Tehnici de intervenţie în

Asistenţa socială

Cuprins

Instrucţiuni de ghidare a studenţilor pentru parcurgerea resursei de învăţare.........................................................................................................................5FIŞA DISCIPLINEI...................................................................................................6MODULUL I. MODELE DE INTERVENŢIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ....................................................................................................................8Unitatea de învăţare 1. Delimitări conceptuale............................................................8Unitatea de învăţare 2. Obiectivele intervenţiei sociale.............................................10

3

Unitatea de învăţare 3. Fundamentele teoretice ale intervenţiei sociale....................12Tema 1. Principalele teorii.................................................................................13Tema 2. Modele teoretice..................................................................................15Tema 3. Fazele de rezolvare a problemelor.......................................................20

Unitatea de învăţare 4. Metodologia proiectului de intervenţie socială.....................34Tema 1. Fazele procesului de asistenţă socială a unui individ..........................35Tema 2. Modalităţi de intervenţie socială.........................................................36Tema 3. Metode de intervenţie nondirective.....................................................37

Bibliografie minimală..................................................................................................41Test de autoevaluare.................................................................................................41MODULUL II. STRATEGII DE REZOLVARE A PROBLEMELOR SOCIALE...................................................................................................................42

Unitatea de învăţare 1. Coordonarea de caz......................................................42Lecţia 1. Tehnici şi deprinderi folosite pentru rezolvarea

cazurilor...............51Lecţia 2. Contractul cu asistatul.....................................................................54

Tema 1. Conţinutul şi forma contractului cu asistatul.............................55Tema 2. Posibilităţile şi limitele contractului..........................................56Tema 3. Aspecte instituţionale.................................................................57

Lecţia 3. Raportul privind studiul de caz.......................................................57Unitatea de învăţare 2. Consilierea.....................................................................59Unitatea de învăţare 3. Metoda centrării pe sarcină.........................................72

Lecţia 1. Cadrul general de înţelegere a practicii centrate pe sarcină............74Lecţia 2. Scopul şi caracteristicile metodei centrării pe

sarcină.....................75Lecţia 3. Stadiul mediu şi final ale modelului................................................78

Tema 1. Planificarea sarcinilor................................................................78Tema 2. Paşi şi dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor................................81

Unitatea de învăţare 4. Intervenţia în criză.......................................................86Lecţia 1. Definirea conceptului de criză. Fazele crizei..................................86Lecţia 2. Tehnici ale intervenţiei în criză.......................................................88Lecţia 3. Rolul asistentului social în intervenţia în criză...............................94

Bibliografie minimală.................................................................................................95Test de autoevaluare.................................................................................................95ANEXA. INSTRUMENTAR....................................................................................96BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ....................................................................104Test de evaluare finală......................................................................................105

4

Conţinuturi (descriptori)

TEMATICA DE CURSMODULUL I. Modele de intervenţie în Asistenţă socială1. Delimitări conceptuale2. Obiectivele intervenţiei sociale3. Fundamentele teoretice ale intervenţiei sociale4. Metodologia proiectului de intervenţie socialăMODULUL II. Strategii de rezolvare a problemelor sociale1. Coordonarea de caz2. Consilierea3. Metoda centrării pe sarcină 4. Intervenţia în criză

Bibliografie minimală

1. Alexiu, Mircea, Curs de metode utilizate în Asistenţa socială, Timişoara, 19972. Bocancea, Cristina, Elemente de Asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi,19993. Bocancea, C., Neamţu, G., Asistenţa socială. Elemente de teorie şi strategii de mediere, Ed. A 92, Iaşi, 1996 4. Coandă, L., Curta, F., Mic dicţionar de sociologie, Ed. All, Bucureşti, 1993 5. Coulshed, V., Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 19936. Davies, M., Asistenţa Socială în societate, curs, Prelegerile1-5, Bucureşti, 19927. Epstein Laura, Raport asupra metodei centrată pe sarcină, experimentat în S.U.A., Lucrarea 13 (text adaptat de M. Roth, Institutul Naţional Britanic pentru Asistenţă socială)8. Lisievici, Petru, Teoria şi practica consilierii, Ed. Univ. din Bucureşti, 19989. Maniac, A., R., Durus, I., Lucrătorul social, Ed. Călăuza - România, Deva, 199810. Mănoiu, V., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, Ed. Inst. Biblic, Seria I, Bucureşti, 199211. Miftode, V., Teorie şi Metodă în Asistenţa socială, Ed. Fundaţia Axis, Iaşi, 199512. Miftode, V., Dimensiuni ale Asistenţei sociale, Ed. Eidos, Botoşani, 1995 13. Miftode V., Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară, Ed. PROEMA, Baia Mare, 199814. Miftode V., Fundamente ale Asistenţei sociale, Ed. Eminescu, 199915. Neamţu George, Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 200316. Robertis, De, C., Methologie de l`intervention en travail, Bayard Ed., Colection Travail Social, 199517. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti,1993

Termeni cheie:

- metodologie;- metodă;

5

- tehnică;- instrument.

Conţinutul unităţii de studiu

Orice asistent social, care este implicat în programe de intervenţie la nivel individual, de grup sau de comunitate, se confruntă cu probleme de diferite grade de dificultate. De modul în care abordează aceste probleme şi respectiv de mijloacele şi resursele pe care le implică în rezolvarea lor depinde gradul de eficienţă a muncii sale, şi nu în ultimul rând, eficacitatea intervenţiei. Practicianul foloseşte în demersurile muncii sale de rezolvare a problemelor sociale metode şi instrumente de lucru specifice (adaptate scopului şi obiectivelor respective) fapt ce necesită, pe lângă o fundamentarea teoretică şi abilităţi practice, o bună cunoaştere şi capacitate de aplicare în practică a metodelor intervenţiei sociale, care nu se poate realiza doar empiric (pe baza bunului simţ).

Dacă ontologia este reprezentată prin definirea şi delimitarea unui “sistem de referinţă, obiectual” iar epistemologia implică definirea unui sistem de concepte şi ipoteze proprii, specifice Asistenţei sociale, metodologia implică definirea şi operarea cu un sistem de metode, tehnici şi procedee şi conţine analiza metodelor folosite întemeind o viziune generală asupra acestora.

A. Metodologia este echivalentă cu logica procesului de cunoaştere şi cu analiza căilor unei mai bune cunoaşteri. Din acest punct de vedere, metodologia nu este doar o simplă colecţie de metode şi tehnici aplicative ci este o parte a epistemologiei.

a. Metoda este calea pe care o urmează asistentul social în procesul de rezolvare a problemelor sociale ale asistaţilor.

b. Tehnica desemnează un anumit instrument sau procedeu operator de înregistrare, (recoltare de date), de interpretare sau de intervenţie.

Astfel, orice metodă cuprinde un ansamblu de tehnici şi procedee operaţionale, prin intermediul cărora metoda poate fi transpusă în practică, şi care alcătuiesc împreună latura operaţională a acesteia. Deosebirea dintre metodă şi tehnică constă tocmai în acest caracter procedural sau operaţional, tehnica nefiind o cale logică spre cunoaştere, ci o unealtă de lucru care evidenţiază realitatea prin măsurare, calcul şi evaluare. Unii autori procedează la distincţii şi mai accentuate, arătând că nu trebuie să confundăm tehnica cu procedeul şi nici cu instrumentul. Pe scurt putem spune că: tehnica este un ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, operaţii concrete) pentru o acţiune eficientă, procedeul este o manieră de acţiune, de utilizare a instrumentelor care nu sunt altceva decât materiale de lucru.

Metodologia reprezintă deci ansamblul de metode, tehnici şi procedee utilizate în orice cercetare/intervenţie care se doreşte a fi ştiinţifică şi “ne permite să studiem manierele de acţiune în asistenţa socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume şi urmând anumite principii prestabilite” (ROBERTIS DE, C., 1995).

Înţelegerea şi însuşirea corectă a modalităţilor metodice de intervenţie este condiţionată de cunoaşterea:

- a obiectivelor muncii sale;

6

- nivelurile de intervenţie;- tipurilor şi formelor de intervenţie socială.

Unitatea de învăţare 2. Obiectivele intervenţiei sociale

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 2, studenţii vor ştii:

să identifice obiectivele urmărite prin intervenţia asistenţială să definească obiectivele specifice nivelurilor de intervenţie.

Termeni cheie:

- prevenire;- reabilitare;- reinserţie.

Conţinutul unităţii de studiu

Obiectivele intervenţiei sociale (fig.1.) se referă la prevenirea, asistarea, reabilitarea şi reintegrarea socială a asistaţilor şi sunt determinate de funcţiile asistentului social:

- consultant / asistent / îndrumător;- furnizor de servicii sociale;- sursă de informare;- intermediar între utilizatori şi instituţii, între resurse şi necesităţi;- investigator şi diagnostician al problemelor sociale;- iniţiator de intervenţii şi proiecte locale;- mobilizator de resurse umane, instituţionale, tehnice, materiale şi

financiare;- administrator de programe şi servicii sociale;- executant de programe şi proiecte sociale şi al propriei sale intervenţii

profesionale;- promotor al noului în instituţiile cu profil social (activist social);- educator social informal/ pedagog social;- animator / conştientizator.

7

prevenire asistarereabilitarereintegrare

FUNCŢIILEASISTENTULUI SOCIAL

Fig. 1. Obiectivele intervenţiei sociale

Problematica socială fiind foarte complexă, impune asistenţilor sociali intervenţii de specialitate realizate la toate nivelurile:

A. DE INDIVID pentru indivizi şi familii aflate în situaţii problemă şi /sau care au nevoie de asistenţă şi ajutor social;B. DE GRUP pentru grupuri de persoane care:

- au probleme de integrare socială;- se formează cu scopul de a ajuta sau de a se într-ajutora;- se formează pentru a modifica sau transforma un anumit aspect al realităţii sociale, pentru a îmbunătăţii calitatea vieţii din comunitatea lor sau din societate;

C. DE COMUNITATE pentru colectivităţile de bază teritoriale:- unde asistentul social trăieşte împreună cu populaţia care face obiectul

asistenţei sociale;- a căror atmosferă sau mediu socio-cultural condiţionează şi/sau generează

probleme sociale;- care sunt un potenţial mediu de rezolvare a problemelor membrilor ei.

După autoarea Cristina de Robertis (1995), în desfăşurarea procesului de asistenţă socială sunt utilizate două tipuri de intervenţii sociale, având fiecare forme specifice (tabel nr.1.):

Tabel nr.1.

INTERVENŢII DIRECTE INTERVENŢII INDIRECTE

1. Clarificare - susţinere:- clarificarea problemelor sociale;- sprijinirea asistatului;- suport pentru cunoaşterea de sine.

1. Organizare - documentare:- organizarea spaţiului;- organizarea timpului;- documentarea.

2. Informare - educare:- oferirea de informaţii în domeniul socio-medical;- asistenţa materială bazată pe testarea

resurselor asistatului;- educaţie.

2. Programare şi planificare a intervenţiilor directe:- faza preliminară a formării unui grup asistat;- organizarea de activităţi punctuale ale grupurilor;- alegerea activităţilor de suport în programul unui grup de lucru.

3. Convingere - influenţare:- consiliere;- confruntarea asistatului cu consecinţele;- persuasiune.

3. Intervenţii asupra mediului asistatului:- munca cu familia asistatului;- discuţii cu colegii.

4. Controlul - Exercitarea autorităţii:- evaluarea periodică a asistatului;- impunere de exigenţe şi limite;- monitorizarea rezultatelor obţinute.

4. Colaborarea cu alţi lucrători sociali:- legătura;- concertarea;- lucrul în echipă;- consultarea.

8

INTERVENŢII DIRECTE INTERVENŢII INDIRECTE

5. Relaţionare - Creare de noi oportunităţi:- lărgirea cadrului relaţional;- deschiderea şi identificarea soluţiilor;- utilizarea şi crearea structurilor necesare deservirii asistatului;

5. Intervenţia la nivelul organismelor sociale:- încheie parteneriate;- elaborează proiecte;

6. Structurarea unei relaţii de lucru cu asistatul:- structurare în timp;- utilizare a spaţiului;- focalizare asupra obiectivelor de lucru;

Pentru îmbunătăţirea mediului de viaţă al persoanelor vulnerabile pot fi utilizate o multitudine de forme de intervenţie - acţiune:

a. Întărirea relaţiilor interfamiliale;b. Suplimentarea resurselor materiale/umane;c. Dezvoltarea şi întărirea reţelelor de suport;d. Mutarea asistaţilor în alt mediu, acţiune care se justifică în special în situaţii de:

- neglijare şi abuz (fizic, sexual etc.) asupra copilului;- abuz asupra femeii;- copii cu comportament dificil de controlat;- abuz asupra bunicilor, persoanelor vârstnice;- asistaţi care necesită îngrijire specială;- pierderea locuinţei în caz de dezastre calamităţi naturale.

e. Utilizarea managementului de caz;f. Întărirea relaţiilor şi legăturilor între instituţii şi organizaţii;g. Îmbunătăţirea mediului instituţional;h. Susţinerea asistatului pentru dezvoltarea personală;i. Dezvoltarea de noi resurse materiale/umane;j. Advocacy şi acţiune socială;k. Planificare şi organizare la nivel individual, de grup sau comunitar.

Unitatea de învăţare3. Fundamentele teoretice ale

intervenţiei sociale

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 3, studenţii vor ştii:

să descrie principalele teorii care fundamentează intervenţia asistenţială să abordeze corect situaţiile problematice de intervenţie.

Termeni cheie:

- roluri sociale;

9

- modelare;- analiză tranzacţională;- behaviorism.

Conţinutul unităţii de studiu

Tema 1. Principalele teoriiIntervenţia de asistenţă sociala se fundamentează pe o serie de teorii şi modele

teoretice. Dintre acestea vom prezenta principalele teorii ce stau la baza activităţilor de asistenţă socială:

a. Teoria rolurilor sociale (Hollis, 1972, Lazare, 1975) se referă la un grup de concepte bazate pe investigaţia socioculturală, care porneşte de la modul în care oamenii sunt influenţaţi de marea varietate a poziţiilor sociale. Munca socială se inspiră mult din teoria rolurilor atunci când explorează aşteptările asistatului faţă de tratament şi clarifică rolurile asistatului şi asistentului social în procesul de intervenţie.

b. Teoria modelării (Bandura, 1971) are la bază teoriile învăţării de comportamente, deplasând accentul dinspre sublinierea importanţei întăririlor în însuşirea noilor comportamente, spre relevarea rolului modelelor (negative sau pozitive). Potrivit teoriei modelării, asistentul sociale este preocupat să ajute asistatul în învăţarea noilor comportamente, folosindu-se de modele, exemple:

Exemplu: pentru a-i învăţa pe asistaţi deprinderile de părinte, pe cele de rezolvare de probleme sau pe cele de realizare profesională.

c. Teoria comunicării şi teoria sistemului familiar. Concepţiile care încorporează concepte preluate din teoria comunicării sunt foarte utile în construirea metodei de lucru proprii asistenţei sociale. Metoda principală de intervenţie şi evaluare a asistentului social, interviul, este analizată ca un schimb de mesaje congruente care au loc între repertoriile asistentului social şi ale asistatului. Schimburile de mesaje au loc şi între membrii familiei, respectiv cei ai oricărui grup. Activitatea cu membrii familiei, părinţi şi copii, sau cea din cadrul relaţiilor maritale, ridică problematica dinamicii familiale. Restabilirea echilibrului în cadrul familiei necesită cunoştinţe de teoria şi terapia sistemului familial. Terapia familială este intervenţia asistentului social, sau al altui profesionist, asupra unui grup mic de oameni aparţinând aceleaşi familii, intervenţie care vizează familia ca întreg. Tehnicile terapeutice analizează şi modifică patternurile interpersonale de comunicare şi de interacţiune.

d. Teoria rezolvării de probleme şi a deciziei (Jannis & Mann, 1977; Mahoney şi Arnkoff, 1978).Tehnicile terapeutice care decurg din această teorie oferă practicienilor un ghid pentru rezolvarea problemelor, pe care

10

asistaţii înşişi îl vor putea însuşi şi, mai apoi, îl vor putea folosi în rezolvarea propriilor lor situaţii problematice viitoare. S-a demonstrat că metoda are o deosebită însemnătate în cazurile asistaţilor la care se apropie finalizarea procesului propriu-zis de asistenţă, pentru a-i învăţa modul în care în continuare vor putea să ia decizii şi să-şi rezolve problemele singuri.

e. Teoriile umaniste şi existenţiale. Semnificaţia lor pentru asistenţa socială are ca punct de plecare filosofia existenţială, renumită prin A. Camus şi Sartre, pe care s-a brodat ulterior psihologia umanistă a lui A. Maslow (1954, 1972) şi C. Rogers (1961, 1980). Este subliniată importanţa majoră a acestor concepţii pentru definirea valorilor muncii sociale. În însuşirea principiilor muncii sociale trebuie să se pornească de la afirmarea valorilor pe care le reprezintă respectul pentru asistat, evidenţierea atributelor lor pozitive şi a resurselor lor de schimbare şi de dezvoltare . Ele rezultă din încrederea intervenientului în capacitatea individului de a-şi defini singur drumul vieţii şi de a beneficia de pe urma intervenţiei care relevă capacităţi nedescoperite anterior.

f. Teoria existenţială a lui Krill (1974), respectiv Stretch (1967). Aceştia construiesc o filosofie care este în acord cu valorile esenţiale ale asistenţei sociale (Bredford, 1969) şi care concordă cu valorile existenţiale şi umaniste privind condiţia umană. Se subliniază, devenind o caracteristică de maximă importanţă pentru practica muncii sociale, faptul că fiinţele umane nu sunt la dispoziţia unor forţe inconştiente, ci sunt propriii lor stăpâni. Toate persoanele au potenţialităţi nedescoperite, principiu din care derivă dreptul şi responsabilitatea lor pentru dezvoltarea propriilor lor posibilităţi, precum şi ideea că tuturor trebuie să li se dea prilejul să devină personalităţi integre, că preţioasa libertate a fiecărui individ trebuie folosită cu scopul ca fiecare să-şi făurească propria existenţă.

g. Analiza tranzacţională a fost dezvoltată de Eric Berne (1961, 1964, 1972) ca o teorie centrată pe realitate. Ea este raţională şi orientată spre învăţarea de noi comportamente, urmărind clarificarea şi conştientizarea cognitivă şi afectivă şi pornind de la perspectiva asistatului asupra problemei sale sociale. Potrivit acestei teorii indivizii sănătoşi sunt capabili să funcţioneze conform cu trei stări: starea de părinte, de copil şi de adult. Ei sunt în general conştienţi de starea de conştienţă conform căreia acţionează la un moment dat, de relaţiile lor interpersonale. Oamenii recurg la diferite strategii de structurare a timpului (jocuri, ritualuri, retrageri etc.) şi învaţă să-i manipuleze pe ceilalţi recurgând la mesaje subînţelese, la explozii de sentimente şi la scenarii, denumite de Berne “scripte”. Pentru a ne da seama de scenariile incoştiente pe care le utilizăm, determinate adesea de rolurile din mica copilărie, avem nevoie de răspunsuri din partea partenerilor, altfel spus de “strokuri”. Ca tehnică terapeutică, are la bază învăţarea modului în care se dau şi se acceptă

11

răspunsurile în cadrul relaţiilor interpersonale, prin intermediul unor jocuri în care individul îşi va forma un nou mod de comunicare, ce nu va mai fi unul de pe poziţia de copil sau de părinte grijuliu, ci un mod de comunicare de pe poziţia de adult.

h. Teoria comportamentalistă (behaviorismul) este orientarea psihologică prin care se pune mare accent asupra studiului reacţiilor indivizilor, a comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a fost fundamentată de renumiţi oameni de ştiinţă precum Ivan Pavlov, J. B. Watson, B. F. Skinner, care au insistat asupra rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza răspunsurilor. Printre principiile acestui curent de gândire se află sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea comportamentelor umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a comportamentului asistaţilor cu ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi pedepse. Bazat pe teoria învăţării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de comportament sunt şi ele învăţate prin condiţionare clasică sau operantă, prin sistemul de întăriri folosit în educaţie, prin imitaţie etc. Ca tehnică terapeutică, de modificare a comportamentului, presupune fixarea unui comportament ţintă, formulat în termeni concreţi, precişi după care se stabileşte sistemul de pedepse şi recompense prin care va fi motivat individul respectiv spre schimbarea repertoriului său de răspunsuri comportamentale şi atingerea comportamentului ţintă. Intervenţiile, care au ca punct de plecare behaviorismul, se desfăşoară pe parcursul unor perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile terapeutice de origine psihanalitică. Faţă de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul de inspiraţie comportamentalistă vizează în primul rând timpul prezent.

Tema 2. Modele teoreticePrima dintre concepţiile globale, care a orientat practica asistenţei sociale,

provine din medicină, fiind puternic influenţată de curentele psihanalitice şi psihoterapeutice.

În acest context termenul de “tratament” a fost înlocuit cu cel de terapie, vorbindu-se de terapia socială, socioterapie, terapie de sprijin etc. Obiectivele urmăreau: tratamentul curativ, tratamentul preventiv, tratamentul promoţional.

Se poate vorbi astfel de două direcţii de abordare:a. directă (tratamentul direct cu asistatul prin psihoterapie);b. indirectă (prin socioterapie, respectiv centrarea pe mediul exterior al

asistatului: grupuri primare, prieteni, vecini etc.).Acesta a constituit modelul medical (case-work) de intervenţie, de referinţă în

abordarea muncii de asistenţă socială. În prezent aceste direcţii se numesc:- serviciul social individualizat;- metoda intervenţiei psihosociale sau modelul psihosocial, introducându-

se sintagma intervenţia socială personalizată.

12

În abordarea asistaţilor, asistenţii sociali se ghidează după două cadre generale de referinţă:

A. Cadrul pentru înţelegerea abordării psihosocialeBaza teoretică în abordarea psihosocială este cea a teoriei freudiene a

personalităţii, cu sublinierea capacităţii de adaptare şi de rezolvare de probleme ale ego-ului.

Construind pe această bază teoretică, Erikson (1965) a analizat creşterea şi dezvoltarea umană, evidenţiind importanţa tranziţiilor psihosociale prin cele “opt stadii ale omului”, prin care integrează factorii sociali cu cei intrapsihici de-a lungul vieţii omului.

Un model asemănător cu cel construit de Erikson este modelul psihanalitic propus de S. Freud la începutul secolului XX care consideră că personalitatea umană se structurează pe trei nivele:

- Id sau Sine-le (inconştientul);- Ego sau Eul (reprezintă nivelul conştient);- Superego sau supra-eul (reprezintă cenzură morală).

În sine se includ toate aspectele de personalitate care sunt refulate de la nivelul conştientului prin cenzura morală şi socială existentă.

În decursul vieţii, individul încearcă satisfacerea acestor impulsuri. Societatea nu le poate permite tuturor membrilor ei să-şi satisfacă impulsurile biologice. De aceea ea crează o serie de reguli şi comandamente care dobândesc caracter de legi de convieţuire. În acelaşi timp însă apare un conflict între individul nemulţumit şi societate. Controlul pe care societatea îl realizează duce la conflicte sociale. În acţiunea de asistenţă socială trebuie să facem tocmai această legătură dintre persoana nemulţumită şi societate. Impulsurile şi instinctele nesatisfăcute creează şi tensiuni intrapsihice, care se pot manifesta prin diferite forme cum ar fi: ticurile; coşmarurile, bâlbâiala.

Ticurile cele mai frecvente apar în copilărie datorită unor situaţii familiale stresante. Copilul nu îşi poate descărca tensiunile şi atunci pentru descărcarea tensiunii lui interioare, va recurge la ticuri. Acestea au tendinţa de a se amplifica în funcţie de creşterea numărului situaţiilor stresante. De-a lungul dezvoltării copilului ele se pot modifica. Unele pot să dispară şi să apară altele noi sau se întâlneşte şi situaţia în care se asociază 2-3 ticuri. Există autori care susţin că ticurile apar pe o structură fragilă şi vulnerabilă de personalitate. Ei afirmă că aceşti copii (cu ticuri) în adolescenţă se structurează în personalităţi dizarmonice.

Coşmarurile, reprezintă vise cu caracter terifiant care înspăimântă subiectul. Ele reprezintă o înlănţuire de imagini reale şi imaginare însoţite de un sentiment de anxietate.

S. FREUD a fost cel care a încercat să interpreteze visele. El consideră că în vis se manifestă toate conflictele şi frustrările sexuale pe care le-am avut încă din copilărie.

În terapia psihanalitică se porneşte foarte mult de la interpretarea viselor pentru a ajunge la soluţionarea problemei actuale. Dezavantajul metodei este că

13

durează foarte mult (5 ani). În plus modificările societăţii au determinat ca problema sexuală să nu mai fie, în ziua de azi, un tabu cum era în epoca în care a trăit Freud.

Astăzi nu mai putem pune toate conflictele şi stresurile individului pe seama unor refulări sexuale din copilărie.

Problemele care pot să apară sunt fie psihice, interpersonale sau legate de mediul înconjurător. Ele se referă la satisfacerea nevoilor de bază precum: dragostea, încrederea, dependenţa, separarea şi autonomia. Problemele pot avea o origine inconştientă fiind considerată cauza problemei: “de ce ?”.

Scopurile terapiei psihanalitice sunt de a înţelege şi a schimba persoana, situaţia sau pe amândouă, adică intervenţia directă şi indirectă. Scopurile specifice, imediate, ajută oamenii să se concentreze asupra unor aspecte ale vieţii lor, în timp ce scopurile finale pot fi mai vagi şi legate de auto înţelegere.

Rolul asistatului este mai degrabă pasiv, aproape un rol de pacient. Atunci când i se indică, persoana vorbeşte despre gândurile şi sentimentele sale, şi, prin dezvăluirea lor sau prin conştientizarea lor, începe să se înţeleagă mai bine pe sine.

Rolul asistentului social este de a studia, diagnostica şi trata ansamblul “persoană-în-situaţie”; asistentul social poate/ nu să împărtăşească evaluarea sa cu asistatul, în funcţie de capacitatea de înţelegere de sine, ego-ul acestuia.

Procesele de tratare includ:- stabilirea unei relaţii;- construirea sprijinului pentru ego prin identificarea asistatului cu puterile

asistentului social;- ajutarea lui în a se dezvolta în termeni de identitate autoconştientizare;- lucrul cu conflictele interne anterioare nerezolvate.

O contribuţie majoră este obţinerea resurselor practice necesare şi convingerea celorlalţi de a reduce presiunea astfel încât să poată avea loc schimbarea personalităţii.

Tehnicile sau procedurile principale utilizate în această abordare sunt sprijinirea şi modificarea. Prima susţine ego-ul prin intermediul tehnicilor de tipul ascultării şi demonstrării comportamentelor eficiente. Cea de-a doua este utilizată împreună cu procedurile de susţinere şi implică folosirea confruntărilor, clarificării şi interpretării.

În cadrul modelul psihosocial, analizele de situaţie problematică, diagnosticele şi intervenţiile propriu-zise vizează elementele de viaţă psihică şi psihosocială ale asistatului. De asemenea, metoda intervenţiei psihosociale utilizează instrumente din arsenalul psihologic şi sociologic pentru a-l ajuta pe asistat în plan personal şi în planul funcţionării sale sociale.

Conform acestui model, Mentonex propune cinci faze ale procesului de ajutorare:

I. faza de întâlnire (cunoaşterea reciprocă şi construirea reţelei de ajutorare, care coincide cu faza de luare în grijă);

II. faza studiului psihosocial (cunoaşterea elementelor reprezentative şi relevante din viaţa asistatului);

III. faza de diagnostic psihosocial, respectiv evaluarea problemei şi proiecţia realistă a mijloacelor de rezolvare a ei. Se răspunde la întrebările:

14

- Cum percepe asistatul şi cei din proximitatea sa situaţia problematică?

- Care sunt elementele personale care au determinat apariţia problemei asistatului?

- Care sunt scopurile şi aşteptările asistatului?- Ce forţe facilitează rezolvarea problemei?- Ce forţe frânează rezolvarea problemei?

IV. elaborarea planului de intervenţie (stabilirea obiectivelor, mijloacelor şi etapelor);

V. realizarea planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă/implementarea.

Tehnici folosite:- ventilaţia: facilitarea proceselor de exteriorizare a emoţiilor,

sentimentelor (defularea);

- reformularea: expunerea propriei povestiri a asistatului, reconstruită logic (pentru clarificare şi conştientizarea de ambele părţi);

- asigurarea: demonstrarea că asistentul social cunoaşte şi recunoaşte capacităţile asistatului, pentru dezvoltarea încrederii în sine;

- construcţia binomului asistent-asistat: se oferă asistatului certitudinea că nu este singur în efortul de rezolvare a problemelor sociale;

- tehnica informativă: asigură informarea în diverse domenii relevante pentru caz;

- discuţia logică: cauze-efecte;

- confruntarea: tehnică educaţională de relevare a unor comportamente neadecvate, conştientizarea acestora pentru remediere;

- rememorarea: amintirea de către asistat a reacţiilor, a mijloacelor de acţiune şi a rezultatelor obţinute în situaţii problematice similare.

Tehnici de ghidare şi orientare:- intervenţia directă în criză;

- demonstraţia prin exemple;

- tehnica exemplelor obişnuite de comportament;

- consilierea sau orientarea;

15

- definirea limitelor rezonabile (întărirea autocontrolului).

Modelul psihosocial al intervenţiei sociale are la bază concepţia conform căreia asistentul social este “agent al schimbării”.

În munca sa, asistentul social porneşte de la înţelegerea dinamicii sociale şi psihosociale în care se află asistatul definind pe această bază obiectivele prin care se realizează schimbarea şi mijloacele necesare. Acest model este cunoscut în Asistenţa socială sub denumirea de “lucru la proiect” sau proiect de intervenţie.

Conform acestui model, asistentul social este doar unul dintre elementele care intervin în acţiunea de schimbare, celelalte elemente fiind instituţia angajatoare şi asistatul, care poate fi un grup, o familie, un individ sau chiar o comunitate Acest model pune accent pe capacitatea şi voinţa asistatului de a-şi canaliza resursele spre un proces adaptativ.

Etapele unei acţiuni asistenţiale din această perspectivă sunt:I. reperarea problemei sociale sau a cererii (cine solicită, pentru cine, cui

se adresează?);II. analiza situaţiei (culegerea datelor despre mediul socio-economică şi

culturală, instituţiile şi organizaţiile cu funcţii de sprijin social).

Metode folosite sunt:- documentarea;

- observaţia;

- interviul;

- metoda biografică.

Alături de aceste metode şi tehnicile lor mai sunt folosite şi altele, mai mult sau mai puţin specializate domeniului concret al muncii de asistenţă socială, care nu sunt menţionate implicit precum:

- ancheta socială;

- anamneza;

- interviul Focus-Group;

- studiul de caz;

- evaluarea.

Aceste metode pot fi intersectate uneori cu metode cantitative care pot ajuta la completarea datelor, cum ar fi prelucrările statistice, utilizabile în funcţie de

16

necesitate aproape în toate metodele amintite, cu atât mai mult în evaluarea calitativă.

Metode de intersecţie:- analiza documentelor;- analiza şi interpretarea documentelor materiale (simboluri, analiza

contextuală, înţelesuri implicite, evidenţierea similarităţilor şi a diferenţelor, conotaţii.

Metode de eficientizare şi optimizare a muncii asistentului social (folosite în cadrul echipelor pluridisciplinare şi de oricare dintre asistenţii care deţin formarea şi abilităţile necesare):

a. supervizarea (se realizează de către un supervizor în raport cu echipa de asistenţi sociali şi de alţi specialişti);

b. inter vizarea (în cadrul echipei de asistenţi sociali-prin care fiecare dintre asistenţii sociali pot prelua rolul de coordonator al procesului);

c. dezvoltarea echipei.

Toate aceste metode şi tehnici prezentate sunt folosite în munca asistentului social în raport lui cu asistatul, în vederea soluţionării problemelor acestuia.

B. Cadrul pentru abordarea comportamentalăBaza teoretică în abordarea comportamentală este teoria învăţării, care

include condiţionarea respondentă şi operantă, învăţarea observaţională şi cognitivă.Problemele care răspund bine la această abordare includ fobiile, obiceiurile,

depresiile şi dezordinile obsesiv-obligative. De asemenea, deficienţele comportamentale, cum ar fi abilităţile sociale,

tratate prin regimuri comportamentale.Scopurile abordării comportamentale sunt specifice şi observabile, şi trebuie

să fie afirmate în termeni comportamentali.Rolul asistatului este de a ajuta la stabilirea comportamentului de bază

(frecvenţă, intensitate, durată) şi a contextului în care apare comportamentul respectiv. În acest scop pot fi ţinute jurnale şi alte înregistrări. Persoana asistată trebuie de obicei motivată sau ajutată să fie motivată. Fie că este un copil, îngrijitorul persoanei sau un alt agent al schimbării aceştia trebuie să fie motivaţi.

