Upload
lamthuy
View
234
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
TEMA 1
Aspecte introductive privind CEDO
Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie esenţa
unei societăţi democratice. Asfel, nu poate exista democraţie fără a asigura
recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.
Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului
au apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna
Charta Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.
Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Nici un om liber nu va fi
arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau
exilat sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu
vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în
conformitate cu legea ţării”.1
Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente
privind drepturile omului : Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că
„orice criminal indiferent de condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la
pedeapsa stipulată în mod expres în legea Regatului”2; Habeas Corpus Act din 26 mai
1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689 în care se declară că „a pretinde ca
Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau executarea lor fără consimţământul
parlamentului este ilegal”.
În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de
Revoluţia Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „oamenii se nasc şi
rămân liberi si egali în drepturi”.3
Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că
„oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O
idee deosebit de valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că toate
guvernările au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi; „Oricând o
1 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.23;
2 Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 51; 3 Duculescu Victor, op. cit., p.23;
forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba,
sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.4
Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
este marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al
Ţării Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al
importanţei cu chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române
în evoluţia generală a societăţii europene.5
Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat,
că vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă
pentru o atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa
regimul străinilor, modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale,
organizarea judiciară, aspecte de drept civil şi penal.
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la
problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui
Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către
Alexandru Ipsilanti.6 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui
Scarlat Calimach din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.
Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu
în 1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care
A.D, Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării
liberale”.7 Chiar dacă memoriul Cărvunarilor a fost in cele din urma înlăturat datorită
opoziţiei marii boierimi, el conţine o serie de idei valoroase care au marcat
dezvoltarea constituţională ulterioară. Documentul înscrie statutul de independenţă al
Moldovei, care trebuia sa devina acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului
obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai
mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul prevedea garantarea
dreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică, erau inserate
norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea
tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele,
4 Idem, op.cit., p.24
5 Duculescu Victor, op. cit., p.27;
6 Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p
247-254 7 Duculescu Victor, op.cit.p.29;
denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare
constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române.8
Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul
cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care
cuprinde importante dezvoltări constituţionale.9 Amintesc , de pildă, consacrarea ideii
de bicameralism, prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care,
alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă
domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae
Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor
Unite, este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzollern , care acceptă. O comisie
elaborează un proiect de constituţie ce este supus Domnului şi Adunării elective.
Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile
omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul
respectiv cea mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei
democratice printre care: principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor,
responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.10
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29
martie 1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât
Constituţia din 1866 şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării
societăţii într-un stat de drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la
caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea
teritoriului, departajarea puterilor statului, consfinţirea detaliată a drepturilor
românilor.11
Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost
proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol
al II-lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului
politic, de climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în
mâinile monarhului. Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui,
8 Idem, op.cit. p.30;
9 Duculescu Victor, op.cit., p.33;
10 Idem, op.cit., p. 34;
11 Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1988;
care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara
anului 1940 ca urmare a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al
II-lea.12
În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29
martie 1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea
acestora, a fost instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului
suferind importante amputări şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu
privire la organizarea statului, bazată pe dominaţia unui singur partid şi interzicerea
celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini politice care ar fi contravenit
ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice care asigurau judecata
echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se după criterii
politice.
Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură
puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a
fost eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice
conducătoare în stat şi anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de
proprietate al cetăţenilor au fost aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii
erau aduse libertăţii de opinie, de gândire şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii
presei, dreptului la educaţie ca şi drepturilor politice propriu-zise. În ceea ce priveşte
libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau, subordonate concepţiei
marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de linia oficială
constituind fapte penale. De asemenea restricţii foarte mari au fost aduse dreptului
cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase formalităţi
şi verificări.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic
sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei
române Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a
consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional
al ţării şi nici forma de guvernământ a statului.
În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit
parte la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru
adaptarea legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat
12
Duculescu Victor,op.cit.p.36;
proiectul de lege pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la
10 decembrie 1984, Parlamentul României votând legea pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, spre a se
asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi noul instrument internaţional la
care România a devenit parte. De asemenea, se poate menţiona protocolul privind
abolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte în ianuarie 1991,
precum şi alte documente faţă de care vechiul regim avea rezerve nejustificate şi a
căror neacceptare de către România crea în rândul comunităţii internaţionale dubii în
legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu privire la
drepturile omului adoptate de comunitatea internaţională.13
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) își are originile în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului din 1950, semnată la Roma, pe 4 noiembrie și intrată
în vigoare în septembrie 1953. Convenția a reprezentat primul efort colectiv în
directia impunerii și respectării drepturilor afirmate de Convenția Universală. În
prima fază Curtea lucra în tandem cu Comisia Europeană, dar, pe măsura dezvoltării
activității din perioada anilor 1980-1990, activitatea Curții nu a mai fost atât de
dependentă de Comisie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), adesea numită informal
"Curtea de la Strasbourg", a fost creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în
materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei.
Misiunea Curții este să vegheze la respectarea prevederilor Convenției Europene a
Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.
Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului se întemeiază pe principiul subsidiarității.
Este, în primul rând, de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea
acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să intervină decât
atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este
activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi
sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți
la convenție.
13
Duculescu Victor, op.cit., p.53;
TEMA 2
COMPONENȚA CEDO
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care
a fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi
Suedia. În prezent Consiliul Europei are 45 de membri.
Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este de a realiza o mai
mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi
principiilor, care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic
şi social.
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea
unor sancţiuni cum ar fi: suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii
de membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desfăşurat o activitate bogată,
în special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate
peste 150 de convenţii şi tratate europene printre care şi Convenţia europeană a
drepturilor omului din 1950. România a aderat la Convenţia europeană a drepturilor
omului prin Legea nr. 30 din 1994.14
Protocolul nr. 11 la Convenţie aduce o modificare esenţială în sistemul
european instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului care constă în instituirea
unei jurisdicţii unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului.
În sistemul anterior Protocolului nr. 11 existau două organisme cu funcţii
jurisdicţionale, Comisia şi Curtea, iar jurisdicţia lor era facultativă. Sistemul anterior
intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie ( 1 noiembrie 1998), prevedea un
anumit rol jurisdicţional şi pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Spre
deosebire de sistemul în funcţie până la 1 noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri al
14
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II – Procedura în
faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3;
Consiliului Europei, nu mai are în prezent, atribuţii jurisdicţionale în domeniu.
Aceasta nu înseamnă că el nu mai are niciun rol în ceea ce constituie esenţa activităţii
Consiliului Europei. În temeiul art. 46 paragraful 2 din Convenţie, hotărârile
definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează
executarea lor, iar modificările aduse acestui text, prin Protocolul nr. 14 la Convenţie,
urmăresc întărirea rolului său privitor la executarea acestor hotărâri.
Judecătorii
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi
contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au
semnat și ratificat Convenţia.
În ceea ce priveşte durata mandatul judecătorilor, în sistemul iniţial al
Convenţiei în vigoare până în anul 1998, aceasta era stabilită la 9 ani, cu posibilitatea
reînnoirii sale. Vechea reglementare în materie nu conţinea nicio dispoziţie privitoare
la limita de vârstă până la care avea a fi exercitat acest mandat.15
Instituind Curtea unică, Protocolul nr.11 a stabilit o altă durată a mandatului
de judecător la Curte, reducându-l la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui. Autorii
Protocolului nr. 11, au voit , însă, să asigure reînnoirea judecătorilor şi din 3 în 3
ani.16
După ce în prima sa parte, art. 23 paragraful 1 prevede că durata mandatului
judecătorilor este de 6 ani,în a doua sa parte, acelaşi text dispune că mandatele unei
jumătăţi dintre judecătorii desemnaţi la prima alegere se vor încheia la sfârşitul a 3 ani
de la data alegerii, aceşti judecători urmând a fi desemnaţi prin tragere la sorţi,
efectuată de Secretarul general al Consiliului Europei.
O noutate a actualei reglementări a duratei mandatului judecătorilor Curţii,
introdusă prin Protocolul nr. 11, este aceea că, în actuala sa redactare, mandatul
judecătorilor se încheie la împlinirea vârstei de 70 de ani.
Durata mandatului unui judecător ales se calculează începând cu data alegerii
sale. Totuşi, atunci când un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau este
ales să înlocuiască un judecător al cărui mandat a expirat sau urmează să expire,
durata mandatului său se calculează începând cu data acestei expirări. Judecătorul ales
în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul
15
C. Bîrsan, op. cit, p. 42; 16
Este raţiunea pentru care, în literatura de specialitate se vorbeşte uneori despre înnoirea trienală a
Curţii;
predecesorului său. Pe perioada mandatului lor judecătorii nu pot exercita nicio
activitate politică sau administrativă ori vreo activitate profesională incompatibilă cu
obligaţia lor de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o
activitate integrală. Fiecare judecător declară Preşedintelui Curţii orice activitate
suplimentară. În caz de dezacord între Preşedinte şi judecătorul respectiv, orice
problemă ridicată este soluţionată de Adunarea plenară a Curţii.
Demisia unui judecător este adresată Preşedintelui Curţii, care o transmite
Secretarului General al Consiliului Europei. Un judecător nu poate fi revocat din
funcţia sa decât dacă ceilalţi judecători, întruniţi în sesiune plenară, decid cu o
majoritate de două treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că el a încetat să
mai corespundă condiţiilor cerute.17
El trebuie să fie în prealabil audiat de Adunarea
plenară a Curţii. Orice judecător poate iniţia procedura de revocare din funcţie.
Adunarea plenară a Curţii îşi alege Preşedintele, cei doi Vicepreşedinţi şi
Preşedinţii Secţiunilor pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să
nu depăşească durata mandatului lor ca judecători. Fiecare Secţiune îşi alege de
asemenea un Vicepreşedinte pentru o perioadă de trei ani, care înlocuieşte
Preşedintele Secţiunii în caz de imposibilitate de exercitare a funcţiei. Un judecător
ales nu poate fi reales decât o singură dată pentru o funcţie de acelaşi nivel.
Preşedinţii şi Vicepreşedinţii continuă să-şi exercite atribuţiile până la alegerea
succesorilor lor.
Preşedintele Curţii conduce lucrările şi administrarea Curţii.18
El reprezintă
Curtea şi, în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei.
Preşedintele prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale
colegiului de cinci judecători. Preşedintele nu participă la examinarea cauzelor aflate
pe rolul Camerelor, decât dacă este judecătorul ales în numele Părţii contractante în
cauză.
Vicepreşedinţii Curţii îl asistă pe Preşedintele Curţii. Ei îl înlocuiesc în caz de
indisponibilitate sau de vacanţă a funcţiei, sau la cererea acestuia. Ei îndeplinesc, de
asemenea, funcţia de Preşedinţi ai Secţiunilor. În caz de indisponibilitate simultană a
Preşedintelui şi a Vicepreşedinţilor Curţii, sau în caz de vacanţă simultană a acestor
funcţii, preşedinţia este asumată de unul din Preşedinţii Secţiunilor sau, dacă niciunul
din ei nu este disponibil, de către un alt judecător ales.
17
Art. 2 Regulamentul CEDO; 18
Art.9 alin. 1 din Regulamentul CEDO;
Preşedinţii Secţiunilor prezidează şedinţele Secţiunii şi ale Camerelor din care
fac parte şi conduc lucrările Secţiunilor. Vicepreşedinţii Secţiunilor îi înlocuiesc în caz
de indisponibilitate sau de vacanţă a preşedinţiei Secţiunii, sau la cererea Preşedintelui
Secţiunii. În lipsa Vicepreşedinţilor, ei sunt înlocuiţi de membrii Secţiunii şi ai
Camerelor. Membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care participă o
Parte contractantă ai cărei cetăţeni sunt sau pentru care au fost aleşi.
Grefa
Adunarea plenară a Curţii alege Grefierul. Candidaţii trebuie să se bucure de cea
mai înaltă consideraţie morală şi să aibă cunoştinţele juridice, administrative şi
lingvistice, precum şi experienţa necesare exercitării atribuţiilor.19
Grefierul este ales pentru o perioadă de cinci ani şi poate fi reales. Grefierul nu
poate fi revocat din funcţie decât dacă judecătorii, reuniţi în sesiune plenară, decid, cu o
majoritate de două treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că cel în cauză a
încetat să corespundă condiţiilor cerute. Acesta trebuie să fie audiat, în prealabil, de
Adunarea plenară a Curţii. Orice judecător poate declanşa procedura de revocare.
Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale şi răspunde de organizarea
şi de activităţile grefei, sub autoritatea Preşedintelui Curţii.
El păstrează arhivele Curţii şi serveşte ca intermediar pentru comunicările şi
notificările adresate acesteia, sau făcute de ea, în legătură cu cauzele care-i sunt sau
care urmează să-i fie depuse.Grefierul, sub rezerva obligaţiei de discreţie impusă de
funcţia sa, răspunde la cererile de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special la
cele care provin din partea presei. Funcţionarea grefei este reglementată de
instrucţiunile generale întocmite de Grefier şi aprobate de Preşedintele Curţii.
Funcţionarea Curţii
Sediul Curţii este sediul Consiliului Europei din Strasbourg. Curtea poate
totuşi, dacă consideră că este util, să-şi exercite funcţiile în alte locuri pe teritoriul
statelor membre ale Consiliului Europei. Curtea poate decide, la orice stadiu al
examinării unei cereri, că este necesar ca ea însăşi sau ca unul sau mai mulţi dintre
membrii săi să procedeze la o anchetă sau să îndeplinească orice altă misiune în alte
locuri.
19
Art. 15 alin 1 din Regulamentul CEDO;
Prin convocarea Preşedintelui său, Curtea se reuneşte în sesiune plenară ori de câte
ori o impune exercitarea funcţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei sau Regulamentului
Curţii. Preşedintele procedează la o astfel de convocare dacă cel puţin o treime din
membri o solicită, şi, în orice caz, o dată pe an pentru examinarea problemelor
administrative. Cvorumul Adunării plenare a Curţii este de două treimi din numărul
judecătorilor aleşi. Dacă cvorumul nu este întrunit, Preşedintele amână şedinţa.
Curtea deliberează în şedinţă închisă. Deliberările sale sunt secrete. Numai
judecătorii iau parte la deliberări. Sunt prezenţi la deliberare Grefierul sau persoana
desemnată să-l înlocuiască, precum şi alţi agenţi ai grefei şi interpreţi a căror asistenţă
este necesară. Nicio altă persoană nu poate fi admisă la deliberare decât în temeiul unei
decizii speciale a Curţii. Înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii,
Preşedintele poate invita judecătorii să-şi exprime opinia.20
Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz
de egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine din nou egalitate, votul
Preşedintelui este preponderent.
Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea
judecătorilor care fac parte din Marea Cameră sau din Cameră. Nu sunt admise abţineri
în privinţa votului final privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor.
Formaţiunile de judecată
Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei
judecători supleanţi. Fac parte din Marea Cameră Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii,
precum şi Preşedinţii Secţiunilor. Atunci când un Vicepreşedinte al Curţii sau un
Preşedinte al Secţiunii nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de
către Vicepreşedintele acelei Secţiuni. Judecătorul ales în numele Părţii contractante în
cauză este membru de drept al Marii Camere.
În cauzele atribuite ei în temeiul art. 43 al Convenţiei, Marea Cameră nu va
include nici un judecător care a făcut parte din Camera care a pronunţat hotărârea
asupra cauzei respective, cu excepţia Preşedintelui acestei Camere şi a judecătorului
ales în numele Părţii contractante în cauză, precum şi niciun judecător care a făcut
parte din Camera sau Camerele care s-au pronunţat asupra admisibilităţii cererii.
Colegiul de cinci judecători ai Marii Camere competent să examineze o cerere
formulată în temeiul art. 43 al Convenţiei este alcătuit din:
20
Art.22 din Regulamentul CEDO;
- Preşedintele Curţii. Dacă Preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de
Vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere;
- Preşedinţii a două Secţiuni desemnate prin rotaţie. Dacă Preşedintele unei
Secţiuni astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de Vicepreşedintele
acestei Secţiuni;
- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul
Secţiunilor restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase
luni;
- cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi
din cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase
luni.
Atunci când examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie să
cuprindă nici un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a
fondului cauzei respective. Un judecător ales în numele unei Părţi contractante
interesate în cauza pentru care s-a cerut trimiterea sau cetăţean al unei astfel de Părţi
nu poate face parte din colegiu atunci când acesta examinează cererea respectivă.
Camerele prevăzute de art. 26 (b) al Convenţiei (denumite „Secţiuni" în
Regulamentul Curţii) sunt constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea
Preşedintelui, pentru o perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor
prezidenţiale. Se constituie cel puţin 4 Secţiuni.21
Fiecare judecător este membru al unei Secţiuni. Componenţa Secţiunilor trebuie să
fie echitabilă, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al
reprezentării sexelor şi ţinând cont de diversitatea sistemelor juridice existente în
Părţile contractante. Atunci când un judecător încetează să mai facă parte din Curte
înainte de sfârşitul perioadei pentru care Secţiunea a fost constituită, succesorul său îl
înlocuieşte ca membru al acelei Secţiuni. În mod excepţional, Preşedintele Curţii poate
opera modificări în alcătuirea Secţiunilor, dacă circumstanţele o impun. La propunerea
Preşedintelui, Adunarea plenară a Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.
