde şi-au reluat activita-tea: Lionel ca avocat, iar Lucian ca ajutor al acestuia28.

Vestea mult aşteptată a intrării României în război îl găseşte pe Lucian Blaga în cabi-netul fratelui său, euforia momentului fi ind repede înlocuită cu un profund sentiment de insecuritate, datorită arestării, evacuării şi deportării unui număr de intelectuali din oraş29. Sfătuit de fratele său mai mare, Lucian Blaga a solicitat o autorizaţie poliţiei locale pentru a pleca la Viena pentru a se înscrie la universitate, autorizaţie pe care a primit-o, în aceeaşi zi luând drumul Vienei30. În capitala Austriei a primit şi tulburătoarea veste a înfrângerii ofen-sivei româneşti din Transilvania şi a dezastrului de pe frontul dunărean, tristeţea şi deznă-dejdea fi ind consemnate într-o notă tragică: „[…] Într-o zi apoi s-a anunţat că pătrunderea românească în Transilvania s-a curmat. Presa vieneză îşi exprimă speranţa că de-aci înco-lo nu se va mai ceda nici un metru de pământ. Se pregătea ceva. O după-amiază întreagă am umblat pe străzile Vienei aiurit şi răvăşit de ştirile ce soseau. Încălzisem tot timpul, până la incandescenţă, gândul că intrarea României în război va duce foarte repede la un deznodământ şi că era cu neputinţă ca Puterile Centrale să mai reziste… Şi acum gândul sfârâia sub o cascadă rece: în Transilvania, românii nu mai înaintau, iar în sud treburile mergeau anapoda”31.

Pentru a uita de veştile triste primite din Transilvania (printre care şi aceea a reîncorpo-rării lui Lionel), Lucian s-a cufundat în studiu în sălile de lectură ale bibliotecii Universităţii din Viena şi în plimbări32. În ambianţa bibliotecii universitare vieneze, tânărul Lucian Blaga a reîntâlnit-o pe Cornelia Brediceanu, dragostea ascunsă din perioada petrecută la liceul din Braşov, pe atunci studentă la medicină, între cei doi născându-se o frumoasă poveste de iu-bire, peste numai câţiva ani aceasta având să-i devină soţie33.

La începutul lunii noiembrie 1916, o scrisoare primită din partea lui Lionel Blaga, prin care Lucian era anunţat de faptul că începuse perioada de înscriere la Academia Teologică, care se mutase la Oradea, l-a obligat să părăsească Viena şi pe Cornelia pentru a se putea pre-zenta la înscriere, studiile teologice constituind o pavăză sigură împotriva înrolării acestuia în armată34. De pe urma şederii sale la Oradea a rămas o tristă consemnare asupra situaţiei social-politice a Transilvaniei: „[…] Din cale afară apăsătoare era la Oradea atmosfera, sub

27 Ibidem, pp. 179-180.28 Ibidem, pp. 183-184.29 Pentru mai multe detalii a se vedea: SEBASTIAN STANCA, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pen-tru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015.30 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 185-186.31 Ibidem, p. 189.32 Ibidem, pp. 191-192.33 Ibidem, pp. 194-195.34 Ibidem, pp. 199-200.


77

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studiialt raport şi anume politic. Intelectualii români refugiaţi aci, din diferite regiuni ale Tran-

silvaniei şi îndeosebi de la Sibiu, erau ţinuţi sub observaţie la fi ece pas”35.În iarna aceluiaşi an Lucian Blaga va petrece, din nou, trei săptămâni în capitala Austriei,

răstimp în care are ocazia să observe efectele distrugătoare ale războiului pentru populaţia civi-lă, supusă numeroaselor împrumuturi de război şi rechiziţii: „[…] Spectrul foametei umbla pe coturni înalţi prin capitala împărăţiei. Doar la aceste restaurante mărginaşe, cu grădini ce se pierdeau în pădure, se mai găseau uneori materii prime ce nu-şi dezminţeau numele substanţi-ale. În oraş s-a statornicit de-a binelea imperiul surogatelor. Dar şi la periferiile cu gospodării aproape rustice lipsa era mare. Pe aici fi rmele caselor şi întreprinderilor te întâmpinau ca o promisiune de necrezut. Câte-o lăptărie gigantică, cu fi rma Molkerei, etalată în litere smân-tânoase deasupra unei intrări, te amăgea să auzi prin grajduri gâlgâind laptele în vedrele de metal, dar, dacă intrai, nu puteai să obţii măcar un strop de leac pe vârf de geană”36.

Întors la Sebeş, Lucian Blaga s-a dedicat lecturii, scrisului şi fi losofi ei, precum şi pregăti-rii examenului de licenţă la Academia Teologică, examen susţinut în vara anului 1917. Proas-păt absolvent, acesta a luat drumul Vienei, decis să urmeze cursurile Facultăţii de Filosofi e ale universităţii din capitala Austriei, din două motive: pe de-o parte, Viena reprezenta, în acel moment, singurul mare oraş european în care românii transilvăneni puteau ajunge cu destul de multă uşurinţă, iar pe de altă parte, aici se afl a femeia iubită, Cornelia Brediceanu37.

Ajuns în capitala Austriei, tânărul Lucian Blaga a intrat din nou, spre deosebire de situa-ţia din oraşul natal, unde războiul „nu se abătuse”38, în contact cu lipsurile de tot felul, starea precară, calitatea alimentelor fi ind surprinsă de acesta şi în hronic: „[…] În capitala Austriei starea alimentară se redusese aproape în întregime la emiterea extrem de bine organizată a cartelelor fără acoperire. Ne sleia al patrulea an de război de uzură. Pâine nu mai văzu-sem de săptămâni. La Mensa Academica din spatele universităţii, unde luam dejunul, ni se ofereau exclusiv surogate şi apoi surogate de surogate […] Odată, pe la amiază, în timp ce stam cufundat în lectură, simt pe neaşteptate o mână pe umărul meu. Era Dede Roşca, singurul student român din Transilvania, în afară de mine, la Facultatea de Filosofi e de la Viena, în acei ani de război. Îmi comunică în şoaptă un secret ce trecea din om în om: la Mensa Academica ne aşteaptă o surpriză cum de mult nu mai avuseserăm: macaroane! […] Ne-am aplecat cu incredibilă poftă asupra făinoaselor tubulare din blid. Macaroanele erau gustoase, cu toate că aveau un uşor iz de piatră de moară”39.

Sfârşitul războiului l-a găsit pe Lucian Blaga, lucrând la elaborarea tezei de doctorat, tot în capitala Austriei, oraş în care în curând, pe fondul prăbuşirii monarhiei austro-ungare, româ-nii vor avea un cuvânt greu de spus în asigurarea ordinii şi liniştii publice prin Senatul Militar Român Central al Ofi ţerilor şi Soldaţilor, condus de Iuliu Maniu şi de generalul Ioan Boeriu40. Tumultul provocat de destrămarea regimului politic austro-ungar, de prăbuşirea fronturilor, de întoarcerea soldaţilor acasă, precum şi de avansul anumitor curente socialiste sunt plastic surprinse de Lucian Blaga, care preciza următoarele: „[…] Cursurile universitare începuseră

35 Ibidem, p. 202.36 Ibidem, pp. 204-205.37 ION BĂLU, Viaţa lui Lucian Blaga, p. 168.38 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, p. 207.39 Ibidem, pp. 214-215.40 A se vedea: MIHAI-OCTAVIAN GROZA, Senatul Militar Român Central al Ofi ţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 oc-tombrie-27 noiembrie 1918), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015; Idem, „Pagini din activitatea Senatului Militar Român Central al Ofi ţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Consemnări despre trecut. Societate şi imagine de-a lungul timpului, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015, pp. 199-208; Idem ,,Drumul spre Alba-Iulia trece prin Viena. Ac-tivitatea Senatului Militar Român Central al Ofi ţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, X, coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, „Vasile Goldiş” University Press, 2015, pp. 163-179.


78

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii într-o atmosferă de generală nervozitate […] Bulgaria se prăbuşise. În împărăţia austro-

ungară şi în Germania simptomele de dezagregare se înmulţeau de la o zi la alta. Mânjite de sânge, simbolurile imperiale se năruiau. Studenţii care luptaseră ani de zile pe fronturi se întorceau la vetrele lor. Pe gangurile universităţii tot mai multe feţe combative brăzdate de experienţa războiului. Sub colonade se vocifera. Alma Mater se înnegrea de funinginea decli-nului. În biblioteca universităţii, unde îmi adunam material în vederea lucrării de doctorat, numai ce vedeai, potrivnic oricărei pravili de bună rânduială, ridicându-se câte un tânăr ca să ţină vreun incendiar discurs. Rumoarea străzii străbătea prin toate zidurile. Manifestaţi-ile se înteţeau. Foi volante, vestind revoluţia, se amestecau cu frunzele toamnei. De-un roşu înfl ăcărat erau şi manifestele şi frunzele. Masele de la periferie apăreau ca pompate de-un punct de absorbţie din centru […] Din depărtările Ringului pătrundea până la noi zvonul surd al plebei în mişcare. Nimeni nu mai stăvilea tumultul. Se anunţau vremuri haotice”41.

Într-un oraş în care însemnele imperiale se năruiau, afl at în pragul războiului civil, unde revoltele, crimele, jafurile şi nelegiurile de tot felul erau la ordinea zilei, unde poliţia închidea ochii la aceste manifestări, atunci când nu le organiza chiar ea, Lucian Blaga a hotărât, împre-ună cu prietenul său D. D. Roşca, să se întoarcă în Transilvania, în seara zilei de 30 octombrie cei doi pornind spre casă. Ofi ciile feroviare fi ind blocate, cei doi au fost nevoiţi să călătorească cu un tren militar ce transporta soldaţii spre Ungaria, atmosfera creată de aceştia fi ind una caracteristică unor oameni abrutizaţi, puternic afectaţi de tot ceea ce a însemnat violenta situaţie de luptă:42 „[…] După vreo câteva minute trenul fu luat cu asalt de soldaţii sosiţi în clipa aceea de pe frontul de sud, echipaţi cu toate ale lor. Se auzeau strigăte în toate graiuri-le împărăţiei. Se auzeau mai ales chiote ungureşti: «Trăiască republica maghiară!». Ecou-rile foamei de libertate, cu accente de pustă, se multiplicau trecând dintr-un vagon în altul. Trenul se urni în cele din urmă, opintindu-se sub povara unui fragment de front prăbuşit […] Soldaţii se trezeau din greul sforăit al nopţii şi reintrau cu încetul în rolul lor de prota-gonişti ai libertăţii. Împuşcau pe ferestre, aşa din joacă, spre ţinte la întâmplare, în văzduh sau pe câmp. Prin staţii ochiul surprindea, din goana trenului, magazii devastate”43. Ajunşi în Budapesta cei doi s-au îmbarcat în alt tren ce pleca spre Braşov, prin Arad, de data aceasta având de-a face cu soldaţii transilvăneni şi bănăţeni care, la rândul lor, nu s-au lăsat mai pre-jos decât camarazii maghiari: „[…] În vagon ne sufocam în înghesuiala ce nu voia să cedeze. Soldaţii, fi xaţi locului, urinau pe ferestre, făcând glume de domeniul balisticii”44.

Ajuns la Sebeş, în dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1918, deşi pe parcursul călătoriei făcuse cunoştiinţă cu primele semne ale viitoarei prăbuşirii a monarhiei austro-ungare, Lucian Blaga mărturisea că micul burg transilvănean „stăruia paradoxal în liniştea ei de alaltăieri”, jandar-mii care afi şau un aer calm încă „îşi mai purtau penele de cocoş pe străzile orăşelului”, saşii fi ind singurii care „arborau feţe pământii şi consternante”45. În dimineaţa zilei următoare, par-că la un semn, totul dispăruse: „[…] Toţi jandarmii unguri, deghizaţi în popi valahi, în ţărani cu iţari şi în ciobani cu cojoace, au părăsit, prin îngustimea dintre două ceasuri foarte negre, oraşul, iar un slujbaş de la primărie a fost împuşcat de necunoscuţi, după ce fusese lamentabil târât din aşternut până în piaţă”46. Era semnalul eliberării, al izbucnirii revoluţiei care a adus înfi inţarea consiliilor şi gărzilor naţional române, noile organe ale puterii româneşti. În aceeaşi zi, o delegaţie a primăriei din localitate s-a prezentat la casa familiei Blaga, solicitându-i avoca-tului Lionel Blaga să accepte postul de primar al oraşului „până la aşezarea vremii”47.

41 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 230-232.42 STÉPHANE AUDOIN-ROUZEAU, ANNETTE BECKER, Războiul redescoperit (1914-1918), ediţie îngrijită şi prefaţată de Florin Ţurcanu, Bucureşti, Editura Corint, 2014, p. 59.43 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 233-234.44 Ibidem, p. 235.45 Ibidem.46 Ibidem, p. 236.47 Ibidem; a se vedea şi: ZENOVIE CÂRLUGEA, Lucian Blaga. Studii. Articole. Comunicări. Evocări. Interviuri. Comen-


79

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

StudiiMomentul izbucnirii revoluţiei, în faza sa populară, cu accente violente, este amplu de-

scris de Lucian Blaga care, relativ la violenţa populaţiei româneşti din localităţile limitrofe Sebeşului, menţiona următoarele: „[…] În după-amiaza înfrigurată de 3 noiembrie, popu-laţia românească din Sebeş-Alba, adunată în preajma bisericii de lângă râu, s-a pornit în marş masiv spre centrul oraşului, spre piaţa mare, având în frunte o seamă de soldaţi sosiţi în cursul dimineţii de pe front şi pe cei câţiva intelectuali localnici […] O ameninţare grea se ridica îndeosebi din satele dimprejur, că vor veni cu lovire şi năvală asupra oraşului […] Văzând toate acestea, populaţia a prins patimă de jaf. Şi s-au pomenit oamenii a veni cu ca-rele, ca la zi de iarmaroc şi molipsindu-se unul de la altul fără împotrivire, au încărcat tot ce era de încărcat prin pivniţi, au pustiit cârciuma […] Şi cât a ţinut domnia beznei, oameni de omenie s-au pomenit a jefui ca într-un vis pe care-n zori ţi-e ruşine să ţi-l spui”48.

În scurt timp „ordinea a fost restabilită”49, noile autorităţi româneşti intrându-şi în drepturi, procedându-se „numai decât la unele măsuri pentru prevenirea dezordinelor ce se anunţau”50, precum şi pentru pregătirea populaţiei în vederea participării la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918.