Rolul asistentului social este de a ajuta, prin evaluarea comportamentală şi de a mobiliza orice resursă necesară. Strategiile trebuie să fie capabile de a fi evaluate şi măsurate cu eficienţă. Este necesară o relaţie precisă, profundă şi plină de speranţă pentru a se obţine schimbarea. Asistentul social este activ, directiv, provocator şi educator.

Tehnicile utilizate includ:- desensibilizarea sistematică;- extinderea procedurilor;

17

- reîntărirea pozitivă;- predarea autocontrolului;- tehnicile de stopare/combatere a gândirii/gândurilor iraţionale şi

oferirea de informaţii altor agenţi cum ar fi profesori, părinţi şi colegi implicaţi în program.

Tema 3. Fazele de rezolvare a problemelorTehnicile de intervenţie care decurg din teoria rezolvării de probleme oferă

practicienilor un ghid util pentru rezolvarea problemelor pe care asistaţii înşişi îl vor putea însuşi şi, mai apoi, îl vor putea folosi în rezolvarea propriilor lor situaţii problematice viitoare. S-a demonstrat că această metodă are o deosebită însemnătate în cazurile asistaţilor la care se apropie finalizarea procesului propriu-zis de asistenţă, pentru a-i învăţa modul în care vor putea să ia în continuare decizii şi să-şi rezolve singuri problemele personale.

Procesul de rezolvare a problemelor se desfăşoară în 3 faze, fiecare fază având etape specifice:

A. Faza de contact;B. Faza de contract;C. Faza de acţiune.

A. Faza de contact presupune: identificarea problemei, stabilirea preliminară a scopului intervenţiei, adunarea de informaţii, evaluarea iniţială.

I. Identificarea şi definirea problemei În procesul de rezolvare a problemelor unui asistat se foloseşte adesea

termenul de “a acorda ajutor”, “a ajuta” pe cineva. Dar “ajutorul” este ceva material sau imaterial oferit de o persoană sau un grup altei persoane sau altui grup în aşa fel încât persoana sau grupul ajutat să-l poată folosi pentru a soluţiona problema în cauză. Pentru a fi de ajutor, ceea ce este oferit trebuie să fie de valoare şi de folos pentru destinatari, care sunt liberi să-l folosească în felul lor propriu de înţelegere. În cultura noastră este o ruşine şi un semn de eşec personal să ceri sau să primeşti ajutor de la necunoscuţi.

Exemplu: majoritatea oamenilor încearcă mult timp să găsească o adresă necunoscută până să ceară lămuriri de la localnici). De aceea, asistenţii sociali pot fi folositori asistaţilor doar dacă înţeleg care este problema pe care asistaţii doresc să o soluţioneze.

Deci, în faza iniţială asistenţii sociali împreună cu asistatul stabilesc care este problema asupra căreia va acţiona. Ei trebuie să definească aşteptările şi scopurile, să înţeleagă realităţile şi limitele intervenţiei şi să stabilească ce informaţii sunt necesare pentru aceasta (nu este nevoie să se ştie totul despre asistat, ci doar ceea ce este necesar pentru a putea rezolva problema şi pentru a realiza scopurile propuse).

În munca de asistenţă socială sunt întâlniţi în general, două tipuri de asistaţi:

18

a. asistatul de bună voie, care vine din proprie iniţiativă la asistentul social cu o problemă;

b. asistatul involuntar, care vine la asistentul social fie pentru că cineva l-a obligat să o facă, fie că asistentul social a iniţiat intervenţia fiind trimis la asistat.

La prima întâlnire asistaţii involuntari pot expune sau nu problema, dar, de obicei, informaţia necesară este oferită de instituţia sau persoana care a iniţiat întâlnirea asistentului social cu acest asistat. Astfel, în acest caz este necesar ca asistentul social să împărtăşească asistatului informaţiile deţinute despre el, sursa acestora şi motivul prezenţei lui.

În cazul asistaţilor de bună voie, în prima întâlnire este rezonabil să lăsăm persoana să spună cu cuvintele proprii de ce a venit. Acţiunea împreună cu un asistat semnifică, de obicei, depăşirea anumitor limite şi pătrunderea în intimitatea vieţii private. De aceea, la prima întâlnire asistentul social trebuie să fie atent la limitele stabilite de asistat pentru acţiunea comună şi să nu încerce să le depăşească. Astfel asistenţii sociali încep cu considerarea problemei aşa cum este ea văzută de către asistat. Asistatul alege, de obicei, punctul de început al activităţii comune. Desigur, este datoria asistentului social să îi arate asistatului riscurile, dacă alegerea lui este periculoasă pentru el sau pentru alţii sau dacă va genera alte probleme sau eşecuri. Dar asistentul social nu este un specialist în toate problemele. De aceea prima lui sarcină este să înţeleagă de ce are nevoie asistatul de ajutor (deci el trebuie să lase prejudecăţile deoparte şi să încerce să “audă” ce spune asistatul, altfel spus, trebuie să devină empatic cu sentimentele acestuia). De asemenea nu este nevoie să forţeze asistatul să relateze mai mult decât o face, ci trebuie să-l încurajeze să continue relatarea problemei sale prin scurte comentarii şi întrebări rezumative. Nu întotdeauna vom reuşi să înţeleagă perspectiva asistatului (mai ales dacă experienţele de viaţă sunt foarte diferite).

Soluţia în acest caz este încercarea de a găsi în viaţa personală momente în care a simţit asemănător cu asistatul (astfel îl va putea înţelege, dar nu-i va putea transfera toate sentimentele personale cu acea ocazie, deoarece nu pot fi două persoane ce experimentează identic acelaşi eveniment). Principiul care trebuie reţinut este să se înceapă de unde este/de unde se află asistatul!.

A doua componentă a activităţii de asistare se referă la ceea ce doreşte asistatul de la asistentul social. Ce speră asistatul că se va întâmpla ca urmare a activităţii comune. De obicei percepţia asistatului asupra propriei probleme şi percepţia asistentului social nu sunt identice. De aceea este necesară o serie de negocieri şi discuţii pentru a defini problema asupra căreia se va concentra viitoarea activitate. Una din cele mai mari dificultăţi în identificarea problemei se întâmplă atunci când asistenţii sociali sunt atât de concentraţi pe problema identificată de ei încât nu mai aud ce spun asistaţii despre cum văd şi simt ei dificultăţile. Astfel, asistenţii sociali îşi continuă acţiunea fără a considera diferenţa între ceea ce intenţionează ei şi ceea ce cere asistatul.

O altă dificultate importantă, întâlnită adesea, este că frecvent problema şi cauza problemei sunt interconectate.

19

Exemplu: cazul unui băiat de 13 ani care:- a furat din maşini;- provine dintr-o familie în care tatăl a murit de curând;- are o mamă ce se pare că îşi supra protejează copilul.

Problema centrală: băiatul a fost prins furând dintr-o maşină. Desigur că şi celelalte aspecte au legătură cu problema identificată, fiind doar cauze ale acestui comportament. Dar informaţiile sunt încă insuficiente pentru stabilirea celorlalte probleme drept cauze. Acţiunea asistentului social trebuie îndreptată în direcţia prevenirii repetării infracţiunii.

Uneori găsirea unei probleme acceptate de ambele părţi poate fi uşoară, alteori necesită mai multe întâlniri, dar în ambele cazuri este absolut necesară găsirea problemei. Fără acest consens în stabilirea problemei intervenţia nu mai poate fi realizată şi cazul trebuie transferat altui asistent social. De obicei asistaţii au mai multe probleme intercalate şi nimeni nu poate trata o paletă de probleme în acelaşi timp. Aceasta se poate realiza prin parţializare şi prin găsirea punctului de început a problemei pentru intervenţie.

Parţializarea se referă la procesul de separare a problemei sau a problemelor specifice, din universul problemelor aduse de asistat sau identificate de asistentul social, pe care se va focaliza atenţia în activitatea viitoare. Dacă un asistat nu are sugestii privind problema importantă, asistentul social poate oferi sugestii şi poate chiar propune el o “problemă”.

II. Stabilirea preliminară a scopului intervenţieiFrecvent asistaţii prezintă atât problema cât şi soluţia descoperită, cerând

sprijin pentru realizarea ei. Uneori ei prezintă soluţia ca pe o problemă asupra căreia trebuie intervenit.

Exemplu: o mamă care solicită pentru copilul ei internarea într-o instituţie.

În rezolvarea oricărei probleme există un scop final, dar atingerea acestuia presupune scopuri intermediare. Uneori scopurile intermediare pot înlocui scopul final, mai ales dacă acesta se dovedeşte nerealist. Scopurile pot fi renegociate pe întreaga perioadă a intervenţiei şi ele mai pot fi împărţite în scopuri pe termen scurt (intermediare) şi pe termen lung (finale).

Atât scopurile finale cât şi metodele de atingere a lor sunt obţinute prin analiză, evaluare şi planificare. Uneori se crede că adevărul, cauza, cunoaşterea sunt lucruri absolute. De aceea asistentul social trebuie să analizeze informaţiile ajungând la concluzii ferme, evidente pentru el, stabilind scopuri şi probleme care nu sunt cunoscute şi acceptate de asistaţi. În această etapă, se recomandă stabilirea în comun a problemei pentru intervenţie a scopurilor şi obiectivelor, ce deocamdată sunt intermediare, precum şi a metodelor şi căilor celor mai potrivite pentru atingerea acestor obiective.

III. Contractul preliminar în vederea strângerii de informaţii

20

În esenţă acesta este o înţelegere a problemei între asistentul social şi asistat asupra (pentru intervenţie). Asistentul social trebuie să clarifice limitele serviciilor oferite şi specificul activităţii comune ce urmează a fi realizată, ce transmite încredere în profesionalismul său, în limitele menţionate, şi caută alte resurse dacă acestea se dovedesc insuficiente. Deşi, promisiunile exagerate înrăutăţesc relaţia, totuşi asistatul trebuie să aibă speranţa de schimbare.

De asemenea, asistatul trebuie să aibă idee despre cum se va desfăşura intervenţia, ce metode vor fi folosite. Dacă, în urma acestei faze preliminare, asistatul şi asistentul social decid continuarea împreună a muncii, este necesară strângerea de informaţii suplimentare pentru realizarea evaluării iniţiale şi a planificării.

Colectarea de informaţii nu se face însă “de dragul” colectării de informaţii ci pentru acţiunile şi etapele rezolvării problemei în cauză.

În ceea ce priveşte adunarea informaţiilor semnificative trebuie cunoscute şi respectate câteva reguli:

- sistemul-asistat este principala sursă de informaţii;- informaţiile sunt adunate pentru a fi folosite, deci trebuie să fie legate

numai de problema convenită;- asistentul social nu trebuie să adune informaţii pe care nu vrea să le

împărtăşească sistemului-asistat (trebuie să întrebe asistatul ce simte/ce crede despre informaţiile adunate de la alţii).

Nici în perioada anterioară contactului iniţial cu asistatul, asistentul social nu trebuie să adune prea multe informaţii, căci poate induce prejudecăţi (dacă trebuie adunate mai multe informaţii, atunci aceasta se va face de regulă după prima întâlnire cu asistatul).

De aceea în colectarea informaţiilor trebuie respectate o serie de principii:- implicarea asistatului în căutarea informaţiilor necesare deoarece

strângerea informaţiilor este un proces comun asistat-asistent social;- înştiinţarea asistatului în legătură cu sursele folosite pentru obţinerea

informaţiilor (deşi, nu întotdeauna i se cere permisiunea);- conştientizarea asistatului asupra faptului că există o anumită legătură

între problema identificată şi informaţiile adunate;- exploatarea tuturor zonele pe care le vede asistatul ca având legătură cu

problema în cauză, precum şi cele alese de asistentul social;- continuarea strângerii informaţiilor pe tot parcursul intervenţiei, dar mai

ales pentru etapele de identificare a problemei, de stabilire a scopului şi de evaluare iniţială;

- înţelegerea de către asistentul social a poziţiei asistatului asupra diferitelor informaţii adunate, a părerii acestuia despre semnificaţia factorilor implicaţi, sentimentele şi motivele acţiunilor lor trecute.

Trebuie remarcat faptul că există trei “zone” pentru adunarea de informaţii: speranţa, disconfortul şi posibilitatea, care sunt aceleaşi pentru toate sistemele şi problemele şi care îi determină pe oameni să acţioneze. Astfel, pentru a acţiona oamenii trebuie să simtă disconfort faţă de felul cum stau lucrurile şi speranţa că vor fi în stare să atingă un obiectiv care este un răspuns la dorinţele lor şi în plus trebuie să existe posibilitatea de a determina ce a mers prost şi posibilitatea schimbării.

21

Înrolarea productivă în procesul de intervenţie depinde de balanţa speranţă-disconfort a asistatului şi de orizonturile arătate de asistentul social care trebuie să comunice înţelegere şi empatie faţă de disconfortul asistaţilor.

Surse şi metode de colectare a informaţiilor. În acest demers primul, şi cel mai important, principiu care trebuie respectat este acela că orice asistat trebuie să cunoască sursele de informaţii folosite de asistentul social şi motivul pentru care sunt folosite. Dacă este posibil se cere şi permisiunea asistatului pentru folosirea anumitor surse. Dar, chiar dacă nu avem permisiunea lui, asistatul trebuie să cunoască sursele, informaţia solicitată şi motivul folosirii acelei informaţii. Dacă aceste informaţii duc la stabilirea căii de acţiune pentru atingerea scopurilor, asistaţii trebuie să participe la luarea deciziei.

Metodele de strângere a informaţiilor pot fi împărţite în următoarele grupe:a) relatările asistaţilor;b) relatările altora;c) întrebări şi teste verbale sau scrise;d) observaţii;e) documente ale unor instituţii.

Cea mai folosită metodă de adunare a informaţiilor este interviul sau şedinţa de grup cu sistemul-asistat, unde sunt folosite tehnica chestionarului şi tehnicile observaţiei.

Interviul poate fi nestructurat, permiţând asistaţilor să se descarce, sau înalt structurat, când există un set de întrebări de la care nu ne abatem. Asistentul social poate structura interviul în funcţie de informaţiile necesare (când hotărăsc unde şi când va avea loc întâlnirea, când aşează scaunele pentru participanţi etc.).

Primul interviu de obicei este nestructurat şi nu necesită prea multe întrebări, ci doar observaţie atentă, ascultare şi decodificarea limbajului trupului pentru înţelegerea stresului provocat asistatului de problema în cauză şi identificarea resurselor folosite până atunci. Asistentul social poate începe astfel să cunoască modul de gândire al asistatului.

De asemenea unele din sursele de informare vor cere în schimb informaţii de la asistentul social (acesta le poate oferi numai după consultarea asistatului).

Uneori asistaţilor li se cere să completeze un formular sau un chestionar sau poate fi folosită şi discuţia între asistat şi o altă persoană (rudă, prieten). Observaţia poate fi externă sau co participativă. Există adesea tendinţa ca materialele scrise să fie considerate ca date obiective, adevărate, şi nu impresiile directe ale asistentului social.

IV. Evaluarea iniţialăSe ştie că într-un anumit context, cuvintele au o anumită semnificaţie iar

aceleaşi cuvinte au diferite semnificaţii pentru oameni diferiţi. Pentru a fi eficienţi asistenţii sociali trebuie să implice în procesul de intervenţie (de tratament, de acţiune) atât sentimentele cât şi gândirea asistaţilor alături de propriile lui sentimentele şi gânduri.

Exemplu: în cazul băiatului care a furat din maşină, există câţiva factori care îi fac pe asistenţii sociali să definească problema ca fiind super protecţia mamei:

a. o identificare a băiatului ca fiind “victimă” a ceea ce s-a întâmplat;

22

b. o deschidere emoţională spre învinuirea părinţilor pentru necazurile copiilor;c. credinţa că de obicei comportamentul copiilor este datorat tratamentului la care îi

supun părinţii;d. o dispoziţie emoţională şi intelectuală pentru a afla “adevărata problemă” care

determină greşeala de a defini cauza drept problemă.

În astfel de cazuri nu se poate spune că nu există nici o legătură între modul de tratare a copiilor şi comportamentul lor. Cauza ultimă este probabil moartea tatălui ce a determinat supraprotecţia mamei, care este, în parte, responsabilă de comportamentul băiatului. Dar care este problema pentru intervenţie în acest caz?

Poate că această reacţie a mamei este normală, şi atunci care este reacţia băiatului faţă de moartea tatălui său? Aceste aspecte trebuie investigate împreună cu sistemul asistat (mamă-copil). Pentru aceasta se vor culege informaţii şi se va face determinarea/evaluarea iniţială a problemei.

Uneori eşecul în rezolvarea problemelor este cauzat de presupunerile false care se fac. De aceea trebuie să se ţină cont că:

a. răspunsurile date de asistaţi sunt influenţate de felul în care sunt puse întrebările;

b. orice comportament, în prezenţa altcuiva, oferă imaginea relaţiei asistatului cu respectiva persoană;

c. o parte importantă a comunicării umane se desfăşoară în linişte/în tăcere;d. comunicarea este influenţată de ceea ce se spune (conţinut) şi de modul

în care se spune (formă);e. dependenţa sau lipsa răspunsurilor pentru acţiunile proprii sunt cauzate

de faptul că alţii îşi asumă răspunderea pentru ele şi nu cei care le înfăptuiesc.

Deprinderile ce trebuie folosite în faza de contact. Alături de aspectele privind ce se face trebuie analizate şi cele referitoare la

cum se face.Astfel, în această fază sunt necesare o serie de deprinderi precum: abilitatea de

a comunica, empatia, sinceritatea, interesul, respectul, îngrijorarea. Deprinderile de a asculta şi de a reacţiona (atât poziţia, cât şi limbajul

trupului) la ceea ce se vrea să se comunice, solicită ca ascultarea să se facă “cu urechile pentru cuvinte şi cu ochii pentru limbajul corpului” (spune ce simte asistatul, cum îi percepe el pe alţii, care sunt aspiraţiile şi obiectivele sale).

Pentru a fi sigur că interpretează bine cuvintele sau sentimentele asistatului, asistentul social trebuie să se verifice, din când în când, împreună cu acesta prin rezumarea cu alte cuvinte, a mesajului primit şi prin conexiunea unor aspecte pe care asistatul nu le-a legat (se pot folosi expresii precum: “Ceea ce îmi spui înseamnă....? Înţeleg că...”etc.). Uneori asistenţii sociali se simt înclinaţi să transmită simpatie asistatului, dar, se ştie că atenţia înseamnă empatie nu simpatie!

B. Faza de contract

23

V. Evaluarea şi determinarea problemeiDupă stabilirea problemei şi a scopurilor iniţiale trebuie reconsiderate aceste

date pentru a putea determina care este de fapt problema, ce se poate face în legătură cu ea şi cum se poate interveni eficient pentru rezolvarea ei. Acest proces include ordonarea şi organizarea informaţiilor, intuiţiilor şi cunoştinţelor într-un tablou inteligibil pentru explicarea problemei şi oferirea soluţiilor alternative (se concluzionează asupra a ceea ce este observat sau dedus pe baza cunoştinţelor şi a experienţei, pentru a stabili scopul şi cum poate fi el atins).

Toate aceste aspecte se realizează în parteneriat deoarece procesul de intervenţie nu este realizat de asistentul social singur şi nu are ca scop includerea asistatului într-o anumită categorie sau etichetarea lui. Procesul este focalizat în egală măsură pe asistat şi pe problema şi situaţia în care se află acesta. Deci, nu etichetarea asistatului interesează, ci înţelegerea problemei lui în scopul luării unei hotărâri în privinţa acţiunii comune.

Uneori acest proces se numeşte diagnoză dar termenul are o conotaţie medicală, care sugerează identificarea bolii după simptome şi implică faptul că ceva nu este în regulă cu pacientul. Când medicul pune un diagnostic el pune o etichetă şi indică o formă de tratament). De aceea este mai potrivit termenul de diagnoză socială “assessment”.

În cazul procesului de Asistenţă socială problema ce trebuie rezolvată poate fi situată înăuntrul sau în afara asistatului, dar experimentată de asistat.

Ţinta procesului de schimbare poate să fie sau să nu fie asistatul însuşi.Modalitatea de formulare a problemei celui asistat are în vedere:- felurile nevoilor (clasificarea lor);- nevoile sunt legate de persoanele ajutate;- aceste nevoi sunt de fapt de natură socială.După stabilirea problemei trebuie stabilite scopurile şi obiectivele intervenţie.Pentru stabilirea obiectivelor trebuie aflate de la asistat părerile şi dorinţele lui

privind rezolvarea respectivei probleme. De asemenea şi asistentul social are o părere privind rezolvarea dorită. Aceasta trebuie împărtăşită şi negociată cu asistatul şi nu impusă acestuia (trebuie găsită împreună cu asistatul o cale de înţelegere). Dacă există incompatibilităţi, asistentul social este nevoit să facă compromisuri, pentru că, altfel, asistatul nu face efortul de schimbare către un scop pe care nu-l doreşte.

Sacrificarea scopului propriu în favoarea celui al asistatului este esenţială în realizarea contractului.

Scopul stabilit trebuie să aibă următoarele caracteristici:a. să fie suficient de specific, concret, deci măsurabil, pentru a putea

observa dacă a fost atins. Scopurile formulate vag nu sunt adecvate;de exemplu: “să-l ajutăm pe asistat să se simtă bine”; “să-i creştem şansele să aibă experienţe socializatoare”; “să îmbunătăţim relaţiile dintre părinţi şi copii”

b. să existe şanse rezonabile de atingere a lui. În momentul stabilirii scopului trebuie ţinut cont de gradul de interes al asistatului pentru

24

realizarea lui, posibilităţile sale şi resursele disponibile asistatului (motivaţie, capacitate şi posibilităţi).

VI. Formularea unui plan de acţiune/planificarea intervenţiei Intervenţia este calea/demersul parcurs de la problema identificată către scopul

propus. Hotărârile care intervin aici sunt luate în cadrul parteneriatului asistat-asistent social şi privesc paşii etapele urmate pentru atingerea scopului. La început asistentul social trebuie să afle aşteptările asistatului faţă de profesionist iar apoi acestea se negociază. Specialiştii arată că există o varietate de căi pentru atingerea scopului propus. O eroare întâlnită adesea este oferirea unui plan de intervenţie fără discutarea alternativelor cu asistatul.

Contractul de lucru, care include şi planul de intervenţie, poate fi oral sau scris. Deşi este mai greu de elaborat, contractul scris are mai multe avantaje:

- ajută să se clarifice ambiguităţile şi să fie mai concreţi;- reduce neînţelegerile şi ajuta evaluarea.

Forma lui concretă cuprinde şi limitele de timp pentru etapele şi sub obiectivele propuse.

Astfel, limitările mijloacelor de intervenţie se referă la:Timp: nici un asistent social nu-şi poate aloca un timp nelimitat pentru un

asistat. De asemenea asistentul social nu trebuie să promită asistatului servicii (întâlniri) pe care nu le poată onora datorită lipsei de timp;

Deprinderi, posibilităţi: asistentul social nu trebuie să îşi asume activităţi care îi depăşesc competenţele (exemple: sfaturi financiare, consiliere maritală sau în boli psihice, în dizabilităţi fizice etc.);

Comportare etică faţă de asistat: chiar dacă nu poate să permită o abatere de la norme (de exemplu: furt, înşelarea altuia, mituire etc.);

Contextul organizaţional/funcţionarea serviciului social: duce uneori la limitarea acţiunilor de rezolvare a problemelor (birocraţie, servicii prea specializate);

Diferenţele de opinie între asistat şi asistentul social, ce ţin de cultură, cutume şi valori.

Adesea în cadrul modelului de rezolvare a problemei există conflicte între asistat şi asistentul social. Acest lucru este ceva firesc şi chiar de dorit. Când fiinţele umane vin în contact, percepţiile, gândirea şi opţiunile lor sunt diferite. De aceea, nu trebuie să ne aşteptăm ca relaţia cu asistaţii să fie lipsită de conflicte, neînţelegeri, diferenţe. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie căutat un teren comun, obţinut prin negocieri.

De asemenea trebuie ţinut cont şi de contextul organizaţional (instituţional) în care intervenţia are loc. De obicei în procesul rezolvării de probleme asistentul social foloseşte următoarele abilităţi:

a. cunoaşterea intereselor ce intervin în fiecare caz;b. abilitatea de a descoperi interesele comune ale celor implicaţi;c. oferirea de sprijin obiectiv în negocierea soluţiei;d. oferirea de sprijin pentru stabilirea unui plan de intervenţie.

25

Efortul în evitarea conflictului este de obicei neproductiv şi eşuează sub forma unor contracte inadecvate în care atât asistatul cât şi asistentul social au în vedere scopuri diferite (ei cred că sinceritatea poate dăuna relaţiei şi crează conflicte).

Adeseori, când negocierea merge fără obstacole şi diferenţe este un semn că părţile sunt nesincere şi au scopuri ascunse. Deci, conflictele nu trebuie evitate, ci rezolvate: discutate, negociate. Chiar dacă nu pot fi rezolvate, măcar nu se încheie contracte nerealiste şi asistentul social trebuie să dovedească perseverenţă (să nu cedeze după primul conflict).

Contractul realizat cu asistatul este definit în literatura de specialitate ca "o înţelegere explicită între asistentul social şi asistat privind problemele care trebuie rezolvate,obiectivele şi strategiile intervenţiei şi rolurile şi sarcinile participanţilor”. De asemenea, literatura de specialitate consemnează şi alte puncte de vedere ale specialiştilor privind contractul cu asistaţii. Astfel:

- Perlman:“oamenii stabilesc un contract când hotărăsc să utilizeze o agenţie şi un asistent social pentru a-i ajuta să-şi rezolve o problemă”;

- Scherz:“o înţelegere conştientă între asistat şi asistentul social pentru anumite acţiuni în vederea atingerea unor scopuri”;

- Thomas: “poate fi scris sau exprimat doar verbal”;- Snallez:“trebuie să cuprindă o limită de timp din stadiul de receptori

pasivi ai serviciilor in stadiul de persoane active cu drept de autodeterminare”;

- Klein: “contractul este o înţelegere asupra aşteptărilor şi rolurilor (competenţelor) reciproce ale asistaţilor, asistentului social şi agenţiei”.

Principiile caracteristice ale contractului se referă la:a. Înţelegere mutuală. Uneori asistenţii sociali îşi formulează obiective

diferite de cele pe care le comunică asistatului. Din acest punct de vedere Schubert arată că acest “contract este folositor încă din fazele iniţiale pentru că ajută la înţelegerea faptului dacă; asistatul s-a adresat agenţiei potrivite, dacă serviciul solicitat poate fi oferit, cine îl poate oferi, în ce condiţii, dacă există condiţii speciale, ce cheltuieli trebuie plătite, ce alte persoane trebuiesc implicate”.

b. Participare diferenţiată. Conceptul de contract se bazează atât pe participare împreună, cât şi pe participare diferită a asistatului şi asistentului social. În procesul de asistenţă cei doi au poziţii şi roluri egale, dar în direcţia obiectivului propus asistatului şi poartă cea mai mare răspundere. Asistentul social are şi el o răspundere, dar secundară privind activitatea asistatului în direcţia propusă. Nimeni altcineva decât asistatul nu poate realiza sarcinile convenite în funcţie de situaţia specifică (deşi şi asistentul social poate realiza unele sarcini ce depăşesc competenţele asistatului);

c. Răspundere reciprocă. Contractul prevede obligaţiile reciproce. Dacă nu sunt suficient de explicite asistatul se poate sustrage de la îndeplinirea

26

lor. Creşterea răspunderii faţă de asistat ajută asistentul social să-şi mute apărarea intereselor, asistatului;

d. Forma explicită. Calitatea contractului de a fi explicit înseamnă a fi specific, dar şi fără ascunzişuri, în exprimarea scrisă şi orală. Uneori asistatul şi asistentul social au aşteptări diferite (asistatul - satisfacerea unei necesităţi imediate; asistentul social - “schimbarea” asistatului într-o direcţie bună). Deci, dezideratul: “începeţi de unde este asistatul”, poate fi completat cu: “şi lăsaţi asistatul să vadă unde sunteţi dumneavoastră şi încotro mergeţi”.

Pentru a fi un instrument util, contractul trebuie folosit cu o anumită flexibilitate (rigiditatea e caracteristică contractelor legale, NU ale asistentului social). Astfel contractele se pot reformula sau renegocia după cum se modifică condiţiile şi problemele. Schimbările se pot face pe baza discuţiilor deschise iar ceea ce contează sunt nevoile asistatului.

Se poate pune întrebarea: “Este eficient un contract dacă nu cuprinde pedepse sau penalizări?” În cazul asistaţilor voluntari răspunsul este afirmativ, iar în cazul activităţii cu copiii şi asistaţii involuntari el este negativ, fiind necesare mijloace specifice. Există şi situaţii în care contractul este imposibil de realizat. Acest lucru se întâmplă când, asistaţii au mari probleme psihice, un retard mental, sunt sub influenţa drogurilor sau în situaţie de excitaţie emoţională sau sunt copii de vârstă foarte mici. În aceste situaţii este util să fie incluşi membrii familiei sau persoanele semnificative din viaţa asistaţilor cu care se pot stabili contracte secundare cazuri în care trebuie cunoscută importanţa acestor persoane şi evitate scopurile ascunse ale acestora sau sabotarea contractului de către aceştia.

Când asistaţii îşi stabilesc obiective care depăşesc posibilităţile agenţiei sau competenţa asistentului social sunt chiar scopuri imposibile. De asemenea contractul este imposibil de realizat când asistaţii, pentru atingerea obiectivelor, stabilesc căi care încalcă valorile asistenţei sociale. Aceasta va duce la negocierea sau transferul asistatului altei agenţii. Sunt şi situaţii când la încheierea unui contract apar probleme: când asistatul, dar şi asistentul social, au scopuri ascunse, diferite de cele exprimate explicit sau când sistemul asistat e alcătuit din mai multe persoane care au scopuri diferite.

O problemă dificilă o constituie încheierea contractului cu un asistat involuntar. Toţi asistaţii au reţineri în faţa asistentului social, dar mai ales cel involuntari pentru că, fie se simt constrânşi, refuză să recunoască existenţa problemei, nu au încredere în competenţa asistentului social, fie se tem de situaţii necunoscute (să nu fie păcăliţi, manipulaţi etc.). Încheierea contractului necesită participarea asistatului şi încrederea reciprocă. În această etapă trebuie făcută clar distincţia între prevederile legale şi sarcinile asumate de asistat, care pot fi negociate. Totodată trebuie investigate temerile şi obiecţiile asistaţilor privind scopurile asistentului social şi obiectivele legale. Astfel se pot stabili domenii comune pentru care se pot încheia contracte, sinceritatea fiind foarte importantă.

Exemplu de contract:Data: 3 februarie (luni)Problema: D-na X nu poate pregăti mâncare variată şi atrăgătoare pentru familia sa.

27

Scopul: D-na X îşi va dezvolta abilitatea de a pregăti noi feluri de mâncare.- obiectivul specific: Până în 10 februarie d-na X va fi în stare să

pregătească şi să servească familiei un fel de mâncare pe care nu l-a mai pregătit până atunci.

- Resurse disponibile:- pentru D-na X:a) îşi vizitează mama săptămânal;b) bea cafea cu vecinii;c) merge la bibliotecă.- pentru asistentul social:a) are o carte cu reţete de bucate;b) poate să ceară sprijinul unui specialist în arta culinară, gastronomie.

Plan calendaristic:4 februarie: D-na X va invita o vecină la cafea şi o va întreba despre pregătirea unui fel de

mâncare ieftin.5 februarie: D-na X va merge la bibliotecă şi va căuta 2-3 reţete atrăgătoare.5 februarie: Asistentul social va afla dacă:

- este disponibil un specialist culinar;- în cartea sa de bucate sunt reţete ieftine.

7 februarie: asistentul social va telefona D-nei X pentru a afla dacă s-a decis asupra unui meniu pentru wee-kend.9 februarie: D-na X va pregăti noul fel de mâncare familiei.10 februarie: D-na X şi asistentul social se vor întâlni la ora 10 pentru a evalua planul şi pentru a stabili paşii următori.

C. Faza de acţiune. Rolurile de intervenţiePe parcursul procesului de intervenţie, asistentul social îndeplineşte mai multe

roluri.Intervenţia presupune:

a) întregul proces al Asistenţei sociale, de strângere de date, de stabilire a planului de intervenţie, de aplicarea lui etc.;

b) activitatea efectivă de schimbare a asistatului.În practică se folosesc ambele situaţii importantă fiind focalizarea activităţii pe

atingerea unor obiective planificate şi reciproc acceptate. Este legitimă dorinţa asistaţilor şi uneori a profesioniştilor de a produce schimbări rapide, fără a avea în prealabil un contract, în care să fie specificată problema, obiectivele şi căile de atingere a lor. Deci se foloseşte noţiunea de intervenţie în sensul procesului care urmează stabilirii unui contract.

Rolul este un comportament aşteptat din partea unei persoane. În sens general rolurile oamenilor cuprind universul aşteptărilor proprii faţă de propriile comportamente, precum şi aşteptările celorlalţi faţă de respectivele comportamente.