Camerele de şapte judecători, prevăzute de art. 27 al Convenţiei pentru
examinarea cauzelor cu care a fost sesizată Curtea, sunt constituite în baza Secţiunilor,
după cum urmează: Camera este compusă, pentru fiecare cauză, din Preşedintele
Secţiunii şi din judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză. Dacă acesta nu
21
Art. 25 alin. 1 Regulamentul CEDO;
este membru al Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile
art. 51 sau 52 ale Regulamentului Curţii, el face parte de drept din Cameră, potrivit
art. 27 al Convenţiei
În temeiul art. 27 alin. 1 al Convenţiei se constituie comitete de trei judecători care
aparţin aceleiaşi secţuni. După consultarea Preşedinţilor Secţiunilor, Preşedintele Curţii
stabileşte numărului comitetelor ce urmează a fi create. Comitetele sunt constituite
pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii decât
Preşedintele ei. Membrii Secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi
să înlocuiască membrii indisponibili.
Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este convocat
înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp, Preşedintele Camerei. Niciun
judecător nu poate participa la examinarea unei cauze:22
(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie
conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie
apropiată personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare
dintre părţi;
(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei
părţi sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel
internaţional, ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în
orice altă calitate;
(c) dacă desfăşoară, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales care
continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 alin. 3 al Regulamentului,
o activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională incompatibilă cu
independenţa sau cu imparţialitatea sa;
(d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni
publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să afecteze
imparţialitatea sa;
(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim,
independenţa sau imparţialitatea sa.
Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl
informează pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la
examinarea acelei cauze. Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită
22
Art. 28 alin.2 din Regulamentul CEDO;
asupra existenţei sau inexistenţei uneia dintre cauzele de recuzare, Camera decide. Ea
ascultă pe judecătorul în cauză, apoi deliberează şi votează în absenţa lui.
TEMA 3
Procedura în faţa CEDO
Instituirea procedurilor
Orice cerere formulată în temeiul art. 33 sau 34 al Convenţiei trebuie să fie
prezentată în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său. Când cererea este
prezentată de o organizaţie neguvernamentală sau de un grup de particulari, ea este
semnată de persoanele abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul respectiv. Camera
sau comitetul învestită (învestit) cu soluţionarea cauzei respective decide asupra
oricărei probleme privitoare la împrejurarea de a şti dacă persoanele care au semnat
cererea aveau această calitate. Când un reclamant este reprezentat conform dispoziţiilor
art. 36 al Regulamentului, reprezentantul sau reprezentanţii săi trebuie să prezinte o
procură sau o împuternicire scrisă.23
Partea sau Părţile contractante care doresc să introducă o cerere în faţa Curţii în
temeiul art. 33 al Convenţiei depun la grefă textul acesteia indicând24
:
(a) numele Părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;
(b) o expunere a faptelor;
(c) o expunere a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a argumentelor
pertinente;
(d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor interne de
atac şi respectarea termenului de 6 luni) enunţate de art. 35 § 1 al Convenţiei;
(e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia echitabilă,
formulate în temeiul art. 41 al Convenţiei pentru partea sau părţile lezate;
(f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi;
la care urmează a se anexa:
(g) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe decizii, judiciare sau de
altă natură, privitoare la obiectul cererii.
Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Camera constituită
pentru examinarea cererii numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori dintre
23
Art 45 Regulamentul CEDO; 24
Art 46 Regulament CEDO;
membrii ei pe care îl (îi) însărcinează să-i prezinte un raport cu privire la admisibilitatea
cererii, după primirea observaţiilor Părţilor contractante în cauză. Judecătorul sau
judecătorii raportori prezintă Camerei rapoartele, proiectele de texte şi alte documente
susceptibile să ajute Camera sau pe Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le
revin. Când o cerere este introdusă în temeiul art. 34 al Convenţiei şi cererea pare să
justifice examinarea ei de o Cameră, Preşedintele Secţiunii căreia cauza i-a fost
atribuită desemnează un judecător care va examina cererea în calitate de judecător
raportor. În cursul examinării pe care o face, judecătorul raportor25
:
(a) poate să ceară părţilor să-i prezinte, într-un anumit termen, toate informaţiile
privitoare la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care ele le consideră
pertinente;
(b) decide dacă cererea trebuie să fie examinată de un comitet sau de o Cameră, ştiut
fiind faptul că Preşedintele Secţiunii poate ordona ca cererea să fie supusă spre
examinare unei Camere;
(c) prezintă rapoarte, proiecte de texte sau alte documente ce pot ajuta Camera sau
pe Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin.
Procedura examinării admisibilităţii
Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Preşedintele Curţii
o aduce imediat la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi o atribuie unei Secţiuni.
Judecătorii aleşi pentru Părţile contractante reclamante şi pârâte fac parte de drept din
Camera constituită pentru examinarea cauzei. Articolul 30 al Regulamentului CEDO se
aplică şi cererii care a fost introdusă de mai multe Părţi contractante sau dacă cererile
având acelaşi obiect, introduse de mai multe Părţi contractante, sunt examinate
simultan. Odată cererea atribuită unei Secţiuni, Preşedintele acesteia constituie Camera
care o va examina, şi invită Partea contractantă pârâtă să prezinte în scris observaţiile
sale privitoare la admisibilitatea cererii. Înainte de adoptarea deciziei privitoare la
admisibilitatea cererii, Camera sau Preşedintele ei pot decide să invite părţile să-i
prezinte în scris observaţii complementare.
Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe
rolul Curţii. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:
25
Art 49 alin 2 din Regulamentul CEDO;
(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document
sau orice alt element considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;
(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte
observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să
răspundă la ele;
(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.
Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la
cererea uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta
necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei. În această situaţie,
părţile sunt invitate să se pronunţe cu privire la problemele de fond ridicate de cerere,
afară dacă, în mod excepţional, Camera decide altfel.
Odată ce Camera decide să reţină spre examinare o cerere introdusă în temeiul art.
33 al Convenţiei, Preşedintele ei, după consultarea Părţilor contractante interesate,
stabileşte termenul pentru depunerea observaţiilor scrise privitoare la fondul cauzei şi
pentru depunerea unor eventuale probe suplimentare. Preşedintele poate, totuşi, cu
acordul Părţilor contractante interesate, să decidă că procedura scrisă nu este necesară.
Dacă una dintre Părţile contractante interesate solicită sau Camera decide astfel din
oficiu, este organizată o audiere privitoare la fondul cauzei. Preşedintele Camerei
stabileşte procedura orală.
Dacă o cerere este declarată admisibilă, Grefierul, acţionând potrivit
instrucţiunilor Camerei sau ale Preşedintelui ei, ia legătura cu părţile în vederea
ajungerii la o reglementare amiabilă a litigiului. În conformitate cu art. 38 alin. 2 al
Convenţiei, negocierile purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a
litigiului sunt confidenţiale şi nu trebuie să influenţeze observaţiile făcute de părţi în
cadrul procedurii contencioase. Nicio comunicare scrisă sau orală, precum şi nicio
ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată
sau invocată în procedura contencioasă.
În cazul în care Camera este înştiinţată de Grefier că părţile acceptă
reglementarea amiabilă a litigiului şi după ce va verifica dacă această reglementare se
bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum acestea sunt recunoscute de
Convenţie şi de Protocoalele la aceasta, ea radiază cererea de pe rol, conform
dispoziţiilor art. 43 alin. 3 al Regulamentului.
Hotărârile Curţii
Potrivit Convenţiei o hotărâre cuprinde26
:
(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi
numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;
(b) data adoptării sale şi data pronunţării;
(c) indicarea părţilor;
(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;
(e) expunerea procedurii;
(f) faptele cauzei;
(g) un rezumat al concluziilor părţilor;
(h) motivele de drept;
(i) dispozitivul;
(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;
(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.
Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la
hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, fie o simplă declaraţie de dezacord. În
cazul în care Camera acordă o satisfacţie echitabilă în temeiul art. 41 al Convenţiei, ea
poate decide că dacă plata nu se face în termenul indicat, atunci vor fi acordate dobânzi
la aceste sume. În cazul în care Curtea este înştiinţată despre intervenirea unui acord
între partea lezată şi Partea contractantă responsabilă, ea verifică dacă acesta este
echitabil şi, dacă-l consideră astfel, radiază cauza de pe rol.
Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată
citirii la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el.
Hotărârea este transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie
certificată părţilor, Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor terţilor
intervenienţi şi oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi
sigilat, este depus în arhivele Curţii. Potrivit art. 44 alin. 3 al Convenţiei, hotărârile
definitive ale Curţii sunt publicate, în formă adecvată, sub autoritatea Grefierului.
Grefierul este de asemenea responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine
hotărâri şi decizii alese, precum şi toate documentele pe care Preşedintele Curţii le
consideră utile pentru publicare. Oricare din părţi poate cere interpretarea unei hotărâri
în termen de un an de la pronunţarea ei. Cererea este depusă la grefă. Ea indică în mod
26
Art 74 alin.1 din Regulamentul CEDO;
precis punctul sau punctele din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este
cerută.
În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă
decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era
cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din
urmă poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze
Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri.27
Cererea trebuie să menţioneze
hotărârea a cărei revizuire se cere şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui
document pe care se întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la grefă.
Asistenta judiciară
Preşedintele Camerei poate, fie la cererea unui reclamant care a introdus o cerere în
temeiul art. 34 al Convenţiei, fie din oficiu, să acorde asistenţa judiciară acestuia pentru
susţinerea cauzei sale, din momentul în care, Partea contractantă pârâtă a prezentat în
scris observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii sau când termenul ce i-a fost
acordat în acest scop a expirat.
Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decât dacă Preşedintele Camerei constată28
:
(a) că acordarea ei este necesară pentru o bună examinare a cauzei în faţa Camerei;
(b) că reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente spre a face faţă,
integral sau parţial, cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale.
Odată acordată asistenţa judiciară, Grefierul stabileşte:
(a) cuantumul onorariilor ce trebuie achitate, conform baremelor în vigoare;
(b) suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli.
Tema 4
Jurisprudenta CEDO- studiu de caz
Importanța Jurisprudenței
Accesul la principalele hotărâri ale Curtii, documentarea, cercetarea
jurisprudentei bogate a Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă o necesitate
27
Art. 80 alin . 1 din Regulamentul CEDO; 28
Art. 92 din Regulamentul CEDO
cu atât mai mult cu cât drepturile și libertatile conferite prin legea fundamentală a țării
trebuie interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele și tratatele la care România este parte și care au prioritate conform art. 20 din
Constituție, în caz de neconcordanță cu legislația internă.
Astfel, Convenția Europenă a Drepturilor Omului, ratificată de țara noastră, a
dobândit aplicabilitate în dreptul intern, motiv pentru care interpretarea dată de Curte
prevederilor acesteia este esențială.
,,Curtea este într-adevar interpreta supremă a Convenției”.
Avându-se în vedere importanța jurisprudenței Curții și a influenței pe care o
exercită în dreptul intern al fiecarei țări s-a apreciat că ,,hotărârile sale duc, deseori, la
schimbări ale legislației, ale jurisprudenței sau ale practicii, mai ales în domeniul
procedurii judiciare și a libertăților publice”.
Funcția majoră a Curții, așa cum se subliniază în doctrina, este aceea de
a ,,completa”, de a ,,remedia lacunele si slabiciunile dreptului intern”, fără a se
substitui însă acestuia. Dreptul intern rămâne principalul instrument de protecție a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
,,Cel mai bun mijloc de a sensibiliza judecătorul național să aplice principiul
subsidiarității care-i dă misiunea de a decide el însuși în raport cu violările Convenției
este să cunoască hotărârile Curții și să le utilizeze în propria jurisprudență”.
De reliefat valoarea juridică și morală a hotărârilor Curții, eficacitatea practică a
acestora, atribute esențiale care subliniază pregnant necesitatea aprofundării
jurisprudețtei bogate a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Hotărârile Curtii sunt definitive, neputând face obiectul unui recurs la o altă
autoritate. Sunt obligatorii, dar nu executorii, în sensul ca nu anulează și nu modifică
nici un act al statului în culpă.
Controlul executării hotărârii este asigurat însă de Comitetul Miniștrilor ai
Consiliului Europei, care poate adopta, în cazul refuzului statului de a aplica hotărârea,
o recomandare.
Sancțiunea nerespectării acesteia poate atrage retragerea sau exculderea statului
respectiv din Consiliul Europei.
Curtea hotărăște în ceea ce privește respectarea sau nerespectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului consacrate prin Conveția Europeană a Drepturilor
Omului din 1950, așa cum a fost amendată prin protocoalele (11) adiționale. Astfel
sancționeaza nerespectarea următoarelor drepturi și libertăți:
- libertatea fizică:
- dreptul la viață;
- interdicția torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante;
- interzicerea muncii forțate sau obligatorii;
- dreptul la libertate și la siguranță;
- libertatea de a pleca și a veni s.a.
- drepturile de procedură:
- dreptul la un proces echitabil;
- dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale;
- dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori s.a.
- drepturile vieții personale:
- dreptul de a se căsători;
- dreptul la respect pentru viața de familie;
- dreptul la respect pentru viața privată;
- dreptul la respect pentru domiciliu;
- dreptul la respect pentru corespondență s.a.
- libertățile spirituale:
- libertatea religiei;
- libertatea de exprimare;
- dreptul la instruire s.a.
- libertatile acțiunii sociale și politice:
- libertatea de intrunire;
- libertatea de asociere;
- dreptul la alegeri libere s.a.
- dreptul la respect pentru bunuri
Studii de caz
Oerlemans contra Olandei –plangerea nr. 12565/1986
O parte din terenurile agricole ale reclamantului, făcând parte dintr-o zonă clasată
de autorități drept ,,domeniu natural protejat”, acesta nu a mai putut să îndeplinească
anumite activități decât pe baza de autorizație (utilizarea agricolă fiind lăsată să se
desfășoare normal).
Fiind stanjenit în exercitarea drepturilor sale de proprietate, acesta s-a adresat
Coroanei care i-a respins cererea, după ce avocatul sau a fost ascultat în cadrul
contenciosului administrativ al Consiliului de Stat, care a intervenit în cauză ca organ
consultativ.
Comisia sesizată a considerat că deși măsura clasării respective a terenurilor are
un caracter general, nu mai puțin acest lucru prezintă importanță pentru exercitarea
drepturilor civile ale reclamantului. Or, se constată ca Consiliul de Stat nu a dat decât
un aviz consultativ, iar Coroana nu este un organ jurisdicțional. Deci, reclamantul n-a
beneficiat de o procedură corespunzatoare exigentelor stabilite prin art 6 paragraf 1
din Convenție.
CONCLUZII
1. În conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei
umane libere nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care să permită
fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale, ca și de
drepturile civile și politice.
S-a statuat juridic, la nivelul normelor internationale, obligatia morala a
statelor de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților
omului.
2. ,,Reprezentând un principiu de drept internațional cu valoare de ,,jus cogens”
principiul respectării universale a drepturilor omului, obligă toate statele în aceeași
măsură. El implică îndeplinirea unor îndatoriri ferme a fiecărui stat atât față de proprii
cetateni cât și față de comunitatea internațională a statelor, privită în întregul sau.
Nerespetarea obligațiilor juridice asumate poate atrage deci sancțiuni din partea
comunității internaționale”.
3. Astfel, în cazul Consiliului Europei, cea mai mare organizație
interguvernamentală și interparlamentară europeană, sancțiunea ultimă este aceea a
excluderii din rândurile sale a statului membru care și-a încălcat obligațiile.
În preambulul statutului, acceptat de toate statele membre, se afirmă de altfel
convingerea statelor membre în edificarea păcii ,,bazată pe justiție și cooperare
internațională”
Prin urmare, ,,orice stat european poate deveni membru al Consiliului
Europei cu condiția ca el să accepte principiul supremației legii. De asemenea el
trebuie să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa
se poate bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale. Consiliul Europei
urmareste în mod deosebit: apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste;
favorizarea conștientizării și valorizării identității culturale europene luptând
împotriva oricărei forme de intoleranța; căutarea de soluții pentru problemele
societății; sprijinirea țărilor din estul și centrul Europei în vederea punerii în practica
și consolidării reformelor politice, legislative și constituționale cu ajutorul unor
importante programe de cooperare”.
4. Într-o sesiune plenară a Curții, cu tema ,,Review of the rules of Court.
Invitation to submit comments” s-a dispus instituirea unui comitet permanent de
reglementare, compus din vicepreședintele Curții (Dna Elisabeth Palm) care-și va
asuma rolul de președinte și 4 vicepresedinți. Comitetul va reexamina Regulamentul
în lumina celor 18 prime luni de funcționare a acesteia. Scopul este acela de a
determina necesitatea aducerii de amendamente sau ajustări ale Regulamentului de
funcționare a Curții, astfel încât aceasta să fie îmbunatățit.