Alături de fratele său, primarul Lionel Blaga, delegat ofi cial şi lider al delegaţiei sebeşe-nilor la adunarea de la Alba-Iulia, Lucian Blaga a participat şi el la acest măreţ eveniment, căruia, alături de sentimentul amar al imposibilităţii participării la şedinţa delegaţiilor ofi ci-ali, îi dedică un fragment consistent: „[…] În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia […] Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale […] La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat c-o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afl a de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut […] În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem» temeiurile unui alt Timp, cu toate că n-am făcut decât să «participăm», tăcuţi şi insignifi anţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera ei, ne comunica o conştiinţă istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea spre cimitirul unde, lângă biserică, Tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea desigur până la el şi-i cutremura oasele. «Ah, dacă ar şti Tata, ce s-a întâmplat», zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir […] În sat era întuneric şi linişte. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloaţă!» (acest dodoloţ era în Lancrăm cuvântul curent pentru rotund)”51.

Ultimele consemnări relative la perioada cercetată sunt dedicate momentului intrării trupelor române în Sebeş şi valului de entuziasm provocat de aceasta, precum şi renunţării primarului Lionel Blaga la ofi ciul său: „[…] În cele din urmă, într-o seară de decembrie, tru-

tarii critice, Târgu-Jiu, Editura ,,Măiastra”, 2006, p. 80.48 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 236-238.49 Ibidem, p. 238.50 Ibidem, p. 237; pentru mai multe detalii a se vedea: MIHAI-OCTAVIAN GROZA, „Sebeşul şi Marea Unire. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş (3 noiembrie 1918-13 februarie 1919)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 126-155; Idem, „Activitatea Consi-liului Naţional Român din Sebeş şi contribuţia sebeşenilor la Marea Unire (noiembrie 1918-februarie 1919)”, în volu-mul Sebeş, timp regăsit. Lucrările Conferinţei „100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Contribuţia sebeşenilor la război şi Marea Unire”, coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2015, pp. 139-174.51 LUCIAN BLAGA, Hronicul şi cântecul vârstelor, pp. 239-240.


80

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Studii pele mult aşteptate şi-au făcut intrarea în sufl etul cetăţii. Entuziasmul şi bucuria populaţiei

s-au manifestat într-o horă uriaşă, ce-şi spărgea cercul, încolăcindu-se în spirală, după modelul nebuloaselor cereşti, ce încearcă o nouă închegare şi un nou echilibru. Scurt timp după intrarea trupelor româneşti, moment destinat să încheie starea nesigură de tranziţie şi să marcheze încadrarea efectivă a poporului în statul mărit al României, fratele meu, care se însărcinase doar să supravegheze cetatea în faza de incertitudine, a renunţat la primărie, reluându-şi activitatea de liber-profesionist”52.

Odată cu fi nalizarea Primului Război Mondial şi instaurarea păcii, Lucian Blaga s-a în-tors la Viena, unde şi-a reluat studiile de fi losofi e şi biologie, în anul 1919 a debutat cu Poe-mele luminii şi Pietre pentru templul meu (o culegere de aforisme şi însemnări), iar în anul 1920 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Kultur und Erkenntnis, după care, în acelaşi an, s-a căsătorit cu Cornelia Brediceanu cu care s-a stabilit la Cluj53, cu aceasta începând un alt episod din viaţa marelui poet-fi losof.

Concluzionând putem afi rma că volumul memorialistic Hronicul şi cântecul vârstelor constituie o adevărată sursă documentară referitoare la propria experienţă a autorului, pre-cum şi a familiei acestuia, ce merită, fără doar şi poate, o reevaluare din partea istoricilor interesaţi de istoria participării românilor la Primul Război Mondial şi la evenimentele pre-mergătoare Marii Uniri, cu atât mai mult cu cât în această perioadă comemorăm centenarul războiului. Subscriind la ideea promovată de regretatul istoric bănăţean Valeriu Leu, care atrăgea atenţia asupra faptului că „[…] şi acum, ca şi în alte împrejurări ale timpului istoric românesc, începuturile unei istoriografi i trebuie căutate în memorialistică” 54, conchidem prin a afi rma că exploatarea memorialisticii relative la Primul Război Mondial şi Marea Uni-re, de genul celei făcute în cuprinsul prezentului studiu, prin surprinderea experienţei trăite de Lucian Blaga şi de membrii familiei acestuia, constituie o datorie a istoricilor, pentru cu-noaşterea şi realizarea unei imagini nuanţate a evenimentelor şi personajelor implicate, cu alte cuvinte pentru realizarea unei istorii culturale a războiului.

ABSTRACT

MIHAI-OCTAVIAN GROZA, Lucian Blaga: memorialist of World War I and of the events preceding the Great UnionFor many, The Chronicle and the song of the ages studied during middle and high school, remains, after graduation, just a literary work in the compulsory school bibliographies. Read from a histori-cal perspective, this work becomes a genuine source for capturing different experiences, ideas and socio-political views. In the context of the commemoration of the centenary of the World War I, we propose in this study the reintroduction of this work in the historical debate, through capturing the experience of the young Lucian Blaga and some members of his family during the war years and the Great Union, as well and the way these events affected them.

KEYWORDS: Lucian Blaga, World War I, the Great Union, memoirs, cultural history.

52 Ibidem, p. 241.53 Ibidem, p. 5; ION BĂLU, Viaţa lui Lucian Blaga, pp. 223-261.54 VALERIU LEU, ,,Memorialistica românească din Banat referitoare la Primul Război Mondial şi la Unirea din 1918”, în volumul Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, I, p. 12.

Cronica

83

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica

Din interbelic spre „Epoca de Aur”.

Percepţiile social-politice ale unui „grănicer”

năsăudean (Simion Cismaş din Monor,

Călindar 1937-1981)*

EMILIA CISMAŞ

Când am primit invitaţia din partea dumneavoastră, prin intermediul colegului şi priete-nului meu de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, mărturisesc că am acceptat cu

oarecare rezerve să vin, gândindu-mă că tema propusă de mine nu se încadrează nici tematic nici periodic în subiectul acestui colocviu, pe care lucrarea mea îl va încheia, fi ind vorba de jurnalul unui ţăran român, cu patru clase primare, din Monor, judeţul Bistriţa-Năsăud.

M-am liniştit abia când am văzut programul. Colocviul avea să înceapă cu omagiul adus MS Regelui Ferdinand I întregitorul, iar din acel moment tema mi s-a părut chiar binevenită pentru că, metaforic vorbind, geneza Călindarului lui Simion Cismaş din Monor, se regăseşte în momentul măreţiei actului înfăptuit de „bunul Rege”, din momentul în care un tânăr soţ, tată a doi copilaşi – Simion de 5 ani şi Măriuca de 3 ani – Iacob Cismaş, a decis cu toată tăria că aşa nu se mai poate. Luat prizonier după primele bătălii din Galiţia, în 1914, face parte din zecile de mii de soldaţi austro-ungari, de origine transilvăneană şi bucovineană care, plecaţi la luptă la chemarea Împăratului, au decis să se întoarcă de dorul Regelui pe care deşi nu-l văzuseră niciodată ştiau că este şi a lor.

Tatăl lui Simion Cismaş a făcut parte din Corpul Voluntarilor Ardeleni, Regimentul Avram Iancu Cluj, înfi inţat în anul 1916 pe teritoriul Rusiei, afl ându-se printre semnatarii Manifestului de la Darniţa, Ucraina, în aprilie 1917, considerat drept prima declaraţie de uni-re a Transilvaniei cu România. S-a afl at apoi printre cei 1200 de soldaţi, primele 3 regimente ale voluntarilor, care vor executa ordinul de misiune primit pe data de 3 iunie 1917, la Kiev, trecerea graniţei spre Moldova, unde vor depune jurământul de credinţă pe data de 8 iunie şi vor participa, ca soldaţi ai Armatei Române, la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Au plecat din Rusia purtând deviza „Biruinţă sau Moarte”, o realitate istorică ce vine să infi rme cu toată tăria părerile unora, chiar şi istorici din păcate, că în Transilvania nu a exis-

* Alocuţiune susţinută la Bucureşti, la Simpozionul Naţional de Istorie, organizat, între 27 - 29 mai, de Muzeul Naţional Cotroceni.

Emilia Cismaş

84

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica tat la acea vreme sentiment naţional printre români, iar ideea de unire este doar o invenţie.

Cum poate fi numită atunci acţiunea acestor oameni care au ales, cu bună ştiinţă, o astfel de deviză echivalentă cu o condamnare la moarte a familiilor lor rămase acasă, în eventualitatea în care ar fi câştigat Austro-Ungaria? Cum ar putea fi interpretat, altfel decât sentiment na-ţional, jurământul de credinţă unui Rege despre care ştiau doar din poveşti că este şi al lor şi că dincolo de Carpaţi sunt fraţii lor? Ce se poate spune despre cei care au jurat astfel: „Noi, Corpul Voluntarilor, ofi ţeri, subofi ţeri şi soldaţi de naţiune română, de pe teritoriul monarhi-ei austro-ungare (...) cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul (...). Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom opri până nu vom învinge ori vom pieri”1.

Locotenetul Victor Deleu, unul din artizanii acestui măreţ fapt afi rma atunci: „(...) Avem datoria să răzbunăm trecutul plin de suferinţe. Şi pentru aşa ceva credem că se cuvine să murim”2. Iar ilustrul profesor Onisifor Ghibu, care-i văzuse pe voluntari la sosirea în Mol-dova, scrie câţiva ani mai târziu că atunci „când a intrat în gară trenul special care îi aducea (...) întâlnirea cu ei în primul moment m-a speriat de-a dreptul. Ei nu mai păreau oameni din carne şi oase ca noi ceilalţi, ci întruchipări aparte. Privirile lor erau ca ale arhanghelilor din icoanele copilăriei mele. (...) Nimic nu-i mai impresiona în afară de ideea lor conducătoare: biruinţă sau moarte. Nu puteai lega cu ei nici o convorbire pe alte teme, decât pe aceasta”3.

Momentul impresionant a fost depunerea jurământului în 8 iunie 1917, pe platoul Şoro-gari din Iaşi, prilej cu care Generalul Nicolae Petală, comandantul Corpului I armată, în care au fost încadrate trupele de voluntari le spune că: „În momentul în care aţi păşit pe pământul ţării mame, voi aţi făcut să dispară o legendă, legenda pe care demult vrăşmaşii voiau să o strecoare în conştiinţa omenirei, că voi nu voiţi Unirea. Prin sfărâmarea acestei legende, voi v-aţi legat numele de epopeea unităţii noastre naţionale, intrând în istorie. În calitatea de comandant al Corpului I armată, sub steagurile căruia veţi merge la luptă, vă salut pe voi, primii soli ai reîntregirii neamului, pe voi crainicii tuturor durerilor şi jertfelor, pe voi crai-nicii biruinţei de mâine!”4. Iar momentul a fost încununat de solemnitatea cuvântul Regelui Ferdinand I: „Prin jurământul solemn ce aţi depus înaintea lui Dumnezeu, înaintea drape-lelor acestora (...) v-aţi legat cu un lanţ indisolubil de patria mumă. (...). Pe voi, eu, Regele căruia i-aţi jurat credinţă, vă privesc cu dragoste şi cu încredere, căci în sosirea voastră salut chezăşia cea mai puternică, că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam întreg în sfârşit se va stinge”5.

În Transilvania există o vorbă din bătrâni: „tătă casa are o cruce de erou, numa nu-i aşăzată la poartă”! La fel şi casa lui Simion Cismaş! A trăit ororile primului război mondial, copil fi ind, drama celor dezrădăcinaţi de politici şi ambiţii meschine. La fel şi soţia lui care s-a născut orfană, tatăl său reprezentând pentru ea doar un nume pe monumentul eroilor din centrul satului, purtând apoi pe chipul ei, toată viaţa, tristeţea copiilor orfani de război, care nu au plâns, dar n-au mai uitat niciodată.

Amintirea tatălui-erou supravieţuitor şi a socrului său, mort sub steag austro-ungar în toamna anului 1918, realităţile social-politice interbelice şi responsabilitatea de a fi devenit de timpuriu cap de familie-moştenitor, l-au determinat pe Simion Cismaş să-şi înceapă lunga călătorie peste vremi.

1 ELIE BUFNEA, Revoluţia de Eliberare Naţională a Transilvaniei. Unirea, 1914-1918, Ed. Marist, Baia-Mare, 2010, p.127-128.2 Ibidem, p.1533 Ibidem, p. 140.4 Ibidem, p. 147.5 Ibidem.

Din interbelic spre „Epoca de Aur”. Percepţiile social-politice ale unui „grănicer”...

85

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

CronicaNăscut pe 1 decembrie 1909, s-a căsătorit cu Ioana Tomuţ în primăvara anului 1935, la

doi ani după acest eveniment, la vârsta de 28 de ani, îşi începe însemnările în prima zi a anu-lui 1937: „Monor la 1 Ianuare 1937. Începutu călendarului pe acest an. Tinpu iarnă goală, puţină zăpadă, dar frig tare. Vineri 1 Ianuarie. Astăzi ca întruna din sărbători, am isprăvit cu vitele şi am mers la biserică şi după masă la joc şi seara ne-am dus la joc la Barna”6, şi nu se mai opreşte până la fi nalul vieţii, ultima consemnare din 28 martie 1981 fi ind cea a naşterii ultimei nepoate, marcând, astfel, împlinirea unui destin şi încheierea unei frumoase misiuni pământeşti, în 31 martie 1981.

Consemnează timp de aproape 44 de ani toate evenimentele care i-au marcat viaţa, atât cea personală dar şi cea a comunităţii din care face parte, precum şi realităţile naţionale şi mondiale, îmbinarea celor trei paliere, familial, naţional şi mondial, demonstrându-i capaci-tatea de a vedea legătura intrinsecă dintre ele.

Faptul că-şi începe însemnările în anul 1937, după părerea mea, nu este deloc întâmplă-tor, atât din punct de vedere familial, dar şi naţional şi mondial. Este anul naşterii şi al morţii primului copil, atât evocarea naşterii, dar mai ales a morţii fi ind cutremurătoare: „Marţi 2 Martie – Astăz de dimineaţă întristare din ce în ce. Ioană au căpătat dureri, sămne de a naşte. Am alergat în stânga, în dreapta. (...) Durerile tot la feli toată ziua, iar noaptea tot mai rău. Întristare la toţi toată noaptea. (...) pe la 6 şi jumătate au născut băiatul, în du-reri mari”7. Bucuria a durat puţin, doar 7 luni, marcând dureros începutul vieţii de familie: „Marţi 5 Octombrie – Astăz de dimineaţă m-am sculat întristat căci băiatul Iacob toată noaptea au plâns şi s-au trudit cu moartea (...). Dimineaţa am văzut cu toţii că moare, căci era prea rău. Am alergat la popa în Gledin de i-au cetit o rugăciune frumoasă la biserică, doară i-a trece! (...) dar tot mai rău, tot mai rău şi apoi am văzut că moare. Eram cu toţii năcăjâţ tare rău, căci moare băiatul frumos aşa iute şi nefi ind bolnav de când o fost, şi au crescut aşa de mare şi frumos şi era bun de toţi se mira de el că ce băiat mare şi bun. Şi astăz marţ 5 octonvrie 1937, pe la oara 1 după masă, au murit băiatul cel drăgălaş (…)” 8. Durerea pierderii primului copil l-a responsabilizat, schimbându-şi total atitudinea faţă de aspectele vieţii în doi, devenind foarte atent la sensibilitatea tinerei lui soţii, de numai 18 ani, retrăind durerea pierderii doar în urmă cu 3 ani a tatălui-erou, al cărui nume îl dăduse copilaşului.