Rolurile în intervenţie se referă însă la comportamentele prin care, atât asistatul cât şi asistentul social, se aşteaptă ca, în urma intervenţiei profesionistul să ajute la realizarea obiectivelor specificate în contract. În acest sens se fac referiri la roluri precum cel de: mediator, profesor, facilitator, avocat, sau la cele de încurajator, negociator, lobbyst etc.

28

A. Rolul de broker socialBroker-ul la bursă asistă clienţii să-şi definească resursele şi să-şi dezvolte

obiectivele pentru investiţii, după care îşi folosesc cunoştinţele şi relaţiile despre piaţă pentru a alege acţiunile potrivite, pentru clienţii lor. Tot astfel, asistentul social, în rolul de broker social, poate acţiona ca verigă de legătură între asistat şi resursele comunităţii deoarece, obiectivul primar al muncii sale este să orienteze oamenii spre serviciile existente de care ei pot beneficia iar scopul urmărit este să-i ajute pe oameni să folosească sistemul de servicii, să lege elemente diferite (aparent deosebite) ale sistemului, beneficiul esenţial fiind să conecteze persoana cu sursa de ajutorare sau cu diferitele surse existente. Rolul de broker implică însă o bună cunoaştere a regulamentelor comunităţii, precum şi a regulamentelor diferitelor instituţii şi servicii sociale/agenţii pentru a realiza obiectivele specificate în contract.

Exemplu:- oferirea de consiliere maritală;- găsirea unui loc de muncă de către agenţii specializate;- găsirea unor surse de finanţare etc.

B. Rolul de facilitator este asumat când activitatea de intervenţie este orientată spre asistarea clienţilor în căutarea/găsirea de resurse interne pentru a realiza schimbările menţionate în contract. Această schimbare se produce în principal datorită eforturilor asistatului, responsabilitatea asistentului social fiind aceea de a facilita, uşura realizarea schimbării (nu se referă doar la schimbările asistatului, ci şi la modificarea mediului de către asistat).

Îndeplinirea rolului de facilitator presupune ca asistentul social să parcurgă o serie de căi, respectiv să încurajeze verbalizarea, să ofere posibilitatea asistatului să-şi descarce sentimentele, să ofere încurajare şi să angajeze discuţii logice. În acest rol asistentul social este mai ales în contact cu asistatul şi mai puţin cu sistemul său exterior.

C. Rolul de profesor este asumat de asistentul social când poate să ofere asistaţilor noi informaţii necesare pentru a se descurca în situaţii problematice, când să-i ajute să înveţe noi comportamente prin oferirea de modele alternative.

Exemplu:- oferă informaţii unor clienţi săraci despre cumpărături;- oferă informaţii părinţilor despre etapele dezvoltării copiilor lor;- foloseşte jocul de rol pentru a arăta cum trebuie să se comporte

asistatul cu autorităţile.

Astfel, rolul de profesor se apropie de rolul de facilitator pentru că se referă la posibilităţile asistatului de a se descurca în situaţiile problematice pe care le întâlnesc, dar diferă de acesta prin aceea că rolul de profesor implică introducerea de resurse suplimentare în cadrul sistemului asistat. A oferi informaţii este net diferit faţă de oferirea de sfaturi deoarece a oferi informaţii înseamnă să oferi asistaţilor date sau cunoştinţe pe care asistaţii sunt liberi să le folosească sau nu în folosul lor, iar să oferi

29

sfaturi implică faptul că asistentul social ştie ce este mai bine pentru asistatul său. În acest context specialiştii afirmă că:

a) asistentul social trebuie să recunoască faptul că informaţiile pe care le oferă reprezintă doar o mică parte din experienţa socială disponibilă;

b) informaţiile trebuie să fie legate de problema care determină intervenţia comună;

c) opiniile trebuie clar etichetate ca opinii şi nu trebuie considerate ca fapte.

D. Rolul de mediatorMedierea implică efortul de a rezolva dispute care pot exista între asistat şi alte

persoane sau instituţii/organizaţii. Rolul de mediator implică efortul asistentului social de a-şi asista atât asistatul

cât şi partea adversă acestuia în scopul găsirii unui teren comun pentru a rezolva conflictul.

Exemplu: - dacă un elev a fost exmatriculat şi contractul are ca obiectiv reînmatricularea lui, asistentul social acţionează ca mediator între elev şi autorităţile şcolare;

- se pot media conflictele dintre vecini sau dintre soţi şi soţiile lor abuzate.

În acest rol, asistentul social va folosi tehnici speciale de intervenţie (procese de persuasiune şi conciliere) pentru a încerca astfel:

- să realizeze o convergenţă a valorilor celor două părţii implicate în conflict;- să ajute fiecare parte să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte;- să asiste cele două părţi în identificarea intereselor comune şi să evite situaţiile în care aspectul de câştig şi pierdere este esenţial;

- să încerce să localizeze conflictul la aspecte, momente şi situaţii specifice;- să ajute părţile să conştientizeze că ar avea de câştigat mai mult continuând relaţia decât menţinând conflictul.

Asemănător cu rolul de facilitator, medierea se foloseşte uneori şi la mobilizarea resurselor interne ale asistatului.

E. Rolul de avocatTermenul “avocat” este împrumutat din disciplinele juridice. Ca avocat,

asistentul social devine purtătorul de cuvânt al asistatului prin apărarea cauzei lui când este necesar să îndeplinească obiectivele din contract. În Asistenţa socială, avocatul nu este neutru, ci ca şi în justiţie este un partizan al asistatului. Avocatul va aduce argumente, va dezbate, va negocia şi va manipula mediul în favoarea asistatului. Avocaţia diferă de mediere. În mediere efortul este îndreptat spre asigurarea împăcării prin cedări din partea ambelor tabere.

În avocaţie efortul este îndreptat spre a câştiga drepturile asistatului. În general ca avocat, asistentul social cere beneficii la care asistatul său are dreptul legal.

Spre deosebire de celelalte roluri, acesta poate fi practicat fără implicarea directă a asistatului. Dar există pericolul să slujeşti interesele asistatului fără a avea un contract clar, ceea ce este absolut necesar în justiţie!

Această prezentare de roluri poate conduce la interpretări greşite:

30

- împărţirea în cele 5 roluri nu reprezintă o bază pentru o specializare funcţională deoarece orice specializare poate constitui o limitare în slujirea asistatului. Dimpotrivă este nevoie ca asistenţii sociali să-şi formeze deprinderi în realizarea tuturor rolurilor astfel încât să-l poată alege pe cel mai potrivit situaţiei asistatului, fiecare rol putând fi folosit în diferite situaţii;

- o altă înţelegere greşită se referă la faptul că un asistent social poate folosi doar un singur rol cu acelaşi asistat. Dimpotrivă, un plan de intervenţie poate să combine elemente ale diferitelor roluri.

Exemplu: dacă s-a convenit prin contract transferul asistatului, sunt de atins 3 etape:I. pregătirea asistatului, presupune discuţii despre ceea ce implică transferul şi include rolurile de facilitator şi profesor;II. pregătirea organizaţiei/agenţiei care cere transferul implică transmiterea de date despre asistat (cu acceptul acestuia); dacă agenţia nu acceptă transferul, deşi ar trebui, se folosesc rolurile de mediator şi avocat;III. urmărirea în continuare a asistatului; după efectuarea transferului asistentul social va urmări în continuare cazul (ideal ar fi ca acesta sa facă parte din planul iniţial), asistentul social poate afla despre rezistenţa asistatului său care va determina folosirea rolurilor de facilitator, profesor, mediator şi/sau avocat.

În tabelul nr. 2 este prezentat sintetic un model de intervenţie socială/derulare a acţiunii sociale:

A descrie

∙ Observarea, protocolul pentru comportare şi situaţiile;∙ Strângerea de date, informaţiile despre grupul ţintă şi/sau

diferiţi membri ai grupei;∙ Descrierea spaţiului de mişcare pentru munca social-

pedagogică.Analizasituaţiilor

A explica∙ Datele observate prin ordonare, comparare şi interpretare;∙ Aprecierea modificărilor respectiv a desfăşurărilor

realizabile.

A decide

∙ Asupra temelor, conţinuturilor, situaţiilor;∙ Asupra obiectivelor învăţării şi obiectivelor educaţiei;∙ Asupra metodei (procedeului);∙ Asupra materialelor diferitelor medii;∙ Asupra configurării spaţiale şi organizatorice a (pre)

condiţiilor. Planificare

Lucrul preliminar

∙ Informare, reclamă;∙ Configurarea precondiţiilor;∙ Strângerea de material, acces la diferite medii;∙ Antrenare, perfecţionare, exersare.

31

A acţiona practic

∙ Cu indivizi;∙ Cu grupe/subgrupe;∙ Cu părinţi;∙ Cu autorităţile;∙ Cu grupări de alte instituţii.

Acţiune

A evalua

∙ Premisele descrise;∙ Condiţiile - cadru estimate;∙ Pregătirea;∙ Deciziile;∙ Desfăşurarea practică;∙ Spaţiile de mişcare folosite;∙ Consecinţele unei noi planificări.

Evaluare

Unitatea de învăţare4. Metodologia proiectului de

intervenţie socială

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 4, studenţii vor ştii:

să cunoască fazele de intervenţie asistenţială să însuşească modalităţile de intervenţie socială să se familiarizeze cu tipurile de metode utilizate.

Termeni cheie:

- motivaţie;- trebuinţe;- psihanaliză.

Conţinutul unităţii de studiu

Tema 1. Fazele procesului de asistenţă socială a unui individProcesul de Asistenţă socială se desfăşoară în trei faze principale care

urmăresc: I. Cunoaşterea cazului, a persoanei şi a mediului în care trăieşte acesta şi în

principal cunoaşterea problemelor lui sociale. Aceasta presupune evaluarea personalităţii celui asistat, explorarea

problemelor şi planificarea rezolvării lor, aspecte care se realizează în cadrul primului contact cu asistatul, prilej cu care se stabileşte un contract cu acesta în care se specifică, pe de o parte, ce i se poate oferi iar pe de altă parte, obligaţiile lui.

Evaluarea personalităţii se poate realiza utilizând interviul, ca metodă/cale de abordare a personalităţii, prin care vom înţelege mai bine problemele şi vom reuşi să le formulăm corect, iar ca procedee de intervievare pot fi utilizate îndemnurile, încurajările sau tehnica chestionarului, prin utilizarea întrebărilor (deschise sau închise). Răspunsurile pot fi parafrazări sau empatice (să demonstreze asistatului că problemele lui sunt înţelese).

32

Foarte importante în această fază sunt răspunsurile empatice. Scopul răspunsurilor empatice este de a arăta asistatului că suntem de acord cu el, că suntem aproape de el.

Între mesajele celui asistat şi ale asistentului social trebuie să existe o congruenţă în legătură cu problema asistatului:

Înţeleg că nu mai suporţi, că-ţi este foarte greu să locuieşti în aceste condiţii. Este adevărat că la vârsta ta îţi este foarte greu să suporţi acest lucru.”

II. Producerea schimbării însăşi la nivelul individului, altfel spus, orientarea spre acţiune, spre schimbare care se realizează pe măsură ce atingem pe rând câte un obiectiv pe parcursul desfăşurării activităţii de acordare de asistenţă;

III. Evaluarea şi finalizarea procesului de asistenţă socială se realizează spre sfârşitul relaţiei de asistenţă şi presupune evaluări periodice pe tot parcursul intervenţiei (tabel nr.3.):

Tabel nr. 3.

Asistatul: A.M. Problema Scop general Sarcini Rolul asistenţei sociale

Evaluare iniţială

Evaluare pe parcurs

Evaluare finală

Tema 2. Modalităţi de intervenţie socialăA. Modalităţi de corectare şi controlCea mai veche modalitate utilizată în asistenţa socială este cea de corectare şi

control ca modalitatea de prevenire, preîntâmpinare a unor efecte sociale negative.

Exemplu: - la nivelul şomajului se detectează din timp situaţia problematică; - în delincvenţă se detectează tinerii care nu se încadrează în domeniul normelor sociale.

B. Reţeaua de igienă mintală ar trebui să se înscrie în reţeaua completă de asistenţă socială;

C. Medicalizarea/demedicalizarea unor aspecte de asistenţă socială (igiena, alimentaţia, relaţionarea, comunicarea etc.).

Exemplu: - leagăne de copii unde aceştia sunt trataţi ca şi cum ar fi bolnavi.

D. Asociaţiile voluntare

Exemplu: - grupurile voluntare care se hotărăsc să facă ceva pentru bolnavi sau pentru

33

copiii străzii;- grupurile voluntare care pot contribui la pătrunderea informaţiilor în sfere

mult mai largi.

E. Grupuri terapeutice (crearea unor grupuri terapeutice specializate). Asistenţa socială se poate specializa în domeniul psihodramei.

Exemplu: grupuri de femei care se lasă vătămate de către soţi.

F. Grupuri de neprofesionişti în care nu apare asistentul social.

Exemplu: - în cazul alcoolicilor au succes grupurile de foşti alcoolici precum cele ale Asociaţiei alcoolicilor anonimi sau Asociaţia Antialcoolicilor (“AA” );

- în domeniul persoanei cu handicap/copiilor mongoloizi (care sunt sensibili la infecţii şi de cele mai multe ori mor în tinereţe) sunt numeroase persoane care formează grupurile de autoajutor.

G. Asistenţa la nivelul străzii deoarece asistentul social nu lucrează numai în cămine sau birouri, ci activează în principal pe teren.

Tema 3. Metode de intervenţie nondirectiveConceptul de metodă non directivă a fost introdus de către medicul şi

psihologul Carl Ransom Rogers (1902-1987) în lucrarea “Psihoterapia centrată pe asistat”. Ulterior acest concept a fost preluat şi de alte domenii: pedagogie, medicină, munca socială, în general fiind utilizat oriunde este vorba de o metodă terapeutică sau de o influenţă de tip educaţional.

Carl Rogers este cel mai important teoretician al psihologiei umaniste americane, supranumită “a treia forţă” deoarece se revoltă împotriva psihanalizei şi behaviorismului, considerate prea pesimiste în ceea ce priveşte dezvoltarea personalităţii. Pe această bază teoretică Rogers iniţiază terapia centrată pe asistat ca o nouă metodă de psihoterapie, cercetează în profunzime dezvoltarea personalităţii, studiind, în spiritul psihologiei umaniste, cultura relaţiilor interpersonale şi stabileşte astfel trei condiţii favorabile ale dezvoltării persoanei:

a. consideraţie(stimă) necondiţionată, respectiv nevoia de a fi tratat cu respect, simpatie, acceptare, încredere;

b. empatie acurată, capacitatea de a înţelege exact lumea interioară a celuilalt;

c. congruenţă în relaţiile interpersonale.Acest curent psihologic, dezvoltat în anii '60 ca reacţie la behaviorism şi

psihanaliză, constă, înainte de toate, în recunoaşterea şi afirmarea rolului central al capacităţii de reacţie sau mai repede de autoreacţie, autoconstituire a personalităţii umane.

Alţi reprezentanţi ai psihologiei umaniste au fost Gordon Allpport, Abraham Maslow etc. care au considerat că atât psihanaliza cât şi behaviorismul neagă această posibilitate şi că personalitatea şi comportamentul uman sunt determinate de:

34

- factori inconştienţi;- instincte (psihanaliza);- jocul recompensei şi pedepselor (behaviorismul).

În consecinţă, atât behaviorismul cât şi psihanaliza au dezvoltat practici psihoterapeutice în care rolul pacientului este ignorat sau conceput ca fiind pasiv, psihoterapeutul fiind cel care decide pentru pacient ce fel de diagnostic are, interacţiunea dintre cei doi, respectiv direcţia dezvoltării pacientului.

Aceste perspective au putut fi dezvoltate, având consecinţe notabile atât în practica educaţională cât şi în munca de asistenţă socială, conturând tipurile de intervenţie non directive.

A. Intervenţia de tip behaviorist mizează pe ceea ce s-a numit ajustarea comportamentului, mai ales utilizarea tehnicii cooperaţiei operante sau tehnici inspirate din aceasta. Ameliorarea situaţiei unui individ, mai rar a unui grup sau comunităţi, s-a considerat că se poate realiza pe baza unei secvenţe sau a unei serii de secvenţe strict determinate de acţiune, ducând către un rezultat previzibil. Ideea de cooperare operantă, porneşte de la B.F. Skinner şi este aplicată în practica pedagogică.

B. Intervenţia bazată pe psihanaliză are în comun faptul că agenţii de intervenţie sunt cei care decid, cei care încearcă soluţionarea problemelor unor indivizi, a unor grupuri şi chiar a unor comunităţi.

Metodele non directive, la fel ca şi tehnicile terapeutice non directive, pornesc de la ideea că indivizii au nu numai capacitatea de dezvoltare, de autodezvoltare ci şi posibilitatea de a decide în cunoştinţă de cauză. Din acest punct de vedere rolul psihoterapeutului, al pedagogului, al asistentului social este de a permite, de a facilita realizarea acestor alegeri şi punerea lor în practică.

Metoda non directivă presupune, ca un moment esenţial al intervenţiei, ascultarea, deschiderea faţă de asistat şi nu impunerea, sugerarea unor comportamente determinante, conform cu teoriile apriorice. Această ascultare este diferită de ascultarea psihanalitică în sensul în care scopul nu este stabilirea momentelor unor traume prin metoda asociaţiilor libere, ci căutarea acelor tendinţe ale personalităţii individului respectiv care nu s-au putut actualiza.

Psihologia umană şi metodele non directive nu apar numai ca o reacţie la behaviorism şi psihanaliză, ci şi ca o concretizare în interiorul psihologiei a unei concepţii de genul unei filozofii sociale sau a unei filozofii de cultură inspirată din existenţialism, încercând să explice, într-o viziune cât mai largă, sursa problemelor sociale ale lumii contemporane şi oferind soluţii nu numai filosofice dar şi practice, imediate pentru rezolvarea lor.

Relevanţa psihologiei umane, a ideii de metodă non directivă pentru asistenţa socială ţine atât de acest moment teoretic cât şi de momentul practic, respectiv de tehnica propriu-zisă, elaborată, de o continuare a doctrinei modelului teoretic.

Relevarea metodei non directive ca teorie pentru asistenţa socială constă în indicarea unui patern, a unui model ierarhic asupra modului în care această autoreacţie se poate realiza. Deci, relevanţa muncii de asistenţă socială este diferită de cea psihanalistă şi se bazează pe teoria lui Maslow (piramida trebuinţelor).

35

C. Metode de intervenţie centrate pe asistatPotrivit teoriei lui Maslow se consideră că există anumite dorinţe, nevoi care

alcătuiesc un sistem, ce nu pot fi privite separat unele de altele, fiind de fapt un sistem ierarhic, ceea ce presupune că un anumit set de nevoi sau de trebuinţe ce pot fi satisfăcute de pe un anumit nivel, contribuie la satisfacerea trebuinţelor de pe nivelul ierarhic superior. Nesatisfacerea acestor trebuinţe duce la o serie de dificultăţi precum:

a) Trebuinţe fiziologice sunt trebuinţe fundamentale, legate de anumite deficite ale organismului, aflate la baza piramidei, întrucât organismul nu poate supravieţui dacă acestea nu sunt satisfăcute (foamea, setea);

b) Trebuinţe de stimulare se referă la nevoia oamenilor de a fi stimulaţi. Lipsa de stimulare senzorială poate duce la disfuncţii sau chiar la deces. Potrivit acestei teorii se consideră că fiecare individ are un anumit optim de stimuli, care diferă de la un individ la altul. Unii indivizi au nevoie de un nivel superior de stimuli, alţii de unul mai inferior, astfel că un individ care are nevoie de un nivel superior de stimuli reacţionează diferit la un model sărac şi invers, performanţa fiind diferită. Setul superior de trebuinţe este determinat de setul de siguranţă, respectiv de nevoia individului de a avea o siguranţă în viitorul apropiat, rezerve care să satisfacă primul set de nevoi şi setul superior “trebuinţa de dragoste” dar cu precizarea că nu e vorba de dragoste în sens erotic, romantic, ci o nevoie a oricărui individ normal de a fi acceptat de alţii aşa cum este el cu calităţi şi defecte;

c) Trebuinţe de recunoaştere socială, nevoia de statut, respectiv nevoia de a fi acceptat sau mai precis de a fi recunoscut pentru anumite merite, calităţi, care sunt de regulă importante într-un mediu social (nevoia de a fi recunoscut ca medic, arhitect, pictor etc.);

d) Trebuinţe de auto realizare, ceea ce înseamnă dorinţa ce o resimte individul în sensul maximei dezvoltări a tuturor capacităţilor sale, a unei actualităţi, a tuturor potenţialităţilor sale sau altfel spus individul resimte nevoia de a fi cât mai bun din ce poate fi, să înainteze tot mai mult. Spre deosebire de setul precedent pe treptele realizării, nevoia de auto realizare nu presupune apelul la standarde superioare, individul în cauză nu are nevoie de alţii să-i recunoască meritele sau calităţile, ci standardele sunt interioare, proprii individului respectiv.

Această piramidă a trebuinţelor reprezintă teoria motivaţiei respectiv a motivaţiei umane pentru că nu se poate aplica şi la animale şi ţine cont de nivelul biologic, material şi social.

În timp ce psihanaliza tinde să atingă nivelul biologic, Allport şi Maslow vorbesc despre faptul că realizarea celor mai înalte trebuinţe umane este blocată, în lumea occidentală, de o refulare a indivizilor, a fiinţelor umane, adică omul devine instrument. Există o lipsă de atenţie, de respect faţă de ceilalţi, odată ce ceea ce este generalizat duce la o unificare şi dincolo de aceasta se generează apariţia tuturor fenomenelor de psihopatologie.

Teoria lui Perlman consideră că fiecare individ are un optim de stimuli. Unii au nevoie de un nivel superior de stimuli, alţii mai inferior, diferă de la un individ la

36

altul. Un individ care are un nivel superior de stimuli reacţionează diferit la un model sărac şi invers, performanţa fiind diferă.

Setul superior de trebuinţe la Maslow sunt determinate de setul de siguranţă, respectiv nevoia individului de a avea o siguranţă în viitorul apropiat, rezerve care să satisfacă primul set de nevoi, setul superior: "trebuinţa de dragoste" dar cu precizarea că nu e vorba de dragoste în sens erotic, romantic ci o nevoie a oricărui individ normal de a fi acceptat de alţii, aşa cum este el cu calităţi şi defecte.

Pentru depăşirea acestei situaţii, C. Rogers a imaginat două metode de terapie de grup care ilustrează modalitatea de aplicare concretă a metodei non directive, fiind o reprezentare de idei:

- "E" grup, respectiv grupul de întâlnire;- "T" grup, respectiv grupul de antrenament (training).

a. Grupul de întâlnire (“E” grup) presupune participarea unui grup limitat de persoane (10-12), rolul administrativ grup-psihoterapeut fiind acela de a permite participanţilor să se “întâlnească”, să depăşească bariera/prăpastia incomunicabilităţii umane, incapacităţii de a permite contacte, de a elabora contacte, să permită celorlalţi să-şi dezvolte capacitatea de comunicare. Participanţii la un astfel de grup sunt învăţaţi sau li se permite să se cunoască, respectiv să experimenteze acea idee a posibilităţii unei comunicării autentice lipsite de rigiditatea relaţiilor sociale obişnuite.

C. Rogers spunea că “avem tendinţa să le impunem celorlalţi că această terapie se poate realiza în mediu artificial în câteva ore pe săptămână”. Important este inducerea sentimentului că situaţia respectivă nu e fatală sau definitivă. O astfel de şedinţă de terapie schimbă starea unui individ, atât în mod indirectă, prin faptul că individul se interesează de această întâlnire, cât şi în mod direct, prin faptul că se ameliorează starea lui, putând dura o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Pentru a avea rezolvări mai bune a fost pusă la punct ideea training group-ului.

b. Grupul de antrenament (“T”grup/training group) presupune antrenarea aceluiaşi număr de participanţi, pentru a supravieţui normal în societate aşa cum este ea. Are la bază tocmai întrebarea: cum se face că societatea, ca întreg, rămâne identică şi atunci un individ cum se descurcă?

Terapia se remarca prin aceea că ceea ce li se permite participanţilor să experimenteze nu este numai acea întâlnire, ci li se permite să înveţe că percepţia ce o au despre alţii este falsă, că dezinteresul altora faţă de ei este doar presupus şi nu real, că este posibil ca relaţia socială bazată pe un respect reciproc să apară în contexte naturale, spontane, dacă cineva face primul pas.

Astfel de metode non directive, în care indivizii învăţă cum să trăiască fără să li se impună, sunt: metoda intervenţiei centrată pe asistat

Acest tip de metode de intervenţie centrate pe asistat arată importanţa nevoii de a asculta, de a porni dinspre beneficiar intervenind în lungi exerciţii în care sunt învăţaţi cum să asculte. Această ascultare se poate concretiza prin realizarea unei distincţii între cerere-nevoie.

37

Există uneori fundamentul de formalizare a intervenţiei legată de nevoile individului care pot fi în realitate proiecţii ale asistentului social care face evaluarea. A acţiona într-o manieră non directivă înseamnă a descoperi nevoile pornind de la cereri implicit formulate.

Metoda de cea mai mare importanţă în acest sens este metoda sistemică. Ea încearcă să răspundă la întrebarea “De ce?”, “Cum se face ca această cerere să apară?”.

În ceea ce-i priveşte pe cei doi, agentul de intervenţie şi beneficiar, asistentul social se concentrează pe partea finală a nevoii împreună cu asistaţii şi nu în locul lor, ori de câte ori acest lucru este posibil.

Pe de altă parte, din această perspectivă non directivă, procesul de comunicare dintre agentul de intervenţie şi beneficiar, dintre membrii grupului, joacă un rol esenţial.

Accentul este pus, pe de o parte, pe importanţa comunicării ca obiectiv, pe de altă parte, ca instrument în măsura în care intervenţia non directivă presupune asigurarea unui feed-back permanent necesar ajustării proiectelor iniţiale ale celor ce realizează intervenţia.

Acest proces de comunicare este înţeles în contextul în care el se desfăşoară acceptându-se faptul că fiecare dintre cei doi poli ai comunicării este influenţat de celălalt şi mai ales de contextul în care intervine această comunicare.

Intervenţia non directivă presupune nu numai recunoaşterea şi sprijinirea acestei potenţialităţi de dezvoltare, ci şi implicarea asistaţilor, a beneficiarilor, în alegerile succesive care sunt necesare în orice program de asistenţă socială.

Modalităţile concrete de punere în practică a acestor lucruri variază de la un tip de proiect la altul, ele fiind dincolo de reţetele bine formalizate.

Înainte de a fi o tehnică sau un ansamblu de tehnici, intervenţiile non directive prezintă o perspectivă inspirată nu numai din criterii etice (respect faţă de asistat) dar şi pe criterii de eficienţă în măsura în care încearcă să evite crearea unor discrepanţe între aspiraţiile unui individ, grup, comunităţi, şi rezultatele unei intervenţii în acelaşi timp bine intenţionate şi bine duse la capăt.

Apelul la standardele interne ale grupului pune accentul, pe de o parte, pe nevoia de auto realizare, iar pe de altă parte, perspectiva non directivă atrage atenţia asupra existenţei unui sistem bine articulat de trebuinţe, asupra necesităţii abordării ierarhice a satisfacerii acestor trebuinţe, de la cele fundamental fiziologice până la cele mai înalte, de auto realizare.

Intervenţia pe un nivel superior, în condiţiile insatisfacerii sau satisfacerii insuficiente a unei trebuinţe de pe un nivel inferior, duce fie la imposibilitatea de punere în practică a unui proiect, fie la dificultăţi majore în realizarea acestuia, fie la rezultate care, la limită, pot să accentueze situaţia negativă a unui grup sau a unei comunităţi (ca aceasta să fie ameliorată sau mai bună).În concluzie se poate afirma că această metodă este recunoscută pe plan internaţional dar care nu se pune în practică, ci este o perspectivă de abordare. Dacă în cazul psihanalizei, rolul asistentului social este să decidă care este problema, în cazul metodelor non directive problema este stabilită de cei doi poli

38

Bibliografie minimală

1. Alexiu, Mircea, Curs de metode utilizate în Asistenţa socială, Timişoara, 19972. Bocancea, C., Elemente de Asistenţă Socială, Ed. Polirom, Iaşi, 19993. Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa Socială în România, Bucureşti, 19964. Miftode, V., Teorie şi Metodă în Asistenţa socială, Ed. Fundaţia Axis, Iaşi, 19955. Neamţu George, Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 20036. Paşa, F., Paşa,L.,M., Asistenţa Socială în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2004

Test de autoevaluare

1. Definiţi termenii de metodologie, metodă, tehnică.2. Care sunt obiectivele muncii de intervenţie asistenţiale?3. Enumeraţi funcţiile asistentului social în procesul de rezolvare a problemelor.4. La ce niveluri se realizează intervenţia socială?5. Prezentaţi tipurile şi formele de intervenţie socială.6. Enumeraţi fazele procesului de rezolvare a problemelor sociale.7. Ce roluri îndeplineşte asistentul social în procesul de intervenţie?

MODULUL II

STRATEGIA DE REZOLVARE A PROBLEMELOR SOCIALE

▒ Rezumat:

Modulul II cuprinde 4 unităţi de învăţare a căror conţinut se referă la strategiile utilizate în rezolvarea problemelor sociale ale asistaţilor. Unităţile de învăţare componente:

1. Coordonarea de caz 2. Consilierea3. Metoda centrării pe sarcină4. Intervenţi în criză

☼ Scopul urmărit:

39

introducerea studenţilor în problematica intervenţiei sociale utilizarea cunoştinţe însuşite în scopul dezvoltării de noi servicii sociale

Cunoştinţe dobândite Studenţii îşi vor însuşi metodele şi tehnicile necesare intervenţiei sociale

Competenţe formate Studenţii vor putea aplica cunoştinţele în activitatea practică de intervenţie

socială

Timpul mediu necesar asimilării cunoştinţelor cuprinse în acest modul20 ore

Unitatea de învăţare 1. Coordonarea de caz

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 1, studenţii vor cunoaşte:

principalele faze ale intervenţiei de caz principalele etape ale evoluţiei profesiunii de asistent social de-a lungul

timpului.

Termeni cheie:

- explorare;- diagnostic social;- feed-back;- contract.

Conţinutul unităţii de studiu

Strategia de rezolvare a problemelor are la bază o serie de metode şi tehnici speciale de intervenţie socială care conturează tipuri specifice de intervenţie.

Orice intervenţie la nivel de individ/caz are trei faze în desfăşurarea ei:I. Explorarea şi evaluarea personalităţii asistatului;II. Implementarea schimbului şi a diferitelor modalităţi de comportament;III. Finalitatea şi evaluarea cazului respectiv.

I. Explorarea este definită prin stabilirea contactului cu cazul şi formarea unei imagini despre acesta. Ea se realizează prin intermediul unui interviu cu întrebări închise, deschise şi mascate. Tot aici sunt importante şi răspunsurile pe care le dă asistentul social asistatului. Răspunsul trebuie să fie adecvat mesajului asistatului. O altă calitate a răspunsului este empatia prin care le arătăm asistaţilor că

40

le înţelegem sentimentele din punct de vedere afectiv şi astfel le dezvoltăm sentimentul de siguranţă.

Un alt procedeu al interviului în faza de explorare este centrarea pe problemă. Prin aceasta se înţelege selectarea problemei care ocupă locul cel mai important la un moment dat. Asistentul social trebuie să fie capabil să-şi menţină atenţia concentrată asupra unei probleme atât timp cât este necesar. El realizează o explorare în adâncime a personalităţii asistatului pentru a putea face faţă necesităţii acestuia. Asistentul social este cel care dirijează toate fazele procesului de explorare a personalităţii.

Punctul de plecare al explorării îl constituie modul în care asistatul îşi vede propriile probleme. Abordarea problemei din punct de vedere medical sau psihologic se face pornind de la aspectul patologic spre cel normal. Spre deosebire de această abordare, în procesul de asistenţă socială ne interesează nu numai cum vede şi trăieşte asistatul problemele pe care le are. În acelaşi timp ne interesează şi modul în care asistatul vede legătura cu ceilalţi membrii ai familiei sale, cu cei din anturajul imediat apropiat.

Exemplu: pentru un asistat cu o boală cronică ne interesează trei aspecte:- felul în care asistatul îşi percepe boala;- felul în care s-a obişnuit să trăiască cu ea şi să accepte modificarea regimului de viaţă;- felul în care consideră că boala poate să aibă repercursiuni asupra vieţii de familie.

Un al doilea pas în explorare se refera la modul în care subiectul vede evaluarea sa în familie, anterior apariţiei problemei şi până în momentul de faţă. Din acest punct de vedere vom face o explorare a şcolarizării, în special asupra succeselor sau eşecurilor mai importante. Ne interesează, de asemenea, relaţia cu colegii, cu prietenii sau cu vecinii. Un aspect important care trebuie luat în considerare este analiza scopurilor de viaţă ale asistatului. Se insistă în special pe relevarea capacităţilor subiectului. Dacă subiectul cu care discutăm se află într-o instituţie de tip medical trebuie să ne intereseze istoria internării sale şi modul în care s-a adaptat şi trăieşte în instituţie.

Putem să cerem asistatului concretizarea unor sentimente care au fost exprimate mai superficial.

Exemplu: putem cere amănunte despre relaţia cu soţul sau soţia şi modul în care acesta înţelege starea de boală a partenerului.

Menţinerea atenţiei asupra problemei se face tocmai prin informarea de adâncime. De aceea după stabilirea istoricului cazului se revine la problema de moment.

Problematica asistenţei sociale este legată de situaţia prezentă şi nu de trecut. Dacă cel asistat începe să generalizeze trebuie readus la situaţia concretă, cerându-i să precizeze cât mai exact problema existentă şi sentimentele pe care le are faţă de ea.

Condiţiile pe care subiectul le trage în legătură cu propriile sale probleme sunt de un interes deosebit. În fine, ultima fază a explorărilor este sumarea răspunsului celui asistat. Această sumare poate prezenta mai multe aspecte:

41

a. reluarea problemelor mai importante discutate cu cel asistat înainte de a trece mai departe la alte probleme (ar putea eventual să noteze problemele constatate de el ca esenţiale);

b. stabilirea unei legături dintre mesajele asistatului comunicate la un moment dat şi răspunsul asistentului;

c. înainte de sfârşitul unei întâlniri trebuie să revedem tot ceea ce am discutat cu asistatul pentru a asigura o continuitate de comunicare;

d. când începem o nouă întâlnire discuţiile trebuie dirijate asupra mesajelor legate de problema din momentul respectiv.

O fază importantă a studiului de caz este evaluarea personalităţii prin formularea unui fel de diagnostic. Există o diferenţă între diagnosticul psihologic şi diagnosticul social. În asistenţă socială vorbim despre o gândire diagnostică şi nu despre o etichetare a subiectului. Aceasta înseamnă să căutăm cauzele care au dus la problema socială a asistatului. Deci asistentul social trebuie să posede o gândire etiologică, da cauzalitate.

În diagnosticul psihologic se folosesc teste/baterii de teste, iar rezultatul obţinut de subiect duce la încadrarea lui în anumite categorii. Acest proces presupune o etichetare a subiectului.

Exemplu: pentru un coeficient de inteligenţă scăzut etichetarea va fi de debilitate mintală sau în cazul unor chestionare de personalitate putem ajunge la diagnosticare etichetări de personalitate disarmonic structurată.

Diagnosticarea în asistenţă socială nu se face numai prin analiza unei singure situaţii. Din contră se analizează o serie de situaţii sociale diferite. În acest caz diagnosticul nu este fin, nu rămâne acelaşi pentru tot parcursul relaţiei. Evaluarea privind asistatul se schimbă în cursul relaţie în urma discuţiei avute.

Gândirea diagnostică trebuie să fie flexibilă ceea ce înseamnă capacitatea de a modifica diagnosticul iniţial. În acelaşi timp ea presupune formularea unor ipoteze în legătură cu cauzele fenomenului pe care-l avem în vedere. Pentru acesta trebuie să analizăm relaţia dintre aspectele obiective şi cele subiective. În cadrul fenomenului subiectiv putem include modul în care vede situaţia asistatului respectiv. De multe ori această situaţie poate fi privită de către unii ca ceva obişnuit, iar de către alţii poate fi privită ca un dezastru.

Subiectivitatea celui asistat interacţionează cu capacitatea de diagnosticare a asistentului social. De aceea se impune necesitatea de a căuta cauzele obiective care influenţează atitudinea subiectivă a asistatului.

Diagnosticarea socială măsoară flexibilitatea socială, adică capacitatea de funcţionare socială a celui asistat; flexibilitatea socială este şi gradul de competenţă socială a asistatului. Pentru a putea stabili acest grad trebuie să vedem care sunt cerinţele ce i se impun subiectului şi care sunt capacităţile psihice ale subiectului de a face faţă acestei cerinţe. Trăirile emoţionale trebuie corelate cu fenomenele subiective şi obiective ale situaţiei analizate.

În legătură cu stabilirea cauzelor, pentru asistentul social este important să se perceapă şi pe el ca mod de reacţie la problema asistatului. El trebuie să-şi

42

conştientizeze sentimentele pe care le are faţă de asistatul respectiv şi să-şi analizeze modul de răspuns la sentimentul asistatului.

Dintre cauzele problemelor sociale care apar, tulburările motivaţional-emoţionale duc la disfuncţii sociale. Disfuncţia socială se poate manifesta prin lipsă de încredere în propria persoană, prin sentimentele de însingurare, prin diminuarea echilibrului psihic, prin incapacitatea de a menţine relaţii afective stabile, prin dificultăţi de decizie, prin incapacitatea de afirmare sau printr-o exagerată nevoie de afirmare.

Toate aceste trăsături se manifestă prin comportamente inadaptate social sau chiar antisocial care pot prezenta grade diferite de gravitate. Ele pot merge de la negativism faţă de familie şi fuga de la şcoală până la crimă.

Pornim de la ideea că modul de comportare uman poate fi înţeles în orice situaţie. Oamenii reacţionează diferit la aceste situaţii. Trebuie să fim încredinţaţi că modul de comportament poate să fie transformabil într-o oarecare măsură. Comportamentul uman este determinat atât genetic cât şi în funcţie de condiţiile de mediu.

Când evaluăm un caz trebuie să ne gândim care anume manifestări comportamentale, sunt date genetic şi care sunt date de modul familial şi social. În funcţie de aceasta putem să apreciem care aspecte ale comportamentului pot fi recuperate. Oamenii nu conştientizează întotdeauna cauzele propriilor lor comportamente. Asistentul social, fiind în afara problemei poate să sesizeze mai uşor adevăratele motive ale reacţiei.

II. Rezolvarea adecvată a unui caz depinde de atitudinea pe care noi o avem faţă de cazul respectiv şi de capacitatea asistentului social de a aplica în practică cunoştinţele teoretice dobândite. Acţiunea practică la rândul ei ne ajută să dobândim noi cunoştinţe teoretice.

Există o categorie de asistenţi sociali care manifestă o rezistenţă faţă de cunoştinţele teoretice. Ei susţin că munca de asistenţă socială are un caracter intuitiv bazându-se pe analiza concretă a cazului. De fapt această rezistenţă ascunde faptul că în Asistenţa socială teoriile sunt implicite. Practic teoriile există din momentul în care evaluăm personalitatea subiectului şi încercăm să determinăm cauzele care duc la situaţia existentă.

Teoria cea mai aplicabilă în practică este cea care încearcă să ne ofere modele ale comportamentului uman. Ea presupune formularea unor ipoteze pentru rezolvarea cazului.

Un model de comportament întâlnit în multe teorii este cel reprezentat prin triunghiul terapeut - asistat - situaţia asistatului (fig.2):

43

Cei trei termeni ai triunghiului interacţionează reciproc dar orice model de comportament presupune existenţa unui triunghi mai mic reprezentat de apărări, anxietăţi şi sentimente ale individului. Toate cele trei elemente ale triunghiului interior se manifestă în relaţia dintre terapeut şi asistat şi dintre aceştia şi situaţie.

Asistatul poate avea sentimente pozitive sau negative faţă de terapeut. În acelaşi timp el poate prezenta anxietăţi şi mecanisme de apărare faţă de acesta.

La prima vedere am putea împărţii anxietăţile în anxietăţi dobândite şi ancestrale.

De exemplu în categoria anxietăţilor ancestrale intră frica de întuneric, de înălţime. În categoria anxietăţilor dobândite intră frica de mulţime, de diferite boli.

Anxietăţile de intensitate mai mare se numesc fobii. Se cunosc o serie de categorii de fobii:

- agorafobia: frica de spaţii deschise;- claustrofobia: frica de spaţii închise;- nozofobia: frica de boli (cancerofobia);- tenatofobia: frica de moarte;- mizofobia: frica de murdărie.

De obicei persoanele care prezintă nozofobie sau mizofobie au tendinţa de a se spăla de nenumărate ori şi de a dezinfecta toate obiectele pe care le utilizează. Când fobia capătă o intensitate prea mare, pentru ca persoana să scape de tensiunea psihică, recurge la ritualuri care pot fi diferite, de la posturi până la expresii verbale.

III. Aprecierea şi planificarea cazului. Intervenţiile de asistenţă socială cu succes în viaţa asistaţilor se bazează pe o solidă evaluare.

Evaluarea este procesul obiectiv de culegere şi apreciere a informaţiilor relevante despre un individ sau o familie.

Scopurile evaluării sunt:- A înţelege circumstanţele care creează stresul, durerea sau disconfortul pe care le simte asistatul;

- A ne da posibilitatea de a face intervenţii eficiente. Evaluarea implică întotdeauna comparaţii cu unele idei sau aşteptări preconcepute;

- Prezumţiile noastre personale;- Teorii ale dezvoltării;- Speranţele sau aşteptările individului sau familiei;- Evaluările bune includ patru etape:

- culegerea de informaţii;- documentarea, organizarea şi reflectarea a ceea ce am cules;- stabilirea de obiective;

44

Fig. 2. Model de comportament

- utilizarea de feed-back.Primele două etape nu sunt chiar atât de distincte precum apar, deoarece

informaţia pe care hotărăşti să o culegi este întotdeauna modelată de motivul pentru care o culegi. Buna culegere de informaţii are un obiectiv şi înseamnă că ai abordat culegerea informaţiei astfel încât să obţii ceea ce ai nevoie.

Fii atent la informaţia care nu se potriveşte cu concepţia ta preconcepută!

Culegem informaţii despre asistaţi din patru surse:* Experienţa şi observaţia noastră personală (cea mai utilă sursă când ne cunoaştem pe noi înşine).* Ceea ce ne spune asistatul.* Ceea ce ne spun alţii.* “Urmele” pe care le-a lăsat asistatul în activitatea lui. Observaţia este un proces cu două sensuri: subiectiv şi obiectiv. Nu există un astfel de lucru ca “observaţia absolut obiectivă”: ceea ce este observat depinde de obiectul observaţiei, observatorul şi poziţia ambilor.

Observaţia este întotdeauna o problemă de selectare a unei imagini din ansamblu:

* Fiecare dintre noi vede lumea altfel, distorsionată de propria nostră experienţă şi perspectivă.* Este important să te cunoşti pe tine însuţi pentru a-ţi îmbunătăţii aptitudinile de observare.

Fii atent la fenomenul “ochii leneşi”, care se referă la tendinţa de a minimaliza efortul prin a vedea lucruri noi în moduri familiare.

Intervievarea este o conversaţie profesională cu obiectiv prestabilit. Este un mod important de a culege informaţii. Două întrebări centrale pe care trebuie să le păstraţi în minte în timpul interviului:

* Ce îmi spune asistatul?* Ce utilizare pot să dau acestei informaţii?Ea constă din comunicare prin:

- cuvinte;- tăcere;- acţiuni;- stare/sentimente.

Pentru a obţine mesajul asistatului cât mai clar trebuie remarcate anumite aspecte:

- Începuturile: de unde începe asistatul?- Repetările: ce pare a reveni din nou şi din nou?- Treceri bruşte de la un subiect la altul care nu par a fi logice;- Separarea stării şi conţinutului: cuvintele reflectă sentimentele?- Încheierile: unde se opreşte asistatul?

45

Modalităţi de a încuraja asistaţii să continue să vorbească:- Respectaţi spaţiul asistatului şi faceţi contact corporal cu precauţie;- Menţineţi un bun contact vizual;- Păstraţi tăcerea! Învăţaţi să fiţi un ascultător activ;- Repetaţi şi reformulaţi ceea ce a spus;- Cereţi clarificare;- Aplecaţi-vă sau aprobaţi cu capul ca răspuns la cel care vorbeşte;- Urmăriţi poziţia asistatului, respiraţia etc.;- Răspundeţi întrebărilor onest şi scurt şi încercaţi să aflaţi de ce aceste

întrebări au fost puse.Zece greşeli obişnuite de intervievare:

- A vorbi când ar trebui să asculţi.- Oferire de asigurare prea devreme.- Sugerarea “planului” de schimbare.- Interpretarea tăcerilor.- A da sfaturi.- A vorbi despre tine însuţi.- A spune oamenilor cum ar trebui ei să simtă.

Organizarea materialului nu este uşoară şi ia timp:* Fie aveţi prea multă informaţie, prea puţină informaţie sau informaţie greşită.* Este greu de ştiut ce este important. Organizarea, de asemenea, economiseşte timp pentru că ne ajută să folosim

ceea ce ştim să facem, ceea ce vrem să facem.

Scrierea observaţiilor (documentându-ne asupra lor) este primul pas în organizare:

*Nu puteţi folosi ceea ce nu puteţi memora.* Cel mai bun mod de a rememora este să scrii.* Scrierea ne ajută să realizăm ce este important şi felul în care lucrurile se raportează unele faţă de altele.* Scrierea ne forţează să stabilim opţiuni.* A stabili opţiuni este esenţialul în organizare. Informaţia poate fi organizată în multe feluri.* Organizarea în ordinea în care lucrurile sau întâmplat este cea mai comună.* Uneori organizarea după teme este mai uşoară.* Schiţe sau formulare sunt utile în organizare şi documentare. Cel mai simplu mod de organizare este să folosiţi schiţa care a conturat culegerea de informaţii.* De ce este acest individ sau această familie în legătură cu noi?* În ce constă forţa acestui individ sau acestei familii?* Cât de adecvat este comportamentul din punct de vedere al dezvoltării?* Care mod de a reacţiona este cele mai obişnuit (acţiunea, gândirea,

sentimentul)?* Ce ar dori asistatul să se schimbe?* Ce obstacole sunt în calea acelei schimbări?

46

* Care este natura sistemului de sprijin al asistatului?* În ce moduri este o concordanţă între asistat şi agenţie? Adăugaţi la acestea, descrierea a ceea ce aţi văzut şi trăit.Descrieţi:

- oamenii implicaţi şi ce îi face diferiţi de alţi oameni;- unde aţi fost când observarea şi interviul au avut loc;- de ce aţi fost acolo?- ce a avut impact asupra voastră şi ce a părut în mod special important;- orice a fost neobişnuit şi neaşteptat;- comportamentele asistaţilor şi interacţiunile lor;- separaţi descrierile comportamentului, de interpretarea semnificaţiei

acelui comportament;- identificaţi interpretările voastre ca atare;- evitaţi etichetările.

Reţineţi, scopul culegerii de informaţii şi a organizării lor este stabilirea unui plan care va folosi pentru a oferi de ajutor asistatului.

Bazându-vă pe informaţia pe care o aveţi şi pe modul în care aţi organizat-o, luaţi în considerare modurile în care aţi interveni şi încercaţi câteva ipoteze asupra eficienţei fiecăruia dintre ele. Formulaţi ipoteze despre planul de caz care ar putea acţiona cel mai bine.

Gândiţi-vă la moduri în care aţi putea controla ipotezele voastre (testaţi-vă ipotezele).

Utilizarea de feed-backRealizarea scopurilor cazului depinde de:* Cât de realist au fost stabilite acele scopuri.* Urmărirea atentă a progresului.* Modificarea în caz de nevoie a scopurilor.

Feed-back este termenul folosit pentru informaţia pe care un sistem o generează pentru a urmări şi modifica funcţionarea lui pe bază de continuitate. Asistentul şi asistatul său (fie că acesta este un individ sau o familie) formează un sistem.

* Urmărirea planificată a realizării scopului.* Răspunsuri neoficiale ale asistaţilor.* Reacţia comunităţii.

Învăţaţi să descifraţi feed-back-ul: este măsura cea mai utilă pentru ajustarea aprecierii şi redefinirea scopurilor. Când ajutăm o familie, realizarea scopurilor adecvate depinde de continua ajustare a schimbărilor de reguli din interiorul familiei. Felul în care asistatul răspunde la o intervenţie îi dă asistentului un anume feed-back observabil.

Asistaţii răspund la ceea ce face asistentul social în trei moduri:- ignoră;

47

- se acomodează;- trăiesc noutatea (adică, afişează unele reacţii comportamentale noi).

Toate trei răspunsurile sunt feed-back.Răspunsurile asistaţilor ne dau informaţii despre modul lor de înţelegere a

informaţiilor oferite de noi, a sugestiilor, şi intervenţiilor, pe care sistemul asistent/asistat a decis să le încerce:

* Răspunsurile ne spun ce reguli şi roluri se potrivesc în situaţii similare.* Răspunsurile dau informaţii despre ceea ce a încercat asistatul cu sau fără

succes.* Răspunsurile şi etapele lor asigură asistentul cu indicii pentru a prevedea

comportamentul în interiorul sistemului. În cea mai mare parte răspunsurile şi etapele pot fi urmărite.

Acesta este procedeul de observare şi notare:* Ce s-a întâmplat?* Cine a făcut?* Care este semnificaţia acestor fapte?Urmărirea este importantă în determinarea intervenţiilor şi stabilirea scopurilor

adecvate. Pentru a urmări procesul de asistenţă socială se pot pune, următoarele întrebări:

* Ce s-a întâmplat în sistem chiar înainte ca problema de comportament sau preocuparea să apară?* Ce s-a întâmplat după aceea?* Cine a răspuns la comportament primul?* Cum a răspuns acea persoană?* Apoi ce s-a întâmplat?Când pune aceste întrebări, asistentul social trebuie să fie atent pentru a nu

părea acuzator. Asistenţii sunt “cititori de feed-back” cu succes, atunci când sunt capabili să intre în sistemul asistatului, să răspundă şi să reacţioneze la toate subsistemele şi apoi să traducă conţinutul (ce este spus şi făcut) în proces.

LECŢIA 1. Tehnici şi deprinderi folosite pentru rezolvarea cazurilor

A. Deprinderi de lucrua. Eşalonarea în timp. Aceasta se referă la două aspecte: pe de o

parte, este vorba despre tempoul personal cu care acţionează asistentul şi care ar trebui să se adapteze la ritmul asistatului (de exemplu, la ritmul de înţelegere mai încet al unui asistat). Pe de altă parte, este vorba despre planificarea în timp a diferitelor faze ale lucrului cu asistatul. Alegerea momentelor cruciale va depinde de judecata asistentului, de modul în care el va îmbina cunoştinţele sale generale cu cele care provin din cunoaşterea situaţiei specifice;

b. Particularizarea. Problemele apar rareori singular; de obicei ele sunt combinaţii cu multiple dimensiuni. Deseori ele sunt atât de complexe şi numeroase, încât par de nerezolvat. Asistentul va repartiza problemele pe unităţi mai mici, rezolvabile, care comportă stabilirea de

48

priorităţi şi determinarea urgenţelor. La rândul ei, fiecare va deveni prioritară, ca apoi, rezolvând-o, să lase loc pentru rezolvarea problemei următoare;

c. Centrarea. Se referă la capacitatea asistentului de a concentra eforturile sale comune cu cele ale asistatului asupra problemelor semnificative, până la rezolvarea acestora, evitând abaterile cauzate de discuţii periferice la acel moment;

d. Stabilirea unor legături de parteneriat se referă la asocierea dintre asistent şi asistat, în care fiecare înţelege rolul şi sarcinile celuilalt;

e. Crearea unor structuri/structurarea înseamnă stabilirea unor conexiuni care să permită atingerea ţelului. Structura porneşte de la spaţiul fizic şi temporal al întâlnirilor, stabilirea regulilor, sistemelor care vor fi implicate. O parte importantă a structurii o contribuie planificarea procesului de rezolvare a problemei. Ceea ce trebuie subliniat este cerinţa ca structura stabilită de asistent să fie suficient de flexibilă, ca să fie adecvată dinamismului procesului de schimbare a individului asistat.

B. TehniciDeprinderile mai sus amintite sunt puse în aplicaţie în cadrul diferitelor tehnici,

metode şi procedee:a. Discuţii mărunte, aparent neesenţiale. Uneori, în anumite

momente ale întâlnirilor cu asistaţii, de obicei introductiv, dar nu numai, este nevoie de o scurtă convorbire folosită pentru încălzirea atmosferei. Ea poate apropia asistentul de asistat, prin prezentarea unei feţe mai umane;

b. Ventilarea implică aducerea la suprafaţă, exprimarea şi discutarea sentimentelor şi atitudinilor care tensionează asistatul. De obicei, nu este chiar atât de dificil să-i faci pe oameni să-şi exprime sentimentele; mai greu este să şti cât de departe mergem cu încurajarea sentimentelor şi cum trebuie procedat cu ceea ce s-a exprimat. Simpla exprimare a sentimentelor, dacă va continua un timp prea îndelungat, poate să ia proporţii iraţionale. Un asistat nu poate fi lăsat pradă sentimentelor sale de furie, de milă pentru sine, de frică, el va trebui să se descarce de aceste sentimente care împiedică avansarea în rezolvarea problemei;

c. Suportul este un termen care se referă la încurajarea, apărarea sau la acţiunea în folosul asistatului. Asistentul va alege segmentele de comportament pe care le va încuraja, ele putând fi anumite resurse interioare, modalităţi de comportament sau relaţii. Tot ceea ce fac asistenţii trebuie să fie suportiv, doar că elementul pe baza căruia se acordă suportul va trebui să fie realist. Suportul oferit pe baze nerealiste poate fi mai nociv decât lipsa de suport;

d. Reasigurarea ca tehnică răspunde nevoii asistaţilor de a fi încurajaţi în mod repetat, mai ales în sensul că problema lor poate fi rezolvată. Pentru ca reasigurarea să fie reconfortantă şi să mobilizeze asistatul, ea va trebui să fie realistă, şi nu superficială, se va încerca alegerea unui

49

moment potrivit şi se va asigura asistatul în privinţa realizărilor şi a capacităţilor sale;

e. Confruntarea poate fi descrisă ca un procedeu de a pune cărţile pe faţă, şi de a le privi aşa cum sunt. Asistaţii pot fi confruntaţi cu realitatea propriei lor situaţii, cu tipare de trăiri şi comportamente care sunt destructive, cu propria lor responsabilitate, cu propriile lor succese şi eşecuri. Confruntarea însă este doar un preludiu al rezolvării cazului; ea va fi urmată de planuri concrete de schimbare a realităţii. Altfel, confruntarea poate fi destructivă. Uneori, confruntarea poate fi utilizată pentru ridicarea tensiunii şi nivelului de anxietate al persoanei, pentru a-l motiva pe acesta pentru schimbare. Pentru a fi eficientă, confruntarea trebuie să fie specifică, la obiect, şi nu generală;

f. Conflictul poate fi definit ca dezacord, conflict, opoziţie şi este o parte necesară, utilă a vieţii. Indivizii trebuie să ştie cum să lupte, cum să-şi stăpânească emoţiile în caz de conflict şi cum să rezolve conflictele în mod raţional;

g. Manipularea, în afara conotaţiei negative, înseamnă şi administrarea cu pricepere a unei situaţii, tehnică utilizată în mod constant de către asistenţi. Manipularea poate fi deci constructivă, destinată obţinerii scopurilor fixate, ca de exemplu aranjarea unei întâlniri cu un membru al familiei, sau a doi bolnavi cu aceeaşi afecţiune etc.;

h. Universalizare se referă la capacitatea de a folosi ceea ce este general în experienţa umană, apelul la resursele altora aflaţi în situaţii similare. Efectul scontat al acestei tehnici este de a atenua impactul situaţiei dificile în urma conştientizării faptului că alţii au făcut faţă unor situaţii similare, transmiterea senzaţiei de a putea rezolva problema, sau de a schimba păreri despre posibilităţile de rezolvare ale unor astfel de cazuri;

i. Consiliere. Asistenţii, atenţi la reperele de care au nevoie asistaţii lor, la solicitările lor de informaţii, vor oferii sfaturi şi sugestii directe. Ele se vor baza pe analiza obiectivă a problemei asistatului şi pe evaluarea capacităţii acestuia de a accepta sfatul oferit. Succesul sau eşecul sfaturilor va depinde de capacitatea asistatului de a se folosi de el, respectiv de capacitatea asistentului de a evalua capacitatea sa de înţelegere.

De obicei asistaţii sunt mai pregătiţi să urmeze sfaturi în următoarele situaţii:∙ în situaţii de criză când propria lor abilitate de rezolvare de probleme

este foarte scăzută;∙ în situaţii în care asistatul respectă pa asistent în foarte mare măsură;∙ în cazurile în care ei sunt obişnuiţi să depindă de altul;∙ atunci când sfatul este astfel dat ca să se respecte integritatea şi dreptul

la autodeterminare al asistatului;∙ atunci când ei nu au o alternativă proprie.

50

Activităţi şi programeAsistentul poate opta pentru organizarea unor activităţi practic nelimitate ca

varietate (muzică, dans, joc, joc de rol, lucru manual...), care să permită satisfacerea unor nevoi ale asistatului sau proiectarea sentimentelor sale. Se vor putea exprima ne verbal, de exemplu sub formă de joc, sentimente sau conţinuturi greu de adresat cu modalităţi de intervenţie exclusiv verbale. Tipul activităţi va fi ales în funcţie de specificul asistatului şi a problemei sale: bolnav paralizat care începe să joace bridge, şi aşa reintră în circuitul social.

Discuţiile logiceIn decursul procesului de intervenţie, în special când se pune problema

alternativelor posibile, asistatul are nevoie de un sistem coerent de raţionamente care să-i uşureze alegerile şi deciziile. Oferirea unor argumente logice, raţionale va trebui să păstreze un cadru cognitiv care să fie inteligibile pentru asistatul în cauză.

Recompensa şi pedeapsaEle vor trebui cântărite întotdeauna astfel încât să aibă semnificaţie pentru

asistat. Valoarea motivaţională a recompenselor şi a pedepselor depinde de subiectivitatea celuia căruia ne adresăm. Cea mai eficientă metodă de stabilire a sistemului de recompensare în vederea motivării pentru schimbare este de a întreba pe însuşi asistatul în cauză ce anume crede acesta că l-ar putea stimula. Sistemul de recompensare va trebui folosit consecvent, conform regulilor stabilite prealabil şi prevăzute chiar în contract.

Demonstrarea şi exersarea unor roluriAsistatul pregătit pentru introducerea unor schimbări în propria sa viaţă va

profita de pe urma posibilităţilor de a exersa unele noi roluri într-un cadru protejat al procesului de asistenţă. De exemplu: bolnavul mintal care se pregăteşte să se întoarcă în comunitate după ce a stat 10 ani în spitale, va trebui să-şi exerseze deprinderile de convieţuire în familie; va trebui să re înveţe să efectueze treburi mărunte şi să răspundă în mai mare măsură decât în spital de medicaţia, alimentaţia şi igiena sa proprie. El poate exersa cu asistentul social să meargă la cumpărături, să pregătească cafeaua, să manipuleze încălzirea etc.

Intervenţia în caz de crizăMomentele de criză pot deveni deosebit de importante în viaţa unui asistat,

deoarece ele pot constitui prilej de a învăţa noi modalităţi de a reacţiona la stres. Însăşi atitudinea de a permite declanşarea unei crize ( de exemplu: la alcoolici, concedierea sau internarea forţată) poate permite instalarea unei noi atitudini care nu mai poate pretinde lipsa de gravitate a cazului, schimbând esenţial cursul intervenţiei.

AtingereaContactul fizic cu asistatul poate constitui o modalitate de a demonstra

asistaţilor înţelegerea pe care o avem faţă de problemele lor. El va trebui folosit în funcţie de percepţia asistentului asupra nevoii de apropiere şi de distanţă a asistaţilor lor. Probabil că un copil abuzat sexual va fi temător de atingerea unui profesionist, iar un altul neglijat, dornic de afectivitate, se va bucura dacă va fi mângâiat de asistentul social. Şi adulţii pot avea uneori nevoie de o mână liniştitoare care să-i ajute să se calmeze sau, dimpotrivă, să se descarce prin plâns.

51

LECŢIA 2. Contractul cu asistatul

În literatura de specialitate termenul de contract este mai puţin cunoscut şi utilizat. Originea lui este de dată relativ recentă atât în ţările anglo-saxone cât şi în Franţa. În asistenţa socială de grup cu toate că termenul de contract nu a fost utilizat există totuşi mai mulţi parteneri în interacţiune ale căror scopuri sunt specificate separat. Scopurile sunt determinate de agenţia în care funcţionează grupul, de dorinţele şi interesele membrilor, de înţelegerea diagnosticului de muncă socială.

Numai după publicarea primelor experienţe de asistenţa socială, pe termen scurt, în SUA şi Canada, termenul de contract începe să se impună în metodologia asistenţei sociale. În Franţa termenul de contract a devenit foarte obişnuit, în special în formarea asistenţilor sociali în instituţii postuniversitare. În practică termenul rămâne încă prea puţin utilizat. Totuşi autorii au încercat o definiţie a contractului.

Acesta înseamnă confruntarea obiectivelor şi proiectelor de intervenţie ale asistentului social cu cele ale asistatului. El contribuie la explicarea şi negocierea împreună a alegerilor ce se impun cu scopul de a duce la schimbările dorite şi de a putea prevedea forma şi durata muncii. Instituţiile şi agenţiile care aplică munca socială de scurtă durată propun utilizarea termenului de contract de la primul contact cu asistatul. Aceasta cere din partea asistenţilor sociali o mare capacitate de clasificare şi evaluare a problemelor.

Instituţiile care acceptă asistenţa pe termen lung propun stabilirea unui timp de explorare mai mult sau mai puţin lung în cursul căruia asistentul social angajează asistatul într-un proces de analiză a problemelor sale şi a cererilor pe care le doreşte.

Tot în această perioadă se apreciază factorii sociali, psihologici care sunt implicaţi în munca de asistenţă socială. După terminarea perioadei de explorare şi de evaluare operaţională se stabileşte contractul. Lexicul profesional utilizează termenii de obiectiv şi scop ale asistenţei sociale.

Obiectivul = este un scop de atins, un punct spre care este dirijată o operaţiune strategică, un scop precis al acţiunii.

Scopul = este punctul vizat sau obiectivul, ceea ce ne propunem să atingem.

Deşi definiţia celor doi termeni apar ca sinonime totuşi în asistenţă socială ei sunt utilizaţi ca având aceeaşi natură dar la nivele diferite. Obiectivul este considerat ca fiind un nivel global, iar scopurile sunt specifice.

Contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe alte persoane să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Contractual = înseamnă o prevedere stabilită prin contract.Convenţia= reprezintă acordul a două sau mai multe persoane asupra

unui fapt precis.Până în ultimii ani termenul de contract a fost utilizat mai mult în relaţii

economice. Pentru asistenţă socială s-a folosit mai mult termenul de convenţie sau acord. Abia în ultimii ani a căpătat o importanţă şi o semnificaţie tot mai mare şi în munca de asistenţă socială.

52

Tema 1. Conţinutul şi forma contractului cu asistatulContractul nu reprezintă un scop în sine. Este utilizat în cursul procesului cu

asistatul indiferent dacă acesta este un individ, grup, familie. Ca mijloc contractul este utilizat pentru a stabili în mod clar şi precis obiectivele schimbărilor pe care le dorim, mijloacele pentru a face schimbări, planurile de asistenţă socială. Contractul permite instituţiei, asistentului social şi asistatului să confrunte proiectele lor proprii, să-şi ajusteze aşteptările şi dorinţele lor şi să le confrunte cu realitatea pe care o putem atinge.

Contractul este un instrument prin care se realizează mobilizarea la maximum pentru rezolvarea problemei pe de o parte, iar pe de altă parte evaluarea şi măsurarea drumului parcurs, a scopului şi schimbărilor produse.

I. Primul pas - stabilirea obiectivelor comune. Confruntarea obiectivelor partenerilor participanţi este punctul de plecare în stabilirea oricărui contract. Această confruntare necesită distingerea, separarea şi evaluarea ca diferite a dorinţelor şi aşteptărilor asistatului faţă de cele ale asistentului social. Se delimitează în acest fel cererea făcută de asistat de cererea de competenţă a instituţiei căreia el se adresează. Confruntarea se foloseşte şi în asistenţa socială a grupurilor. O practică curentă în munca cu grupurile este căutarea unei baze comune de înţelegere, referitor la munca în grup.

II. Al doilea pas - definirea problemei şi a scopurilor ce trebuie atinse. Stabilirea obiectivelor comune ale muncii necesită definirea ansamblului principalelor arii de probleme aşa cu sunt ele percepute de asistentul social. Definirea problemei trebuie să pornească de la ceea ce asistatul consideră esenţial în cererea sa, de la ceea ce este mai urgent pentru el, şi de la ceea ce îl motivează pentru acţiune. Alegerea problemei de rezolvare nu este uşoară pentru stabilirea ei se pot utiliza două repere:

a. Trebuie aleasă acea problemă care este considerată vitală de către asistat şi pentru care el se simte motivat şi mobilizat;

b. Trebuie aleasă acea problemă pe care putem spera să o rezolvăm total sau parţial cu maximum de şansă.

Un succes minim va crea noi speranţe din partea asistatului. Eşecul rezolvării îl va demobiliza pe asistat refuzând să mai participe la soluţionarea problemelor. Limita realistă a problemelor de rezolvat şi a sarcinilor care pot fi atinse este o muncă dificilă pentru asistentul social şi adesea frustrantă. Ea confruntă limitele propuse de realitatea socială şi instituţională cu limitele noastre profesionale.

III. Al treilea pas - elaborarea planului de muncă şi structurarea lui în timp. Acesta urmează după definirea scopurilor. În planul de muncă trebuie să specificăm ce vom face, cum vom proceda şi cum vom repartiza sarcinile. Deoarece termenul de contract a apărut în cadrul muncii de scurtă durată el a cuprins automat şi o definiţie a intervenţiei. Aceasta s-a exprimat prin durata maximă a intervenţiei, numărul de întrevederi cu asistatul.

53

În munca cu individul sau cu familia se utilizează structurarea în timp a intervenţiei. În aceste situaţii fixarea dinainte a duratei intervenţiei este mai puţin obişnuită. În general durata intervenţiei stabilită în contract se situează între două luni pentru intervenţii scurte şi până la şase luni pentru cele mai lungi. Din punct de vedere formal, există două tipuri de contracte, respectiv oral şi scris.

Cel oral - imediat după procesul ce clarificare şi alegere a problemei pare să fie forma cea mai utilizată.

Cel scris - are un aspect de angajament mai formal şi a fost utilizat de multe instituţii sociale cu rezultate pozitive. Oricare ar fi forma (scrisă sau orală) care se stabileşte între asistat - asistentul social - instituţie este maxim acceptat şi admis că el poate fi revizuit şi modificat fie pe perioadă fie la sfârşit. Contractul poate fi reînnoit în anumite situaţii.

Tema 2. Posibilităţile şi limitele contractuluiContractul pune în valoare responsabilitatea asistatului care este considerat

adult capabil să-şi ia liber deciziile care-l privesc. Trebuie să privească ca subiect şi nu ca obiect al muncii de asistenţă socială. Nu este obligat să suporte schimbări sau modificări împotriva voinţei sale. Induce o relaţie de tip egalitar între cele trei părţi participante.

Contractul Permite mobilizarea asistatului în timpul intervenţiei pentru rezolvarea problemelor. Un contract rigid duce la scăderea iniţiativei asistatului în soluţionarea situaţiei. El permite descurajarea fenomenului de dependenţă:

- de o perioadă mai lungă pentru o problemă de scurtă durată duce la apariţia dependenţei asistatului faţă de asistentul social. În aceste cazuri asistatul nu mai ia singur decizia fără a se confrunta cu asistentul social, iar pe viitor nu-şi mai rezolvă singur problemele;

- permite un sentiment de siguranţă pentru asistentul social şi pentru asistat;- în caz de succes toţi partenerii vor fi mulţumiţi;- în caz de eşec asistatul îşi poate revărsa nemulţumirea asupra asistentului social şi instituţiei.

Tema 3. Aspecte instituţionaleÎn Asistenţa socială relaţia contractuală se stabileşte în primul rând între

asistentul social şi agenţia care-l foloseşte. Acest tip de contract este prevăzut prin lege. Asistenţii sociali fiind salariaţi sunt supuşi contractului de muncă şi sunt protejaţi de contract. Munca de asistenţă socială se organizează în marea ei majoritate ca o instituţie de stat.

Este creată de către stat şi este supusă unei legislaţii complexe. Serviciile care folosesc asistenţa socială se organizează în funcţie de acest cadru. După părerea autorilor contractul cu asistatul este tripartit implicând instituţiile sociale, asistentul social şi asistatul. Instituţia socială pune la dispoziţie un personal calificat pe care-l desemnează şi controlează.

Asistatul care se adresează asistentului social nu se adresează unei persoane sau instituţii determinate ci faţă de asistenţa socială şi instituţiile profesionale în general. Apartenenţa asistentului social la instituţie este întotdeauna prezentă în relaţia cu

54

asistatul. Alţi autori văd relaţia instituţională ca pa un binom, prezentând două tipuri de astfel de binom:

a. relaţia instituţie - asistat = nu ţine cont de faptul că asistentul social este, în ciuda dependenţei sale instituţionale, un profesionist independent a cărui muncă şi-o alege singur;

b. relaţia asistent social - asistat = neagă şi exclude realitatea instituţională fără de care nu se poate realiza o asistenţă socială pe scară largă.

LECŢIA 3. Raportul privind studiul de caz

Raportul privind studiul de caz cuprinde:I. Prezentarea cazului şi a problemei sale

A. Descrierea identităţii asistatului (o persoană, o familie, un grup sau o comunitate). Vor fi notate datele care circumscriu identitatea cazului;

B. Prezentarea problemelor aşa cum au fost ele receptate de la asistat, precum şi a problemelor considerate importante de către asistent;

C. Specificarea problemei sau a problemelor asupra cărora s-a lucrat în procesul de asistenţă.

II. Istoria problemeiA. Circumstanţele în care s-a recurs la asistenţa socială; se notează

dacă cererea a venit din partea asistatului sau din partea altor persoane sau organizaţii;

B. Eforturile anterioare ale cazului, încercările sale anterioare de a cere ajutor şi efectele acestora.

III. Evaluarea capacităţilor, resurselor, relaţiilor, caracteristicilor, nevoilor şi slăbiciunilor persoanei

A. Subsistemul individual. Se vor menţiona diverse aspecte ale vieţii individului:

a. caracteristicile fizice, biologice (starea de sănătate, de nutriţie);b. caracteristicile mentale, cognitive (capacitatea de înţelegere, de rezolvare de probleme, de evaluare, de decizie);c. caracteristicile motivaţional-emoţionale;d. experienţele anterioare de viaţă (problemele de dezvoltare);e. nevoile individului, atât cele apreciate ca obiectiv necesare cât şi cele considerate doar subiective;

B. Subsistemul familial şi interpersonal (relaţiile cu familia, cu prietenii, cu persoanele semnificative şi persoanele resursă, conflictele interpersonale). Este important de menţionat modul în care funcţionează relaţiile interpersonale în cadrul:

a. dinamicii familiei;b. relaţiilor de la locul de muncă sau din mediul şcolar;c. rolurilor îndeplinite în diferitele poziţii.

Vor trebui notate ceea ce se cunoaşte despre aşteptările de rol (faţă de ceilalţi şi faţă de la propria persoană). Sunt deosebit de semnificative datele privind statutul financiar al persoanei şi a

55

familiei sale, care va trebui înregistrat atât cu date obiective, cât şi sub forma în care este trăit de individ. Se vor nota nevoile familiei;

C. Subsistemul organizaţional (relaţiile cu instituţiile, organizaţiile, comunităţile şi asociaţiile de care aparţine individul (şcoala, locul de muncă, biserica, asociaţii de voluntari etc.);

D. Subsistemul mediului ecologic (influenţa mediului climatic, a reliefului, a mediului urban sau rural, a cartierului de locuit, a locuinţei, a vecinătăţii etc.).

Important: În raportul asupra studiului de caz vor fi comentate metodele de evaluare a personalităţii asistatului şi vor fi incluse harta ecologică, genograma, atomul social sau orice alte grafice şi fişe folosite în acest scop.

IV.Definirea problemei centrale şi a liniilor generale de lucru, aşa cum au fost ele fixate în munca cu asistatul

A. Stabilirea factorilor care au influenţat rezolvarea problemei (etnici, rasiali, culturali, sexuali, de vârstă, de statut economico-social etc.);

B. Prezentarea factorilor care au acţionat ca resurse ale procesului de asistenţă;

C. Care au fost relaţiile problemei alese cu celelalte probleme prezentate şi identificate anterior.

V. Prezentarea detaliată a obiectivelor, a planului de intervenţie şi a procesului de rezolvare a problemei. Prezentarea metodelor de intervenţie folosite

A. Cum a fost abordată problema aleasă?B. Care a fost direcţia dorită pentru schimbare?C. Care au fost obiectivele principale şi cele intermediare ale asistatului,

respectiv ale asistentului social.D. Care au planul şi etapele urmate în rezolvarea cazului?E. Descrierea metodelor şi prezentarea datelor bibliografice (de

exemplu, metoda centrării pe sarcină, a centrării pe asistat, a rezolvării de probleme, a modelării rolurilor, analiza raţional-emoţională, cea a grupului psihodramatic, terapia familială).

F. Sarcini implementate, de cine şi în ce ordine (incluzând colaborarea cu alte persoane).

G. Ce probleme suplimentare au apărut?H. Ce legături noi s-au stabilit, care au contribuit la rezolvarea

problemei date?I. Ce deficienţe s-au constatat în sistemul asistatului sau în contextul

său de viaţă, care au afectat rezolvarea problemei?J. Ce posibilităţi si limite ale agenţiei în cadrul căreia funcţionează

asistentul au reieşit pe parcursul procesului de sprijin acordat asistatului.

K. Durata planificată şi cea realizată a intervenţiei.

VI. Evaluarea muncii de asistenţă

56

A. Descrierea rezultatelor.B. Compararea lor cu rezultatele aşteptate.C. Cum au fost depăşite obstacolele anticipate şi cele neaşteptate.D. Metodele de măsurare şi de evaluare a rezultatelor.

Concluzii privind eficienţa intervenţiei şi rezultatele obţinute:În esenţă Studiul de caz presupune:

- Să ştii să intri în contact cu individul respectiv.- Să ştii să discuţi cu asistatul problema care îl interesează.- Să-l faci să încheie un contract cu tine.- Să-i dai impresia că relaţia va fi de lungă durată.- Să fie tot timpul o evaluare a cazului respectiv.

Unitatea de învăţare2. Consilierea / abordarea centrată pe asistat

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 2, studenţii vor cunoaşte:

modalităţile de consiliere etapele consilierii

Termeni cheie:

- empatie;- evaluare;- sarcină.

Conţinutul unităţii de studiu

Consilierea ca şi psihoterapia este o terapie centrată pe asistat, iniţiată de Carl Rogers.

El a identificat condiţiile facilitatoare, necesare şi suficiente, ale schimbării personalităţii(1967): căldura, acceptarea, responsabilitatea, respectul, autenticitatea etc.

Cadru de referinţă pentru înţelegerea consilierii/abordarea centrată pe asistat a lui C. Rogers (1980):

O bază teoretică şi concepte importante dezvoltate din cadrul general al tradiţiei filosofiei existenţiale care respectă experienţa subiectivă a individului şi pune accentul pe vocabularul libertăţii, al opţiunii, al autonomiei şi semnificaţiei. Este o abordare umanistă care este preocupată cu creşterea şi cu “devenirea”, recunoscând importanţa conceptului de sine (self) şi a potenţialului pentru auto-actualizare, adică o “persoană cu funcţionare deplină”. Dacă sunt asigurate condiţiile adecvate de dezvoltare, cum ar fi autenticitatea, căldura, empatia, relaţiile

57

necondiţionate cu persoane semnificative, oamenii se vor dezvolta automat în direcţii pozitive. Teoria trimite de asemenea la perspectiva fenomenologică, respectiv modul în care experienţa unei persoane cu privire la ea însăşi este comparabilă sau nu cu modul în care “îşi experimentează propriul eu în lume”.

Problemele care se ridică includ tulburările psihice datorate conflictului interior dintre experienţa proprie şi modul în care cineva este perceput de către ceilalţi: acceptarea condiţionată din partea unor relaţii importante limitează măsura în care cineva poate să fie realmente el însuşi.

Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta ca individul să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către experienţă şi ambiguitate, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi învăţarea faptului că procesele de creştere şi revizuire sunt continue, nu rezultate, odată pentru totdeauna, ale terapiei.

Rolul asistatului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi bine”, adică de a trăi în funcţie de aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra propriilor standarde şi validează independent alegerile şi deciziile pe care le face. Într-un climat de acceptare, asistaţii au oportunitatea de a experimenta întreaga gamă de sentimente şi de a deveni prin aceasta mai puţin defensivi în legătură cu aspectele lor ascunse, negative. Ei dezvoltă “un fel de a fi”. Câteodată, clienţii sunt instrumente de sprijinire a consilierilor să se transforme din “a face ceva” în “a fi acolo” pentru alţii aşa cum a arătat rezultatul muncii lui Albert Bandura (1990), iniţiatorul teoriei învăţării sociale.

Rolul şi tehnicile asistentului social. Concepţia lui C. Rogers a evoluat în timp, deplasându-se dinspre tehnici terapeutice spre personalitatea asistentului social şi spre relaţiile terapeutice care transmit acceptare, respect, înţelegere şi participare. Consilierul nu utilizează tehnici în crearea unui climat de acceptare, de vreme ce aceasta ar depersonaliza asistatul şi ar împiedica autenticitatea consilierului.

Într-un fel, această abordare conţine trăsături de securitate pentru începătorii care nu trebuie să ofere explicaţii şi altele de acest gen: menţinerea în cadrul de referinţă al celorlalţi oferă o anume siguranţă că asistaţii nu vor suferi nici un rău din partea acestui tip de îngrijire care încurajează asistatul să se îngrijească singur.

Modalitatea de consiliere. Să consiliezi pe cineva cu probleme personale nu este nici magic, nici mistic. Deşi antrenamentul şi experienţa în consiliere este benefică, oricine are puterea de a ajuta pe altcineva, ascultând şi discutând despre dificultăţi. Consilierea cu rezultate satisfăcătoare poate fi făcută atât de un prieten, de un vecin, de frizer, de croitor, de barman, cât şi de un asistent social, psihiatru, psiholog, preot. Aceasta nu înseamnă că toate aceste categorii sau că toţi vor consilia cu succes. Profesioniştii, datorită experienţei lor, au o mai mare probabilitate de a avea succes. Dar competenţa şi preocuparea, mai mult decât gradaţiile şi certificatele, sunt chei ale realizărilor.

În relaţia interumană care se stabileşte în procesul de consiliere (de sfătuire, îndrumare) cunoştinţele şi motivaţiile personale ale consilierului sunt foarte importante. Procesul de consiliere se sprijină pe principiul comunicării interumane. Competenţele comunicării se referă la priceperea de a asculta şi de a observa, la deprinderile de a întreba şi a răspunde în desfăşurarea dialogului. De aceea calităţile şi sinceritatea consilierului sunt sesizate şi pot influenţa calitatea procesului.

58

În funcţie de trebuinţele, nevoile sau interesele ei sociale, comunicarea instituţională, ca formă de comunicare de grup, are o varietate de scopuri:

a. de a informa sau a convinge personalul să gândească/să acţioneze într-un anumit fel, pentru realizarea obiectivelor;

Exemplu: realizarea strategiei reformei.

b. prezentarea imaginii instituţiei. Prezentarea activităţii desfăşurate reprezintă de fapt construirea imaginii instituţiei în scopul de a convinge reprezentanţii comunităţii că instituţia corespunde aşteptărilor rolurilor pe care încearcă să le îndeplinească. Conducătorii trebuie să se îngrijească, atât de propria lor imagine, dar mai ales de imaginea instituţiei, prin prezentarea sau descrierea ei cât mai real posibil;

c. de a schimba atitudini şi comportamente la personalul angajat. Capacitatea de a face faţă situaţiilor conflictuale, la nivelul instituţiei, se leagă de abilităţile de comunicare şi de relaţionare, “cu” şi “între” membri acesteia.

A. Consilierea din perspectiva consilieruluiÎn general sunt 3 faze/etape ale consilierii:Etapa I: Construirea unei relaţii - De multe ori înainte de primul interviu un

consilier nu are cunoştinţă de problemele asistatului. De aceea obiectivele consilierului la primul interviu sunt diferite. Într-un astfel de interviu consilierul trebuie să încerce să creeze o relaţie;

Etapa a II-a: Explorarea aprofundată a problemelor-când consilierului trebuie să înceapă să exploreze problemele asistatului;

Etapa a III-a: Examinarea soluţiilor alternative, etapă care poate să fie sau poate să nu fie atinsă în primul interviu.

Într-o consilierea bună se procedează treptat, prin trecere de la o fază la alta între cele 3 stadii.

Exemplu: în multe cazuri, în timp ce sunt explorate problemele, relaţiile între consilier şi consiliat continuă să se dezvolte

Etapa a IV: Evaluarea, orice interviu are scopul şi obiectivele sale şi consilierul trebuie să fie atent tot timpul şi să se concentreze asupra lor. De multe ori prima problemă pe care o prezintă asistatul poate să nu fie cea care îl îngrijorează cel mai mult. Clienţii câteodată prezintă probleme pe care ei le cred socialmente acceptabile, ca să vadă cât de obiectiv şi înţelegător este consilierul.

B. Consilierea din perspectiva asistatuluiPentru ca procesul să fie util, asistatul trebuie să ajungă la o serie progresivă de

afirmaţii conştiente (gânduri şi convingeri) în următoarele etape:Etapa I: Conştientizarea problemei (“Am o problemă”).În această etapă, asistatul trebuie să îşi spună: “Am o problemă, trebuie să fac

ceva în legătură cu situaţia mea”. Dacă oamenii cu probleme refuză să recunoască că au probleme, nu o să fie motivaţi pentru a face eforturi de a se schimba. În unele

59

ramuri ale consilierii, de exemplu în activitatea cu alcoolicii, este uneori dificil să-i faci pe aceşti oameni să recunoască că au o problemă.

În cazul persoanelor care neagă existenţa problemei, nu pot să apară schimbări constructive numai dacă asistentul social găseşte o cale să-i convingă că problema există (de obicei asistentul social explorează de ce asistatul neagă existenţa problemei şi adună dovezi care documentează despre existenţa ei).

Uneori, o persoană care recunoaşte existenţa problemei poate prefera să încerce să o rezolve singură, fără să primească ajutor de la alţii. O persoană cu o problemă este deţinătorul problemei şi de aceea are dreptul să decidă cum să o rezolve. Dacă decide să şi-o rezolve singur, consilierul trebuie să-i respecte decizia, dar să- i spună că este disponibil pe mai departe: “Dacă vreodată te hotărăşti să mai vorbeşti despre aceasta, uşa mea va fi întotdeauna deschisă”.

Etapa II: Relaţia cu consilierul (“Cred că acest consilier mă va ajuta”). Această etapă o depăşeşte pe prima ca şi celelalte etape ale procesului

consilierii. Pentru ca această consiliere să fie eficientă, asistatul trebuie să ajungă la punctul unde gândirea lui va funcţiona astfel: “Cred că acest consilier mă va ajuta”. Dacă însă asistatul gândeşte astfel: “Acest consilier nu mă poate ajuta, eu n-am nevoie de psihanalist. N-am încredere în el”, procesul va eşua. În timpul procesului de consiliere şi mai ales la întâlnirile iniţiale, consilierul trebuie să fie atent la tipul de relaţie care se creează între consilier şi asistat.

Iată câteva recomandări pentru crearea unei relaţii constructive:a) consilierul trebuie să caute să stabilească o atmosferă confortabilă,

neameninţătoare unde asistatul să se simtă în siguranţă, pentru a-şi comunica în totalitate problemele, simţindu-se acceptat ca persoană;

b) în contactele iniţiale cu asistatul, consilierul trebuie să se “vândă” pe sine (să se prezinte) nu ca o persoană arogantă, ci ca o persoană înţelegătoare şi în cunoştinţă de cauză, care poate să ajute pe cei care doresc să încerce aceasta;

c) consilierul trebuie să fie calm, sa nu-şi exteriorizeze surpriza sau râsul atunci când asistatul îşi dezvăluie problemele, ceea ce nu este întotdeauna uşor;

d) consilierul nu trebuie să fie moralizator, nu trebuie să facă judecăţi ci trebuie sa Arate respect pentru valorile asistatului şi să nu încerce să le impună pe ale sale. Valorile care funcţionează pentru consilier poate că nu sunt bune pentru altcineva aflat într-o situaţie diferită;

e) să se comporte cu asistatul de la egal la egal deoarece dacă asistatul simte că este tratat ca un inferior, el va fi mai puţin motivat să-şi expună şi să discute problemele personale;

f) să folosească cuvinte pe înţelesul asistatului ceea ce înseamnă că nu trebuie să folosească argoul sau pronunţă asistatul ci cuvinte pe care asistatul le înţelege şi care nu-l ofensează;

g) tonul vocii consilierului trebuie să transmită mesajul că profesionistul înţelege şi îi pasă de sentimentele asistatului;

h) să păstreze confidenţialitatea celor spuse de asistat. Oamenii, din păcate, au tendinţa aproape irezistibilă să împărtăşească “secrete neobişnuite” cu cineva. Dacă asistatul descoperă că a fost violată confidenţialitatea relaţia poate fi repede ruptă;

60

i) dacă cel consiliat este o rudă sau un prieten există pericolul ca, fiind implicat emoţional, consilierul să se supere sau să se certe cu persoana respectivă. În acest caz, cel mai bine este să renunţe la a-l consilia, cu cât mai mult tact posibil. Poate că după ce spiritele se liniştesc, subiectul poate fi abordat din nou sau consilierul poate să încredinţeze cazul unui alt consilier, deoarece atunci când te superi consilierea nu mai este productivă. De aceea mulţi consilierii refuză consilierea rudelor sau a prietenilor din cauza faptului că sunt conştienţi că implicarea lor emoţională dăunează calmului şi detaşării cerute pentru a ajuta asistatul să exploreze soluţiile alternative.

Etapa a III-a: Motivaţia (“Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia”). Avantajul conceptualizării în procesul de consiliere, este că reprezintă o cale de

a creşte eficienţa consilierii. Clienţii trebuie aduşi în situaţia de a-şi spune: “Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia, doresc să fiu mai bun”. Dacă un asistat nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate avea loc. În consiliere, variabila cheie în determinarea faptului dacă un asistat se va schimba sau nu, este motivaţia asistatului de a se schimba şi de a face efortul necesar pentru aceasta. Un consilier trebuie să motiveze oamenii apatici sau descurajaţi, încercând să fie o persoană încurajantă prin faptul că:

- are o atitudine de acceptare completă pentru persoanele descurajate şi transmite mesajul; “Te accept exact aşa cum eşti fără să pun condiţii” (totuşi nu trebuie acceptat comportamentul deviant);

- are o atitudine de ne blamare astfel că persoana descurajată nu mai simte nevoia să mintă, să poarte o mască.

Consilierul transmite empatie: el îşi dă seama şi poate până la un punct să simtă ceea ce simte persoana descurajată.

Empatia apare atunci când simţi cu un asistat mai mult decât pentru el. Să simţi pentru asistat este mai mult să-i arăţi simpatie decât empatie. Se spune că “dacă ai capacitatea de empatie te simţi mic când vezi un obiect mic şi te simţi înalt când vezi un obiect înalt”.

Astfel, empatia înseamnă să pătrunzi imaginativ în viaţa interioară a altcuiva. Empatia transmite persoanei descurajate că specialistul are încredere în capacitatea ei de a progresa. Ea transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele şi acţiunile persoanei descurajate. Pentru ca persoanele descurajate să capete încredere în ele, de obicei, au nevoie de persoane încurajatoare, care să le facă să creadă că sunt persoane importante, valoroase.

Persoana empatică are capacitatea de a fi un ascultător care nu judecă, astfel încât gândurile şi sentimentele persoanei descurajate să poată să fie exprimate liber, fără teama de cenzură.

Când consilierul se întâlneşte cu persoana descurajată (mai ales la începutul relaţiei), el trebuie să observe orice mic progres. Consilierul trebuie să întărească eforturile făcute de persoana descurajată. Lucrul cel mai important este că cineva încearcă, nu neapărat că şi reuşeşte. Dacă face eforturi pentru a progresa, există

61

speranţe. Pentru aceasta consilierul transmite persoanei descurajate că are încredere în capacitatea ei de a progresa.

Exemplu: dacă persoana poartă ceva nou: “E nou, nu-i aşa? Îţi stă foarte bine.”

Să motivezi o persoană descurajată ia mult timp. Oamenii descurajaţi, au de obicei o lungă listă de eşecuri. De aceea motivarea lor impune ca specialistul consilier:

- să aibă timpul necesar să asculte şi să înţeleagă această persoană cât mai mult timp posibil;

- să aibă încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un scop în viaţă;

- să ajute persoana descurajată să vadă falsitatea şi consecinţele negative ale afirmaţiilor de autoînvinuire (exemplu: “Nu sunt bun de nimic”). Fiecare persoană are talente şi deficienţe;

- să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depună toate eforturile ca să încerce să motiveze o persoană descurajată, succesul nefiind garantat. Dacă profesionistul renunţă la speranţa de a motiva o persoană descurajată înseamnă că el nu mai este eficient în munca cu această persoană;

- să ştie, să observe unicitatea şi forţa persoanei. Aceasta este comunicată persoanei descurajate, astfel ca ea să înceapă să realizeze că este unică şi valoroasă;

- să fie conştient de consecinţele negative ale dependenţei. Într-o relaţie, când o persoană descurajată începe să-şi asume riscuri şi să facă schimbări constructive, trebuie să aibă încredere în forţele proprii, să-şi ia singur deciziile.

Etapa a IV-a: Conceptualizarea problemei (“Problema mea nu e neobişnuită, are însă componente specifice”).

Pentru ca o consiliere să fie eficientă, asistatul trebuie să recunoască: “Problema mea nu este neobişnuită, dar are componente specifice”. Mulţi clienţi au tendinţa să-şi considere situaţia ca fiind atât de complexă încât devin anxioşi sau emotivi şi de aceea nu sunt capabili să vadă că problema lor are un număr de componente ce pot fi modificate pe rând. Pentru a ajuta clienţii să-şi conceptualizeze problema, consilierul trebuie să exploreze în totalitate problemele împreună cu asistatul.

Recomandări:a) Nu se sugerează răspunsul. Mulţi consilieri fac greşeala de a sugera soluţii

de îndată ce problema este identificată, fără să cerceteze în profunzime;b) La cercetarea în profunzime, consilierul şi asistatul trebuie să ţină cont de

importanţa problemei, de când există ea, ce capacităţi fizice şi mentale are asistatul pentru a o rezolva etc.;

c) Când principala problemă este identificată, sunt de obicei identificate şi sub probleme ce trebuie explorate;

d) Într-o situaţie cu o multitudine de probleme, modul cel mai bun de a decide problema ce trebuie rezolvată prima, este să întrebi asistatul care dintre ele este percepută de el ca fiind mai presantă. Dacă ea poate fi rezolvată, începeţi să o

62

exploraţi în profunzime. Succesul în rezolvarea unei sub probleme va creşte încrederea asistatului în consilier şi va face relaţia mai solidă;

e) Transmite empatie, nu simpatie. Empatia este capacitatea de a arăta că ştii şi poţi, până la un punct, să simţi ce-ţi povesteşte asistatul. Simpatia înseamnă tot să împărtăşeşti sentimentele, dar are şi conotaţia de a arăta milă. Diferenţa este subtilă, empatia fiind orientată spre rezolvarea problemelor, iar simpatia spre înţelegerea şi menţinerea lor.

Benjamin: Cum să fi empatic:“Consilierul empatic încearcă pe cât posibil să-şi simtă drumul către sistemul de valori al asistatului şi să vadă lumea prin ochii acestuia. Cuvintele “ca şi cum” sunt cruciale, pentru că un consilier deşi este empatic nu pierde din vedere propria viziune (empatia serveşte la înţelegerea celuilalt)”. De aici rezultă o posibilă cale de schimbare.

Exemplu: Diferenţa dintre empatie şi simpatie poate fi arătată prin răspunsul la următoarea afirmaţie a unei asistate al cărei prieten a părăsit-o după o relaţie care a durat 3 ani: “Cum de a putut să-mi facă asta după tot ceea ce am făcut pentru el? Mi-a făcut tare rău!”.

Răspunsul arătând simpatie:“E un porc. Cred că te simţi tare rău. Probabil că mult timp o să te simţi nefericită”.Răspunsul arătând empatie:

“Ştiu că încetarea acestei relaţii te-a rănit profund. De asemenea pari a nu fi înţeles de ce a dorit el să rupă prietenia. Ai discutat asta cu el?”.

f) Consilierul trebuie să aibă încredere în sine. Cel mai important mijloc de acţiune al lui este propria persoană (sentimentele şi percepţiile sale). El trebuie să înveţe permanent să se pună în situaţia clienţilor (cu valorile şi condiţiile lor).

Exemplu: o fată de 17 ani, care este însărcinată şi părinţii îi cer să facă avort (un consilier competent va încerca să simtă ce simte ea, să vadă lumea prin ochii ei, din perspectiva ei, cu scopurile, dificultăţile valorice, şi problemele ei. De obicei nu se reuşeşte 100%, dar prin străduinţă se poate ajunge la 70%-80%, ceea ce este suficient pentru a înţelege situaţia.

g) Când consilierul crede că un asistat a atins o zonă importantă a problemelor sale, comunicarea ulterioară trebuie încurajată prin:

- semne non-verbale ale interesului;- pauze.Consilierii neexperimentaţi devin anxioşi, când sunt pauze şi se grăbesc să

spună ceva/orice, astfel încât conversaţia să continue. De obicei asta este o greşeală, mai ales când stopează rezolvarea unei probleme importante.

- întrebări neutre:

Exemplu: “Poţi să-mi spui mai multe despre acesta?”; “De ce ai crezut aceasta?”; “Nu sunt convins că am înţeles exact ce ai spus”.

- să rezume ce a spus asistatul:

Exemplu: “În ultima oră, ai făcut o serie de comentarii critice despre soţul tău - se pare că ceva nu prea merge”.

63

- respectarea sentimentelor:

Exemplu: “Pari supărat”. Arăţi destul de afectat de aceasta”...

h) Să trateze subiectele inacceptabile socialmente cu tact. Tactul este o calitate esenţială a unui consilier competent; să încerce să nu pună întrebări astfel încât răspunsurile să-l pună pe asistat într-o poziţie stânjenitoare. Se pune uneori problema dacă un consilier trebuie să mărturisească problemele sale mai vechi clienţilor. Există pericolul ca atunci asistatul să se gândească la consilier ca la o persoană care are şi ea nevoie de consiliere. Sau uneori o mărturisire a consilierului (că uneori foloseşte alcoolul sau tutunul) poate fi o scuză a comportamentului asistatului. O regulă pentru a decide dacă să povesteşti sau nu experienţele tale trecute, este răspunsul la întrebarea: “Dacă îi povestesc aceasta o să aibă un efect constructiv?. Dacă nu, nu-i povestim;

i) Când i se arată asistatului limitele sale consilierul trebuie să-i facă şi un compliment (pentru a-i schimba impresia neplăcută);

j) Consilierul trebuie să fie atent la reacţiile non-verbale. Un consilier competent foloseşte aceste observaţii când vrea să vadă dacă un asistat sensibil a fost afectat sau dacă este neliniştit (schimbarea tonului, a expresiei, clipirea frecventă etc.). Unii consilieri afirmă chiar că pot supraveghea dilatarea pupilei;

k) Consilierul trebuie să fie cinstit. Minciuna poate întotdeauna să fie descoperită. Şi dacă asta se întâmplă, încrederea asistatului în consilier va fi serios afectată, iar uneori relaţia se întrerupe;

l) Consilierul trebuie să asculte cu atenţie ce spune asistatul. El încearcă să-i recepţioneze cuvintele din perspectiva lui, nu a sa, să înţeleagă semnificaţia. Din păcate, uneori sunt prinşi de propriile lor gânduri şi îngrijorări în timp ce asistatul vorbeşte.

Kadushin - explicaţia constă în aceea că mintea noastră poate recepţiona 300-500 de cuvinte/minut. De aceea pentru a asculta mai bine, trebuie să folosim timpul încercând să facem legături, să găsim explicaţii, să ne punem întrebări, şi nu pentru a ne gândi la altceva.

Etapa a V-a: Explorarea strategiilor alternative de rezolvare(“Văd că sunt multiple căi de acţiune pentru îmbunătăţirea situaţiei mele”).

După (sau uneori în timp ce) o problemă este analizată în profunzime, următorul pas este considerarea soluţiilor alternative. Rolul consilierului este, în general, să indice alternativele posibile şi apoi să exploreze cu asistatul avantajele, dezavantajele, consecinţele. Fiecare asistat este unic şi aşa sunt şi problemele lui. Ceea ce funcţionează pentru un asistat poate fi total nepotrivit pentru altul. Asistatul trebuie ajutat să conştientizeze că există mai multe căi de rezolvare;

Etapa a VI - a: Selecţia strategiei (“Cred că această metodă o să mă ajute şi doresc să o încerc”).

64

După ce consilierul şi asistatul au discutat efectele şi consecinţele strategiilor posibile, este esenţial ca asistatul să tragă concluzia: “Cred că această cale mă va ajuta şi doresc să încerc”. Dacă un asistat este indecis sau refuză să facă o alegere cinstită a unei căi de acţiune, schimbarea constructivă nu se va produce.

Exemplu: dacă un asistat îţi spune: “Ştiu că am probleme cu băutura dar nu doresc să iau vreo măsură ca să mă opresc”, probabil că procesul de consiliere nu va avea succes.

De obicei asistatul are drept la autodeterminare, adică să aleagă un curs al acţiunii între mai multe alternative. Rolul consilierului este să ajute asistatul să fie în clar şi să înţeleagă posibile (probabile) consecinţe ale fiecărei alternative pentru asistat. Dacă asistentul social ar alege alternativa, ar fi posibile două consecinţe:

- alternativa s-ar putea dovedi nedorită de asistat, în care caz asistatul şi-ar învinovăţi consilierul pentru sfat şi relaţia lor va fi serios afectată;

- alternativa se va dovedi dezirabilă pentru asistat, când această a doua posibilitate este avantajoasă, dar există pericolul ca apoi asistatul să devină prea dependent de consilier, cerând sfatul acestuia pentru aproape toate deciziile pe care le va mai lua în viitor, şi în general va evita să mai ia decizii singur.

Recomandarea de a nu da sfaturi nu înseamnă ca profesionistul să nu sugereze alternative la care asistatul nu s-a gândit. Dimpotrivă, este de datoria consilierului să sugereze şi să exploreze toate alternativele viabile pentru asistat. O regulă bună de urmat este atunci când un consilier crede că un asistat va face o anumită acţiune, să-l întrebe ca o sugestie: “Te-ai gândit şi la ...?”, decât să-i dea un sfat: “Eu cred că tu trebuie să ...”

Dreptul asistatului de a decide trebuie încălcat numai dacă alternativa aleasă are o mare probabilitate de a face rău altora sau asistatului însuşi. Dar de obicei asistatul este mai bine plasat pentru a ştii ce e mai bine pentru el şi dacă alternativa nu este cea mai bună asistatul va învăţa din greşeala sa;

Etapa a VII-a: Implementarea strategiei/aplicarea, punerea în practică (“Această metodă mă ajută”).

Consilierea va avea succes numai dacă un asistat îşi urmăreşte hotărârea de a încerca o soluţie şi conchide: “Această metodă începe să mă ajute”. Dacă un asistat îşi alege calea dar îşi spune: “Eu nu cred că metoda asta mă ajută”, consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie investigate şi probabil trebuie încercată altă soluţie.

Recomandări pentru aplicarea unei strategii:a) Consilierul trebuie să încerce să realizeze “contacte” realiste, explicite cu

asistatul. Când asistatul îşi selectează o alternativă, el trebuie să înţeleagă clar care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie îndeplinite, cum trebuie îndeplinite şi cine le va îndeplini. De obicei este de dorit să se scrie un “contract” pentru a putea să-l consulte permanent cu o limită de timp stabilită pentru fiecare sarcină;

b) Consilierea este făcută cu asistatul şi nu pentru asistat. Asistatul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai multe sarcini pentru îmbunătăţirea situaţiei

65

proprii. O regulă bună de urmat este aceea că asistatul trebuie să-şi asume răspunderea pentru acele sarcini pentru care are capacitatea să le ducă la îndeplinire în timp ce consilierul le va realiza pe acelea care depăşesc puterile asistatului. Să faci lucruri pentru asistat, este similar pentru a-i da sfaturi, ceea ce comportă riscul de a crea o relaţie de dependenţă. De asemenea îndeplinirea cu succes a sarcinilor de către asistat duce la dezvoltare personală şi îl pregăteşte pentru a-şi asuma alte răspunderi;

c) Pentru unele sarcini pentru care asistatului îi lipseşte încrederea sau experienţa este bine să se “asume roluri” mai întâi (jocul de roluri dă siguranţă).

Etapa a VIII-a: Evaluarea.(“Deşi această metodă îmi răpeşte mult timp şi efort, merită”).

Dacă schimbarea constructivă este aptă pentru a fi îndelungată sau permanentă, asistatul trebuie să tragă concluzia: “Deşi calea aceasta mi-a luat mult timp şi efort, a meritat!”. pe de altă parte, dacă concluzia este: “Această cale mi-a ajutat puţin, nu merită să mă sacrific!”, atunci consilierea nu este eficientă şi trebuie schimbat cursul acţiunii aplicate.

Una din marile surprize ale tinerilor consilieri este aceea că mulţi clienţi, după ce se hotărăsc să-şi îmbunătăţească situaţia nu-şi respectă angajamentele, nu se ţin de lucrurile planificate. În general nu este bine să pedepseşti clienţii pentru nerespectarea “contractului”. Pedeapsa de obicei produce ostilitate, şi nu are rezultate constructive. De asemenea nu acceptaţi scuze când deciziile nu sunt îndeplinite. Scuzele nu duc la nimic bun, duc la o liniştire temporară a conştiinţei, dar conduce la eşec. Întrebaţi: “Mai doreşti să pui în practică hotărârea pe care ai luat-o?”. Dacă asistatul răspunde afirmativ este acceptat un nou termen propus de acesta.

Chiar dacă se realizează sau nu scopurile propuse, o mare atenţie trebuie acordată încheierii unei relaţii. Dacă asistatul mai are încă probleme nerezolvate pe care consilierul nu le poate rezolva, el trebuie îndrumat la un alt specialist. Contractul trebuie întrerupt cu multă grijă astfel încât asistatul să nu aibă sentimentul de respingere din partea consilierului. El trebuie întrebat dacă mai sunt probleme, consilierul trebuie să informeze ca “uşa îi va rămâne deschisă”, dacă are nevoie de ajutor în viitor.

Recomandările de mai sus nu trebuie urmate în mod automat. Ele vor funcţiona probabil în proporţie de 70-80% din cazuri. Cea mai importantă metodă pe care o are un consilier este propria persoană (sentimente, percepţii, experienţa).

O ultimă recomandare finală: un consilier trebuie să transfere sau măcar să discute cazul cu un alt consilier în oricare din situaţiile următoare:

a) dacă consilierul simte că nu este capabil de empatie faţă de respectivul asistat;

b) dacă un consilier crede că asistatul alege o alternativă greşită;c) dacă un consilier simte că problema este de aşa natură că el nu este în

stare să ajute asistatul;d) dacă o relaţie funcţională nu se poate stabili.

Un consilier competent ştie că el poate să lucreze şi să ajute anumiţi oameni, dar nu pe toţi şi că este în interesul consilierului şi al asistatului să transfere altuia

66

acele cazuri unde el nu poate ajuta. În consilierea clienţilor mai există o zonă pe care consilierii trebuie să o cunoască, adică să înţeleagă reacţiile emoţionale ale clienţilor atunci când au o problemă personală.

Exemplu: alcoolicii refuză adesea să recunoască că ei au o problemă personală şi că ei au nevoie de anumite servicii.

În literatura de specialitate o contribuţie importantă aduce Elisabeth Kubler Ross (“On death and dying”/Între moarte şi a muri, 969) care prezintă 5 etape prin care trec bolnavii incurabili:

I. Negare: “Nu, nu eu” (sau “Eu nu”). Aceasta este o reacţie specifică atunci când un pacient află că suferă de o boală

incurabilă. Negarea, spune Dr. Ross, este importantă şi necesară deoarece ajută la atenuarea impactului pacientului cu vestea că va muri inevitabil.

II. Mânie şi supărare: “De ce eu ?”. Pacientul resimte faptul că ceilalţi rămân sănătoşi şi vii, în timp ce el trebuie să moară. Dumnezeu în special este vizat pentru descărcarea mâniei, pentru că este considerat ca cel care a decis condamnarea la moarte;

III. Negociere: “Da, eu, dar...”. pacienţii acceptă moartea ca pe un lucru cert, dar încă se mai tărguiesc pentru mult timp. De obicei fac aceasta cu Dumnezeu (chiar cei care nu crezuseră până atunci). Ei promit să fie buni sau să facă ceva bun în schimbul unei săptămâni, unei luni sau un an de viaţă;

IV. Deprimare: “Da, eu....”. La început persoana rememorează toate eşecurile, pierderile, lucrurile pe care nu le-a făcut, relele şi greşelile comise. Apoi intră într-o etapă de pregătire, aşteptând sosirea morţii. “Când un pacient pe moarte nu mai doreşte să te vadă, este un semn că a terminat toate problemele neterminate şi că e gata să plece în linişte”;

V. Acceptare: “Timpul meu este foarte scurt, dar este în regulă”. Această etapă este descrisă ca fiind nici fericită dar nici nefericită. Este o împăcare a sentimentelor, dar nu este resemnare, ci este considerată chiar o victorie.

Nu toţi pacienţii trec prin aceste 5 etape, sau nu toţi le ating în această ordine. Unii nu ajung în etapa a 5-a, a acceptării. Alţii pot prezenta reacţii a două etape simultan, de exemplu mânie şi negare. Alţii pot atinge un stadiu şi se pot întoarce la unul anterior.

Model de consiliere în trei stadii.Un alt model de consiliere, care contracarează câteva dintre limitările celui de

mai sus, în care consilierul ascultă şi reflectă, dar nu provoacă, este abordarea în trei stadii atribuită lui Egan (1981). El a completat recent cele trei stadii ale Explorării, Înţelegerii şi Acţiunii cu un al patrulea stadiu al Evaluării.

Fiecare dintre aceste stadii este reprezentat într-o diagramă de patru romburi adiacente; acestea semnifică lărgirea şi îngustarea concentrării în cadrul fiecărui interviu şi de-a lungul întregului proces de ajutorare.

67

În consecinţă, în urma unei largi explorări a problemei, bazată pe fundamentul unei relaţii de încredere şi încercare mutuală, consilierul îl ajută pe consiliat să îngusteze discuţia astfel încât să se poată formula o estimare.

Consecutiv acesteia, ancheta se deschide din nou, astfel încât asistatul şi cel care îl ajută pot obţine o înţelegere şi, poate, o nouă perspectivă asupra dificultăţilor. Aceasta relevă care sunt scopurile care trebuie atinse, dar pentru a putea lua în considerare o gamă de strategii alternative de schimbare, interviul trebuie să se lărgească din nou, înainte de a se concentra asupra unui plan specific de acţiune.

În sfârşit, discuţia pe temei larg se deschide ca un mod de evaluare detaliată a metodei de rezolvare a problemei. Apoi, dacă este necesar, într-o abordare circulară, primul stadiu al explorării largi este rezumat ca parte a procesului de ajutorare.

Abilităţile care pot fi utilizate în fiecare dintre aceste stadii sunt:

Stadiul 1: Explorarea abilităţilorAsistentul social urmăreşte să stabilească raporturi, ajutând la explorarea

gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor relevante pentru problema respectivă. Întrebând “Care este dificultatea?” consilierul încearcă să construiască un

climat de încredere şi o alianţă de lucru, utilizând ascultarea activă, reflectarea, parafrazarea şi capacitatea de rezumare. Întrebările deschise sunt folosite înainte ca asistatului să i se ceară să spună care sunt problemele concrete pe care el şi cel care îl ajută trebuie să le înţeleagă.

Stadiul 2: Abilităţile de înţelegereConsilierul continuă să acţioneze ca un catalizator, utilizând abilităţile din

stadiul 1 şi, în plus, ajută persoana să ordoneze imaginea care a rezultat. Temele şi modelele pot fi evidenţiate pentru a ajuta la obţinerea unor noi perspective: aceste puncte de vedere alternative ajută la o mai clară înţelegere a scopurilor persoanei respective şi la identificarea forţelor şi resurselor. Abilităţile se manifestă în oferirea unui cadru alternativ de referinţă, utilizând dezvăluirea adecvată a sinelui, în rămânerea în contact cu ceea ce se întâmplă aici şi acum şi în utilizarea confruntării.

Această ultimă abilitate nu trebuie confundată cu atacul, ea fiind un act de ajutorare, de încurajare a asistatului să ia în considerare ceea ce face şi ceea ce nu face, combătând inconsistenţele şi ideile contradictorii cu scopul de a mobiliza resursele nefolosite ale persoanei. Egan consideră confruntarea fără sprijin ca fiind dezastruoasă şi sprijinul fără confruntare ca fiind anemic. De aceea, programarea confruntării este vitală atunci când relaţia poate suporta o asemenea încercare.

Stadiul 3: Abilităţile acţionale Asistentul social şi consilierul încep să identifice şi să dezvolte resursele pentru rezolvarea sau înfruntarea cauzelor preocupării, bazându-se pe o întelegere globală a sinelui şi a situaţiei. Abilităţile constau în rezolvarea de probleme, dacă este nevoie şi utilizarea capacităţii de decizie.

EvaluareOdată ales şi încercat un plan de acţiune, toate ideile sunt revăzute fiindu-le

măsurată eficienţa. Abilităţile consilierului se bazează din nou pe ascultarea activă plus toate celelalte abilităţi din stadiile precedente. În abordarea lui Egan este

68

acceptată utilizarea de către asistentul social a influenţei şi a autorităţii sale de expert, ceea ce contrastează cu ceea ce s-a spus în legătură cu şcoala de gândire a lui Rogers. Nu toţi asistaţii sunt dornici să fie asistaţi. În serviciul social şi departamentele de probare juridică, în ciuda argumentelor critice (Rojek şi al., 1988), fie că admitem sau nu, acţionăm ca agenţi ai controlului social. Chiar şi atunci când ajutorul este solicitat, există o rezistenţă naturală la dependenţa şi la puterea profesioniştilor.

Asistenţii sociali utilizează autoritatea care izvorăşte din puterile lor statuare, din poziţia lor în organizaţie ca şi autoritatea care derivă din cunoştinţele şi calificarea lor. Dincolo de abuzul de putere, presupus a fi anatemizat în profesia de asistent social, dar nu neîntâlnit, autoritatea poate fi folosită în consiliere pentru stabilirea limitelor. În acelaşi fel, obţinem autoritate ocazional prin puterea relaţiilor interpersonale în care intrăm şi prin abilităţile de negociere şi convingere. Totuşi, este nevoie să se reamintească că în utilizarea oricărui fel de autoritate, suntem numai atât de puternici pe cât ne îngăduie alţii să fim: influenţa trebuie să fie validată de alţii. Mai mult, există căi de împărţire a puterii cu utilizatorii serviciilor prin explicarea abilităţilor şi tehnicilor care sunt folosite, de exemplu în consiliere şi construirea de reţele.

În concepţia lui C. Rogers (foarte importantă pentru intervenţia caracteristică asistenţei sociale), asistaţii se consideră ca fiind motivaţi intrinsec să-şi dezvolte propriile potenţialităţi şi ca având capacitatea de a-şi rezolva propriile probleme, cu condiţia ca cel care oferă ajutor să reuşească să stabilească o relaţie de ajutor caldă, permisivă, empatică, necritică, de grijă faţă de asistat. Terapeutul format în concepţia centrată pe asistat, este non directiv, de obicei nu dă sfaturi, nu interpretează şi nu provoacă asistatul, ci îl încurajează să-şi clarifice propriile sentimente şi afirmaţii.

După Barbara F. Okun (1992, Effective helping, p.112) principiile stabilirii de relaţii terapeutice cu asistaţii sunt următoarele:

- conceptul despre sine al asistatului se constituie în interacţiunea sa cu alţii;- modalitatea de acţiune şi de gândire a asistatului depind de modul cum el

însuşi concepe şi înţelege lumea înconjurătoare;- indivizii vor acţiona totdeauna astfel încât să le crească sentimentul de

autoapreciere;- problemele psihice şi comportamentale provin din incongruenţele dintre

imaginea de sine a asistatului şi experienţele sale de viaţă cu alţii, experienţe care uneori obligă pe individ să manifeste reacţii de apărare ca: negarea sau distorsionarea experienţelor. Incongruenţele vor duce la suferinţă şi dezorganizare psihică;

- numai acceptarea pozitivă necondiţionată din partea unei persoane semnificative îl poate face pe individ deschis şi receptiv.

Unitatea de învăţare 3. Metoda centrării pe sarcină

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 3, studenţii vor cunoaşte:

componentele practicii centrate pe sarcină; tipurile de intervenţie centrate pe sarcină.

69

tipuri de sarcini operaţionale

Termeni cheie:

- sarcini operaţionale;- problemă ţintă.

Conţinutul unităţii de studiu

Modelul centrat pe sarcină a fost un rezultat al unui proiect de cercetare condus de Reid şi Shyna (1969). Concluziile acelui proiect au sugerat că intervenţia planificată pe termen scurt ar da rezultate bune, atunci când obiectivele sunt specificate. Îmbunătăţirea ar fi fost relativ de durată.

În consecinţă, Reid, Epstein şi asociaţii lor au dezvoltat şi testat un model pentru lucrul cu cazul social pe termen scurt.

Practica centrată pe sarcină este un set de proceduri pentru atingerea unor probleme ţintă explicitate şi clar percepute de asistaţi. În cazurile în care asistaţii sunt participanţi involuntari se practică o procedură de introducere a unei secvenţe preliminare de stabilire a problemelor care se vor urmări în relaţia de asistenţă şi de a negocia scopurile cu agenţiile de referinţă.

Componentele considerate esenţiale pentru a uşura atingerea problemelor ţintă sunt: obiectivele specifice, ataşamentul asistaţilor faţă de sarcinile selectate şi stabilite de comun acord, intervenţiile care au ca scop depăşirea obstacolelor din calea îndeplinirii sarcinii şi contractul de serviciu conţinând limitele în timp.

Tipurile de intervenţii pentru reducerea problemelor includ: explorarea problemei, selecţia sarcinii şi planificarea ei, revizuirea sarcinii, repetiţii pentru acţiunea de îndeplinire a sarcinii, anticiparea şi analiza obstacolelor sau barierelor, procurarea de resurse concrete, încurajarea şi întărirea, direcţionarea, consilierea, argumentarea necesităţii muncii pe sarcini, amplificarea conştientizării asistatului asupra acţiunilor sale şi ale celorlalţi şi obţinerea de cooperare de la alţii, capabili de a sprijini munca pe sarcină.

Practica centrată pe sarcină fiind o intervenţie “la prima mână”, care nu va fi suficientă pentru majoritatea situaţiilor. Sarcinile sunt formulate pentru a arăta ce trebuie să facă asistatul. O “sarcină” formulează o direcţie generală pentru acţiunea asistatului, apoi aceste sarcini generale sunt descompuse în specificaţii mai tangibile. Sarcinile se schimbă în formă şi conţinut pe măsură ce intervenţia are loc, astfel că unele sarcini dispar sau altele sunt adăugate. Practicianul poate de asemenea să aibă sarcini care sunt angajamente luate faţă de asistaţi pentru acţiuni care vor fi întreprinse în numele lor.

Evaluarea cazului este realizată în faza iniţială. Ea constă în explorarea, clasificarea şi specificarea problemelor. Prima dată sunt identificate condiţiile importante din mediu, apoi sunt observate trăsăturile speciale ale asistatului, inclusiv problemele de comportament. Evaluarea este limitată de graniţele logice ale problemelor-sarcini. O problemă-sarcină este clasificată, în funcţie de corespondenţa ei optimă într-o tipologie care vizează scopul evaluării. Evaluarea nu se va extinde în afara problemelor care pot fi subsumate clasificării problemelor-sarcină. Reevaluarea

70

apare dacă şi atunci când problema sarcină trebuie schimbată. În astfel de cazuri se face o revizuire a proiectului de intervenţie.

În tulburările de natură psihiatrică, metoda centrată pe sarcină are o utilizare limitată. Se porneşte de la informaţii despre originea şi istoria problemelor, putând fi utile datele despre durata problemei, despre unele schimbări ale ei sau despre stabilitatea ei în timp. Se acordă atenţie însemnătăţii problemei pentru asistat, în prezent. Durata îndelungată a unei probleme poate sau nu să se coreleze cu semnificaţia care i se acordă în prezent.

Poziţia teoretică de la care se pleacă în analiza modelului centrat pe sarcină este o poziţie pragmatică şi eclectică faţă de teoria personalităţii. Un practician poate utiliza orice teorie sau combinaţie de teorii care consideră că îl pot ajuta pe el şi pe asistat să înţeleagă şi să explice situaţia. Când există obscurităţi sau impasuri în procesul de rezolvare a problemei, referirea la teoria personalităţii poate fi de ajutor în trasarea unei direcţii.

Practicianul centrat pe sarcină trebuie să răspundă în mod adecvat asistatului; el se concentrează asupra a ceea ce se face, se spune şi se comunică şi mai puţin pe latura emoţională a “relaţiei”. Responsabilitatea principală a practicianului este să ajute asistatul să decidă asupra cărei probleme se va lucra, să descopere sarcini alternative, să revizuiască sarcinile dacă este necesar şi să îl ajute pe asistat să îndeplinească aceste sarcini.

Adaptarea modelului general la protecţia publică. Pentru a adapta modelul centrat pe sarcină la protecţia publică este necesar să avem în vedere atât persoanele care constituie asistaţii cât şi scopul oferirii de servicii din partea protecţiei publice.

Cele mai impresionante aspecte în condiţia asistaţilor protecţiei publice sunt problemele lor multiple, persistente, în mod obişnuit rezistente la lucrul cu cazul.

Reabilitarea familiilor şi asistaţilor cu multe probleme, şi în consecinţă transformarea lor în persoane care se sprijină singure, apare ca un obiectiv major (Steiner, 1971, p.31). Politica contemporană a S.U.A. stabilită în Amendamentele Serviciilor Sociale1, direcţionează serviciile înspre prevenirea, reducerea sau eliminarea dependenţei şi înspre păstrarea, reabilitarea sau reunificarea familiilor.

Există totuşi o linie de dezvoltare în politica S.U.A. care duce într-o direcţie diferită. Un document din Legea Securităţi Sociale a S.U.A. (Titlul XX)2, utilizează în mod explicit termenul “scopuri” pentru a exprima ce se aşteaptă de la servicii.

Noţiunea de scopuri este în acord cu concepţia actuală privind nevoia comparării şi comensurabilităţii serviciilor în sensul că produse definibile ale serviciilor trebuie să poată fi demonstrabile şi capabile a avea un anumit grad de măsurare.

1 1 Legea Securităţii Sociale a SUA a devenit efectivă în 1935, fiind amendată în continuu.2 2 Titlul XX asigură garanţii pentru stat în finanţarea şi punerea în aplicare a unei varietăţi de servicii sociale personale, ca de exemplu: oferirea de sprijin material şi social unor persoane cu nevoi speciale, reducerea abuzării de copii şi a separării familiilor, reducerea îngrijirii instituţionale şi îmbunătăţirea îngrijirii la domiciliu. Serviciile sunt mandatate numai pentru beneficiarii asistenţei publice şi pot fi extinse asupra unui public mai larg dacă statul decide astfel. O parte din fondurile Titlului XX pot fi utilizate pentru instruirea personalului.

71

Modul cum pot fi reconciliate aceste două direcţii contradictorii - schimbare extensivă versus realizare imediată a scopului - duce la simplificarea modelului centrat pe sarcină în management şi în serviciile directe.

LECŢIA 1. Cadrul general de înţelegere a practicii centrate pe sarcinăTeoriile care fundamentează abordarea centrată pe sarcină sunt în realitate

numai concepte. Ele includ noţiunea de criză care concentrează ajutorul dat la timpul potrivit, considerându-l la fel de eficient ca şi serviciile pe termen lung.

De asemenea, realizarea sarcinilor este considerată un proces esenţial în încercările oamenilor de a se descurca în viaţă. Alegerea sarcinilor şi succesul în ducerea lor la bun sfârşit motivând oamenii pentru îmbunătăţirea rezolvării problemelor. Stăpânirea situaţiilor întăreşte eul, în vreme ce succesul atrage după sine alte succese. Deşi nu există în prezent o teorie specifică a orientării pe problemă, cu toate acestea, valorile sub adiacente care orientează această abordare sunt că asistenţii sociali ar trebui să afirme explicit ce anume încearcă să obţină şi că se conservă respectul de sine şi independenţa asistaţilor care sunt consideraţi experţi ai propriei lor vieţi. Utilizarea unor timpi limitaţi transmite mesajul că schimbarea este posibilă în timpul convenit, iar munca cu obiective fixate inspiră uneori hotărârea de a le atinge.

Problemele sunt de natură psihosocială şi cuprind opt categorii care descriu tipuri de probleme mai degrabă decât tipuri de asistaţi.

Scopurile sunt modeste, realizabile, specifice şi adesea puse în termeni comportamentali; ele sunt alese de către asistat în colaborare cu asistentul social. Scopurile sunt inerente fiecăreia dintre cele cinci faze, a căror realizare ar califica abordarea ca fiind în întregime centrată pe sarcină. Cu toate acestea, este posibilă şi o abordare numai parţial centrată pe sarcină, atunci când numai unele dintre aceste faze sunt atinse: un exemplu l-ar reprezenta estimarea centrată pe sarcină.

Rolul asistatului este de a identifica scopuri dezirabile şi realizabile şi de a specifica sarcinile şi subsarcinile, ordonate după priorităţi într-o înţelegere cu asistentul social.

Rolul asistentului social este de a face explicite limitele de timp atât asistatului, cât şi agenţiilor implicate şi de a acorda ajutor în căutarea problemelor, a ţintelor, în stabilirea sarcinilor la care sunt reduse problemele şi sunt identificate soluţiile.

Tehnicile sunt activităţi reale, precum:a. Specificarea problemelor.

Exemplu: “Când încerci să-ţi duci fiul la şcoală ce face; cine te ajută; cum reacţionezi; ce se întâmplă după aceea?” etc.

b. Planificarea sarcinilor care include acordul cu privire la sarcini, implementarea detaliilor planificate, generarea de soluţii alternative şi rezumarea rezultatelor.

Exemplu: “Deci, ce altceva ai mai putea încerca; ai putea face asta până la următoarea întâlnire; vrei să-i ceri soţului tău să te ajute; este limpede ce am convenit împreună?” etc.

c. Analizarea obstacolelor şi eşecurilorExemplu: “Se pare că soţul tău nu spune nimic când încerci să duci copilul la şcoală.

72

Ce am putea face pentru ca să te ajute mai mult?”d. Planificarea sarcinilor/detaliilor cu privire la “Cine ce are de făcut?”e. Structurarea timpului interviului, întrebând:

“De cât timp crezi că avem nevoie?”;“Timpul nostru se apropie de sfârşit, am convenit că...”

f. Trecerea în revistă şi încheiereaExemplu:“Ce crezi despre duratele stabilite; te-au ajutat sau nu în ceea ce ai realizat?”

LECŢIA 2. Scopul şi caracteristicile metodei centrării pe sarcină

Sistemul centrat pe sarcină /Task Centred System (Reid & Epstein, 1972, 1977; Reid 1978; Epstein, 1980). Accentul se pune pe eficienţa intervenţiei, cu metode specifice, asupra problemei centrate. Poate fi aplicată terapiei familiale, ghidării copiilor dar nu este aplicabilă în toate cazurile, mai ales la persoanele problematice. Componentele majore ale realizării sarcinii sunt: pregătirea, implementarea şi urmărirea intervenţiei, faze comune oricăror intervenţii din domeniul muncii sociale.

Modelul de intervenţie de scurtă durată în sistemul centrat pe sarcină, urmează cinci etape:

a. identifică problemele principale;b. stabileşte sarcinile specifice;c. întocmeşte un contract prin care fixează ordinea şi condiţiile de apariţie

a diferitelor activităţi;d. stabileşte sistemul de recompense în cazul realizării sarcinilor

/încurajare;e. analizează şi rezolvă obstacolele din calea realizării sarcinilor.

Momentul esenţial al metodei este acela al stabilirii obiectivului major şi al sarcinilor concrete prin care se poate el realiza.Exemplu:

A. obiectivul major: schimbarea vieţii bătrânilor din căminul de bătrâniB. scopuri parţiale:

a. îmbunătăţirea condiţiilor de alimentaţie;b. îmbunătăţirea condiţiilor de igienă;c. îmbunătăţirea condiţiilor de lucru ale personalului;d. schimbarea atitudinii personalului.

C. sarcini specifice pentru schimbarea atitudinii personalului ar putea fi:a. personalul să se adreseze rezidenţilor din cămin folosind formule de politeţe (vă rog

frumos, poftiţi, ce doriţi);b. personalul să cunoască şi să folosească corect numele rezidenţilor;c. personalul să organizeze activităţi care să bucure pe rezidenţi (serbarea regulată a

zilelor de naştere, plimbări zilnice, primirea de vizite săptămânale etc.).

Modelul centrat pe sarcină, al practicării asistenţei sociale, este destinat îmbunătăţirii metodelor de asigurare a serviciilor sociale directe. Cele mai importante servicii sociale de protecţie sunt cele asigurate de serviciile guvernamentale şi de organizaţiile voluntare /neguvernamentale, şi sunt în mare parte finanţate din fonduri

73

publice. Pentru mai multă uşurinţă, toate serviciile vor fi denumite aici “servicii publice de protecţie”; cei care asigură serviciile vor fi denumiţi “personalul protecţiei publice” fie că sunt angajaţi în sectorul public, fie în cel voluntar/privat.

Deoarece un număr imens de asistaţi este deservit de servicii sprijinite public, aceste servicii sunt complexe, trebuind deseori să fie schimbate pentru a răspunde nevoilor în continuă schimbare.

Astfel, conducerea şi personalul au multe probleme în oferirea serviciilor. Unele cazuri pot rămâne în suspensie. Încărcătura de cazuri este dominată de dezordinea provocată de probleme neimportante şi redundante.

Priorităţile nu sunt clare. Rezultatele cazurilor par echivoce. Legislaţia care guvernează serviciile sociale poate fi interpretată în mai multe moduri, provocând nesiguranţă asupra obiectivelor şi cerinţelor conducerii cazului. Presiuni contradictorii sunt exercitate asupra agenţiilor de către public sau grupuri cu interese speciale. O conducere ordonată este o încercare zadarnică. Noi proceduri şi tehnologii de afaceri sunt introduse constant, creând şi mai multă instabilitate în îndrumarea cazului. Fondurile, personalul şi resursele limitate sunt probleme întotdeauna prezente.

În această situaţie, o problemă presantă este următoarea: Ce se presupune că trebuie în mod exact să facă oamenii din serviciile directe, lucrătorii cu cazul sau responsabilii de caz?

S-a considerat în mod eronat că personalul din protecţia publică trebuie să modifice stilurile de viaţă care sunt considerate nonconformiste.

Această interpretare a practicii protecţiei publice este un lucru depăşit, dar tehnicile derivate din această viziune continuă să paraziteze agenţiile/serviciile şi personalul lor. O nouă abordare radicală a oferirii serviciului în protecţia publică, o abordare mai potrivită cu funcţiile şi cunoaşterea actuală, este prezentată de modelul centrat pe sarcină.

Acest model asigură servicii pe baza unui contract, având limite de timp şi scopuri concrete şi explicite. Modelul este capabil să măsoare rezultatele şi să întărească posibilitatea de evaluare. Dacă sunt urmate anumite practici de monitorizare, procedurile centrate pe sarcină pot fi repede învăţate şi aplicate, însă modelul nu îşi propune să fie o soluţie pentru TOATE problemele de protecţie publică. El nu poate corecta ambiguitatea legislaţiei, relaţiile publice sau practica administrării agenţiei, în mod direct. Oricum, prin eliminarea “lăsării în suspensie” şi a inechităţii în asigurarea serviciilor sociale, practica centrată pe sarcină poate uşura problemele mai generale fiindcă promovează eficienţa şi eficacitatea în oferirea serviciilor.

Intervenţia centrată pe sarcină este o tehnologie pentru reducerea problemelor asistatului. Studiile de cercetare, conduse în numeroase aşezăminte începând cu 1970, sugerează că practica centrată pe sarcină poate fi o tehnologie eficace, economică şi măsurabilă pentru asistenţa socială (Reid şi Epstein, 1972, 1977; Reid, 1975, 1978; Epstein, 1980). Din 1974, un proiect de cercetare şi dezvoltare desfăşurat la Şcoala de Administraţie în Servicii Sociale, Universitatea din Chicago, a studiat modurile de aplicare a modelului de practică centrată pe sarcină în condiţiile specifice din domeniul protecţiei sociale. Au fost conduse cercetări pe teren

74

în trei arii urbane şi una rurală. Direcţiile de orientare pentru personalul din protecţia publică au fost generate, ca un rezultat al acestor teste, şi sunt descrise în cele ce urmează.

Între anii 1970-1974, aproximativ o mie de cazuri au fost conduse utilizând proceduri ale modelului de tratament centrat pe sarcină. Cazurile au fost conduse în 13 aşezăminte care cooperau cu Programul Centrat pe Sarcină de la Şcoala de Administraţie în Servicii Sociale. Aceste aşezăminte au inclus: agenţii de protecţie publică a copilului, clinici medicale, clinici psihiatrice, şcoli elementare, licee publice şi altele. Cercetarea s-a concentrat pe un eşantion reprezentativ de 200 de cazuri. În primii trei ani, cercetarea a testat utilitatea modelului în diverse aşezăminte ale agenţiilor. Apoi, tehnici specifice ale modelului au fost testate şi modificate pentru a dezvolta metoda centrată pe sarcină. Pe parcursul anilor 1975 şi 1976, eficacitatea planificării sarcinilor şi a implementării tehnicilor a fost testată în aproximativ 80 de cazuri.

Eficacitatea şi aplicabilitatea modelului centrat pe sarcină în protecţia publică a fost de asemenea studiată într-un număr de agenţii cu personal experimentat având ambele nivele de educaţie: Master şi Bachelor (Reid şi Epstein, 1977). Aşezămintele din SUA au inclus tribunale juvenile, clinici de îndrumare a copilului, agenţii de servicii familiale voluntare, agenţii publice de protecţie a copilului şi servicii multiple precum şi aşezăminte de servicii sociale în industrie. În Anglia, un astfel de proiect a fost aplicat în zona unui birou de servicii sociale, într-un aşezământ de Cauţiune (Probation) şi într-unul de îngrijire ulterioară punerii în libertate. În Israel, o şcoală de asistentă socială a instruit personalul din diverse agenţii în utilizarea modelului centrat pe sarcină. În plus, chiar sisteme de protecţie socială din Japonia, Germania şi Olanda au arătat interes pentru acest model şi au început introducerea lui în practică.

Concluzia generală este că aceste tehnici, ce vor fi descrise în continuare, măresc eficacitatea serviciilor sociale.

LECŢIA 3. Stadiul mediu şi final al modelului

Tema.1. Planificare sarcinilorSarcinile sunt acţiuni întreprinse de asistat pentru a-şi rezolva problema şi de

practician în numele asistatului pentru a rezolva aceeaşi problemă. Ele sunt un mod particular de acţiune pe calea rezolvării unei probleme, planificate şi convenite de comun acord între asistat şi practician şi dimensionate astfel încât asistatul (alături de practician) să poată lucra practic asupra ei în afara interviului.

Sarcinile sunt considerate a fi de două tipuri:a. Sarcini generale, care afirmă direcţia unei acţiuni dar nu exprimă

întotdeauna exact ceea ce trebuie făcut fiind deseori similare cu obiectivele serviciilor şi scopurile asistaţilor.

Exemple de sarcini:Corect formulat: “Raul va fi înscris la Centrul de Instruire.”Incorect formulat: “Instruire pentru un serviciu.”Corect formulat: “Raul va menţine condiţiile de a locui lângă Centrul de

Instruire.”

75

Incorect formulat: “Viaţă independentă.”

d. Sarcini operaţionale, care afirmă acţiunile specifice pe care asistatul trebuie să le întreprindă.

Exemple de sarcini:Corect formulate: “Completaţi şi trimiteţi un formular la Centru”.

“Rezervaţi o întâlnire pentru testele psihologice”.Incorect formulate: “Veniţi pentru consultanţa obişnuită. Evaluări psihologice şi

sociale”.

Tipuri de sarcini operaţionale pot fi:- sarcini unice - planificate pentru un singur efort:

“Doamna A se va întâlni marţi cu cel care a găsit casa de îngrijire”;- sarcini recurente - planificate pentru acţiuni recursive:

“Doamna A va discuta cu copiii ei în fiecare zi, pentru a le explica ce simte ea şi ce face pentru a le recâştiga sănătatea”;

- sarcini unitare - care vizează o singură acţiune necesitând un anumit număr de paşi:

“Doamna A trebuie să facă aranjamente pentru internarea ei”;- sarcini complexe - două sau mai multe acţiuni discrete care sunt în

strânsă legătură: “Doamna A discută cu medicul câteva posibile tipuri şi efecte de intervenţii chirurgicale luând în considerare influenţa ce o va avea fiecare asupra: capacităţii de lucru, îngrijirii casei şi a copiilor”;

- sarcini individuale - îndeplinite de o singură persoană;- sarcini reciproce - sarcini separate dar interconectate, pentru a fi

îndeplinite de două sau mai multe persoane. Acestea sunt de obicei interacţiuni:

“Doamna B se va abţine să strige la Adi iar Adi va spune mamei sale ce îl îngrijorează în loc să fugă din casă”;

- sarcini comune - două sau mai multe persoane fac acelaşi lucru:“Doamna B şi Adi vor vorbi împreună cu psihiatrul”.

Exemple: - Corect formulat: “Completaţi şi trimiteţi un formular la Centru. Vizitaţi centrul. Aranjaţi un interviu cu ofiţerul de Informaţii Publice pentru a obţine un anunţ în ziar în căutarea unei case de locuit. Vizitaţi asemenea case.”- Incorect formulat: “Veniţi pentru consultanţă obişnuită. Evaluări psihologice şi sociale.

Planificarea sarcinii începe după specificarea problemei ţintă. Ea constă în dezvoltarea unui plan de acţiune (strategia) prin generarea de alternative, convenirea sarcinilor, planificarea implementării sarcinilor şi asumarea acestora. Este posibil ca un plan de realizare a sarcinii să fie stabilit într-o singură întâlnire, urmărind

76

specificitatea problemei dar este mai uzual ca sarcinile să apară pe rând de-a lungul câtorva faze dintr-un singur interviu sau în două sau mai multe interviuri.

În timp ce problemele ţintă tind să rămână stabile de-a lungul vieţii unui caz, sarcinile se schimbă des. Schimbarea sarcinilor are loc pentru că ele sunt, nu sunt sau nu pot fi îndeplinite. Sarcinile îndeplinite sunt abandonate. Sarcinile neîndeplinite sunt analizate pentru a se obţine informaţii despre barierele din calea lor.

Primul pas în planificarea unei sarcini este să afli de la asistat ce crede el că ar putea face pentru a rezolva problema ţintă. Cei mai mulţi asistaţi au idei comune asupra acestui subiect odată ce sunt convinşi că nu este periculos pentru ei să îşi afirme propriile idei şi că ele vor fi respectate. Practicianul răspunde de clarificarea şi modelarea sugestiilor asistatului şi de stabilirea sarcinilor pentru asistaţii care nu emit imediat propriile lor idei.

Sursele de informaţii despre sarcinile rezonabile pentru reducerea unei probleme sunt:

a. experienţa proprie a asistatului (sursa de bază);b. cunoştinţele expertului despre acţiunile de rezolvare a problemelor;c. experienţa proprie de viaţă a practicianului.

Pentru a explica rolul “cunoştinţelor de expert” trebuie să avem în vedere faptul că profesiile din serviciile umane şi cunoştinţele din ştiinţele sociale sunt vaste iar disciplinele care generează cunoştinţe noi provin din mai multe domenii: sociologie, psihologie, medicină (în particular psihiatrie), asistenţă socială, drept, antropologie, istorie, economie, politologia, filozofie şi teologie. Cunoştinţele imediat disponibile sunt produse într-o cantitate enormă.

De aceea este imposibil pentru orice practician sau agenţie să asimileze aceste cunoştinţe şi să ţină pasul cu revizuirile şi inovaţiile. În trecut, era un lucru obişnuit pentru asistenţii sociali ca în rezolvarea cazurilor lor să depindă de informaţii selective din lecturi generale, conferinţe, sfaturi de la superiori şi consultanţi. Un practician modern trebuie să posede un sistem propriu de abordare a cazurilor.

Se consideră deci că modelul centrat pe sarcină este un sistem care se pretează la o astfel de abordare. În plus, desigur, un practician trebuie să aibă acces la cunoştinţe legate de problemele identificabile în cazurile sale. Acest acces se poate obţine. Un avocat trebuie să revadă cele mai recente decizii ale tribunalului. Un medic trebuie să consulte cele mai recente informaţii despre medicamente. Tot astfel, un asistent social trebuie să aibă acces la biblioteci şi consultanţi. Deoarece asistenţii sociali nu au timp să adune aceste cunoştinţe ei înşişi, informaţia trebuie asigurată de personalul pentru asigurarea documentării, de agenţii şi consultanţii cu care cooperează asistentul social. (Centre de resurse şi informare).

Considerând că la un anumit asistat s-au stabilit alternativele de sarcini, următorul pas este ajungerea la un acord explicit privind direct sarcina la care se va lucra. Apoi vor fi discutate detalii de implementare. Aceasta înseamnă acordul asupra a ceea ce este de făcut, când, cu cine, unde, în ce condiţii specifice (dacă sunt) şi în ce mod. Pentru a-l ghida în îndeplinirea sarcinilor, asistatul trebuie ajutat să-şi formeze o idee clară despre sarcină, dacă este posibil scrisă.

77

Sarcinile pot fi cognitive (sau mentale) şi comportamentale.

Exemplu: “Doamna E se va gândi precis la ceea ce îi place, displace sau este nesigură în căsnicia ei”.

Trebuie să avem grijă ca sarcinile cognitive să nu degenereze în pure meditaţii neproductive care nu au nici o relevanţă asupra problemelor prezente. În acelaşi timp este neîndoielnic faptul că a fi conştient şi a înţelege ce doreşte cineva, de ce are nevoie, ce merită poate clarifica priorităţile cuiva şi poate ajuta la alegerea opţiunilor şi în luarea deciziilor.

Pentru fiecare sarcină convenită, trebuie să se discute despre modul în care va fi iniţiată sarcina şi apoi urmată.

Astfel, pentru sarcini care implică acţiuni familiare asistatului este necesară numai o scurtă recapitulare a acţiunilor cerute. Sarcinile care implică acţiuni noi cer o discuţie detaliată pas cu pas, incluzând acţiuni alternative, în cazul unor consecinţe aşteptate sau neaşteptate, fiind esenţială formularea lor în scris.

Toate sarcinile convenite trebuie recapitulate pe scurt la sfârşitul unei întâlniri.

Rezumat: Cum să planifici sarcinia. Scop: a proiecta şi organiza acţiuni pentru reducerea problemei.b. Acţiuni de bază:

- găsirea de alternative;- a conveni împreună cu asistatul asupra sarcinilor;- planificarea detaliilor de implementare;- recapitularea sarcinilor convenite.

Tema 2. Paşi şi dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor asistaţilorÎndeplinirea/implementarea sarcinii nu este în mod necesar sub controlul

practicianului. Agenţia poate sau nu să posede sau să aibă acces la resurse. De asemenea, structura agenţiei poate fi o barieră, nu din rea voinţă, ci pur şi

simplu din cauza istoriei ei, a regulamentelor în vigoare sau a stilului de muncă, care toate fac să fie dificil pentru ea să acorde sprijinul pe care cineva şi l-ar dori.

Baza legală şi politică pentru practica asistenţei sociale poate fi ambiguă, contradictorie şi fragmentată. Trăsăturile asistatului, istoricul lui, mediul lui, toate pot inhiba îndeplinirea sarcinii.

Mulţi dintre aceşti factori sunt stabili şi nu pot fi uşor schimbaţi într-un termen scurt. Ceea ce trebuie să remarce asistentul social sunt zonele în care acţiunile lui pot mări capacitatea asistatului de a-şi îndeplini sarcinile.

Sarcinile sunt îndeplinite prin: - asigurarea resurselor de care are nevoie asistatul;- prin ajutorarea lui în utilizarea resurselor;- prin învăţarea aptitudinilor sociale necesare pentru a îndeplini sarcinile; - prin ajutor direct din partea asistentului social (sarcini ale asistentului

social);

78

- înlăturarea obstacolelor sau barierelor din calea îndeplinirii sarcinilor. Pentru mărirea abilităţii asistatului de a îndeplini sarcinile sunt sugerate o serie

de indicaţii de bază:a. Stabiliţi stimulentele necesare pentru îndeplinirea sarcinii (convingerea

că efortul merită făcut şi va micşora problema!

Exemplu: dacă asistatul vorbeşte copiilor lui despre problema sa de sănătate, acest lucru va fi stresant dar va calma temerile imaginare ale copiilor.

b. Stabiliţi argumentaţia pentru lucrul pe sarcină, adică, înţelegerea motivului determinant pentru care dificultăţile lucrului pe sarcină trebuie abordate!

Exemplu: “Eu trebuie să fac aceste lucruri pentru a putea depăşi depresia determinată de boala mea şi pentru a fi în poziţia de a relua o viaţă normală mai târziu, chiar dacă rămân handicapat”.

c. Anticipaţi dificultăţile previzibile: enunţaţi-le, discutaţi-le şi relevaţi temerile asistatului despre obstacolele pe care le va întâlni în lucrul pe sarcini. Selectaţi ceea ce este probabil, real şi nereal. Reasiguraţi asistatul, dar nu îl înşelaţi!

d. Repetaţi mereu că ar putea apărea dificultăţi neaşteptate. Sfătuiţi energic asistatul să se liniştească, să rămână calm, arătaţi cum să temporizeze, să amâne, să scape de dificultăţile neaşteptate şi să le evite. Sfătuiţi-l să rezerve timp pentru a se gândi, pentru a se consulta cu practicianul sau cu alte persoane. Afirmaţi că, dacă el se simte relativ sigur pe sine, trebuie să şi poată acţiona de unul singur!

e. Învăţaţi asistatul prin instruire didactică, simulare şi exerciţiu ghidat cum să îndeplinească sarcini! Fără a fi autoritar sau copleşitor, asistentul social trebuie să informeze asistatul despre condiţiile pe care nu le cunoaşte sau înţelege, despre oamenii cu care va interacţiona, aşteptările celor cu care se va confrunta, amplasarea şi structura locurilor în care va merge, comportamentul normativ la care se poate aştepta. Diferite interpretări de roluri pot fi exersate pentru implementarea sarcinilor, într-un interviu, atunci când o problemă poate fi interpretată. Asistenţii sociali pot exemplifica unui părinte cum să trateze cu un copil, cu soţul sau cu o rudă. În cursul unui interviu pot să apară deseori certuri în familie. De aceea, asistentul social poate interveni cu sugestii şi poate facilita discuţia care este destinată clarificării neînţelegerilor şi greşelilor. Asistenţii sociali pot însoţi asistaţii pentru a se întâlni cu proprietari, avocaţi, judecători, rude sau pentru a le arăta şi a-i învăţa cum să manipuleze problemele dificile. Ghidarea de acest tip trebuie să fie parţială, adică trebuie să se concentreze pe câteva acţiuni cheie. Asistatul nu trebuie să fie împiedicat să-şi urmeze propriul său stil sau propria sa înclinaţie, nici încrederea în sine nu trebuie subminată. Nu i se

79

vor refuza niciodată sfaturi disponibile; el trebuie să fie ajutat să vorbească cu oamenii de care îi este frică;

f. Pentru îndeplinirea sarcinii lucraţi în paşi mici. Fragmentaţi sarcinile în părţi încercând prima dată cu cea mai uşoară şi apoi adăugând altele. Trebuie avut grijă să nu subestimăm asistatul. Oricum, este mai uşor să creşti cerinţele de la simplu la complex decât să te aştepţi la succes şi apoi să te întorci la un eşec.

Concluzii: Cum să îndeplinim sarcinia. Scop: Reducerea problemelor ţintă.b. Acţiuni de bază:

- Stabiliţi stimulentele şi argumentaţia; - Ghidaţi executarea sarcinii.

Sarcinile asistentului social sunt acţiuni pe care acesta se obligă să le facă între întâlniri. Sarcinile formale ale asistentului social şi ale asistatului vor conduce împreună la succesul intervenţiei. Toate sarcinile asistentului social sunt suplimente ale acţiunilor asistatului cu scopul de a facilita munca asistatului. Este de dorit să înscriem sarcinile majore ale asistentului social într-un cadru contract.

Sarcinile asistentului social sunt de mai multe tipuri:A. Negocierea cu responsabilii agenţiei, cu cei din alte agenţii şi cu

responsabili din comunitate care nu aparţin unor agenţii pentru:a. a avea acordul lor în asigurarea de resurse necesare şi pentru a identifica

condiţiile care trebuiesc îndeplinite, cine ar fi necesar să fie văzut, ce documente sunt necesare, când şi unde se va face livrarea serviciului;

b. a asigura informaţii competente despre problemă, despre resursele potenţiale, condiţiile legale şi administrative;

c. a asigura înţelegerea corespunzătoare a intenţiilor şi planurilor agenţiei;d. a asigura înţelegerea pretenţiilor şi gradul lor de flexibilitate;e. a asigura angajamentul altor agenţii în a lua o atitudine pozitivă faţă de

asistat pentru a-i uşura intrarea în sistemul agenţiilor şi pentru a-i încuraja participarea.

B. Discutarea cu colaterali: familie, prieteni, profesori, medici, avocaţi etc. Scopul principal este să-i atragem în realizarea uneia sau a mai multor acţiuni pentru a recompensa, a legitima, a respecta, a pregăti şi a ajuta asistatul. Aceste acţiuni sunt destinate să se integreze în planul pentru îndeplinirea sarcinii şi ar trebui structurate în mod specific ca şi propriul plan privind sarcina asistatului.

Sarcinile asistentului social pot fi clasificate în general ca sarcini de facilitare, cum sunt cele care stimulează şi completează planul de sarcini al asistatului şi ca sarcini independente, cum sunt cele care derivă din expertiză şi contractele profesionale şi care pot fi îndeplinite cel mai eficient de către practicianul care acţionează pe cont propriu.

Ce trebuie făcut dacă sarcinile nu sunt îndeplinite. Nu există nici un mod de a ne asigura că toţi asistaţii vor lucra pe toate sarcinile şi vor avea succes. Totuşi, se poate susţine că cei mai mulţi dintre asistaţi se vor strădui şi că cei mai mulţi, dar nu

80

toţi, vor avea succes. Există suficiente dovezi, în numeroasele încercări efectuate pe seama modelului centrat pe sarcină, pentru a fi optimişti faţă de rezultate. Următoarele argumente par să explice eventualele performanţe legate de sarcină:

a) Asistatului îi lipsesc resurse concrete pentru facilitarea lucrului pe sarcină. Exemple de resurse de susţinere sunt: bani, îngrijire medicală şi psihiatrică, condiţii de locuit, muncă şi şcoală adecvate, facilităţi adecvate pentru îngrijirea copilului, ca de exemplu rude disponibile, îngrijire de zi, ajutoare ale familiei;

b) Asistatului îi lipseşte susţinerea provenind de la alţi oameni ca familia, colegii, autorităţile. Ei pot să se înstrăineze, să nu le pese, fiind absorbiţi de propriile lor probleme, ostili şi opresivi;

c) Asistatului îi lipseşte “îndemânarea”, nu ştie cum să facă să realizeze sarcina poate fi neîndemânatic, îndeplineşte sarcina parţial sau greşit;

d) Asistatul are convingeri contrare care îl fac să gândească faptul că sarcinile au o valoare redusă şi pot avea consecinţe negative;sau îi poate fi frică să întreprindă acţiunile legate de sarcini;

e) Asistatului îi poate lipsi capacitatea de a îndeplini sarcina, este condiţionat de incapacitatea de a face încercări, poate să înţeleagă greşit sarcina sau se poate retrage din acţiune;

f) Asistentului social poate avea prejudecăţi sau poate fi neîndemânatic. El poate avea atitudini negative faţă de asistat ca furie, dispreţ, respingere, sau poate fi înfricoşat, uituc, anxios, descurajat.

Faza de mijloc a modelului centrat pe sarcină este dedicată în cea mai mare măsură depăşirii barierelor din calea îndeplinirii sarcinii. Cel mai mult timp trebuie destinat acestui proces. Oricum, în timpul acestei faze se va acorda timp revizuirii numărului şi a felului de îndeplinire a sarcinii de la ultima întâlnire. Se vor lua decizii de a trece la noi sarcini dacă cele fixate dinainte au fost îndeplinite şi se vor controla priorităţile problemei ţintă pentru a ne asigura că ele sunt încă actuale. Aceşti paşi pot fi cuprinşi în conceptul de revizuire a sarcinii. Ei sunt esenţiali în păstrarea unei structuri puternice şi eficiente în sprijinirea efortului de depăşire a barierelor.

Revizuirea sarcinii este începută printr-o anchetă asupra a ceea ce asistatul a putut realiza şi asupra a ceea ce nu a putut realiza în perioada de la ultima întâlnire. Performanţa completă, substanţială sau satisfăcătoare, trebuie consemnată. Ancheta trece apoi la luarea în considerare a circumstanţelor care au stat în calea performanţei sau identificarea şi analizarea barierelor.

Specialiştii au stabilit şi sugerat unele indicaţii/acţiuni ce trebuie întreprinse, în funcţie de barierele sau obstacolele identificate, pentru depăşirea eventualelor bariere:

Bariera: Lipsa resurselor concrete.Intervenţia: Asistentul social procură resursele concrete şi instruieşte

asistatul să-şi procure resursele. Dacă resursele nu sunt disponibile sau accesibile, asistatului trebuie să i se spună şi să fie susţinut pentru a suporta întârzierile în procurarea lor sau vor trebui găsite alternative. În cel mai rău caz, asistatul trebuie

81

ajutat să tolereze situaţia şi să renunţe la aşteptarea resursei. Totuşi, dacă resursa esenţială este total indisponibilă şi nici un substitut satisfăcător nu poate fi găsit, atunci, îndeplinirea sarcinii nu mai este sub controlul asistatului şi probabil nu va avea loc.

Bariera: Lipsa întăririlor.Intervenţia: Asistentul social discută şi ghidează asistatul în folosirea

metodelor adecvate pentru îmbunătăţirea comportamentului şi a comunicării cu persoane importante (profesor, soţ, părinte, copil, rudă etc.). El va trebui să se angajeze în discuţii cu aceştia pentru a le explica nevoia asistatului, pentru a le spune ce pot face pentru a-l ajuta, ce ar putea ei câştiga şi pentru a planifica programul comun de acţiune. Asistentul social poate acompania asistatul şi dacă este necesar poate pleda în numele lui.

Bariera: Lipsa îndemânării.Intervenţia: Asistentul social lucrează împreună cu asistatul cu ocazia

întâlnirilor regulate pentru a-l ajuta prin diferite tehnici de instruire: explicare, informaţie, practică condusă etc. menite să-l ajute să dobândească îndemânarea necesară. Asistentul social se poate adresa experţilor disponibili pentru a întări această învăţare a relaţionării sociale.

Bariera: Convingeri adverse.Intervenţia: În cadrul experienţei proprii, asistatul poate avea convingeri, credinţe,

opinii care îl blochează sau îl inhibă în îndeplinirea sarcinii. Exemplu: respectul de sine scăzut; conştiinţa opresiunii culturale şi economice

şi a discriminării; gânduri ferme că alţii îl privesc ca pe ceva inferior; o puternică desconsiderare, dezaprobare a obiceiurilor dominante, a moralei, a convenţiilor sociale.

Unii oameni s-ar putea să fie capabili să facă această schimbare dar ei sunt puţini. Totuşi convingerile bazate pe o viziune negativă asupra culturii dominante pot fi intransigente. Probabil un apel la interesul faţă de sine şi la timpul destinat pentru a discuta liber pro şi contra unei viziuni particulare pot avea succes dacă nu în convertirea persoanei, cel puţin în înţelegerea sensului părerii opuse şi a modului în care se poate el proteja atunci când se loveşte de convenţia respectivă.

Bariera: Lipsa capacităţii de a îndeplini sarcini.Intervenţia: În primul rând e nevoie de prudenţă pentru a nu subestima un

asistat, fie el tânăr, opozant, bătrân sau handicapat mintal. Evident este cazul copiilor prea mici pentru a avea deprinderi verbale şi de gândire dezvoltate, respectiv a persoanelor care sunt “serios deterioraţi” sau bolnavi, sunt consideraţi în consecinţă ca incapabili de a se descurca independent în multe domenii din viaţă. Aceştia trebuie îngrijiţi şi protejaţi. Totuşi acţiunile necesare sunt de obicei:

82

a. Reducerea sarcinilor asistatului pentru a corespunde capacităţii personale;

b. Implicarea altora persoane în îndeplinirea sarcinii alături de asistat.

Bariera: Lipsa de îndemânare a asistentului social.Intervenţia: Evident, asistentul social ar trebui să fie conştienţi de sine şi

disciplinaţi în evaluarea propriilor lor limite. Lipsa de îndemânare poate fi depăşită prin instruirea în cadrul serviciului şi prin educaţie profesională permanentă. Totuşi, experienţa este un “profesor atotcunoscător”. Experienţa, plus accesul la o bibliotecă sau o bună persoană-resursă sunt moduri excelente de a creşte îndemânarea oricărui specialist.

În concluzie se afirmă că:A. Dacă sarcinile nu au putut fi îndeplinite trebuie revizuite următoarele

aspecte:a. Lucraţi pe o problemă de mare interes pentru asistat?b. Dacă lucrând pe o problema dată, asistatul înţelege consecinţele

ignorării, evitării sau eşecului în a face schimbări?c. Înţelege asistatul sarcinile? I s-a arătat cum să le îndeplinească şi i s-a

dat ajutor în îndeplinirea lor?d. Este sarcina clară?e. Aţi revizuit suficient problemele ţintă şi sarcinile, aţi ajustat destul de

des sarcinile pentru a se potrivi cu asistatul şi situaţia sa?f. Au fost toate resursele disponibile asigurate complet?

B. Centrarea pe sarcină porneşte de la sarcinile pe care le fixează asistentul social împreună cu asistatul. Sarcina este menită să rezolve problema. Formularea precisă a unor sarcini cu scopul de a schimba comportamentul unei persoane este specifică behaviorismului.

C. În contract este bine ca problema să fie bine specificată sub formă de sarcină. Descrierea operaţională cuprinde:

- specificarea exactă a comportamentului probabil;- delimitarea momentului, locului apariţiei comportamentului probabil;- delimitarea consecinţelor, contextului comportamentului probabil.

D. Specificând problema care trebuie rezolvată putem delimita comportamentul care trebuie schimbat. Formularea sarcinilor depinde de modul cum am formulat problema.

E. Scopuri (le alegem în ordinea urgenţelor). Trebuie să facem ca cel asistat să înţeleagă că scopurile sunt ale lui, sunt personale şi până nu încearcă să le schimbe nu le poate rezolva. Creşterea motivaţiei individului pentru rezolvarea sarcinilor merge împreună cu anumite recompense.

F. În final trebuie să avem grijă când considerăm că un asistat este apt să rămână singur fără asistenţă socială.

83

Unitatea de învăţare 4. Intervenţia în criză

ObiectiveDupă parcurgerea unităţii de învăţare 4, studenţii vor cunoaşte:

semnificaţia noţiunii de criză modalităţi de identificare a situaţiilor de criză.

Termeni cheie:

- criză;- asistenţă socială;- asistent social.

Conţinutul unităţii de studiu

LECŢIA 1. Definirea conceptului de criză

După Robert W. Roberts criza reprezintă o “tulburare în creştere”. Individul încearcă să-şi menţină echilibrul iar în momentul când acesta dispare se instalează situaţia de criză. D. Kaplan o consideră o “perturbare situaţională acută” iar L. Rapoport o defineşte ca fiind o “tulburare stabilizată”. O criză nu înseamnă în mod necesar un eveniment tragic sau neobişnuit ci poate fi o componentă normală a dezvoltării şi maturizării noastre. În asemenea momente însă, modalităţile noastre obişnuite de a reacţiona, resursele noastre, nu funcţionează. Incapacitatea de adaptare derivă din faptul că:

- ne confruntăm cu o situaţie nouă pentru noi;- nu am putut anticipa situaţia nouă;- evenimentele pur şi simplu ne-au depăşit.

Dacă un individ este “depăşit” de forţe externe sau interne (intrapsihice) sau interpersonale, atunci o vreme armonia este pierdută. Un eveniment neprevăzut poate fi perceput ca o ameninţare, o pierdere sau o provocare.

Ameninţarea poate fi la adresa nevoilor instinctuale, a integrităţii persoanei sau la adresa sentimentului de încredere în sine etc.

O pierdere poate fi una reală, relativă la o persoană apropiată, sau poate fi un sentiment acut de izolare, deprimare. Când evenimentul neprevăzut este o încercare, o provocare cuprinde nu numai primejdia dar şi posibilitatea de autodezvoltare.

Sentimentul autodezvoltării însoţit de mulţumire apare mai ales când sunt descoperite metode noi de rezolvare a problemelor sau când individul descoperă că poate face faţă situaţiei chiar şi fără reajustări cognitive şi comportamentale.

În acelaşi timp însă, crizele pot reînvia probleme vechi, nerezolvate în trecut, ce se pot acutiza şi pot da naştere sentimentului de neputinţă, disperare dar, în acelaşi timp, pot însemna o a doua şansă pentru rezolvarea problemei.

84

În situaţiile de criză individul reacţionează după capacităţi, încercând să revină la vechiul echilibru deoarece criza reprezintă o tulburare, un dezechilibru. După o situaţie de acest gen, individul, familia, grupul, pot să-şi regăsească vechiul echilibru sau să atingă unul nou ce poate fi calitativ superior sau inferior celui iniţial.

Semnele că cineva traversează o situaţie de criză pot fi uneori dificil de identificat. Ştim că în perioadele de tulburare persoana încearcă să-şi recapete controlul şi că este deschisă la sugestii. În diagnosticare este important să observăm dacă apar în cadrul dialogului fraze de genul:

- “Nu întrevăd nici o soluţie”;- “Nu mi-a rămas nici o speranţă”;- “Nu ştiu ce aş putea face” etc.

Deci o criză poate reprezenta o ameninţare, o pierdere sau o provocare. Aceste forme diverse ale crizei au modalităţi specifice de manifestare.

Exemplu: în situaţiile de criză- dacă ceea ce se trăieşte iniţial este perceput ca o ameninţare, acest sentiment va fi

acompaniat de o puternică anxietate;- dacă situaţia de criză este trăită ca o pierdere va fi acompaniată de depresie, de tristeţe

profundă;- când este trăită ca o încercare, provocarea ar putea fi însoţită de anxietate, dar aceasta va

fi amestecată cu speranţă şi cu o descărcare puternică de energie sau cu o motivaţie puternică spre rezolvarea problemei.

S-a observat că starea de supărare, de exemplu, este limitată în timp, crizele de fapt se auto-limitează, au un început, un mijloc şi un sfârşit. Kaplan consideră că acestea durează până la 6 săptămâni. Faza acută a crizei nu durează la infinit deoarece într-un fel sau altul individul sau familia împing această situaţie spre un nou echilibru. Acest nou echilibru poate fi unul normal, benefic sau unul patologic. Istoricul unei crize, în limitele lui de timp, sugerează că cineva trebuie să intervină în această perioadă pentru a rezolva situaţia într-o manieră de mai scurtă durată sau mai economică.

Între evenimentele vieţii şi stres există o relaţie evidentă, aşa cum arată şi cercetarea lui Schless şi colab. (1977). O stare de criză poate avea loc atunci când se fac reajustări sociale, cum ar fi de exemplu situaţia de a deveni şomer, emigrarea etc. Important de observat este faptul că ceea ce pentru o persoană poate reprezenta un stres insuportabil, poate să nu fie trăită la fel de o altă persoană. Astfel contează tocmai semnificaţia pe care oamenii o asociază acestor evenimente “neobişnuite”.

Sunt situaţii în care cuvântul “stress”, folosit neschimbat cu cel de criză, poate fi şi o încercare peste care individul poate trece cu succes. Criza poate însemna de asemenea şi o ocazie de autodezvoltare, de îmbogăţire a conţinuturilor cognitive sau comportamentale.

Deoarece există două tipuri de crize: previzibile, cum ar fi tranziţiile prin ciclu de viaţă, şi cele accidentale sau imprevizibile, este foarte important să se dezvolte sistemul de prevenire al crizelor şi să nu se aibă în vedere numai rezolvarea caz cu caz a acestora.

85

Intervenţia în criză, ca practică terapeutică folosită cu asistaţii aflaţi în situaţii de criză, urmăreşte restabilirea capacităţilor lor de adaptare şi de cooperare. Eforturile se concentrează asupra facilitării străduinţelor asistatului de depăşire a momentelor de criză. Practicienii oferă suport în direcţionarea asistaţilor pentru ca ei să-şi poată identifica şi să poată executa comportamente adaptative în situaţia dată, comportamentele care sunt esenţiale pentru recâştigarea unui nivel funcţional egal sau mai înalt cu cel care a precedat criza. În acest fel asistatul va avea posibilitatea de a învăţa noi mecanisme de acţiune în viaţa socială care vor contribui la dezvoltarea personalităţii sale. Situaţia de criză poate să se transforme deci, într-o oportunitate pentru dezvoltare.

LECŢIA 2. Tehnici ale intervenţiei în criză

Când apare o problemă există mai multe posibilităţi de confruntare cu aceasta şi anume:

a. Rezolvarea problemei cu succes;b. Redefinirea problemei şi stabilirea altor ţeluri pe care individul să le

poată atinge şi care să compenseze pierderile;c. Renunţarea la anumite realizări şi resemnarea.

Fără rezolvarea problemei prin una din aceste trei căi posibile se instalează probleme grave, respectiv situaţiile de criză.

Intervenţia în criză este un tip de terapie de scurtă durată şi susţinere a eului. În general toate terapiile conţin susţinerea eului deci, cu atât mai mult cele aplicate în situaţii de criză, pentru a evita destructurarea acestuia. În acest caz se urmăreşte:

- conservarea eului şi/sau- refacerea, restructurarea lui.

De aici apare şi diferenţa dintre intervenţia în criză şi alte terapii. În timp ce intervenţia în criză încearcă să conserve şi să refacă eul, celelalte terapii încearcă, mai degrabă, dezvoltarea acestuia.

De asemenea, această terapie se focalizează pe “aici şi acum” adică pe prezent.

Tehnicile intervenţiei în criză s-au dezvoltat independent de restul tehnicilor folosite în studiile de caz şi anume au apărut din domeniul psihiatriei şi nu au fost imediat preluate de către asistenţa socială care a văzut utilitatea acestora în cazul unor situaţii de distres (stres negativ) profund.

Scopurile intervenţiei în criză sunt:- de a contracara efectele situaţiilor de criză;- de a estompa simptomele acestor stări emoţionale negative;- de a readuce asistatul la normal.

Unul din numeroasele domenii în care a fost utilizată intervenţia în criză este cea a consilierii în cazul unor pierderi grave, cum ar fi de exemplu decesul unei persoane apropiate. Intervenţia în criză are în acest caz rolul de a ajuta asistatul să-şi reajusteze mediul, adică să-şi creeze noi relaţii care să-i producă satisfacţii.

86

Ceea ce este general acceptat este că intervenţia în criză este utilă mai ales în cazuri limită, în situaţii deosebite.

După Martin Dawies intervenţia are trei componente:- să asculţi, să fi atent la nevoile asistaţilor, la sentimentele pe care le

exprimă aceştia, la experienţa avută de ei;- să găseşti modalităţi practice prin care să-i faci pe asistaţi să-şi

conştientizeze situaţia reală în care se află;- să descoperi resurse exterioare şi resurse venite din partea asistatului

pentru a depăşi situaţia, eventual să apelezi la alte agenţii de asistenţă socială specializate.

R. W. Roberts şi R. H. Nee stabilesc următoarele faze ale intervenţiei în criză:I. Cunoaşterea, percepţia corectă a situaţiei, menţinerea atenţiei asupra

problemei;II. Stăpânirea, controlul emoţiilor, pe de o parte, şi asigurarea descărcării

acestora în cadrul terapiei, pe de altă parte;III. Rezolvarea problemei folosind resursele individuale şi pe cele ale

organizaţiei sau instituţiei care se ocupă de caz.

După Kaplan şi colaboratorii săi intervenţia în criză durează aproximativ 4-6 săptămâni atât pentru indivizi cât şi pentru grupuri. Din grupurile de intervenţie în criză sunt excluse două categorii de persoane:

a) cei cu tentative serioase de suicid pentru că au nevoie de tratament psihologic, psihiatric aprofundat; aceştia intră individual în intervenţia în criză;

b) cei cu dizabilităţi grave de comunicare.

Anxietatea, depresia, psihozele în sine nu constituie motive de excludere.În intervenţia în criză este foarte importantă diagnosticarea, altfel spus

evaluarea persoanei şi a situaţiei deoarece ea trebuie să fie făcută rapid şi cu cât mai mare acurateţe pentru a se putea trece la faza de intervenţie propriu-zisă.

De aceea, asistentul social trebuie să se bazeze pe o colaborare bună nu numai cu asistatul ci şi cu colectivul de muncă, cu alte agenţii şi de asemenea să ştie să-şi utilizeze experienţa acumulată.

Chiar dacă diagnosticarea unui caz ar părea la un moment dat uşoară, asistentul social trebuie să se ferească să facă generalizări premature bazate pe informaţii parţiale, limitate şi să tragă concluzii nefundamentate legate de cauzele problemei.

În evaluarea unui caz se dă importanţă mai ales următoarelor aspecte:- mesajelor din pre conştientul asistatului;- abilităţilor, resurselor acestuia;- capacităţii lui de adaptare;- cooperarea dovedită;- disfuncţiilor de care suferă asistatul şi gradului lor de manifestare etc.

Exemplu de model de acţiune, în cazul intervenţiei în criză, la nivel de grup:Pregătirea evaluării iniţiale parcurge 7 etape:

87

I. Identificarea informaţiilor despre asistat;II. Tipul, natura primului contact al asistatului cu agenţia;III. Problema prezentată de către asistat sau de către surse de referinţă

pentru acesta;IV. Descrierea intenţiilor, ţelurilor asistatului;V. Motive pentru acceptarea sau respingerea asistatului în munca de grup;VI. Recomandări în privinţa muncii cu asistatul;VII. Recomandări în privinţa muncii viitoare cu asistatul. Pregătirea unui

raport cu privire la diagrama problemelor individului.

I. Acumularea de informaţieA. Informaţii despre asistat:

- vârstă, sex, rasă, ocupaţie, şcolarizare, persoane semnificative pentru asistat;

B. Informaţii despre grup:- numele agenţiei şi a grupului;- compoziţia grupului:

a. vârstă, sex;b. participare voluntară/involuntară;c. grup natural/grup format;d. rasă;e. etnie;f. ocupaţii ale membrilor;g. scopuri fixate de către asistentul social pentru fiecare individ etc.

- numărul şedinţelor, frecvenţa lor.

II. Identificarea problemei se referă la:- situaţia prezentă şi viitoare văzută de asistat şi de către persoanele de referinţă pentru acesta (cât mai concret posibil);- prezentarea rolurilor care vor fi de fapt centrul intervenţiei;

Exemplu: rolul de părinte: soţ, angajat, prieten, student etc.

- specificarea comportamentelor ţintă (comportamente ce se urmăresc a fi dezvoltate sau modificate la asistat şi pe care se va focaliza intervenţia, relativ la fiecare din rolurile mai sus amintite;- alte comportamente ţintă (dorite) în funcţie de importanţa lor şi stabilirea criteriilor pentru ordonarea acestora în funcţie de importanţă.

III. Intervenţii preliminare presupun:A. Descrierea intervenţiilor asistentului social ce se cer a fi făcute cu

prioritate;B. Precizarea agenţiile, resursele comunitare la care se apelează pentru

rezolvarea cazului sau care sunt necesare pentru aceasta;

88

C. Descrierea contactelor individuale pe care le-a avut/le va avea asistentul social.

IV. Analize de comportament şi stabilirea de scopuri prioritareA. Alegerea comportamentului ţintă, ce trebuie dezvoltat sau modificat:

- se cere un exemplu de situaţie în care acest comportament ar fi fost dorit;

- specificarea răspunsurilor date de asistat în diferite situaţii. Aceste înregistrări trebuie să reflecte ceea ce a spus sau a făcut asistatul;

- să se descrie contextul acestor răspunsuri;- să se descrie consecinţele de durată legate de o anumită situaţie,

posibilităţile de ajutorare a asistatului, efectele negative ale acestuia asupra asistatului şi altor persoane, asupra societăţii în general;

- să se dea mai multe exemple de situaţii ce să reflecte problemele la nivel de grup/individual, relatate de asistat sau de alte persoane;

- realizarea unui grafic al evoluţiei cazului de către asistentul social şi de către asistat;

- din răspunsurile asistatului se vor grupa problemele anterioare şi efectele lor asupra acestuia.

B. Evaluarea soluţiilor prin formularea unor scopuri specifice:- de final;- intermediare;- instrumentale.

Fiecare din aceste scopuri trebuie să fie în amănunt descrise, trebuie urmărit şi evaluat gradul de atingere a acestor scopuri în diferite etape de lucru, modificările posibile/dorite, introducerea altor scopuri etc. Pentru aceasta se va recurge la:

- elaborarea contractului cu asistatul;- identificarea barierelor în calea atingerii scopurilor asistatului

(exemplu: dificultăţi de limbaj, părinţi divorţaţi etc.);- evaluarea resurselor externe în atingerea scopurilor;- evaluarea resurselor interne ale individului în vederea atingerii

scopurilor.

C. Stabilirea, conform listei de priorităţi, a comportamentelor ce trebuie însuşite sau modificate şi a scopurilor următoare şi a celor ce au fost deja atinse.

Este foarte greu de descris şi de delimitat fiecare fază a procesului de intervenţie în criză.

Faza iniţială nu poate fi exact separată, delimitată (teoretic) de restul intervenţiei. Câteodată intervenţia în criză constă în realizarea unui singur interviu, alteori conţine 4-6 interviuri, acesta fiind de fapt specificul metodei. Anumite servicii de intervenţie în criză (de exemplu în S.U.A.) asigură posibilitatea realizării a aproximativ 12 întâlniri.

În cazul în care intervenţia se rezumă la realizarea unui singur interviu există trei principii de care trebuie să se ţină seama şi anume:

89

a. Să ai o cantitate relevantă de informaţie la îndemână, cunoştinţe despre legislaţie, îndeosebi asupra legilor ce interesează direct asistenţa socială, despre resursele locale etc., pentru a putea fi eficient;

b. Să cunoşti foarte bine posibilităţile pe care le ai la dispoziţie. În cazul în care asistatul ar putea fi tratat mai bine în cadrul unui alt serviciu el trebuie informat în legătură cu aceasta şi ajutat să contacteze agenţia respectivă;

c. Să acţionezi, în măsura posibilului, să întreprinzi ceva, să fi empatic: o acţiune prietenească, amabilă, arătarea unui sentiment de interes faţă de asistat, recunoaşterea problemelor cu care se confruntă acesta etc., fac mai mult decât un simplu zâmbet şi o indicaţie spre un tip de serviciu social.

În cazul în care se vor realiza mai multe interviuri primul interviu are o importanţă majoră, deoarece ne raportăm la el în continuare. În intervenţia în criză primul interviu are semnificaţie deosebită acesta condensând foarte multe idei, sentimente, date etc. Acesta este important şi pentru faptul că datele obţinute sunt preţioase din cauza timpului limitat de care dispunem şi a faptului că erorile apărute datorită neglijenţei pot denatura cazul.

Toate acestea se datorează faptului că soluţia trebuie găsită într-un timp scurt. În acest sens este foarte important ca asistentul social să ia imediat legătura cu cazul iar indivizii ce au probleme, să poată uşor avea acces la serviciile de specialitate.

În primul interviu discuţia va fi orientată spre circumstanţele actuale ale crizei. Asistatul va fi ajutat să-şi conştientizeze situaţia. Asistentul social împreună cu asistatul vor realiza o estimare clară a evenimentului real şi a cauzelor ce l-au declanşat şi vor inventaria toate resursele de care se pot folosi în rezolvarea cazului.

După ce au fost fixate problemele şi resursele ce le sunt la dispoziţie trebuie să se fixeze, de comun acord, obiectivele viitoare. Apoi se întocmeşte şi se semnează un contract pentru activitatea viitoare ce trebuie respectat de către ambele părţi.

Relaţia ce se va construi între asistentul social şi asistat se va baza pe autenticitatea şi competenţa asistentului social şi nu pe timpul petrecut împreună deoarece această resursă, timpul, este limitată aici.

După ce asistatul a reuşit să-şi facă ordine în idei şi sentimente, este necesară restabilirea încrederii asistatului în propriile forţe, dezvoltarea sentimentului autonomiei acestuia, încredinţându-i-se ceva concret de făcut până la întâlnirea viitoare.

În faza de mijloc asistentul social se va concentra asupra umplerii eventualelor goluri informaţionale prin întrebări de genul: “Aţi putea să-mi vorbiţi mai mult despre?”.

Şi în această fază accentul se pune pe aici şi acum dar pot să apară, datorită discuţiilor aprofundate, eventuale legături cu probleme mai vechi, nerezolvate, rezolvate parţial sau necorespunzător în trecut şi care l-au marcat pe asistat. Astfel, lăsându-l pe asistat să se descarce, asistentul social ajută la eliminarea tensiunii, exprimarea sentimentelor putând elibera energia mintală pentru rezolvarea problemelor din trecut.

90

Faza finală a intervenţiei o constituie ultimele interviuri, în general ultimele două. Asistatul trebuie să ştie din timp, poate chiar din înţelegerea iniţială, care vor fi ultimele interviuri pentru a nu se simţi brusc abandonat. Însă, odată ce starea de criză a fost depăşită şi echilibrul a fost stabilit, prelungirea acestui tip de abordare ar deveni dăunătoare, limitând libertatea şi independenţa individului. Prin faptul că se reaminteşte asistatului cât timp va mai continua relaţia de asistenţă, prin trecerea în revistă a progresului realizat şi prin planificarea viitorului, se previne dependenţa acestuia faţă de asistentul social. Trebuie însă avută mare atenţie când şi cum se face încheierea legăturii de asistenţă, deoarece aşa cum este periculoasă dependenţa şi o încetare prematură poate crea probleme, ducând la o recădere a individului.

Concluzie. Şi intervenţia în criză se înscrie în cadrele generale ale rezolvării de cazuri în asistenţa socială având, bineînţeles, anumite laturi specifice. Şi aici ca şi în orice altă intervenţie se urmăreşte:

- evaluarea amplă a cazului;- culegerea de date cât mai în amănunt şi cu cât mai mare exactitate;- formularea problemei;- cooperarea cât mai fructuoasă cu asistatul;- creşterea motivaţiei asistatului pentru rezolvarea problemei;- negocierea unor scopuri şi formularea unui contract cu asistatul;- orientarea înspre acţiune;- obţinerea unor schimbări;- urmărirea regulată a progreselor;- evaluarea împreună cu asistatul a întregii activităţii; - încetarea relaţiei de asistenţă socială.

LECŢIA 3. Rolul asistentului social în intervenţia în criză

Asistentul social trebuie să aibă ca preocupare menţinerea individului şi a societăţii ca un întreg şi negocierea între aceste două părţi, deci să ducă o politică de conciliere (figura 3).

În orice societate asistentul social este cel care se află frecvent pe poziţia de a apăra sau cel puţin de a explica diverşilor asistaţi legile statului, legi pe care asistatul le-a încălcat sau care a suferit în vreun fel de pe urma acestora.

91

Figura 3. Politica de conciliere

Faptul că poziţia asistentului social în cadrul societăţii este strâns legată de legislaţie este ilustrată de fiecare dată de specificitatea patternurilor caracteristice asistenţei sociale în diferite ţări şi diferite legislaţii.

Deseori asistentul social se regăseşte pe poziţia de a explica sau de a apăra comportamentul asistatului în faţa presiunilor sociale şi al ochiului critic al publicului larg. El se găseşte în situaţia de a reintegra individul marginalizat în societate şi de a-l ajuta să-şi îmbunătăţească performanţele. De asemenea trebuie să acţioneze şi invers dinspre societate spre individ, pentru a îmbunătăţi condiţiile de societate a individului.

Mediul complex în care se află plasat asistatul (figura 4):

În cazul intervenţiei în criză rolul asistentului social este de a oferi informaţii şi alternative de acţiune, de a fi activ, directiv şi sistematic. De o mare importanţă este cerinţa ca asistentul social să se comporte natural “să fie el însuşi”, cu specificarea că acest aspect nu trebuie să influenţeze relaţia cu asistatul(ex: să domine relaţia, să o deformeze în defavoarea rezolvării situaţiei etc.).

Pentru că în asistenţa socială, şi în particular în intervenţia în criză, un rol important îl are comunicarea, şi mai ales modul în care aceasta este realizată, se propune un tip de test ce se ]utilizează în evaluarea competenţei de a comunica suportiv. Această practică terapeutică folosită cu asistaţi aflaţi în situaţii de criză, urmăreşte restabilirea capacităţii lor de adaptarea şi de cooperare.

Eforturile se concentrează asupra facilitării străduinţelor asistatului de depăşire a momentelor de criză. Practicienii oferă suport în direcţionarea asistaţilor pentru ca ei să-şi poată identifica şi să poată executa comportamente adaptative în situaţia dată, comportamente care sunt esenţiale pentru recâştigarea unui nivel funcţional egal sau mai înalt cu cel care a precedat criza.

În acest fel asistatul va avea posibilitatea de a învăţa noi mecanisme de acţiune în viaţa socială, ceea ce va contribui la dezvoltarea personalităţii sale. Situaţia de criză poate să se transforme într-o oportunitate pentru dezvoltare.

92

Fig. 4. Mediul asistatului

Bibliografie minimală

1. Bocancea, C., Elemente de Asistenţă Socială, Ed. Polirom, Iaşi, 19992. Coulshed, V., Practica asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 19933. Epstein Laura, Raport asupra metodei centrată pe sarcină, experimentat în

S.U.A., Lucrarea 13 (text adaptat de M. Roth, Institutul Naţional Britanic pentru Asistenţă socială)

4. Lisievici, Petru, Teoria şi practica consilierii, Ed. Univ. din Bucureşti, 19985. Miftode, V., Teorie şi Metodă în Asistenţa socială, Ed. Fundaţia Axis, Iaşi,

19956. Neamţu George, Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Test de autoevaluare

1. Prezentaţi tehnicile folosite în coordonarea de caz?

2. Descrieţi tehnica centrării pe asistat/consilierii.

3. Care sunt stadiile metodei centrării pe sarcină ?

4. Definiţi conceptul de criză.

5. Prezentaţi tehnicile de intervenţie în criză

6. Care este rolul asistenţilor sociali în intervenţia în criză ?

ANEXA

INSTRUMENTE DE INTERVENŢIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

1. FIŞA INIŢIALĂ A CAZULUI

Modalitatea solicitării Solicitant________________________________________________Nume si prenume_______________________________________________Adresa: ________________________________________________C.I. ________________________________________________Data solicitării ________________________________________________Tipul cazului________________________________________________

93

Prevenire abandon Plasament / încredinţare Asistenţa maternală Neglijare / Abuz Violenţa domestică Copiii străzii Delincvenţă juvenilă Persoane cu nevoi speciale / HIV-SIDA Persoane singure, bătrâni Familii vulnerabile Alte situaţii

Date despre beneficiar______________________________________________Numele şi prenumele________________________________________________Vârsta____________________________________________________________Domiciliul în fapt________________________________________________Situaţia prezentă________________________________________________PărinţiiNumele şi prenumele mamei______________________________________Numele şi prenumele tatălui_______________________________________Alte date relevante despre beneficiar______________________________Motivul solicitării_______________________________________________Observaţii_____________________________________________________Concluzii

□ Preluare caz de către asistent social___________________________□ Referire caz către instituiţia__________________________________□ Transfer caz către serviciul__________________________________□ Închiderea cazului ________________________________________

Data completării fişei__________________Asistent Social_________________

2. FIŞA DE DESCHIDERE A CAZULUI

Tip de caz Data refeririiModalităţi de deschidere

□ Autoreferire□ AutosesizareReferire□ Transfer□ Alte situaţii

Informaţii privind beneficiarulNume şi prenumeDomiciliul

94

TelefonInformaţii generale despre cazData deschiderii cazuluiAsistentul social care a preluat cazul Nume, prenume: Funcţia: Instituţia:

3. FIŞA DE EVALUARE INDIVIDUALĂ

I. Date personaleNume şi prenume_______________________________________________Data şi locul naşterii_________________________ CNP _______________Stare civilă/Statut juridic________________________________________Studii_________________________Ocupaţia_________________________Etnia_______________Religia ____________________________________Domiciliul______________________________________________________II. Starea de sănătate psiho-fizicăIstoric medical ________________________________________________Starea de sănătate prezentă_______________________________________Profilul psihologic______________________________________________III. Istoric social IV. Aspecte privind mediul de viaţă V. Concluzii şi recomandări______________________________________Data Asistent Social

4. Fişa de închidere caz- ANCHETA SOCIALĂ

Realizată de asistentul social____________________________________Locul şi data___________________________________________________Persoane prezente______________________________________________Scopul________________________________________________________I. Date de identificare a beneficiaruluiNume şi prenume:______________________________________________Locul şi data naşterii:____________________________________________CNP:__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/ B.I._____________________Domiciliul legal:_________________________________________________Domiciliul în fapt:________________________________________________Stare civilă:____________________________________________________Studii:__________________________Ocupaţia:_______________________Etnia:__________________________Religia:_________________________II. Date despre familie:Date despre mama(soţia)Nume şi prenume:_______________________________________________Locul şi data naşterii:____________________________________________CNP: __/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/ B.I._____________________Domiciliul legal:_________________________________________________Domiciliul în fapt:________________________________________________Stare civilă:____________________________________________________Studii:___________________________Ocupaţia:______________________

95

Etnia:____________________________Religia:_______________________Date despre tata(soţul)Nume şi prenume:______________________________________________Locul şi data naşterii:____________________________________________CNP:__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/__/ B.I._____________________Domiciliul legal:_________________________________________________Domiciliul în fapt:________________________________________________Stare civilă:____________________________________________________Studii:___________________________Ocupaţia:_____________________Etnia:____________________________Religia:______________________Date despre copiii din familieNr.crt. Nume şi

prenumeVârsta Stare civilă Ocupaţie

Date despre alte persoane care locuiesc la aceeaşi adresăNr.crt.

Nume si prenume

Data nasterii

Ocupatia Locul unde se afla copilul:familie/instituţie

Observaţii

12

III. Istoricul social al beneficiarului_______________________________IV. Starea de sănătate___________________________________________V. Situaţia materială/financiarăLocuinţa: Proprietate personală: ÿ da ÿ nu Numarul de camere: □ Electricitate □ Apă curentă □ Încălzire □ Telefon Starea de igienă: □ Satisfăcătoare □ Nesatisfăcătoare Suprafaţa de teren cultivată (tipul culturii):____________________________Animale:_____________________________________________________Alte proprietăţi:_________________________________________________ Venituri Stabile:_______________________________________________________Ocazionale:____________________________________________________VI. Relaţiile în familie şi comunitateRelaţii în familie_________________________________________________Relaţiile în comunitate:___________________________________________VII. Observaţii____________________________________________VIII. Concluzii şi recomandări______________________________Data Asistent Social

5. CONTRACT DE INTERVENŢIE

Încheiat intreAsistentul social____________________________________din cadrul instituţiei ________________________şi_____________________________in calitate de beneficiar al serviciului de asistenţă socială:I. ObiectiveII. Obligaţiile părţilorAsistentul socialBeneficiarulIII.Durata contractului

96

IV.Eu__________________________________am luat la cunoştinţă că acest contract se încheie pe o perioada determinată de timp si că nerespectarea cu buna ştiinţă a responsabilitaţilor asumate determină încetarea intervenţiei din partea asistentului social.V.Data intocmiriiSemnătura beneficiar Semnătura asistent social

6. PLANUL DE INTERVENŢIEFamilia_______________________________________________________Domicliul______________________________________________________Tipul familei____________________________________________________

□ Normală □ Monoparentală □ Uniune consensualăNumăr copii _______Obiective Acţiuni/Durată/Resurse

Nr. crt.

Acţiuni Durată Resurse

1.2.3.

Data întocmirii __/__/____Asistent Social Beneficiar_____________

Supervizor

AntetNr. Înregistrare _______/___/___/_____ (a Referatului de necesitate)

7. REFERAT DE NECESITATE

Subsemnatul___________________asistent social în cadrul ________________în urma evaluării situaţiei familiei (copilului) _______________domiciliat în_________________________________am constatat următoarele: Prin urmare, recomand următorul plan de intervenţie : __________________________________________________________________şi sprijin în valoare de_____________constând în ___________________________________

Scopul acestui plan de intervenţie este __________________________Pentru realizarea acestui scop vă rugăm să ne sprijiniţi cu ___________

Data Asistent Social8. Fişa de închidere caz

Numărul de înregistrare - este obligatorie înregistrarea referatului la instituţia în care se instrumentează cazul, indiferent de situaţie: Dacă referatul este adresat unei alte organizaţii, instituţii, societate comercială,

etc. Dacă referatul este adresat superiorului direct (primar – pentru lucrătorii sociali

comunitari) pentru că răspunsul acestuia (pozitiv sau negativ) va fi oficial – sub forma unei dispoziţii.

Subsemnatul - numele şi prenumele asistentului (lucrătorului) social care întocmeşte referatul şi este responsabil de caz.

97

În cadrul - instituţia la care îşi desfăşoară activitatea asistentul social ( unde instrumentează cazul ).Familia/copilul – în cazul în care familia este subiectul cazului se înregistrează numele şi prenumele soţului şi al soţiei. În cazul în care aceştia nu au calitatea de părinţi pentru copiii ocrotiţi în familie se precizează reprezentantul legal – cînd există o hotărâre oficială din partea Autorităţii Tutelare (pentru situaţiile de tutelă şi curatelă), Comisia de Protecţie a Copilului (pentru plasament sau încredinţare), Instanţa judecătoreasc (pentru divorţ) – sau “ocrotitorul“ copilului (cel care îngrijeşte în fapt minorul) atunci când nu există o formă legală .În situaţia în care se instrumentează un caz – copil se înregistrează numele şi prenumele acestuia din certificatul de naştere.Domiciliat în - Se notează adresa la care locuieşte persoana/familia care face subiectul cazului. Pot exista trei situaţii: când domiciliul real corespunde celui legal (din buletinul/cartea de identitate), se

înregistrează conform actelor de identitate; cînd domiciliul real (în fapt) nu corespunde celui legal, se menţionează ambele

situaţii; când nu există acte de identitate, se precizează domiciliul în fapt şi se specifică

lipsa acestor acte.Am constatat următoarele – se realizează pe scurt o prezentare a situaţiei familiei sau copilului (problema, contextul, relaţiile din familie – dacă sunt relevante – în situaţii de reintegrare, abuz, violenţă domestică, prevenire abandon, prezentarea situaţiei materiale şi financiare, nevoile familiei – financiare, materiale, de suport, de integrare, etc.). Datele sunt culese din afirmaţiile sau declaraţiile clientului, din întrevederi cu familia clientului, vecini, familia lărgită, instituţii implicate (Spital, Şcoală, Biserică, Poliţie, Primărie, ş.a.) alte persoane cheie din comunitate care pot oferi informaţii obiective despre caz, documente legale (juridice, medicale, evidenţa populaţiei), alţi specialişti care au lucrat pe caz.Plan de intervenţie - se precizează principalele acţiuni prevăzute în planul de intervenţie/permanenţă (consiliere a familiei, identificarea unui loc de muncă, intermediere pentru acces la alte resurse, mediere relaţii, crearea unui grup de spijin, etc.).Sprijin în valoare de - suma totală anticipată pentru intervenţia materială (se poate aproxima valoarea bunurilor sau se consultă oferte de preţ).Sprijin constând în - este important să se specifice foarte clar categoria de produse sau servicii în care vor fi investiţi banii – alimente, îmbrăcăminte, reparaţii locuinţă, plată chirie, plată creşă copil, etc. O altă situaţie presupune prezentarea detaliată a prosuselor (ex.: 2 bucăţi haină de iarnă pentru copii, 20 coli azbest, etc).Scopul planului de intervenţie – Se înregistrează scopul planului de intervenţie/permanenţă (ex.: reintegrare, menţinerea copilului în familie, integrare în comunitate, prevenirea abandonului, prevenirea violenţei domestice etc.).Vă rugăm să ne sprijiniţi cu - se precizează concret sprijinul solicitat şi suma (eventual calitate, cantitate). Suma solicitată poate să nu fie identică cu suma totală necesară intervenţiei materiale. Asistentul social poate solicita sprijin pentru un caz din partea mai multor instituţii (ex: primăria va asigura forţa de muncă pentru construirea casei, un întreprinzător local va sprijini familia cu alimente timp de trei luni, un ONG va asigura achiziţionarea materialelor de construcţie în valoare de X lei, o altă instituţie va oferi îmbrăcăminte copiilor, etc. ).Data - data întocmirii referatului

98

Asistent social - numele, prenumele şi semnătura asistentului social responsabil de caz.Observaţii/recomandări dacă referatul de necesitate este adresat unei alte instituţii, acest instrument

trebuie să fie vizat şi de supervizorul asistentului social sau de reprezentantul instituţiei care instrumentează cazul;

pentru acelaşi caz se pot întocmi referate de necesitate diferite dacă ele sunt adresate mai multor instituţii pentru tipuri deosebite de sprijin sau valori diferite;

În situaţia în care referatul este adresat unei alte instituţii acesta trebuie să fie însoţit de o adresă care să prezinte situaţia sau să cuprindă precizarea

“ Către instituţia…………., în atenţia d-lui…………” .

9. REFERAT DE SITUAŢIE

Referatul de situaţie reprezintă un instrument cu o frecvenţă foarte mare de utilizare în instrumentarea unui caz. Asistenţii sociali îl folosesc mai ales atunci când hotărăsc să întreprindă a acţiune cu scopul de a-şi motiva deciziile şi ipotezele de lucru. Pe de altă parte, referatul de situaţie se întocmeşte ori de câte ori apare o situaţie problemă, adesea fiind nevoie de modificări în planul de intervenţie sau planul de permanenţă al clientului. Tocmai de aceea, particularitatea acestui instrument este reprezentată de contextualitate, înţelegându-se faptul că el nu reprezintă o “piesă” obligatorie în dosarul cazului, aşa cum sunt fişele de închidere sau deschidere a cazului, ancheta socială, istoricul social, etc. Cu toate acestea, asemenea rapoartelor de vizită sau întrevedere, referatul de situaţie prezintă o imagine mult mai complexă şi mai obiectivă a unor evenimente punctuale cu impact mare asupra procesului de intrumentare a cazului. Referatul de situaţie se poate întocmi în următoarele situaţii: la orice situaţie problemă apărută în perioada de instrumentare a cazului la solicitarea unor informaţii de către un alt birou şi / sau instituţie la referirea sau transferul cazului în etapa premergătoare prezentării cazului în Comisia pentru Protecţia Copilului

10. FIŞA DE ÎNCHIDERE A CAZULUI

Nume şi prenume________________________________________________Data şi locul naşterii_____________________________________________Domiciliul______________________________________________________Data deschiderii Motivul deschiderii cazuluiModalitatea de închidere a cazuluiÿ conform planului de permanenţăÿ referit la instituţia________________________________________________ÿ transfer la serviciul______________________________________________

99

ÿ altă situaţie____________________________________________________Situaţia cazului la închidereData închiderii cazului____________________Asistent Social

BIBLIOGRAFIE

1. Alexiu Mircea, Curs de metode utilizate în Asistenţa socială, Timişoara, 19972. Bocancea, C., Neamţu, G., Asistenţa socială. Elemente de teorie şi strategii de

mediere, Ed. A92, Iaşi, 1996.3. Bocancea, C., Neamţu, G., Elemente de Asistenţă socială, Ed, Polirom, Iaşi,

1999.4. Bilodeau, Guy. Traité de travail social, Rennes (France) , Éditions de l'École

nationale de la santé publique, c2005, 295, [1] p. (Politiques et interventions sociales).

5. Chelcea, O., Vlăsceanu, G., Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, E.D.P., Bucureşti, 1984

6. Compton, Beulah/Galaway Burt, Social Work Processes, The Dorsey Press, Homewood, Illinois, 1984.

7. Constantinescu, M., Metode şi tehnici ale sociologiei, E.D.P., Bucureşti, 1970.8. Coutshed, V., Social Work Practice. An introduction, Mac Millan, Basingstoke,

London, 1993.9. Coulshed, V., Practica Asistenţei sociale, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993.10. Curnock, K; Hardiker, P., Towards Practice Theory Skills and Method in

Social Assessments, Roulledge & Keagan Paul, London, 1979.11. Davies, M., Asistenţa Socială în societate, curs de Asistenţa Socială, Bucureşti,

1992, Prelegerile 1-512. Epstein, Laura, Raport asupra metodei centrata pe sarcină experimentata în

S.U.A., Institutul Naţional Britanic pentru Asistenţă socială, Lucrarea 13 (text adaptat de M. Roth).

13. Everitt, A., şi alţii., Apllied Research for Better Practice, Mac Millan, Basingstoke, London, 1992.

14. Hamilton, G., Theory and Practice of Social Case Work, Colombia Univ. Press, New York, 1959.

15. Keith-Lucas, Alan, The Giving and Taking of Help Chapel Hill, University of North, Carolina Press, 1972.

16. Lisievici, Petru, Teoria şi practica consilierii, Ed, Universităţii din Bucureşti, 1998.

17. Maniac, A., R., Duruş, I., Lucrătorul social, Ed. Călăuza, Deva, 1998.18. Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, Ed. All, 1996.19. Miftode, V., Teorie şi metodă în Asistenţa socială, Ed. Fundaţia Axis, Iaşi, 1995.20. Miftode V., Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară, Ed. PROEMA, Baia

Mare, 1998.21. Miftode V., Fundamente ale Asistenţei sociale, Ed. Eminescu, 1999.

100

22. Robertis De, C., Methodologie de l’intervention en travail, Bayard Editions, Colection Travail Social, 1995.

23. Rogers, Carl, Client Centred Therapy Theories of Couseling and Psychotherapy New York, Harper&Row, 1966.

24. Zamfir, C., Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.

Test de evaluare finală

1. Definiţi conceptul de criză..................................................................................................................................................................................................................................................................................

2. Care sunt fazele procesului de asistenţă socială a unui individ................................................................................................................................................................................................................................................................................

3. Enumeraţi tehnicile utilizate în cadrul metodei centrate pe sarcină………………………………………………………………………………………….………………………………………………………………………………………….

4. Care sunt fazele/etapele consilierii din perspective consilierului………………………………………………………………………………………….………………………………………………………………………………………….

5. Care sunt fazele intervenţiei în criză................................................................................................................................................................................................................................................................................

6. Definiţi practica centrată pe sarcină...................................................................................................................................................................................................................................................................................

7. Care sunt fazele studiului de caz în desfăşurarea lui:..................................................................................................................................................................................................................................................................................

8. Enumeraţi paşii realizării unui raport privind studiul de caz...................................................................................................................................................................................................................................................................................

9. Care sunt etapele modelului de intervenţie de scurtă durată?..................................................................................................................................................................................................................................................................................

10. Care sunt scopurle intervenţei în criză..................................................................................................................................................................................................................................................................................

101