Persoanele sau organizațiile interesate să formuleze observații vor putea să facă
acest lucru trimițând comentarii scrise grefierului adjunct al Curții, la adresa indicată
de emițătorii mesajului.
Prin urmare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului este un organism viu,
flexibil, dispus să se adapteze cerințelor, receptor sensibil al informatiilor provenite de
la forurile interesate.
5. Noul sistem instituit în urma revizuirii mecanismului de control și instituirea
pe cale de consecință a Curții Europene a Drepturilor Omului permite, așa cum de
altfel s-a și anticipat:
- ,,o mai buna accesibilitate a mecanismului pentru individ;
- o accelerare a procedurii;
- o mai mare eficacitate”.
Tema 5
Jurisprudență -Studiu de caz
CEDO, cauza Faimblat împotriva Romaniei – dreptul de proprietate
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141 din 6 martie 2009 - hotărâre din
data de 13 ianuarie 2009 .
In Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
s-a pronunțat printr-o hotărâre din data de 13 ianuarie 2009, publicata în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 141 din 6 martie 2009. La originea cauzei se afla o cerere din
anul 2002 îndreptată împotriva României, prin care doi cetățeni români, domnul
Solomon Faimblat și doamna Salomeia Faimblat, frate și soră, au sesizat CEDO.
In anul 1941, un imobil apartinand tatălui reclamanților, situat în Tulcea a fost
confiscat de catre stat si ulterior nationalizat, în temeiul Decretului de nationalizare nr.
92/1950. La data de 27 aprilie 2001, reclamanții au adresat o notificare primăriei,
conform prevederilor Legii nr. 10/2001, în vederea obținerii retrocedării imobilului
naționalizat.
In luna septembrie 2001, în paralel cu procedura administrativă, reclamanții au
sesizat Judecătoria Tulcea cu o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Local,
solicitând constatarea nelegalității naționalizării din anul 1950. Prin sentința din data
de 13 septembrie 2001, instanța le-a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivând că
aceștia ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin adresa din data de 12 martie 2003, primăria le-a solicitat reclamanților să își
completeze dosarul cu documentele care să indice amplasamentul imobilului, lucru pe
care aceștia l-au realizat.
In luna mai 2006, primarul orașului Tulcea a constatat că imobilul nu putea fi
restituit, întrucât casa fusese demolată, iar terenul era ocupat la acel moment de
construcții și amenajări publice și a arătat că reclamantii aveau, prin urmare, dreptul la
“măsuri reparatorii prin echivalent”, conform Legii nr. 10/2001 modificată.
Interpretări ale practicii judiciare interne
Până la o dată recentă, practica judiciară internă a cunoscut cel puțin doua
interpretări diferite ale art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește
competența instanțelor interne de a statua asupra cererilor având ca obiect
retrocedarea bunurilor naționalizate, în cazul absenței unui răspuns din partea
autorităților administrative la notificarea efectuată în baza aceleeași legi.
Așa cum am menționat și într-un articol anterior, Inalta Curte de Casație și
Justitie a pus capăt acestei practici divergente și a decis ca instanțele interne sunt
competente să statueze asupra fondului cererilor, chiar și în ipoteza absenței unui
răspuns din partea autorităților administrative.
Reclamanții consideră că procedura pusă la dispoziția lor prin Legea nr. 10/2001
nu este eficienăa, având în vedere, în special, faptul că organismul de plasare
colectiva în valori mobiliare “Proprietatea” (“Fondul Proprietatea”) nu funcționează
de o maniera susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. Curtea a observat încă
de la început că, deși dosarul administrativ a fost completat de reclamanți la data de 5
mai 2003, abia la data de 18 mai 2006, adica după trei ani, a fost adoptată o decizie
administrativă în speță. Aceasta decizie, deși rămasă definitivă, nu a fost încă
executată.
Decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului
Curtea a stabilit că Fondul “Proprietatea” nu funcționează într-un mod susceptibil
să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. Mai mult, nici
Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare
prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. Curtea conchide, prin
urmare, că, desi Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o
procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură
contencioasă, acest acces ramane teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să
conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor
pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Concret, Curtea observa că, în speță, există o diferență importantă între termenele
fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate.
Mai mult chiar, prin decizia administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanților
li s-a propus o despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care va fi calculată de
către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001. Or, Curtea a constatat deja
ca părților interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau
rezultatul acestei etape a procedurii.
Curtea observă, într-adevăr, că reclamanții nu aveau, la data evenimentelor,
niciun mijloc efectiv de a promova acțiuni în fața unei instanțe judecătoresti, cât timp
procedura administrativă se află în curs de desfășurare.
Încalcarea drepturilor de acces la instanță
Prin urmare, în cauza de față, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o
instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că instanțele
judecătorești le-au opus acestora existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001
le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în măsura în care nici după mai mult de
șapte ani de la inițierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la
acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanților, iar aceștia nu au nicio
garanție să o obțină deocamdată.
Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Conventie.
Concluzia de încălcare a art. 6 § 1 din Conventie, care este concluzia Curții în speta,
prezintă o problemă majoră, care rezultă din caracterul defectuos al legislației privind
retrocedarea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa de către autoritățile
administrative. Curtea privește cu satisfactie faptul ca s-a pus capăt divergențelor de
interpretare a Legii nr. 10/2001, însă nu poate ignora că nici măcar multiplele
modificări legislative efectuate până în prezent nu au dus la îmbunatățirea situației
generate de această lege.
Aceasta observă cu îngrijorare că pe rolul său se afla deja aproximativ 50 de
cauze similare cu cea în speță, ceea ce pare să indice o practică răspândită în rândul
autorităților administrative de a nu răspunde în termenele legale sau, cel puțin, într-un
termen rezonabil conform jurisprudenței Curții la cererile de restituire a imobilelor
naționalizate. De asemenea, aceasta apreciază că lacunele identificate în aceste cauze,
inclusiv în cea de față, pot sa mai dea naștere în viitor la numeroase cereri întemeiate.
Curtea vede în aceasta incapacitate a statului roman de a pune ordine în sistemul
său legislativ nu numai un factor agravant în ceea ce priveste responsabilitatea statului
față de Convenție pentru o situație trecută sau actuală, ci și o amenințare pentru
eficienta viitoare a mecanismului pus în practica prin Convenție. Pentru aceste motive,
înainte de a analiza cererea de reparație echitabila prezentata de către reclamanți în
temeiul art. 41 din Conventie și având în vedere circumstantele spetei, precum si
evolutia volumului său de lucru, Curtea își propune să analizeze consecințele ce pot
interveni pentru statul pârât ca urmare a aplicării art. 46 din Convenție. Aceasta
reaminteste că, în conformitate cu prevederile art. 46, înaltele părți contractante se
obliga sa se conformeze hotărârilor definitive pronunțate de Curte în litigii în care ele
sunt părți, Comitetul Ministrilor fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor
hotărâri. Rezultă, în special, că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât
are obligația juridică nu numai de a le plăti părților vătămate sumele alocate cu titlu
de reparație echitabila, ci și să aleagă, sub controlul Comitetului Ministrilor, măsuri
generale și/sau, dacă este cazul, individuale, care trebuie integrate în ordinea sa
juridica internă, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a înlătura,
pe cât posibil, consecintțele acesteia. Statul pârât rămane liber, sub controlul
Comitetului Ministrilor, să aleagă mijloacele prin care să își indeplineasca obligatia
juridică cu privire la art. 46 din Convenție, în masura în care aceste mijloace sunt
compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții.
Desi, în principiu, nu este de datoria sa să stabilească posibilele măsuri de
redresare adecvate pentru ca statul pârât să se achite de obligațiile sale cu privire la art.
46 din Convenție, ținând cont de situația cu caracter structural pe care o constată,
Curtea observă că se impun, fără nicio îndoială, măsuri generale la nivel național în
cadrul executării hotărârii.
TEMA 6
JURISPRUDENȚA CEDO -STUDIU DE CAZ
Cauza Rozalia Avram împotriva României
- încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție
În Monitorul Oficial nr. 252 din 15 aprilie 2015 a fost publicată Hotărârea din 16
septembrie 2014 în Cauza Rozalia Avram împotriva României a Secției a treia a
Curții Europene a Drepturilor Omului.
La originea cauzei se află Cererea nr. 19.037/07 îndreptată împotriva României
prin care o resortisantă a acestui stat, Rozalia Avram (reclamanta), a sesizat Curtea la
11 aprilie 2007, în temeiul art. 34 din Convențția pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale (Convenția). Reclamanta și-a întemeiat cererea pe art. 6 . 1
din Convenție, plângându-se de atingerea adusă principiului securității raporturilor
juridice.
Invocarea încălcării a art. 6 .1 din Convenție
Reclamanta denunță o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice,
pe motiv că, prin intermediul Deciziei definitive din 25 octombrie 2006, Curtea de
Apel Timișoara a anulat contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său și
astfel, în opinia sa, a repus în discuție autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive
pe care chiar ea o pronunțase la 17 decembrie 1999. Reclamanta invocă art. 6. 1 din
Convenție.
Admisibilitatea acțiunii
Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu are calitate de victimă, în sensul art.
34 din Convenție, în ceea ce privește o eventuală încălcare a art. 6 . 1 din Convenție.
În acest sens, Guvernul expune faptul că reclamanta nu a fost parte în prima
procedură în fața instanțelor interne, finalizată prin Decizia din 17 decembrie 1999,
prin care a fost respinsă acțiunea episcopiei. Pe cale de consecință, Guvernul
apreciază că reclamanta nu ar putea invoca o atingere adusă securității raporturilor
juridice, determinată de pretinsa nerespectare a deciziei din 17 decembrie 1999 în
cadrul celei de-a doua proceduri care a vizat-o și pe ea alături de alți foști chiriași.
Reclamanta contestă această teză. Deși admite că nu a fost parte în prima
procedură, ea consideră că această situație a fost determinată de neglijența
autorităților locale care nu au informat episcopia cu privire la vânzare și care nu
menționaseră în registrul de carte funciară diviziunea apartamentului mai mare, lucru
care o împiedicase să-și înscrie dreptul în cartea funciară (a se vedea supra, pct. 7).
În orice caz, reclamanta subliniază că primul proces împotriva statului privea
ansamblul imobilului, inclusiv apartamentul său, înscris în cartea funciară în numele
statului. Pe cale de consecință, reclamanta se consideră victimă, întrucât anularea
contractului său, decisă la finalul celui de-al doilea proces, nu a respectat concluziile
Deciziei din 17 decembrie 1999.
Curtea reține că excepția invocată de Guvern este în strânsă legătură cu fondul
capătului de cerere prezentat de reclamantă pe tărâmul art. 6 din Convenție, întrucât
evaluarea calității de victimă ține într-o mare măsură de efectele atașate existenței și
concluziilor Deciziei din 17 decembrie 1999 a Curții de Apel Timișoara (a se vedea,
mutatis mutandis, Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, pct. 38, 29 octombrie
2013). Prin urmare, este necesar să se unească excepția cu fondul cauzei.
Constatând că acest capăt de cerere formulat de reclamantă nu este în mod vădit
nefondat în sensulart. 35.3 din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
Cu privire la fondul cauzei
Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 . 1 din
Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță
supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul
dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității
raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de
instanțe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuție (Brumărescu împotriva
României [MC], 28.342/95, pct. 61, CEDO1999-II, și Kehaya și alții împotriva
Bulgariei, nr. 47.797/99 și 68.698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006). În temeiul acestui
principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea
unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o
nouă decizie în privința sa decât atunci când motive substanțiale și imperative impun
acest lucru (Riabyhkh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 si 56, CEDO 2003-X).
Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a
anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a
unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu și Riabyhkh,
citate anterior). De asemenea, în mai multe cauze, Curtea a considerat că, fie și în
absența anulării unei hotârâri, repunerea în discuție a unei soluții adoptate într-un
litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri
judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul
la o instanță și să încalce principiul securității juridice (Kehaya și alții, citată anterior,
pct. 67-70; Gok și alții împotriva Turciei, nr. 71.867/01, 71.869/01, 73.319/01 și
74.858/01, pct. 57-62, 27 iulie 2006, și Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50.208/06, pct.
23-32, 31 mai 2012).
În speță, Curtea reține că, la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei acțiuni în
revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timișoara a respins argumentele episcopiei,
care se baza pe Legea nr. 112/1995 și pe Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea
preluării de către stat a bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor către chiriași.
Curtea reține că, în speță, curtea de apel a decis că titlul de proprietate al statului
și vânzarea apartamentelor erau valabile.
Curtea constată că, cu prilejul soluționării celei de a doua acțiuni, introdusă după
intrarea în vigoare a ordonanțelor de Guvern referitoare la bunurile aparținând cultelor
religioase și a Legii nr. 10/2001, aceeași curte de apel a revenit asupra concluziilor
sale, prin Decizia definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că
transferul bunului și vânzarea apartamentelor erau nelegale, fiind contrare Legii nr.
112/1995 și Legii nr. 213/1998.
Curtea reamintște că, potrivit jurisprudenței sale constante, nu are competența de
a se substitui instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunța cu
privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanță
internă ori de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanțele interne,
decât dacă și în măsura în care Curtea apreciază că aceste erori sunt susceptibile de a
aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (Garcia Ruiz
împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, pct. 28-29, CEDO 1999-1).
De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru
judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem
(Esertas, citată anterior, pct. 22).
În aceste condiții, deși în cauza prezentă nu există o identitate a părților din cele
două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau același imobil și
aveau ca obiect aceeași problemă juridică, și anume caracterul legal sau nelegal al
preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor (a se
vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23.456/04, pct. 36, 16 aprilie
2013).
În plus, Curtea reține că instanțele interne au examinat această chestiune în raport
cu aceleași dispoziții legislative, și anume art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 6 din
Legea nr. 213/1998, în privința cărora au adoptat o interpretare diametral opusă.
Potrivit Guvernului, modificarea normativă adusă de cele două ordonanțe ale
Guvernului și de Legea nr. 10/2001 justifică reexaminarea legalității preluării
imobilului de către stat și a vânzării apartamentelor.
În această privință, Curtea nu subestimează nici complexitatea procesului de
adoptare a măsurilor reparatoare pentru privările de proprietate suferite înainte de
1989, nici impactul economic și social. Totuși, acest lucru nu ar putea exonera statul
de obligațiile sale cu privire la drepturile garantate de Convenție.
În special, Curtea subliniază faptul că noile dispoziții ce au fost introduse pentru a
îmbunătății protecția drepturilor foștilor proprietari nu se poate face în detrimentul
principiilor fundamentale care susțin Convenția, precum principiul securității
raporturilor juridice (a se vedea mutatis mutandis, Străin și alții împotriva României,
nr. 57.001/00, pct. 53, CEDO 2005 - VII). În acest context, lipsa de coerență în plan
legislativ și repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de
instanțe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea
publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale
ale statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Păduraru împotriva României, nr.
63.252/00, pct. 98 și 99, CEDO 2005- XII [extrase]).
Curtea acceptă că prezenta cauză nu se referă la anularea unei decizii
judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se compara
cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor,
realizată de curtea de apel și care a condus-o la pronunțarea unei decizii radical opuse
unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere
principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în
mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul
respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea mutatis
mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38, și Amurăriței împotriva României, nr.
4.351/02, pct. 37, 23 septembrie 2008).
Pe cale de consecință, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind
asupra problemei legalității transferului bunului în litigiu și a vânzârii apartamentelor,
care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive - și în absența
unor fapte noi, a încălcat principiul securității raporturilor juridice.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a respinge excepția privind lipsa
calității de victimă și pentru a concluziona încălcarea art. 6 . 1 din Convenție.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
Reclamanta pretinde că, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare a
apartamentului său, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Ținând seama de concluzia de mai sus, la care a ajuns în temeiul art. 6 . 1 din
Convenție, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici
temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamantă din perspectiva art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Prejudiciu
Cu titlul de prejudiciu material pe care aceasta declară că l-a suferit, reclamanta
solicită restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea a 70.000 EUR, precizând că
această sumă reprezintă valoarea apartamentului. Cu titlu de prejudiciu moral, aceasta
solicită 5.000 EUR.
Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de
judecată. Având în vedere aceste elemente, Curtea amână pronunțarea asupra acestei
chestiuni și stabilește, în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, procedura
ulterioară luând în considerare posibilitatea unui acord între statul pârât și reclamantă.
Hotărârea
Astfel, Curtea, în unanimitate:
a unit cu fondul excepția lipsei calității de victimă a reclamantei și a respins-o;
a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.
6 . 1 din Convenție;
a hotărât că a fost încălcat art. 6 . 1 din Convenție;
a hotărât că nu este necesară examinarea admisibilității și temeiniciei capătului de
cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
a hotărât că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de
judecată.