Apoi, în plan politic, anul 1937 este anul în care începe să se „mişte lumea”, atât în plan naţional, dar mai ales mondial, un an în care relaţiile interne şi internaţionale încep să se acu-tizeze, marcând defi nitiv cursul istoriei, evenimente pe care cronicarul S. Cismaş le surprinde cu fi neţe de analist, având o deosebită capacitate de sinteză, ştiind să surprindă extraordinarul, asumându-şi, totodată, conştient sau nu, rolul de recuperator al memoriei colective. Consem-nează despre ultimele alegeri aşa-zis libere, din 20 decembrie 1937, dizolvarea parlamentului din februarie 1938 şi realităţile dictaturii carliste, starea confl ituală pe plan mondial, şi cum se refl ectă toate acestea asupra comunităţii şi implicit asupra sa, scriind la 31 decembrie 1938: „Cu ziua de azi să încheie acest an 1938, Cum au fost treburile ţării în acest an. De ast-primăvară au fost tot stare de asediu şi strict toate, că era un partid numit de MS Regele. Pentru orice pedeapsă erai trimes în judecată la Cluj, la Conziliu de Război. (…) Iar prefect de judeţ era un colonel şi primari în comună era numai singur, fără de conzilieri, iar în Monor era primar Simion Bortăş [a] lui Ion, zis Bortăşăl, notar Valer Filip, iar casari era Pui Simion, zis Puiuţu. Aceşti trei oameni conducea comuna cum ei vrea, şi cu şefu de post Mihale Roman. (...)

Era aşa de strict că trăbuia să scoţ permis dacă să căsătorea nişte tineri, dacă trebuia să facă joc la casă, şi dacă îţi aduceai nişte lemne de foc din locu tău. Bunăoară ca din Săcă-lel, trebuia să scoţ bilet de la Ocolu Silvic. Dacă nu aveai acest drept, le confi sca. (...) 6 SIMION CISMAŞ din Monor, Călindar 1937-1981, Vol. I 1937-1948 Vuete grele şi înfi oroasă de război, editor Emilia Cismaş, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. 31. (În continuare SIMION CISMAŞ, Călindar...)7 Ibidem, p. 38.8 Ibidem, p. 64.

Emilia Cismaş

86

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica Toate era bine, dar să auzea vuete grele şi înfi oroasă de război, care auzâte de război

au ţinut toată toamna, că era Germania gata să ocupe partea locuită de nemţi din Ceho-slovacia. Dar nu s-a făcut război, că s-o învoit să-i dea ce cere, şi i-au dat lui Hitler, capu nemţilor. (...) Toate au fost bine, că eram sănătoşi cu toţi”9. Iar începutul anului 1939:

„Duminică 1 Ianuarie. Astăz am fost la biserică, eu şi mama. Era frig afară, era ningău mare şi zăpadă. S-a dat la parade că să se scrie oamenii în partidu regelui, care era înfi in-ţat de acum, cu numele de Frontul de Renaştere Naţională”10.

Consemnează cu febrilitate desele chemări la concentrare, încă din 1938, în armată deţi-nând gradul de sergent şi comandant de tun. Simte apropierea războiului şi prin faptul că „s-au schimbat armăturile şi amu îs din alea nouă, şi gloanţele îs din alea de război”, mărturisindu-şi în-grijorarea în scrisorile pe care i le trimite soţiei. Este şocat de actele de violenţă la care s-au dedat legionarii, de ascensiunea lor, şi se teme pentru viaţa lui, pentru că în 1937 curiozitatea l-a împins să participe la şedinţele legionarilor veniţi la Monor în timpul campaniei electorale, ca de altfel la şedinţele tuturor partidelor, mai ales după asasinarea primului ministru Armand Călinescu.

Nu se opreşte din scris nici când se afl ă concentrat în zone sensibile, începutul anului 1940 găsindu-l în Basarabia, unde rămâne până în 28 iunie, descriind cu lux de amănunte retragerea armatei române după intrarea în vigoare a protocolului secret la Pactul Ribben-trop-Molotov, prin care Basarabia este din nou pierdută. „Vineri 28 iunie. Astăz am întrat în spitalu militar Corp 3 A, unde am fost constatat şi socotit să-m dea drumu acasă. Am stat o săptămână până [în] 28 V[ineri], când a fost evacuarea. Atunci am plecat toţii, dar nu să ştia că ce este. Să credea că a început război cu Rusia, că era toată armata în Basarabia, dar am auzât că ne pregătim de retragere şi cam pe la oara 12 am plecat din Chişinău, tot spitalu (lume multă în spital), am mers vreo 20 km pe jos până la gară. Acolo am înbar-cat tot spitalu pe un tren mare, vagoane de vite, iar armatele care eşau de acolo, eşau cu greutate mare căci aveau mult bagaj asupra lor. Au eşit care cum au putut. Au mai avut ciocniri cu civili şi cu jidanii. Au rămas multe de toate de-ale armatei prin Basarabia. Am venit până am trecut Prutu, unde era să fi e graniţa cu ruşii”.

Consemnează cu tristeţe cedarea Ardealului, dezamăgit de conducerea ţării româneşti, realităţile noii administraţii, frustrările şi batjocura la care sunt supuşi. Este momentul care declanşează în el o şi mai mare dorinţă de a scrie, pentru a nu uita el însuşi, sintezele care până acum erau făcute doar la sfârşit de an, vor fi mai dese, mai ales în anii 1941, 1942, rezer-vând încă de la începerea caietului fi le întregi pentru aceste sinteze-consemnări importante pe care le completează permanent cu noutăţile ivite, chiar dacă acestea au fost consemnate deja în ordinea fi rească a zilelor din jurnal. „Cum era la începutul anului 1941. Ne găseam sănătoşi cu toată familia care se conpunea din: eu, Cismaş Simion de 31 ani, soţia, Ioană, de 21 ani, doauă copile, una Fironica de 2 ani şi 6 luni, Mărioara de un an şi 1 lună, mama era de vreo 52 ani. (...) Cum era starea comunei în acest început de an.

De vreo 2 luni s-au fost schinbat primăria. Până acum au fost Simion a lui Bortăş, zis Bortăşăl, primar de vreo 2 ani. Era pus de sus, de prefect, că de vreo 2 ani au fost tot stare de asediu. De când a ocupat Ungaria pe aici, au pus ca primar pe Simion Ilia, fost Plt. Ma-jor la jandarmi, fost mai nainte tot jandarm la unguri, nainte de războiul mondial11. Ajutor de primar era Dumitru Floroaii, fost strajă meşter în război. Notar era de ungur, căsăr era Simion Pui, zis Puiuţu. Preot era Adaci Teodor. Populaţia din Monor era aşa: era scunpete mare de tot, nu era petrol, aveam noroc că era începută lucrarea de cale ferată şi făcea oamenii bani, cu caru şi cu palmele.

9 Ibidem.10 Frontul de Renaştere Naţională – partid unic, totalitar, înfi inţat de Carol al II-lea, prin decret, în decembrie 1938.11 Primul Război Mondial, 1914-1918.


87

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

CronicaCum era ţara.

Din Sect. 1940 eram daţ la Ungaria, 11 judeţe din Ardeal, din pricina conducerii slabe a ţării româneşti. Războiul era între Anglia şi Germania şi Italia, de altă parte Grecia cu Italia. Era toată lumea îngrijorată. Duminică 22 Iunie O pornit la război România, Germa-nia, Finlanda, contra Rusiei12.

Scrie despre opresiunea ocupaţiei horthyste, despre faptul că erau bătuţi, împiedicaţi să-şi joace jocul, să poarte însemnele româneşti, fi ind pedepsiţi inclusiv pentru culorile tri-colorului ţesute în haine.

Ce să petrecea în sat. (1941)

Duminică 9 Februarie

Un mire din Gledin a fost cu mireasa la matriculă în Monor, la notariat. Cân a ieşit de acolo trecea vreo 4 unguri, muncitori care muncea la tunel. Era cam beţi, au luat colopu mirelui din cap, i-au luat piana, peteua şi altele de pe colop şi le-a călcat în picioare înaintea primăriei. Au fost cemaţi de notar şi băgaţi în primărie. Au fost mustraţi, luat numele în scris şi a telefonat după jandarmi. Era jale şi ruşine.

Duminică 25 Mai

S-a sărbătorit ziua eroilor, după Ungaria13. După masă tinerii feciori şi fete din sat, au jucat ca totdeauna, dar era mulţi unguri. Mulţi care lucra, lucra la calea ferată, avea obicei că să înbăta. S-au bulugit pe jocu fi ciorilor din sat să zică ungureşte. I-au lăsat să joace, pe urmă le-a trebuit să zică numai lor. Au fost nevoiţi să fugă pe la autorităţi, la notar şi jandarmi, dar cu toate acestea au trebuit să lasă fi ciorii jocu, că ungurii unbla răcnin pe drum, cu glăj în mână. Să vede că nu suntem a nimănui şi nu ne ascultă nime nicio plângere. E jale pe noi românii!

Ce se petrece prin sat.

28 Iunie 1941

Seara, cum era sânbăta după masă oprit să nu lucrăm, am eşit deseară în sat mai mulţi oamini. Într-un moment dat, am văzut că un ungur beat a sărit la Todirica Rusului, s-au bătut, pe urmă s-a luat mai mulţi unguri după el cu petre. Au fugit de la monument cătră casa lui D.Echim. De acolo a mai svârlit unii în alţii. Ungurii au dat pe casa lui D. Echim, i-au spart geamurile, pe urmă s-a început mai rău, au început a da şi românii cu petre. S-a început bătaie rea, dar au apărut jandarmii unguri. Ei s-au luat cu armele în mâni, au fugit după români alături de toţi ungurii muncitori. Au trebuit românii să fugă, au luat-o pe vale în jos. Au întrat în ogradă la Neagoş Simion, Nuţu, vreo 8 unguri cu jandarmii. Femeile de acolo strigau tare: „Tuluaie”, iar Ilie a Berciului au fugit în grajdi cu un copil în braţă. S-au băgat pe el cu cuţitele să-l omoare. El au lăsat copila din braţă în iesile, au apucat furca şi aşa a scăpat de nu l-a omorât. Pe urmă s-a luat ungurii pi de Bejan în sus, după români. Au bătut casa la văduva de război, Anuca lui Bejan. Au fost sparte 3 fereşti. Iară strigăte mari. Şi apoi pe femei fără bărbat la casă. Şi aşa s-a terminat, că pe săteni i-au alungat şi ungurii erau în voie liberă, iar duminică au fost chemaţi toţi românii, pe rând, şi bătuţi şi daţi în judecată pe nedreptu.

12 România şi Finlanda au intrat în război alături de Germania care, deşi semnatară a pactului Ribbentrop-Molotov şi, implicit, a clauzelor secrete, le promite anularea acestora şi redobândirea teritoriilor pierdute.13 În ultima duminică a lunii mai, în Ungaria se sărbătoreşte, şi astăzi, Ziua Eroilor.

Emilia Cismaş

88

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica Consemnează despre aceste realităţi pe pagini întregi, este îngrijorat de soarta lumii

şi a lui, dar niciodată nu se plânge fi ind de fi ecare dată bucuros că familia lui e sănătoasă, raportându-se tot timpul la Dumnezeu că a Lui suntem şi a Lui îs toate. În ciuda tuturor ne-cazurilor, sintezele de la fi nal de an încep invariabil cu mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru faptul că el şi toţi ai lui trăiesc şi sunt sănătoşi, scriind la sfârşitul anului 1942: „Mă găsăsc mulţămit tare de la Dumnezău, împreună cu toată familia”!, chiar dacă „era o lume rea şi stricată”.

Nu se plânge nici măcar atunci când ajunge frontul la Monor, după întoarcea armelor de către România, când descrie în două pagini scrise mărunt, dezertarea de la Nireş, unde era concentrat de autorităţile maghiare, toate ororile prin care a trecut, fi indu-i rechiziţionate animalele, nutreţul şi casa pentru armata ungurească şi nemţească şi mai apoi de ruşi care, aşa cum scrie el, s-au dovedit a fi „mai răi decât tăţi ailalţi la un loc”, luându-le monorenilor tot ce a mai rămas neluat, inclusiv încălţămintea din picioare. Iar după ce termină această succintă descriere, scrie doar simplu că „începând de azi 19 sect. O să scriu iară zi cu zi, că în aceste timpuri nu am putut scrie de-amănuntu tot, că eram încurcat”.

Descrie instaurarea comunismului prin ochii unui om care nu mai înţelegea nimic, men-ţionează sec abdicarea regelui şi transformarea ţării în republică, şocul faptului că deşi răz-boiul se încheiase, în 1946 ruşii nu erau plecaţi încă iar „situaţia păcii încă nu era linpede, nu să prea înpăca puterile mari şi nu să ştia ce va mai fi . Să tot vorbia de alegeri de guvern şi să aştepta alegerile, dar nu să ştia că cân vor fi şi cum va fi . Era o neînţălegere care spu-nea oricine la orice că «e democraţie, fac ce vreau!.Cam aşa era aceste tinpuri», scria la 6 octombrie 1946. Nu uită să menţioneze venirea la guvernare a lui Petru Groza, face analize personale cu privire la situaţia lumii şi a ţării, „care era într-o suferinţă nemaipomenită pentru că nu era legi stabile iar autorităţile erau doar provizorii, că politica era îndreptată tot spre socialism şi comunism”, peste toate acestea venind, ca şi cum nu ar fi fost deajuns, cumplita secetă din 1946, abia acum arătându-şi deznădejdea, fi ind nevoit, la un moment dat, să-şi vândă ultimele trei oi pe un pumn de făină.

Descrierea instaurării comunismului este mai amplă, doar primul deceniu, culminând cu colectivizarea şi consecinţele ei, menţionând la începutul anului 1950 că „Politica era peri-culoasă!”, fi ind din ce în ce mai convins de acest lucru, odată cu trecerea anilor înţelegând cu înţelepciunea-i caracteristică situaţia, devenind din ce în ce mai precaut în însemnări, până la tăcerea totală despre regim, odată ce îşi cumpără primul aparat de radio, în anii ’70, din acel moment ascultând în fi ecare seară Radio Europa Liberă.

Jurnalul lui Simion Cismaş este o istorie a celor mulţi uitaţi sau ignoraţi, o istorie a Mono-rului şi a satelor dimprejur, prezentându-i pe monoreni, şi nu numai, drept participanţi la isto-rie şi ca făcând parte din ea. Are o valoare documentară extraordinară, făcând parte din acele reconstituiri fundamentale care întregesc imaginea unei epoci, venind în completarea studiilor istorice, făcându-le mai vii. Istoria vine astfel, de la sursă, prin trăitorii şi făuritorii ei.

Poate fi considerat o oglindă în care se refl etă istoria satelor din fostul Regiment de Gra-niţă năsăudean din care a făcut parte şi Monorul, aici afl ându-se şi sediul comandamentului 1- Divizionul Monorului, „ai cărui locuitori au avut, vreme de 80 de ani un statut militar, au fost soldaţi, cătane ale împăratului, ceea ce a imprimat acestei zone un specifi c aparte. Con-cret este vorba despre faptul că locuitorii acestor sate, fi ind oameni liberi, aveau o situaţie materială mai bună decât iobagii, exista aici o disciplinare a vieţii sociale mult mai riguroasă, un spirit civic mai înalt, un grad al şcolarizării primare incomparabil mai ridicat, un număr mare de intelectuali, o deschidere spre lume, spre înnoire, mai largă decât în zonele de sate iobăgeşti (...) Direct sau indirect, toate acestea se resimt în miile de însemnări zilnice cu-prinse în cele patru volume ale Călindariului badii Simion Cismaş” – afi rma istoricul Simion Retegan, de la Institutul G. Bariţ, al Academiei Române – Cluj, cu ocazia lansării Călindaru-


89

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronicalui, într-un eveniment organizat sub egida UBB, tot atunci spunând: „am parcurs cu o mare

curiozitate profesională, cu un real folos şi adesea cu emoţie sufl etească această carte-fl uviu, prima carte de o asemenea mărime scrisă de un ţăran român pe care o citesc şi, cred, prima care există la noi (...) Ceea ce în asprimea vieţii sale cotidiene a lăsat scris după el, prin pu-terea voinţei, a inteligenţei, a stăruinţei, este un lucru frumos şi mare, cu realizare neperisa-bilă, un izvor istoric monumental, unic în felul său care, începându-şi acum lunga călătorie în timp, va rămâne, oricât de reticenţi am fi cu generalizările, o sursă indispensabilă pentru cunoaşterea mentalităţii ţărănimii române într-o perioadă în care aceasta formă imensa ma-joritate a populaţiei ţării era puterea şi, totodată, slăbiciunea ei”.

Iar profesorul Nicolae Bocşan, de la Facultatea de Istorie a UBB, spune, tot în cadrul aceluiaşi eveniment: „Călindarul scris de Simion Cismaş din Monor se încadrează în ceea ce psihologii au denumit memoria autobiografi că, deoarece redă istoria vieţii unui ţăran, un om simplu, cu patru clase, dar cu o mare experienţă de viaţă şi o inteligenţă scăpărătoare, într-o lungă perioadă de timp, între 1937-1981, cu începere de la vârsta de 28 de ani, de când auto-rul îşi descoperă şi reconstruieşte sinele. Este o istorie a vieţii redată în manieră tradiţională, cum au făcut deseori înaintaşii, începând din veacul XVIII, mai ales locuitorii din ţinuturile grănicereşti, prin scurte însemnări pe marginile sau la sfârşitul cărţilor bisericeşti, pe calen-dare, despre evenimentele deosebite din viaţa lor sau a satului, multe din ele au devenit ade-vărate cronici(...) Mai rar mi-a fost dat să citesc un asemenea jurnal scris de un om simplu, dar practic, care a ştiut să sublinieze fi ecare zi trăită în câteva rânduri de jurnal (...) publica-rea lui îmbogăţind literatura memorialistică cu un text deosebit şi prin unicitatea lui”.

Personal sunt bucuroasă să vă pot spune că sunt nepoata celui ce în 2000 de pagini a lăsat testament de credinţă, omenie, demnitate şi bun simţ, comunităţii din care a făcut par-te, şi implicit ţării lui, iar nouă, urmaşilor, o carte de vizită destul de greu de purtat, atât la propriu dar mai ales la fi gurat.

Abstract

EMILIA CISMAŞ, From the interwar to the “Golden Age”. Social and political perceptions of a “fron-tier guard” from Năsăud (Simion Cismaş from Monor, Călindar 1937-1981)The present article refers to the diary of a Romanian peasant with four primary classes from Monor, Bistrita County. Simion Cismaş is the author of a journal entitled Călindar, where he recorded, for almost 44 years (1937-1981), all the events that have marked his life, both his personal life and that of the community to which he belonged as well as national and world realities and where, by combining the three levels of family, nation and world, he has proven his ability to see the intrinsic link between them. Cismaş Simion’s Journal is a history of the many, forgotten or ignored, a his-tory of Monor and the surrounding villages, presenting the people of Monor, and not only them, as participants in history and as part of it. It has a tremendous documentary value, as part of those fundamental reconstitutions completing the image of an epoch, and as a completion of historical studies, making them more vivid. History comes, thus, from its source, through those who live it and make it.

KEYWORDS: Simion Cismaş, Călindar, Monor, Transylvanian history

90

Cronica

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Călindar*

NICOLAE BOCŞAN

Sunt bucuros că Lia m-a onorat să prezint Călindarul scris de moşul ei, cum l-a numit, Simion Cismaş din Monor, o carte dragă ei şi întregii familii care formează descendenţii

lui Simion. Trebuie să mărturisesc, însă, difi cultatea de a prezenta un jurnal de asemenea proporţii, care a consemnat cu consecvenţă activitatea, evenimentele de zi cu zi din viaţa unui ţăran din Monor, din viaţa comunităţii în care a trăit, trăirile şi sentimentele acestuia, chiar dacă sunt expuse telegrafi c şi mai puţin sub forma unei naraţiuni, cum ne-au obişnuit scrieri-le denumite de psihologii specializaţi în problemele memoriei, istoria sau povestea vieţii

Călindarul, scris de Simion Cismaş din Monor, se încadrează în ceea ce psihologii au denumit memoria autobiografi că, deoarece redă istoria vieţii unui ţăran, un om simplu, cu patru clase, dar cu o mare experienţă de viaţă şi o inteligenţă scăpărătoare, într-o lungă pe-rioadă de timp, între 1937-1981, cu începere de la vârsta de 28 de ani, de când autorul îşi descoperă şi reconstruieşte sinele. Este o istorie a vieţii redată în maniera tradiţională, cum au făcut deseori înaintaşii, începând din veacul XVIII, mai ales locuitorii din ţinuturile gră-nicereşti, prin scurte însemnări pe marginile sau la sfârşitul cărţilor bisericeşti, pe calendare, despre evenimentele deosebite din viaţa lor sau a satului, multe din ele au devenit adevărate cronici ale satului.

Valentin Orga, în introducerea la volum, a ridicat fi reasca întrebare, ce l-a determinat pe acest ţăran să consemneze cu îndărătnicie în fi ecare zi ce a făcut, unde a fost, ce s-a întâmplat. Eu cred că această nevoie de a-şi decoperi şi afi rma sinele, de a-şi afi rma propria identitate, l-au determinat să scrie această poveste a vieţii sale şi a familiei, fi ind demonstrat de psiho-logii specializaţi în problema memoriei că memoria autobiografi că contribuie la defi nirea identităţii personale. Povestea vieţii încurajează relevarea sinelui, poate fi cel mai efi cient mijloc de a înţelege modul în care evoluează sinele de-a lungul timpului.

Nu este o naraţiune cum sunt altele din categoria povestea vieţii, stilul telegrafi c este exact ceea ce autorul a vrut să spună prin titlul Călindar, prezentând zilnic, ca într-un calen-dar, ceea ce a făcut un om obişnuit, dintr-un sat cu tradiţii grănicereşti, care fără a-şi supra-licita sinele era conştient de individualitatea sa în comunitate.

* Alocuţiune prilejuită de lansarea cărţii Simion Cismaş din Monor, Călindar 1937-1981 (Editura Argonaut, 2015), în data de 25 aprilie 2015 la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Călindar

91

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

CronicaÎncercând să-i descifrăm psihologia omului aşa cum răzbate din jurnal, pentru că la

Simion Cismaş călindar înseamnă jurnal, o manieră specifi c ţărănească sau tradiţională de a denumi jurnalul, trebuie să remarcăm în primul rând hărnicia acestui ţăran, legat de casa şi căsării acesteia, de pământul pe care îl lucra de dimineaţa până la lăsatul întunericului, pe vreme bună sau rea, zi de zi, de la începutul până la sfârşitul anului. Atunci când nu era timp potrivit pentru muncile agricole, făcea alte lucrări în casă, mai ales de tâmplărie, pentru a-şi spori veniturile, pentru a supravieţui împreună cu familia impozitelor sau dărilor. A fost mereu preocupat să lucreze la timp pământul, să aibă animale sănătoase, să asigure cele ne-cesare traiului, declarându-se totdeauna mulţumit cu ceea ce i-a dat Dumnezeu, deşi nu toţi anii au fost prielnici.

Pentru Simion Cismaş viaţa s-a împărţit în zile de muncă şi zile de sărbătoare, pe toate respectându-le cum se cuvenea. Citindu-i Călindarul înţelegem mai bine psihologia acestui ţăran, cu respect pentru averea ce o avea şi pe care s-a străduit continuu să o crească pentru familie şi pentru tradiţie. Este ţăranul tradiţional pe care l-a surprins Rebreanu, evocat cu naturaleţe, sinceritate de Călindar, ce-şi ducea traiul zilnic muncind.

Se poate face o istorie a vieţii agrare din Monor pe baza acestul Călindar ce consemnea-ză muncile zilnice la câmp, gunoitul, semănatul, recoltatul, locurile de arat, de păşunat, de pădure, culturile semănate toamna şi primăvara, recoltele bune sau slabe, inclusiv produc-tivitatea acestora, animalele ce le creştea, starea lor, preocuparea continuă pentru sănătatea lor.

Zilelor de muncă s-au adăugat zilele de sărbătoare, duminicile, sărbătorile religioase de peste an, consemnate cu regularitate ca într-un calendar, sărbătorile naţionale sau cele organizate de stăpânirile care s-au perindat. Chiar şi atunci când stăpânirea comunistă le-a interzis să le ţină, pentru a-i obliga să are, ţăranii au respectat sărbătorile religioase, tradi-ţiile din sat legate de acestea. Într-o zi de sărbătoare mergea la joc, la turcă în sărbătorile de iarnă, la neamuri, la prieteni. Zilele de sărbătoare le respecta cu stricteţe, era nelipsit de la biserică duminicile, la celelalte sărbători, se spovedea regulat şi se cumineca. A fost un bun creştin. Nu l-a încovoiat nici ocupaţia horthystă, nici războiul, deşi nu ezită să consemneze greutăţile prin care au trecut locuitorii satului sub unguri, ruşi, apoi sub comunişti: rechiziţii de tot felul, impozite, lucrări forţate ş.a. Ocupaţia horthystă a introdus sărbătorile religioase ungureşti, a vânat pe cei care purtau tricolorul, mai ales ţesut în veşminte, au interzis purta-rea cămeşilor peste cioareci, spunând acum nu mai e România, au interzis jocurile româneşti duminica şi au impus ceteraşilor să cânte melodii ungureşti. „N-a jucat nime. Unbla tot de contră”, scria. Deşi au încercat să înăbuşe sentimentele româneşti, nu au reuşit, satul şi-a urmat neclintit obiceiurile ţinute de strămoşi, consemnate scrupulos în Călindar: târgurile, măsuratul oilor, colindele.

A fost mereu mulţumit cu ceea ce i-a dat Dumnezeu. În 1942 scrie: „În aceste timpuri era greu în lume. Toată lumea era în război”. La sfârşitul acelui an, după un obicei respectat, când a evaluat anul respectiv, scria: „după cum era greutate în lume şi rău, eu eram foarte mulţămit de Dumnezeu”. Mulţi locuitori din sat erau duşi cu trupele germane în Rusia sau refugiaţi în România după cedarea Ardealului. „Era o lume rea şi stricată” mărturisea omul pe care evenimentele internaţionale l-au scos din ritmul său tradiţional, obligându-l şi la sacrifi cii materiale. Surprinde tensiunea existentă în sat, evenimente neobişnuite, venirea ucrainienilor refugiaţi de frica ruşilor, deportarea evreilor în 3 mai 1944, – scriind: „Era în-tristare”–, concentrarea sa la Nireş, de unde a dezertat în septembrie 1944; în 10 octombrie au sosit ruşii, cu aceleaşi obiceiuri ca ale predecesorilor unguri şi nemţi: le-au confi scat nu-treţul, hainele, încălţămintele, încât anul 1945 i-a găsit săraci, fără animale, nutreţ, cu o au-toritate provizorie. Au început dările apăsătoare în bani, vite, produse, ruşii au rechiziţionat tot, cereale, vite, oi şi cai. Singurul moment de bucurie a fost revenirea Ardealului de Nord

Nicolae Bocşan

92

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica la România, în 13 martie, scriind că au fost arborate steagurile româneşti, s-a făcut slujbă la

biserică, serbare mare la şcoală, joc, iar în 8 mai că au tras clopotele de bucurie pentru că a încetat războiul. În 8 iulie 1945 nota că „s-au întors saşii duşi în toamnă”.

Cu o luciditate remarcabilă a sesizat începutul propagandei comuniste, înfi inţarea Fron-tului Plugarilor, consemnând în 3 octombrie, „ţara încă nu era bine aşăzată, tot ni se cereau vite, oi, alimente că erau datori la ruşi”. În alt loc nota, în decembrie 1945: „Situaţia în comu-nă era cam neregulată: ...Armatele roşii încă era prin ţară. Era mare destrăbălare, mai ales banii era fără valoare. Nu erai sigur de nimic”. Bogăţiile ţării erau jefuite, ceea ce îl determină să scrie la 6 octombrie 1946: „Era o neînţălegere care spunea oricine la orice că e democraţie, fac ce vreau!”. La alegerile din 1946 scrie că lumea a votat cu Maniu.

Anul 1946 a fost unul rău, a fost secetă, scumpete mare, ruşii mai erau în ţară, poporul era în mare suferinţă. Litra de mălai a ajus în 4 mai 1947 la 2,5 milioane. A urmat schimbarea banilor. Deşi anul următor a fost unul bun din punct de vedere agricol, Simion Cismaş scria: „nu prea era pace în lume, nu prea era legi stabile”.

A fost un om bine informat, a ascultat periodic radioul, a participat la întrunirile din sat ale Frontului Plugarilor, a înregistrat sec abdicarea regelui, instaurarea republicii, fără alte comentarii. Nu a fost angajat politic, deşi îi plăcea să participe la reuniunile de acest fel. În schimb a fost ales într-o serie de comisii legate de viaţa comunităţii, comisia de reformă agra-ră, comisia de cenzori la cooperativă, şef de sector la primărie, epitrop la biserică şi altele. Era o dovadă a prestigiului de care se bucura în comunitate. A consemnat şi trecerea forţată la ortodoxie a credincioşilor greco-catolici, refuzul preotului din sat, faptul că era mare întris-tare în comunitate.

Comunitatea care a fost una aşezată pe baza tradiţiilor începe a fi confruntată de tensi-uni, determinate de faptul că regimul a încercat prin diverse mijloace să disloce solidaritatea tradiţională a obştii, impunându-i sărbătorile comuniste, 1 mai, 23 august, pe care ţăranii nu le-au respectat. S-au introdus cartelele pentru îmbrăcăminte, pe diverse produse, alimente, oamenii au fost scoşi cu forţa la muncile agricole, chiar şi atunci când timpul nu era prielnic. Deşi serviciul obţinut la primărie i-a mai îmbunătăţit viaţa, nu ezită să scrie la sfârşitul anului 1949: „Situaţia în ţară era politică şi iară politică. Tot spre socialism şi comunism”, reluată la sfârşitul anului 1950: „Situaţia-n lume era foarte încurcată. Comunismu cu dictatură pro-letară. Să lucra sub ordine, erau îndreptate toate spre socialism, spre colectiv, colhoz. Toate intreprinderile erau socializate, numai agricultura încă nu era, şi spre aceasta să da o mare presiune”.

Situaţia a rămas neschimbată în anii următori. Din 1952 au început constrângerile ca oamenii să intre în colhoz, au fost impuse cote mari de carne, impozite greu de plătit, s-au schimbat banii, satul a fost invadat de colectori veniţi pentru cote de tot felul, au interzis târgul pentru ca oamenii să-şi dea cota de carne. În 16 octombrie 1955 scria vădit apăsat: „În aceste tinpuri situaţia în lume era şedinţi peste şedinţi pentru a nu să face război, iar pe popor era sarcini foarte grele: inpozit mare, asigurări forţate, autoinpunere, cote de carne, porc, vită, lână, lapte şi tot feliu de produsă. Ai sau n-ai, trebe să dai! Era foarte mare greutate!”. Acelaşi sentiment apăsător îl mărturisea Simion Cismaş şi în 1956-1957. Cauza principală o constituiau cotele despre care scria: „Alea trebe să iasă. La mulţi s-o luat tot grâu şi au rămas şi datori”.

I-au crescut fetele, au crescut şi greutăţile. Mărioara a urmat liceul, îl costa 200 lei/lună, Fironica s-a măritat, nevoile căsărilor s-au mărit. Cu toate acestea a muncit întruna, a adunat cele necesare familiei, şi-a plătit dările, dar între timp Simion Cismaş scria cu o bună cunoaş-tere a împrejurărilor: „situaţia în ţară merge spre socializarea agriculturii”. S-a înfi inţat tovă-răşia, cum scria, din noiembrie a început campania pentru colectivizare, în primăvara anului 1962 s-a înfi inţat colectivul la Monor. I-au luat carul, plugurile, grapele, la colectiv. Fetele

Călindar

93

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronicas-au măritat, au obţinut servicii, a început electrifi carea, s-a introdus televizorul în sat, încât

au ajuns să vadă spectacolul pe care monorenii l-au dat în emisiunea Dialog la Distanţă.Tot mai puţin preocupat de problemele politice, comentează doar ocuparea Cehoslo-

vaciei de forţe ale Tratatului de la Varşovia, ilustrând şi starea de nesiguranţă a populaţiei româneşti.

Până la plecarea dintre cei dragi, însemnările s-au concentrat asupra familiei, naşteri, morţi, slujbele copiilor, munca în gospodărie şi construcţia noilor case. Consemnează zilnic lucrările pe care le face, inclusiv la colectiv, situaţia câmpului, starea vremii, inundaţiile, se-ceta sau îngheţul, starea recoltei.

Prin hărnicia şi capacitatea de a se gospodări, a reuşit să susţină familia, fi icele şi ginerii, cu toate greutăţile vremurilor, fără a se lăsa copleşit de toate acestea. A trăit cu seninătate între zilele de muncă şi sărbătoare, a scris cu naturaleţe, încât istoricii pot descoperi în Călin-darul lui Simion Cismaş informaţii despre viaţa satului, economia lui, ocupaţiile locuitorilor, starea agriculturii, despre creşterea vitelor, despre productivitatea pământului, despre evo-luţia preţurilor, a climei, despre obiceiuri şi tradiţii.

Simion Cismaş a transpus prin călindarul său fotografi a fi ecărei zile pe care a trăit-o, a făcut-o cu har, cu dragoste pentru satul şi gospodăria sa, pentru familie, cu o conştiinţă a personalităţii sale, care l-a distins şi impus în comunitate.

Mai rar mi-a fost dat să citesc un asemenea jurnal scris de un om simplu, dar practic, care a ştiut să sublimeze fi ecare zi trăită în câteva rânduri de jurnal. De aceea se cuvine să mulţumim Emiliei Cismaş pentru faptul că ne-a dăruit acest document de sufl et pentru ea şi familie, îmbogăţind literatura memorialistică cu un text deosebit şi prin unicitatea sa.

Doresc să mulţumesc şi Editurii Argonaut, lui Valentin Orga pentru că şi-a asumat edi-tarea acestei cărţi de dimensiuni impresionante.

Abstract

NICOLAE BOCŞAN, CălindarThis text is based on a speech held on April 25, 2105 at the “Babes-Bolyai” University of Cluj-Napoca, on the occasion of the book launch of Cismaş Simion from Monor, Călindar 1937-1981. Călindarul written by Simion Cismaş of Monor fall into what psychologists have called autobio-graphical memory, because it is the life story of a peasant, a simple man, with four classes, but with a great life experience and a sparkling intelligence. The story covers a long time between 1937-1981, starting at the age of 28, when the author discovers and reconstructs his self.It is a life story presented in the traditional manner, as the forerunners have done often since the eighteenth century, especially the inhabitants of the frontier lands, through short notes on the edges or at the end of religious books, calendars, about special events in their lives or in the village, many of them becoming true chronicles of the village.

KEYWORDS: Simion Cismaş, journal, frontier lands, chronicle of the village

94

Cronica

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica unei vieţi ţărăneşti*

Simion Cismaş din Monor, Călindar, vol. I (616 p.), II (509 p.), III (414 p.), IV (432 p.), Îngrijitor ediţie, prefaţă, note Emilia Cismaş,

Cluj-Napoca, editura Argonaut, 2015.1.

SIMION RETEGAN

Publicarea jurnalului, de o extensiune, într-adevăr, impresionantă, a unui om de la ţară, absolvent a patru clase elementare, primul de o asemenea mărime care exis-

tă la noi, stârneşte prin ea însăşi un foarte mare interes. Este o carte-fl uviu în care Simion Cismaş, din Monorul Năsăudului, născut în 1909, îşi prezintă itinerariul vieţii, aproape zi de zi, timp de 44 de ani, de la 28 de ani, adică din 1937 până în 1981, când, la 72 de ani, închide pentru totdeauna ochii. Cu alte cuvinte, ca să repetăm titlul memoriilor lui Nicolae Iorga, o viaţă de om aşa cum a fost ea, viaţa unui sătean – care 52 de ani a trăit din resursele gospo-dăriei sale, iar, începând din 1961, alţi 20 de ani a fost un ţăran colectivist, a soţiei sale şi a celor 4 copii, 3 fete şi un fecior, aşa cum se proiectează ele pe fundalul vieţii satului Monor şi, într-o perspectivă mai îndepărtată pe fundalul ţării, care şi ea trece în această vreme prin schimbări foarte mari.

Monorul este unul dintre cele 44 de sate ale fostului regiment de graniţă năsăudean, ai cărui locuitori au avut, vreme de 80 de ani, un statut militar, au fost soldaţi, cătane ale împă-ratului, ceea ce a imprimat acestei zone un specifi c aparte. Concret, este vorba despre faptul că sătenii de aici, fi ind oameni liberi, umblaţi prin lume, aveau o situaţie materială mai bună decât iobagii, o disciplinare a vieţii sociale mult mai riguroasă, un spirit civic mai înalt, un grad al şcolarizării primare incomparabil mai ridicat, un număr mai mare de intelectuali, o deschidere spre înnoire mai largă decât în zonele de sate iobăgeşti. Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă Ţara Năsăudului, aş evoca impresiile unui călător de la 1900 care este impre-sionat de aspectul îngrijit al gospodăriilor, de bisericile mari, de piatră din centrul satelor, de şcolile pline de copii care umplu uliţele la plecarea acasă, fi ecare şcoală cu 2-4 învăţători,

* Alocuţiune prilejuită de lansarea cărţii Simion Cismaş din Monor, Călindar 1937-1981 (Editura Argonaut, 2015), în data de 25 aprilie 2015 la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Cronica unei vieţi ţărăneşti

95

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronicade rânduiala deosebită a oamenilor care, duminica, la ieşirea din biserică, se duc în ordine

la primărie pentru comunicări, de faptul că aici se văd ţărani care, afl aţi pe hotar la lucru, la prânz, când vitele se odihnesc, scot din traista de merinde un ziar sau o carte şi citesc în răstimpul amiezii. Direct sau indirect, toate acestea se resimt în miile de însemnări zilnice cuprinse în cele patru volume ale Călindariului badii Simion Cismaş. Acestea ne poartă prin lumea în care se mişcă el: satul propriu-zis, cu casele, uliţele, biserica, cimitirul său, câmpul de cultură al acestuia, unde vedem oamenii, în sezonul agricol, aplecaţi asupra pământului cu plugul, sapa, coasa, secera, de cum se crapă de ziuă şi până la asfi nţitul soarelui, păşunea pentru hrana animalelor, pădurea pentru lemnele de foc şi de construcţie, satele şi oraşele mai apropiate unde merge la moară, la piuă, la târguri, îşi duce două fi ice la gimnaziu, merge la şedinţe cu părinţii, are treburi la diverse autorităţi, apare, din când în când, în faţa urnelor pentru alegerea forurilor de conducere etc. etc.

Ceea ce, însă, înainte de toate arată aceste volume este modul în care o familie ţărăneas-că îşi asigură pâinea cea de toate zilele în această epocă a modernizării mediului rural, care sunt progresele pe care el le face, cum se repercutează acestea, cantitativ şi calitativ, asupra nivelului condiţiilor sale de viaţă – alimentaţie, locuinţă, vestimentaţie – asupra condiţiilor sale sanitare şi stării sănătăţii, asupra educaţiei copiilor, a nivelului general de cultură.

Sub raport economic, prima constatare pe care o putem face este aceea că Simion Cis-maş, fără să fi e bogat, avea o gospodărie viabilă, aptă să asigure, în anii cu recolte normale, traiul familiei sale şi plata obligaţiilor faţă de stat de la un an la altul, de la o recoltă la alta, cu preţul unei munci grele, a lui şi a tuturor alor săi. Situaţia se schimbă în anii răi de bucate sau răi de nutreţ, când ploile prea multe, seceta, grindina, primăverile reci şi târzii, toamnele timpurii şi cu brume înjumătăţesc recolta sau în anii când survin accidente: îi piere o vită din jug, i se rechiziţionează amândouă vitele, cum se întâmplă în 1944 la sfârşitul războiului, când rămâne cu jugul jos, fără lapte pentru copiii mici, când greu se repune pe picioare.

El poseda o suprafaţă de pământ – moşie îi spune adesea, adică pământ moştenit de la moşi – de 4,83 ha, împărţită în 23 de parcele, în care intrau grădina casei şi locurile din hotar, arabilul şi fânaţele, locuri mai mari şi mai mici, mai bune şi mai rele, de şes şi de pantă, de faţă şi de dos, mai apropiate şi mai depărtate de sat. Ca toate celelalte din sat, din regiune, din ţară, această gospodărie are un caracter autarhic, de autoconsum şi autosatisfacere, cultivân-du-se tot de ce familia are nevoie: grâu, porumb, fl oarea soarelui, cartofi , cânepă, in, pentru a avea de toate şi a nu trebui să se cumpere nimic dinafară. În privinţa animalelor, există de regulă două vite – sunt şi ani în care se consemnează trei şi chiar patru vite – alături de care se ţin până la 12 oi, pentru care se face întotdeauna fân şi otavă, dar foarte adesea trebuie să se cumpere furaje.

Este impresionant ce volum mare de muncă şi câte umblete impune această gospodărie din partea capului familiei, a soţiei sale, a copiilor, munci care sunt notate aproape zi de zi: cine cu cine a fost la lucru, la cutare pământ, ce au făcut acolo, când s-au dus, când s-au în-tors, cum a fost vremea. Ciclul muncilor agricole începe primăvara devreme, înainte şi după topirea zăpezii, cu căratul la câmp a bălegarului şi îngrijirea pomilor din grădină, continuă apoi cu aratul şi semănatul, cu săpatul porumbului, cu cositul, uscatul, strânsul şi căratul fânului, cu seceratul şi căratul grâului, cu făcutul otăvii, cu aratul şi semănatul de toamnă, cu culesul porumbului şi căratul acasă a tot ce este pe hotar. Ritmul rutinei zilnice este în funcţie de anotimp: mai lent iarna, mai accelerat primăvara, febril în timpul verii, când munca are un caracter imperativ, şi din nou mai încet toamna. Efortul fi zic pe care îl comportă truda agricolă este mare, dar în schimb ea este variată şi există, desigur, un echilibru între muncă şi odihnă, între zilele de lucru şi zilele de repaus, duminecile şi cele 31 de sărbători religioase de peste an, menţionate riguros în Călindar, zile în care autorul acestuia merge înainte de masă

Simion Retegan

96

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica la biserică, cu toată casa, când copiii sunt mai mari, dar după masă merge în sat, în poveşti,

la joc, la cărţi, la radio, la televizor, mai târziu la cinematograf. Ceea ce, de asemenea, evidenţiază acest mare jurnal este comportamentul economic, am

putea spune modern, al capului acestei familii, dorinţa şi capacitatea lui de a învăţa, de a-şi înnoi gospodăria, receptivitatea sa la incitaţiile pieţii: metodele de cultivare a pământului şi uneltele sunt cele tradiţionale, dar în schimb acordă o foarte mare importanţă pomiculturii şi totodată, zootehniei, domenii din care scoate numerar. Este semnifi cativ faptul că vitele sunt menţionate întotdeauna cu numele lor, aproape ca nişte membri ai familiei, că se cultivă pentru ele trifoi şi sfeclă furajeră, că se prepară soluţii speciale pentru deparazitare, se vacci-nează, se consultă veterinarul. Dar cea mai mare înnoire economică pe care o face este aceea că în 1950 înfi inţează singur, cu cele două mâini ale sale, o vie proprie, podoaba gospodăriei, mândria proprietarului ei. Vedem din jurnal multitudinea lucrărilor pe care le comportă o vie pe rod, neîntrerupte de primăvara până toamna, dar vedem în acelaşi timp şi satisfacţiile mari pe care ea le oferă: culesul strugurilor, storsul mustului, posibilitatea de a vinde vin, po-sibilitatea de a-ţi servi oaspeţii, încântarea să o priveşti, aspecte care sunt consemnate toate în mod minuţios.

Mai mult, poate, decât toate acestea, mentalitatea economică modernă a protagonistu-lui acestor volume se relevă din strădania sa nezdruncinată de folosire integrală, raţională, am putea spune intensivă, a resursei fundamentale a omului, timpul, căruia îi smulge, zi de zi, prin încordarea voinţei un lucru important pentru el, ceva care să merite notat în jurnal. Într-adevăr, în afara tuturor muncilor agricole menţionate, Simion Cismaş, care este şi un priceput dulgher, face tot ce trebuie pe lângă casă – plug, unelte, garduri, acareturi –, dar lucrează dulgherie şi pentru bani, când este chemat, confecţionează opinci, face şi vinde caş-caval, taie şi vinde, când are, animale. De fapt, ştie şi face de toate: redactează acte, învaţă pe tineri la Căminul cultural să joace căluşarii, pune pe hârtie o scriere privind obiceiul lătureni-lor, publicată şi ea recent, este un foarte bun cântăreţ din fl uier, făcând parte dintr-o formaţie care participă la diferite festivaluri, locale şi naţionale.

Pe lângă toate acestea, prinde din zbor şi exploatează toate oportunităţile economice care apar: în anii ocupaţiei hortiste lucrează cu braţele şi cu carul la terasamentul căii ferate care se construieşte aici, ţine lucrători în chirie – la un moment dat 11 – se angajează după 1945, pentru câte 2-3 luni, la lucrul la pădure, la plantat de puieţi etc, etc.

Acelaşi cult al muncii şi spirit întreprinzător îl are şi soţia sa, lelea Ioană, care, pe lângă îngrijirea copiilor, pregătirea hranei, a îmbrăcăminţii întregii familii, a muncii la câmp, în anii 1950-1955, ţese zeci şi zeci de cergi, pe care soţii le vând la târgurile din Bistriţa şi Re-ghin.

În mod fi resc ne întrebăm în ce s-a încorporat atâta sudoare: întâi de toate în asigurarea traiului decent al familiei, în îmbunătăţirea locuinţei, în educaţia gimnazială a două dintre fi ice, în obligatoriile cheltuieli de reprezentare care exprimă rangul social, în mărirea micului patrimoniu funciar propriu, prin achiziţionarea de noi pământuri care pentru omul de la ţară reprezintă independenţa economică, asigurarea viitorului familiei, prestigiu social, însuşi rostul lui de a fi .

După 1961, odată cu formarea C.A.P.-ului, ritmul muncii este categoric mai lent. Im-presia generală este aceea că până în 1980, când conducerea Gospodăriei Colective, total politizată, este impusă dinafară, iar statul acaparează grosul mare al recoltei, viaţa a fost suportabilă cel puţin pentru un om care nu se plângea niciodată. În orice caz, în această peri-oadă familia Cismaş îşi construieşte o casă mult mai mare, în care există curent electric, chiar dacă munca la ea a durat mai mulţi ani şi a fost făcută în cea mai mare parte de tată şi de fi ul Iacob, căsătorit la 18 ani, singurul scos de la şcoală după 4 clase primare, trăitor toată viaţa lui sub acelaşi acoperiş cu părinţii.

Cronica unei vieţi ţărăneşti

97

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

CronicaReferitor la partea civică şi, într-un sens mai general, politică a vieţii, Călindariul oferă

multe informaţii despre comunitatea Monor, despre felul în care simte ţăranul mâna grea a statului, prin impozite, corvezi, recrutarea băieţilor, reprimarea delicvenţei, despre cum, în funcţie de acestea, îl percepe şi îl caracterizează. Din acest punct de vedere este interesant să urmărim diferenţa dintre presiunea fi scală a statului român de dinainte de 1940 şi copleşi-toarea apăsare economică şi opresiune naţională din anii ocupaţiei hortyste, când prezenţa mare în Monor a lucrătorilor maghiari la calea ferată a născut răbufniri de violenţă, încăierări ale tinerilor la jocul de duminica, soldate cu intervenţii în forţă ale jandarmilor care, părti-nitori pe faţă, maltratează localnicii. Tot astfel este interesant să comparăm, după jurnal, ce cere şi ce oferă statul român parlamentar liberal şi cel de democraţie populară de după 1947 care, lăsând la o parte tarele sale fundamentale, impune cotele şi, în fi nal, colectivizarea, dar în acelaşi timp generalizează şcolarizarea elementară, lărgeşte enorm accesul spre luminile învăţământul universitar, urbanizează masiv cu consecinţe adânci asupra structurii naţiona-le a mediului citadin din Transilvania şi, desigur, cu inerente costuri

Semnifi cativ pentru toate acestea, este bilanţul pe care autorul îl face anului 1950, bilanţ pe care îmi permit să-l citez:

„În anu 1950 a fost foarte bine pentru a noastră familie, n-am întâlnit nici un rău, eram sănătoş cu toţii şi noi, şi copiii. De cu primăvara am fost la pus de brazi, am adus vreo 5000 lei bani de celtuială în casă, pe urmă am lucrat la munca cânpului cu bine, dar a fost aproape tot anu săcetă. Grâul s-a făcut foarte bun, am avut, de tot, grâu vreo 15 măji sau 1500 k grâu şi ceva săcară, dar cucuruzi a fost puţini din cauza săcetii. Fân foarte puţin, otavă deloc. Vite, aveam 1 vacă şi o junincă de 2 ½ ani, aveam vreo 10 oi şi 2 cârlane.

În toamnă Ioană a făcut ţoale de vândut, a câştigat vreo 15.000 lei. Eu am săpat rigol de 500 viţă de vie şi am şi cumpărat-o viţa de vie cu 18 lei bucata.

Situaţia-n lume era foarte încurcată. Comunismu cu dictatură proletară. Să lucra sub ordine, erau îndreptate toate spre socialism, spre colectiv, colhoz. Toate întreprinderile erau socializate, numai agricultura încă nu era, şi spre aceasta să da o mare presiune. Po-litica strict oprită şi îndreptată spre colectiv”.

O a treia direcţie asupra căreia merită iarăşi să ne oprim este cea a laturii umane, cea privind credinţa, gândirea, sentimentele, afectele personajelor acestei cărţi, în ciuda faptului că autorul ei descoperă foarte puţin din gândurile lui, este extrem de scump în mărturisiri, obligându-ne să-i cunoaştem mentalitatea aproape exclusiv din ceea ce face. Cu certitudine, pe primul plan este familia pe care o vedem aici ca un tot foarte solid, bazat pe respectul reciproc, afecţiune, înţelegerea şi acceptarea matură a rolului fi ecăruia, tată, mamă, copii, noră, nepoţi. Simion Cismaş nu foloseşte niciodată termeni afectivi, dar referirile, aproape zilnice, la soţia sa Ioana, tot atât de vrednică ca şi el, sunt făcute cu o tandreţe implicită: Ioana găteşte, face în cuptor, spală, ţese, coase, seceră, lucrează în grădină, fără să spună niciodată nimic rău despre ea.

La fel este şi dragostea pentru cei patru copii, toţi ascultători şi iubitori, pentru care părinţii trudesc din greu, sunt iubiţi din tot sufl etul, sunt sensul vieţii lor, au parte de toată îngrijirea posibilă într-o asemenea familie, dar sunt puşi de mici la lucru alături de cei mari, iar mai târziu, fapt semnifi cativ, părinţii nu se amestecă în căsătoriile lor şi cu atât mai puţin în căsniciile lor. Intuim afecţiunea faţă de ei din numele de alint folosite: Iecobuţ, Mărioara, Anuchiţa, Dochiţa, Liuţa etc.

Singura dată când Simion Cismaş îşi exprimă deschis sentimentele este atunci când, în 1937, îi moarte subit, la 6 luni, primul născut, Iacob, pentru care tatăl, podidit de lacrimi, foloseşte în jurnal, cele mai emoţionante cuvinte: băiatul cel scump, copilaşul cel bun şi fru-mos, copil pe care părinţii îl jelesc mult timp, iar peste 9 ani când li se naşte din nou un băiat, acesta va primi numele celui dintâi născut, pe care ei nu pot şi nu vreau să-l uite.

Simion Retegan

98

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cronica Judecând după tenacitatea ieşită din comun cu care Simion Cismaş îşi ţine timp de 44

de ani jurnalul, după insistenţa cu care, aproape în fi ecare zi, cel mai adesea frânt de obosea-lă, ia călimara, peniţa, caietul şi notează prestaţia ei, l-am putea vedea ca pe un tată foarte autoritar, cu o voinţă implacabilă, o natură aspră, în jurul căruia totul îngheaţă. Nepoata lui, îngrijitoarea plină de dăruire a ediţiei, ne asigura însă în prefaţă că adesea seara bunicul şi apoi tatăl cântau cu fl uierul, ceilalţi cu vocea, că între ei domnea pacea şi liniştea, că atmo-sfera casei era destinsă, caldă, prietenoasă. Cum o dovedeşte, dealtfel, şi ospitalitatea faţă de neamurile din alte sate, faţă de cuscrii din Mureşenii Bârgăului şi din Uriş, faţă de alţi cunoscuţi. Oricum rămâne remarcabil faptul că într-o casă în care, vreme de două generaţii, au existat întotdeauna o soacră şi o noră, memorialistul nostru, imagine vie a calmului, deta-şării, împăcării cu sine, nu a consemnat crize şi nici măcar tensiuni.

Imaginea de ansamblu a autorului celor 2000 de pagini ale Călindariului este aceea a unui om pătruns adânc de valorile morale ale satului: înainte de toate munca, măsură a tuturor lucrurilor, valoare capitală, asumată din pruncie şi dusă până când omul cade pe pat de boală ori de bătrâneţe, calitate căreia i se adaugă simţul datoriei, cruţarea, îngăduinţa, ataşamentul organic faţă de pământ, un om harnic, răbdător şi răzbător, senin în modestia sa, mulţumit de viaţa lui, cu o privire limpede asupra sa, a familiei sale, a satului şi a lumii în care a trăit, desigur, în primul rând cea a Monorului, dar şi celei mai îndepărtate. Ceea ce Simion Cismaş, în asprimea vieţii sale cotidiene, a lăsat în scris după el, prin puterea voinţei, a inteligenţei, a stăruinţei, este o scriere captivantă, o realizare neperisabilă, un izvor istoric monumental, unic în felul său, care, începându-şi acum lunga călătorie în timp, va rămânea mereu o mărturie existenţială, într-adevăr, revelatoare pentru cunoaşterea mentalităţii ţă-rănimii române într-o perioadă în care aceasta forma imensa majoritate a populaţiei ţării, era puterea şi, totodată, slăbiciunea ei. Este un dar cu totul neaşteptat şi neobişnuit pentru care un simplu lucrător al pământului cu patru clase primare, îl face cercetării istoriografi ce, lăsându-ne, uimiţi – pagină de pagină – de personalitatea sa, să-i descoperim viaţa şi să în-trevedem prin ea pe cea a grosului oamenilor clasei lui sociale.

Abstract

SIMION RETEGAN, Chronicle of a peasant lifeThis text is based on a speech held on April 25, 2105 at the “Babes-Bolyai” University of Cluj-Na-poca, on the occasion of the book launch of Cismaş Simion from Monor, Călindar 1937-1981.However, what this journal shows above all is how a peasant family provides their daily bread in this era of modernization of rural areas, the progress they make, how is this progress affecting, in terms of quantity and quality, the level of their living conditions – food, shelter, clothing – and of their sanitary conditions and health status, as well as the education of children and the general level of culture. . KEYWORDS: Simion Cismaş, Călindar, Monor, Romanian village, moral values

Recenzii

101

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Recenzii

Preocupările ecologiste ale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I1, care l-au consacrat şi sunt arhicunoscute mediului răsăritean, au în-ceput, de câtva timp, să suscite şi interesul me-diului occidental, probabil şi datorită ideilor comune pe care acesta şi actualul suveran pon-tif le nutresc în acest sens2. Datorită acestui fapt, discursul susţinut de el la conferinţa ,,Li-ving Universe Conference” desfăşurată între 7 şi 9 noiembrie 2014 la Universitatea din Yale (SUA), a fost tradus şi în franceză, sub forma unei broşuri care este deopotrivă interesantă şi consistentă.

1 Pentru mai multe informaţii cu privire la acestea, a se vedea: OLIVIER CLÉMENT, Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecu-menic Bartolomeu I, trad. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, pp. 87-96. Cf. ELPHIDOPOROS LAMBRINIADIS, ,,Ecological and Inter-Generational Solidarity. Initia-tives of The Ecumenical Patriarchate”, în Ingeborg GABRIEL, HELMUT RENOCKL, ed., Solidaritat in der Krise. Auf der Suche nach neuen Wegen, Echter Verlag, Wi-en-Wurzburg, 2012, pp. 113-120. 2 Ideile celui din urmă pot fi regăsite în enciclica ,,Lau-dato Si”. A se vedea: FRANCOIS, Loue sois-Tu – Laudato Si. Sur la sauvegarde de la maison commune, Edi-tions Salvator, Paris, 2015. De altfel, între cei doi au existat deja două întâlniri şi altele sunt în pregătire, scopul lor fi ind acela de a dezvolta un dialog între cele două Biserici şi de a regăsi temeiuri pentru unitate. Pentru informaţii cu privire la cea din urmă întâlnire, a se vedea: ARMELLE BEAULIEU, ,,L’œcuménisme comme une avancée dans la vie”, în Terre Sainte Magazine, anul IV, nr. 4, Julliet-Aout, Ierusalim, 2014, pp. 182-183; FRANS BAWER, ,,Nous souvenir pour relancer notre merche”, în Terre Sainte Magazine, anul IV, nr. 4, Julliet-Aout, Ierusalim, 2014, pp. 230-231.

Patriarche œcuménique Bartholomée, Et Dieu vit que cela était bon. La vi-sion théologique de la création dans la tradition orthodoxe, trad. Jean-Francois Colosimo, Les Editions du Cerf, Paris, 2015, 66 p.

PœBDésddoJCEP

Lipsită de acribia unei lucrări ştiinţifi ce, cel mai probabil din pricina comodităţii tradu-cătorului, lucrarea dânsului, împărţită în şapte subcapitole, rezumă principalele aspecte ale gândirii sale cu privire la relaţiile noastre cu planeta pe teritoriul căreia vieţuim, constituin-du-se într-o lectură utilă şi plăcută atât pentru teologi şi pentru specialiştii ştiinţei cu care interferează ea, cât şi pentru laici.

Partea de început a prezentării (pp. 9-14), intitulată ,,Citind în cartea naturii”, abundă în reprezentări imagistice. Pornind de la spusele Sfântului Antonie cel Mare, un sfânt despre care se crede că era analfabet, dar care avea o mare anvergură duhovnicească, şi care, între-bat fi ind de ucenici care sunt sursele sale de documentare, a răspuns: ,,cartea mea nu este alta decât universul; în el, citesc operele lui Dumnezeu” (p. 9), patriarhul vorbeşte despre importanţa acestui fel de lectură, din paginile căreia, fi ecare dintre noi suntem invitaţi să citim3.

În cea de-a doua parte (pp. 17-21), în cadrul căreia prezintă concepţiile teologiei ortodoxe cu privire la mediul înconjurător, Sanctitatea Sa realizează o incursiune amplă în teologia liturgică răsăriteană, arătând că simbolismul fi ecăruia dintre marile praznice bisericeşti conţine elemente ce vorbesc despre importanţa creaţiei şi despre măreţia Creato-rului ei. Dânsul reliefează de asemenea faptul că şi în cea mai importantă mărturisire de cre-dinţă a ei, simbolul niceo-constantinopolitan, Biserica îşi prezintă concepţiile ei ecologiste4.

Urmează apoi o parte în care autorul vor-beşte despre dimensiunea ascetică şi euharis-tică a grijii pentru mediu (pp. 25-31). Pornind

3 Aşa cum arată cardinalul Thomas Spidlick, o primă condiţie în itinerarul duhovnicesc al unui isihast o constituie comuniunea acestuia cu natura, căci ea îl apropie de starea primordială a umanităţii. Cf. THOMAS SPIDLICK, Ignace de Loyola et la spiritualité orientale, trad. Frederic Vermorel, coll. ,,Au singulier”, vol. 13, Edition Lessius, Bruxelles, 2006, p. 64.4 ,,În principala sa mărturisire de credinţă, cunoscută drept crezul Niceo-Constantinopolitan, Biserica Ortodoxă mărturiseşte «unui singur Dumnezeu, care a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute». Astfel, grija pentru mediu este cea pe care creştinismul o regăseşte în credinţa fundamentală conform căreia omul este creat de Dumnezeu” (p. 17).

102

Recenzii

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

de la sensul primar al termenului „euharistie”, acela de a mulţumi, dânsul arată că: „Un duh euharistic implică deopotrivă utilizarea resur-selor naturale într-un duh de recunoştinţă şi oferirea lor lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Noi nu trebuie să oferim doar roadele pămân-tului, ci, deopotrivă, şi pe noi înşine” (p. 27).

După reiterarea şi actualizarea mesajului cosmologiei creştine (pp. 33-40), interpreta-rea, prin prisma ecologiei, a noţiunii de păcat, în realizarea căreia patriarhul porneşte de la ideea că pământul e sacru5, şi prezentarea principalelor consecinţe sociale, politice şi eco-nomice ale bunei sau proastei întrebuinţări a resurselor (pp. 47-53), dânsul propune câteva principii pentru ca viitorul planetei să fi e unul fericit (pp. 54-61). În cadrul acestei ultime părţi, el vorbeşte despre eforturile reunite ale lui şi ale papei Francisc (p. 60) şi militează pentru o utilizare responsabilă a resurselor Terrei: „Mediul natural – aerul, apa, pămân-tul, nu sunt doar bunuri ale generaţiei prezen-te, ci, în mod egal, şi ale generaţiilor viitoare. Trebuie să admitem sincer că omenirea merită mai mult decât spectacolul care se desfăşoară sub ochii noştri. Noi şi cei de după noi, copiii noştri, urmaşii noştri, su dreptul la o lume mai bună, mai blândă şi au o viziune mai clară. O

5 Concluzia la care ajunge el, pornind de la acest aspect, este următoarea: „Dacă pământul este sfânt, relaţia noastră cu mediul este mistică sau sacramentală; altel spus, ele conţin sămânţa şi calea lui Dumnezeu” (p. 43).

lume liberă de corupţie, violenţă şi sânge, o lume generoasă şi binevoitoare” (pp. 60-61).

Concepţiile ecologiste ale Patriarhului ecumenic, expuse atât aici, cât şi în paginile altor lucrări ale lui, asemenea concepţiilor altor militanţi pentru principii similare, nu sunt doar materializarea unor convingeri pen-tru care autorii pledează. Ele reprezintă şi un semnal de alarmă, care doreşte să ne prevină asupra faptului că resursele terestre nu sunt inepuizabile şi că utilizarea lor într-o manie-ră iresponsabilă ne va afecta tot pe noi, mai devreme sau mai târziu. De aceea, nu putem decât să subscriem opiniilor lui, să-i semna-lăm ideile şi să nădăjduim că ele vor avea un ecou puternic în inimile cititorilor, producând o asociere a clerului şi laicatului, realizată cu scopul salvării planetei albastre6.

MAXIM MORARIU

6 Aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, la mănăstirea de la Solan (Franţa), unde maicile, afl ate în grija părintească a părintelui Placide Deseille, în colaborare cu scriitorul Pierre Rabhi, promotorul agro-ecologiei (a se vedea: PIERRE RABHI, Manifeste pour la terre e l’humanisme, Actes Sud, Paris, 2008; Idem, Le Recours à la terre, Terre du ciel, Lyon, 1995; Idem, L’Offrande au crépus-cule, Candide, Lavalledieu, 1989; Idem, Le Gardien du feu: message de sagesse des peuples traditionnelles, Albin Michel, Paris, 2003), au pus la punct o strate-gie prin intermediul căreia produc alimente ecologice, având, în acelaşi timp, grijă de sol.

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

PAUL DIN ALEP, Jurnal de călătorie în Moldova şi Vala-hia, Editura Acade-miei Române, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2014, 620 p.

Pentru domeniul imagologiei, paginile diaconului Paul de Alep ocupă un loc aparte, prin faptul că restituie foaia de temperatură a secolului al XVII-lea românesc, redând portrete, atitudini, situaţii pline de culoare, precum şi

atmosfera intelectuală şi de curte în notaţii de neîntreruptă actualitate.

Apărută într-un veşmânt grafi c impunător, lucrarea benefi ciază de traducerea din arabă, studiul introductiv şi notele eminentului om de cultură, Ioana Feodorov. Cuvântul înainte, mai mult decât lămuritor, aparţine academicianului Răzvan Theodorescu.

Deşi scopul călătoriei apare anunţat de la primele pagini – diaconul Paul din Alep întreprinde călătoria în Ţările Române ca însoţitor al tatălui său, Macarie al II-lea, pentru strângerea de bani, deci o călătorie „nu de voie, ci de nevoie” (p. 148) –, totuşi resortul intim al acesteia se descoperă în gestul lui Paul de Alep, devenit un veritabil perieget, de a prezenta cu atenţie şi eleganţă geometria vieţii cotidiene,

103

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Recenziistatutul femeii, amănunte din viaţa bisericească,

privitoare la slujitori şi la aspectul interior şi exterior al lăcaşurilor de cult. Fără a fi scris dintr-o ambiţie personală şi neurmărind o stare de catharsis, Paul de Alep respectă promisiunea făcută diaconului Gavriil, care îi ceruse să adune într-o cronică (ca spaţiu autorizat) „împrejurările călătoriei noastre şi ale drumului, zi după zi, pe toată durata lipsei noastrei [de acasă], să înfăţişez în scris toate lucrurile din ţările pe care aveam să le cutreierăm, pentru ca toţi cei ce vor auzi despre ele să înţeleagă bine ceea ce se spune şi se adevereşte în aceste istorii”. (p. 150)

Călătoria se întinde pe durata a şapte ani (1652-1659), unde totul e subordonat timpului rural, şi putem afi rma că aceasta se constituie şi ca pelerinaj – în sensul conferit de Andrew Louth termenului (gr. προσκύνημα), de prospectare a interiorităţii: „Căci pelerinajul este mai mult decât un pelerinaj spaţial – călătoria într-un alt loc, la un loc sfânt –: pentru a fi un pelerinaj real el trebuie de asemenea să vizeze această călătorie interioară pe care o realizăm pe parcursul vieţii noastre...”1.

Remarcabile sunt amplitudinea curiozităţii intelectuale şi orizontul lărgit al autorului, care deschid ferestre spre adâncimile fi rii românilor.

Elementul defi nitoriu al poeticii acestui jurnal îl oferă punerea în scenă a privirii, cu punctul de plecare dinspre sine spre lumea-privelişte.

Dacă citim jurnalul pe fondul literaturii secolului al XVII-lea, vom constata că în acest secol tematizarea privirii devine un motiv obsesiv al picturii2. Din această perspectivă, o reprezentare iconografi că a Jurnalului de călătorie al lui Paul de Alep ar putea avea corespondent în pictura lui E. Manet, Concert în grădina Tuilleries, un imens portret de grup al societăţii secolului XVII şi poziţia marginală a cronicarului.

La Paul de Alep scenariul privirii e în strânsă legătură cu funcţia urechii: „[ Am scris acestea] astfel ca să fi e limpede ceea ce am văzut cu ochii mei şi ceea ce am auzit cu urechile mele” (p. 150), pronunţata observaţie indicând trăsătura balcanismului de a reda performanţa echilibrului „dintre ochi şi ureche, cuvântul scris şi vorba rostită”, după sublinierea lui Mircea Muthu3.

1 Pr. ANDREW LOUTH, „Să-ţi doreşti să fi e lungă calea”: Refl ecţii teologice despre pelerinaj, trad. Pr. Cătălin-Florin Ghiţ, rev. Renaşterea, nr. 9, 2015.2 VICTOR IERONIM STOICHIŢĂ, Vezi? Despre privire în pic-tura impresionistă, Humanitas, 2007, trad. Mona An-tohi, Ruxandra Demetrescu, Gina Vieru.3 MIRCEA MUTHU, Dinspre sud-est, Ed. Libra, 1999, p. 91

Jurnalul, de o certă valoare instrumentală, surprinde analogii şi interferenţe cu spaţiul european, dar şi cu cel oriental şi e vertebrat de trei dimensiuni: cea liturgică, dimensiunea scenelor concrete de viaţă: nunta, ritualul de trecere, statutul femeii, şi dimensiunea estetică, de la ediţiile rare de cărţi (cum este cartea lămuririi Psalmilor profetului David, scrisă de Sf. Nichita, mitropolit de Serres şi afl ată la curţile lui Constantin Cantacuzino) până la băile în stil turcesc (ca cea de la Târgovişte, afi liată unui topos sacru prin faptul că e închinată mănăstirii cu hramul Sf. Nicolae), şi grădinile domneşti.

Interesantă este strategia cronicarului care intercalează descrierea grădinii domnitorului Vasile Lupu într-un moment de tensiune între armata acestuia şi a noului domn: „am văzut în grădina domnului duzi [cu poame] dulci, mulţi caişi şi migdali, apoi un rodiu mic, pe care îl cresc într-un butoi, şi un lămâi [cu poame] dulci, tot într-un butoi” (p. 230).

Grădina lui Vasile Lupu i-a reţinut atenţia şi cercetătoarei Dolores Toma, demonstrând că tipul de grădină românească din acea perioadă intră în categoria naturală după exemplul italienesc şi francez4.

În călătoria prin Moldova şi Valahia lui Paul de Alep i se imprimă structura caselor („sunt clădite din lemn şi din scânduri. Acoperişurile sunt înalte, în două ape, ca să nu stea zăpada pe ele. Înlăuntrul caselor sunt scaune puse în cerc şi o masă sprijinită pe un picior, în mijloc, precum în casele frâncilor. Toată zestrea [aşezării] e alcătuită din covoare şi scoarţe atârnate pe pereţi”, p. 164), însă cronicarul dovedeşte o aplecare specială spre detaliul vestimentar al femeii, „cuviincioasă şi smerită”, privită în refl ex asociativ cu femeile din Constantinopol şi Moscova: „Cât despre înfăţişarea femeilor din Moldova şi Valahia, ele au un fel de port ca acela al femeilor frânce: părul [îl poartă] împletit pe creştet ca un colac şi acoperit cu [o năframă] albă, iar la cele înstărite cu o dantelă trandafi rie, acoperită cu o maramă, tot albă [...] , p. 165. [...] Afl ă că portul femeilor, de la Constantinopol şi până în Ţara Moldovei şi a Valahiei, este alcătuit dintr-o feregea lungă de postav care cade până la pământ, [căptuşită] pe cât se poate cu blană” (p. 255).

Ceea ce vede Paul de Alep se afl ă într-o continuă deschidere, „poetica fragmentului” fi ind pregnant reliefată. Elocvente sunt tablourile votive (al lui Vasile Lupu de la m-rea Golia şi de la biserica Trei Ierarhi, p.188), icoana Fiului Risipitor de la m-rea Sf. Nicolae 4 DOLORES TOMA, Despre grădini şi modul lor de folo-sire, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 28.

104

Recenzii

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

(Mărgineni), zugrăvită în patru registre, dar mai ales scena Judecăţii de Apoi derulată la Vaslui, sub ochii privitorului „în aur şi lazurit... chipurile turcilor cu turbanele şi şalurile lor albe, cu veşmintele lor largi din lână, verzi ori de alte culori, cu mâneci lungi [atârnând] în urma lor, cu velinţele lor galbene de lână, apoi, cu dervişii lor, care îi însoţesc [...] printre ei sunt draci care îi aleargă şi îi batjocoresc. Satana păşeşte înaintea lor, purtând un fes înalt” (p. 166).

Aceeaşi scenă îi suscită interesul şi la biserica Trei Ierarhi din Iaşi (p. 185) şi la m-rea Sf. Nicolae de la Mărgineni (p. 278).

Propensiunea spre scena Judecăţii de Apoi denotă o puternică conştiinţă eshatologică a cronicarului, citită şi în gestul de punere în paranteze a instanţei auctoriale, surprinsă uneori în rama smereniei, cu apelativul „eu, bietul cronicar”.

De o „poetică a fragmentului” ţine şi rânduiala iconostasului, dispus pe trei rânduri atent privit la biserica Sfântul Sava (p. 171), iar iconostasul m-rii Golia i se înfăţişează

mai frumos şi mai meşteşugit decât lucrările cretanilor (p. 178).

În suma de informaţii şi observaţii, văzute din unghiul subiectivităţii autorului, sunt cuprinse ritualul mesei la domnitorul Vasile Lupu, divanul de sâmbătă, diversitatea legumelor şi fructelor autohtone, logica construirii drumurilor, ceremonia darurilor, vizitele protocolare (întâlnirea cu Mitropolitul Varlaam sau cu mitropolitul Alexei al Moscovei), rugăciunea colivei „progromul economic” amintit de Dan Horia Mazilu5, precum şi călătoriile la Moscova şi Kiev, jurnalul conturându-se ca un excurs istoriografi c, mentalier şi etnologic de reală ţinută ştiinţifi că.

Cititorul va reţine, cu siguranţă, cele 1212 note, ca repere ale traseului investigativ, ce etalează o extraordinară putere de asimilare şi dexteritate hermeneutică a cercetătoarei Ioana Feodorov.

NICOLETA PĂLIMARU

5 DAN HORIA MAZILU, Noi despre ceilalţi, Ed. Polirom 1999, p. 142.

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

105

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

AuAutoriitoriiBOCŞAN, NICOLAE , profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie şi Filosofi e din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Catedra de Istorie modernă; Membru corespon-dent al Academie européenne des sciences, des arts et des letters; Doctor Honoris Causa a Uni-versităţii din Oradea (2010); dintre ultimele volume publicate amintim: Revoluţia de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca , Presa Universitară Clujeană, 2000, 515 p. (în colaborare cu V. Leu); Cronologia Europei Centrale (1848-1989), Iaşi, Polirom, 2000, 358 p. (în colab.); Aspecte privind cercetarea ştiinţifi că din învăţământul superior, Bucureşti, Edit. RAO, 2001, 79 p.; Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 693 (în colab cu Ioan Cârja); Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, 498 p.; La începuturile Episcopiei Lugojului. Studii şi documente, Cluj-Napoca, PUC, 2003, 380 p. (în colab. cu C. Vulea); Andrei Şaguna, Corespondenţă, vol. I/1 (Ediţie, studiu introductiv şi note de: Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov), Editura Pre-sa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, 568 p.; Andrei Şaguna. Corespondenţă. Vol. I/2. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, 308 p. [În colaborare cu: Ioan Vasile Leb, Ga-briel Gârdan, Bogdan Ivanov, Vasa Lupulovici, Ioan Herbil]; Andrei Şaguna. Corespondenţă. Vol. II. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, 609 p. [În colaborare cu: Ioan Vasile Leb, Gabriel Viorel Gârdan, Beatrice Dobozi]; Andrei Şaguna. Corespondenţă. Vol. III. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2009, 360 p. [În colaborare cu: Ioan Vasile Leb, Gabriel Gârdan]; Contribuţii la istoria ecleziastică a Banatului, Coord. Nicolae Bocşan, Crişu Dascălu, Timişoara, David Press Print, 2011, 347 p.; Die Rumänische Unierte Kirche am Ersten Vatika-nischen Konzil. Frankfurt am Main, Peter Lang, 2013, 247 p. [În colaborare cu Ion Cârja].

CIACHIR, DAN , scriitor.

CISMAŞ, EMILIA , istoric, Şef Serviciu - Arhiva Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca.

CUBLEŞAN, CONSTANTIN , prozator, dramaturg, poet, critic şi istoric literar, profesor dr. la Fa-cultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia. Dintre lucrări: Luceafărul şi alte comentarii eminesciene, 1998, Opera literară a lui Pavel Dan, 1999, Eminescu în orizontul criticii, 2000, Romancierul Rebreanu, 2001, Eminescu în oglinzile criticii, 2001, Eminescu în reprezentări critice, 2003, Nicolae Filimon, Micromonografi e, 2003, Clasici şi moderni, 2003, De la tradiţie la postmodernism, 2005, Dicţionarul per-sonajelor din teatrul lui Lucian Blaga (coord. 2005); Eminescu în privirile criticii, (2005), Editura Grinta, Cluj-Napoca; Efi gii pe nisipul vremii (2005), Editura Clusium, Cluj-Napoca; Eminescu. Ciclul Schillerian (2006). Editura Grinta, Cluj-Napoca; Ion Creanga în conşti-inţa critică. (2006). Editura Tribuna, Cluj-Napoca; Mihail Sebastian. Teatrul Dicţionar de personaje (2007) (Coord.); Serile cu Bartolomeu (2007); Din Mansarda lui Cioran (2007); Pavel Dan - Prozatorul Câmpiei Transilvane (2007); Pasiunea lecturii (2008); Domniţa nebănuitelor trepte, teatru (2008); Eminescu în comentarii critice (2008); Conferinţe li-

106

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

terare (2009); Lucian Blaga - Dramaturgul (2010); Omul în colivie, proză, 2010; În jurul începuturilor romanului românesc, 2010; Eminescologi clujeni, 2011.

GROZA , MIHAI-OCTAVIAN, doctorand al Facultăţii de Istorie şi Filosofi e din cadrul Universită-ţii «Babeş-Bolyai», preşedinte al Despărţământului ASTRA «Vasile Moga» Sebeş, director al anuarului Astra Sabesiensis. Volume publicate: Mihai-Octavian Groza, Documente privind activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia, Sebeş, Editura Emma Books, 2012; Mihai-Octavian Groza, Senatul Militar Român Central al Ofi ţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015.

MORARIU, MAXIM (IULIU-MARIUS) , ieromonah, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de Istorie şi Filosofi e din cadrul Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Volu-me: Istoria Mănăstirii ,,Izvorul Tămăduirii” Salva, Editura Astra, Blaj, 2013 (coautor, împreună cu prof. Ana Filip). Stări, momente, personalităţi ale Ortodoxiei transilvane. Pasaje insufi cient reliefate istoriografi c, Editura ,,Academica Brâncuşi”, Târgu Jiu, 2013. Peste 50 de studii şi ar-ticole de istorie şi teologie în revistele: Transilvania (Sibiu), Acta Musei Porolissensis (Zalău), Oglinda literară (Focşani), Luceafărul (Botoşani), Studii şi cercetări etnoculturale (Bistriţa), Arhiva Someşană (Năsăud), Revista Română (Iaşi), Sămănătorul (Tismana), Cetatea culturală (Cluj-Napoca), Tribuna (Cluj-Napoca), Agora literară (Cluj-Napoca), Renaşterea (Cluj-Napo-ca), Oraşul (Cluj-Napoca), Slova creştină (Baia Mare), Conexiuni Româneşti (Mannheim), Astra năsăudeană (Năsăud), Astra Salvensis (Salva), Der Unterwald (Sebeş), Observatorul (Toronto), Confl uenţe româneşti (New York), Caiete Silvane (Zalău). A participat la peste 20 de simpo-zioane şi conferinţe naţionale şi internaţionale.

MUREŞAN, ADRIAN (n. 24/09/1982, Cluj-Napoca). Doctorand al Universităţii Bucureşti. Re-dactor al revistelor Verso şi Synergies Roumanie. Membru colaborator al colectivului editorial Polirom – Rohia, responsabil cu editarea operei integrale N. Steinhardt. Prezent în volumele colective: Dicţionar Echinox (Tritonic, Bucureşti, 2004); Părintele Nicolae Steinhardt şi fasci-naţia credinţei (Renaşterea, Cluj-Napoca, 2013); Hermeneutica fenomenului literar (Techno Media, Sibiu, 2015). Îngrijiri de ediţii: N. Steinhardt, Călătoria unui fi u risipitor. Eseu roman-ţat asupra neizbânzii (Polirom – Rohia, 2013). Publică eseuri şi cronici în: România literară, Vatra, Cultura, precum şi pe platforma online LaPunkt.ro.

PĂLIMARU, NICOLETA , redactor-şef la editura Renaşterea din Cluj-Napoca; doctor în litere.

PETCU, ADRIAN NICOLAE , istoric, cercetăror CNSAS, autor de studii, articole şi recenzii pe tema Istoriei bisericeşti în România contemporană; participant la sesiuni ştiinţifi ce interne şi inter-naţionale; coautor al volumului Un martir al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; coautor şi coordonator al volumelor Partidul, Securitatea şi cultele, Nemira, 2005; Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist, EIBMBOR, 2007; Patriarhul Justinian şi BOR în perioada 1948-1964, Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politive din România, Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradei şi Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ̀ 50, ultimele patru apărute la Editura Partener, Galaţi, 2009.

RETEGAN, SIMION , istoric, cercetător ştiinţifi c, în cadrul Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, fi liala Cluj.

107

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

SILADI , PAUL, doctor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca; director al postului de radio Renaşterea.

SURUIANU, CAMELIA , (n. 1981), doctor în fi lologie al Universităţii Bucureşti; în prezent activează în sectorul privat, a publicat, între anii 2012-2015, peste o sută de articole literare, dedicate cu precădere Asocia ţiei culturale Rugul Aprins, în revistele culturale: Antiteze, Origini, Tomis, Analele Universităţii Ovidius, Bogdania, Constela ţii diamantine, Hyperion, Tabor, Apollon, Actualitatea irlandeză – Dublin, Onyx – Dublin, Apostolia – Paris, Lumină lină – New York, Alternan ţe – München, Destine Literare – Montreal; preparator la Universitatea „Ovidius” din Constanţa (2007-2008); realizator şi prezentator al emisiunilor săptămânale Vers pentru minte şi inimă şi Mărturii sub comunism la „Radio Dobrogea“ (2007-2012); consilier editorial în cadrul editurilor A.N.C.A. şi Apollon (2008-2012); consilier în cadrul Comitetului naţional român pentru drepturile copiilor - convenţia O.N.U. (2009-2012); recent a publicat o serie de studii, recenzii şi eseuri la Editura Lucas: Mioriţa - poem dramatic încadrabil literaturii mistice, o interpretare semiotică a piesei de teatru Mioriţa redactată de Bartolomeu Anania (Mioriţa-Dramatic Poem Within the Framework of Mystical Literature), eseu bilingv român-englez, (2015); Fecioara chemată la „nunta” Marelui Mire, o interpretare simbolică a basmului eminescian Făt-Frumos din lacrimă (The Virgin called to the ‘Wedding’ of the Great Bridegro-om, a Symbolic Interpretation of Eminescu’s Fairytale Făt-Frumos din lacrimă), eseu bilingv român-englez, (2015); Ion Marin Sadoveanu – romancier, Sfârşit de veac în Bucureşti (1878-1900), Ion Sîntu – biografi a unei formări intelectuale (1893-1916) (Ion Marin Sadoveanu - Romanschriftsteller, Ende des Jahrhunderts in Bukarest - 1878-1900, Ion Sîntu - die biogra-phie einer intellektuellen ausbildung seite - 1893-1916), volum bilingv român-german, (2015); Studii şi eseuri literare: Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, (2015); Mioriţa (Koyuncuk) – mistik edebiyatına dahil edilebilen dramatik manzume, volum în limba turcă, (2015); Casa aripilor frânte, (The House of Broken Wings), volum eseistic bilingv român-englez, (2015); Paul Sterian sau via ţa ca un colier de perle risipite în ţărână (Paul Sterian or Life as a String of Pearls Scattered in the Dust), volum eseistic bilingv român-englez, (2015); A vedea şi a privi Pieta lui Michelangelo (Seeing and beholding Michelangelo’s Pieta), eseu bilingv român-englez, (2015); Ion Marin Sadoveanu – polimorfi smul unui destin cultural, Teoretician al teatrului românesc, Membru al Asocia ţiei culturale Rugul Aprins, Primul reprezentant al României pe lângă comisia UNESCO, (2015).

URSA, ANCA , licenţiat şi doctor în litere al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca; cadru didactic la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Ha ţieganu” din Cluj-Napoca.

ZAHARIUC, PETRONEL , istoric, medievist, profesor universita la Facultatea de Istorie a Univer-sităţii „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi, decanul acestei facultăţi (din 2012); din 2002, doctor în Istorie; specialist în istorie politică şi religioasă; premiul „A. D. Xenopol” al Academiei Române, pentru lucrarea Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod; lucrări semnifi -cative: Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Editura Uni-versităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003; Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, în colaborare cu Florin Marinescu şi Ioan Caproşu, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005; De la Iaşi la Muntele Athos. Stu-dii şi documente de istorie a Bisericii, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, 302 p. (+ ilustraţii).

108

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

Cuprins

STUDII

CONSTANTIN CUBLEŞAN

„Moartea care mă îngrozeşte” (Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme) ..................................5

PETRONEL ZAHARIUC

Călătoria ieromonahului Chiriac din Mănăstirea Secu la Muntele Athos (1840-1841) ......... 9

DAN CIACHIR

Bogatul seceriş memorialistic .......................................................................................... 23

ANCA URSA

Identitate şi discurs feminin: Alice Voinescu, Jurnal ......................................................27

PAUL SILADI

Alexander Schmemann – cealaltă faţă a medaliei ...........................................................41

ADRIAN NICOLAE PETCU


Studiu de caz: Ioan Ianolide ............................................................................................. 46

CAMELIA SURUIANU

Jurnalismul ca atitudine civică .........................................................................................61

ADRIAN MUREŞAN

Faţă în faţă: Jurnalul fericirii şi Între viaţă şi cărţi.Aluviuni memorialistice în eseistica lui N. Steinhardt: 1973 – 1976 ...............................67

MIHAI-OCTAVIAN GROZA

Lucian Blaga: memorialist al Primului Război Mondial şi al evenimentelor premergătoare Marii Uniri ...............................................................................................72

CRONICA

EMILIA CISMAŞ

Din interbelic spre „Epoca de Aur”. Percepţiile social-politice ale unui „grănicer” năsăudean (Simion Cismaş din Monor, Călindar 1937-1981) ......................................... 83

109

Tabo

r, nr

. 10,

oct

ombr

ie 2

015

NICOLAE BOCŞAN

Călindar ............................................................................................................................ 90

SIMION RETEGAN

Cronica unei vieţi ţărăneşti .............................................................................................. 94

RECENZIIPatriarche œcuménique Bartholomée, Et Dieu vit que cela était bon. La vision théologique de la création dans la tradition orthodoxe, trad. Jean-Francois Colosimo, Les Editions du Cerf, Paris, 2015, 66 p. (MAXIM MORARIU)PAUL DIN ALEP, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, Editura Academiei Române, Muzeul Brăilei – Editura Istros, 2014, 620 p. (NICOLETA PĂLIMARU)

Documents

TABOR octombrie 2015