În consecință:
a amânat pronunțarea în totalitate;
a solicitat Guvernului și reclamantei să îi adreseze în scris, în termen de 6 luni
de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 . 2 din
Convenție, observațiile lor cu privire la această problemă și în special să o
informeze despre orice acord la care ar putea ajunge părțile;
a amânat proceedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina
stabilirii acesteia după caz.
TEMA 7
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Mateescu - Încalcarea art. 8 din Convenție
Publictată în Monitorul Oficial nr. 454 din 20 iunie 2014 a fost publicată
Hotărârea din 14 ianuarie 2014 în Cauza Mateescu împotriva României a Curții
Europene a Drepturilor Omului.
La originea cauzei se află Cererea nr. 1.944/10 îndreptată împotriva României,
prin care un resortisant al acestui stat, domnul Mircea Mateescu (reclamantul), a
sesizat Curtea la 11 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apararea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
Reclamantul a susținut, în esență, faptul că nu i s-a permis să practice simultan
profesiile de avocat și de medic, încălcându-se astfel drepturile sale garantate de
Convenție.
Încalcarea art. 8 din Convenție
Invocând art. 6 §1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a
plâns că decizia autorităților naționale de a nu-i permite să practice simultan profesiile
de avocat și de medic era incorectă și încalcă principiile dreptului internațional care
garantează dreptul la muncă al persoanelor.
Curtea reamintește că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei,
nu se consideră legată de încadrarea pe care le-o atribuie părțile. O cerere se
caracterizează prin faptele invocate și nu doar prin motivele legale sau argumentele
susținute (a se vedea Powell și Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990,
pct. 29, seria A, nr. 172). Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea consideră ca se
impune examinarea capetelor de cerere ale reclamantului în temeiul art. 8 din
Convenție.
Admisibilitatea acțiunii
Curtea reamintește că art. 8 din Convenție „protejează dreptul la dezvoltarea
personală și dreptul de a stabili și dezvolta relatii cu alte persoane și cu lumea
înconjuratoare“ (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2.346/02, pct. 61,
CEDO 2002-III) și ca noțiunea de „viață privată“ nu exclude, în principiu, activitățile
de natura profesională sau comercială (a se vedea C. împotriva Belgiei, 7 august 1996,
pct. 25, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III). In definitiv, majoritatea oamenilor au
ocazii semnificative de a-și dezvolta relațiile cu lumea înconjuratoare în timpul vieții
lor profesionale (a se vedea Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct.
29, seria A nr. 251-B).
In continuare, Curtea a susținut că restrictiile privind înregistrarea ca membru al
anumitor profesii (de exemplu, avocat sau notar), care ar putea afecta într-o anumită
măsură posibilitatea reclamantului de a-și dezvolta relațiile cu lumea înconjurătoare,
intră sub incidenta vieții sale private (a se vedea Campagnano împotriva Italiei, nr.
77.955/01, pct. 54, CEDO 2006-IV). Intr-o altă cauză - Bigaeva împotriva Greciei,
citată anterior, Curtea a hotărât că art. 8 poate, de asemenea, să includă încadrarea în
muncă, inclusiv dreptul de a avea acces la o profesie, și anume aceea de avocat.
In prezenta cauză, Curtea subliniază că decizia autorităților naționale de a
condiționa dreptul reclamantului de a exercita profesia de avocat de renunțarea
acestuia la cariera de medic a avut loc într-un moment din viața sa profesională când
acesta se aștepta să aibă posibilitatea de a utiliza în mod corespunzător competențele
juridice obtinute prin eforturi academice considerabile și după ce a fost admis în
barou.
Având în vedere elementele menționate, Curtea consideră că măsura contestată a
prejudiciat sanșele reclamantului de a exercita profesia de avocat și, astfel, a avut
repercusiuni deosebite asupra exercitării de către acesta a dreptului la respectarea
vieții sale private (a se vedea, din nou, Bigaeva, citată anterior, pct. 25), ceea ce
implică aplicabilitatea art. 8 din Conventie.
Curtea observă că acest capat de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35 §3 lit. a) din Conventie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.
Cu privire la fondul cauzei
Curtea reiterează, în primul rând, că obiectul art. 8 este în principal acela de a
proteja persoanele particulare împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice,
obligand statul sa se abtina de la asemenea ingerinte. Intr-un astfel de context, trebuie
să se țină seama de justul echilibrul care trebuie păstrat între interesul general și
interesele persoanei în cauză. Marja de apreciere a statului este mai amplă în cazul în
care se impune păstrarea unui echilibru just intre interese private și publice concurente
sau între diverse drepturi prevăzute de Convenție [a se vedea, intre multe alte hotărâri,
Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6.339/05, pct. 77, CEDO 2007-I].
În prezenta cauza, reclamantul a pretins ca intentiona să își folosească experiența
profesională considerabilă pe care a acumulat-o în calitate de medic și în alt domeniu,
și anume furnizarea de consiliere juridică în cazuri de malpraxis medical.
În acest scop, a absolvit facultatea de drept în 2006; un an mai târziu a promovat
examenul de admitere organizat pentru viitorii avocați; ulterior, a fost admis în barou
și contractul sau de colaborare a fost acceptat (a se vedea supra, pct. 8 și 9); cu toate
acestea, având în vedere faptul că nu a renunțat la practicarea medicinei, Baroul a
refuzat să îi permită exercitarea profesiei de avocat, considerând ca cele două profesii
sunt incompatibile. Acest punct de vedere a fost confirmat de Uniunea Națională a
Barourilor din România, anulată de Curtea de Apel București și confirmată din nou de
Inalta Curte de Casație și Justiție.
Având în vedere elementele mentionate anterior, Curtea consideră că decizia
autorităților de a condiționa exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat de
cariera medicală a acestuia, deși fusese deja acceptat în barou după ce promovase
examenul de admitere, constituie o ingerință în exercitarea dreptului acestuia la
respectarea vieții sale private.
O astfel de ingerință încalcă art. 8 din Convenție dacă nu poate fi justificată, în
temeiul art. 8 §2, ca fiind „prevazută de lege“, urmărind unul sau mai multe dintre
scopurile legitime enumerate în dispoziția respectivă, și că fiind „necesară într-o
societate democratică“ pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.
Expresia „prevazută de lege“ impune, în primul rand, ca măsura contestată să fie
întemeiata pe dreptul intern. În al doilea rând, aceasta face referire la calitatea legii în
cauza, impunând ca aceasta să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încât să fie
accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, în plus, să fie capabilă să prevadă, într-o
măsură care să fie rezonabilă în circumsțantele respective, consecințele pe care le
poate avea o anumită acțiune [a se vedea, între alte hotărâri, The Sunday Times
împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 49, seria A. nr. 30, și Michaud
împotriva Frantei, nr. 12.323/11, pct. 94–96 CEDO 2012]. Gradul de precizie care se
impune legislației interne – care nu poate, în niciun caz, să prevadă orice situație –
depinde în mare măsură de conținutul instrumentului în cauză, domeniul pe care este
destinată să îl reglementeze, precum și numărul și statutul persoanelor cărora li se
adresează (a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 48, seria A,
nr. 323).
În prezenta cauză, Curtea subliniază că măsura contestată era întemeiată pe art.
14 și 15 din legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Prin urmare,
ingerința era întemeiată pe dreptul intern. Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască
de faptul ca textele în cauza erau accesibile. Prin urmare, rămâne să se stabilească
dacă aplicarea dispozitiilor în cauză era previzibilă.
Curtea subliniază, în primul rând, că niciun text nu face referire în mod expres la
profesia de medic.
In vreme ce art. 15 stabilește cazurile de compatibilitate cu o oarecare precizie,
art. 14 definește cazurile de incompatibilitate în termeni mai generali, făcând referire
la „ocupațiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele
moravuri“. Acest articol nu face deloc referire la practicarea medicinei ca fiind
inclusa în aceste ocupații și nici nu oferă vreo precizare în acest sens; în plus, instanța
română nu a stabilit în mod rezonabil motivul pentru care demnitatea și independența
profesiei de avocat ar fi afectate de exercitarea profesiei de medic.
În continuare, Curtea observă că opiniile autorităților interne cu privire la care
dintre texte era relevant și la implicațiile sale asupra cererii reclamantului erau
divergente; în fapt, instanțele au aplicat aceleași texte juridice într-o manieră diferită,
ajungând la concluzii total opuse.
Curtea consideră că, iîn astfel de circumstanțe, este puțin probabil ca reclamantul
să fi putut să prevadă în mod rezonabil ca – în ciuda faptului că a fost acceptat în
barou, a fost înscris ca avocat stagiar și ca legea care reglementa profesia de avocat nu
menționa în mod explicit faptul că practicarea medicinei era incompatibilă cu profesia
de avocat și, ghidându-se după principiul conform căruia este permis tot ceea ce nu
este interzis – în cele din urma, nu i se va permite să exercite simultan profesiile de
medic și de avocat.
În consecință, textul dispozițiilor legale care reglementează practicarea profesiei
de avocat nu este suficient de previzibil pentru a-i permite reclamantului – deși, având
în vedere ca aspiră la profesia de avocat, acesta era informat și cunostea foarte bine
legea – saă își dea seama că exercitarea simultană a unei alte profesii, nerenumerată în
rândul celor excluse de lege, implică refuzarea dreptului acestuia de a exercita
profesia de avocat (a se vedea, de exemplu, N.F. împotriva Italiei, nr. 37.119/97, pct.
31, CEDO 2001-IX; Sorvisto împotriva Finlandei, nr. 19.348/04, pct. 119, 13 ianuarie
2009; și Ternovszky împotriva Ungariei, nr. 67.545/09, pct. 26, 14 decembrie 2010).
În aceasta situație, Curtea concluzionează că nu a fost îndeplinită condiția de
previzibilitate și că, în consecință, ingerința nu era prevazută de lege.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Conventie.
Prejudiciu
Reclamantul a solicitat 14.655 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material.
Acesta a sustinut că, din 2007, atunci când a fost adoptată măsura contestată, a
fost împiedicat să câștige venituri din profesia de avocat. Facând trimitere la salariul
minim brut pe țara pentru persoanele cu studii superioare din anul 2007 până în
prezent, reclamantul a considerat ca avea dreptul la suma solicitată.
Bazându-se pe faptul căinterdictia care i s-a impus i-a afectat atât viața
profesională, cât și viața personală și l-a supus unei umilințe considerabile,
reclamantul a solicitat un 1 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Curtea a declarat admisibil capătul de cerere privind dreptul reclamantului la
exercitarea profesiei de avocat și celelalte capete de cerere inadmisibile și a hotărât că
a fost încălcat art. 8 din Conventie.
Curtea a mai hotarat:
ca statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la
data rămânerii definitive a hotrârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție,
urmatoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata
de schimb aplicabilă la data plății:
a) 1 EUR (un euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru
prejudiciul moral;
b) 2.000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant
cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată.
TEMA 8
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Braniste - încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
Publicată în Monitorul Oficial nr. 680 din 17 septembrie 2014 - Hotărârea
Secției a treia a CEDO din 5 noiembrie 2013 în Cauza Braniste împotriva României,
rămasă definitivă la data de 24 martie 2014.
La originea cauzei se află Cererea nr. 19.099/04 îndreptată împotriva României,
prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Braniste (reclamantul), a sesizat
Curtea la 23 aprilie 2004 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertătților fundamentale (Convenția).
Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale
enunțat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza ocupării de catre două
societăți cooperative a unui teren al cărui coproprietar este reclamantul.
Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1
Reclamantul pretinde că imposibilitatea de a beneficia de terenul al cărui
coproprietar este aduce atingere dreptului său la proprietate. În aceasta privină invocă
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Sesizarea Curții în mod valabil de către membrii familiei reclamantului
Printr-o scrisoare din 4 ianuarie 2012, reclamantul afirmă că a introdus cererea și
în numele fraților și surorilor sale. El argumentează că aceștia au fost de asemenea
părți în procedurile interne și prezinta un mandat prin care aceștia i-ar fi acordat în
1992 puteri depline pentru a-i reprezenta în fața autorităților naționale și a terțelor
persoane cu scopul de a recupera terenul care aparținuse bunicilor lor. Prin urmare,
acesta solicită să fie conexată cererea lor cu a sa.
Curtea aminteste că în temeiul art. 36. 1 din regulamentul acesteia, reprezentantul
unui reclamant trebuie să prezinte ”o procură sau o împuternicire scrisă” care îl
autorizează să introducă în fața Curții o cerere în numele reclamantului. In consecință,
o simpla împuternicire scrisă ar fi valabilă pentru procedură în fața Curții, din moment
ce din aceasta reiese ca reclamantul a introdus în mod voluntar o astfel de cerere.
În prezenta cauzaă, data introducerii cererii este 23 aprilie 2004, data trimiterii la
Curte a formularului de cerere.
Curtea observă că acest formular nu a fost completat decât de domnul Ion
Braniste. Chiar dacă acesta a anexat la cererea sa mandatul din 1992, care îi legitima
demersurile interne în numele membrilor familiei sale pentru a recupera terenul,
reclamantul nu a semnalat în niciun fel în cerere intenția fratilor și surorilor sale de a
se alătura acesteia și nici în corespondența sa ulterioară cu grefa Curții.
Prin urmare, în măsura în care solicitarea reclamantului poate fi considerată ca
exprimând intenția membrilor familiei sale de a sesiza Curtea cu o cerere, este necesar
să se stabilească data de 4 ianuarie 2012 ca dată a introducerii acesteia.
Tinând seama de faptul că în speță deciziile interne definitive au fost pronunțate
în 2007 și 2008, Curtea consideră că cererea membrilor familiei reclamantului este
tardivă, în sensul art. 35 . 1 din Conventie, și ca aceasta trebuie respinsă, în temeiul art.
35. 4 din Convenție.
Admisibilitatea cererii
Curtea reamintește că art. 35. 1 din Convenție nu prevede decât epuizarea cailor
de recurs care sunt în același timp legate de încălcarea incriminată, disponibile și
adecvate. Acestea trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, nu doar în teorie, ci
și în practică, fără de care le lipsesc accesibilitatea și efectivitatea necesare; revine
statului pârât să demonstreze că aceste condiții sunt întrunite. In plus, unui reclamant
care a folosit o cale de drept aparent efectivă și suficientă nu i se poate reproșa că nu a
încercat să utilizeze și altele care erau disponibile, dar care nu prezentau deloc mai
multe sanse de reușită.
În speță, Curtea observa că, în data de 2 octombrie 2003, reclamantul a fost
recunoscut coproprietar al terenului ocupat de imobile aparținând celor două societăți
cooperative. Deoarece Legea nr. 109/1996 le conferea acestora din urmă un drept de
folosință a terenului cu titlu gratuit, Curtea consideră că introducerea unei noi acțiuni
îndreptate împotriva acestor societăți vizând stabilirea regimului juridic al ocupării
terenului era inutilă atât timp cat legea sus-menționată era în vigoare.
În schimb, Curtea notează că Legea nr. 109/1996 a fost înlocuită de Legea nr.
1/2005. Dreptul de folosință gratuită a terenurilor ocupate de construcții aparținând
cooperativelor nu a fost menținut decât cu condiția ca aceste terenuri să nu fie
revendicate. În consecință, persoanele care, precum reclamantul, revendică terenuri
ocupate de societăți cooperative au posibilitatea de a cere acestor societăți o
indemnizație pentru imposibilitatea de a-și folosi terenurile. Or, reclamantul nu a
introdus un astfel de recurs.
De altfel, Curtea observă că reclamantul a introdus o cerere reconvențională prin
care a solicitat o indemnizație pentru folosirea terenului, dar că a renunțat la aceasta,
omițând să plătească taxa de timbru și să introducă apel împotriva Hotărârii din 24
mai 2006.
Prin urmare, asemenea Guvernului, Curtea consideră că, după intrarea în vigoare
a Legii nr. 1/2005, reclamantul a omis să epuizeze căile de recurs interne pentru a
solicita celor două cooperative o indemnizație pentru ocuparea terenului.
Cu privire la respingerea cererii de înscriere a dreptului de proprietate în cartea
funciara care condiționează beneficierea deplină de atributele dreptului de proprietate,
Curtea consideră ca în prezent, după respingerea cererilor de anulare a titlului de
proprietate, nimic nu ar trebui să se opună dreptului de acces al reclamantului la o
instanța cu scopul unei astfel de înscrieri.
Cu privire la aceste considerente, Curtea consideră că este necesar să admită
parțial, pentru perioada posterioara intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, excepția de
neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern. Prin urmare, aceasta parte a
capătului de cerere este declarată inadmisibilă, conform art. 35 . 1 si 4 din Conventie.
Pentru perioada circumscrisă între data eliberării titlului de proprietate și intrarea
în vigoare a Legii nr. 1/2005, Curtea constată că în temeiul art. 35 . 3 din Conventie
capătul de cerere nu este vădit nefondat și că nu întampină niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Curtea îl declara prin urmare admisibil.
Fondul cauzei
Reclamantul consideră că ar fi trebuit să beneficieze de toate atributele dreptului
de proprietate recunoscute prin titlul de proprietate.
Curtea constată că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, astfel cum a
fost recunoscut prin titlul de proprietate din 2 octombrie 2003, era absolut și exclusiv
și că nu putea face obiectul niciunui dezmembrământ sau condiții. Cu toate acestea,
reclamantul a fost privat de posibilitatea de a beneficia de bunul său și de a obține
beneficiile acestuia, în temeiul Legii nr. 109/1996 care stabilise un drept de superficie
gratuit în favoarea societăților cooperative.
Prin urmare, a existat o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului
sau la respectarea bunurilor.
Curtea nu se îndoiește de faptul că recunoașterea în favoarea societăților
cooperative a dreptului de superficie avea o bază legală în dreptul intern, adică Legea
nr. 109/1996, și că aceasta urmarea un scop de interes general, și anume menținerea
activităților economice și a serviciilor furnizate de către aceste societăți.
În această situație, în lumina principiului general al respectării proprietății,
consacrat de prima teza a primului paragraf al art. 1 citată anterior, Curtea este
obligată să verifice dacă autoritățile romane au asigurat un echilibru just între
cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor
fundamentale ale individului.
În aceasta privință, Curtea constată că legislația internă excludea complet orice
posibilitate de a pune în balanță interesele comunității si pe cele ale proprietarilor ale
căror terenuri erau ocupate de construcții aparținând societăților cooperative.
Având în vedere faptul că reclamantul nu a putut beneficia pe deplin de dreptul
său de proprietate asupra terenului în timpul ocupării spațiului de către societățile
cooperative, Curtea consideră că situația astfel creată nu a asigurat justul echilibrul
între apărarea dreptului de proprietate și cerințele de interes general.
De altfel, Curtea consideră că nu i se poate reproșa reclamantului faptul că a cerut
restituirea pe același amplasament a terenului care a aparținut înaintașilor săi, așa cum
afirmă Guvernul, din moment ce cererea acestuia era fondată pe dispozițiile Legii nr.
18/1991, iar instanțele interne au admis-o.
În consecință, Curtea concluzionează că reclamantul a suportat, înaintea intrării în
vigoare a Legii nr. 1/2005, o sarcină specială și excesivă, pe care numai posibilitatea
de a cere o despagubire ar fi putut să o legitimeze.
Prin urmare, a fost încalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere
întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește perioada
cuprinsă între 2 octombrie 2003 și 3 martie 2005 și inadmisibilă pentru celelalte
capete de cerere și a hotărât că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Curtea a mai hotărât:
ca statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44. 2 din Conventie, suma
de 13.000 EUR (treisprezece mii de euro), suma care trebuie convertită în
moneda națională la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce
poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile reunite;
ca, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă
trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe
parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale.
Curtea a respins cererea de reparație echitabilă pentru celelalte capete de
cerere.
TEMA 9
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Asociația Victimelor Magistratilor din România
- Încalcarea art. 11 din Convenție
Publicată în Monitorul Oficial nr. 543 din 22 iulie 2014- Hotărârea CEDO din
14 ianuarie 2014 în Cauza Asociația Victimelor Magistraților din România împotriva
României.
La originea cauzei se află Cererea nr. 47.732/06 îndreptată împotriva României,
prin care nouă resortisanți ai acestui stat, Rodica Neagu, Virgil Radu, Valentin
Turigioiu, C. Gheorghe Lupan, Viorica Aida, Eugen Neagu, Maria Nicolau, Domnica
Turigioiu și Valerica Sugubete, precum și Asociația Victimelor Magistraților din
România (reclamanții), au sesizat Curtea la 14 august 2006, în temeiul art. 34 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(Convenția).
Reclamanții au susținut, în special, că refuzul instanțelor naționale de a înscrie
asociația reclamantă în Registrul asociațiilor și fundațiilor a fost nejustificat și a
încălcat dreptul acestora la libertatea de asociere.
Încalcarea art. 11 din Convenție
Reclamanții se plâng de încălcarea de către autorități a dreptului lor la libertatea
de asociere prin respingerea de către acestea a cererii de înregistrare a asociației, în
conformitate cu dispozițiile de drept intern. Art. 11 din Conventie.
Admisibilitatea cererii
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vadit nefondat în sensul
art. 35 § 3 a) din Convenție. În continuare constată că nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare este declarat admisibil.
Fondul cauzei
Reclamanții susțin că scopul declarat al asociației reclamante era să promoveze și
să protejeze drepturile și interesele legitime ale membrilor săi și nu să uzurpe
competențele puterii judecătorești. Toate obiectivele enumerate în statutul asociației
aveau ca scop o cooperare mai strânsă între membrii asociației și autoritățile
responsabile pentru protejarea drepturilor și intereselor acestora.
Prin urmare, asociația reclamantă nu a fost înființată cu scopul funcționării în
afara cadrului legal. Dimpotrivă, scopul acesteia era să se folosească de toate
mijloacele legale pentru ca orice potential abuz sa fie evitat ori remediat. De
asemenea, asociația a dorit să participe la funcționarea corectă a sistemului judiciar
prin tragerea unui semnal de alarmă asupra eventualelor abuzuri ori erori judiciare.
Nu a fost înființat un sistem judiciar paralel și nici nu a existat o intenție în acest
sens.
Având în vedere scopurile și strategia asociației reclamante, ingerința în
exercitarea drepturilor protejate de art. 11 din Conventie nu pare a fi necesară și, în
orice caz, este disproporționată.
Stabilirea existentei unei Ingerinte
Curtea observă că părțile sunt de acord că a existat o ingerință în exercitarea
drepturilor reclamantilor la libertatea de asociere și nu are motive sa adopte o poziție
diferită.
Stabilirea Justificării Ingerinței
Curtea reiterează că o astfel de ingerință contravine art. 11 din Convenție, cu
excepția cazului în care este „prevazută de lege”, urmărește unul sau mai multe dintre
scopurile legitime prevăzute la paragraful 2 al acestui articol și este „necesară într-o
societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.
Curtea reamintește că modul în care legislația națională consfințește aceasta
libertate și aplicarea sa practică de către autorități arată starea democrației în statul în
cauza. Curtea s-a referit în mod repetat la relația directă dintre democrație, pluralism
și libertatea de asociere și a stabilit principiul potrivit căruia doar motive întemeiate și
obligatorii pot justifica restricții aduse libertății de asociere. Astfel de restricții sunt
toate subiectul unei supravegheri riguroase.
In consecință, pentru a determina dacă există o necesitate în sensul art. 11 § 2 din
Convenție, statele dețin doar o marjă limitată de apreciere, care este dublată de un
control european riguros privind, în același timp, legislația și deciziile prin care este
aplicată, chiar și pe cele pronunțate de instanțe independente.
In examinarea pe care o realizează, sarcina Curții nu este de a substitui viziunea
sa celei a autorităților naționale relevante, Ci, mai degraba, de a verifica, din
perspectiva art. 11 din Convenție, deciziile pronuntate în exercitarea atribuțiilor lor;
prin urmare, trebuie să analizeze ingerința încriminată în lumina cauzei în ansamblu și
să stabilească dacă a fost „proporționala cu scopul legitim urmărit” și dacă motivele
prezentate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”.
Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat standarde
conforme principiilor prevăzute la art. 11 din Convenție și, în plus, că și-au
fundamentat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante.
În prezenta speță, Curtea trebuie să examineze dacă ingerința în cauza, respectiv
refuzul instanțelor interne de a înscrie asociația, corespunde unei „nevoi sociale
stringente” și a fost „proporțională cu scopul legitim urmărit”.
Curtea remarca, în primul rând, ținând seama de faptul că asociația reclamantă a
fost inactivă înainte de solicitarea înscrierii, instanțele naționale și-au întemeiat
refuzul referitor la cererea reclamantei exclusiv pe evaluarea conformității actului
constitutiv și a statutului acesteia cu dispozițiile generale ale art. 40 alin. (2) din
Constitutie. Prin urmare, Curtea va reține doar aceste acte ca bază de evaluare pentru
a stabili dacă ingerița în cauză a fost necesară.
Curtea observă că instanțele interne s-au referit în mod repetat, în motivarea
acestora, la scopurile asociației ca fiind, în principal, neconstituționale și nelegale.
în continuare, instanțele naționale nu au considerat necesar să ii ofere asociației
reclamante posibilitatea de a-și modifica statutul său; în opinia acestora, orice
modificare ar fi alterat chiar esența asociației, care era aceea de a încuraja
nerespectarea hotărârilor judecătoresti definitive, de a eroda imaginea sistemului
judiciar, pe scurt, de a se opune sistemului judiciar, în paralel cu arogarea unor
competențe care aparțin în mod exclusiv autorităților naționale.
Deși este de acord ca încrederea publică în sistemul judiciar reprezintă un aspect
extrem de important, Curtea nu este totuși convinsă de calificarea oferită prin
hotărârile naționale scopurilor emanând din statutul potențialei asociații; mai mult,
Curtea consideră că motivările instanțelor interne s-au întemeiat pe bănuieli privind
adevăratele intenții ale membrilor fondatori ai asociației și activitățile în care aceștia
ar putea fi implicați după începerea funcționării.
Circumstanțele de fapt în prezenta cauză sunt diferite de cele din Cauza Bota
împotriva Romaniei[(dec.), nr. 24.057/03, 12 octombrie 2004], în care Curtea a
considerat proporțională dizolvarea unei asociații care includea, printre scopurile sale
statutare, „înființarea de barouri” și ai cărei membri au desfășurat în mod efectiv
activități care țineau de competența exclusivă a Uniunii Naționale a Barourilor din
România.
În prezenta cauză nu reiese că dispozițiile statutare ale asociației reclamante
conțineau vreun indiciu ca scopul acesteia era de a înființa astfel de organizații sau
structuri paralele care puteau aduce atingere instituțiilor statului. Dimpotrivă, clauzele
relevante se referă la promovarea cooperării între membrii asociatiei și „organizații
sau persoane fizice recunoscute de lege care protejează drepturile și interesele
acestora” sau cu „organismele legislative”.
În plus, Curtea reține ca legislația națională prevede posibilitatea dizolvării unei
asociații în cazul în care se dovedește că scopurile sale sunt contrare ordinii publice
sau ca aceasta functionează contrar dispozițiilor sale statutare.
În ceea ce privesșe motivarea tribunalului privind modul cum era stipulată în
statut destinația bunurilor, Curtea reține, pe de o parte, că acest aspect a fost invocat
pentru prima dată în recurs, iar, pe de alta parte, nu a fost acordat un termen asociației
reclamante pentru remedierea neregularităților, astfel cum prevede art. 9 din
ordonanța Guvernului.
Tinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră ca motivele invocate de
autorități pentru a refuza înscrierea asociației reclamante nu erau nici întemeiate și
obligatorii și nici determinate de „nevoi sociale stringente”. În plus, o astfel de măsură
severă, precum respingerea cererii de înscriere, luată chiar înainte de începerea
funcționării asociației, apare disproportionată în raport cu scopul urmărit.
Prin urmare, ingerința nu poate fi considerată necesară într-o societate
democratica.
In consecință, a fost încălcat art. 11 din Convenție.
Cu privire la celelalte pretinse încălcari ale Convenției
În cele din urmă, reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 6 și art. 14 din Convenție,
că procesul împotriva lor nu a fost echitabil în masura în care instanțele interne au fost
părtinitoare și i-au discriminat în comparație cu alte asociații cărora li s-a permis
înscrierea.
După examinarea acestor capete de cerere, Curtea consideră că, în lumina tuturor
elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu
privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio aparență încălcare a drepturilor și
a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele sale.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse
în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) si § 4 din Convenție.
Prejudiciu
Reclamanții au solicitat 6 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru
prejudiciul material și 1 000 EUR pentru fiecare an de întârziere de înscriere a
asociației. De asemenea, au solicitat 3 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru
prejudiciul moral tinând seama de umilirea și frustrarea suferite ca urmare a
imposibilității de atingere a scopurilor propuse prin constituirea asociației.
Curtea reiterează că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între
prejudiciul pretins de reclamanți și încălcarea Convenției constatată. Curtea nu
consideră pretinsul prejudiciu material ca fiind justificat în totalitate, dar nu consideră
nerezonabilă supoziția că reclamanții au suportat în mod cert cheltuieli cauzate în mod
direct de încălcarea constatată. De asemenea, consideră că, drept urmare a încălcării
constatate, reclamanții au suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi
reparat doar prin constatarea încălcării.
In consecință, tinând seama de circumstanțele speței în ansamblu și
pronunțându-se în echitate, Curtea acorda în comun reclamanților 2 000 EUR cu titlu
de despagubire pentru prejudiciile materiale și morale, plus orice sumă ce poate fi
datorata cu titlu de impozit.
Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește art. 11 din Convenție și
inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere și a hotărât că a fost încălcat art. 11 din
Convenție.
Curtea a mai hotărât:
ca statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de 3 luni de
la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din
Convenție, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile materiale și
morale, suma care trebuie convertită în moneda naționala a statului pârât la rata
de schimb aplicabilă la data plății;
ca, de la expirarea termenului de 3 luni menționat și până la efectuarea plății,
această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata
dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană,
aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale.
Curtea a respins cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte
capete de cerere formulate de reclamanți.
TEMA 10
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Ostace - Încalcarea art. 8 din Convenție
Publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 august 2014 - Hotărârea Secției a
Treia-a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 februarie 2014 în Cauza Ostace
împotriva României.
La originea cauzei se află Cererea nr. 12.547/06 îndreptată împotriva României,
prin care un resortisant al acestui stat, domnul Augustin Ostace (reclamantul), a
sesizat Curtea la 16 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
Încălcarea art. 8 din Convenție
Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a
obține recunoașterea în justiție a faptului că nu este tatăl lui H.-A., deși expertiza
medico-legală care a putut fi realizată în 2003 în urma consimțământului fiului său
putativ, devenit major, a exclus clar paternitatea sa.
Curtea reamintește că nu este cazul să fie examinată problema de a stabili dacă
procedura vizând dizolvarea în fața legii a legăturilor de familie existente intră sub
incidența vieții de familie a reclamantului, având în vedere că, în orice caz, stabilirea
raporturilor juridice ale unui tată cu copilul sau putativ ține de viața privată a
persoanei în cauză.
Prin urmare, art. 8 din Convenție se aplică faptelor speței.
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 . 3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
Fondul cauzei
Curtea reamintește că, desi art. 8 din Convenție tinde, în esență, să protejeze
persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu impune
statelor doar să se abțină de la astfel de ingerințe; acesta poate implica, în plus,
obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Limita
dintre obligatiile pozitive și obligatiile negative ale statului în raport cu aceasta
dispoziție nu se pretează însă unei definitții precise. Cu toate acestea, principiile
aplicabile sunt comparabile. In ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul
just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și cele ale societății
în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită
marja de apreciere.
Curtea reamintește, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui autorităților
naționale competente pentru soluționarea litigiilor legate de raporturile dintre indivizi
la nivel național, ci de a examina din perspectiva Convenției deciziile pronunțate de
aceste autorități în exercitarea puterii lor discreționare.
În speță, Curtea observa că, în 1980, la scurt timp dupa nașterea lui H.-A., mama
acestuia l-a acționat în justiție pe reclamant printr-o acțiune în stabilirea paternității.
Această acțiune a fost admisă pe baza declarațiilor de martor care atestau existența
unei relații între mama copilului și reclamant, deși expertiza medico-legală care a
comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză nu a dovedit cu certitudine că era
tatăl fiului său prezumtiv.
Ulterior, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare, efectuate cu acordul
lui H.-A., care indica faptul că era exclus că acesta să fie tatal său biologic,
reclamantul a solicitat revizuirea deciziei din 1981, bazându-se în special pe art. 322
pct. 5 din Codul de procedură civilă, care prevedea posibilitatea de a redeschide o
procedură atunci când imposibilitatea de a prezenta înscrisuri în cursul procedurii
inițiale era determinată de un eveniment exterior voinței părților.
Cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către instanțele naționale,
cu motivarea că nu era îndeplinită condiția definită în jurisprudența, conform căreia
era obligatoriu ca înscrisurile respective să fi existat deja la momentul procedurii
inițiale.
Curtea subliniază că părțile nu contestă faptul că respingerea de către instanțele
naționale a cererii reclamantului de redeschidere a procedurii în stabilirea paternității
era prevazută de lege și urmărea un scop legitim.
Rămane să se stabilească dacă, față de circumstanțele spetei, decizia în litigiu era
necesara într-o societate democratică.
Curtea reamintește că a hotărât deja, în mai multe cauze privind prezumții legale
de paternitate, ca o situație în care era imposibil să se acorde prioritate realității
biologice asupra unei prezumții legale de paternitate nu era compatibilă cu obligația
de a garanta respectarea efectivă a viețții private și de familie, chiar și tinând seama de
marja de apreciere de care beneficiază statele.
Spre deosebire de aceste cauze, în speță nu este vorba despre o prezumție legală
de paternitate, ci de stabilirea paternității reclamantului printr-o hotărâre
judecatorească definitiă, în urma unei proceduri în stabilirea paternității.
Cu toate acestea, Curtea a concluzionat, de asemenea, că a fost încălcat art. 8 din
Conventâție în cauze în care reclamanții nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în
lumina probelor biologice noi, declararea judecatoreasă a paternității lor, printr-o
hotărâre judecatorească definitivă.
Or, aceasta este situația în speță. In fapt, în temeiul dreptului intern aplicabil,
reclamantul nu are nici o posibilitate de a contesta declararea judecatorească a
paternității sale. Curtea este dispusă să admită că absența unui mecanism juridic care
să îi permită reclamantului să ăși protejeze dreptul la respectarea vietii sale private
poate fi explicată, în general, de interesul legitim de a garanta securitatea juridică și
stabilitatea legăturilor de familie și, în mod necesar, de a proteja interesele copilului.
Rămâne să se stabilească dacă, față de circumstanțele particulare ale speței, a fost
păstrat un echilibru just între interesul reclamantului și interesul general.
Reclamantul dorea să obțină o revizuire a declarării judecătorești a paternității
care îl privea, în lumina probelor biologice de care nu avea cunoștintă la momentul
primei proceduri în stabilirea paternității. H.-A., care este major, a fost el însuși de
acord, împreuna cu mama sa, cu efectuarea testului ADN.
Prin urmare, Curtea considera că, respingând ca inadmisibilă cererea sa de
redeschidere a procedurii în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei,
deși persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic
privind filiația lui H.-A., autoritățile naționale nu au ținut seama de echilibrul just care
trebuie păstrat între interesele în cauză.
Prin urmare, acestea au adus atingere drepturilor sale protejate de art. 8 din
Convenție.
De asemenea, trebuie amintit faptul că, în alte cauze judecate de Curte, acțiunea
în justiție introdusă de tații putativi viza obținerea unei probe care să permită
cunoașterea realității biologice, obligând copilul putativ să se supună unui test
biologic. In aceste cauze, Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că nu exista
nicio probă biologică care să contrazică filiația stabilită legal, atunci când a procedat
la punerea în balanță a intereselor în cauză. In acest context, Curtea a apreciat că nu
este nerezonabil ca instanțele interne să acorde o importanță mai mare intereselor
copilului și familiei în care acesta trăiește decât intereselor pe care le-ar putea avea
reclamantul de a verifica un fapt biologic.
Totuși, situatia este diferită în speță. In fapt, contrar situatiei din cauzele Iyilik și
I.L.V. împotriva României, citate anterior, în speță, reclamantul deține un raport de
expertiză biologică, realizat cu consimțământul dat de H.-A. după ce a devenit major,
și care dovedește că acesta nu este tatăl lui H.-A.
In plus, conform informațiilor furnizate de Institutul Național de Medicină
Legală ”Mina Minovici” proba șiințifică obținută de acesta în 2003 nu îi era accesibilă
cu mijloacele disponibile în 1981.
In plus, Curtea constată că decizia pronunțată în speță de instanța raționala nu
este conformă cu evoluția dreptului român în domeniul filiației, adusă în special de
noul Cod civil. Aceasta evoluție pare a fi în favoarea prevalenței realității biologice
asupra ficțiunilor legale, renunțând, de exemplu, la termenele de prescripție rigide.
Astfel, noul Cod civil prevede că, pentru a răsturna prezumția de paternitate a
unui copil nascut în cadrul unei căsătorii, termenul de prescriptie al acțiunii în tăgada
paternității este calculat, pentru tatal prezumtiv, începând de la data la care acesta din
urmă a aflat că era prezumat a fi tatal copilului său de la o dată ulterioară, când acesta
a aflat ca prezumția nu corespundea realității. Pe de altă parte, conform noului Cod
civil, acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă în timpul vieții copilului.
Totuși, reclamantul nu a putut să beneficieze de aceasta evoluție a dreptului
român, având în vedere ă aceasta a avut loc ulterior faptelor speței.
Curtea admite că situația reclamantului este, poate, diferită în anumite privințe de
cea a taților putativi a căror paternitate este prezumată în mod legal, dar nu a fost
stabilită pe cale judiciară. Cu toate acestea, existența unor diferențe între mai mulți
indivizi nu se opune ca situațiile și interesele lor respective să fie suficient de
comparabile.
In lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că nu a fost păstrat
un echilibru just între interesele reclamantului și cele ale societății și ca, prin urmare,
sistemul juridic intern nu a garantat în mod corespunzător respectarea vieții private a
reclamantului.
Prin urmare, a fost incalcat art. 8 din Convenție.
Cu privire la celelalte pretinse încălcări
Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate
în iulie 2003, vizând revizuirea Hotărârii din 6 martie 1981, precum și de inechitatea
acesteia, pe motiv că, atât apelul, cât și recursul acestuia au fost examinate de aceeași
instanță, și anume Curtea de Apel Cluj.
Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, conform căreia art. 6 din
Convenție nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri și nu se aplică unei
proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această
cerere este declarată inadmisibilă.
In lumina acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că art. 6 nu se aplică procedurii
privind cererea de revizuire în litigiu.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu
dispozițiile Convenției în sensul art. 35. 3 lit. a) din Convenție și trebuie să fie
respinse în temeiul art. 35 . 4.
Prejudiciu
Reclamantul solicită 300.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit. De
asemenea, solicită 31.271 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea
pensiei alimentare plătite între 1980 și 1998.
Curtea nu identifică nicio legatură de cauzalitate între încălcarea constatată și
prejudiciul material pretinsși respinge această cerere [mutatis mutandis, Backlund
împotriva Finlandei (reparație echitabilă), nr. 36.498/05, pct. 13.5, 12 iulie 2011]. In
schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 5.000 EUR
cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere
întemeiat pe art. 8 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere și a
hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenție.
Curtea a mai hotărât:
ca statul pârât trebuie să îi plăteasca reclamantului, în termen de 3 luni de la data
rămânerii definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 44. 2 din Convenție,
următoarele sume:- 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral și 3.000 EUR (trei mii euro),
plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru
cheltuielile de judecată;
ca, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume
trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rata egală cu rata dobânzii facilității de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe
parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale.
Curtea a respins cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru
celelalte capete de cerere.
TEMA 11
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Cutean - încălcarea art. 6 din Convenție
Publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 20 aprilie 2015- Hotărârea din 2
decembrie 2014 în Cauza Cutean împotriva României a Secţiei a treia a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
La originea cauzei se află Cererea nr. 53.150/12 îndreptată împotriva României,
prin care un resortisant al acestui stat, domnul Vasile Emilian Cutean (reclamantul), a
sesizat Curtea la 3 august 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
Reclamantul a susţinut, în special, că în cauză i-au fost încălcate drepturile
garantate de art. 3 şi art. 6 din Convenţie datorită condiţiilor fizice ale detenţiei sale
din arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti, din Penitenciarul-Spital Jilava şi din
penitenciarele Jilava şi Rahova, condiţiilor de transport la şedinţele de judecată şi
caracterului inechitabil al proceselor penale pornite împotriva sa, în măsura în care el
şi martorii nu au fost audiaţi în mod direct de instanţele naţionale care l-au
condamnat.
Încălcarea art. 3 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns Curţii cu privire la condiţiile materiale ale detenţiei sale în
arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti, în Penitenciarul-Spital Jilava şi în
Penitenciarul Rahova, precum şi de condiţiile de transport la şedinţele de judecată.
Acesta a invocat art. 3 din Convenţie.
Curtea reţine că, prin scrisoarea din 2 august 2013, după ce au fost comunicate
Guvernului câteva dintre capetele sale de cerere, reclamantul a informat Curtea că
doreşte să renunţe la capătul de cerere referitor la pretinsa încălcare a art. 3 din
Convenţie.
În aceste circumstanţe şi în temeiul art. 37 § 1 lit. a) din Convenţie, Curtea
consideră că examinarea acestui capăt de cerere nu mai este justificată. Mai mult,
conform art. 37 § 1 in fine, Curtea nu identifică circumstanţe speciale referitoare la
respectarea drepturilor omului aşa cum sunt definite în Convenţie şi în protocoalele
sale, care impun examinarea în continuare al acestui capăt de cerere al reclamantului.
În consecinţă, acest capăt de cerere al reclamantului trebuie să fie scos de pe rol.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, mai ales
în măsura în care nici el, nici martorii nu au fost audiaţi în mod direct de către
instanţele care l-au condamnat. Acesta a invocat art. 6 din Convenţie, care, în părţile
sale relevante.
Admisibilitatea cererii
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv
de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
Fondul cauzei
Reclamantul a argumentat că dreptul de a se apăra în persoană i-a fost încălcat,
întrucât nu a fost ascultat în mod direct de niciunul dintre judecătorii care l-au
condamnat. Deşi a fost audiat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înainte de
declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, niciunul dintre judecătorii care l-au
ascultat nu a făcut parte din completul care l-a condamnat.
Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este
posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa
judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii
este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de
instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe
importante pentru inculpat (a se vedea Beraru împotriva României, nr. 40.107/04, pct.
64, 18 martie 2014). Curtea consideră că, având în vedere importanţa procesului penal,
considerentele menţionate se aplică şi cu privire la audierea directă a inculpatului de
către judecătorul care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei.
Curtea reaminteşte că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal
hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul
de administrare a probelor [a se vedea Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), nr.
57.836/00, 30 ianuarie 2003], Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o
interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces (RK.
împotriva Finlandei, citată anterior). Pot apărea factori administrativi sau procedurali
foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător
într-un proces.
De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă
să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin
asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea
martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor
relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format (a se vedea
Cauza Mellors, citată anterior, şi P.K. împotriva Finlandei, citată anterior).
În cazul de faţă, Curtea consideră, în baza argumentelor părţilor, că esenţa
plângerii reclamantului se referă la schimbarea în timpul procesului a compunerii
completului de judecată de la instanţa de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat
pe el şi pe martorii din cauză. Această concluzie se întemeiază pe faptul că
reclamantul nu a contestat că în perioada 1 noiembrie 2006—26 septembrie 2007
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a ascultat pe el şi pe toţi martorii din cauză. În plus,
reclamantul nu a negat că respectiva instanţă a acţionat în mod legal ca instanţă de
fond în cazul său, având în vedere statutul reclamantului de la acel moment, sau că a
avut competenţa de a-i audia pe el şi pe martori. În plus, acesta a recunoscut că
declinarea competenţei de soluţionare a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a făcut din motive procedurale
obiective şi că ultima instanţă menţionată putea să folosească actele îndeplinite şi să
menţină măsurile dispuse de instanţa desesizată.
În acest context, Curtea observă că este necontestat faptul că a intervenit o
modificare a compunerii completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în
primă instanţă. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu i-a ascultat nici pe
reclamant, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanţele superioare care
au menţinut condamnarea reclamantului nu i-au ascultat în mod direct.
Curtea reţine că niciunul dintre judecătorii din completul iniţial care i-au ascultat
pe reclamant şi pe martori la prima instanţă nu a continuat examinarea cauzei (a se
face comparaţia şi deosebirea cu P.K. împotriva Finlandei, citată anterior, şi Beraru,
citată anterior, pct. 66).
Mai mult, deşi condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declaraţiile
martorilor sau pe propria declaraţie, Curtea reţine că instanţele naţionale şi-au
întemeiat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, pe probele menţionate. De
altfel, reclamantul a contestat credibilitatea declaraţiilor a trei dintre martorii pe care
s-a bazat instanţa de fond pentru a-l condamna şi a solicitat fără rezultat ca aceştia să
fie ascultaţi din nou de instanţa de apel (spre deosebire de P.K. împotriva Finlandei,
citată anterior).
Deşi nu reiese din probele aflate la dosar dacă reclamantul a contestat declaraţiile
celor trei martori înaintea instanţei de recurs sau dacă a încercat să conteste în vreun
fel credibilitatea celorlalţi martori înaintea instanţelor superioare, Curtea nu este
convinsă că o contestare generală şi repetată din partea reclamantului ar fi avut mai
multe şanse de succes, având în vedere motivele oferite de instanţa de apel atunci
când a respins obiecţia acestuia faţă de declaraţiile celor trei martori.
Mai mult, Curtea reţine că judecătorul ce a alcătuit completul instanţei de fond
care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei
infracţiuni, inclusiv elementul subiectiv, şi anume intenţia reclamantului de a o
săvârşi. în aceste circumstanţe, audierea directă a reclamantului devine şi mai
relevantă, în special pentru că instanţele superioare nu i-au audiat în mod direct nici
pe reclamant, nici pe martori.
Curtea reţine că reclamantul nu s-a plâns în timpul procesului la instanţa de fond
de omisiunea celui de-al doilea complet de judecată de a-l audia. Cu toate acestea, o
astfel de plângere a fost formulată în faţa instanţelor superioare şi a fost respinsă.
Curtea reţine că reclamantul nu a contestat faptul că judecătorul care a făcut parte
din cel de-al doilea complet de judecată din fond a fost şi judecătorul care a încheiat
dezbaterile pe fondul cauzei şi care l-a condamnat. În plus, acelaşi judecător a ascultat
pledoariile reclamantului în timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi a examinat
concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, după închiderea
dezbaterilor. În plus, deşi este neclar din probele aflate la dosar dacă reclamantului i
s-a permis să aibă ultimul cuvânt înaintea instanţei de fond, se pare că acesta a putut
să facă acest lucru înaintea instanţelor superioare.
Totuşi, Curtea observă că a decis anterior că, deşi dreptul inculpatului de a avea
ultimul cuvânt înaintea instanţei este cu siguranţă important, acesta nu poate fi
echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului (a se vedea
Constantinescu, citată anterior, pct. 58, şi Spînu împotriva României, nr. 32.030/02,
pct. 58, 29 aprilie 2008). Curtea consideră că aceleaşi consideraţii se aplică şi cu
referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi la concluziile scrise
depuse de reclamant la instanţa de fond, când aceasta se afla în pronunţare.
Curtea observă că nu există probe la dosar care să sugereze că membrii
completului de la instanţa de fond au fost schimbaţi pentru a influenţa rezultatul
procesului în defavoarea reclamantului — sau din alte motive necorespunzătoare —
ori că judecătorul care a făcut parte din completul de la Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti nu a fost independent sau imparţial şi reţine că acesta a avut la dispoziţia sa
procesele-verbale din cadrul şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi reclamanţii
şi martorii. Cu toate acestea, Curtea reţine că afirmaţiile reclamantului şi ale
martorilor au reprezentat probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost
ascultate în mod direct de judecătorul de la instanţa de fond. Prin urmare, Curtea
consideră că disponibilitatea în formă scrisă a declaraţiilor nu poate compensa
neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului.
De asemenea, Curtea este conştientă că există posibilitatea ca o instanţă
superioară sau instanţa supremă să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele
procesului în primă instanţă (a se vedeaBeraru, citată anterior, pct. 67). În prezenta
cauză, Curtea observă că instanţa de recurs nu numai că a menţinut hotărârea instanţei
de fond, ci, în plus, şi-a întemeiat propria decizie pe probele prezentate în faţa primei
instanţe fără să le examineze direct.
Prin urmare, Curtea constată că schimbarea completului de judecată la instanţa de
fond şi faptul că instanţele de apel şi recurs nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori
echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost supus la tratamente
inumane şi degradante din cauză că a trebuit să împartă celula cu recidivişti şi alţi
deţinuţi condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite cu violenţă.
I nvocând art. 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva
sa a fost inechitabil, în măsura în care instanţele au apreciat în mod necorespunzător
probele şi au interpretat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile, precum şi că nu au
oferit motive pentru respingerea declaraţiilor a douăzeci de martori, a argumentelor şi
a raţionamentului său care a stat la baza căilor de atac — inclusiv argumentul cu
privire la condamnarea pentru fapte cărora le-au lipsit elementele constitutive ale
infracţiunilor de care a fost acuzat.
Invocând art. 7 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost condamnat pentru
fapte care nu constituiau infracţiuni la vremea la care au fost săvârşite, atât timp cât
faptelor sale le-au lipsit elementele constitutive ale infracţiunilor de care a fost acuzat.
Curtea a examinat aceste capete de cerere astfel cum au fost formulate de reclamant.
Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în
care este competentă să se pronunţe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea
nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie
sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit
nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Prejudiciu
Reclamantul a susţinut că suferinţa extremă şi stresul cauzate de încălcarea de
către autorităţi a garanţiilor Convenţiei impun acordarea unei sume de 15.000 EUR cu
titlu de prejudiciu moral.
Curtea consideră că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în
mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei
încălcări.
Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 2.400 EUR cu
titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit
pentru aceasta.
De asemenea, reclamantul a solicitat 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată
în faţa Curţii. Acesta a depus o copie a contractului de asistenţă juridică semnat de
soţia sa, prin care îl angaja pe avocatul său să îl reprezinte înaintea Curţii contra unei
sume de 3.000 EUR. În plus, a depus mai multe facturi pe numele soţiei sale în
cuantum de 7.000 ROL (aproximativ 1.953 EUR), reprezentând o parte din onorariul
plătit reprezentantului său legal. Potrivit acestuia, soţia lui nu a putut să plătească
restul de bani, din cauza situaţiei sale financiare în urma condamnării.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea
cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi
rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine,
împuternicirea semnată de reclamant şi care îl autoriza pe reprezentantul său legal să
îl reprezinte înaintea Curţii şi de criteriile sus-menţionate, Curtea consideră rezonabil
să acorde suma de 1.953 EUR pentru cheltuielile de judecată înaintea Curţii.â
Astfel, Curtea:
ia notă de dorinţa reclamantului de a renunţa la capătul de cerere întemeiat pe art.
3 din Convenţie, referitor la condiţiile fizice de detenţie şi la condiţiile de
transport la instanţele interne;
decide să radieze această parte din cerere de pe rol în conformitate cu art. 37 § 1
lit. a) şi c) din Convenţie;
declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie referitor la
neîndeplinirea obligaţiei instanţelor naţionale care l-au condamnat de a-i asculta
pe el şi pe martori şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
Curtea hotărăşte:
– că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie,
următoarele sume:
(i) 2.400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu
titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 1.953 EUR (o mie nouă sute cincizeci şi trei de euro), plus orice sumă ce poate fi
datorată de reclamant cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecată, în contul
bancar indicat de reclamant;
– că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul
acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
Curtea respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte
capete de cerere.
TEMA 12
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Lancranjan Franchini și alții - încălcarea art. 6 § 1. din Convenție
Publicată în Monitorul Oficial nr. 118 din 16 februarie 2015 - Hotărârea Secţiei
a treia a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 iulie 2012
La baza cauzei se află o cerere (nr. 26298/05), formulată împotriva României,
prin care trei cetăţeni ai acestui stat, doamnele Ligia Lancranjan Franchini şi Mariana
Stoicoi şi domnul Nicolae Zaharie (reclamanţii) au sesizat Curtea în data de 13 iulie
2005, conform art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
Încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Reclamanţii pretind că anularea hotărârii definitive din 28 mai 2002 prin
admiterea recursului în anulare formulat de procurorul general aduce atingere
principiului securităţii raporturilor juridice şi drepturilor lor privitoare la bunuri.
Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Admisibilitatea cererii
Curtea constată că cererea este corect fondată, în sensul art. 35 § 3 (a) din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea arată că nu găseşte niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare o va declara admisibilă.
Fondul cauzei
Reclamanţii susţin că prin admiterea recursului în anulare al procurorului general,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la o nouă analizare a cazului. Aceştia
expun că prin suprimarea obligaţiei autorităţilor interne de a le restitui terenurile pe
vechile amplasamente, înalta Curte le-a adus atingere dreptului lor de proprietate în
legătură cu aceste terenuri.
Curtea a tratat de nenumărate ori cazuri referitoare la situaţii asemănătoare celei
prezentate în această speţă, concluzionând că s-au încălcat articolele 6 § 1 din
Convenţie şi din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pe motiv de repunere în cauză a
soluţiei date în mod definitiv unui litigiu şi de atingere adusă bunurilor reclamanţilor
(a se vedea, printre altele, Brumărescu contra României).
Analizând prezentul caz, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt şi
niciun argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită. În special,
arată că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată de procurorul general, a reanalizat
cazul şi, printr-o interpretare diferită de cea prevăzută în legislaţia internă, a anulat
hotărârea definitivă care reconstituia dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra
terenurilor care au aparţinut părinţilor lor. Cu siguranţă, reclamanţii au rămas în
posesia terenurilor aflate în litigiu, însă titlul lor de proprietate şi posesia au devenit
precare ca urmare a anulării hotărârii din 28 mai 2002.
Cum Guvernul nu a demonstrat că după hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie autorităţile interne au confirmat titlul de proprietate al reclamanţilor, Curtea
consideră că anularea hotărârii definitive din 28 mai 2002 a încălcat principiul
securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamanţilor la un proces
echitabil şi dreptului pe care aceştia îl au de a le fi respectate bunurile.
Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că s-au
încălcat art. 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
Reclamanţii solicită 305.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral
suferit. Aceştia furnizează un raport de expertiză prin care se stabileşte valoarea
terenurilor în litigiu la suma de 105.000 euro.
Curtea aminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare antrenează pentru
statul pârât o obligaţie juridică, conform Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a
remedia consecinţele acesteia. Atunci când legislaţia internă nu permite decât
remedierea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă
Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea faţă de
care s-a constatat o încălcare a Convenţiei.
În speţă, Curtea consideră că prin confirmarea titlului de proprietate al
reclamanţilor şi a punerii lor în posesie, în conformitate cu hotărârea definitivă din 28
mai 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, reclamanţii ar fi repuşi într-o situaţie pe cât
posibil echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă nu ar fi fost încălcate prevederile art.
6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea decide că în termen de 3 luni de la pronunţarea prezentei hotărâri, în cazul
în care statul pârât nu procedează la operaţiunile citate anterior, Guvernul va trebui să
plătească reclamanţilor, cu titlu de daune materiale, o sumă corespunzând valorii
acestor terenuri. Ţinând cont de elementele furnizate de către părţi, Curtea consideră
că s-ar cuveni ca reclamanţilor să li se acorde 37.000 euro cu titlu de daune materiale.
Mai mult, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, în
special datorită frustrării provocate prin anularea hotărârii definitive pronunţate în
favoarea lor.
Având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că se cuvine să acorde
reclamanţilor, în comun, suma de 3.000 de euro, cu titlu de daune morale.
Astfel, Curtea, în unanimitate:
a declarat cererea admisibilă;
a hotărât că s-au încălcat prevederile art. 6 § 1 din Convenţie şi 1 din
Protocolul nr. 1;
Curtea a hotărât:
– că în termen de 3 luni statul pârât trebuie să confirme valabilitatea titlului de
proprietate al reclamanţilor şi a punerii lor în posesie cu terenurile menţionate în
hotărârea definitivă din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia;
– că, în cazul în care nu se duc la îndeplinire aceste operaţiuni, statul pârât trebuie
să plătească reclamanţilor, în comun, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 37.000
euro (treizecişişaptemii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de
impozit, pentru daune materiale;
– că, în orice situaţie, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în comun, în
termenul menţionat mai sus, suma de
3.000 de euro (treimii euro) pentru daune morale, plus orice altă sumă care ar
putea fi datorată cu titlu de impozit;
– că sumele respective se vor converti în moneda statului pârât, la cursul aplicabil
la data plăţii;
– că, începând cu data expirării termenului menţionat şi până în momentul plăţii,
aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă, a cărei rată va fi aceeaşi cu cea
prevăzută pentru facilitatea de preţ marginal a Băncii Centrale Europene
aplicabile la momentul respectiv, majorată cu 3 puncte procentuale.
Curtea a respins cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.
TEMA 13
JURISPRUDENȚA CEDO - STUDIU DE CAZ
Cauza Valeriu Marius Ielcean împotriva României
Publicată în Monitorul Oficial nr. 304 din 5 mai 2015- Decizia din 7 octombrie
2014 a Secţiei a treia a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la Cererea
nr. 76.048/11 introdusă de Valeriu Marius Ielcean împotriva României.
În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat de un
proces echitabil la instanţele naţionale, întrucât i-a fost respinsă cererea de actualizare
a cuantumului prejudiciului material şi moral cu rata inflaţiei, pe baza constatării
incorecte că nu a depus o astfel de cerere la instanţă.
Mai mult, el s-a plâns că instanţele naţionale nu au evaluat corect cuantumul
prejudiciului moral şi material, care trebuia actualizat cu rata inflaţiei, şi că
procedurile din care a făcut parte au fost extrem de lungi.
Capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns de faptul că instanţele naţionale i-au respins cererea de
actualizare a cuantumului prejudiciului moral şi material cu rata inflaţiei, bazându-se
pe constatarea greşită că acesta nu a depus o astfel de cerere la dosar. Acesta a invocat
art. 6 din Convenţie.
Curtea reaminteşte că art. 37 din Convenţie prevede că poate, în orice stadiu al
procedurilor, să decidă radierea unei cereri de pe rol în cazul în care circumstanţele
conduc la una dintre concluziile specificate la lit. (a), (b) sau (c) a alin. 1 al acestui
articol. Art. 37 § 1 lit. (c) permite Curţii în special să scoată o cauză de pe rol
dacă: „din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai
justifică.”
Curtea mai reaminteşte că în anumite circumstanţe poate radia o cerere sau o
parte din aceasta conform art. 37 § 1 lit. c), în baza unei declaraţii unilaterale din
partea Guvernului pârât — chiar dacă reclamantul doreşte ca examinarea cazului să
continue.
În acest scop, Curtea va evalua cu atenţie declaraţia, din perspectiva principiilor
care reies din jurisprudenţă, în special Hotărârea Tahsin Acar.
Curtea a stabilit într-un număr de cazuri, inclusiv cele formulate împotriva
României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie, din cauza neîndeplinirii de către instanţele interne a obligaţiei lor de a
examina în mod corespunzător solicitările, argumentele şi dovezile prezentate de către
părţi (a se vedea, de exemplu, Buzescu împotriva României, nr. 61.302/00, pct. 63, 24
mai 2005, şi Feişan împotriva României (dec.), nr. 32.339/05, pct. 34, 11 martie
2014).
Având în vedere natura afirmaţiilor din declaraţia Guvernului, precum şi
cuantumul despăgubirii propuse, Curtea consideră că nu se mai justifică examinarea
acestei părţi din cerere (art. 37 § 1 lit. c). Decizia Curţii nu afectează posibilitatea
reclamantului de a folosi alte căi de atac pentru a obţine reparaţii [a se vedeaŽarskis
împotriva Letoniei (dec.), nr. 33.695/03, 17 martie 2009].
Mai mult, în lumina consideraţiilor de mai sus şi mai ales dată fiind jurisprudenţă
clară şi extinsă pe această temă, Curtea este satisfăcută că respectarea drepturilor
omului aşa cum sunt definite în Convenţie şi protocoalele la aceasta nu necesită
continuarea examinării plângerilor cu privire la durata procedurilor (art. 37 § 1 in
fine).
În orice caz, decizia Curţii nu afectează nicio altă decizie pe care ar putea să o ia
de a repune pe rol, în temeiul art. 37 § 2 din Convenţie, această parte din cerere, dacă
Guvernul nu respectă condiţiile declaraţiei sale unilaterale [a se vedea Josipovic
împotriva Serbiei (dec.), nr. 18.369/07, 4 martie 2008, şiAleksentseva şi alţi 28
împotriva Rusiei (dec.), nr. 75.025/01 şi altele, 23 martie 2006].
Având în vedere acestea, a considerat potrivită radierea de pe rolul Curţii a părţii
din cerere referitoare la respingerea cererii sale de actualizare a cuantumului
prejudiciului material şi moral cu rata inflaţiei, de către instanţele naţionale,
bazându-se pe constatarea greşită că nu a depus o astfel de cerere la dosar.
Alte capete de cerere
Cu privire la celelalte plângeri ale reclamantului în temeiul art. 6 din Convenţie (a
se vedea pct. 8, supra), Curtea consideră că nu există nimic în dosar care să sugereze
că prevederea invocată de către reclamant ar fi fost încălcată. În consecinţă, această
parte a cererii este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi
trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie.
Curtea a luat act de termenii declaraţiei Guvernului pârât, în ceea ce priveşte
plângerea în temeiul art. 6 din Convenţie cu privire la respingerea de către instanţele
naţionale a cererii reclamantului de actualizare a cuantumului prejudiciului moral şi
material cu rata inflaţiei, bazându-se pe constatarea greşită că acesta nu a depus o
astfel de cerere la instanţe.
Curtea a decis să radieze această parte din cerere în conformitate cu art. 37
§ 1 lit. c) din Convenţie.
Cureta a declarat inadmisibile celelalte capete de cerere.
Tema 14
Rolul CEDO în legislația internă și internațională
Drepturile şi libertăţile nu se pot dezvolta decât într-o societate democratică, al
cărei cadru juridic are la bază principiile toleranţei şi al preeminenţei dreptului.
În acest context, Convenţia a creat un adevărat cadru juridic privitor la protecţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranţională,
dar bazat pe principiul subsidiarităţii, ceea ce presupune o repartizare a competenţelor
în acest domeniu între autorităţile naţionale cu vocaţia de a asigura ele primele
apărarea acestor drepturi şi libertăţi şi instanţa europeană, chemată să intervină numai
atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului naţional de drept în
discuţie.
C.E.D.O. integrează pe deplin sfera drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv
şi pune bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le indivizilor
beneficiul unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor.
Cu peste o mie de decizii la activ jurisprudenţa Curţii europene a îmbogăţit şi
împrospătat Convenţia, conferind efect deplin drepturilor proclamate de aceasta.
Interpretată şi aplicată de Curtea europeană, Convenţia dă naştere dreptului C.E.D.O.,
care se inspiră atât din sursa convenţională, cât şi cea a jurisprudenţei. Lansat de
mişcarea Europeană, cu prilejul Congresului de la Haga din mai 1948, proiectul unei
Convenţii C.E.D.O. avea să se realizeze în cadrul Consiliului Europei. Convenţia de
la Roma din 4 noiembrie 1950 se caracterizează printr-un sistem de control
revoluţionar în mai multe privinţe pentru dreptul internaţional pe care îl instituie şi
căruia îi consacră peste jumătate din articolele sale.
Acest sistem are la bază noţiuni de garanţie colectivă: după cum afirmă Curtea,
Convenţia creează “ nu doar o reţea de angajamente sinalagmatice bilaterale, ci şi de
obligaţii obiective care, potrivit preambulului său, beneficiază de o “garanţie
colectivă” ( Irlanda contra Marii Britanii, 18. 01. 1978). Conform aceluiaşi Preambul,
statele membre ale Consiliului Europei au obligaţia solidară de a păstra un patrimoniu
comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi al preeminenţei
dreptului.
Convenţia este expresia acestui patrimoniu comun al democraţiilor occidentale şi
apare ca un instrument de armonizare minimală a dreptului intern al statelor
contractante care-şi păstrează propriile caracteristici de fond şi de procedură, având
ca obiectiv armonizarea sistemelor jurisdicţionale în funcţie de un sistem minim de
protecţie, pe care îl defineşte şi pe care statele pot să îl depăşească.
Începând din 1 noiembrie 1998, sistemul de control al Convenţiei a dobândit
putere deplină de constrăngere: s-a constituit astfel un veritabil spaţiu european de
protecţie jurisdicţională a drepturilor omului. Aderarea la Convenţie implică, prin ea
însăşi, recunoaşterea competenţei obligatorii a Curţii, de vreme ce Convenţia,
amendată prin Protocolul 11, suprimă clauza facultativă de acceptare a jurisdicţiei
Curţii.
Art. 32 al Convenţiei stabileşte în termeni forte largi competenţa ratione materiae
a Curţii: aceasta se extinde la toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale.
Convenţia revizuită “judiciarizează” pe deplin procedura, încredinţând numai
Curţii sarcina de a se pronunţa, în diverse modalităţi, asupra fondului cauzelor,
printr-o hotărâre a cărei semnificaţie trebuie precizată. Soluţionarea litigiului dedus
judecăţii Curţii are ca rezultat adoptarea unei hotărâri care trebuie motivată ( art. 45).
Rolul primordial al Curţii este acela de a statua în drept asupra pretinsei violări a
Convenţiei și dacă aceasta constituie o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei o decizie
sau o măsură emanând de la un stat contractant.
Conform art. 41, decizia Curţii “declară” compatibilitatea sau incompatibilitatea
măsurilor naţionale. Dispoziţiile Convenţiei funcţionează după sistemul judecăţior
declaratorii. Puterea sa de decizie este limitată la constatarea violării
Convenţiei( exceptând problema reparării prejudiciului). Contenciosul drepturilor
omului este un contencios al legalităţii, nu al anulării. Curtea nu poate anula decizia
incriminată. Declaraţia de incompatibilitate pe care o pronunţă Curtea nu antrenează
ipso facto nevaliditatea actului ilicit: ordinea juridică internă are sarcina de a remedia
violarea constatată.
În mod normal, soluţia fondului este pronunţată de camera care statuează asupra
admisibilităţii cererii, însă această atribuţie poate reveni, în mod excepţional, şi Marii
Camere. Formaţiune jurisdicţională de drept comun, Camera are o competenţă de
principiu pentru a se pronunţa asupra violării Convenţiei şi, dacă este cazul, asupra
satisfacţiei echitabile. Convenţia revizuită conferă Marii Camere, cu titlu excepţional,
competenţa de a se pronunţa asupra cererilor, statale sau individuale, care îi sunt
deferite fie ca urmare a faptului că o Cameră se desesizează în favoarea sa, fie ca
urmare a faptului că una dintre părţi face o cerere de retrimitere a cauzei.
În cadrul unei jurisdicţii unice, Convenţia preocupată să garantează unitatea
juriprudenţei europene instituie posibilitatea desesizării Camerei în favoarea Marii
Camere, care îndeplineşte astfel rolul de formaţiune jurisdicţională plenară, în acele
cazuri în care cauza examinată ridică o problemă gravă de interpretare a Convenţiei
sau a protocoalelor ori riscă să conducă la adoptarea unei soluţii contrare
jurisprudenţei deja stabilite.
Art. 43 organizează aşa-numita procedură de “retrimitere”: “ în termen de 3 luni
de la data pronunţării unei hotărâri de către o cameră, orice parte în litigiu poate, în
cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere”.
Asemenea oricărui act jurisdicţional, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor
Omului sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat.
Hotărârea rămasă definitivă nu mai este susceptibilă de contestaţii sau modificări.
Se impun aici două precizări: Procedura reexaminării are drept consecinţă faptul că
hotărârea Curţii nu este imediat definitivă. Această hotărâre nu devine imediat
definitivă şi, pe cale de consecinţă, nici obligatorie decât în următoarele condiţii: fie
părţile îşi fac cunoscută, imediat după expirarea termenului de trei luni prevăzut
pentru depunerea cererii de retrimitere, intenţia de a nu cere reexaminarea cauzei de
către Marea Cameră; fie nu a fost formulată nici o cerere de retrimitere la expirarea
celor trei luni; fie s-a formulat o cerere de retrimitere, dar a fost respinsă de colegiul
de cinci judecători. Dacă cererea de reexaminare a fost acceptată de colegiul de cinci
judecători, hotărârea definitivă va fi cea pronunţată de Marea Cameră. Numai
hotărârea definitivă este publicată.
Caracterul definitiv al hotărârii nu reprezintă un obstacol pentru o eventuală
cerere în revizuire sau în interpretare adresată Curţii. Procedura cererii în revizuire
( art. 80 din Regulament) este deschisă oricărei părţi în litigiu, în caz de descoperire a
unui fapt nou de natură să exercite o influenţă decisivă asupra soluţiei deja pronunţate
( termenul de sesizare a Curţii este de şase luni de la dat când partea a avut cunoştinţă
de acest fapt). Curtea a pus accentul pe caracterul excepţional al procedurii de
revizuire şi pe necesitatea unei examinări stricte a admisibilităţii unei cereri în
revizuire, poiziţie ce explică utilizarea rarisimă şi, de cele mai multe ori, fără succes a
revizuirii.
Cererea în interpretare (art. 79 din Regulament) poate fi făcută de oricare dintre
părţi, în termen de un an de la data pronunţării hotărârii, şi trebuie să vizeze
clarificarea de către Curte a sensului şi forţei uneia dintre deciziile sale anterioare fără
a adăuga nimic la lucrul judecat.
În afara căilor de retractare enunţate mai sus, Regulamentul mai prevede şi
posibilitatea rectificării erorilor, termenul de formulatre a unei cereri în acest sens
fiind de 1 lună de la data pronunţării deciziei sau hotărârii.
Potrivit articolului 46,§1( fostul art. 53 al Convenţiei), “Înaltele Părţi contractante
se angajează s ă se conformeze deciziilor pronunţate de Curte în litigiile la care ele
sunt părţi”. Autoritatea de lucru judecat este deci relativă şi nu operează erga omnes:
hotărârea nu obligă decât părţile în litigiuşi numai pentru cazul soluţionat.
Hotărârile Curţii constatând o violare a Convenţiei nu au valoare de titlu
executoriu pe teritoriul statelor condamnate, după cum rezultă şi din articolul
41( fostul art. 50) al Convenţiei: executarea acestor hotărâri depinde de respectivele
state.
Curtea a afirmat în mod constant în jurisprudenţa sa caracterul declaratoriu al
deciziilor sale, precizând că rămâne la latitudinea statului alegerea mijloacelor pe care
le va utiliza în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia care îi revine
conform articolului 53.
Curtea refuză deci să fixeze consecinţele ce rezultă din hotărârea sa. Statului îi
incumbă o simplă obligaţie de rezultat: el trebuie să ia măsuri de natură să pună capăt
violării constatate şi să îndepărteze concecinţele acesteia, dar are, în principiu,
libertatea de alegere a mijloacelor la care va recurge pentru a atinge acest rezultat.
Întrucât Curtea nu statuează in abstracto asupra compatibilităţii normei interne cu
Convenţia, ci doar asupra aplicării concrete a normei interne în ceea ce-l priveşte pe
reclamant, statul este obligat să ia măsuri individuale care să corecteze respectiva
violare, rămânând însă liber să ia măsuri generale care depăşesc cadrul speţei tranşate
de aceasta.
Cu toate acestea, Curtea pare să enunţe un principiu de ”loialitate convenţională”,
izvorât din articolul 1 al Convenţiei, atunci când afirmă că „ rezultă din convenţie, în
special din articolul 1, că, prin ratificarea acesteia, statele contractante se angajează s
ă procedeze în aşa fel încât dreptul intern să fie compatibil cu Convenţia” (Maestri
contra Italia, 17 februarie2004).
Rezultă, pe cale de consecinţă, că trebuie să adopte măsuri de importanţă generală
în cazul în care violarea constatată îşi găseşte originea direct în norma de drept intern.
În cazul măsurilor individuale, obligaţia de restitutio in integrum implică adoptarea
unor măsuri adecvate pentru repunerea lucrurilor în situaţia anterioară violării.
Aceste măsuri sunt de diverse naturi - modificarea, anularea, revocarea actului
juridic care a generat violarea (de exemplu, revocarea unei decizii de expulzare),
reparaţia pecuniară, dacă aceasta se dovedeşte a fi modalitatea cea mai adecvată, în
funcţie de obiectul litigiului. Există circumstanţe - în special în cazul violării
articolelor 5, 6 sau 7 în materie penală - în care reexaminarea unei cauze sau
redeschiderea unei proceduri judiciare se dovedesc a fi mijloacele cele mai eficace,
dacă nu chiar singurele, pentru a atinge acest obiectiv.
Deşi Convenţia (art. 41) nu obligă statele să repună în discuţie autoritatea de
lucru judecat a unei decizii judecătoreşti interne pe care Curtea europeană a declarat-o
incompatibilă cu Convenţia, există state (Austria, Belgia, Danemarca, Luxemburg,
Malta, Norvegia, Elveţia) care au introdus în legislaţia lor internă proceduri ad hoc de
reformare a unor asemenea decizii. Curtea nu ezită să verifice, în temeiul art.
41( fostul art. 50), dacă exercitarea unei căi de atac în dreptul intern împotriva unei
decizii judecătoreşti care a generat o violare constantă a
Convenţiei a constituit în sine o restitutio in integrum sau o reparaţie în întregime a
prejudiciului suferit.
Hotărârea distinctă, pronunţată în temeiul articolului 41, joacă astfel rolul unui
instrument de control al executării, în dreptul intern, a hotărârilor pronunţate pe
fondul cauzei.
În cazul măsurilor de ordin general, este de competenţa statului, mai ales atunci
când violarea constatată rezultă pe cale mediată sau directă din existenţa unei norme
legislative, să decidă abrogarea legislaţiei sale, în vederea armonizării acesteia cu
Convenţia.
Cu toate acestea, statul nu trebuie să amâne prea mult această adaptare legislativă,
în caz contrar expunându-se riscului unei noi condamnări.
Practica recentă a Curţii europene demonstrează că aceasta se desprinde cu
dezinvoltură de litera articolului 46 atunci când afirmă că trebuie să se analizeze „ce
consecinţe pot fi deduse din articolul 46 al Convenţiei pentru statul
pârât”( Broniowski contra Polonia, 22 iunie 2004, §192).
Anticipând intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, Curtea europeană identifică
în mod evident hotărârea Broniowski ca fiind o „hotărâre-pilot” şi desprinde din
aceasta consecinţele referitoare la executarea sa, întrucât nu ezită să indice statului
măsurile generale adecvate ( şi anume „realizarea efectivă şi rapidă” a dreptului la
despăgubiri a persoanelor în cauză) în scopul de a remedia „deficienţa structurală”,
rezultând dintr-o „disfuncţionalitate a legislaţiei poloneze şi a practicii administrative”,
constatată în domeniul dreptului de proprietate. Judecătorul european îşi depăşeşte
astfel, în mod incontestabil, competenţa de a pronunţa hotărâri declaratorii
Convenţia încredinţează Comitetului de miniştri al Consiliului Europei sarcina de
a supraveghea executarea hotărârilor Curţii.
În conformitate cu regulile pe care Comitetul le-a adoptat în februarie 1976
pentru aplicarea articolului 46, §2 (fostul art. 54), procedura normală de control se
derulează în două etape.
În primul rând, Comitetul de miniştri „invită” statul să îl informeze cu privire la
măsurile luate în urma pronunţării hotărârii; dacă statul nu răspunde acestei invitaţii,
Comitetul reînscrie cauza, din şase în şase luni, pe ordinea de zi.
În al doilea rând, Comitetul, printro decizie care îmbracă forma unei rezoluţii
finale, „constată”, pe baza informaţiilor furnizate de statul în cauză, că şi-a îndeplinit
funcţiile pe care i le conferă art. 46, §2.
Nu este deloc surprinzător faptul că organul politic interguvernamental al
Consiliului Europei şi-a limitat timp îndelungat misiunea de supraveghere la simplul
rol de a înregistra informaţiile furnizate de state, interzicându-le să aprecieze dacă m
ăsurile individuale ( cel mai adesea cu caracter de despăgubire) sau generale luate de
acestea în urma pronunţării hotărârii Curţii remediază efectiv violarea.
Inaugurând în anul 1988 practica rezoluţiilor interimare, prin intermediul cărora
declară că şi-a îndeplinit „provizoriu” funcţiile şi decide să reia examinarea cauzei la
o dată ulterioară, stabilită de el, Comitetul de Miniştri abandonează acest control pur
formal şi îşi recunoaşte puterea de a verifica dacă statul în cauză a luat realmente
măsuri menite să repare violarea constatată.
Dezvoltând o practică progresistă, Comitetul de miniştri controlează executarea
hotărârilor referitoare la acordarea satisfacţiei echitabile şi adoptarea măsurilor
reparatorii individuale, dar se implică şi în controlul măsurilor de executare generale.
Pentru prima categorie de măsuri, Comitetul de miniştri a adoptat, în 1996, prima
rezoluţie interimară, prin care „invită insistent” statul să plătească, în cel mai scurt
termen, suma fixată de către Curte în baza satisfacţiei echitabile ( Rez. DH( 96) 251,
rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Grecia).
În ceea ce priveşte controlul executării măsurilor individuale, Comitetul de
miniştri interpretează din perspectiva teleologică articolul 46,§2, fapt care îl determină
să statueze asupra modalităţilor de executare a hotărârii. În sfârşit, Comitetul de
miniştri nu ezită în prezent, în cadrul rezoluţiilor interimare, să reia examinarea unei
cauze( sau a mai multor cauze similare) din perspectiva măsurilor cu caracter general
pe care le implică hotărârea –sau hotărârile Curţii, pentru a controla de pildă,
îndeplinirea unei reforme legislative.
Problema controlului Curţii europene asupra executării hotărârilor sale este
reînnoită de Protocolul 14, care instituie un recurs în carenţă (art. 46,§4).
Protocolul 14 consolidează competenţele Comitetului de miniştri în caz de
dificultăţi referitoare la executarea hotărârilor şi atribuie şi Curţii sarcina de a
supraveghea executarea hotărârilor.
În afara faptului că poate sesiza Curtea cu privire la o dificultate de interpretare a
unei hotărâri căreia îi supraveghează executarea, Comitetul de miniştri poate, cu votul
unei majorităţi de două treimi, în cazul în care un stat parte refuză să se conformeze
unei hotărâri prin care Curtea l-a condamnat, după ce îl somează să sesizeze Curtea
referitor la această încălcare a prevederilor art. 46, §1al Convenţiei ( noul art. 46, §4).
Curţii i se recunoaşte astfel, formal, competenţa de a controla executarea hotărârilor,
pe baza sesizării Comitetului de miniştri.
În cazul în care Curtea constată o violare a acestei dispoziţii, ea trimite cauza
Comitetului de miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile care se impun. De
observat, că spre deosebire de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în cadrul
recursului în carenţă, Curtea nu are puterea de a impune restricţii satului în culpă.
În absenţa violării, ea trimite cauza Comitetului de miniştri, pentru ca acesta să
încheie examinarea ei.
Deşi judecătorii de la Strasbourg, spre deosebire de cei de la Bruxelles, nu au
dezvoltat nici un fel de doctrină cu privire la aplicabilitatea directă sau
primordialitatea dreptului european al drepturilor omului, analizarea rezoluţiilor
Comitetului de miniştri demonstrează că autorităţile naţionale se străduiesc să se
conformeze jurisprudenţei Curţii europene.
Acest fapt duce la creditarea doctrinei conform căreia hotărârile Curţii ar fi
înzestrate cu “autoritate de lucru interpretat”, “autoritatea propriejurisprudenţei Curţii
în măsura în care aceasta interpretează dispoziţiile Convenţiei”.
Această autoritate are un fundament convenţional: Convenţia atribuie Curţii, prin
articolul 32, sarcina specifică de a asigura interpretarea Convenţiei.
Eficacitatea dreptului european al drepturilor omului, datorată caracteristicilor
acestuia ( caracter obiectiv, nereciprocitate, garantare colectivă), nu ar putea varia în
funcţie de calificările juridice proprii sistemelor de drept naţionale.
Curtea afirmă vocaţia jurisprudenţei sale de a fi un instrument de armonizare a
regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului, centrat pe standardul minim pe
care îl reprezintă Convenţia.
Dinamismul interpretativ al judecătorului european a favorizat o jurisprudenţă
sincronizată cu evoluţia societăţii şi apropiată de preocupările contemporane ale
europenilor. Mai mult, metodele de interpretare a Convenţiei utilizate de Curte –
noţiuni autonome, obligaţii pozitive – vizează “europenizarea”jurisprudenţei acesteia
şi, implicit, sporirea autorităţii şi coerenţei.
Autoritatea de lucru interpretat se poate, de asemenea, prevala de faptul că,
bazându-se pe analogia cauzelor, Curtea a extins sfera efectului direct al hotărârilor
sale, atât faţă de judecătorul naţional al unui stat vizat de o hotărâre anterioară, cât şi
faţă de judecătorul unui stat terţ, depăşind autoritatea relativă de lucru judecat.
Recunoaşterea de către state a dreptului la recurs individual are un efect incitativ,
amplificat de importanţa opiniei publice în democraţiile pluraliste, foarte mediatizate
în marea lor majoritate. O hotărâre de condamnare a unui stat membru, pronunţată de
Curtea europeană. Poate declanşa în acel stat, ca şi în statele vecine, dacă situaţia este
comparabilă, numeroase cereri similare celei care a stat la originea condamnării8.
Această perspectivă încurajează autorităţile naţionale să respecte jurisprudenţa
Curţii. Rezultă pentru judecătorii naţionali un veritabil “imperativ de disciplină
jurisdicţională”, cu atât mai mult cu cât nu există o procedură de recurs prejudiciar în
interpretare în faţa Curţii de la Strasbourg, de tipul celei instituite de articolul 177 al
Tratatului C.E.E.
Hotărârile Curţii europene au ca rezultat şi o adaptare a jurisprudenţelor naţionale.
Acest rezultat se observă mai ales în cazul organelor jurisdicţionale, sub forma unor
noi practici judiciare ori a unui reviriment al jurisprudenţei instanţei supreme, sau prin
anularea de către aceasta din urmă a unei decizii judecătoreşti interne cu privire la
care o hotărâre a Curţii europene constată că violează Convenţia.
Acelaşi rezultat este valabil şi în cazul jurisdicţiilor constituţionale: Curtea
Constiuţională austriacă şi-a modificat, în urma pronunţării hotărârii din cazul
Ringeisen (16 iulie 1971), jurisprudenţa în ceea ce priveşte interpretarea cuvintelor
“ drepturi şi obligaţii cu caracter civil” .
Pe de altă parte, jurisdicţiile naţionale ( ca şi legiuitorii naţionali) pot lua în seamă
în mod spontan deciziile Curţii.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este, în acelaşi timp, atât un tratat
internaţional, cât şi expresia unei tradiţii constituţionale a statelor membre, ce
reprezintă cadrul esenţial european al protecţiei unor drepturi fundamentale ale
omului.
Demersul instanţei europene care transpune în practică dezideratele Convenţiei ar
fi unul gratuit, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorităţii deciziilor Curţii,
încălcându-şi astfel obligaţia asumată prin aderarea la Convenţie, aceea de a se
conforma la deciziile pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi.
Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a
pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, conformarea
efectivă derivând, în lipsa forţei executorii a deciziilor, din “loialitatea convenţională”
contrasă din comandamentul inserat în art. 1 al Convenţiei.
Parafrazând dispoziiţiile cuprinse în art. 34 şi respectiv 38 §1.a din convenţie se
poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun
fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene, să furnizeze toate
facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea
eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană.