1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

DELINCVENŢA JUVENILĂ

SISTEME ALTERNATIVE DE EXECUTARE A PEDEPSELOR

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. univ. dr. Pavel Abraham

Doctorand: Lect. univ. Mihaela Tomiţă

Bucureşti

2008

2

3

C U P R I N S

Delincvenţa juvenilă - sisteme alternative de executare a pedepselor

Introducere 6

1. Delimitări conceptuale, trăsături şi dimensiuni ale fenomenului de delincvenţă

juvenilă 12

1.1. Definiţii şi sensuri ale conceptului de delincvenţă 12

1.2. Raportul dintre normal şi patologic în definirea delincvenţei 27

1.3. Delincvenţa juvenilă: factorii sociali-determinanţi în preluarea şi

extinderea conduitei delincvente printre tineri 30

1.3.1. Dezvoltarea psiho-socială a minorului - socializarea 32

1.3.2. Inchisoarea – sursă de criminalitate pentru minori 40

1.4. Teorii şi modele explicative ale delincvenţei juvenile 45

1.4.1. Teoria rezistenţei la frustrare 46

1.4.2. Teoria asocierilor diferenţiale 48

1.4.3. Teoria dezorganizării sociale 50

1.4.4. Teoria anomiei sociale 51

1.4.5. Teoria „conflictelor codurilor culturale” 53

1.4.6. Teoria subculturilor delincvente 54

1.4.7. Teoria etichetării sociale 55

1.4.8. Teoria controlului social 58

1.4.9. Teoria oportunităţii diferenţiale 62

1.4.10. Teoria învăţării sociale 64

1.4.11. Autoconceptualizarea 67

1.5. Modalităţi şi forme de tratament pentru resocializarea minorilor delincvenţi 68

1.5.1. Particularităţi şi probleme ale procesului de resocializare al delincvenţilor 69

1.5.2. Politici de control social şi eficienţa acestora în diminuarea delincvenţei juvenile 75

4

2. Tratamentul socio-juridic şi prevenirea delincvenţei juvenile 82

2.1. Legislaţia internă în cazul copilului care răspunde penal 82

2.2. Tratamentul sancţionator aplicabil minorilor 90

2.2.1. Pedepsele alternative 98

2.2.1.1. Probaţiunea 99

2.2.1.2. Munca în folosul comunităţii 103

2.2.1.3. Justiţia restaurativă 111

2.2.1.4. Justiţia terapeutică 121

2.3. Construcţia sistemului pentru protecţia copilului, perfecţionarea sistemului 126

2.3.1. Protecţia şi promovarea drepturilor copilului 130

2.3.2. Minorul în centrele de reeducare şi penitenciarele româneşti 146

2.4. Prevenirea delincvenţei juvenile 157

2.4.1. Rolul şcolii şi al familiei în prevenirea delincvenţei juvenile 161

2.4.2. Rolul asistenţei sociale în combaterea fenomenului infracţionalităţii 164

3. Dinamica criminalităţii juvenile în România şi promovarea sancţiunilor

alternative 169

3.1. Scurt istoric al evoluţiei sistemului penitenciar românesc 169

3.2. Măsuri de protectie a minorilor in sistemul judiciar 177

3.3. Rolul factorilor economico sociali în dinamica criminalităţii 180

3.3.1. Factori economici 181

3.3.2. Factori socio-culturali 184

3.4. Preocupări privind construcţia juridică a sistemului de măsuri alternative în România 189

3.4.1. Construcţia legislativă 191

3.4.2. Construcţia instituţională 196

3.4.3. Factori care influenţează eficienţa aplicării sancţiunilor alternative 199

3.5. Perspective legislative în domeniul delicvenţei juvenile 202

5

4. Studiu privind delincvenţa juvenilă şi percepţia acesteia la nivel regional şi

naţional

207

4.1. Cadrul metodologic al cercetării 207

4.1.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării 209

4.1.2. Prezentarea metodologiei 212

4.1.2.1. Ancheta sociologică pe bază de chestionar 214

4.1.2.2. Focus-group-ul 219

4.1.2.3. Analiza de conţinut 222

4.1.2.4. Studiul de caz 228

4.2. Percepţia publică a delincvenţei juvenile în presa naţională şi la nivelul jud. Timiş.

Analiză de conţinut 231

4.2.1. Rezultatele studiului cantitativ-calitativ al presei scrise 232

4.3. Percepţia privind rolul sancţiunilor alternative aplicate în general şi cele pentru minori

în special în opinia specialiştilor. Focus-group-uri. 250

4.3.1. Analiza opiniilor specialiştilor din mediul academic (profesori) 250

4.3.2. Analiza opiniilor specialiştilor din justiţie (procurori, judecători, avocaţi) 257

4.3.3. Analiza opiniilor exrpimate de poliţişti, consilieri de probaţiune, ofiţeri din

penitenciar 264

4.4. Studiu comparativ privind minorii infractori internaţi în Centrul Reeducare Buziaş şi cei

aflaţi în supravegherea Serviciilor de Probaţiune al jud. Timiş 274

4.4.1. Analiză sociologică prin chestionar asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în regim

privativ de libertate 275

4.4.2. Analiză sociologică prin chestionar asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în regim

alternativ de ispăşire a pedepsei 287

4.5. Studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent 299

4.5.1. Studii pe cazurile unor minori şi tineri aflaţi în regim privativ de libertate 300

4.5.2. Studii pe cazurile unor minori aflaţi în regim alternativ de executare a pedepsei 305

Concluzii 313

Bibliografie 324

Anexe 1-13 336

6

INTRODUCERE

Societatea românească contemporană se confruntă cu o multitudine de probleme

sociale, ce nu au fost deloc anticipate, generate de transformările majore în toate sferele

vieţii sociale şi care au un impact negativ asupra întregii societăţi. La nivelul

transformărilor produse în sfera atitudinilor şi comportamentelor, schimbările sociale au

generat o accentuată insecuritate socială, suspiciune şi frustrare în special în rândul

tineretului, un puternic pesimism social, un sentiment de descurajare şi chiar de

inadaptare. Comportamental, aceste percepţii şi atitudini se materializează fie în conduite

din ce în ce mai blazate, fie în comportamente deviante. În multitudinea formelor pe care

le poate îmbrăca devianţa socială, un loc aparte îl ocupă conduitele delincvente, acestea

caracterizându-se prin cel mai înalt nivel al pericolului social.

După anul 1989, România s-a confruntat cu profunde transformări politice,

economice, sociale, culturale, care, pe componenta infracţionalităţii s-au materializat în

apariţia unui mediu social care a facilitat menţinerea şi creşterea procentului delincvenţei

în general şi mai ales a celei juvenile în special. Fenomenul este valabil pentru toate

statele, fie că sunt ele puternic dezvoltate economic fie că sunt angrenate într-un amplu

proces de restructurare economică asemeni statelor din estul Europei. Diferenţa este

redată de faptul că în statele aflate în plină tranziţie de la un sistem (politic, economic,

social) la altul fenomenul infracţionalităţii găseşte un mediu prielnic pentru proliferare.

De aceea, tratarea şi prevenirea infracţionalităţii, implică în mod direct responsabilităţi la

toate nivelele sociale, de la legislativ până la executiv, având în vedere faptul că sărăcia,

crizele economice şi sociale nu generează de la sine asemenea fenomene, criminalitatea

(totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă )

având o etiologie mult mai complexă, iar profilaxia sa presupune cooperarea tuturor

entităţilor care au tangenţă cu acest fenomen (de la instituţii de stat până la ONG-uri).

Pe de altă parte are loc şi un proces invers, fenomenul delincvenţei afectând

procesele economice şi sociale. Se intră astfel într-un cerc vicios cu blocaje majore la

nivelul acestor procese. Abandonul şcolar sporit, lipsa de viziune a familiei, disfuncţiile

înregistrate în funcţionarea instituţiilor responsabile cu protecţia copilului, lipsa

componentei societăţii civile care să ajute familia, toate acestea corelate cu existenţa unui

control social redus generat de situaţia de anomie indusă de fenomenul tranziţiei a dus la

7

o escaladare a acestui proces confirmat de creşterea în fiecare an a numărului total de

infracţiuni şi infractori.

În această perioadă s-au cristalizat şi structurat noi fundamente cu potenţial

favorizant pentru fenomenul infracţionalităţii: explozia necontrolată de aşa-numite surse

de informare (presă scrisă, audio, vizuală), care în loc să contribuie la diminuarea

fenomenului nu au făcut altceva decât să se constituie în vehicule motivaţionale pentru

proliferarea de acte delincvente, este vorba aici de impactul internetului asupra evoluţiei

psiho-sociale a minorului precum şi faptul că mass-media a renunţat, din motive

comreciale, la funcţia de educare în schimbul celei de informare (indiferent de impactul

informaţiilor transmise). Astfel avem de-a face cu emisiuni TV care prezintă un exces de

violenţă fără a lua în calcul efectul asupra psihicului minorului şi a implicaţiilor legate de

evoluţia socială a acestuia, avem de-a face cu site-uri la care accesul este foarte facil şi

care promovează şi încurajează actele delincvente etc. Orientările psiho-sociale în

domeniul delicvenţei juvenile, indiferent de caracterul şi conţinutul diferitelor sale

abordări, susţin ideea principală conform căreia delicvenţa juvenilă se datorează

incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la mediu a minorilor, datorită unor tulburări de

natură psiho-patologică provocată de un ansamblu de factori, de care familia este, în cea

mai mare parte, responsabilă, dar nu trebuie omise şi alte aspecte precum cele enumerate

anterior şi anume: presa şi internetul.

Toate aceste lucuri multiplică o serie de fenomene şi procese disarmonice şi

disfuncţionale, susţinute de aspectele de anomie şi patologie socială, problemele educării,

adaptării şi mai ales promovării tinerilor, care devin extrem de presante şi dificile,

nerezolvarea lor putând determina apariţia unor fenomene de frustaţie, inadaptare,

înstrăinare şi delincvenţă în rândul anumitor tineri şi adolescenţi.

Identificarea unor mijloace adecvate de control şi prevenire a fenomenului

delincvenţei presupune o cunoaştere clară a cauzelor acestuia. Astfel, rezolvarea acestor

probleme ale tinerilor, presupune adoptarea unei legislaţii satisfăcătoare în diferite

domenii (familie, învăţământ, muncă, religie etc.), şi, de asemenea presupune

cunoaşterea, evaluarea, explicarea şi determinarea cauzelor şi condiţiilor care generează

sau favorizează manifestări antisociale şi apoi elaborarea unor modele etiologice şi

predictive care să cuprindă complexitatea factorilor delictogeni.

Reprezentând ansamblul actelor şi faptelor care, violând regulile juridice penale,

determină adoptarea unor sancţiuni negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai

controlului social (poliţie, justiţie, tribunale, instituţii de recluziune, etc., delincvenţa

8

juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături şi note distincte pentru o societate sau

alta, care derivă atât din condiţiile socio-economice şi culturale ale societăţii respective

cât şi din modalitatea de concepere, sancţionare şi tratare a delictelor comise de minori şi

tineri. Aceste caracteristici se identifică prin factorul ”agresivitate” sau cel de ”frustare”,

de instabilitate afectivă şi comportamentală şi de egocentrismul şi impulsivitatea ce

caracterizează vârsta adolescenţei. Din acest punct de vedere, apar ca şi cauze ale

delincvenţei juvenile decalajele înregistrate între maturizarea fizică şi cea psihică,

ostilitatea şi agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile violente la starea de

insecuritate, anomaliile psihice, tarele ereditare.

Elaborarea prezentei lucrări care abordează problematica delincvenţei juvenile s-a

fundamentat pe actualitatea fenomenului, complexitatea sa, implicaţiile în registrul

stabilităţii sociale şi dezvoltării economice, lipsa unor mecanisme coerente de control şi

prevenţie ori insuficienţa celor actuale. Fenomenul delincvenţei este un indicator al stării

sistemului social şi un element de apreciere a evoluţiei sale. Lucrarea de faţă s-a

concentrat pe analiza sistemelor alternative de executare a pedepselor, pe analiza locului

şi rolului pedepselor alternative în procesul de resocializare a tinerilor delincvenţi şi, ca o

consecinţă a analizei, elaborarea, propunerea formularea de sugestii cu privire la

îmbunătăţirea acestui sistem.

În acest context al importanţei temei, demersul de faţă a vizat, printr-o înşiruire

logică şi psihologică a capitolelor teoretice clarificarea unor aspecte din zona etiologiei

comportamentului delincvent: dezvoltarea bio-psiho-socială a minorului, mediul familial

şi disfuncţiile sale, teorii şi modele ale delincvenţei, posibilităţi de recuperare şi

intervenţie a minorilor delincvenţi, legislaţia şi tipurile de sancţiuni aplicabile minorilor

cu accent pe rolul sancţiunilor alternative, etc.

Astfel, una din direcţiile principale ale lucrării a avut rolul de a aduce în prim plan

trăsăturile şi dimensiunile fenomenului de delincvenţă juvenilă prin definirea sensurilor

conceptului de delincvenţă, raportul dintre normal şi patologic şi, mai ales rolul

dezvoltării bio-psiho-sociale a persoanei în general şi a minorului în special. Formarea

personalităţii adolescentine se caracterizează prin trăsături generale ceea ce face să existe

o „schemă genetică” comună dezvoltării tuturor adolescenţilor. De aceea, analiza

factorilor sociali determinanţi în preluarea şi extinderea conduitelor delicvente printre

tineri presupune analiza detaliată a tuturor aspectelor care caracterizează perioada

adolescenţei, cu accent însă pe preocesele de educaţie şi socializare. De cele mai multe

ori, comportamentul deviant al tinerilor reprezintă un produs principal al orientărilor

9

comportamentale şi motivaţionale dobândite în cursul procesului de socializare din cadrul

familiei, şcolii şi grupului de prieteni. Aceste orientări încep să se dezvolte în primii ani

de viaţă, conturându-se mai precis în timpul perioadei şcolare. În măsura în care copilul

creşte şi devine adolescent, orientările sale comportamentale şi motivaţionale devin din

ce în ce mai definite, având implicaţii serioase pentru conduitele şi acţiunile sale în viaţa

socială.

O atenţie deosebită a fost acordată teoriilor şi modelelor explicative ale

delincvenţei juvenile, fiind prezentate, inclusiv din perspectivă critică principalele teorii

care se regăsesc în lucrările de specialitate, dominant fiind în acest registru bipolarismul

funcţionalism – interacţionism. Funcţionalismul accentuează ideea că bazele devianţei ar

fi caracteristicile naturale ale devianţilor, pe când interacţionismul consideră că devianţa

este de natură socială, nu numai pentru că ea se înscrie într-un sistem social ca

transgresiune a normelor, ci şi pentru că apare prin universalizarea acestor norme impuse

de entităţile sociale dominante.

În consecinţă se impun o serie de modalităţi socio-juridice de control şi diminuare

a delincvenţei, iar în concordanţă cu specificul demersului abordarea s-a focalizat pe

aceste elemente cu aplicabilitate în sfera delincvenţei juvenile. Astfel, a fost analizat din

perspectivă socio-juridică rolul tratamentului sancţionator aplicabil minorului, cu accent

pe sancţiunile alternative. Recurgerea la alte sancţiuni în locul pedeapsei cu închisoarea

reprezintă o metodă importantă de reducere a recidivei, deoarece studiile demonstrează că

minorii deţinuţi prezintă o rată de recidivă substanţială. Prin diversiunea copiilor de la

pedeapsa cu închisoarea şi permiţându-le să beneficieze de servicii în comunitate, aceştia

vor putea să menţină legături pozitive cu familia, şcoala şi comunitatea. Aceste legături

benefice măresc şansele de resocializare ale copilului. De asemenea s-a evaluat rolul

şcolii şi al familiei în prevenirea delincvenţei juvenile precum şi rolul asistenţei sociale în

combaterea fenomenului infracţionalităţii, fără a se omite, că fiind vorba de minori, chiar

şi în situaţia în care au săvârşit o infracţiune trebuie să existe preocupări în direcţia

protecţiei lor şi a victimelor astfel încât să nu li se pericliteze dezvoltarea psiho-socială

viitoare.

Rolul factorilor economic-sociali trebuie tratat cu maximă atenţie atunci când este

vorba de fenomenul delincvenţei juvenile, de aceea un subcapitol separat al lucrării

evidenţiază aceste aspecte. Baza economică determină structura socială, politică,

culturală, instituţională; prin urmare situaţia economică a unui stat, ori a unei zone mai

restrânse, determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul

10

infracţional. De partea cealaltă, factorii socio-culturali au un rol predominant în

socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi, finalmente, îi conduc la săvârşirea unor

fapte antisociale.

Având în vedere specificul demersului, faptul că lucrarea şi-a propus să studieze

sistemele alternative de executare a pedepselor, nu putea lipsi din expunere o apreciere cu

privire la factorii care influenţează eficienţa aplicării sancţiunilor alternative, fiind

identificaţi aici factori care ţin de oferta de servicii existente pentru supravegherea şi

reintegrarea minorului infractor, factori generaţi de implicarea relativ redusă a instituţiilor

statului şi lipsa unei colaborări; factori generaţi de legislaţia insuficientă dar şi de punerea

defectuasă a ei în aplicare şi nu în ultimul rând nivelul de resurse materiale şi umane.

Pentru a realiza obiectivul propus s-a utilizat o metodologie sociologică de

cercetare bazată pe documentare, analiză de conţinut, focus-group şi anchetă sociologică,

în vederea explicării şi clarificării unui set de noţiuni şi termeni specifici sociologiei

delincvenţei. Dintre aceştia amintim noţiunile de: delincvent, familie patogenă, conduită

ilicită, abandon şcolar, forme de intervenţie în delincvenţa juvenilă, pedepse alternative

etc.

În acest sens, în cadrul prezentului demers am avut în vedere, ca obiect al

cercetării, tinerii delincvenţi (adică minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerii

cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani), iar pentru o evaluare exactă s-a realizat o anchetă

sociologică atât asupra minorilor aflaţi în regim privativ de executare a pedespei (aflaţi în

Centrul de Reeducare Buziaş) cât şi asupra minorilor aflaţi în regim neprivativ de

executare a pedespei, demersuri completate cu focus-group-uri cu specialişti în domeniu

(magistraţi, avocaţi, poliţişti, profesori etc.), precum şi o analiză a modului în care se

reflectă în mass-media fenomenul delincvenţei juvenile, interviuri, analize biografice şi

studii de caz.

Subiectul studiului a fost fenomenul delincvenţei în rândul tinerilor, pe de o

parte, iar pe de altă parte implicaţiile şi eficienţa sistemului de control în prevenirea

acestui fenomen cu accent pe rolul sancţiunilor alternative.

Scopul lucrării a constat în atingerea a două finalităţi: o documentare cu privire

la fenomenul delincvenţei juvenile, analiza factorilor sociali ai conduitelor de delincvenţă

juvenilă, rolul sancţiunilor alternative în cazul minorilor delincvenţi şi o analiză privind

caracteristicile specifice delincvenţilor tineri, percepţia privind rolul sancţiunilor

alternative aplicate în general şi cele pentru minori în special, studii de caz privind

etiologia comportamentului delincvent cu scopul de a trasa un profil al delincventului

11

minor şi tânăr şi cauzele care generează criminalitate, identificarea unor metode şi tehnici

de prevenire, formularea unor soluţii pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şi

instituţional pentru tratamentul minorului.

Abordarea nu se vrea a fi una exhaustivă, deoarece fenomenul delincvenţei este

foarte complex şi depinde în mare măsură de context şi variabile individuale, greu de

surprins în cercetări structurate. Cum România se află în plin proces de transformare

socială şi cum aceste transformări creează noi forme de delincvenţă (de exemplu: traficul

şi consumul ilicit de droguri, frauda fiscală), la fel şi obiectivele unui studiu sociologic

trebuie să se modeleze în funcţie de structura socială.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării, constă în validarea

metodologică a unor demersuri investigative bazate pe utilizarea informaţiilor existente

cu aplicabilitate pentru instituţii specializate în optimizarea socială, informarea pertinentă

cu privire la dinamica fenomenului de delincvenţă juvenilă, iar concluziile elaborate în

rezultatul investigaţiei sociologice pot fi folosite de instituţiile cu atribuţiuni în controlul

şi combaterea fenomenului delincvenţei juvenile. Prin urmare, una din contribuţiile

acestei lucrări este propunerea unui mix de elemente care pot sta la baza fundamentării

unor strategii coerente de combatere a infracţionalităţii juvenile precum şi optimizarea

cadrului legislativ şi instituţional care reglementează aplicarea sancţiunilor alternative.

Autorul aduce mulţumirile sale, domnului prof. univ. dr. Pavel Abraham care, a

sugerat un astfel de demers şi a susţinut cu receptivitate şi răbdare activitatea de

documentare şi concepţie asigurându-i parcursul ideal pentru atingerea obiectivelor

propuse.

Alături de autor au fost, în permanenţă, şi alţi membri ai Facultăţii de Sociologie

şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti şi care şi-au adus, fiecare, o

contribuţie însemnată, necondiţionată, la realizarea întregului program de pregătire

doctorală.

Tuturor acestora le mulţumim, asigurându-i de stima şi aprecierea autorului.

12

CAPITOLUL I

Trăsăturile şi dimensiunile fenomenului de delincvenţă juvenilă

1.1. Definiţii şi sensuri ale conceptului de delincvenţă

În explicarea problematicii abordate în cadrul lucrării „Delincvenţa juvenilă -

sisteme alternative de executare a pedepselor” este imperioasă conceptualizarea

fenomenului de devianţă întrucât are ca segment aparţinător important delincvenţa. De

aceea, în studiul explicaţiilor teoretice, privind delincvenţa juvenilă pornim de la

paradigmele explicative ale devianţei în societate. În acest sens, am definit o serie de

noţiuni fundamentale care se întrepătrund cu conceptele devianţă şi delincvenţă, şi

anume: problemă socială, anomie, patologie, criminalitate, conflict, imoralitate etc.

Astfel, în sens larg, devianţa include toate deviaţiile de la comportamentul

acceptat şi dezirabil, inclusiv încălcările legii penale, provocând probleme sociale şi stări

de inadaptare. Prin devianţă se înţelege orice conduită, gest sau manifestare care încalcă

normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale grupului social particular din care face

parte persoana care a avut o astfel de conduită1. Se afirmă că indivizii care încalcă aceste

reguli se opun comportamentului majoritar conformist, dovedindu-se astfel că devianţa

socială este în esenţă nonconformistă.

Acest proces, care este şi antisocial, cuprinde pe lângă încălcările legilor şi

încălcările regulilor stabilite de grupurile sociale (obiceiuri, tradiţii), organizaţii şi

instituţii (ex – reguli stabilite prin regulamente, dar şi de cultura colectivităţii).

Se constată că sfera comportamentelor deviante cuprinde următoarele acte sau

conduite neconformiste2:

a) actele sau conduitele considerate ca excentrice cum sunt:

• ţinuta neobişnuită, ca purtatul pantalonilor blue jeans rupţi;

• purtatul unor bijuterii atipice, ca inele şi butoni prinşi pe corp;

• limbaj cu expresii şi cuvinte de jargon;

• gesturi neconformiste (cum sunt cele care mimează actul sexual) în

timpul unor spectacole muzicale.

1 Banciu Dan, Rădulescu Sorin M., Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 36; 2 Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 165;

13

b) acte imorale indecente sau obscenităţi cum sunt petrecerile zgomotoase în

timpul zilei, dar şi (mai des) al nopţii;

c) acte antisociale, criminale;

d) acte asociale – cum sunt cele comise de bolnavii mintal.

Conceptul de devianţă reprezintă comportamentul nonconformist al indivizilor

care au suportat un proces de socializare, dar din diferite motive nesocotesc normele de

comportare sociala.

Prin urmare devianţa semnifică nonconformismul deliberat sau nedeliberat al

oamenilor faţă de normele şi valorile unei organizări sociale formale, dar şi a unui grup

particular (informal)3.

Noţiunea de devianţă socială este una dintre cele mai des folosite în vocabularul

sociologiei - desemneaza nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor

sociale. Un comportament deviant este un comportament care se îndepărtează sensibil de

la poziţia standard (medie).

Fenomenul de devianţă socială are un caracter universal, nu poate exista o

societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv: este

inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă caracter criminal. Devianţa

reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului.

Individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesociabilă, ca un element

parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, ci el este un agent regulator al vieţii

sociale.

Devianţa este „o proprietate formală a situaţiilor şi sistemelor sociale, [...] un

pattern al încălcării normei, [...] un construct de tipul stigmatului, o etichetă atribuită în

anumite momente unor categorii comportamentale care devin depreciate, discreditate şi

adesea excluse”4. După Durkheim5, „delictul este ceva normal, întrucât o societate lipsită

de el este practic imposibilă”. Una din funcţiile devianţei ar fi aceea de a produce

schimbarea6. Putem accepta diferenţierea între devianţa primară, adică „diferenţierea

marginală, temporară şi puţin semnificativă” şi devianţa secundară – „de substanţă,

centrală şi cuprinzătoare”7. Devianţa negativă – delincvenţa, o putem defini ca

3 Boncu Ştefan, Devianţă tolerată, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2000, pag. 82; 4 Oxford Dicţionar de Sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pag.168-169 5 Idem, pag.168; 6 Idem, pag. 168; 7 Idem, pag. 169;

14

„fărădelege, vină sau neglijare a datoriei”8, sancţionată negativ de către sistemul

legislativ.

Majoritatea autorilor sunt de acord că devianţa socială include ansamblul

comportamentelor care violează normele şi valorile recunoscute ca legitime într-o

societate ce determină o reacţie socială din partea instituţiilor, instanţelor şi agenţilor de

control social, impunând adoptarea unor sancţiuni sociale faţă de devianţi.

Teoria sociologică concepe fenomenul de devianţă în două sensuri diferite:

• un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a legii şi

normelor semnificaţii exclusiv negative (aşa numita “devianţă negativă”);

• un sens mai larg, care favorizează pozitiv acţiunile de eludare, schimbare sau

revoltă împotriva normelor (“devianţa pozitivă” ).

Kinch9 diferenţiază trei tipuri de devianţă:

1. comportamentul deviant – violarea normei de către persoane care sunt în

esenţă non-deviante;

2. rolul deviant – atât persoana cât şi actul sunt deviante;

3. subcultură deviantă – considerat cel mai grav caz de devianţă, când există

aşteptări din partea membrilor societăţii ca individul ca parte a unei structuri

sociale particulare să se comporte ca membru al subculturii în modalităţi ce

violează normele societăţii.

În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delicnvenţa

(criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de

normele juridice cu caracter penal.

Devianţa socială reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, violând regulile

juridice penale, determină adoptarea unor sancţiuni negative organizate din partea

agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie, tribunale, instituţii de

recluziune, etc.)10.

Există şi conceptul de anormalitate, care este de natură psihologică, dar care

defineşte incapacitatea unor indivizi de a se adapta la exigentele vieţii în comun (sociale)

neputând să respecte valorile societăţii.

De cele mai multe ori, această incapacitate este specifică indivizilor bolnavi

psihic, consideraţi anormali, situaţie care este acceptată de societate, ea fiind valabilă ca o

realitate medicală. 8 Idem, pag.156; 9 Boncu Ştefan, op. cit., pag. 124; 10 Banciu Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, pag. 92;

15

Devianţa poate fi definită ca o transgresiune social percepută, a regulilor şi

normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat; ea este un comportament care repune

în cauză atât normele sociale, cât şi unitatea sau coeziunea sistemului11.

Cu alte cuvinte, devianţa cuprinde orice act, conduită sau manifestare care

violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Ea

reprezintă un comportament care se opune celui convenţional sau conformist, cuprinde nu

numai încălcarea legii (infracţiuni, delicte), ci orice „deviere” (abatere) de la regulile de

convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup,

organizaţie, instituţie, cultură, subculturi). În acest sens, devianţa include o gamă largă de

acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (îmbrăcăminte, limbaj, gest

nonconformist) incompatibile cu „codurile” culturale ale grupului sau societăţii, la cele

aşa zis imorale (indecenţa, obscenitatea) care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege, şi

până la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale) sau asocial (bolile psihice).

Date fiind creativitatea şi plasticitatea deosebită a conduitelor individuale, la fel ca

şi diversitatea extremă a normelor ori regulilor sociale, se poate considera că12:

a) orice individ, într-o anumită perioadă a vieţii sale, transgresează norma de

conduită, devenind ca urmare „deviant”;

b) nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca

fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace non-convenţionale,

deseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decât cele obişnuite sau

instituţionalizate);

c) devianţa reprezintă o noţiune relativă, echivocă, în măsura în care ceea ce este

considerat deviant într-o anumită perioadă istorică, în altă societate sau în altă

perioadă istorică este calificat drept normal.

Sociologia devianţei consideră că nici o acţiune sau conduită umană nu este, în

mod inerent, prin ea însăşi deviantă, ci este calificată ca atare de normele şi valorile

grupului de referinţă, care impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi

comportamentele socialmente acceptabile sau indezirabile13. În acest sens, devianţa nu

este echivalentă cu absenţa normelor (anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adaptarea

unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raţionalitate ale

societăţii în ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (sociotipul sau

11 Banciu D., Rădulescu S. M., Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 66; 12 Rădulescu S., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 46; 13 Idem, pa g. 52;

16

personalitatea de bază), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup

social (subcultură), definit prin caractere culturale distincte.

Există însă o margine de toleranţă socială faţă de comportamentele deviante,

latente sau manifeste, cu condiţia ca aceste comportamente să nu pericliteze semnificativ

bunul mers al societăţii.14

În conformitate cu scopul prezentei lucrări, nu toate formele de devianţă

interesează, ci doar delincvenţa juvenilă – fenomen cu implicaţii negative atât pentru

societate, cât şi pentru destinul ulterior al tinerilor. În limbajul comun, cât şi în cel

ştiinţific, câmpul semantic al conceptului de delincvenţă deseori se suprapune cu cel al

termenilor devianţă şi criminalitate. În accepţiunea prezentului demers, în ansamblul

formelor de devianţă se include şi delincvenţa care cuprinde atât totalitatea delictelor

(acte nepermise de lege şi sancţionate printr-o pedeapsă corecţională) şi crimelor (violare

a legii penale, dar şi cele mai grave infracţiuni din încălcările aduse legii), incluzând,

astfel, în înţelesul ei criminalitatea (totalitatea faptelor criminale considerate într-o

societate), cât şi contravenţiile şi chiar unele acte de încălcare a normelor morale

(cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, actele săvârşite de minorii ce nu răspund penal).

Delincvenţa a fost interpretată la început printr-o concepţie demonologică -

conform acestei concepţii spirite nefaste îi îndemnau pe oameni să comită acte deviante

(de exemplu, expresia „l-a pus dracu´ să facă...”). Ulterior, în perioada iluministă apar

primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În sec al XVIII-lea, Cesar

Beccaria15 a fondat şcoala clasică de criminologie. El a susţinut ideea că acţiunile

delicvente nu sunt determinate divin, ci sunt raţionale - acestea ţin de responsabilitatea şi

libertatea de a alege a individului. El afirmă că sancţiunile trebuie adecvate delictului

comis. Mai târziu sunt preluate o parte din ideile lui Beccaria, dar se introduce în plus

importanţa statului, ca şi a societăţii, în slujba individului.

Conceptul de criminalitate este interpretat ca ansamblul manifestărilor antisociale

care încalcă prevederile înscrise în norme de drept, atrăgând după sine influenţa forţei

coercitive a statului16. Prin urmare criminalitatea este considerată ca un act particular de

devianţă. Criminalitatea cuprinde manifestările sociale care se află atât în interiorul

dreptului, cât şi în exteriorul acestuia.

14 Ogien A., Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002; 15 Cesar Bonesana, Marques de Beccaria, Tratado de los delictos y de las penas, Editorial Heliasta S.R.L., Argentina, 1993, pag. 30-37; 16 Rădulescu S., op. cit., pag. 126;

17

Şcoala clasică de criminologie a acordat o mare importanţă crimei şi sancţiunilor,

dar nu s-a centrat pe om ca parte a crimei (a situaţiei). Pe parcurs s-a manifestat o

preocupare fundamentată ştiinţific, bazată îndeosebi pe observaţie, pentru identificarea

genezei delicvenţei. În această direcţie, prezintă importanţă interpretările biologice ale

delicvenţei. Interpretările biologice sau antropologic-biologice generează orizonturi

informaţionale care reunesc teorii centrate pe factori ereditari în geneza infracţiunii.

Diferenţierea între infractor şi non-infractor se demonstrează prin identificarea unor

caracteristici bio-antropologice specifice infractorului. Având în vedere analize ale

factorilor biologici ereditari pentru identificarea genezei delicvenţei, de-a lungul timpului

se contureaza mai multe teorii:17

Şcoala pozitivistă de criminologie a încercat să suplinească neîndeajunsurile în

identificarea surselor generatoare de crimă, prin reprezentanţii Cesare Lombroso şi

Enrico Ferri. Şcoala pozitivistă a apărut în perioada revoluţiei industriale - în prima

jumătate a sec. al XIX-lea şi a fost influenţată de dezvoltarea ştiinţelor din acea perioadă.

Pozitiviştii văd comportamentul ca fiind determinat de forţe pe care omul le poate

controla şi înţelege. Legea normează relaţiile sociale dintre oameni. Comportamentul

criminal şi deviant este determinat de o cauză biologic-patologică sau de un defect.

Teoriile lui Lombroso18 sunt rezultatul studiilor de antropologie criminală. Pe

această bază a fost elaborată teoria criminalului înnăscut în care se susţine teza conform

căreia indivizii care au un anumit profil antropologic sau anomalii cu deficienţe anatomo-

morfologice au o tendinţă înnăscută spre crimă. Aceste anomalii au fost denumite de

Lombroso „stigmate”: asimetrie craniană sau facială, nas plat, maxilare proeminente,

urechi mari, sensibilitate scăzută la durere etc. O altă idee este aceea că individul cu

tendinţe criminale are o regresiune atavică (nefuncţională). Aceştia sunt indivizi

degeneraţi, cu eşecuri genetice. (cf. Lombroso).

Ştiinţific, teoria lui Lombroso nu a fost agreată de specialiştii în domeniu, dar

practicienii au folosit repere din această teorie în soluţionarea de cazuri.

În Anglia teoria lombrosiană a fost puţin acceptată, iar cercetările s-au realizat în

alte direcţii. Astfel, s-a dat o importanţă deosebită eredităţii în geneza criminalităţii. În

urma cercetărilor se stabileşte că 68% din urmaşii infractorilor devin ei înşişi infractori19.

Se consideră că cei care moştenesc predispoziţii deviante devin incapabili să se adapteze

17 Bogdan S., Criminologie, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2005. 18 Lombroso Cesare, L’uomo deliquente, Torino, 1889, pag. 273; 19 Stark Rodney, Doing Sociology, An introduction through microcase, Wardaworth Publ. Co., 1992, pag. 214;

18

la o viaţă socială normală. Cercetările în această direcţie se regăsesc în SUA, în Suedia şi

Danemarca. De pildă, au fost realizate studii asupra copiilor adoptaţi care au testat

ipoteza conform căreia comportamentul delincvent al acestor copii adoptaţi urmează linia

de conduită a părinţilor biologici. Constatările sunt fundamentate pe cercetări empirice şi

nu iau în considerare alte variabile ale mediului social, îndeosebi al familiei adoptive,

precum şi alţi factori care pot influenţa comportamentul în evoluţie al omului, conexaţi cu

caracteristici ale programului genetic (din fecundare).

Diferitele studii pentru stabilirea genezei delincvenţei au încercat în continuare să

răspundă la întrebarea: „Care este cauza delincvenţei?” Studiile au început cu cercetările

în domeniul personalităţilor de tip patologic. Atât în trecut, cât şi în contemporaneitate au

apărut teorii care susţin că actele criminale sunt comise îndeosebi de indivizi deficienţi

psihic, adică cu tulburări de comportament şi de personalitate. Teoria lui S. Freud este cea

mai importantă contribuţie în domeniu, el fiind acela care răspândeşte modelul prihiatric

al devianţei. Freud postulează existenţa a trei instanţe în structura personalităţii: sinele,

eul şi supraeul20.

Sinele sau id-ul este locul unde se nasc pulsiunile instinctuale şi este rezervorul de

energie al psihicului. El reprezintă un complex de instince şi tendinţe refulate (reprimate,

alungate) care au un caracter impersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele sau id-

ul, apreciază Freud, constituie polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor

instinctive predominant sexuale şi agresive care pune organismul în tensiune.

Eul sau ego-ul este sistemul conştient de conducere şi control al

comportamentului. Eul reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea

căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine şi atitudinea conştientă şi inconştientă

despre cele mai importante interese şi valori.

Supraeul sau superego-ul este instanţa psihică cu rol prohibitiv. Este delimitarea

eului de lumea externă. Reprezintă conştiinţa morală şi exprimă existenţa individului în

mediul social. Se consideră a fi o achiziţie recentă a individului, achiziţie care este

dezvoltată sub influenţa normelor sociale şi nivelului socio-cultural al comunităţii în care

individul este poziţionat.

Raportându-ne la această concepţie, devianţa este apreciată ca rezultatul unui

supraeu slab, motiv pentru care deviantul nu-şi poate controla pulsiunile inconştiente.

Rezultă că, atât reprezentanţii şcolii freudiene, cât şi neofreudienii consideră 20 Freud Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegere de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980; Freud Sigmund, Psihanaliză şi sexualitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994;

19

criminalitatea ca fiind fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de

inadecvare şi inferioritate. Psihanaliza lui Freud oferă o explicaţie doar pentru

comportamentul psihotic, nevrotic şi sociopat, şi înlătură explicaţia actelor criminale

produse de devianţii aşa-zis normali.

Perspectiva psihologică de analiză a delincvenţei încearcă să explice în ce măsură

omul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un

echilibru în satisfacerea necesităţilor tip nevoi, aspiraţii şi interese.21

Pentru definirea delincvenţei din această perspectivă unele analize se centrează pe

conceptul de imaturitate socială care generează comportamentul delincvent. Insuficienta

maturizare socială se relevă în dificultăţile de integrare, în starea de conflict cu cerinţele

unui anumit sistem valoric normativ.

De pe aceste poziţii de abordare a delincvenţei se relevă:22

a) insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor sociale. În această

situaţie spunem că omul se află într-un deficit de socializare;

b) insuficienţa proceselor de acomodare la mediul social. Această insuficienţă de

adaptare este evidenţiată de comportamentul delincvent. Caracteristica acestor

oameni este neechivalenţa sau disonanţa între maturizarea socială şi

dezvoltarea personalităţii. Se înregistrează decalaje de dezvoltare pe

următoarele planuri: între nivelul maturizării intelectuale, pe de-o parte, şi

nivelul dezvoltării afectivo-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă

parte.

Delincvenţa, alături de formele sale de manifestare, este un fenomen al cărui

înţelegere necesită luarea în considerare a trei elemente: individul care încalcă legea,

actul care constituie aceast delict şi circumstanţele care conduc la comiterea lui.

Trăsăturile specifice ale delicvenţei constau, în principal, în:

a) violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea anumitor

acţiuni;

b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire

socială;

21 Turliuc Maria-Nicoleta, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul European, Iaşi, 2007. 22 Segel L., Welsh B., Senna J., Juvenile Delinquence – Theory, Practice, and Law, Wadworth Publishing, New York, 2006, pag. 106.

20

c) desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor sau

a grupurilor sociale cauzând un sentiment de teamă şi insecuritate indivizilor.

Chiar dacă, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin

normele dreptului penal, el este un fenomen social care se produce în societate, având

consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.

Delicvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de conveţuire

socială care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa,

sănătatea şi integritatea persoanei în societate.

Un comportament delicvent implică, după opinia lui E. H. Sutherland23,

următoarele:

a) are consecinţe negative, prejudiciază interesele întregii societăţi;

b) face obiectul unor interdicţii, constrângeri formulate de legea penală;

c) prezintă o intenţie antisocială deliberantă;

d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiune culpabilă;

e) fapta este probata juridic şi sanctionată ca atare.

Câmpul semantic (de înţelegere) al conceptului de delincvenţă în literatura de

specialitate se suprapune cu cel de criminalitate.24 Delincvenţa este un caz particular al

devianţei. Se consideră că un comportament delincvent are următoarele caracteristici:

a) are o serie de consecinţe negative prin faptul că prejudiciază interesele întregii

societăţi;

b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;

c) prezintă o intenţie deliberată, urmărind un scop distructiv;

d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;

e) fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.

Un act delincvent este evaluat după anumite criterii normative şi sociale, cum ar

fi:

a) reacţia socială faţă de actul delincvent;

b) valoarea socială lezată prin actul delincvent (care de fapt şi generează

dimensiunea reacţiei);

c) valoarea obiectului delictului;

d) mărimea prejudiciului adus;

e) modalităţi de comitere (modus operandi); 23 Sutherland E. H., Cressey D., Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966, pag. 112; 24 Banciu D., Rădulescu S., Sociologia crimei şi a criminalităţii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 42;

21

f) mobilurile actului delicvent;

g) persoana făptuitorului şi calitatea sa;

h) participanţii la comiterea actului delicvent;

i) gradul de vinovăţie al făptuitorului;

j) gradul de rudenie între făptuitor şi victimă.

Prin urmare, sistemul de referinţă pentru evaluarea caracteristicilor generale şi

specifice ale delictelor este, în fapt, legislaţia penală care se diferenţiază de la un sistem

juridic la altul, diferenţe realizate de tradiţii istorice şi culturale, de moralitatea şi

obiceiurile fiecărei societăţi.

Intercalarea diverselor interpretări teoretice, în cadrul prezentei lucrări, scoate în

evidenţă mai multe dimensiuni valabile în explicarea fenomenelor sociale negative,

acestea fiind interdependente şi se completează reciproc. Acestea sunt25:

1. Dimensiunea statistică - relevă starea şi dinamica delincvenţei spaţio-

temporală prin evaluarea în procente, medii, serii de distribuţii şi indici ai

diferitelor acte delincvente. Acestea se corelează cu o serie de variabile şi

indicatori cu caracter social, ecologic, cultural şi geografic;

2. Dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor violate prin acte şi fapte

antisociale, pericol social, gravitatea pagubelor produse, intensitatea şi felul

sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

3. Dimensiunea sociologică - se centrează pe identificarea, explicarea şi

prevenirea socială a delictelor în raport cu multiplele aspecte de inadaptare,

dezorganizare şi devianţă existente în societate, dar şi reacţii faţă de diferite

delicte;

4. Dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului

delincvent şi a individului normal, motivaţia şi modurile comiterii delictului,

atitudinea delicventului faţă de fapta comisă avându-se în vedere

responsabilitatea/discernământul acestuia, etc.;

5. Dimensiunea economică - costul delincvenţei - relevă consecinţele directe şi

indirecte ale diferitelor delicte, din punct de vedere material şi moral;

6. Dimensiunea prospectivă - relevă tendinţele de evoluţie a delincvenţei,

precum şi predispoziţia spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale

prin studiul comportamentului predelincvent.

25 Idem, pag. 66;

22

În pofida diversităţii conceptuale în ceea ce priveşte explicarea comportamentelor

delincvente, finalmente, toate abordările se contopesc şi se intercalează, deoarece fiecare

dezvăluie într-un fel sau altul formele şi consecinţele fenomenului delincvenţei.

a.) Dimensiunea statistică a fenomenului delincveţei

Delicnvenţa este un fenomen normal, care include ansamblul de acte, fapte şi

conduite intrate în conflict cu legea penală, care are o anumită evoluţie în timp şi spaţiu,

anumite regularităţi, frecvenţe, intensităţi ce pot fi măsurate şi evaluate statistic.

Asemenea evaluări privesc:26

a) evoluţia temporară a criminalităţii, în perioade de timp diverse (5 ani, 10 ani,

20 ani) se pot vedea, observa tendinţele de stagnare, creştere sau descreştere a

fenomenului;

b) evoluţia spaţială a criminalităţii, pe arii şi zone geografice, în vederea

identificării unor zone “criminogene” locale cu potenţial ridicat sau scăzut de

criminalitate şi a “cartografierii” acestora (aşa numita ecologie a

criminalităţii);

c) frecvenţa şi intensitatea criminalităţii, astfel relevându-se care dintre delictele

comise, într-o anumită perioadă de timp, într-o anumită zonă sau arie

geografică, sunt cele mai frecvente şi au o gravitate (periculozitate) socială

sporită în raport cu altele;

d) indicele de criminalitate (sau “rata criminalităţii”) calculat (la 10.000 de

locuitori), prin raportarea numărului de delicte (sau de delicvenţi) la totalul

populaţiei cu răspundere penală, pe diferite perioade de timp.

Pe baza evaluărilor statistice pot fi indentificate anumite corelaţii între evoluţia

fenomenului de delicvenţă şi alte variabile socio-economice şi culturale, cum ar fi

legislatia penală, densitatea populaţiei, gradul de urbanizare, concentrarea de bunuri şi

valori în oraşe, care nu sunt relevante întotdeauna, nu reprezintă cauzalitatea

fenomenului.

Printre promotorii orientării, care au pus bazele clasificării delictelor în funcţie de

o serie de criterii statistice, se numără A. Quételet, A. Guerry, ale căror preocupări s-au

concentrat asupra semnificaţiei statistice a delicvenţei. E. Ferri, unul dintre reprezentanţii 26 Fabian A., Aspecte teoretice şi statistice ale devianţei şi delincvenţei juvenile, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2007.

23

de seamă ai şcolii pozitiviste italiene de criminologie, a acordat un rol important studierii

factorilor sociali şi individuali generatori de criminalitate, surprinde anumite legalităţi

statistice. Ferri elaborează aşa-numita “lege a saturaţiei criminale”27, conform căreia într-

un anumit mediu social există un număr stabil şi determinat de infracţiuni şi crime,

schimbarea condiţiilor mediului social ducând astfel, implicit, la schimbarea numărului

de crime.

Şcoala sociologică franceză fondată de É. Durkheim28 şi-a întemeiat cercetările pe

studiul statistic al faptelor şi fenomenelor sociale şi juridice recoltând un imens material

documentar-statistic despre fenomenul sinuciderii. El a evidenţiat o serie de regularităţi

ale sinuciderilor:

a) tendinţa spre sinucidere creşte o data cu vârsta;

b) sinuciderea nu se află în corelaţie cu clima;

c) rata sinuciderii creşte din ianuarie până în iulie şi descreşte din iulie până în

decembrie;

d) sunt mai frecvente în timpul zilei şi, în special, în timpul săptămânii, în

schimb, mai puţin intense noaptea şi în week-end;

e) rata sinuciderilor este mai ridicată în rândul protestanţilor decât al catolicilor.

b.) Delicvenţa din perspectiva normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie

de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative şi anume:

a) reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, ilegitim, ilegal, prin

care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

b) fapta este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi

responsabil;

c) fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.

Pentru a exista răspundere penală trebuie să existe, în primul rând o faptă

antisocială reală săvârşită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea

rând fapta trebuie incriminată de legea penală. Inexistenţa uneia sau mai multora dintre

trăsături, conduce, practic, la inexistenţa delictului sau crimei. Principiul legalităţii

27 Ferri Enrico, Principii de drept criminal, Editura Revista Pozitivă Penală, Bucureşti, 1940; 28 Durkheim É., Suicide, Free Press, New York, 1951, pag. 97-110;

24

delictului şi sancţiunii (“nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”) este înscris la

loc de frunte în marea majoritate a legislaţiilor penale moderne.29

Definirea delictului prin cele trei trăsături menţionate, are o importanţă teoretică-

generală şi una practică, permiţând:

a) includerea, în categoria delictelor şi crimelor, numai a acelor acţiuni şi fapte

care întrunesc cumulativ aceste trăsături;

b) delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de

drept, care nu afectează însă ordinea socială, nu periclitează viaţa şi securitatea

indivizilor, grupurilor, instituţiilor (contravenţie, delicte civile, abateri

disciplinare sau administrative).

Clasificarea faptelor antisociale în delicte şi crime, se face în funcţie de două

criterii:

a) cel al gravităţii faptei, valoarea socială lezată, mărimea prejudiciului,

modalităţile şi formele de comitere;

b) cel al sancţiunii aplicate.

Tot în funcţie de gravitatea şi intensitatea sancţiunii aplicate într-o serie de

sisteme penale, se face distincţie între:

a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care

violează ordinea socială, normativă şi siguranţa statului şi instituţiilor sale

fundamentale;

b) delicte sau crime de drept comun îndreptate contra propietăţii, familiei,

bunurilor moravuri.

Sistemul nostru penal (care utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict

sau crimă) nu recunoaşte nici diferenţa actelor antisociale cu caracter penal în delicte şi

crime şi nici subîmpărţirea acestora în delicte politice de drept comun.

c.) Abordarea sociologică a fenomenului de delicvenţă

Orice societate se confruntă cu aspecte de delicvenţă şi criminalitate, întrucât

noţiunea de crimă este implicată în însăşi ideea de societate. É. Durkheim30 considera că

29 Bogdan S., Criminologie, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2005.

25

nu există o societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul

colectiv, crima apărând ca un “fenomen normal”.

Actul delicvent reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care

contrastează cu normele de convieţuire existente în cadrul grupurilor, instituţiilor,

societăţii.

Pentru majoritatea sociologilor, delicvenţa reprezintă o problema socială;

delicvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei între indivizi.

Nu în toate societăţile omorul este considerat drept crimă deliberată, existând

sisteme penale în care, dacă el nu este justificat, este sensibil “dezincriminat” (cazul

omorului în legitimă apărare sau a omorului săvârşit “în stare de război” sau de

“necesitate”). În alte sisteme legislative, dimpotrivă, omorul săvârşit asupra unor anumite

persoane este considerat o crimă odioasă şi sancţionat extrem de sever (omorul asupra

unui părinte sau asupra unei femei gravide, omorul comis împotriva unui preot, şef

militar, conducător politic).

Cultura, moravurile, obiceiurile şi cutumele joacă şi ele un rol important în

definirea anumitor categorii de delicte, cum sunt de pildă, cele care atentează contra

bunurilor moravuri sau normelor de convieţuire socială. Afirmaţia lui G. Summer,

conform căreia “moravurile pot duce la lucruri corecte sau incorecte”, se verifică parţial

în cazul delictelor de prostituţie, promiscuitate sexuală, homosexualitate, incest,

sinucidere, etc. Într-o serie de societăţi contemporane, prostituţia este considerată, dacă

nu ilegală, cel puţin semi-ilegală, iar alte societăţi acceptă, fie oficial sau cvasi-oficial,

tacit, prostituţia, adoptând chiar măsuri speciale de control medical şi social pentru

asemenea cazuri.

Delictul de homosexualitate masculină este sancţionat penal în unele legislaţii,

repudiat moral în altele şi chiar legalizat de unele sisteme normative. Homosexualitatea

feminină este, de cele mai multe ori, doar dezaprobată moral. Homosexualitatea este,

uneori admisă tacit, în cadrul unor profesii (actor, dansator, pictor), în timp ce în altele

(direct de public, manager, profesor) este repudiată şi dezaprobată, atrăgând, dincolo de

sancţiuni penale şi morale, interdicţia profesiei respective.

d.) Dimensiunea psihologică, economică şi culturală a delincvenţei.

30 Durkheim É., op. cit., pag. 206-215;

26

Fenomenul de delincvenţă are o determinare multicauzală atât de factură internă

(de natură biologică şi psihologică), cât şi de factură externă (de natură economică,

socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate. O parte dintre aceste cauze care

reflectă dimensiunile fenomenului delincvenţei le-am descris mai pe larg în subcapitolele

anterioare.

Dimensiunea psihologică face referire la structura personalităţii individului

delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea

delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.).31

În ceea ce priveşte dimensiunea economică sau “costul crimei”, aceasta

evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere

material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor

etc.).

Dimensiunea culturală se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu

care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din

punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea

intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial

depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor

sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente

eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele

sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul”

este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele

culturii din care face parte individul.32

31 Turliuc Maria-Nicoleta, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul European, Iaşi, 2007. 32 Popa V., Drăgan I., Lăpădat L., Psihosociologie juridică, Bucureşti, 1999.

27

1.2. Raportul dintre normal şi patologic în definirea delincvenţei

Normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral,

licit sau ilicit, legal sau ilegal etc. stabilind zona de permisivitate a acţiunii şi

comportamentului indivizilor.

Această zonă de dezirabilitate nu este strict, precis delimitată, în interiorul ei

putând apărea zone, puncte de toleranţă sau de permisivitate, loc unde comportamentul

individului poate varia sensibil, depăşind (fie în sus, fie în jos) limitele normative şi

instituţionale acceptate. Acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că normele (atât

cele sociale, cât şi cele juridice) sunt elaborate într-o manieră generală şi impersonală, ele

nu stipulează în detaliu nici modalităţile şi nici mijloacele concrete prin care indivizii pot

să îndeplinească sau nu rolurile precise în funcţie de statusul lor social. Din această

cauză, în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament, de la cele conformiste

(legaliste, legitimiste), până la cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante.

În societate, pentru desfăşurarea vieţii în grup, a fost necesar ca oamenii să

respecte anumite reguli de comportare, majoritatea acestora conformându-se în cea mai

mare parte a timpului.33

Acestă conformare se datorează procesului de socializare şi controlului social la

care sunt supuşi în permanenţă oamenii. Cu toate acestea, sunt cazuri când unii indivizi

încalcă normele de comportare impuse de colectivitate, ieşind din cadrul ordinii sociale şi

juridice.

Aceste comportamente sunt influenţate (dacă nu chiar determinate în multe

cazuri) atât de caracteristicile actorilor sociali, cât şi de condiţiile concrete în care se

desfăşoară acţiunile lor. Mai mult decât atât, ceea ce este normal, acceptat într-o societate

se poate constitui ca un comportament deviant într-o altă societate.

În consecinţă, orice societate se confruntă într-o mai mică sau mai mare măsură cu

manifestări de transgresiune a normelor care, în funcţie de anumite criterii, pot lua forme

de devianţă sau de criminalitate (în sensul de delicnvenţă).

În clasa formelor particulare de devianţă, delicvenţa (criminalitatea) are gradul cel

mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi

valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează

comportamentul indivizilor.

33 Ogien A., Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

28

Se observă în această abordare următoarele aspecte:

a) Comportamentul deviant nu se supune în mod obligatoriu coerciţiei de tip

juridic, ci mai degrabă celei sociale;

b) Criminalitatea nu are în vedere sau nu face referire doar strict la fenomenul de

„anihilare” a vieţii individului, ci la afectarea într-o măsură mai mare a ordinii,

siguranţei, securităţii social-juridice. Doar în acest sens îşi găsesc justificarea

sintagme de genul „criminalitate economică”, „criminalitate informatică” etc.

care nu cuprind în mod obligatoriu crima împotriva fiinţei umane.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delicvent este definit ca fiind

un tip de conduită care încalcă legea (privită ca un ansamblu de reguli normative edictate

şi aplicate de către autoritatea statal-politică)34.

O serie de autori disting următoarele trăsături distinctive ale criminalităţii:

a) violarea unei anumite legi care prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive

împotriva celor care o încalcă;

b) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele

formale sau informale, implicite sau explicite;

c) săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri

sociale.

Întrucăt trăsăturile generale şi specifice ale delictelor şi crimelor sunt evaluate în

funcţie de legislaţia penală, există diferenţe sensibile de la un sistem juridic la altul,

diferenţe ce ţin de tradiţiile istorice şi culturale, de moravurile şi obiceiurile fiecărei

societăţi.

Pe de altă parte, chiar dacă, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic,

reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen social, care se

produce în societate având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor

şi grupurilor. De altfel, dacă nu ar exista acte şi fapte periculoase sau cu efecte negative

care să se fi produs în realitate, ele nu ar fi incriminate de legea penală.

Deci, în sensul său general juridic, criminalitatea include acele violări ale

normelor penale prin care sunt protejate ordinea socială şi normativă, drepturile şi

libertăţile indivizilor şi grupurilor sociale, siguranţa instituţiilor fundamentale ale statului.

Definirea şi circumscrierea delictelor şi crimelor numai în funcţie de criteriile

normativului penal este însă reducţionistă, întrucât evoluţia fenomenului de criminalitate

este influenţată de o serie de variabile socio-culturale. Din această cauză, criteriile

34 Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1998, pag. 101;

29

normativului penal nu sunt singure în măsură să stabilească repere precise pentru analiza

şi clasificarea diferitelor delicte şi crime, cu atât mai mult cu cât, dat fiind caracterul lor

formal şi neutru (adică faptul că sunt impersonale) în raport cu indivizii particulari,

ignoră cauzele şi condiţiile concrete care le-au generat.

Dacă la o primă analiză criminalitatea apare ca un fenomen juridic, reprezentând

ansamblul încălcărilor şi abaterilor cu caracter penal, ea este totodată şi un fenomen

social care se produce şi reproduce în cadrul societăţii, având o determinare socială şi

individuală şi determinând consecinţe antisociale ce se resimt la nivelul indivizilor,

grupurilor şi instituţiilor sociale, impunând adoptarea unor sancţiuni sociale organizate

faţă de indivizii delicvenţi.

În consecinţă, analiza juridico-penală a criminalităţii solicită şi o analiză

sociologică, criminologică, psihologică, adică o analiză complementară cu ajutorul căreia

să se poată identifica şi explica contextul sociocultural şi individual care a generat această

formă de devianţă specială.

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie

de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative şi anume:35

a) reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim,

ilegal prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

b) această faptă este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat,

conştient şi responsabil (adică de o persoană care are răspundere penală);

c) fapta respectivă este incriminată şi sancţionată de legea penală.

Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, delictul este o faptă

antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă

anumitor persoane şi constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală. Din acest

motiv, numai în prezenţa unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma

prevede sancţionarea persoanei vinovate. Deci, pentru a exista răspundere penală, trebuie

să existe în primul rând o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită persoană care

este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea

penală.

35 Popa V., Drăgan I., Lăpădat L., Psihosociologie juridică, Bucureşti, 1999.

30

1.3. Delincvenţa juvenilă: factorii sociali-determinanţi în preluarea şi

extinderea conduitei delincvente printre tineri.

Formarea personalităţii adolescentine se caracterizează prin trăsături generale

ceea ce face să existe o „schemă genetică” comună dezvoltării tuturor adolescenţilor. De

aceea, analiza factorilor sociali determinanţi în preluarea şi extinderea conduitelor

delicvente printre tineri presupune analiza detaliată a tuturor aspectelor care

caracterizează perioada adolescenţei, cu accent însă pe preocesele de educaţie şi

socializare. Uneori, datorită condiţiilor deficitare de educaţie, se pot dezvolta defecte

volitive şi trăsături greşite de caracter, concretizate în conduite structurate defectuos,

tendinţe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante. Alteori, dacă

condiţiile de educaţie sunt adecvate, procesul de maturizare are loc în mod echilibrat, iar

personalitatea în formare a adolescentului tinde să se stabilizeze fără crize prelungite.

Transformările psihice intense care au loc în perioada adolescenţei nu se pot desfăşura,

totuşi, în afara rezolvării unor contradicţii şi tensiuni tipice, circumscrise de ceea ce unii

autori au denumit „criza adolescenţei” şi care, în condiţiile existenţei unor carenţe

educative ale factorilor responsabili, se pot amplifica, orientând conduita adolescentului

pe căi greşite.36

De cele mai multe ori, comportamentul deviant al tinerilor reprezintă un produs

principal al orientărilor comportamentale şi motivaţionale dobândite în cursul procesului

de socializare din cadrul familiei, şcolii şi grupului de prieteni. Aceste orientări încep să

se dezvolte în primii ani de viaţă, conturându-se mai precis în timpul perioadei şcolare. În

măsura în care copilul creşte şi devine adolescent, orientările sale comportamentale şi

motivaţionale devin din ce în ce mai definite, având implicaţii serioase pentru conduitele

şi acţiunile sale în viaţa socială. Adolescenţa este, de fapt, acel stadiu de viaţă, în cursul

căruia tânărul pune efectiv în practică ceea ce a dobândit în cursul procesului de

socializare. În această perioadă de viaţă un rol important îl deţine sentimentul de

autostimă al adolescentului, aspiraţiile sale, convingerea că va putea accede, fără piedici,

la rolurile de prestigiu din societate. Cercetările efectuate în mai multe ţări au arătat că

aspiraţiile, orientările şi sentimentele de autopreţuire ale adolescenţilor depind, în cea mai

mare măsură, de subcultura statutului social de apartenenţă, constând în normele, valorile,

stilurile de viaţă, concepţia asupra societăţii şi asupra şanselor de a accede la anumite

36 Eysenck H., Eysenck M., Descifrarea comportamentului uman, Editur Teora, Bucureşti, 2000.

31

poziţii sociale. Sociologul american John Hewitt aprecia că subcultura care defineşte un

anumit start este formată din următoarele elemente37:

a) Şanse de viaţă, adică şansele tipice ale unui individ de a supravieţui peste o

anumită vârstă, de a se bucura de sănătate fizică şi mentală, de a dobândi

capacităţile necesare pentru supravieţuire şi de a reuşi trecerea unor baremuri

sociale cum sunt: absolvirea şcolii, dobândirea unei instrucţii superioare,

căsătoria, obţinerea unei slujbe, promovare profesională regulată etc.;

b) Stiluri de viaţă, adică acţiuni şi conduite în conformitate cu cerinţele

fundamentale privind experienţa, viaţa şi societatea, concepţiile asupra

dreptăţii şi asupra probabilităţii ca oamenii să primească ceea ce li se cuvine,

încrederea în motivele şi acţiunile altora, credinţa în posibilitatea planificării

raţionale a viitorului etc.;

c) Practici instituţionale, adică moduri tipice de exercitare a unor acţiuni în

cadrul instituţiilor sociale; activităţi cu caracter religios, educativ, politic,

recreativ, de consum, sex.

Privită din punct de vedere al semnificaţiei sale generale, deosebit de importantă

pentru orice tip de societate, formarea conştiinţei morale a tinerilor constituie un proces

social complex, a cărui rezultantă validează, în fapt, eficienţa socializării umane, a

integrării sociale armonioase în universul adulţilor. O educaţie defectuoasă care rezidă

într-o socializare neadecvată reprezintă un factor determinant în dezvoltarea unor

comportamente delicvente.

Efectele negative ale unui deficit de educaţie se resimt la nivelul conştiinţei

morale a adolescentului şi, implicit, al integrării sale armonioase în viaţa adultă.

Manifestările deviante ale adolescentului de la calea normală de dezvoltare, dincolo de

tulburările inerente vârstei ca atare, pot constitui un simptom indicativ pentru

identificarea unor carenţe de educaţie în domeniul moral. Majoritatea anomaliilor psihice,

afective sau caracteriale ale adolescenţilor provin, de pildă, din absenţa realizării adecvate

a funcţiilor familiei şi a responsabilităţii părinţilor, familia reprezentând, din acest punct

de vedere, un gen de „personalitate colectivă” a cărei armonie sau dizarmonie au o

deosebită rezonanţă în structurarea personalităţii morale a adolescentului, în sănătatea şi

echilibrul său psihic.

37 William C. Becker, Consequences of Different Kinds of Parental Discipline, în „Review of Child Development”, M. L. Hoffman şi L. W. Hoffman (rds.), New York, Roussel Sage Foundation, 1964.

32

Absenţa unor exigenţele educative, a unui proces de socializare adecvat poate

genera numeroase erori, care contribuie, adeseori, la formarea unei personalităţi morale

distorsionate, labile, aflate în conflict latent cu normele şi valorile sociale şi a cărei

inadaptare constituie sursa celor mai multe acte cu caracter deviant.

1.3.1. Dezvoltarea psiho-socială a minorului - socializarea

Delincvenţa nu mai este un fenomen de interes marginal, caracteristic numai

anumitor grupuri sau categorii sociale, cauzele acesteia sunt mult mai profunde,

delincvenţa juvenilă este o importantă problemă socială, strâns legată de: modul în care

îşi gestionează comunitatea resursele, de procesele de educaţie şi de socializare, de modul

în care funcţionează diversele structuri şi instituţii sociale.

Socializarea este principalul proces care contribuie la dezvoltarea psiho-socială a

individului. Prin intermediul procesului de socializare, indivizii îşi însuşesc normele,

valorile şi regulile de comportament specifice unui anumit grup social din care fac parte,

sau reprezentând procesul de interiorizare a modelului etico-normativ şi cultural în

conştiinţa şi conduita fiecărui membru al unei societăţi, există numeroase divergenţe de

opinii în privinţa tipurilor, mecanismelor şi instanţelor de socializare. Astfel, unii autori

consideră procesul de socializare ca rezultat al interacţiunii unor factori sau agenţi de

socializare formali şi neformali, în timp ce pentru alţi autori socializarea reprezintă acea

parte a influenţei mediului social care-i învaţă pe indivizi să se conformeze normelor şi să

îndeplinească anumite roluri sociale.38

Dependentă de procesul de socializare, internalizarea normelor şi valorilor unui

grup social presupune treptat transformarea controlului social în autocontrol şi

modificarea comportamentului de la o formă normativă (reglată din exterior) la o formă

normală (motivată intern); la aceasta contribuie atât presiunea grupului, cât şi necesitatea,

motivată social, ca acţiunile individului să concorde cu scopurile şi cerinţele din care face

parte. În acest sens, funcţionarea adecvată a societăţii este dependentă de consensul care

se stabileşte între membrii săi, în legătură cu scopurile sociale care trebuie atinse şi cu

mijloacele legitime de realizare a acestor scopuri. Socializarea favorizează acest consens

38 Ogien A., Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

33

şi permite indivizilor de a reproduce, prin conduite învăţate, modelul cultural şi normativ

al societăţii din care fac parte.

Cu alte cuvinte, realizarea interiorizării sistemului valorico-normativ al societăţii

în conştiinţa şi conduita fiecărui individ este sarcina normală a procesului de socializare.

După cum remarca sociologul Jan Szczepanski39, în procesul socializării „societatea

formează modurile de comportare, canalizează satisfacerea nevoilor şi, ceea ce se

numeşte natura umană, indiferent de felul cum este definită, este un ansamblu de

elemente ale culturii care au fost interiorizate”40. Concepând socializarea ca un proces în

decursul căruia un individ capătă o identitate culturală determinată şi, în acelaşi timp,

reacţionează la această identitate, B. Bernstein considera că, în final, „socializarea are ca

efect de a-i face pe oameni siguri şi previzibili”, întrucât, în cursul acestui îndelungat

proces „individul devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat

să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”41.

Facilitând existenţa normală a vieţii sociale, asigurând stabilitatea şi funcţionarea

adecvată a structurilor sociale şi permiţând continuitatea şi coeziunea internă a grupurilor

sociale, procesul de socializare îl învaţă pe individ să înţeleagă cultura şi modelele ei de

gândire şi acţiune. De aceea, J. L. Child definea socializarea ca acel proces prin care

individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu

standardele grupului din care face parte42.

Toate aceste interpretări menţionate pun accentul mai mult pe conformitate, pe

„învăţarea” acestei conformităţi de către indivizii care alcătuiesc o anumită societate sau

un anumit grup social.

Spre deosebire de aceste interpretări, care pun accentul pe învăţarea conformităţii

de către tânăr – ca produs esenţial al socializării – există alte concepţii care privesc acest

proces în mod dinamic, în cursul căruia se schimbă atât mediul, cât şi individul. În cadrul

acestui proces, individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, atitudini, deprinderi şi

reguli morale, necesare convieţuirii sociale, dezvoltându-i gândirea, imaginaţia şi

capacităţile creatoare. Aşa, de pildă, L. Broom şi Ph. Selznik subliniau faptul că, pe tot

parcursul vieţii lor, indivizii îşi schimbă atitudinile, valorile, comportamentele pe măsură

39 Jan Szczepanski Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, pag 8 40 idem, pag. 98. 41 Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, pag. 223. 42 James L. Child, Socialization, în G. Lindzey (ed.), The Handbook of Social Psychology, Cambridge, Addison-Wesley Publishing Co., 1954, pag. 655.

34

ce îşi asumă noi roluri şi câştigă noi experienţe: aceste schimbări graduale şi parţiale

constituie, după părerea celor doi autori, „socializarea continuă”43.

Evidenţiind un asemenea punct de vedere, deosebit de cel care pune accentul pe

noţiunea de conformitate, alţi autori privesc socializarea ca un proces de „maturizare”, de

dezvoltare progresivă, care permite identificare individului cu ceilalţi membri ai societăţii

din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de

personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică. Socializarea şi procesul de

personalizare, subliniază P. Malrieu, sunt reprezentate de efortul individului de a localiza

şi discerne semnificaţia actelor şi existenţei sale în cadrul mediului social44.

Reprezentând totodată, un proces care duce la un anumit tip de conformism

(conformitatea persoanei cu care se aşteaptă grupul sau organizaţia din care face parte),

dar şi la tendinţe de inovaţie socială, socializarea poate să aibă o direcţie conformă cu

cerinţele, valorile socialmente admise şi dezirabile (socializarea pozitivă) sau o direcţie

contrară primei, deseori marginală în raport cu societatea, dar conformă cu cerinţele unor

grupuri sau subculturi (socializare negativă). Noţiunea de „socializare negativă”

(efectuată de grupurile marginale) oferă, după opinia noastră, o indicaţie semnificativă

despre motivaţia şi condiţionarea socială a anumitor comportamente deviante ale tinerilor

şi despre necesitatea extinderii rolului diferitelor instanţe şi organisme de socializare în

toate mediile sociale. În acelaşi timp, relaţia dintre „socializarea pozitivă” şi „socializarea

negativă” (realizate de grupurile marginale sau mediile distorsionate de amestecul unor

modele culturale eterogene), poate constitui o cale importantă pentru identificarea şi

explicarea cauzelor devianţei şi marginalităţii sociale a unor tineri.

Cauzele, respectiv factorii de risc pentru apariţia unor disfuncţii comportamentale

psihice, fizice, afectiv-emoţionale, educaţionale în cazul tinerilor sunt din cele mai

diferite. Acestea sunt corelate cu procese sociale, biologice, psihice, emoţional-afective

ce apar în urma unor:

a) dezechilibre majore în situaţia familială (familii în disoluţie, divorţ, familii

monoparentale, părinţi care îşi neglijeaza copiii/tânărul, părinţi care îşi

abandonează copiii, părinţi hiperprotectori, părinţi agresivi/violenţi, rivalităţi

şi tensiuni între fraţi, familii sărace cu mulţi copii, părinţi fără educaţie etc.);

43 Louis Broom, Ph. Selznik, Sociology, (fourth edition), New York, Ewanston and London, Harper and Row Publishing, 1968, p.107-111. 44 Philippe et Suzanne Malreu, La socialisation, în Traite de psychologie de l enfant, (sous la direction de H. Gratiot-Alphundery et R. Zazzo), tome V, Paris, P.U.F., 1973, p.224.

35

b) traume emoţional-afective cauzate de relaţii interpersonale vicioase,

intoleranţă la diversitate psihologică şi culturală. Ele sunt necooperante şi

creează un mediu relaţional greu de suportat, în special la vârsta copilăriei,

adolescenţei şi tinereţii. Mediul relaţional interpersonal sau instituţional în

care traiesc tinerii are un impact crescut în procese psihice precum atracţia şi

respingerea fizică, prietenia, dragostea, alegerea partenerului de viaţă,

singurătatea, anxietatea, durerea, frica, depresia, furia, vinovăţia, tendinţe de

sinucidere, imagine scăzuta de sine, complex de inferioritate etc.;

c) fenomenelor şcolar-educaţionale cu impact negativ asupra echilibrului

comportamental (tensiuni cauzate de imposibilitatea alegerii unei profesii prin

lipsa de orientare şcolara/profesională, lipsa de motivaţie intrinsecă pentru

profesie, lipsa de interes şi respect pentru valori educaţionale, rezultate scăzute

privind performanţa şcolară şi profesională, abandonul şcolar etc.).

Învăţământul este domeniul decisiv/cheie pentru dezvoltarea unei ţări sau

comunităţi. Deşi efectele acestuia nu se văd de la o zi la alta, nu sunt

măsurabile imediat, nu sunt nici spectaculoase sau zgomotoase, semnificaţia

învăţământului este esenţială pe termen scurt, mediu şi lung pentru definirea

specificului şi profilului economic, social, politic, moral, cultural al unei

comunităţi. Învăţământul este, de asemenea, un indicator principal pentru

progresele înregistrate în toate celelalte elemente ale sistemului social. În

cazul grupurilor vulnerabile, cu risc crescut, educaţia/învăţământul capătă

dimensiuni sporite, fiind un factor major pentru procesul de depăşire a

marginalizării. Este de reţinut că, în orice comunitate, lipsa de acces la

educaţie are o dublă forţă asupra profilului comunităţii prin dubla sa ipostază:

ea apare atât ca efect al excluziunii sociale, cât şi ca sursă a acesteia. În ultima

perioadă, apare tot mai insistent necesitatea accentuării efortului social pentru

absorbţia degradărilor mediului educaţional ca efect al mutiplelor

dezorganizări şi crize ale tranziţiei, în vederea construirii unei societăţi

moderne, echilibrate social, înalt coezive, în spiritual modelului european, în

curs de cristalizare. Deşi în toate strategiile guvernamentale,

învăţământul/educaţia apare ca o prioritate, acest lucru nu s-a concretizat

întotdeauna la nivelul unor politici active, susţinute prin acţiuni eficiente de

formare/dezvoltare a unei culturi motivaţionale, orientate pe participare

36

şcolară. Învătământul nu a beneficiat de o finanţare corespunzătoare cerinţelor

educaţionale moderne, o educaţie pentru toţi, de tip incluziv.

d) Procesele socio-politice privind participarea tinerilor. Acestea vizează domenii

precum: sfera politicului, sfera vieţii civice, sfera activităţilor culturale şi

educativ-sportive, iniţiative antreprenoriale, proiecte şi programe comunitare

şi de dezvoltare econimico-socială. Pentru includerea normală a tinerilor în

viaţa comunităţii, familiei, instituţiei sunt cerute strategii specifice pentru

crearea unor şanse şi oportunităţi egale de acces pentru toţi tinerii la viaţa

comunităţii, indiferent de apartenenţa geografică, de starea economică, de

etnie, de religie, de sex. Acceptarea diversităţii culturale prin flexibilitate şi

deschidere, elimină prejudecăţile legate de diferenţieri regionale, zonale,

locale care pot duce la frustrări, tensiuni şi chiar conflicte deschise. Sunt

cerute aici cu necesitate acţiuni orientate preventiv spre eliminarea

intoleranţei, violenţei, agresivităţii, prin forme adecvate de educaţie,

consiliere, cunoaştere şi informare. Accesul tinerilor la mijloacele de

comunicare în masă poate fi o cale corectă de cunoaştere a problemelor lor,

numai dacă situaţiile de viaţă prezentate sunt realizate pe baza unui discurs

inteligibil, rezultat al unui proces de analiză teoretico-ştiinţifică, expus

publicului larg doar de către specialiştii în domeniu.

Orientările psiho-sociale în domeniul delicvenţei juvenile, indiferent de caracterul

şi conţinutul diferitelor sale abordări, susţin ideea principală conform căreia delicvenţa

juvenilă se datorează incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la mediu a minorilor,

datorită unor tulburări de natură psiho-patologică provocată de un ansamblu de factori, de

care familia este, în cea mai mare parte, responsabilă. De aceea climatul de înţelegere

dintre părinţi are foarte mare importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului.

Divergenţa de opinii între părinţi, precum şi certurile dese dintre aceştia, uneori chiar şi

violenţa în familie îi descumpăneşte şi îi derutează pe copii în înţelegerea şi respectarea

disciplinei şi a unor reguli.

Indiferenţa totală a părinţilor faţă de copii îi face pe cei din urmă să recurgă la

fapte cu caracter antisocial doar pentru a atrage atenţia familiei şi societăţii (alcool,

droguri, furturi, apartenenţa la „bande de cartier”).

Un factor social care contribuie la educarea copilului este şcoala. De multe ori

profesorii, din lipsă de tact pedagogic, se referă strict la programa şcolară neţinând cont

37

de trăsăturile particulare ale fiecărui elev. Este nevoie ca elevii să fie trataţi la fel fără a se

face discriminări în funcţie de poziţia socială a acestora.

Subcultura de cartier este un alt factor care poate influenţa în mod negativ

educaţia unui copil. Neglijat de familie şi de şcoală, copilul se refugiază în mijlocul

acestor grupuri pentru că aici este acceptat. De obicei în aceste grupuri se comit fapte

grave: furt, vagabondaj, distrugere de bunuri, violuri, crime, consum de substanţe

interzise.

Dintre toţi aceşti factori şcoala şi familia sunt considerate principalele instituţii de

educaţie şi de supraveghere a unui copil. În momentul în care în una dintre aceste

instituţii apare o problemă, aceasta se poate transforma în factor favorizant ai delincvenţei

juvenile.45

Asigurarea accesului efectiv la educaţie al copiilor este vital, din cel puţin două

considerente: pe de-o parte este vorba de valorizarea socială, inerentă dreptului la

educaţie, valorizarea ca fiinţă umană cu drepturi egale; iar pe de altă parte, integrarea

şcolară este o formă efectivă de integrare socială, a cărei reuşită este fundamentală pentru

inserţia socială. Ţinta finală a educaţiei este ca toţi copii să aibă acces la o educaţie în

cadrul comunităţii, educaţie care să fie adecvată, relevantă şi eficientă. Instituţia de

învăţământ trebuie să recunoască şi să reacţioneze la diverse cerinţe ale copiilor, să

armonizeze diferenţele de stiluri de învăţare, diferenţele între grade de reuşită şcolară, să

asigure o educaţie de calitate pentru toţi.

Integrarea socială este legată şi de procesul de socializare al acestora, precum şi

de diferitele forme de acţiune educativă la care participă. Transmiterea către copii a

moştenirii culturale a colectivităţii din care fac parte reprezintă premiza integrării sociale

a viitorilor adulţi. Sistemul şcolar este un instrument de integrare socială a copiilor şi

adolescenţilor în sistemul existent.

Integrarea şcolară desemnează un „proces de adaptare a copilului la cerinţele

şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii

grupului şcolar şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare”46. Asimilarea de către

copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne în echilibrul dintre

dominantele de personalitate cu consecinţe în planul conduitei sale.

45 Duble A., Luca Sofia, Moisescu R., Scripcaru C., Luca C.., Vlad Mirela, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005. 46 Integrarea şcolară a copilului în dificultate/cu nevoi speciale. Ghid pentru directorul de şcoală, CRIPS, 2002, pag 5

38

Integrarea şcolară exprimă o atitudine favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care

o frecventează, o condiţie psihică în care acţiunile instructiv-educative devin accesibile

copilului, consolidarea unei motivaţii puternice care să susţină efortul copilului în munca

de învăţare, situaţia în care elevul poate fi considerat un colaborator la acţiunile

desfăşurate pentru educaţia sa, corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală

şi posibilităţile copilului de a le rezolva, existenţa unor randamente şcolare şi în plan

comportamental.

Problematica dificultăţilor de integrare socială reprezintă domeniul predilect de

acţiune al activităţilor de asistenţă socială precum şi o preocupare a sistemului de

învăţământ. Succesul integrării sociale a copiilor reprezintă rezultatul efortului

socializator al familiei, al influenţelor educative extra-familiale în care sistemul şcolar are

un rol determinant. Integrarea socio-profesională a adulţilor în devenire e rezultatul

tuturor acestor factori şi se manifestă prin câştigarea independenţei economice şi

asumarea unor roluri active de participare la viaţa socială.

Familia nu mai este azi o unitate de producţie, ci una de consum, timpul liber al

tinerilor nu a fost „umplut” uneori cu nimic, infractorii sunt tot mai tineri şi presiunile

spre delincvenţă vin dinspre o viaţă ce debutează cu puternice favorizări sociale, dinspre

o cultură dominată de violenţa promovată prin filme, muzică, jocuri, alcool, droguri, şi

chiar asociată manifestărilor sportive (fenomenul huliganismului).

Perioada de viaţă 14-18 ani e caracterizată de faptul că adolescenţii au tendinţa de

a deveni independenţi de părinţii lor şi de a se apropia de un grup în care se descoperă şi

cu care se identifică; experimentează noi roluri şi noi comportamente, pun în discuţie

valorile generaţiei părinţilor lor; încep să adopte comportamentul adult; acordă o mare

importanţă distracţiei, iar atunci când nu o fac sunt „amendaţi” de grupul de referinţă.47

Şcoala se confruntă cu diferite probleme de educaţie morală profitând de

evaziunea şcolară şi abandonul şcolar, indisciplină şi mediocritate, crescând numărul

elevilor „problemă”.

Apariţia unor manifestări deviante ale elevilor este legată şi de „existenţa unor

disfuncţii educative ale şcolii”, datorită faptului că domină o cunoaştere insuficientă a

condiţiilor socio-familiale şi „nesupravegherea de către şcoală a elevilor „problemă” 48, a

anturajului lor.

47 Ioan Durnescu, Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, Editura Themis, Craiova, 2002, pag. 199 48 Octavian Pop, Teorii şi modele explicative în domeniul delincvenţei juvenile, Editura Mirton, Timişoara, 2002, pag. 33

39

Printre factorii de risc, abandonul şcolar şi şcolarizarea incompletă au drept

consecinţă imposibilitatea dobândirii unei calificări profesionale, ceea ce îi determină pe

unii minori să obţină venituri ilicite sau să ducă o viaţă parazitară, ajungând ulterior în

faţa instanţelor de judecată.

În analizarea atitudinii şcolii faţă de eşecul şcolar al unor elevi s-a observat că

„majoritatea măsurilor luate nu se bazează pe o cercetare individuală a motivelor eşecului

şcolar, ci constau fie doar în luarea măsurilor disciplinare , fie în exmatricularea elevului

din şcoală.”49

Disfuncţiile psiho-sociale din familiile copiilor şi tinerilor care alunecă pe panta

delincvenţei, prin carenţele educative, socio-afective şi morale, favorizează inadaptarea

şcolară a acestora.

Uneori, nici cadrele didactice nu reuşesc să găsească metode adecvate fiecărui caz

pentru a compensa carenţele educative ale familiilor respective şi pentru a preîntâmpina

inadaptarea şcolară şi săvârşirea unor acte antisociale de către aceşti minori. Printre tineri

se găsesc şi unii care au tulburări caracteriale sau sunt cu intelect de limită, sau cu

deficienţă mentală severă. Educarea este mai dificilă în acest caz.

Dacă un copil ajunge să dezvolte un anumit comportament delincvent, asistentul

social este cel care trebuie să contribuie în mare măsură la îndeplinirea sarcinilor cu rol

resocializator, natura statusului său profesional solicitând „asistenţa” minorului în toate

fazele procesului recuperator. Asistenţa socială reprezintă un ansamblu de instituţii,

programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a

persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în

dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod

normal, decent de viaţă50.

Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare şi predare pentru că

fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării şi dezvoltării o experienţă, un stil

de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de

abordare, un context cultural căruia îi aparţine.

În familiile delincvenţilor minori domneşte, de regulă, o stare de neglijenţă

generalizată, părinţii neinstituind o disciplină clară şi arătându-se puţin interesaţi de

49 idem, pag. 33 50 Integrarea şcolară a copilului în dificultate/cu nevoi speciale. Ghid pentru directorul de şcoală, CRIPS, 2002, pag 6

40

evoluţia copiilor, iar legăturile dintre membrii familiei sunt slabe, fiecare fiind puţin

preocupat de soarta celorlalţi.

1.3.2. Închisoarea – Sursă de criminalitate pentru minori

Acest capitol se doreşte a fi o analiză, fundamentată pe repere teoretice şi practice

cu privire la rolul pedepsei închisorii în sistemul de justiţie penală pentru minori.

Penitenciarul este principala instituţie folosită pentru resocializarea delicvenţilor.

Astăzi însă, atrage atât critici, cât şi laude din cauza dilemei privitoare la scopul esenţial

al acestuia: a pedepsi sau a îndrepta.

Actualmente, în închisori, alături de marii şi micii criminali se găsesc şi mulţi din

cei pe care societatea a renunţat sau nu mai poate să-i protejeze în cadrul ei, unde găsim

un număr tot mai mare de alcoolici, de toxicomani, de cei cu afecţiuni psihice, de victime

ale şomajului, etc. În aceste condiţii societatea obligă penitenciarul să ajungă un mare

depozit destinat să izoleze mostrele fără valoare şi nu numai pe cei pe care legea îi

pedepseşte pentru crimele şi delictele lor.

În aceste condiţii penitenciarul începe tot mai mult să se transforme dintr-o

instituţie autosuficientă şi izolată de comunitate, care „nu are probleme”, într-o instituţie

deschisă şi matură care îşi recunoaşte problemele şi doreşte să le rezolve, iar contactul cu

informaţiile din sistemele penitenciare stăine este definitoriu în acest sens.

Pentru orice persoană, minor sau adult, privarea de libertate în mediul penitenciar

constituie o situaţie deosebită, cu ample rezonanţe în mediul său de viaţă, atât pe durata

detenţiei, cât şi după aceea, în libertate. Atât timp cât individul se află în penitenciar, între

oameni care asemenea lui au comis fapte antisociale, dificultăţile cele mai mari sunt

localizate în relaţiile cu cei din jur, dar şi cu adaptarea la un mod de viaţă ce presupune

multiple privaţiuni şi renunţări.

Studiile de specialitate51 evidenţiază faptul că la minorii care intră pentru prima

dată în penitenciar apar multiple somatizări (slăbesc, au insomnii, plâng, au dureri ale

membrelor inferioare, sunt dezorientaţi în timp). În acest caz şocul depunerii într-un

51 Gheorghe Florian, Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag.121;

41

penitenciar este pentru minori direct proporţional cu dezordinile emoţionale preexistente

depunerii, cei sensibili, cei imaturi în plan social şi afectiv, cei bolnavi suferă în general

cel mai mult. În această perioadă dezamăgirea ia locul disperării, întrucât minorii sunt

părăsiţi de familie, li se iau cu forţa bunurile personale, iar contactul cu mentalităţi şi

stiluri de viaţă greu de înţeles pentru ei îi fac pe minori să adere destul de repede la norme

şi valori neoficiale care sunt în contradicţie cu cele promovate de administraţia

penitenciară.

Un lucru negativ constatat la minorii care execută pedeapsa într-un penitenciar

pentru adulţi este procesul de “obişnuinţă” cu detenţia, ceea ce îi face pe minori să nu mai

perceapă efectele privării de libertate ca pe ceva rău şi insuportabil, iar adaptarea la acest

mod de viaţă este aproape totală.

Ceea ce am prezentat mai devreme, inspirat din literatura de specialitate sau din

observaţii efectuate în penitenciarele în care îşi execută pedeapsa şi minori, este datorat în

primul rând faptului că minorii se află în acelaşi loc de detenţie cu adulţii unde au ocazia

să înveţe viitoarele comportamente infracţionale şi atitudini negative în ceea ce priveşte

respectarea legii. În altă ordine de idei, executarea pedepsei de către minori în

penitenciare pentru adulţi are dezavantajul unui regim de viaţă excesiv de sever pentru o

personalitate în plină formare, cum este cea a minorilor, iar demersul educaţional este

ineficient pentru reintegrarea socială la eliberarea acestora din penitenciar şi întoarcerea

în comunitatea de provenienţă.

În favoarea neexecutării pedepselor de către minori în penitenciare destinate

adulţilor şi executarea acestor pedepse în centre de reeducare, ca o alternativă la viaţa de

penitenciar, pot fi invocate următoarele argumente:52

• argumente de ordin psihosocial create de mediul izolat şi punitiv pe care îl

crează penitenciarele;

• argumente de ordin psihologic datorate vârstei acestor persoane şi modului

deficitar de integrare în mediul penitenciar şi a premiselor nefavorabile pe

care le are acest mediu asupra structurii de personalitate a minorilor.

Argumentele de ordin psihosocial în scopul neexecutării pedepsei într-o

închisoare pentru adulţi este aceea că, în cazul închisorilor, definite din punct de vedere

sociologic de Gofmann53 ca medii totale sau medii izolate şi restrânse, sunt acelea că, în

închisoare apare o restrângere maximală prin interdicţii formale şi informale de a

52 Gheorghe Florian, Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag.164 53 Goffman Erving, Viaţa socială ca spectacol, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pag. 97;

42

desfăşura anumite activităţi şi de a avea unele comportamente impuse, de a avea contact

cu familia (decât în zile prestabilite) de a-şi personaliza spaţiul de locuit şi de a avea

iniţiative. Supraaglomerarea penitenciarelor este astăzi o realitate, ceea ce grevează şi mai

mult asupra personalităţii minorilor, aceştia neavând nici minima distanţă intimă, creând

astfel sentimente de anomie, frustrare şi anxietate. Pe lângă faptul că închisoarea

reprezintă un mediu izolat şi restrâns, se adaugă şi efectul psihologic negativ al intrării în

penitenciar prin modalităţile de adaptare la acest tip de viaţă, obişnuinţa cu acest mediu şi

chiar preferinţa faţă de el.

Mecanismele de adaptare la condiţiile de detenţie sunt costisitoare psiho-energetic

pentru minorul care execută o pedeapsă într-un penitenciar, iar la aceste dificultăţi de

adaptare se adaugă şi efortul de a se supune unui regim punitiv, ce crează un stres

suplimentar, ducând la somatizări multiple şi scăderea unor parametri mentali, datorită

imposibilităţii de a avea un suport educaţional eficient. În ceea ce priveşte asistenţa

psihologică (integrarea în programe de consiliere şi terapie) aceasta este superficială

datorită existenţei unui număr mare de deţinuţi şi a imposibilităţii de a se ocupa de ei un

personal specializat exclusiv, folosind tehnici şi metode specifice acestei categorii de

vârstă.

În ceea ce priveşte existenţa argumentelor de ordin psihologic, acestea au în

penitenciar, pentru minori următoarele dimensiunii practice:

a) instabilitatea emotiv acţională - însemnând atât labilitate psihică, cât şi o

situare la nivelul inteligenţei mult sub vârsta biologică, punând adeseori

sub semnul întrebării prezenţa unor minori oligofreni în penitenciare, când

locul lor ar fi în cel mai rău caz în centrele de reeducare;

b) inadaptabilitatea minorului la viaţa de penitenciar, tradusă prin

imposibilitatea lor de a răspunde eficient la stimuli educaţionali, în

condiţiile în care mediul anterior a suferit hiatusuri structurale sau formale

(familii dezorganizate, părinţi alcoolici sau divorţaţi, părinţi infractori,

frecvenţă şcolară redusă, etc.);

c) nevoia permanentă de a căuta satisfacţii noi, care de cele mai multe ori

constau în încălcarea regulilor de ordine interioară pe timpul detenţiei;

d) duplicitatea delincvenţilor minori, manifestată atât în cadrul grupului la

care el aderă, dar de cele mai multe ori în relaţiile cu personalul

administraţiei locului de detenţie.

43

Conform unui studiu54 privind posibilităţile de reintegrare socială a minorilor care

execută o pedeapsă într-un penitenciar pentru adulţi au fost relevate următoarele aspecte:

a) penitenciarul nu este un mediu propice în care personalitatea copiilor să se

dezvolte armonios;

b) chiar dacă în penitenciar minorii beneficiază de programe educative şi

psihoterapeutice, posibilităţile lor de a se reintegra social sunt reduse;

c) foarte mulţi dintre infractorii minori se încadrează în sfera deficienţei

mintale sau a psihodeficienţei mintale;

d) programele socio-educative care au ghidat formarea personalităţii

minorilor în penitenciar s-au dovedit ineficiente;

e) mulţi dintre minori nu au avut modele umane pozitive;

f) faptul că minorii îşi execută pedeapsa în penitenciar poate constitui o nouă

traumă care vine să se adauge celorlalte, acumulate în viaţă;

Tulburarea de personalitate de tip antisocial55 şi care are ca perioadă de debut

închiderea în penitenciar a minorilor între infractori adulţi, la vârsta la care ei sunt uşor

influienţabili şi la care învăţarea comportamentelor infracţionale este foarte facilă,

reprezinta un aspect deosebit de important.

Elementul esenţial al tulburării de personalitate antisociale îl constituie un pattern

care permite o desconsiderare şi violare a drepturilor altora care apare în adolescenţă şi se

continuă în perioada adultă, datorat, în primul rând, unei traume suferită de individ,

cauzată de penitenciar asupra personalităţii minorilor, personalitate aflată în plin proces

de formare. Comportamentele specifice acestei tulburări se încadrează în una din

următoarele patru categorii: agresarea oamenilor sau a animalelor, distrugerea

proprietăţii, impostura sau furtul, ori violarea gravă a regulilor sociale.

Pattern-ul de comportament antisocial are ca perioadă de formare adolescenţa

(între 14 şi 18 ani) debutul fiind diagnosticat după vârsta de 18 ani, dar nu mai târziu de

21, iar acest comportament antisocial se poate continua şi în perioada adultă, cu condiţia

ca în perioada formării acestui pattern individul să aibă un istoric de câteva simptome de

tulburare de conduită, toate acestea găsind un mediu propice de dezvoltare la minorii care

execută pedepse în penitenciare pentru adulţi.56

54 Staier Claudiu cpt. psih., Proiectul de reintegrare socială a minorilor din Penitenciarul Codlea, 2006; 55 conform D.S.M. IV- Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2000; 56 Wallon H., De la act la gândire, Editur Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.137.

44

Persoanele care suferă de o tulburare de personalitate antisocială sunt frecvent

lipsite de empatie şi tind a fi cruzi, cinici şi dispreţuitori faţă de sentimentele şi suferinţele

altora; ei pot avea o stimă de sine exagerată şi pot fi excesiv de obstinaţi, siguri pe sine şi

infatuaţi. Această tulburare pare a fi asociată cu un status socio-economic inferior şi cu

mediul urban, fiind mult mai frecventă la bărbaţi, decât la femei.

Trebuie menţionat că prevalenţă generală a tulburării de personalitate antisocială

pe eşantioane comunitare este de 3% la bărbaţi şi 1% la femei, iar în penitenciar este de

30%, rate mult mai mari întâlnind la deţinuţii adulţi care au un debut infracţional în

perioada minorităţii (peste 75%), prin aşa-zisa traumă datorată şocului depunerii şi

exigenţelor deosebite la care sunt supuşi în perioda propriu-zisă a executării pedepsei

într-un penitenciar pentru adulţi.

Tulburarea de personalitate de tip antisocial este în strânsă legătură cu tulburarea

de personalitate narcisică, histrionică şi bordeline precum şi cu tulburarea de personalitate

paranoidă, neavând decât puţine ancorări în tulburările mentale.

Toate aceste argumente ne conduc spre ideea că închisoarea este în cele mai multe

cazuri pentru minori o “sursă de criminalitate”, întrucât penitenciarul este ultima din

soluţiile la care trebuie apelat pentru recuperarea delincvenţilor minori.

45

1.4. Teorii şi modele explicative ale delincvenţei juvenile

În ansamblu, teoriile şi modelele explicative ale delincvenţei sunt dominate de

bipolarismul funcţionalism – interacţionism.

Astfel, din perspectivă funcţionalistă se postulează că sistemele sociale sunt

optimale, funcţionale, aproape ideale. Partizanii acestei abordări57 iau, în principal, în

consideraţie procesele adaptative graţie cărora aceste sisteme pot să-şi asigure perenitatea

şi să se asigure împotriva schimbării, considerată un fel de rău. Cu alte cuvinte, viziunea

funcţionalistă ar trăi cu iluzia unui imobilism al normelor şi ideilor. Această abordare este

calificată drept naturalistă, în sensul că bazele devianţei ar fi, din punctul său de vedere,

caracteristicile naturale ale devianţilor. Metodologia utilizată în această abordare constă

în studierea diferitelor caracteristici: biologice, fizice, psihologice, sociologice.

Perspectiva interacţionistă, susţine că normele sunt relative, fruct al unui

compromis sau al unei supuneri, accentul fiind pus pe condiţiile şi mecanismele lor de

transformare. Procesele de inovaţie şi de difuzare a inovaţiei sunt considerate drept

fundamentale pentru evoluţia socială şi istorică a normelor.

Prin urmare, perpectiva interacţionistă consideră că devianţa este de natură

socială, nu numai pentru că ea se înscrie într-un sistem social ca transgresiune a

normelor, ci şi pentru că apare prin universalizarea acestor norme impuse de entităţile

sociale dominante. Societatea creează devianţa pentru că dictează reguli şi defineşte

gradul de libertate posibil în interiorul acestor reguli.

57 John Horgan, Can Science Explain Consciousness?, Scientific American, July 1994, pag. 72-78; Ted Honderich, Consciousness, Natural Functionalism Real Subjectivity, American Phil Quarterly, vol. 34, 1995, nr. 4, pag. 366-381; Jerome A. Schaffer, Philosophy of Mind, The New Encyclopaedia Britanica, Fifteenth Edition, 1994, vol. 24, pag. 152-161;

46

1.4.1. Teoria rezistenţei la frustrare

O teorie particulară, care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu

cel sociologic, este aşa-numita teorie a „rezistenţei” la frustrare („containment theory”),

elaborată de W. C. Reckless58 care, pornind de la critica conceptului de „cauză” a

delicvenţei, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil să suplinească

deficienţele teoriei „cauzale”. Acest model de abordare a delicvenţei juvenile are ca

fundament conceptual „structura interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un

adevărat „scut de rezistentă” împotriva abaterilor de la normele sociale şi a demoralizării.

Există, subliniază Reckless, o structură socială externă şi o structură psihică interioară,

care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea frustrării şi a agresivităţii tânărului.

Structura (sau „rezistenţa”) externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul

participă şi este socializat (familie, vecinătate, prieteni etc.) şi care oferă posibilitatea

dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor,

sentimentul identificării cu grupul etc. În schimb, structura (sau „rezistenţa”) interioară

dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o

adevărată „matrice” care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii

despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri

dezirabile şi „toleranţa”la frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două

structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de convieţuire socială,

comiţând acte cu caracter delicvent.

Acordând un rol precumpănitor structurii interne de rezistenţă, Reckless consideră

că elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predilecţie, ceea ce

reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate,

declanşator, la rândul său, de acte deviante şi delicvente. Totuşi, spre deosebire de teoriile

psihologice, el nu acceptă ideea unei corelaţii directe între frustrare şi agresivitate, ca

factori (cauze) principali implicaţi în etiologia actului delicvent.

Dezvoltând aceste idei, alţi autori consideră că manifestările delicvente ale

tinerilor se datorează, în mare măsură, capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor de

frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un

obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile

personale. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe

58 Reckless C. W., A Non-cauzal Explanation: Containment Theory, în The Sociology of Crime and Delinquency, New York, pag. 405;

47

tânăr la desfăşurarea unor activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Capacitatea unui tânăr de a surmonta o situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de

răspuns inadecvate, a fost definită „toleranţă” la frustrare59, care poate acţiona fie ca

element favorizant, stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace

licite sau ilicite.

Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, a cărei etiologie,

departe de a fi elucidată într-o manieră acceptabilă de către toţi psihologii, juriştii,

sociologii, psihiatrii, criminologii, este considerată ca „o componentă esenţială, normală a

personalităţii, care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă

controlului raţiunii60. Agresivitatea este considerată de mulţi autori ca un instinct sau ca o

necesitate, ca un răspuns sau contra-răspuns la o excitaţie sau frustrare. Ea poate apărea

ca o referinţă la anumite nevoi vitale ale individului, ca foamea, apărarea, sexualitatea.

Problema raportului frustrare-agresivitate se pune sub două aspecte:

1. frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează automat un comportament agresiv, ci

suscită, mai degrabă, o stare de anxietate şi de tensiune afectivă, care poate

declanşa sau nu oreacţie agresivă;

2. nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, identificându-se în

patologia individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoia),

accidentală sau câştigată61, pentru a nu mai aminti de acele situaţii în care

agresivitatea se datorează condiţiilor sociale de mediu (familie dezorganizată,

părinţi bolnavi sau alcoolici, părinţi violenţi etc.).

În consecinţă, în cazul adolescenţilor şi al tinerilor, agresivitatea nu trebuie

înţeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci, mai

degrabă, ca o încercare de descoperire a propriei identităţi de către tânăr şi chiar de

formare a unei atitudini combative, atât de necesară pentru a-şi dobândi statusul adecvat

în societatea adulţilor.

Abordând mecanismele etiologice ale frustrării şi agresivităţii în perioada

adolescenţei, alţi autori, între care şi L. Festinger, introduc noţiunea de „disonanţă”

cognitivă şi afectivă, definită ca fiind un element ce intervine atunci când este încălcată,

împiedicată sau nerealizată o necesitate legitimă a tânărului, ceea ce conduce la apariţia

unor stări tensionale şi conflictuale între tânăr şi mediul său socializator. Astfel, primul

59 Clinard B. M., The Sociology of Deviant Behaviour, Holt, Rinehart and Winston Inc., New York, 1957; 60 Dragomirescu V., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 88; 61 Dragomirescu V., op.cit., pag. 84;

48

grup de socializare în care intră orice copil sau adolescent este familia, care-i oferă

satisfacerea nevoilor de subzistenţă, educaţie, securitate emoţională şi îi furnizează

modelele dezirabile de reuşită. Există însă familii caracterizate prin fenomene

disarmonice, tensionale şi în care anxietatea şi lipsa de siguranţă, create de perturbarea

relaţiilor copilului cu părinţii sau conflictele între părinţi, favorizează apariţia stărilor de

mânie şi violenţă, ca şi manifestări de instabilitate şi impulsivitate. Aceste disfuncţii sunt

mai accentuate în familiile în care există părinţi alcoolici sau cu antecedente penale

pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifestă conflice puternice ce afectează

ambianţa căminului, conducând la apariţia unor stări de violenţă şi agresivitate în rândul

copiilor. Reprezentând efectul cumulat al mai multor factori, inadaptarea şi agresivitatea

tânărului nu implică cu necesitate devianţa, fiind doar surse potenţiale ale acesteia. Ele

evoluează spre devianţă numai în anumite condiţii, şi anume când tânărul realizează că

atitudinea, cât şi comportamentul său nu sunt acceptate de societate. În acel moment,

tânărul va respinge sau va contesta modelele convenţional-tradiţionale, prin părăsirea şi

abandonarea mediului familial sau şcolar şi asocierea în acele grupuri de referinţă care-i

asigură suportul emoţional şi securitatea afectivă, indiferent prin ce mijloace de reuşită.

Reprezentând o teorie de rang mediu, care încearcă să ofere chiar mijloacele

operaţionale pentru prevenirea delicvenţei la vârste vulnerabile, „containment theory”

încearcă să demonstreze că mecanismele psihologice ale frustrării şi agresivităţii,

implicate în delicvenţa tinerilor, nu au o relaţie cauzală uniliniară, ci mediată de o serie de

variabile intermediare.62 Fără a neglija importanţa mecanismelor frustrării şi agresivităţii

în declanşarea şi persistenţa unor manifestări comportamentale deviante, nu trebuie uitat

că o mare parte a delictelor comise de tineri se datorează perturbării realţiilor

interpersonale (mai ales afective) dintre adolescent şi mediul său social, mai exact,

neconcordanţei dintre particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia şi caracterele

unui mediu social inadecvat sau nepregătit să le facă faţă.

1.4.2. Teoria asocierilor diferenţiale

Teoria asocierilor diferenţiale a fost formulată de sociologul şi criminalistul E.A.

Sutherland şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale asupra fenomenului de 62 Reckless C. W., A Non-causal Explanation: Containment Theory, în The Sociology of Crime and Delinquency, New York

49

delicvenţă. Constituie o abordare istorică sau genetică asupra comportamentului deviant,

privit ca rezultat al elementelor care intră în joc în momentul comiterii faptei

(circumstanţe cu caracter socioeconomic şi cultural), dar şi al elementelor care au

influenţat anterior viaţa delicventului.

Premisele folosite de E.A. Sutherland63 în elaborarea teoriei sale pot fi prezentate

schematic sub forma următoare:

a) comportamentul delicvent este rezultatul proceselor de învăţare socială şi a

proceselor de interacţiune socială, el putând fi transmis prin comunicare

verbală sau prin comunicare comportamentală de către alţi indivizi care

vor constitui exemplul de urmat;

b) învăţarea socială va cuprinde tehnici şi modalităţi specifice de comitere a

unor infracţiuni şi dirijarea specifică a motivelor acţiunilor şi atitudinilor;

c) orientarea mobilurilor, a scopurilor şi atitudinilor este învăţată în funcţie

de interpretările favorabile sau nefavorabile care sunt acordate regulilor

juridice şi normelor de conduită socială;

d) o persoană devine delicventă atunci când predomină conduitele favorabile

încălcării legii în detrimentul conduitelor nefavorabile acestei abateri.

Conform premiselor enumerate anterior, autorul consideră că atributul de

delicvent este conferit individului uman în măsura în care el aderă în viaţa cotidiană la

grupuri sociale conformiste (nondelicvente) sau nonconformiste (delicvente). În acest

sens, indivizii care se vor asocia grupurilor conformiste vor reuşi să se adapteze mai uşor

realităţii sociale căreia aparţin, iar indivizii care se vor asocia grupurilor nonconformiste

vor deveni potenţiali delicvenţi. Mecanismele sau modalităţile de interiorizare a acestor

ultime comportamente funcţionează pe baza învăţării sociale, proces fundamental care stă

la baza oricărei societăţi.

Elementele caracteristice ale asociaţiilor diferenţiale sunt frecvenţa, durata,

intensitatea şi anterioritatea. Anterioritatea reprezintă elementul fundamental al acestor

asociaţii diferenţiale deoarece comportamentul conformist este în mare parte rezultatul

procesului de socializare primară, fapt care este valabil şi în cazul comportamentelor

delicvente. Astfel, formaţia criminală aparentă prin asociaţie cu modelele criminale

antrenează aceleaşi mecanisme ca cele care sunt implicate în orice altă formaţie

necriminală, ea nu se dobândeşte printr-un proces de imitaţie, ci individul delicvent este

atras să înveţe comportamentul criminal prin această asociaţie diferenţială.

63 Edwin A. Sutherland, D. Cressey, Principii de criminologie, Editura Cujas, Paris, 1966;

50

Un rol important în cadrul asocierilor diferenţiale îl are organizarea diferenţială a

grupurilor sociale, fapt care de multe ori generează situaţii în care indivizii nu cunosc în

totalitate normele şi valorile sociale existente. Necunoscând ansamblul axiologic şi

normativ existent, de multe ori individul constată că unele norme şi valori sociale ce

aparţin diferitelor grupuri sociale cu care el intră în contact au un caracter contradictoriu,

divergent, putând genera situaţii conflictuale la nivelul interiorizării acestora.

Reacţia actorului social în cauză este de a discerne între conduitele rele şi cele

bune care aparţin anumitor grupuri sociale şi de a le învăţa sau asimila pe acelea care sunt

compatibile cu interesele şi scopurile individuale.

Meritul acestei perspective asupra etiologiei delicvenţei ca fenomen social constă

în faptul că atrage atenţia asupra importanţei procesului de socializare, asupra

caracteristicilor mediului socializant, acestea putând avea încorporate anumite mecanisme

de transmitere a unor comportamente negative, comportamente care periclitează

stabilitatea socială.

1.4.3. Teoria dezorganizării sociale

Reprezentaţii de seamă ai acestei orientări sunt C. R. Shaw şi H. D. McKay64.

Teoria lor are la bază un studiu realizat în oraşul Chicago. Cei doi autori au realizat o

cartografiere a oraşului Chicago, împărţind-ul în cinci zone ecologice concentrice, al

cărui centru este reprezentat de centrul comercial, iar extrema opusă e reprezentată de

suburbie. Fiecare zona din cele cinci a fost analizată din punct de vedere statistic în ceea

ce priveşte rata delicvenţei, iar delicvenţii au fost distribuiţi în trei categorii:

a) delicvenţi prezumaţi aduşi în faţa tribunalului pentru a fi judecaţi;

b) delicvenţi trimişi de tribunal spre centre de educaţie supravegheată;

c) delicvenţi cu antecedente, ei fiind sub supravegherea unor organe speciale.

Procesele de dezvoltare socială au fost dublate de creşterea ratei delicvenţei

minorilor şi tinerilor, fapt care se explică prin intermediul ideii conform căreia

dezvoltarea socială presupune urbanizare, deci implicit exod rural, acesta la rândul lui va

determina eterogenitate culturală, structurarea societăţii şi coeziunea socială va avea de

64 C. R. Shaw şi H. D. McKay, apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994;

51

suferit, iar controlul social în urma acestor transformări va avea caracter difuz şi va fi

ineficace.

Delicvenţa juvenilă, din prisma acestei teorii, este consecinţa dificultăţilor

materiale, a contradicţiilor şi conflictelor colective cu care se confruntă adolescenţii şi

tinerii.

În majoritatea cazurilor delicvenţii tineri provin din familii cu un statut socio-

economic scăzut, au condiţii de locuit precare, familiile au un număr mare de membrii şi

locuiesc în zonele periferice şi sărace ale oraşului, detestă şcoala şi mediul şcolar, se

orientează către grupurile stradale.

Conform acestei teorii, cauzele delicvenţei minorilor şi tinerilor se găsesc în

interiorul comunităţii urbane, care este caracterizată de eterogenitate culturală şi socială,

de aglomerare şi diversitate socială. Multitudinea centrelor economice şi a societăţilor

comerciale atrage tinerii şi îi ispiteşte către infracţiuni şi delicte penale. Astfel, factorul

determinant în mecanismul cauzal al delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor

de socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii

sociale şi a coeziunii grupului datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de

conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul oraşului.

Limitele teoriei “dezorganizării sociale” constau în supralicitarea urmărilor

proceselor de industrializare şi dezvoltare economică, a proceselor de urbanizare, acestea

fiind privite ca indicatori ai schimbării şi dezorganizării sociale, şi desconsiderarea

factorilor care ţin de personalitatea individului. Susţinătorii teoriei în cauză văd o legătură

directă între fenomenele macrosociale şi delicvenţa minorilor şi tinerilor, fapt care în

realitate apare sub forma unei relaţii mediate, mijlocite. Analiza statistică a legăturii

dintre cele două părţi relevă o legătură semnificativă, dar aceasta nu ne poate determina

să acordăm exclusivitate acestor factori cauzali.

1.4.4. Teoria anomiei sociale

Teoria anomiei sociale consideră că devianţa apare ca un rezultat direct al stării de

anomie socială. Legătura dintre cele două perspective constă în faptul că situaţiile de

dezorganizare socială, de instabilitate economică şi chiar conflicte militare favorizează

abaterea de la norme, starea anomică fiind consecinţa directă a acestor contexte.

52

Conceptul de anomie a fost introdus de E. Durkheim65 în legătură cu cauzele de

suicid, el caracterizând acele stări în care indivizii sunt ambivalenţi în faţa unor norme

neclare, difuze sau chiar contradictorii între ele. Anomia exprimă dificultatea de raportare

a indivizilor la normele sociale datorită “ruperii solidarităţii organice”, astfel instituţiile

sociale specializate nu mai pot realiza conformarea indivizilor la ansamblul normativ

existent, iar aceştia la rândul lor nu ştiu căror norme să se subordoneze. Trebuie

menţionat că, în aceste situaţii, anomia nu desemnează situaţii în care normele sociale

lipsesc, ci ele există, dar sunt confuze şi au funcţionalitatea temporar suspendată,

constituind un cadru prielnic pentru apariţia comportamentelor deviante, în general, şi

delicvente, în particular. După E. Durkheim, delicvenţa este legată de “condiţiile

fundamentale ale oricărei vieţi sociale”, ea este necesară oricărei societăţi în cadrul

evoluţiei sale, a dreptului şi a moralei. În acest sens, persoana deviantă nu trebuie să mai

fie considerată “o fiinţă radical nesociabilă, ca un fel de element parazitar neasimilabil,

introdus în corpul societăţii, el este un agent regulator al vieţii sociale”.

Robert Merton66 preia conceptul de anomie de la E. Durkheim şi realizează o

redefinire a acestuia, considerând că starea de anomie a unei societăţi se datorează

incompatibilităţii dintre scopurile pe care societatea respectivă le propune şi mijloacele de

atingere a acestor scopuri. Deoarece actorul social nu are la dispoziţie mijloacele sociale

pentru a atinge scopurile impuse el va recurge la diferite metode, la mijloace ilicite, fapt

ce va genera stări de devianţă socială şi implicit de delicvenţă. Reacţia individului faţă de

aceste stări anomice este surprinsă de Robert Merton într-o paradigmă compusă din cinci

elemente, ea conţinând modalităţile de adaptare la presiunile impuse de situaţiile

anomice. Cele cinci elemente sunt următoarele:

a) conformismul, presupune supunerea individului atât faţă de ansamblul

normativ impus, cât şi faţă de mijloacele care îi sunt puse la dispoziţie;

b) inovaţia, se referă la situaţiile în care individul îşi interiorizează scopurile

impuse de societate, se conformează acestora dorind să le atingă, dar în acelaşi

timp respinge mijloacele puse la dispoziţie, orientându-se spre mijloace pe

care le alege singur;

c) ritualismul, constă în situaţiile în care actorul social renunţă la scopurile

culturale valorizate social, dar acţionează în conformitate cu mijloacele

legitime pentru a le atinge; 65 E. Durkheim, Suicide, Free Press, New-York, 1951; 66 Robert K. Merton, Social Structure and Anomie, American Sociological Review, vol. 3, nr. 5, October 1938;

53

d) evaziunea, implică renunţarea concomitentă la scopurile culturale ale societăţii

şi la mijloacele care sunt puse la dispoziţie individului, acesta neavând

tendinţa de a încerca o inovare, orientându-se către zone extreme de la

marginea societăţii;

e) rebeliunea sau protestul, se referă la respingerea scopurilor şi a mijloacelor

necesare pentru a le atinge, dar în acelaşi timp la încercarea de înlocuire a

acestora cu variante noi.

1.4.5. Teoria „conflictelor codurilor culturale”

Aducând problematica delicvenţei pe terenul „conflictului cultural”, T. Sellin67

construieşte o teorie conform căreia delictul şi crima sunt privite ca o consecinţă a

„transmisiilor” şi a „conflictelor culturale” existente între diferite categorii şi grupuri ale

societăţii. Ceea ce diferenţiază această teorie de alte teorii ce utilizează conceptul de

„conflict social” este faptul că T. Sellin dă o expresie mai largă acestui concept, atât în

sensul de conflicte ce pot apărea între „codurile culturale” ale diferitor grupuri, cât şi în

accepţiunea de conflicte ivite între „normele de comportament şi conduită” ale diferitor

grupuri din cadrul unei societăţi.

În sens general, conflictele culturale, arăta Sellin, sunt „produse naturale” ale

diferenţierii sociale, care la rândul ei, determină apariţia unor grupuri sociale variate,

fiecare caracterizându-se prin moduri specifice de viaţă, anumite particularităţi ale

relaţiilor lor sociale şi printr-o necunoaştere sau înţelegere greşită a normelor sociale

aparţinând altor grupuri. De cele mai multe ori, conflictele între codurile culturale pot

apărea atunci când:

a) Aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;

b) Normele sociale şi juridice ale unui grup cultural se extind asupra altui grup;

c) Membrii unui grup cultural migrează spre un alt grup cultural.

În afară de aceste conflicte între codurile culturale, pot exista şi conflicte între

„normele de conduită” nu numai ale unor grupuri diferite, ci şi în cadrul aceluiaşi grup

sau între indivizi diferiţi aparţinând aceluiaşi grup sau chiar între un individ şi grupul

respectiv. Aceste conflicte, considerate ca „produse secundare ale vieţii culturale”,

determină apariţia unui ansamblu de condiţii sociale, caracterizat prin divergenţa şi

67 T. Sellin, Conflicts de culture et. criminalité, Ed. Pedone, Paris, 1984;

54

eterogeneitatea influenţelor pe care le resimt indivizii. Conflictul cultural generat de

această situaţie se va reflecta pe plan psihologic prin acceptarea, de către individ, a unor

valori şi norme orientative duale, concretizate, de cele mai multe ori, în atitudini şi

comportamente agresive sau distructive.

Deşi aceste conflicte culturale devin generatoare de delicvenţă numai în cazul în

care sunt conştientizate de către indivizi, Sellin nu explică mecanismele psihosociologice

prin care diferite contradicţii apărute între „codurile culturale” sau între „normele de

conduită” pot determina apariţia unor comportamente infracţionale la diverşi indivizi sau

grupuri sociale, aparţinând fie aceleiaşi culturi, fie unor arii sau culturi diferite.

1.4.6. Teoria subculturilor delincvente

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delicvenţei şi

criminalităţii, plecând de la valorile şi normele existente într-o anumită cultură, aparţine

lui A. K. Cohen68, care identifică anumite categorii şi grupuri neprivilegiate sau frustrate,

denumite sugestiv „subculturi delictuale” ale căror norme şi valori sunt în contradicţie cu

cele ale restului societăţii.

Datorită dezvoltării lor economice mai reduse şi a existenţei unor bariere şi

interdicţii sociale, aceste grupuri au o situaţie periferică şi marginală în societate, ceea ce

determină o stare de spirit specifică acestor grupuri, în care predomină sentimentele de

izolare, frustrare şi insatisfacţie socială şi individuală; de aici, respingerea şi contestarea

parţială sau totală, de către aceste grupuri, a normelor şi valorilor societăţii globale şi

„constituirea” unor „modele” şi „norme” proprii de comportament şi conduită.

„Subculturile delicvente”, arăta Cohen, s-au născut ca o reacţie de protest faţă de

normele şi valorile societăţii şi din dorinţa anihilării frustrărilor de status marginal şi a

anxietăţilor. Întrucât indivizii ce fac parte din asemenea „subculturi” au convingerea că le

sunt blocate sau obstrucţionate căile şi mijloacele legale de acces spre bunurile şi valorile

sociale, recurg de cele mai multe ori, la mijloace indezirabile şi ilicite, devenind astfel

surse potenţiale de devianţă şi infracţionalitate.

Analizând „subculturile delicvente”, constituirea şi evoluţia lor, Cohen identifica

o serie de trăsături ce caracterizează aceste grupuri, şi anume:

68 A. K. Cohen, Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986;

55

a) Non-utilitarismul (desfăşoară activităţi delictuoase pentru a-şi exprima

solidaritatea şi nu din necesitate);

b) Maliţiozitatea sau „răutatea” (acţionează pentru sfidarea celorlalţi –

vandalism, distrugere de bunuri etc.);

c) Negativismul („polarizare negativă” în raport cu normele şi modelele culturale

ale societăţii respective);

d) Versatilitatea sau nestatornicia (practică tot felul de activităţi ilicite, fără a se

specializa într-un anumit tip de interacţiune);

e) Autonomia grupului delicvent (intoleranţă faţă de presiunile altor

„subculturi”cu care vine în contact).

1.4.7. Teoria etichetării sociale

Diversele teze şi puncte de vedere apărute în sociologia delicvenţei au încercat

rezolvarea devianţei juvenile fie din punctul de vedere al culturii deviante (accentul fiind

pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al culturii normative (accentul

deplasându-se asupra societăţii). Din punctul de vedere al subculturii deviante s-a afirmat

necesitatea concretă de a observa resorturile delicvenţei juvenile din perspectiva

particulară a indivizilor şi a grupurilor implicate, calificându-se drept „problematice”

dificultăţile sociale ale acestora. Din punctul de vedere al culturii normative, se pune

semnul egalităţii între devianţă, dezorganizare şi disfuncţie socială, etichetându-se ca

„problematic” orice act care atentează la ordinea şi statalitatea sistemului social.

Considerând că modelul cel mai potrivit pentru analiza delicvenţei juvenile este

acela de a investiga interacţiunea indivizilor într-un anumit context sociocultural şi

normativ, reprezentanţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic (H. Becker, K.

Erikson, M. Wolfgang, E. Rubington, E. Goffman etc.) concep delicvenţa nu ca o

trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca o însuşire conferită acelui

comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care evaluează conduita

ca deviantă69.

Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delicvenţei, adepţii acestei

orientări analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale, constatând că

69 Mitrofan N, Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., 1994, pag. 39;

56

există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi sau grupuri care

se pronunţă asupra conduitelor primilor şi evaluează aceste abateri. Normele reprezintă,

de fapt, standarde sau etaloane în funcţie de care conduita individului este valorizată

pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic săvârşirea anumitor acţiuni, fiind elaborate

într-o formă generală şi impersonală, stabilind în ce măsură un individ poate să

îndeplinească sau nu un anumit rol în funcţie de poziţia sa socială. Întrucât normele

prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să acţioneze indivizii, precizând doar

căile şi mijloacele ce trebuie utilizate în acest scop, în orice societate apar diverse tipuri

de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante şi

delicvente. În funcţie de modelul normativ, care întruchipează forţele tradiţionale, de

sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prin norme şi de rolurile afectiv jucate de

indivizi, grupurile sau societatea vor aprecia şi sancţiona diferitele comportamente

(roluri) ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise,

normale sau deviante (anormale). În realitate, pe parcursul acţiunii indivizilor, pot

interveni o serie de distorsiuni şi distanţări între modelul normativ şi rolurile prescrise şi

jucate de indivizi. Astfel, nu întotdeauna nevoile şi aspiraţiile indivizilor pot fi realizate în

cadrul modelului prin utilizarea unor mijloace legitime, motiv pentru care anumiţi

indivizi, deşi cunosc rolurile prescrise, vor utiliza mijloace nepermise. Îndepărtarea faţă

de model se poate datora fie gradului scăzut de cunoaştere şi receptare a normelor, fie

modului greşit în care individul înţelege să îndeplinească rolurile permise de norme, fie

anticipării şi devansării de către individ a acestor roluri şi adoptării unora noi, diferite de

cele ale modelului existent în cadrul societăţii.

Problemele care se pun sunt acelea de a şti care sunt normele sociale care prescriu

regulile de conduită obligatorii pentru indivizi, de către cine şi cum sunt elaborate şi

aplicate şi cine stabileşte care comportamente sunt conforme cu normele şi care sunt cele

care se abat sau se îndepărtează de la ele şi în funcţie de ce criterii. Încercând să răspundă

acestor întrebări, reprezentanţii teoriei „etichetării sociale” consideră că nici un

comportament nu este, prin el însuşi, conformist sau deviant. Devianţa în general,

delicvenţa în special nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite

grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancţionându-l pe cel considerat ca

„deviant”. Delicvenţa nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului sau acţiunii unui

individ, ci mai degrabă, o consistenţă a aplicării unei „etichete” de către societate.

Aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalţi (societate, grupuri

etc.) devine deviantă şi se comportă ca atare.

57

Teoreticienii70 „etichetării sociale” concep delicvenţa ca tip special de „reacţie

socială” de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea

acestei reacţii depinzând de o serie de factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăţia

etc. De multe ori, cei care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile

privilegiate social, au tendinţa de a „eticheta” ca deviante actele nonconformiste ale unor

indivizi proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie că

acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie că o resping, adoptă noi

conduite. Din procesele de interacţiune şi reacţiune dintre grupul care elaborează şi aplică

norma şi grupul sau indivizii care suportă norma şi eticheta se poate stabili şi evalua

intensitatea şi caracterul delicvenţei şi al devianţei. De aceea, definirea unui

comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârşesc cu adevărat

indivizii care încalcă normele, fiind, de fapt, consecinţa a ceea ce gândesc alţii despre

acest comportament.

Explicând mecanismele procesului de etichetare, F. Tannenbaum71 arată că

apariţia şi definirea delicvenţei se face prin „dramatizarea” răului, în orice societate fiind

consideraţi ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcţie de

natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacţiei faţă de acestea, reacţie ce influenţează

evoluţia carierei lor de viitori delicvenţi. Evidenţiind rolul important al agenţilor de

control social, în special al instituţiilor represive, K. T. Erikson consideră că în procesul

etichetării aceştia îl „împing”pur şi simplu pe individ către o carieră delicventă, pe care el

o acceptă în cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă72.

Paradigma etichetării sociale a fost adeseori aplicată în definirea şi sancţionarea

atât a delicvenţei juvenile, cât şi în recuperarea socială şi morală a tinerilor care au

săvârşit abateri şi delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social şi legislativ în diferitele

sisteme de sancţionare şi reeducare a devianţilor, în măsurile de protecţie şi ocrotire

socială sau în programele de asistenţă şi prevenire a diferitelor abateri şi încălcări

săvârşite de minori şi tineri. Astfel, aşa cum arată o serie de studii şi cercetări, într-o bună

parte din legislaţii sunt considerate şi etichetate ca deviante şi delicvente acele acte care

contravin normelor de conduită stabilite de către adult, delicvenţa fiind „atributul”

anumitor categorii de tineri proveniţi din categoriile şi familiile neprivilegiate, deşi

comportamentul lor nonconformist nu se deosebeşte de cel al tinerilor aparţinând unor

70 Mitrofan N, Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., pag. 41; 71 Tannenbaum F., Crime and the Comunity, Columbia University Press, 1938; 72 Erikson K. T., Notes on the Sociology of Deviance, în Deviance, The Interactionist Perspective, E. Rubinston & M. Weinberg (red.), ed. A II-a, p.27-31, The Macmillan Company, New York, 1973;

58

categorii sociale privilegiate sau care deţin puterea. Alteori, „etichetarea” se aplică, cu

predilecţie, tinerilor cu antecedente penale care reiterează actele de încălcare a legii şi

care se vor comporta în conformitate cu această definire, marginalizându-se în cadrul

societăţii şi devenind tot mai greu de recuperat social.

Încercând să ofere o explicaţie cât mai nuanţată şi corectă a fenomenului de

delicvenţă juvenilă, diversele perspective şi orientări teoretice analizate nu reuşesc, totuşi,

să surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delicvente săvârşite de

adolescenţi şi tineri. Ele au însă meritul de a fi semnalat aspectele şi factorii cei mai

puternic implicaţi în etiologia fenomenului de delicvenţă juvenilă, ca şi principalele

disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu rol de socializare şi control social, indicând,

uneori, modalităţile şi mijloacele de intervenţie şi prevenire a actelor antisociale comise

de tineri.

1.4.8. Teoria controlului social

Controlul social are, în orice societate, importante implicaţii etice, juridice şi

culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor forme, mecanisme şi instituţii variate,

care pot corecta, în mare parte, deficienţele şi lipsurile socializării şi integrării sociale. În

acest sens, uneori lipsa sau scăderea controlului social, asociată cu deficitul de socializare

şi cu nerealizarea integrării, poate determina apariţia unor forme de inadaptare, devianţă

şi marginalitate la anumiţi indivizi sau grupuri sociale.

Pentru acest motiv, unii autori consideră conformitatea cu finalitatea

fundamentală a oricărui proces de socializare şi integrare socială. Referindu-se, în mod

direct, la aceste raporturi, T. Hirschi a dezvoltat, de pildă, o teorie a controlului social73

care concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături puternice

între individ şi societate, caracterizată de patru elemente de bază:

1. ataşament, corespunzând relaţiilor afective pe care tinerii le dezvoltă faţă de o

serie de persoane semnificative pentru ei. Sursa acestui ataşament îl reprezintă

mediul familial, în care se realizează socializarea „primară” şi unde părinţii

acţionează ca modele de „rol”, învăţându-şi copiii să asimileze comportamente

acceptabile din punct de vedere social;

73 Travis Hirschi, Causes of Delinquency, California, Berkley, Unuversity of California Press, 1969, pag. 72;

59

2. angajament, corespunzând aspiraţiei tinerilor de a-şi continua şi desăvârşi

pregătirea şcolară şi a dobândi, în consecinţă, un status socio-profesional ridicat.

Un asemenea angajament tinde să-i plaseze pe tineri într-un comportament

convenţional, în afara căruia ei riscă să devină delicvenţi. Astfel, spre deosebire

de tinerii care au scopuri bine definite, adolescenţii adeseori beau, fumează, se

asociază în grupuri sau se angajează în diverse comportamente care, nefiind

orientate către scopuri viitoare, sunt mai predispuse către devianţă şi delicvenţă;

3. implicare (comportare), care priveşte participarea la activităţi convenţionale ce

conduc la succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea

statusului social. Astfel, calitatea activităţii tinerilor şi proiectarea de către aceştia

a unor scopuri viitoare apar ca elemente importante în prevenirea „devierii” lor

morale şi sociale;

4. convingere (credinţă), reprezentând acceptarea validităţii morale a sistemului

central de valori sociale. Există însă o anumită variaţie în această acceptare, care

este fundamentală pentru teoria controlului social, deoarece cu cât indivizii se

simt mai puţin constrânşi de reguli şi norme, cu atât ei sunt mai tentaţi să le

încalce. Hirschi consideră că există un set de valori a căror validitate este

acceptată de către indivizii devianţi, în pofida faptului că aceştia nu se simt legaţi

de ele datorită slabelor legături cu ordinea socială dominantă.

În felul acesta, teoria controlului social elaborată de Hirschi consideră că

delicvenţii nu pot forma sau menţine o relaţie cu societatea care să includă cele patru

elemente evidenţiate. În consecinţă, cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu atât

sunt mai probabile comportamentele delicvente. Teoria sa, care acordă un rol important

relaţiei care se stabileşte între procesul de socializare şi controlul social apare, din acest

punct de vedere, mai validă şi mai pertinentă decât teoria „asocierilor diferenţiate” a lui

E. Sutherland sau cea a „subculturilor delicvente” a lui A. Cohen, deoarece localizează

analiza la un nivel suficient de concret pentru a fi confruntată cu realitatea imediată.

Cu toate acestea, cum observă, pe bună dreptate, o serie de critici ai săi, printre

care şi T. L. Empey74, suportul empiric al teoriei lui Hirschi nu este suficient pentru a

putea oferi o explicaţie completă a faptelor, aşa cum se petrec ele în mod real. Mai mult,

Hirschi nu ia în considerare modul în care cele patru elemente ale socializării pot acţiona

simultan, afectând probabilitatea de apariţie a comportamentului delicvent. În loc de

analiza empirică a relaţiei dintre ataşament şi angajament, angajament şi implicare,

74 T. L. Empey, American Delinquency, It’s Meanung and Construction, Illinois, The Dorsey Press, 1982;

60

ataşament şi credinţă, teoria sa ipotetizează doar aceste relaţii. În consecinţă, apare

neclară măsura în care cele patru elemente reprezintă componente ale socializării,

distincte din punct de vedere empiric. Se ridică, totodată, întrebarea dacă relaţia între

individ şi societate cuprinde numai patru elemente, cu atât mai mult cu cât modesta

putere predictivă a constructelor lui Hirschi sugerează şi unele elemente adiţionale. Pe de

altă parte, deşi aspiraţiile educaţionale şi ocupaţionale sunt centrale în teoria lui Hirschi,

el nu încorporează constructe esenţiale pentru dezvoltarea acestor aspiraţii, cum ar fi:

nivelul socio-economic al familiei, aptitudinile personale, influenţa unor modele

semnificative etc. Teoria sa priveşte socializarea doar ca finalitate unică a micromediului

familial, ignorând raporturile reale care se stabilesc între instituţia şcolii, familie, grupuri

de prieteni şi alte instanţe sau agenţi de socializare.

Dezvoltând o critică amănunţită a teoriei lui Hirschi, M. D. Wiatrowski şi

colaboratorii săi75, preocupaţi de estimarea gradului în care fiecare dintre cele patru

elemente ale socializării contribuie, mai mult sau mai puţin decât celelalte, la apariţia

comportamentului delicvent, au utilizat analiza factorială pentru a identifica noi elemente

ale procesului de socializare. Selecţia informaţiei a fost ghidată de cercetarea întreprinsă

de Hirschi, dar întrucât nu au putut fi utilizaţi itemii exacţi folosiţi de acesta, au fost

construite scale compozite, alcătuite din itemii care coincideau cu constructele teoriei lui

Hirschi. Analiza principalilor itemi a evidenţiat următoarele elemente76:

1. ataşamentul implică relaţia tinerilor cu părinţii, colegii şi şcoala. Ataşamentul faţă

de părinţi a fost măsurat prin doi indici: legătura strânsă dintre tânăr şi mamă,

respectiv, tatăl său; ataşamentul faţă de colegi a fost reprezentat prin itemi

referitori la importanţa prietenilor şi a timpului petrecut împreună cu aceştia, iar

ataşamentul faţă de şcoală prin indici privind atitudinea pozitivă sau negativă faţă

de şcoală şi viitoarea facultate, evaluarea aptutudinii şcolare şi percepţia de către

tânăr a interesului profesorilor faţă de el;

2. angajamentul a fost reprezentat de către un indice al aspiraţiilor educaţionale ale

tinerilor, codificate prin scorurile de prestigiu ocupaţional. Cu acest prilej,

aspiraţiile educaţionale au fost măsurate pe un continuum al interselor

educaţionale; totodată, o serie de itemi adiţionali au măsurat claritatea planurilor

ocupaţionale, testând aspiraţiile spre urmarea facultăţii, timpul dedicat pregătirii

şcolare şi activităţilor extraşcolare etc.; 75 M. D. Wiatrowski, D. B. Grinswald, M. K. Roberts, Social Control Theory and Delinquency, în „American Sociological Review”, vol.1, 46, nr.5, 1981, p.525-541; 76 Idem, pag. 552;

61

3. angajarea (implicarea) a fost evaluată prin itemi care indică intensitatea pregătirii

şcolare a tinerilor. Spre deosebire de analiza lui Hirschi, bazată prioritar pe relaţia

dintre activitatea şcolară şi delicvenţă, studiul lui Wiatrowski a inclus în analiză şi

pregătirea extraşcolară neimpusă de cadrele didactice, împreună cu frecvenţa

dezbaterii de către elevi a activităţilor şcolare;

4. convingerea (credinţa) a fost mai dificil de operaţionalizat, datorită complexităţii

şi subiectivităţii pe care o implică. Hirschi considera, de pildă, că un tânăr definit

printr-un strâns ataşament parental este reompensat pentru conformitatea arătată

prin „aprobarea şi stima celor pe care îi admiră”. Această legătură cauzală

conduce, la rândul ei, la respect faţă de „persoanele care posedă poziţii de

autoritate” şi la credinţa că „regulile societăţii sunt obligatorii pentru conduita

fiecăruia”. Hirschi utilizează, în mod frecvent, noţiunea de „conştiinţă” în termeni

de dezvoltare a „supraeului” şi îi integrează acesteia conceptul de greşeală,

arătând că tânărul delicvent încearcă un mai mic sentiment al greşelii atunci când

încalcă legea. Spre deosebire de el, Wiatrowski foloseşte o definiţie mai largă a

credinţei, selectând itemii care o măsoară în stadiul ei final de dezvoltare şi nu la

început. Există astfel posibilitatea ca tânărul să rămână fidel regulilor sociale, în

schimb să nu respecte autoritatea care le aplică. În consecinţă, a fost folosit pentru

măsurarea credinţei un indice de onestitate, alcătuit din itemi care evaluau

sinceritatea, minciuna, înşelătoria, ajutorul dat prietenilor aflaţi în situaţii dificile

etc. Aceşti itemi au fost suplimentaţi, iniţial, de un indice de „greşeală”, deoarece,

în teorie, indivizii lipsiţi de simţul psihologic al responsabilităţii vor fi liberi să se

comporte fără a ţine seama de consecinţele acestei responsabilităţi pentru propriul

lor comportament. Cât priveşte delicvenţa, aceasta a fost măsurată prin utilizarea

unui indice cuprinzând 26 de itemi referitori la furt, acte de violenţă, agresiuni

interpersonale, conflicte cu părinţii, abateri şcolare etc.

În final, pe baza tuturor evaluărilor şi măsurătorilor întreprinse, Wiatrowski şi

colaboratorii săi au oferit un model revizuit al controlului social care indică clar că

socializarea nu are loc doar în micromediul familial, ci se produce într-un context

educaţional în care instituţia şcolii, relaţiile cu colegii de şcoală şi cu prietenii au roluri

determinante. Delicvenţa sau, cel puţin, devianţa morală nu este efectul direct sau

nemijlocit al socializării defectuoase în familie, ci reprezintă consecinţele unui lanţ cauzal

format din relaţia ataşamentului faţă de şcoală şi familie cu convingerea (credinţa)

tânărului în validitatea morală a normelor şi valorilor sociale.

62

Un punct de vedere mai nou şi mai original în legătură cu relaţia care se stabileşte

între controlul social şi actul deviant îi aparţine lui E. M. Lement77 care, în acord cu

poziţia sa interacţionistă, accentuează rolul „etichetării” în ansamblul mecanismelor de

control social. Din această perspectivă, controlul social nu mai apare ca o reacţie socială

constantă faţă de devianţă, ci ca o variabilă independentă, capabilă să provoace ea însăşi

devianţă. În consecinţă, Lemert consideră actul deviant ca efect nemijlocit al intensităţii

şi formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile şi normele de

convieţuire socială. În această viziune, normele sociale nu mai sunt considerate ca

reprezentând puncte de referinţă pentru acţiunile indivizilor, ci un „set de probabilităţi”

care în unele situaţii riscă să aducă multiple neplăceri indivizilor. Din acest motiv,

conchide Lement, trebuie să adoptăm mai mult o perspectivă interacţionistă decât una

relaţionistă asupra controlului social78.

În viziunea noastră, între diferitele forme şi instituţii cu rol de socializare şi

control social se stabilesc o serie de relaţii şi legături de dependenţă care nu trebuie

scăpate din vedere, cu atât mai mult cu cât eşecul sau influenţa negativă a unora dintre ele

se pot repercuta nefast asupra finalităţii celorlalte. Astfel, o educaţie deficitară în familie,

sub aspect moral, poate avea consecinţe negative asupra conduitei şi carierei şcolare,

după cum „învăţarea” unor modele negative de la anumiţi colegi sau prieteni „intimi”

poate influenţa nociv comportamentul din cadrul micromediului familial. Cu toate

acestea, analiza nuanţată a relaţiilor care se stabilesc între diferitele componente şi funcţii

ale controlului social şi procesul de socializare nu conduce şi la inferarea unei legături

cauzale directe între eşecurile sau deficienţele acestor procese şi comportamentul deviant

juvenil. Ea ne dezvăluie totuşi unele caracteristici ale manifestărilor antisociale, ca efecte

disfuncţionale ale socializării, integrării şi controlului social, precum şi o trecere graduală

de la inadaptare, neintegrare şi marginalitate (ca forme ale devianţei sociale nepenale) la

delicvenţă şi infracţionalitate juvenilă (ca forme ale devianţei sociale penale).

1.4.9. Teoria oportunităţii diferenţiale

Teoria oportunităţii diferenţiale face parte din categoria explicaţiilor structurale

asupra delicvenţei. Conceptul de bază cu care operează explicaţiile structurale este 77 Edwin M. Lement, Deviant and Social Control, în Peter Woesley (ed.), Modern Sociology. Introductory Readings, Baltimore, Penguin Books Ltd., 1970, pag. 491-492; 78 Idem, pag. 493;

63

inegalitatea fundamentală în ceea ce priveşte oportunităţile în a atinge scopurile dictate de

societate79.

Societatea stabileşte aceleaşi aspiraţii pentru toţi membrii ei (sănătate, succes

profesional, prosperitate materială etc.). În acelaşi timp, sunt stabilite şi mijloacele legale,

dezirabile social, prin care pot fi atinse scopuri. Însă nu toţi membrii societăţii sunt

capabili să atingă scopurile stabilite de societate prin mijloace legale. Astfel, apar două

situaţii:

1. indivizii în cauză, eşuând în obţinerea mijloacelor ilegale, se retrag din

mecanismul social, devenind marginalizaţi;

2. indivizii recurg cu succes la mijloacele ilegale, devenind infractori.

Teoria oportunităţilor diferenţiale a fost formulată de către Cloward şi Ohlin

(1960)80. Autorii acestei teorii susţin faptul că indivizii aparţinând claselor de jos şi

grupurilor subculturale doresc să folosească mijloace legale pentru atingerea scopurilor şi

obţinerea succesului în plan social, însă se lovesc de o multitudine de bariere, cum ar fi:

diferenţele culturale şi de limbaj, adversităţi economice, o limitată disponibilitate a

resurselor. În concluzie, mijloacele legale sunt blocate, oamenii fiind forţaţi să recurgă la

mijloace ilegale, ajungându-se astfel la comiterea de infracţiuni.

Această teorie are, desigur, limitele ei:

• lipseşte suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delicvenţa juvenilă;

cercetarea arată că tinerii delicvenţi manifestă mai multe diferenţe faţă de cei

nedelicvenţi, în afara oportunităţilor diferenţiale educaţional;

• nu există o evidenţă că tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustraţi decât cei ce

aparţin clasei de mijloc, în ceea ce priveşte achiziţiile educaţionale;

• crimele sunt comise adesea de către cei care n-au negat niciodată oportunităţile

(de exemplu, un preşedinte de bancă ce delapidează).

De asemenea, teoria nu explică de ce indivizii aparţinând aceleiaşi clase şi care

înfruntă aceleaşi greutăţi reacţionează în mod diferit, în sensul că nu devin marginalizaţi

şi nici infractori, ei continuând să ducă o viaţă normală.

În ceea ce priveşte lumea interlopă, această teorie nu ne oferă decât o explicaţie

parţială. Evident, o mare parte a membrilor lumii interlope corespund acestui model. Însă

ei nu provin neapărat din clasele de jos sau din grupurile subculturale. Membrii lumii

79 N Mitrofan, V. Zdrenghea, T.Butoi, Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., 1994, pag. 28-29. 80 Cloward Richard, Regulating the Poor: The Functions of Public Welfare,Pantheon, 1971, pag. 155

64

interlope pot proveni din toate categoriile sociale. Barierele despre care vorbesc autorii

acestei teorii nu sunt totdeauna reale, ci sunt folosite ca scuze doar pentru a motiva

comiterea actului infracţional.

După cum am mai menţionat, ierarhia valorilor în lumea interlopă plasează

mijloacele legale de atingere a scopurilor (de exemplu, munca cinstită, în condiţii legale)

în categoria celor mai umilitoare activităţi. Mijloacele legale sunt astfel respinse din start,

membrii lumii interlope preferând activitatea infracţională ca mijloc mult mai eficient şi

mai sigur de obţinere a profitului. Evident, în faţa organelor judiciare, ei invocă diverse

scuze, cum ar fi, de exemplu, barierele despre care vorbesc autorii teoriei oportunităţilor

diferenţiale.

1.4.10. Teoria învăţării sociale

Albert Banduro81 a elaborat una din cele mai reprezentative teorii ale învăţării

sociale (1977). Teoria sa se concentrează, în principal, asupra achiziţionării

comportamentului agresiv.

În viziunea lui A. Banduro, în dezvoltarea diferitelor forme de comportament,

inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme, precum imitaţia şi modelarea.

Evidenţiind tipurile de mecanisme achizitive ce intervin în procesul învăţării sociale,

autorul pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii performante ale

comportamentului agresiv, ci le învaţă ulterior. Cele mai multe activităţi agresive necesită

deprinderi care solicită o învăţare extensivă. În cadrul schemei generale privind învăţarea

socială a comportamentului agresiv, Banduro diferenţiază:

1. Originile agresiunii:

a) învăţarea observaţională care se bazează, în principal, pe observarea

comportamentului altora, precum şi a consecinţelor acestor comportamente pentru ei.

Învăţarea observaţională este guvernată de patru subprocese independente:

• procesele atenţiei;

• procesele simbolice;

• procesele reproducerii motorii;

• integrarea actelor constituente în alte noi pattern-uri de răspuns.

81 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., 1994, pag.36.

65

Sintetizând trăsăturile diferitelor pattern-uri modelate în amalgame noi,

observatorii pot dezvolta noi forme de comportament agresiv.

b) performanţa întărită;

c) determinanţi structurali.

În societatea modernă, stilurile agresive comportamentale pot fi adoptate din trei

surse principale (determinanţi structurali):

• agresivitatea modelată de membrii familiei;

• subcultara în care trăieşte individul;

• modelele simbolice oferite de mass-media.

2. Instigatorii agresiunii

Din această categorie fac parte:

a) instigatorii modelatori;

Această teorie distruge patru procese prin care influenţele modelatorii pot activa

comportamentul agresiv:

• procesul instigaţional, facilitativ;

• procesul dezinhibitoriu;

• procesul stimulării emoţionale;

• procesul de întărire a efectelor stimulării.

b) tratamentul agresiv, care cuprinde:

• agresarea fizică;

• ameninţări verbale şi insulte;

• schimbări aversive în condiţiile de viaţă;

• contracararea comportamentului orientat spre scop.

c) persuadarea stimulativă (atracţia din partea beneficiilor aşteptate, care este

mai mare decât teama faţă de tratamentul dureros);

d) instigatorii instrucţionali;

În timpul procesului socializării, indivizii sunt formaţi să se supună altora.

Recompensând acordul şi pedepsind insubordonarea, directivele formulate în forma

comenzilor autoritare provoacă agresiunea supusului.

e) controlul simbolic bizar (este cazul unor psihotici care acţionează în virtutea

unor influenţe bizare).

3. Regulatorii agresiunii (mecanismele de menţinere)

66

Comportamentul, în general, cel agresiv în particular, este extensiv reglat de

consecinţele sale. Există trei feluri de rezultate, care interacţionează în cadrul unor

modalităţi ce slăbesc sau întăresc efectele lor asupra comportamentului:

a). întărirea externă

Probabilitatea agresiunilor particulare este crescută, datorită beneficiilor anticipate

şi redusă, datorită pedepsei anticipate. Agresiunea este puternic influenţată de

consecinţele ei.

Din categoria factorilor întăritori pozitivi externi fac parte:

• recompensele tangibile, materiale;

• recompensele pe linia statutului social (de exemplu, bătaia pentru a fi

recunoscut ca lider de grup);

• reducerea tratamentului aversiv;

• manifestările prejudiciale (de exemplu, rănirea altora descarcă impulsul

agresiv).

b) întărirea indirectă, în primul rând, o funcţie informativă.

Consecinţele comportamentului agresiv al altora oferă informaţii privind tipurile

de acţiuni care, probabil, vor fi recompensate sau sancţionate şi în situaţiile în care este

potrivit a le desfăşura:

c) autoîntărirea sau modul în care subiectul se raportează la consecinţele propriilor

sale acţiuni.

Sunt posibile două variante:

• autorecompensarea (mândrie, întărirea eului etc.);

• autodepăşirea pentru agresiune, care poate acţiona postfestum sau în forma

reacţiilor de autocondamnare anticipatorie.

Banduro atrage atenţia asupra faptului că este posibil ca acest control intern să fie

elucidat, individul folosind o serie de mecanisme, cum ar fi:

• justificarea morală;

• compararea paliatică;

• etichetarea eufemistică;

• redirecţionarea responsabilităţii;

• difuzarea responsabilităţii;

• dezumanizarea victimelor;

• reprezentarea defectuoasă a consecinţelor.

67

1.4.11. Autoconceptualizarea

Concepţia lui L. Yablonski82 despre autoconceptualizare este inclusă în categoria

teoriilor psiho-sociale. După patru decenii de cercetare şi observaţie, Yablonski a ajuns la

concluzia că factorul cauzal al crimei şi delicvenţei este legat de autoconceptualizarea

infractorului. Acest factor are mai multe rădăcini şi mai multe implicaţii. Copiii maltrataţi

fizic, psihic şi sexual, în mod frecvent, de către părinţi îşi dezvoltă o scăzută autoestimare

şi sunt mai predispuşi să comită acte delicvente ca adolescenţi şi să devină criminali ca

adulţi. Ei se simt fără valoare şi au mult mai puţină grijă şi preocupare făţă de ceea ce se

întâmplă cu ei.

Aceste forţe psiho-sociale împing pe tineri către un comportament autodestructiv,

cum ar fi consumul de droguri sau crima violentă. Ei dezvoltă tendinţe suicidare, care îi

determină, cu o mare probabilitate, să comită acte delicvente distructive şi lipsite de sens,

care sunt la fel de periculoase atât pentru ei înşişi, cât şi pentru victime.

Trebuie menţionat faptul că teoriile prezentate anterior, luate separat prezintă doar

o mică relevanţă pentru studiul lumii interlope. Însă împreună, intercorelate, oferă o

imagine de ansamblu, un instrument teoretic util pentru cunoaşterea şi înţelegerea atât a

lumii interlope în ansamblul ei, cât şi a mecanismelor complexe care îi asigură

funcţionalitatea.

82 Yablonski L., The Violent Gang. The Macmillan Co. New York., pag. 120

68

1.5. Modalităţi şi forme de tratament pentru resocializarea tinerilor delincvenţi

Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi constituie o

preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.

Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de

prevenire şi combatere, căci în cauzalitatea acestuia interacţionează o multitudine de factori ca

lipsa de experienţă de viaţă socială a minorului, cu consecinţa neînţelegerii depline a

semnificaţiei sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor care

li s-ar aplica; deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în familie sau în şcoală; influenţa

negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracţională.

Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai

evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de

periculoase.

Sancţionarea minorilor care savârşesc infracţiuni trebuie să corespundă

particularităţilor psiho-fizice ale acestora, să asigure resocializarea lor. Deocamdată, în ţara

noastră, încă este legat conceptul de resocializare doar de activitatea formativ-educativă care se

desfăşoară în penitenciare.

În realitate, însă, apar obstacole serioase în realizarea cu succes a acestor sarcini. Odată

cu reformarea sistemului sancţional-penal, procesul de resocializare se raportează şi la formele

alternative de sancţionare a delincvenţilor, îndeosebi tineri şi minori, care în prezent iau

amploare prin eficienţa lor educaţională. Astfel, un rol important în realizarea procesului de

resocializare a infractorilor, cu un accent deosebit asupra celor tineri, se oferă educaţiei prin

muncă, educaţiei morale şi juridice, instruirii generale, lucrului individual, justiţiei restaurative

etc.

Prin urmare, sancţiunile neprivative de libertate reprezintă o variantă alternativă de

resocializare a tinerilor delicvenţi, aceasta cu atât mai mult cu cât mecanismul actual de

resocializare în penitenciare nu mai asigură într-un mod eficient reeducarea şi reorientarea spre

o conduită conformistă a tinerilor delicvenţi.

69

1.5.1. Particularităţi şi probleme ale procesului de resocializare al delincvenţilor

Particularităţile infractorilor minori determină măsuri de apărare socială adecvate care

să vizeze refacerea educaţiei deficitare a minorului, iar, în general, acestea sunt măsuri de tip

educativ. Măsuri educative s-au impus în legislaţie treptat, dar niciodată complet; pentru minori

preconizându-se un sistem sancţionator mixt format din pedepse şi măsuri educative. Măsurile

educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt menite să asigure

educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa

acestora a respectului faţă de valorile sociale. În ţara noastră funcţionează un sistem mixt care

prevede atât măsuri educative, cât şi pedepse. Aplicarea unei măsuri educative sau aplicarea

unei pedepse faţă de un minor, pentru infracţiunea pe care a comis-o este atributul instanţei de

judecată. Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan,

măsurile educative au caracter preponderent educativ şi nu au nicio consecinţă penală,

neconstituind antecedente penale pentru persoana faţă de care s-au luat.

Cu alte cuvinte vorbim de aplicarea unui tratament diferenţiat tinerilor delicvenţi,

pornind de la următoarele premise:

a) cei mai mulţi copii comit infracţiuni în perioada adolescenţei, iar urmare a

procesului de maturizare, respectiv acordarea unei educaţii corespunzătoare,

duce de cele mai multe ori la încetarea activităţii infracţionale;

b) privarea de libertate este o experienţă dăunătoare, deoarece minorii vin în

contact cu infractori mai în vârstă şi mai experimentaţi care reprezintă modele

negative pentru aceştia.

În acord cu legislaţia internaţională, în multe ţări sistemele care se ocupă de

infractorii minori sunt diferite de cele care au drept grup ţintă infractorii adulţi. În

practică, această diferenţiere se concretizează în aceea că, o dată arestaţi pentru comiterea

unor infracţiuni, minorii sunt reţinuţi şi anchetaţi de către poliţie în acord cu prevederile

unor legi speciale care reglementează modul de acţiune al poliţiei şi care includ în mod

expres aspecte legate de protecţia copilului.

Încă de la începuturile analizei comportamentului adolescentin83 s-a observat că

această perioadă a vieţii este asociată cu câteva caracteristici:

a) adolescenţii au tendinţa de a deveni independenţi de părinţii lor şi de a se

apropia de un grup în care se descoperă şi cu care se identifică;

83 Hall Stanley, Adolescence 1904

70

b) experimentează noi roluri şi noi comportamente, pun în discuţie valorile

generaţiei părinţilor lor;

c) încep să adopte comportamentul adult;

d) acordă o mare importanţă distracţiei, iar atunci când nu o fac sunt

“amendaţi” de grupul de referinţă.

Astfel:

a) cele mai multe dintre infracţiunile comise de minori nu sunt grave, unele

fiind chiar neînsemnate;

b) cei mai mulţi copii comit infracţiuni în perioada adolescenţei şi

majoritatea lor va înceta activitatea infracţională în mod natural, prin

procesul de maturizare. Altfel spus, infracţionalitatea juvenilă nu este

rezultatul unei patologii sociale sau personale şi nu ar trebui prin urmare,

să reprezinte obiectul programelor de tratament;

c) implicarea formală în cadrul sistemului de justiţie penală, poate avea

consecinţe negative asupra tinerilor şi copiilor, deoarece prin aceasta sunt

etichetaţi drept delincvenţi, crescând astfel şansele ca în viitor să se

comporte în conformitate cu eticheta pusă;

d) dacă un copil intră în sistemul de justiţie penală la o vârstă timpurie şi

pentru infracţiuni minore, este foarte probabil ca pentru comiterea altor

infracţiuni să fie în viitor condamnat la pedepse privative de libertate;

e) privarea de libertate este o experienţă dăunătoare deoarece pune tinerii în

contact cu infractorii mai în vârstă şi mai bine specializaţi, care le oferă

tinerilor modele negative de rol;

f) abordările bazate pe principiile bunăstării copilului tind să aducă un număr

prea mare de copii şi tineri în interiorul sistemului de justiţie penală;

g) cel mai bun lucru pe care îl pot face profesioniştii din domeniul justiţiei

pentru minori este să evite producerea unor posibile prejudicii care pot fi

aduse minorilor de către sistemul de justiţie penală şi de către sistemele de

sancţiuni ale acestuia.

Studiile arată că, în general, nu poate fi stabilită o corelaţie directă între utilizarea

masivă a pedepsei închisorii şi reducerea criminalităţii. Pentru Statele Unite, de exemplu,

s-a calculat că ar fi necesari încă un milion de deţinuţi pentru a reduce indicele

criminalităţii cu un procent. De asemenea, nicăieri în lume înăsprirea pedepselor nu a dus

în mod automat la scăderea indicilor criminalităţii. Este firesc să fie aşa: închisoarea,

71

oricât de modern ar fi concepută, oricât de mulţi specialişti s-ar implica în programele de

reabilitare socială, este mai degrabă un spaţiu al diversificării tehnicilor infracţionale

decât al penitenţei sau al premiselor pentru renunţarea la cariera infracţională.

O componentă importantă sunt minorii infractori de la care nu putem avea

pretenţia ca, o dată ce au primit o sentinţă necustodială sau au fost eliberaţi din

penitenciar, să-şi îndrepte comportamentul de la sine. Ei au nevoie de îndrumare şi suport

pentru a-şi schimba pattern-urile comportamentale. În acelaşi timp nu putem ignora faptul

că marea majoritate a minorilor ce comit infracţiuni sunt lipsiţi de resursele materiale

necesare unui standard de viaţă minim. Modul în care ei soluţionează această problemă

este de cele mai multe ori în conflict cu legea. Toate activităţile de reintegrare socială ce

se vor desfăşura în penitenciar şi în comunitate vor avea ca scop dobândirea de abilităţi

necesare satisfacerii nevoilor, astfel încât aceştia să nu mai recurgă la încălcarea legii.

Penitenciarul este acuzat că nu a reuşit să menţină ordinea publică. În fapt, pentru

ca el să poata îndeplini această misiune ar trebui ca excluderea (sancţiunea penală) să

poată determina includerea (inserţia socială), ceea ce nu este cu adevărat posibil decât la

nivelul declaraţiilor de intenţie, cu atât mai mult cu cât includerea carcerală atinge, în

mare parte, categorii care sunt deja în situaţii de mare precaritate socială.

Toate acestea demonstrează şi o altă contradicţie fundamentală: între progresul

democraţiilor europene de a proteja libertăţile şi integritatea fizică a indivizilor, pe de o

parte, şi recurgerea masivă la închisoare, pe de altă parte. Pentru a contracara locul

predominant luat de pedeapsa cu închisoarea în cadrul sistemului pedepselor, trebuie

extinsă gama în sens opus (suspendare, zi amendă, muncă în folosul comunităţii,

Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere). Aceste metode au succes mai ales în

lupta împotriva primei condamnări la pedeapsa privativă de libertate sau împotriva

închiderii în stadii precoce ale activităţii infracţionale. Încercările de a ţine cât mai

departe minorii infractori de sistemul penitenciar sunt foarte importante mai ales din

punct de vedere al principiului (dovedit practic) conform căruia: cu cât un infractor

condamnat la o pedeapsă custodială este mai tânăr, cu atât probabilitatea de a comite

infracţiuni şi de a intra în sistem este mai mare.

Penitenciarul are în prezent o semnificaţie politică deosebită: tratamentul

deţinuţilor este o ilustrare directă a modului cum se respectă drepturile omului, iar viaţa

instituţională este un indicator al democratizării aparatului de stat. Mai mult, un popor

este considerat civilizat sau nu după modul cum se poartă cu categoriile defavorizate:

minori, bătrâni, handicapaţi, şomeri, deţinuţi, imigranţi, etc.

72

S-a dovedit statistic că majoritatea minorilor delincvenţi provin din medii sociale

defavorizate şi cu un nivel de şcolarizare scăzut neavând un comportament infracţional

structurat.

De cele mai multe ori debutul infracţional se realizează pornind de la acte de

bravură, teribilism şi în compania prietenilor, nu sunt premeditate şi nu se finalizează cu

pagube foarte mari.

Mare parte dintre minorii care ajung în faţa judecătorilor primesc pedepse

necustodiale, dar neexistând instituţii care să se ocupe cu schimbarea comportamentului

lor infracţional, riscul de recidivă este mare şi ajunşi a doua oară, pentru o altă faptă, în

faţa judecătorului, acesta din urmă nu mai poate pronunţa tot o sentinţă necustodială.

Ce se urmăreşte prin sancţionarea penală în comunitate a minorilor:84

a) prevenţia inadaptării sociale şi a delincvenţei juvenile (prin punerea în

practică a unei politici în ceea ce priveşte integrarea socială a tinerilor;

b) dezvoltarea unor proceduri de dejudicializare şi de mediere a conflictelor

minore în cazul infractorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani ce nu

prezintă pericol social;

c) evitarea termenelor de judecată excesive în realizarea actului de justiţie

pentru minori, astfel încât justiţia să poată avea o activitate educativă

eficace;

d) evitarea trimiterii minorilor în justiţia pentru adulţi;

e) reducerea detenţiei preventive pentru minori;

f) întărirea poziţiei legale a minorilor;

g) pregătirea specializată în domeniul dreptului pentru minori a persoanelor

ce intervin în diversele faze;

h) confidenţialitatea înscrierii hotărârilor pentru minori în cazierul judiciar;

i) realizarea intervenţiilor privitoare la minorii delincvenţi pe cât posibil în

mediul natural de viaţă al acestora;

j) eliminarea progresivă a recurgerii la închisoare şi multiplicarea măsurilor

de substituire a pedepsei custodiale;

k) implementarea metodelor alternative eficiente;

l) reducerea delincvenţei juvenile (prin programe de schimbare a

comportamentului şi programe de prevenţie);

84 Prună T., Psihologie judiciară, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994.

73

m) diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor de reintegrare socială pentru

delincvenţii minori;

n) reducerea numărului de minori depuşi în penitenciar;

o) restructurarea sistemului de protecţie a copilului delincvent;

p) crearea de suport comunitar pentru alternative la pedeapsa custodială;

q) îmbunătăţirea abilităţilor şi cunoştinţelor profesioniştilor din domeniul

justiţiei juvenile şi a protecţiei copilului;

r) încheierea de parteneriate care să susţină activităţile de

dezinstituţionalizare şi cele de reducere a marginalizării şi stigmatizării

minorilor delincvenţi;

s) diminuarea efectelor negative ale instituţionalizării penitenciare asupra

minorilor.

Având în vedere toate aceste caracteristici ale delicvenţei juvenile, este evident faptul

că măsurile educative joacă un rol esenţial în resocializarea tinerilor infractori.

Măsurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori prevăzute în codul

penal sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare,

internarea într-un institut medical-educativ.

a.) Mustrarea - este măsura educativă pe care o ia instanţa de judecată împotriva

minorului care a savârşit o infracţiune şi constă în dojenirea acestuia, în arătarea pericolului

social al faptei săvârşite sfătuindu-l să aibă o conduită bună în viitor, dovedind că s-a îndreptat,

atrăgându-i atenţia că dacă va săvârşi o nouă infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai severă

sau i se va aplica o pedeapsă.

b.) Libertatea supravegheată - este măsura educativă ce constă în punerea minorului

care a săvârşit o infracţiune sub supraveghere deosebită timp de 1 an. Supravegherea este

încredinţată părintelui, tutorelui sau celui care l-a înfiat, iar dacă aceştia nu pot asigura

supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa poate încredinţa supravegherea minorului pe

aceeaşi perioadă de 1 an unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate sau unui

institut legal însărcinat cu supravegherea minorilor.

Pe timpul libertăţii supravegheate, persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea are

obligaţia să vegheze îndeaproape asupra comportării minorului pentru îndreptarea lui. De

asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia în caz că minorul se sustrage de la supraveghere,

are o conduită rea sau a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să înştiinţeze instanţa de

judecată.

74

Instanţa poate impune minorului să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre

în legatură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremurentă într-o instituţie de interes

public fixată de instanţă.

Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a

încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul învaţă şi după caz instituţia la care prestează

activitatea stabilită de instanţă.

Dacă în timpul activităţii supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere, ori are

purtări rele sau săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală instanţa revocă libertatea

supravegheată şi dispune internarea minorului într-un centru de reeducare.

c.) Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce constă în

internarea minorului infractor într-un centru de reeducare subordonat Ministerului de Justiţie în

scopul reeducării, asigurându-i-se posibilitatea de a dobândi învăţarea necesară şi pregătire

profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea într-un centru de reeducare se poate lua de instanţa de judecată în cazurile în

care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea

minorului. Măsura se poate lua pe o perioadă nedeterminată şi poate dura până la împlinirea

vârstei majoratului, iar dacă este necesar, instanţa poate prelungi durata internării şi după

împlinirea vârstei de 18 ani.

Pentru acei minori care dau dovezi de îndreptare, instanţa judecătorească, după

trecerea a cel puţin 1 an de la data internării, îi poate pune în libertate înainte de a deveni majori.

Dacă pe timpul eliberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul are o purtare

necorespunzătoare, se poate dispune revocarea eliberării.

Aflat în centrul de reeducare sau în tipul eliberării din centru, înainte de a deveni

major, minorul care a săvârşit din nou o infracţiune i se revocă libertatea şi se menţine internarea

în centrul de reeducare.

Pentru ca instanţa de judecată să aplice măsura internării într-un centru de

reeducare, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

a) în cauză să fie un infractor minor;

b) minorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală;

c) măsura mustrării sau lăsării în libertate supravegheată să fie apreciată ca

insuficientă pentru îndreptarea minorului;

d) internarea în centru de reeducare să fie eficientă din punctul de vedere al

reeducării minorului şi al completării pregătirii sale sociale;

75

e) Dacă în timpul internării minorului, acesta are o comportare

necorespunzătoare sau săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa poate să

revoce măsura educativă şi să aplice o pedeapsă.

Centrele de reeducare trebuie considerate ca un serviciu specializat de recuperare

a minorului infractor.

În ceea ce priveşte ţara noastră, statisticile indică, cel puţin pentru perioada 2001 –

2006 un mare număr de minori care au beneficiat de activităţile derulate în cadrul

sistemului de protecţie a copilului. Anexa 1 prezintă detaliat aceste date, din care se

observă în primul rând o deplasare a accentului dinspre protejarea copiilor în centrele de

plasament către îngrijirea în cadrul familiei, fie definitivă fie de tip temporar.

1.5.2. Politici de control social şi eficienţa acestora în diminuarea delincvenţei

juvenile

În toate societăţile şi grupurile sociale există o anumită schemă a vieţii colective,

fiecare om ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi

membri ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale.

Pentru a se asigura menţinerea comportării membrilor societăţii sau grupurilor

respective în cadrul acestei scheme, pentru respectarea normelor, prevenirea şi reprimarea

conduitelor indezirabile se formează un sistem de control social.

Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă măsuri, sugestii, modalităţi de

constrângere, interdicţii, sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni pâna la

constângerea fizică, inclusiv, sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări

de distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi a subgrupurilor sunt

conduse spre concordanţă cu modelele acceptate de acţionare, de respectare a criteriilor

de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor. Acest

sistem formează sistemul controlului social.

Controlul social reprezintă un ansamblu de instituţii, reguli, norme, măsuri,

mijloace de influenţare care au menirea să facă respectate modelele recunoscute şi

permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul şi rolurile fiecărui

individ85.

85 Gheorghe Mihai, Luminosu Doru Silviu, op. cit., pag. 108

76

Funcţionarea normală a societăţii ar fi de neconceput în afara unor astfel de norme

şi mijloace pentru influenţarea conduitei oamenilor.

Controlul social este un mijloc de autoreglare a echilibrului sistemului social. El

se realizează printr-o varietate de mecanisme. Acesta include sancţiuni etice şi religioase,

recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, ameninţarea cu

forţa sau folosirea efectivă a forţei.

Există mai multe forme de control social86:

a) forme elementare de exercitare a controlului social (prin ceremonii, tabu-uri);

b) forme neinstituţionalizate (prin opinia publică, obiceiuri);

c) forme instituţionalizate (organisme la nivel societal create în acest scop,

reglementări juridice, politice, etc).

Controlul social este o formă a influenţei pe care semenii noştri o exercită asupra

conduitei noastre în cadrul grupurilor şi societăţilor cărora le aparţinem87. Mijloacele

controlului social constau în opinia publică, drept, credinţe, sugestie socială, educaţie,

obiceiuri, religie, ideal personal, ceremonii, artă, popularizări, iluzii, evaluări sociale,

moralitate.

G. Curvitch88, referindu-se la mijloacele de control social, le consideră ca fiind

instrumente de presiune psihologică puse în aplicare, conştient sau inconştient, pentru a-i

influenţa pe indivizi să adopte conduitele aşteptate de la ei. Aceste instrumente sunt

numeroase şi diverse: sancţiuni pozitive şi negative, recompense, încurajări condamnări,

etc; ele mai pot consta din elemente mai puţin evidente ca simboluri, modele, efecte de

prestigiu, acte de propagandă sau de publicitate, influenţe care se exercită mai ales prin

mijloacele comunicării de masă şi care, în general, modelează opinia.

Mijloacele controlului social pot fi clasificate în:

a) psihosociale: interiorizarea normelor şi valorilor sociale, încât individul să le

respecte din convingere, ca o datorie internă, morală, în acest sens acţonându-

se pentru a dezvolta în conştiinţa individului dorinţa de apreciere, de prestigiu,

a sentimentului de integrare, de satisfacţie şi de securitate socială;

b) material-instituţionalizate: realizate prin diferite instituţii de stat, juridice,

politice, administrative;

c) obişnuinţele şi obiceiurile: modalităţi de conduită formate istoric care sunt

adecvate pentru diferite situaţii concrete şi care se află la intersecţia 86 Park R. E în Ionescu Ion, Stan Dumitru, Elemente de sociologie, Ed. Univ. Al.I.Cuza, Iaşi 1997, pag. 141 87 Gheorghe Mihai, Luminosu Doru Silviu, op. cit., pag. 109 88 idem, pag. 110

77

mecanismelor psihosociale ale controlului social şi a celor material

instituţionalizate;

d) sancţiunile (pozitive şi negative) care pot fi formale (aplicate de instituţii) şi

neformale (care emană tocmai ca reacţii ale opiniei publice).

Controlul social în totalitatea aspectelor sale este considerat un ansamblu al

acţiunilor umane orientate către limitarea delincvenţei şi stimularea reacţiilor sociale în

prevenirea şi respingerea ei. Personalitatea minorului aflată în plin proces de maturizare

psihosocială, face ca intervenţiile exterioare recuperative să fie mai eficiente decât în

cazul adultului, ceea ce presupune ca reacţia socială exercitată prin intermediul

instituţiilor de control social să fie adaptată vârstei şi caracteristicilor psihologice

specifice minorului.

Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a delicvenţei urmăresc,

prioritar, controlul asupra acestui fenomen, protecţia şi apărarea socială a indivizilor,

grupurilor şi instituţiilor sociale, prin organizarea unor activitşţi specifice şi utilizarea

unor mijloace menite să asigure atât represiunea, constrângerea penalâ, cât şi prevenirea

şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate.

În acest sens se adoptă o suită de măsuri de profilaxie socială, culturală şi

educativă. Astfel, se realizează:

a) prevenţia primară sau generală, prin antrenarea instituţiilor cu rol de

socializare, control social în direcţia indentificării şi prevenirii surselor de

criminalitate, inadaptare şi marginalitate;

b) prevenţia secundară sau specială, intervenţie “post factum” spre combaterea şi

sancţionarea persoanelor cu comportamente antisociale;

c) prevenţia situaţională, cuprinde măsuri concrete de informare a publicului

despre pericolul delicvenţei, indivizii devenind astfel observatori şi “autori” în

politica penală;

Noţiunea de prevenire implică cel puţin trei dimensiuni:

a) include legislaţia penală privind sancţionarea şi recluziunea indivizilor care au

încălcat legea penală;

b) include instituţiile şi instanţele publice specializate ale societăţii (organe de

poliţie, procuratură, organe de justiţie, stabilimente de muncă şi reeducare,

instituţii medicale sau de ocrotire, penitenciare etc;

c) ideile, opiniile şi reacţia opiniei publice faţă de diferitele manifestări

antisociale, “imaginea” publicului faţă de fenomenul criminalităţii.

78

În acest registru, sistemul controlului social cuprinde un ansamblu de preocedee şi

mijloace de represiune utilizate pentru combaterea criminalităţii şi “descurajarea”

indivizilor delicvenţi, precum şi modalităţi şi forme de asigurare a apărării şi protecţiei

sociale de acte delicvente şi antisociale.

Există trei forme de prevenire, combatere şi tratament a fenomenului de

delicvenţă:

a) cele adoptate şi aplicate înainte de producerea actului antisocial care

reprezintă adevăratele şi realele forme de intervenţie care pot evita producerea

unor prejudicii sociale;

b) cele adoptate în timpul producerii actului delicvent, constau în aplicarea unor

măsuri de siguranţă şi apărare socială (intervenţie);

c) cele adoptate după producerea actului delicvent, urmăresc sancţionarea

resocializarea şi recuperarea individului delicvent (postvenţie).

Evoluţiile indicatorilor care reflectă fenomenul delincvenţei în general şi a celei

juvenile în special înregistrează o fluctuaţie descrescătoare în ultimii ani. Scăderea se

datorează în general implementării unor măsuri alternative de prevenire care au diminuat

semnificativ numărul delincvenţilor minori şi tineri dar şi evoluţiei demografice de

ansamblu.

Se observă o scădere semnificativă a numărului de copii beneficiari ai activităţilor

de prevenire de la 97.038 în anul 2001 la numai 27.986 în anul 2006, deci o scădere de

aproximativ 70 %.

Astfel se observă o creştere a numărului de copii aflaţi în îngrijire de tip familial

temporar, de la 37.553 în 2001 la 48.065 în 2006, majoritatea acestora fiin în îngrijirea

asistenţilor maternali (19.809 în 2006 faţă de numai 8.370 în 2001). De asemenea

creşterea este semnificativă şi în ceea ce priveşte numărul minorilor aflaţi în grija

serviciilor publice specializate, evoluţia fiind de la 7.821 în 2001 la 19.571 în 2006, o

creştere de peste 150 % în numai 5 ani. Acest lucru explică probabil şi scăderea treptată a

numărului de copii protejaţi în centre de plasament până la 26.105 în 2006 faţă de 49.965

în 2001, cu o scădere de aproximativ 47,75 % pe an. (anexa 1)

În acelaşi timp se observă o sporire semnificativă a numărului de centre de

plasament (atât publice cât şi private), practic în numai 5 ani numărul lor aproape s-a

dublat, de la 754 în 2001 la 1.545 în 2006. Corelat cu numărul mai scăzut de minori aflaţi

în centrele de plasament, aşa cum am arătat mai sus, putem concluziona că accentul s-a

deplasat spre calitate, spre o atenţie mai mare acordată minorilor, spre lucrul cu ei în

79

grupuri mai mici, cu alte cuvinte pe plasarea minorilor în centre unde se regăsesc într-un

număr mult mai mic beneficiind astfel de alte condiţii în vederea resocializării. Astfel,

dacă în 2001 aveam de-a face cu un număr de 49.965 de minori care aveau la dispoziţie

754 de centre de plasament, în 2006 deja erau 1.545 de centre de plasament populate de

un număr de 26.105 minori. Pe de altă parte au crescut serviciile alternative la instituţiile

de tip rezidenţial clasic dezvoltate de serviciile publice pentru protecţia copilului (226 în

2001, 578 în 2006). Dintre acestea se pot enumera:

a) Centre maternale

b) Centre/servicii de îngrijire de zi

c) Servicii de asistenţă şi sprijin a tinerilor de peste 18 ani care urmeză o formă

de educaţie şcolară

d) Centre/servicii de consiliere şi sprijin pentru părinţi

e) Servicii de prevenire a abandonului copilului în perioada preconceptivă

f) Servicii de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispusă la

abandonul copilului

g) Centre de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie

h) Centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptare psihologică a copilului cu

probleme psihosocială

i) Servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire reintegrării socile a copilului

delincvent

j) Servicii pentru sprijinirea copilului în exercitarea dreptului şi la exprimarea

liberă a opiniei sale

k) Servicii pentru sprijinirea copilului în exercitarea drepturilor sale

l) Centre de consiliere şi sprijin pentru copilul maltratat, abuzat, neglijat

m) Servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire a a copiilor străzii

n) Servicii/centre pentru copiii străzii

o) Centre de prevenire şi consiliere antidrog pentru tineri

p) Centre pentru mamă şi copil supuşi violenţei domestice

q) Centre de prevenire a infracţionalităţii în rândul elevilor din şcoli

În toate aceste cazuri evoluţia este ascendentă în ultimii cinci ani, chiar dacă

există şi mici variaţii descendente mai ale sîn perioada 2004 – 2005. Singurul serviciu

care, în mod paradoxal a avut o evoluţie descendentă este cel care are în vedere

sprijinirea copilului în exercitarea drepturilor sale. Dealtfel acest lucru este obsrevabil şi

în analizele efectuate în parte practică a lucrării, din focus-group-urilor efectuate rezultă

80

în mod clar nevoia unor servicii specializate care să se ocupe cu susţinerea copilului în

exercitarea drepturilor sale. (anexa 3)

În acest context al statisticilor care indică evoluţia numărului minorilor aflaţi în

centre de plasament ori în alte diverse forme de protecţie, trebuie adusă în discuţie

dinamica repartizării persoanelor admise la tratament ca urmare a consumului de droguri.

Deşi numărul lor a scăzut faţă de 2001 (2.134 persoane), ajungând în 2004 la cel mai

scăzut număr (1.502 persoane), poate şi ca urmare a activităţii din ce în ce mai

consistente a unor instituţii precum Agenţia Naţională Antidrog, se observă totuşi în

ultima vreme o uşoară creştere (1.912 persoane în 2006), însă cel mai îngrijorător este

faptul că este în creştere numărul consumatorilor cu vârsta sub 15 ani. Pe de altă parte

cuprinderea în statistici a minorilor cu vârsta sub 15 ani care au beneficiat de tratament ca

urmare a consumului de droguri, precum şi a persoanelor cu vârsta peste 35 de ani,

reflectă existenţa extinderii preocupărilor în acest domeniu către toţi consumatorii

indiferent de vârstă. (anexa 289).

Sigur, toate aceste date trebuie puse în legătură şi cu evoluţia demografică de

ansamblu. Având în vedere trendul demografic descendent înregistrat în ultimii ani în ţara

noastră este firesc ca, pe cifre absolute, numărul de minori şi tineri care se află în diverse

sisteme de îngrijire să fie în scădere. Dacă avem în vedere numai populaţi şcolară se

observă o scădere în perioada 2001-2006 cu aproape 200.000 de unităţi de la 4.554.466 la

4.345.581 (anexele 4,5,6). Prin urmare o scădere în statistici a numărului beneficarilor

din sistemul de protecţie a copilului este explicabilă în primul rând şi prin acest fapt.

Ca o formă de prevenţie şi intervenţie împotriva formelor de delincvenţă, în

România s-a dezvoltat un sistem complex de reinserţie socială a persoanelor

consumatoare de droguri. Dealtfel, în anexa 2 se observă evoluţia persoanelor admise la

tratament, ca urmare a consumului de droguri.

Prevenţia şi intervenţia împotriva formelor şi manifestărilor de delicvenţă

reprezintă atributul organelor de urmărire penală şi de justiţie, obligate să aplice legea

penală. În cadrul activităţilor multiple de prevenire a delictelor şi crimelor, în orice stat

există organe de poliţie şi procuratură cu atribuţii principale: descoperirea, înregistrarea şi

instrumentarea cazurilor de încălcare a legii penale. Justiţia soluţionează aceste cazuri

prin tragerea la răspundere şi sancţionarea penală a persoanelor vinovate.

89 Voineagu V. (coordonator), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2007

81

Intervenţia “post factum” (postvenţia), urmăreşte atât sancţionarea individului

delicvent prin trimiterea şi internarea lui într-o instituţie de profil (penitenciar, centru de

reeducare), cât şi resocializarea şi reintegrarea postpenală în societate după executarea

pedepsei. Regimul de sancţionare şi pedepsire a delicvenţilor diferă sensibil de la o ţară la

alta, încep cu internarea acestora în stabilimente deschise, semi-deschise sau închise şi

până la recluziunea în instituţii speciale de siguranţă şi de maximă securitate. Există

regimuri speciale de tratament pentru bolnavi psihic, detinuţi psihopaţi, pentru narcomani

şi alcoolici, cât şi pentru recidivişti periculoşi. Diferenţierea deţinuţilor în penitenciare se

face după diferite criterii: sexul, vârsta, natura şi gravitatea delictului, apropierea de

domiciliu, legăturile familiare sau sociale, nevoile speciale de tratament.

Potrivit regulilor penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei în

domeniul penitenciar, resocializarea şi tratamentul delicvenţilor trebuie subordonate unor

finalităţi precise, să asigure menţinerea stării de sănătate, demnităţii şi respectului

deţinuţilor prin asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi cu

standardele acceptate în cadrul comunităţii. Scopurile detenţiei trebuie să reducă

traumatizarea psihică a persoanei condamnate, privind apariţia unor perturbări

emoţionale, cum ar fi ideile obsesive, infantilismul, ideile de sinucidere,

comportamentele violente şi agresive. Un principiu fundamental al acţiunilor de

resocializare reprezintă normalizarea prin apropierea condiţiilor vieţii din penintenciar de

cele ale lumii exterioare.

82

CAPITOLUL II

Tratamentul socio-juridic şi prevenirea delincvenţei juvenile

2.1. Legislaţia internă în cazul copilului care răspunde penal

Trăim într-o societate în continuă schimbare şi de aceea misiunea diverselor

instituţii se remodelează, se adaptează noilor condiţii şi mediului economic, social şi

cultural care influenţează tehnicile şi metodele de intervenţie în toate domeniile, inclusiv

în domeniul administrării comunitare a justiţiei. Teoriile şi metodele utilizate de sistemele

de justiţie de astăzi trebuie adaptate la schimbările prin care trece întreaga societate.

Rolul fiecărui actor implicat în procesul de reintegrare socială a persoanelor care au

săvârşit fapte penale este influenţat de conjuncturile externe şi nu este exercitat de o

singură instituţie, întrucât există o serie de structuri care pot colabora pentru găsirea de

soluţii viabile la problema infracţionalităţii.

În materie penală, procedura în cauzele cu infractori minori este reglementată

prin dispoziţii speciale cuprinse în Codul de procedură penală care dispun că urmărirea şi

judecarea cauzelor având ca obiect infracţiunile comise de minori, precum şi punerea în

executare a hotărârilor privitoare la aceştia, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu unele

completări şi derogări, aplicabile însă doar în cauzele cu minori delincvenţi, nu şi în cele

care vizează victime minore.

Regimul sancţionator al minorului instituit de Codul penal, unul special, mixt,

incluzând măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată, internare într-un centru de

reeducare, internare într-un institut medical-educativ) şi pedepse (amendă sau închisoare)

reduse la jumătate faţă de cele prevăzute pentru un infractor major.90

Minorii (responsabili din punct de vedere penal de la vârsta de 14 ani) erau de

cele mai multe ori încarceraţi în condiţii inadecvate, fără a beneficia de un regim de

supraveghere specific, iar arestul preventiv se efectua la secţiile de poliţie. Totuşi, putem

constata o schimbare, dacă în 1992 numărul minorilor încarceraţi era de aproximativ

5800, în 2002 acesta a scăzut la 1800, iar în 2004 la aproximativ 900 (din care 81%

pentru infracţiunile de furt. În lipsa unor dispoziţii legislative speciale, a unui personal şi

a unor servicii specializate, regimul de executare a sancţiunilor nu ţinea cont de specificul

categoriei de persoane, respectiv minori, căreia i se adresa.

90 Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

83

În materie civilă, prin Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

adoptată la 28 iunie 2004 şi în vigoare de la 1 ianuarie 2005, s-a afirmat şi implementat o

puternică voinţă politică de schimbare. Această lege consacră garanţii, oferite minorilor şi

familiilor acestora, în caz de plasament, acordând pentru prima dată competenţă

autorităţii judiciare într-un domeniu care vizează în fapt libertatea individuală.

În plan instituţional, Direcţia de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, cu o

structură la nivel central din 2001 şi cu servicii locale în ţară din 2003, nu dispunea de un

serviciu specializat pentru minori. Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu avea, la

nivel central, servicii specializate. Existau însă trei centre de reeducare pentru minori,

precum şi două penitenciare pentru minori şi tinerii majori. De asemenea, nu existau

judecători şi procurori specializaţi.

Evoluţia majoră perceptibilă se concretizează în schimbarea mentalităţii specialiştilor din

diferite domenii.

În primul rând, s-a schimbat modul în care sunt priviţi minorii delincvenţi. Din

persoane care tulbură liniştea şi care trebuie pedepsite, au devenit copii care trebuie

educaţi şi protejaţi. Prin aplicarea Legii 272/2004, magistraţilor li s-au instituit

responsabilităţi în domeniul protecţiei, care până la data apariţiei legii aparţineau în

întregime administraţiei judeţene. Atribuirea acestui nou tip de dosare civile judecătorilor

secţiei mixte specializate, care soluţionau până atunci exclusiv cauze penale, determină o

schimbare de practică. Deciziile judecătorilor, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite

de consilierii de probaţiune, tind să remedieze mai întâi deficitul educativ de care suferă

minorii. Astfel, a început să se contureze o nouă dinamică. Această abordare empatică

orientată înspre latura educativă ar trebui să devină o practică constantă, nu numai pentru

judecători şi procurori, ci şi pentru toţi specialiştii, inclusiv dintre personalul

administraţiei penitenciare, implicaţi în justiţia pentru minori. Pe de o parte, au fost create

legături, între diferitele administraţii şi servicii care se ocupă de minori; pe de altă parte,

în cadrul Ministerului Justiţiei, între diferitele sale direcţii, între judecători şi procurori,

Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Direcţia de Probaţiune; dar şi între Ministerul

Justiţiei, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Autoritatea Naţională pentru

Protecţia Drepturilor Copilului şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Pe baza convenţiilor

şi protocoalelor, au fost iniţiate activităţi inter-instituţionale la toate nivelurile. În cadrul

mediului judiciar tinde a se impune logica pluridisciplinarităţii, care să permită analizarea

problematicii minorilor sub toate aspectele sale.

84

Justiţia pentru minori face parte integrantă din procesul de dezvoltare naţională a

fiecărei ţări, în cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii contribuind astfel, la

protejarea tineretului şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Serviciile de justiţie

pentru minori trebuie să fie sistematic controlate şi coordonate în vederea îmbunătăţirii şi

perfecţionării competenţei personalului acestor servicii mai ales a metodelor sale, a

felului de a se apropia de subiecţi, precum şi a atitudinilor faţă de aceştia. Sistemul de

justiţiei pentru minori trebuie să asigure bunăstarea minorilor şi să facă în aşa fel încât

reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor

delincvenţelor şi delictelor.

Justiţia pentru minori urmăreşte două obiective importante: asigurarea bunăstării

minorului şi „principiul de proporţionalitate”. Acest principiu binecunoscut foloseşte la

moderarea sancţiunilor punitive, în general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru

delicvenţii juvenili, trebuie ţinut cont nu numai de această gravitate, ci şi de

circumstanţele personale. Acestea din urmă (poziţie socială, situaţie de familie, daune

cauzate de delict sau de alţi factori cu influenţă asupra circumstanţelor personale) trebuie

să intervină pentru proporţionarea deciziei (de exemplu, ţinând cont de efortul

delincventului pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa sa de a reveni la o viaţă

sănătoasă şi utilă.91

Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului

infracţional în rândul minorilor a ridicat problema stabilirii vârstei la care minorul

răspunde penal, adică a vârstei la care corespunzator cercetărilor de psihologie

pedagogică se apreciază că acesta are înţelegerea semnificaţiei sociale a conduitei sale

periculoase ca şi a scopului sancţiunilor aplicate pentru o astfel de conduită.

Legiuitorul penal roman a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la

14 ani sub condiţia dovedirii că, în săvârşirea faptei, minorul a avut discernământ, şi în

toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.

Discernământul constă în totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l

fac capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în unitate dialectică cu

legile obiective de dezvoltare ale societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale

atunci când el acţionează contrar acestei unităţi.

91 Parlamentul European, Rezoluţia nr. 2007/2001/2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi a societăţii

85

Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18

ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exercitiu, căci minor

în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă

particularităţilor psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.

Particularităţile infractorilor minori determină măsuri de apărare socială adecvate

care să vizeze refacerea educaţiei deficitare a minorului.

Măsurile educative s-au impus în cadrul legislaţiei noastre în mod treptat, pentru

minori preconizându-se un sistem sancţionator mixt format din pedepse şi măsuri

educative. Aceste măsuri sunt sancţiuni de drept penal, speciale pentru minori, menite să

asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin

cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.

Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan,

măsurile educative au caracter preponderent educativ şi nu au nici o consecinţă penală,

neconstituind antecedente penale pentru persoana faţă de care s-au luat.

Măsurile educative ca sancţiuni specifice aplicabile minorilor au capătat o

reglementare distinctă de celelalte sancţiuni de drept penal prin dispoziţiile codului penal

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

Luarea unei măsuri educative sau a unei pedepse faţă de un minor în funcţie de

infracţiunea săvârşită era lasată la hotărârea instanţei de judecată.

Masurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori prevăzute în

codul penal sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de

reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.

Articolul 100 C.P. prevede că: “faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o

măsură educativă sau se poate aplica o pedeapsa. La alegerea sancţiunii se ţine seama de

gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi

morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice

alte elemente de natură sa caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai

dacă se apreciaza că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea

minorului.”

Ca măsuri educative, aşa cum am arătat, Codul Penal român prevede un număr de

4 măsuri, grupate câte două. Primele două, mustrarea (prevăzută de articolul 102 C.P.) şi

libertatea supravegheată (prevăzută de articolul 103 C.P.) prezintă avantajul că nu

afectează starea de libertate a minorului, celelalte două, internarea într-un centru de

86

reeducare (prevăzută de articolul 104 C.P.) şi internarea într-un institut medical educativ

(prevăzută de articolul 105 C.P.) presupunând îngrădirea stării de libertate a minorului.

Alături de aceste 4 măsuri educative, articolul 109 C.P. prevede ca măsuri ce pot fi

aplicate minorului, închisoarea sau amenda, cu menţiunea că limitele acestora se reduc la

jumatate. Deasemenea, tot în acest text de lege, la următoarele aliniate se prevede că

pedepsele complementare nu se aplica minorului, iar condamnările pentru faptele savâşite

în timpul cât sunt minori nu atrag incapacităţi sau decăderi.

Având în vedere că primele două măsuri educative sunt încă destul de rar aplicate,

fiind pusă la îndoială eficienţa lor, se impune analiza măsurilor privative de libertate,

acestea necesitând o mai mare atenţie.

Sub aspectul tratamentului sanctionator aplicat minorului, noul Cod penal prevede

o serie de modificari, in legătură cu care, au fost ridicate o serie de obiecţiuni.

Astfel, noul Cod penal prevede în art.117 alin.3 că, pe perioada executării

libertăţii sub supraveghere, instanţa poate impune minorului, ca obligaţie, să presteze o

activitate neremunerată într-o instituţie de interes public pe o anumită durată. În raport de

conţinutul său, această obligaţie nu reprezintă însă altceva decât o muncă în folosul

comunităţii. Reglementarea analizată permite astfel ca minorului să i se aplice, pentru

aceeaşi faptă, atât o măsură educativă (libertatea supravegheată), cât şi o pedeapsă

(munca în folosul comunităţii), contravenind principiului non bis in idem, care interzice

aplicarea şi executarea a două sancţiuni pentru o singură faptă. De altfel, încălcarea

acestui principiu se poate observa, pentru aceleaşi considerente, şi în cazul

reglementărilor privitoare la libertatea sub supraveghere severă (art.118), suspendarea

condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului (art.124) şi suspendarea

condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului sub supraveghere (art.125).92

În al doilea rând, modul de reglementare a celor două forme de libertate sub

supraveghere, simplă (pe timp de 1 an) şi severă (pe o perioadă cuprinsă între 1 an şi 3

ani), introduce în individualizarea acestei măsuri educative elemente străine de fapta

săvârşită şi de persoana minorului, ceea ce contravine caracterului personal al răspunderii

penale. În acest sens, remarcăm că nu sunt stabilite criterii pe baza cărora să se realizeze

alegerea uneia sau alteia dintre cele două forme ale măsurii educative analizate, singurul

element de diferenţiere fiind acela al persoanei căreia i se încredinţează supravegherea

minorului, părinţi, adoptator, tutore sau o persoană de încredere, de preferinţă rudă

apropiată, în prima situaţie, respectiv o instituţie legal însărcinată cu supravegherea

92 Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

87

minorilor sau serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, în cel de-al doilea caz. În

raport de modul de reglementare a celor două instituţii, rezultă că, în cazul în care

părinţii, adoptatorul sau tutorele nu pot asigura supravegherea minorului în condiţii

satisfăcătoare şi nici nu există o altă persoană de încredere care să solicite încredinţarea

supravegherii minorului, va fi aplicată în mod automat forma severă a libertăţii sub

supraveghere, care permite încredinţarea supravegherii minorului unei instituţii legal

însărcinate cu această atribuţie sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. Se

ajunge astfel ca minorului să îi fie aplicată o măsură educativă mai severă din motive care

nu îi sunt imputabile şi care nu au nici o legătură nici cu persoana sa, nici cu fapta

săvârşită.

Pentru toate măsurile educative, noul Cod penal prevede că, în cazul în care

minorul a devenit major la data judecării, în locul acestor măsuri, se dispune pedeapsa

amenzii sau a muncii în folosul comunităţii (art.116 alin.2, art.117 alin.7, art.118 alin.4,

art.119 alin.6 şi art.120 alin.5). Soluţia propusă vine în contradicţie cu principiul

legalităţii pedepselor, întrucât impune aplicarea uneia dintre cele două pedepse

menţionate chiar dacă aceasta nu este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, care

ar putea fi sancţionată, spre exemplu, doar cu închisoare strictă.

Cu privire la internarea într-un institut medical-educativ, noul Cod penal prevede

în art.120 alin.5 şi posibilitatea ca, în cazul minorului devenit major la data judecării, în

locul măsurii educative să se dispună obligarea acestuia la tratament medical, pe lângă

aplicarea pedepsei amenzii sau muncii în folosul comunităţii.93 Or, după cum se cunoaşte,

măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu are nici o legătură cu măsura

educativă a internării într-un institut medical-educativ, substituirea acestor măsuri, care

au o natură şi un scop total diferite, nefiind posibilă. Cea dintâi se dispune în cazul

persoanei care a săvârşit doar o faptă prevăzută de legea penală, şi nu o infracţiune, atunci

când, din cauza unei boli sau a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte

asemenea substanţe, aceasta prezintă pericol pentru societate (art.130 alin.1), scopul

măsurii de siguranţă fiind acela al înlăturării stării de pericol şi preîntâmpinării săvârşirii

altor fapte penale (art.128 alin.1), pe când cea de-a doua se dispune atunci când minorul a

comis o infracţiune iar, datorită stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament

medical şi de un regim de educaţie special, măsura educativă constituind o sancţiune

pentru infracţiunea săvârşită.

93 Idem

88

La articolul 122 alin.1, noul Cod penal prevede că, dacă în perioada liberării

minorului înainte de a deveni major, acesta săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii, instanţa are posibilitatea ca, în funcţie de gravitatea

infracţiunii, să dispună revocarea liberării şi aplicarea unei pedepse. Reglementarea

permite ca această soluţie să fie aplicată nu numai în cazul în care legea prevede

închisoarea ca pedeapsă unică, dar şi atunci când aceasta este alternativă cu pedeapsa

amenzii. În această din urmă situaţie, soluţia revocării liberării apare ca excesivă dacă

instanţa, în procesul de individualizare a pedepsei, aplică amenda pentru noua infracţiune.

Se observă de asemenea că, în cazul amânării aplicării pedepsei, regimul sancţionator

aplicabil minorului este mai sever decât cel prevăzut în cazul unui inculpat major, contrar

principiului general care impune o soluţie contrară, întrucât în perioada de probă

minorului îi poate fi impusă obligaţia de a presta o activitate neremunerată conform

art.117 alin.3, obligaţie care nu pot fi însă stabilită şi pentru major, dispoziţiile art.109

necuprinzând nici o menţiune în acest sens.94

. În ceea ce priveşte reglementarea părţii speciale a Codului penal, opţiunea de a

include în cuprinsul codului toate infracţiunile prevăzute în legi speciale, în scopul unei

mai bune sistematizări, reclamă, două critici majore.

În primul rând, foarte multe dintre infracţiunile introduse în cod conţin termeni

sau expresii a căror explicare este realizată în cuprinsul legilor speciale, fapt pentru care

acestea nu pot fi menţinute în Codul penal, respectiv intr-un act normativ diferit de cel în

care sunt reglementate infracţiunile la care se referă. O soluţie ar fi preluarea în Codul

penal a reglementărilor din legile speciale privind înţelesul unor termeni sau expresii, dar

considerăm că aceasta ar crea complicaţii suplimentare având în vedere numărul lor,

precum şi faptul că aceste reglementări au aplicaţii particulare. În plus, există legi

speciale care stabilesc proceduri diferite pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor pe

care le prevăd, astfel că apelarea la legea specială este indispensabilă.

În al doilea rând, dinamica fenomenului infracţional cu privire la faptele

incriminate în legi speciale este destul de mare, ceea ce reclamă intervenţia repetată a

legiuitorului pentru a asigura o reglementare corespunzătoare noilor realităţi. Pe cale de

consecinţă, dacă ar fi menţinute în Codul penal infracţiunile din legi speciale orice

modificare a acestora ar reprezenta implicit o modificare a Codului penal. Or, după cum

se cunoaşte, Codul penal, care conţine incriminarea unor fapte cu largă răspândire ca

număr şi frecvenţă, trebuie să i se asigure stabilitate în reglementare şi aplicare, astfel

94 Idem

89

încât destinatarii normelor penale să le poată cunoaşte şi înţelege în vederea adoptării

conduitei corespunzătoare.

Amânarea intrării în vigoare a Legii nr.301/2004 -Codul penal, realizată prin

ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.58/2005, a fost determinată de constatările

efectuate cu ocazia evaluării şi analizei, în cadrul comisiei constituite în acest scop în

cadrul Ministerului Justiţiei, a aspectelor semnalate de instanţele judecătoreşti şi parchete.

Numeroasele cereri formulate de parchete şi instanţe conţineau observaţii şi comentarii

critice cu privire la unele soluţii propuse şi modul de reglementare a unor instituţii. De la

data adoptării ordonanţei de urgenţă menţionate, datorată, în principal, aspectelor

semnalate de instanţe şi parchete, comisia din care au făcut parte judecători şi procurori -,

a continuat activitatea de identificare a tuturor problemelor care ar putea apărea din

aplicarea practică a legii menţionate şi, implicit, de remediere a acestora. Această

activitate a condus însă la concluzia că problemele care au fost identificate nu pot fi

remediate până la data prevăzută pentru intrarea în vigoare a Codului penal adoptat prin

Legea nr.301/2004, acest proces necesitând nu numai o simplă modificare a anumitor

texte, aşa cum s-a preconizat iniţial, ci reconsiderarea instituţiilor reglementate în cadrul

său, inclusiv prin examinarea soluţiilor oferite de alte coduri penale europene.

In concluzie, putem arăta că, datorită unei multitudini de critici aduse noului Cod

penal, este necesară reanalizarea soluţiilor propuse şi regândirea anumitor instituţii pentru

a oferi soluţii viabile, moderne, dar mai cu seamă eficiente, în acord cu legislaţiile penale

occidentale şi cu tendinţele politicii penale europene.

Tocmai pentru aceste motive, s-a impune prorogarea termenului intrării în vigoare a Legii

nr. 301/2004 - Codul penal la data de 1 septembrie 2008.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a

măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este condiţionată de

intrarea în vigoare a Legii nr.301/2004 – Codul penal. Legea nr.294/2004 a fost elaborată

pe baza sistemului de pedepse stabilit prin prevederile Legii nr.301/2004 – Codul penal,

sistem fundamental diferit de cel prevăzut de Codul penal în vigoare. Structura şi

sistematizarea Legii nr.294/2004 se grefează pe structura Legii nr.301/2004 – Codul

penal, care instituie împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte, instituind pedepse diferite

de cele prevăzute de Codul penal în vigoare, de exemplu închisoarea strictă sau amenda

sub forma zilelor-amendă, motiv pentru care este necesară, prorogarea, totodată, şi

termenului intrării în vigoare a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a

măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

90

De asemenea, la data de 20 iunie 2006, Parlamentul României a adoptat o nouă

Lege privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal, la elaborarea căreia s-au avut în vedere prevederile documentelor

internaţionale relevante, în principal Regulile standard minime pentru tratamentul

deţinuţilor, document adoptat de Primul Congres ONU cu privire la prevenirea

infracţiunilor şi tratamentul aplicat infractorilor din 30 august 1995, aprobate de

ECOSOC prin rezoluţiile 663 C( XXIV) /1957 şi 2076 ( LXII) / 1977, Regulile europene

cu privire la penitenciare adoptate prin Recomandarea R (87) 3 a Consiliului de Miniştri

al Consiliului Europei, rapoartele Comitetului european pentru prevenirea torturii şi

hotărârile materiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prevederile noii legi

privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal sunt în acord cu sistemul de pedepse consacrat de Codul penal în

vigoare.

2.2. Tratamentul sancţionator aplicabil minorilor

Aplicarea la nivel naţional a normelor europene cu privire la sancţiunile şi

măsurile comunitare - recomandarea nr. R 16 (92), nu poate fi concepută dacă acestea nu

sunt analizate în lumina scopurilor pentru care au fost concepute.

Normele sunt concepute astfel încât să constituie un corpus de standarde pentru

legiuitorii şi practicienii unui stat în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare.

Aceasta înseamnă adoptarea legilor şi a reglementărilor care definesc astfel de sancţiuni,

hotărârile privind folosirea lor în cazuri individuale şi aplicarea lor ulterioară.

În aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să se încerce găsirea

unui punct de echilibru între componentele esenţiale ale răspunsului penal, adică protecţia

ordinii legale în societate şi reintegrarea infractorului.

De asemenea, aceste norme sunt concepute pentru a asigura respectarea

drepturilor fundamentale ale celor cărora le sunt impuse sancţiuni şi măsuri comunitare şi

ale familiilor acestora, aşa cum sunt definite în Convenţia privind protecţia drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului şi de instrumentele internaţionale acceptate de statele

membre ale Consiliului Europei (Declaraţia universală a drepturilor omului a

Organizaţiei Naţiunilor Unite, din 1948, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile

şi politice, din 1966). Aplicarea acestor sancţiuni şi măsuri, cu alte cuvinte prevederea lor

91

în legislaţie, stabilirea şi intrarea lor în vigoare, nu va crea posiblitatea reducerii acestor

drepturi, nici a abuzării lor. În plus, este esenţială garantarea faptului că urmărirea

scopului de a aplica alternative la pedeapsa cu închisoarea nu conduce la justificarea unei

măsuri la fel de extreme. În schimb, trebuie întotdeauna urmat principiul minimei

intervenţii, care să fie proporţională cu infracţiunea comisă sau sancţiunea ori măsura

impusă.

Chiar dacă scopul principal al normelor nu este de a promova măsurile

neprivative de libertate, nu se poate nega a priori că, indirect, pot avea un astfel de efect.

Nu există nici o îndoială că aceste sancţiuni şi măsuri trebuie să ocupe un loc esenţial în

spectrul răspunsurilor penale, din moment ce prezintă avantaje faţă de sancţiunile care

implică privarea de libertate. Evitând excluderea socială, ele facilitează integrarea

infractorului în societate şi, în ultimă instanţă, acordă o importanţă mai mare protejării

societăţii şi, mai ales, a victimei sau victimelor. Astfel, contribuie la prevenirea

criminalităţii.

Mai mult, normele contribuie semnificativ la eforturile de a umaniza sancţiunile

penale prin faptul că impunerea şi aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare permit

ca infractorul să fie tratat cu respect, ca o fiinţă umană responsabilă. Alegând aplicarea

sancţiunii în cadrul comunităţii, scopurile tradiţionale ale răspunsului penal se unesc cu

scopul reconcilierii sociale.

Prezentele norme europene trebuie considerate ca fiind paralele cu normele

europene privind pedeapsa cu închisoarea, care urmează Recomandarea 3 (87) adoptată

de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Dar, ca şi în cazul celui de-al doilea set

de norme, prezentele norme nu trebuie considerate ca un sistem model. Scopul lor este

mai curând să definească un corp de legi europene privind aplicarea sancţiunilor şi

măsurilor comunitare, care pot servi ca o sursă de referinţă pentru statele membre,

oferindu-le recomandări şi ajutor în legislaţie şi practică.

Ceea ce caracterizează scopul unei sancţiuni sau măsuri comunitare este

încercarea de a evita întemniţarea. Ar fi paradoxal şi, cu siguranţă, contrar scopului

propus, dacă pedeapsa cu închisoarea ar constitui răspunsul unic şi necesar. Acesta este

motivul pentru care norma interzice prevederea în legislaţia naţională a recurgerii

automate la pedeapsa cu închisoarea. Dar aceasta nu înseamnă că privarea de libertate nu

poate fi niciodată consecinţa nerespectării condiţiilor impuse printr-o sancţiune sau

măsură comunitară.

92

De obicei, sancţiunile şi măsurile comunitare implică anumite limitări ale

libertăţii de acţiune a infractorului, ca mijloc de a controla infracţionalitatea şi de a trata

infractorii. Cu toate acestea, limitarea libertăţii, inerentă în sancţiuni şi măsuri, poate crea

posibilitatea de a uzurpa drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. De aceea, în

Recomandare se prevede interzicerea creării sau impunerii sancţiunilor sau măsurilor

comunitare care sunt contrare instrumentelor internaţionale adoptate, mai ales de către

Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei, pentru protejarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului. Mai mult, singura limitare admisibilă a acestor

drepturi în timpul punerii în aplicare este aceea care decurge în mod necesar din hotărârea

autorităţii decizionale. Orice limitare suplimentară a drepturilor civile sau politice este

interzisă.

Sancţiunile şi măsurile comunitare implică în mod inerent un grad de suferinţă

cauzată de restricţiile impuse libertăţii personale şi de activităţile de supraveghere şi

control. Faptul că această caracteristică a sancţiunilor şi măsurilor comunitare poate fi

mai puţin intensă decât în cazul sancţiunilor privative de libertate nu înseamnă că nu

există sau că poate fi ignorată. Dar metodele de aplicare care agravează acest grad inerent

de suferinţă depăşesc cerinţele justiţiei. Această agravare a suferinţei produse de o

sancţiune sau măsură comunitară nu este numai nedreaptă, ci poate crea şi opoziţie sau

refuzul de a coopera la orice încercare de a asigura integrarea infractorului în comunitate.

De aceea, această normă prevede că metodele de punere în aplicare nu vor împinge

gradul de suferinţă produsă de sancţiunile şi măsurile comunitare mai departe decât este

necesar pentru interesele justiţiei.

Scopul acestei norme este de a garanta că nu apar anomalii în ceea ce priveşte

siguranţa socială din cauza impunerii sau aplicării unei sancţiuni sau măsuri comunitare.

Justiţia nu poate fi eficient administrată izolat de comunitatea pe care o serveşte:

are nevoie atât de acceptatrea, cât şi de respectul publicului. Acest nivel de încredere şi

angajare poate fi obţinut dacă membrii societăţii sunt încurajaţi şi au posibilitatea de a

participa la administrarea justiţiei.

Această normă subliniază importanţa unei bune comunicări pentru crearea

condiţiilor sociale în care aceste sancţiuni şi măsuri sunt acceptat ca reacţii adecvate şi

credibile la comportamentul infracţional. Scopul normei este să asigure că deciziile sunt

luate şi opiniile sunt formate în baza unor informaţii de încredere, nu a unor speculaţii

prost informate.

93

Termenul de „informaţii corespunzătoare“ este folosit pentru a reflecta

necesitatea de a garanta că informaţiile furnizate corespund nevoilor rezonabile şi

legitime ale celor cărora li se adresează.

Publicul larg trebuie şi are dreptul să cunoască sancţiunile şi măsurile comunitare

disponibile, condiţiile aplicate, drepturile şi responsabilităţile infractorului şi, în termeni

generali, cât de eficiente se dovedesc diversele sancţiuni şi măsuri.

Conştientizarea publicului poate fi promovată prin folosirea diverselor mijloace

de comunicare în masă – radio, televiziune, ziare şi reviste. De asemenea, se pot organiza

conferinţe, seminare, cursuri etc. pentru a difuza informaţiile şi a influenţa opinia publică.

Implicarea membrilor comunităţii locale facilitează mult accesul la o gamă variată

de resurse materiale şi sisteme de asistenţă socială. Infractorii pot stabili legături cu

voluntarii recomandaţi de agenţiile de binefacere, cu sindicate şi asociaţii profesionale,

cluburi sociale şi de distracţie, grupări religioase, organizaţii caritabile şi cu alte

organizaţii şi persoane care le pot oferi asistenţă şi sprijin. Menţinerea acestor legături cu

societatea este în măsură să sporească perspectivele reabilitării sociale a infractorului.

Din cauza marii varietăţi a suportului suplimentar mobilizat în cadrul comunităţii,

normele nu folosesc termeni limitaţi, precum „voluntar“ sau „asistenţă voluntară“. În

schimb, se face referire la participarea comunităţii prin intermediul organizaţiilor sau al

persoanelor alese din comunitate.

Fiecare comunitate are un interes legitim pentru reintegrarea reuşită a infractorilor

în societate şi, în acest scop are responsabilitatea de a facilita acest proces. Implicarea

comunităţii în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare oferă cetăţenilor

posibilitatea de a contribui, atât individual, cât şi colectiv, la reabilitarea infractorilor şi,

prin aceasta, la protejarea societăţii şi a membrilor acesteia.95

Partciparea comunităţii la procesul de aplicare poate avea efecte importante

asupra infractorului. Este mai probabil ca atitudinea acestuia faţă de societate să devină

responsabilă atunci când devine conştient de interesul comunităţii faţă de îmbunătăţirea

situaţiei sale personale şi sociale. În acelaşi timp, infractorului i se oferă ocazia de a iniţia

sau relua legături importante în cadrul comunităţii şi posibilităţi de a stabili contacte sau a

beneficia de sprijin.

Pe parcusul aplicării unei sancţiuni sau măsuri comunitare trebuie să se ia în

consideraţie diversele informaţii legate de infractor, care există sau apar la un moment

95 Parlamentul European, Rezoluţia nr. 2007/2001/2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi a societăţii

94

dat. Este vorba, de exemplu, despre informaţii legate de infracţiune, de condiţiile şi

obligaţiile impuse şi de situaţia personală şi socială a infractorului. Mai ales aceasta din

urmă se poate schimba în timp.

Informaţiile actualizate fac posibilă revizuirea continuă a naturii oricărui progres

înregistrat în timpul aplicării. O astfel de revizuire este necesară ca bază pentru

planificarea şi replanificarea oricărei acţiuni care are ca scop asigurarea unei aplicări

eficiente.

Un scop important al sancţiunilor şi măsurilor comunitare este să faciliteze

integrarea infractorului în societate. Prin natura lor, aceste sancţiuni şi măsuri depind în

mare măsură de cooperarea infractorului. Această cooperare nu poate continua dacă

însărcinările privind munca în folosul comunităţii sunt nepotrivite. Astfel, este pus în

pericol scopul fundamental al acestor sancţiuni şi măsuri. Dimpotrivă, activităţile evident

folositoare şi care perfecţionează abilităţile infractorului îi vor întări dorinţa de a coopera

şi simţul răspunderii faţă de comunitate.

Folosirea sancţiunilor şi a măsurilor comunitare poate întâmpina greutăţi dacă

acestea sunt percepute ca modalităţi în care întreprinderile îşi pot asigura forţă de muncă

ieftină.

Sancţiunile sau măsurile comunitare reprezintă posibilităţi unice de a cuprinde

infractorii în formele neoficiale de control social care acţionează asupra tuturor

cetăţenilor obişnuiţi. Pe lângă aceste forme neoficiale de control social, pot fi necesare

activităţi formale de control ale celor implicaţi în aplicare. Pentru a promova adaptarea în

societate cu respectarea legii, unul dintre scopurile majore trebuie să fie dezvoltarea

diferitelor forme de control social neoficial şi reducerea pe cât posibil a activităţilor de

control oficial. Pentru aceasta, Recomandarea prevede principiul minimei intervenţii în

viaţa infractorului prin activităţi de control oficial ale autorităţii însărcinate cu aplicarea.

Aceste activităţi vor fi proporţionale cu sancţiunea sau măsura pusă în aplicare şi vor fi

limitate la scopurile acesteia.

Aplicarea unei sancţiuni sau măsuri comunitare – care se prelungeşte pentru o

anumită perioadă – poate fi presărată de dificultăţi practice. Acestea pot fi considerate

incidente care nu trebuie caracterizate ca deficienţe grave. Pot consta în încălcări minore

ale condiţiilor şi obligaţiilor, pentru care nu este cazul să se folosească o procedură de

revocare a sancţiunii sau măsurii. Aceasta se aplică şi în cazul unor nerespectări minore

ale instrucţiunilor autorităţii însărcinate cu aplicarea.

95

Puterile discreţionare individuale ale personalului însărcinat cu aplicarea permit

în mod normal rezolvarea unor astfel de dificultăţi prin practici zilnice în cadrul

condiţiilor sau obligaţiilor impuse.

Pentru celelalte cazuri, Recomandarea prevede recurgerea la o procedură

administrativă oficială pentru rezolvarea acestui tip de probleme, atunci când folosirea

puterii discreţionare nu este suficientă. În mod normal, această procedură ţine de

competenţa autorităţii însărcinate cu aplicarea.

Termenul de „eşec important“ poate fi comparat cu cel de „încălcare minoră“.

Primul termen poate fi considerat opusul celuilalt şi se referă la o încălcare atât de gravă a

condiţiilor încât poate determina reconsiderarea sancţiunii sau măsurii impuse. Deşi, în

mod normal, aceste încălcări sunt prevăzute în legislaţie, deoarece pot determina

revocarea sau modificarea sancţiunii sau măsurii, autoritatea însărcinată cu aplicarea este

cea care trebuie să evalueze dacă eşecul va fi considerat important pentru că este într-

adevăr grav.

Deoarece hotărârea de a modifica sau revoca o sancţiune sau măsură comunitară

reprezintă o măsură serioasă, care implică consecinţa expunerii infractorului la un grad

mai mare de constrângere, autoritatea decizională trebuie să ofere anumite garanţii

privind corectitudinea. Cea mai evidentă constă în examinarea atentă a elementelor care

alcătuiesc încălcarea raportată de autoritatea însărcinată cu aplicarea. La fel de important

este să se asigure că infractorul a avut în mod real posibilitatea de a examina documentele

prin care se raportează pretinsa încălcare şi să îşi exprime comentariile legate de acestea.

Astfel, chiar când nerespectarea unei condiţii sau obligaţii impune revocarea, trebuie să

existe posibilitatea de a trata în mod flexibil această situaţie şi de a nu impune în mod

necesar pedeapsa cu închisoarea. De exemplu, poate fi cazul în care nerespectarea unei

condiţii sau obligaţii intervine spre sfârşitul unei perioade de eliberare condiţionată, în

timpul căreia respectarea a fost, până în acel moment, total satisfăcătoare. Caracterul

substitutiv al sancţiunilor sau măsurilor comunitare ar fi anulat dacă o nereuşită a aplicării

acestora ar însemna ca autoritatea decizională să impună numai pedeapsa cu închisoarea.

Autoritatea decizională, având puteri totale de evaluare, trebuie să analizeze o varietate

de posibile soluţii, pedeapsa cu închisoarea fiind considerată ca o sancţiune extremă, care

trebuie folosită numai în absenţa posibilităţii de a impune o altă sancţiune sau măsură

comunitară adecvată.

96

Domeniile importante care trebuie analizate atunci când se face evaluarea

sancţiunilor şi măsurilor comunitare :96

1. Dacă au fost sau nu împlinite aşteptările diferitelor categorii sociale. Sancţiunile şi

măsurile comunitare depind în mare măsură de credibilitatea şi sprijinul de care se bucură

în rândul unor categorii sociale. Astfel, este important să se analizeze modul în care sunt

percepute astfel de sancţiuni şi măsuri în scopul corectării oricăror posibile deficienţe în

folosirea acestora sau a perceperii greşite a naturii şi aplicării lor.

2. Dacă sancţiunile şi măsurile comunitare sunt într-adevăr folosite pentru a reduce

încrederea în pedeapsa cu închisoarea – un scop comun tuturor statelor membre ale

Consiliului Europei – sau sunt folosite numai ca substitut pentru alte sancţiuni neprivative

de libertate, de exemplu, amenzile.

3. Existenţa deficienţelor personale şi sociale ale infractorilor care tind să fie asociate

cu infracţionalitatea. Dependenţa de alcool sau de droguri şi deficienţele educaţionale sau

profesionale sunt astfel de exemple. Infractorii au nevoie de ajutor pentru a le depăşi şi

pentru a fi capabili să se adapteze în societate şi să respecte legea. Sancţiunile şi măsurile

comunitare oferă posibilitatea de a beneficia de acest ajutor.

4. Activitatea de cercetare trebuie să examineze costul implicat de administrarea

sancţiunilor şi măsurilor comunitare în raport cu diverse criterii de eficacitate. 5.

Efectuarea unor cercetări pentru a evalua în ce măsură folosirea sancţiunilor sau

măsurilor comunitare reprezintă o modalitate efectivă de a lupta împotriva

infracţionalităţii în comunitate.

Secolul XX a adus cele mai multe elemente de noutate în configurarea cadrului

legislativ care stabileşte tratamentul sancţionator aplicabil minorilor. În acest context pot

fi amintite numai câteva directive trasate de organisme internaţionale:

a) Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile omului;

b) Convenţia ONU privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989;

c) Standardul de reguli minime al Naţiunilor Unite – administrarea justiţiei

pentru minorii privaţi de libertate;

d) Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri

neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo);

e) Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile sau "Principiile

directoare de la Ryad", din 1990; 96 Crişu A., Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

97

f) Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 ansamblul regulilor minime ale

Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de

la Beijing);

g) Recomandarea adresată statelor membre de către Comitetul Miniştrilor al

Consiliului Europei privind reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă, din 17

septembrie 1987;

h) Recomandarea adresată statelor membre de către Comitetul Miniştrilor al

Consiliului Europei privind reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă în rândul

familiilor de imigranţi, din 18 aprilie 1988;

i) Normele ONU privind protejarea minorilor privaţi de libertate, adoptate prin

Rezoluţia Adunării Generale 45/113 din 14 decembrie 1990;

j) Convenţia europeană a Consiliului Europei privind exercitarea drepturilor

copiilor, din 25 ianuarie 1996;

k) Decizia 2001/427/JAI a Consiliului din 28 mai 2001 de instituire a unei reţele

europene de prevenire a criminalităţii;

l) Recomandarea adresată statelor membre de către Comitetul Miniştrilor al

Consiliului Europei privind noile modalităţi de abordare a delincvenţei

juvenile şi rolul justiţiei juvenile, din 24 septembrie 2003;

m) Avizul Comitetului Economic şi Social European din 15 martie 2006 privind

"Prevenirea delincvenţei juvenile: modalităţi de abordare a delincvenţei

juvenile şi rolul sistemului de justiţie juvenilă în Uniunea Europeană”;

n) Recomandarea Nr. 11 (85) a Comitetului de Miniştri către statele membre UE

cu privire la poziţia victimei în dreptul penal şi în procedura penală;

o) Recomandarea Nr. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre UE

cu privire la medierea în cauzele penale;

Articolul 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului97 subliniază că este de

preferat ca minorii să nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării,

prevăzându-se o întreagă gama de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare

şi supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la

programe de educaţie generală şi profesională şi la soluţii alternative celor privind

îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul

bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită. 97 Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată la New York, de Adunarea Generală a O.N.U., 1989 rtificată de România prin Legea 18/1990

98

În acest sens, şi ca urmare a criticilor lansate de organisme şi forumuri

internaţionale de profil, aşa-numitele alternative la pedeapsa tradiţională cum ar fi

amenzile, amânarea executării sentinţei, probaţiunea, diferite forme de muncă în folosul

comunităţii, au devenit în a doua jumătate a sec. XX parte a sistemului sancţiunilor

penale.

În ţara noastră, regimul de sancţionare al minorului instituit de Codul Penal este

unul special, mixt, incluzând măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată,

internare într-un centru de reeducare, internare într-un institut medical-educativ), care au

prioritate în sancţionarea minorilor, şi pedepse (amendă sau închisoare) reduse la

jumătatea limitelor, şi care se aplică numai dacă instanţa apreciază că o măsură educativă

nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.98

La sancţionarea minorilor se alege tipul de sancţiune, măsură educativă sau

pedeapsă (în funcţie de starea fizică, gradul de dezvoltare intelectuală, comportare,

condiţiile în care au crescut şi trăit, dar şi gradul de pericol social al faptei), iar apoi se

optează pentru o anume măsură educativă ori felul şi cuantumul pedepsei, inclusiv

modalitatea de executare, fie în regim de detenţie, fie prin suspendarea ei condiţionată ori

sub supraveghere.

2.2.1. Pedepsele alternative

Experienţa altor ţări în domeniul sistemului de justiţie pentru minori şi tineri

demonstrează, în mod clar, faptul că înnăsprirea regimului sancţionator nu constituie o

soluţie eficace pentru diminuarea fenomenului de delincvenţă juvenilă. Absolvirea ”şcolii

crimei”, rata înaltă de recidivă, comiterea unor infracţiuni tot mai grave după expirarea

pedepsei şi incapacitatea de identificare a unor căi adecvate pentru reabilitare

demonstrează că sistemul tradiţional al justiţiei retributive sau punitive funcţionează în

mod ineficient, fără a produce rezultatele scontate.

Recurgerea la alte sancţiuni în locul pedeapsei cu închisoarea reprezintă o metodă

importantă de reducere a recidivei, deoarece studiile demonstrează că minorii deţinuţi

prezintă o rată de recidivă substanţială. Prin diversiunea copiilor de la pedeapsa cu

închisoarea şi permiţându-le să beneficieze de servicii în comunitate, aceştia vor putea să

98 Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

99

menţină legături pozitive cu familia, şcoala şi comunitatea. Aceste legături benefice

măresc şansele de resocializare ale copilului.

Diversiunea de la pedeapsa cu închisoarea se concretizează în măsuri care

necesită supraveghere şi control (probaţiunea şi suspendarea executării pedepsei sau

eliberarea condiţionată sub supraveghere; munca în folosul comunităţii; contractele

încheiate cu minorii; căminele de grup; instruirea într-un mediu nou; aşezămintele

deschise; încredinţarea minorilor şi tinerilor adulţi unor organisme ale colectivităţii) şi în

măsuri care nu necesită astfel de supraveghere (suspendarea condiţionată a executării

pedepsei, achitarea condiţionată, amânarea executării pedepsei). Avertismentele penale,

incluzând mustrarea, achitarea necondiţionată şi achitarea condiţionată se folosesc pentru

delicte minore, iar alte măsuri de diversiune de la pedeapsa cu închisoarea sunt:

sancţiunile pecuniare (amenzile); plăţile compensatorii (care pot fi impuse ca unul dintre

termenii suspendării condiţionate a executării pedepsei); compensaţiile personale (sunt

folosite frecvent în sistemele de justiţie comune); confiscarea.

În momentul de faţă se fac eforturi pentru implementarea unor astfel de măsuri

sau sancţiuni neprivative de libertate, recomandate de altfel cu insistenţă în toate

documentele internaţionale99.

2.2.1.1. Probaţiunea

Din punct de vedere etimologic, termenul de probaţiune provine din latinescul

probatio, termen care desemna o perioadă de demonstraţie, sau o încercare şi iertare.

Astfel, acei condamnaţi care au demonstrat dorinţa de schimbare de-a lungul perioadei

stabilite, prin îndeplinirea condiţiilor impuse pentru probaţiunea lor, sunt iertaţi şi

eliberaţi de alte implicaţii ale sistemului de justiţie penală.

Probaţiunea apare ca o sancţiune100, dar, cu toate acestea, în noua abordare a

penalizării infractorilor este vorba şi de un proces asistenţial al individului infractor în

vederea reintegrării sociale. Se ivesc astfel numeroase incoerenţe în interpretarea

termenului: uneori predomină partea punitivă, în detrimentul activităţii de asistare, alteori

consilierea înlocuieşte aproape integral pedeapsa. De fapt, filosofia penală a fiecărui stat

99 Abraham Pavel, Introducere în probaţiune Supraveghere, asistenţă şi consiliere a infractorilor condamnaţi la sancţiuni neprivative de libertate Editura Naţional, Bucureşti 2001, pag. 72 100 Idem, pag. 75

100

se reflectă practic în proporţiile în care aceste două aspecte, pedeapsa şi asistenţa

(consilierea), se regăsesc în modul de penalizare al infractorului.

Probaţiunea reprezintă astfel o revalorizare a pedepsei. Deşi accentul rămâne pus

pe pedeapsă, aceasta este înţeleasă mai nuanţat şi este dezvoltată mai complet în

conţinutul său: nu este vizat doar infractorul, ci şi victima infracţiunii (o persoană fizică

sau societatea însăşi) care primeşte compensaţii, restaurare, consiliere etc. Se încearcă

astfel a se restaura ordinea existentă înaintea comiterii infracţiunii.

Cu privire la România, deşi în vechea legislaţie au fost prevăzute câteva încercări

de asistare şi consiliere a infractorilor, activitatea de probaţiune propriu-zisă a început în

anul 1996, la Arad, unde a fost demarat un proiect pilot de probaţiune creat în baza

Planului de acţiune integrată „Parteneriat pentru justiţie”, conceput de organizaţia

„Europa pentru Europa” pentru a sprijini reformele fundamentale din cadrul sistemului de

justiţie penală din România. La baza iniţierii acestui proiect a stat acceptul de colaborare

în domeniul execuţional penal pe care şeful Direcţiei Generale a penitenciarelor din

România l-a remis, în anul 1994, Ambasadei Marii Britanii.

Ideea fundamentală a programului a fost aceea de a adapta principiile de

organizare şi funcţionare a activităţii de probaţiune şi asistenţă post-penală din Marea

Britanie la condiţiile concrete din România.

Scopurile acestui program constau în:

a) promovarea unor soluţii pertinente pentru descongestionarea penitenciarelor

româneşti;

b) evitarea unor efecte negative pe care închisoarea le are asupra unor categorii

speciale, îndeosebi minorii;

c) implicarea responsabilă a autorităţilor locale şi a unui grup de asistenţi sociali

voluntari în reintegrarea socială a delincvenţilor ş.a.

După acest început, activitatea de implementare a probaţiunii în România a

cunoscut o puternică dezvoltare, în special în cursul anului 1997, fiind extinsă şi la alte

aşezăminte penitenciare. De exemplu, înfiinţarea Centrului experimental de probaţiune

Cluj, centru constituit prin parteneriatul dintre Penitenciarul Gherla, Spitalul Penitenciar

Dej şi organizaţia „Prison Fellowship România”, la care s-au adăugat un număr de 10

voluntari din Municipiul Dej.

În anul 1999, momentul cel mai important în acest domeniu l-a constituit apariţia

Ordonanţei nr. 81 din 30 august 1999 prin care Guvernul României a aprobat participarea

Ministerului Justiţiei ca membru permanent la Conferinţa Europeană Permanentă de

101

Probaţiune, care promovează cooperarea internaţională în domeniul sancţiunilor şi

măsurilor comunitare.

O dată convinse de beneficiile pe care le poate aduce probaţiunea, atât în sfera

justiţiei penale, cât şi în cea a vieţii sociale, autorităţile au întocmit Proiectul legii privind

probaţiunea, dar acesta a fost respins de Parlament. Acest lucru a determinat Guvernul

României să adopte, la 29 august 2000, Ordonanţa nr. 92 privind organizarea şi

funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a

executării sancţiunilor neprivative de libertate (SRSIS).

Din perspectiva dreptului intern, elementele de probaţiune tind să promoveze o

nouă orientare în sistemul sancţionator român, în sensul că autorul infracţiunii participă la

realizarea reintegrării sale în comunitate, aceeaşi comunitate ale cărei valori le-a periclitat

sau vătămat prin săvârşirea infracţiunii şi pe care urmează să le asimileze.

Rolul serviciului de probaţiune în cadrul sistemului justiţiei penale se deosebeşte

de acela al tuturor celorlalte instituţii ale acestui sistem, deoarece intervine în toate fazele

procesului penal :

Rolul serviciului de probaţiune în sistemul justiţiei penale

ROL INSTITUŢIA IMPLICATĂ

ACTIVITATEA DE PROBAŢIUNE

Evitarea încarcerării minorilor

Parchet Furnizarea de informaţii şi/sau servicii de sprijin pentru a se evita arestarea preventivă, în special a minorilor.

Evitarea recidivei şi protecţiei publicului

Instanţe Asigurarea supravegherii executării sancţiunilor neprivative de libertate

Referate presentenţiale Instanţe Furnizarea de referate de evaluare care să sprijine instanţele în identificarea celei mai potrivite sancţiuni.

Asistenţă pe perioada executării pedepsei cu

închisoarea Penitenciar

Cooperare cu penitenciarele, deţinuţii şi familiile acestora în scopul asigurării reintegrării în comunitate şi reducerii recidivei

Asistenţă şi consiliere Instanţe şi penitenciar

Asigurarea asistenţei şi consilierii infractorilor fie în unităţile penitenciare fie după punerea în libertate.

102

În legislaţie termenul de probaţiune a fost schimbat cu cel de reintegrare socială a

infractorilor şi supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate deoarece

exista posibilitatea de a se confunda cu sistemul de probe şi de administrare a acestora în

procesul penal. Odată cu adoptarea legii cadru nr. 129/20 martie 2002 de aprobare a

Ordonanţei de Guvern nr. 92/2000 este consfinţit pe deplin cadrul legislativ de organizare

şi desfăşurare a activităţii de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a

executării sancţiunilor neprivative de libertate la nivel naţional. În lumina acestor

reglementări, sunt prevăzute cu claritate atribuţiile serviciilor de reintegrare socială şi

supraveghere101:

a) Funcţionând pe lângă fiecare tribunal, serviciile de reintegrare socială şi

supraveghere au rolul de a supraveghea respectarea de către persoanele

condamnate a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute în Codul penal prin

dispoziţiile referitoare la suspendarea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere (art. 86 din Codul penal) ;

b) De asemenea, serviciile au rolul de a supraveghea respectarea obligaţiilor

infractorilor minori faţă de care s-a dispus măsura educativă a libertăţii

supravegheate, cu îndeplinirea unor obligaţii (art. 103 alin. 3 din Codul penal);

c) Totodată, serviciile întocmesc referate de evaluare cu privire la persoanele

supravegheate sau cu privire la inculpaţi, la cererea instanţelor de judecată şi a

parchetelor de pe lângă acestea, desfăşurând şi activităţi de consiliere a acestei

categorii de persoane ;

d) Serviciile de reintegrare socială au atribuţii şi în ceea ce priveşte persoanele

pentru care a fost dispusă graţierea parţială sau totală a pedepsei cu

închisoarea sau măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, în

sensul sprijinirii reintegrării sociale a acestora ;

e) În acelaşi timp, aceste servicii derulează, împreună cu reprezentanţii societăţii

civile, cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale programe de

reintegrare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, fiind creat cadrul legal

pentru atragerea şi implicarea comunităţii în activitatea de reintegrare socială

şi supraveghere a infractorilor.

101 Abraham Pavel, op. cit. pag. 87

103

2.2.1.2. Munca în folosul comunităţii

Pedeapsa de muncă neremunerată în folosul comunităţii – cunoscută şi sub

denumirea de serviciu comunitar (community service) sau muncă de interes general

(travail d’interet general) – a apărut în Europa în contextul creşterii ratei infracţionalităţii

din anii ’60, datorată industrializării masive din acea perioadă. Creşterea numărului de

deţinuţi şi concluziile unor cercetări care au demonstrat efectele deconstructive ale

încarcerării au determinat căutarea de soluţii alternative mai ieftine şi mai eficiente pentru

a răspunde adecvat la această problemă102.

Astfel, în 1976, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat prima

rezoluţie, R (76) 10, care se referea la introducerea unor măsuri penale alternative la

închisoare în legislaţiile penale din statele membre. În această rezoluţie li se cerea statelor

membre să dezvolte alternativele existente şi să studieze şi posibilitatea introducerii de

noi alternative, cum ar fi munca neremunerată în folosul comunităţii, medierea etc.

Câţiva ani mai târziu, Organizaţia Naţiunilor Unite a promovat aceleaşi

recomandări de introducere şi dezvoltare a sancţiunilor alternative la detenţie,

concretizate, în 1990, de Regulile minime pentru măsurile non-custodiale (Regulile de la

Tokyo).

În ciuda acestor măsuri, în anii ’80-’90 s-au înregistrat cote alarmante ale ratei

încarcerării în statele occidentale. În 1993, rata medie de încarcerare în ţările Uniunii

Europene era de 90 de deţinuţi la 100.000 locuitori. În 1996, această rată era de 113 în

Spania, iar în Anglia a ajuns la 117 în 1997 şi chiar la 125 în 1999103.

Consiliul Europei a reacţionat la această creştere a ratei încarcerării în 1992, prin

Recomandarea R 16/1992 privind regulile europene asupra măsurilor şi sancţiunilor

comunitare. În acel document nu se mai vorbea despre alternativele la detenţie, ci despre

măsuri şi sancţiuni comunitare care trebuiau să devină sancţiuni de sine stătătoare, „cu

drepturi egale” în raport cu închisoarea. La nivelul limbajului, cel puţin, se realiza o

distanţare faţă de percepţia promovată de Regulile de la Tokyo, că sancţiunile neprivative

de libertate nu pot fi definite decât prin raportare la adevărata pedeapsă, şi anume

închisoarea. Măsurile şi sancţiunile comunitare nu mai sunt alternative la o pedeapsă, ci

sunt chiar pedepse ce ar trebui promovate în legislaţiile interne ale statelor membre.

102 Silviu Dumitru (coord.), Serviciul comunitar, Ministerul Justiţiei Bucureşti, 2006, pag. 11-13 103 Consiliul Europei, www.ue.eu.int

104

Ca urmare a succesului parţial în efortul de reducere a populaţiei carcerale,

Consiliul Europei revine în 2000, prin Recomandarea R 22/2000 pentru îmbunătăţirea

implementării regulilor europene cu privire la măsurile şi sancţiunile comunitare.

În linii generale, aceste recomandări definesc conceptul de măsură sau sancţiune

comunitară şi schiţează modalităţile de includere a acestuia în legislaţiile naţionale.

Astfel, în glosarul Recomandării R nr. 16/1992 se arată că „termenul de sancţiune

sau măsură comunitară se referă la măsuri şi sancţiuni care menţin infractorul în

comunitate şi îi limitează acestuia libertatea prin impunerea unor condiţii şi/sau obligaţii

de implementarea cărora răspund organisme stabilite prin lege. Termenul desemnează

orice sancţiune impusă de instanţă şi orice măsură luată înainte sau în locul unei

sancţiuni, precum şi modalităţi de executare a pedepsei cu închisoarea în afara

stabilimentului penitenciar.”

După cum se desprinde din această definiţie, aspectul esenţial prin care se poate

defini o sancţiune comunitară este tocmai executarea acesteia în mediul deschis şi nu în

închisoare. În acest mod, infractorul este pedepsit pentru fapta comisă, însă „efectele

perverse” ale închisorii sunt evitate. Astfel, infractorul rămâne în familie, îşi poate păstra

locul de muncă sau îşi poate continua studiile. În acelaşi timp, însă, libertatea sa de

mişcare şi acţiune este restrânsă până la limita riscului de recidivă. Dacă riscul de

recidivă al unui condamnat este ridicat, frecvenţa întâlnirilor cu consilierul de probaţiune,

precum şi intensitatea programelor în care este inclus subiectul cresc direct proporţional.

Regula 23 al aceluiaşi document se refră la natura, conţinutul sau metoda de

implementare a sancţiunilor comunitare, care nu trebuie să aducă atingere vieţii sau

demnităţii persoanei condamnate sau să conducă la hărţuirea acestuia. De asemenea, se

recomandă ca respectul de sine, relaţiile cu familia şi legăturile cu comunitatea să nu fie

puse în pericol.

Regulile 30, 31 şi 32 se referă la efortul autorităţilor de a-i cultiva infractorului

sentimentul de responsabilitate faţă de comunitate şi victimă, în special. O măsură sau o

sancţiune comunitară nu ar trebui impusă decât atunci când sunt cunoscute condiţiile sau

obligaţiile adecvate pentru infractor, iar acesta este pregătit să coopereze şi să se supună

acestora.

Apar aici două aspecte deosebit de importante în ceea ce priveşte executarea

muncii neremunerate în folosul comunităţii: implicarea comunităţii în justiţie şi acordul

condamnatului de a executa o astfel de pedeapsă.

105

Munca neremunerată în folosul comunităţii se înscrie, astfel, într-un curent

general de opinie care susţine apropierea justiţiei de nevoile comunităţii. Pentru mult

timp, ca urmare a aplicării dreptului roman, justiţia a fost dominată de principiul

oficialităţii, care considera că justiţia este o îndeletnicire sacră pentru care se impune o

anumită iniţiere, iar cetăţeanul nu poate şi nu trebuie să înţeleagă modul de organizare şi

înfăptuire a acesteia. S-a creat, asfel, o prăpastie între cetăţeanul de rând şi magistrat. În

acest scenariu, magistratul nu mai era văzut ca membru al comunităţii, ci ca un arbitru

total independent al dreptăţii. Pe continentul european, anii ’80 şi ’90 au adus o

schimbare a acestei paradigme, iar justiţia a început să iasă de sub clopotul de cristal,

valorificând din ce în ce mai multe cutume sau tradiţii locale. Au fost promovate în acest

context noi modalităţi de intervenţie, cum ar fi: împăcarea părţilor prin mediere, prestarea

unor activităţi neremunerate în favoarea comunităţii sau a victimei etc. Toate aceste

intervenţii erau, anterior, specifice doar unor colectivităţi arhaice şi au fost consacrate

legislativ în dreptul penal modern. Prin aplicarea şi executarea acestor pedepse,

comunitatea este chemată să propună modalităţi de sancţionare, este implicată sau chiar

beneficiară a executării pedepsei.

Acordul condamnatului cu privire la aplicarea şi executarea pedepsei de muncă

neremunerată în folosul comunităţii este important nu numai prin prisma reglementărilor

internaţionale referitoare la munca forţată, ci şi din perspectivă motivaţională. Din acest

punct de vedere poate fi sancţionat astfel numai condamnatul care înţelege că fapta pe

care a comis-o reprezintă un prejudiciu adus comunităţii, iar executarea acestei pedepse

poate aduce cu sine o reparare a acestui prejudiciu. Este vorba, desigur, de o reparare

simbolică. Spre exemplu, în cazul în care infractorul a comis o faptă de furt în dauna unei

persoane în vârstă, acesta poate să fie sancţionat cu prestarea unor activităţi neremunerate

în cadrul unui cămin de bătrâni. Valorile lezate – prin furtul şi tratamentul

necorespunzător aplicat persoanelor în vârstă – sunt astfel reparate în plan simbolic.

Aceeaşi Recomandare a Consiliului Europei nr. 16/1992 prevede că orice condiţie

sau obligaţie impuse infractorului condamnat în baza unei sancţiuni comunitare ar trebui

să fie determinate având în vedere nevoile sale individuale, posibilităţile, drepturile şi

responsabilităţile sale sociale.

Pe scurt, munca în folosul comunităţii este o sancţiune ce constă în efectuarea

unor ore de muncă neplătită în folosul unei instituţii publice sau organizaţii

neguvernamentale.

106

Regula 67 defineşte explicit care sunt condiţiile pe care activitatea în cadrul

muncii neremunerate trebuie să le respecte: „sarcinile pe care le execută condamnatul în

cadrul muncii neremunerate în folosul comunităţii nu trebuie să fie fără sens, ci să fie

utile din punct de vedere social, să aibă sens şi să-i dezvolte condamnatului abilităţile

într-o măsură cât mai mare.”

În continuare, Recomandarea R 16/1996 se referă la garanţiile judiciare,

procedurile de contestare, respectarea drepturilor fundamentale, personalul agenţiilor de

implementare, implicarea şi participarea comunităţii, condiţiile de implementare,

metodele de lucru, condiţiile revocării etc.

Aşa cum s-a arătat mai sus, scopul pedepsei de muncă neremunerată în folosul

comunităţii este unul multiplu:104

1. pedepsirea infractorului prin privarea de timp liber şi prestarea unor reparaţii

comunităţii faţă de care a a greşit;

2. implicarea comunităţii în justiţie;

3. apropierea infractorului de valorile muncii: disciplină, regulament, răbdare etc. şi

dezvoltarea abilităţilor de obţinere şi păstrare a unui loc de muncă.

Pe lângă aspectul punitiv, specific fiecărei pedepse penale, munca neremunerată

în folosul comunităţii mai prezintă un element esenţial – cel de implicare comunitară şi

reabilitare comportamentală. S-a observat că eficacitatea acestei pedepse, măsurată ca

rată a recidivei după executare, este cu atât mai mare cu cât componenta de resocializare

are o pondere mai importantă.

Din evoluţia istorică şi din practica statelor cu experienţă în aplicarea pedepsei cu

muncă neremunerată în folosul comunităţii, precum şi din recomandările Consiliului

Europei, rezultă că principalele coordonate ale filosofiei acestei sancţiuni sunt: non-

custodialismul, apropierea justiţiei de comunitate şi stimularea interesului pentru muncă.

Un alt pilon important al acestui edificiu este reprezentat de colaborarea între agenţii.

Numai o bună colaborarea între autorităţile locale, organele judiciare, organizaţiile

neguvernamentale şi serviciile sociale ar putea conduce la un succes pe termen lung.

Toate dezideratele funcţionale ale acestei pedepse nu vor putea fi atinse decât cu o

atitudine specifică, construită pe valori umaniste, cum ar fi: tratarea tuturor oamenilor cu

respect, accentuarea punctelor tari şi a resurselor din fiecare persoană, reconcilierea dintre

comunitate şi infractor prin recunoaşterea responsabilităţilor ambelor părţi. 104 Kalmthout, A.M., Derks, J.T.M, (eds.), Probation and Probation Services, An European Perspective, Nijmegen, Wolf Legal Publishers si Global Law Association, 2000.

107

Munca în folosul comunităţii este o pedeapsă principală care se preconizează să

fie aplicată unei persoane ce a comis o infracţiune de gravitate redusă şi care constă în

obligarea condamnatului la prestarea unei munci în folosul comunităţii, neremunerată, pe

parcursul unui număr de ore stabilit în hotărârea judecătorească105. În prezent, munca în

folosul comunităţii constituie o sancţiune contravenţională, al cărei regim juridic este

reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al

contravenţiilor, cu modificările ulterioare şi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003

pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale, care modifică Ordonanţa Guvernului nr.

55/2002 privind regimul juridic al sancţiunilor prestării unei activităţi în folosul

comunităţii şi închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 642 din 30 august 2002, aprobată prin legea nr. 641/2002.

Cadrul general de pedepse reglementat prin dispoziţiile art. 53 din Codul penal

este destul de restrâns, fiind instituite trei categorii de pedepse: principale (deţinerea pe

viaţă, închisoarea şi amenda), complementare (interzicerea unor drepturi, degradarea

militară) şi accesorii (care însoţesc de drept pedeapsa principală). Munca în folosul

comunităţii nu se regăseşte între pedepsele instituite prin Codul penal în vigoare, această

sancţiune urmând a fi introdusă ca pedeapsă principală pentru delicte, prin noul cod

penal, pentru persoanele fizice. De asemenea, noul Cod penal va conţine dispoziţii care

reglementează regimul de executare a pedepsei muncii în folosul comunităţii.

În reglementarea actuală, munca în folosul comunităţii poate fi dispusă de către

instanţa judecătorească în trei cazuri: în cazul suspendării executării pedepsei sub

supraveghere (art. 863 C.p.), în cazul libertăţii supravegheate (art. 103 C.p.) şi în cazul

suspendării pedepsei sub supraveghere sau sub control (art. 1101 C.p.). În toate aceste

cazuri, munca în folosul comunităţii este impusă de instanţa judecătorească cu titlu de

obligaţie, pe lângă o pedeapsă principală, sau, respectiv, măsură educativă, şi nu

constituie o sancţiune de sine-stătătoare106.

Noul cod penal, în art. 58, prevede o împărţire a pedepselor principale aplicabile

persoanei fizice în pedepse principale pentru crime şi pedepse principale pentru delicte.

Alineatul 4 lit.d) din articolul menţionat instituie munca în folosul comunităţii, între 100

şi 500 de ore, ca pedeapsă principală pentru delicte107.

105 Boroi Alexandru, Gorunescu Mirela, Popescu Mihaela, Dicţionar de drept penal, Editura All Beck, 2004, pag. 275 106 Silviu Dumitru (coord.), Serviciul comunitar, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 2006, pag. 19 107 Idem, pag. 23

108

De asemenea, art. 70 stabileşte situaţia în care se poate aplica această pedeapsă.

Dacă legea prevede pentru un delict pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult

3 ani, instanţa poate dispune în locul pedepsei privative de libertate executarea unei

munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o durată de cel puţin 100 de ore.

Alineatul 5 al art. 70 precizează că modul de executare a muncii în folosul

comunităţii este reglementat prin legea pentru executarea pedepselor.

De asemenea conform art. 19 din legea nr. 294/2004, dispoziţiile din această lege

care reglementează modul de executare a pedepsei muncii în folosul comunităţii se aplică

în mod corespunzător în cazul înlocuirii pedepsei amenzii sub forma zilelor-amendă cu

munca în folosul comunităţii şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere

cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii.

1. Condiţiile şi obligaţiile presupuse de sancţiunile comunitare, stabilite de

autoritatea judiciară, precum şi consecinţele nerespectării acestor condiţii

sau obligaţii trebuie definite prin dispoziţii legale clare şi explicite (regula

4).

Art. 70 alin. 7 din noul Cod penal prevede că în cazul în care persoana

condamnată nu execută această pedeapsă sau, în timpul executării ei, nu îndeplineşte

obligaţiile care-i revin ori le îndeplineşte în mod defectuos, instanţa poate dispune, dacă

legea nu prevede alt mod de sancţionare, revocarea muncii în folosul comunităţii,

înlocuind-o, integral sau parţial, cu închisoarea sau cu închisoarea strictă de cel mult 3

ani.

În cazul în care s-a aplicat pedeapsa cu muncă în folosul comunităţii, persoana

condamnată este obligată să se prezinte la judecătorul delegat pentru executarea

pedepselor de la judecătoria în circumscripţia căreia persoana are domiciliul, în termen de

3 zile de la primirea încheierii prin care judecătorul delegat a stabilit locul, natura muncii

şi programul de executare. Această obligaţie este prevăzută de art. 11 alin. 1 din legea nr.

294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în

cursul preocesului penal.

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor comunică persoanei condamnate

data şi ora la care aceasta trebuie să înceapă executarea muncii în folosul comunităţii,

precum şi numele şi datele de identificare ale persoanei la care persoana condamnată

trebuie să se prezinte pentru începerea executării muncii în folosul comunităţii (art. 11

alin. 1 din legea nr. 294/2004).

109

Înainte de începerea executări pedepsei muncii în folosul comunităţii, persoana

condamnată efectuează un examen medical, pentru a se stabili dacă este aptă, din punct

de vedere medical, să execute munca în folosul comunităţii stabilită de judecătorul

delegat pentru executarea pedepselor şi dacă nu suferă de o boală care pune în pericol

sănătatea persoanelor la locul unde urmează să fie executată munca în folosul comunităţii

(art. 12 din Legea nr. 294/2004).

2. Sancţiunile comunitare nu vor avea o durată nedeterminată. Durata

sancţiunii comunitare va fi stabilită de autoritatea judiciară, în cadrul

limitelor stabilite de lege (regula 5).

Conform art. 70 din noul Cod penal, durata maximă a muncii în folosul

comunităţii este de 300 de ore, în cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii, şi de

500 de ore, în cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii stricte de cel mult 3 ani.

Munca în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 180 de zile, în

cazul condamnaţilor minori, potrivit art. 13 din Legea nr. 294/2004. programul zilnic de

muncă, în zilele lucrătoare, nu poate depăşi 3 ore pe zi, în cazul condamnaţilor majori

care desfăşoară o activitate remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de

calificare profesională şi de 2 ore pe zi, în cazul condamnaţilor minori care desfăşoară o

activitate remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională.

Munca în folosul comunităţii se execută după programul zilnic al activităţii

remunerate, al cursurilor de învăţământ sau de calificare profesională ale persoanei

condamnate.

Programul zilnic de muncă în zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu

desfăşoară o activitate remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare

profesională nu poate depăşi 8 ore, în cazul condamnaţilor majori, şi 6 ore, în cazul

condamnaţilor minori. Munca în folosul comunităţii nu poate fi executată în zilele de

duminică şi în zilele declarate sărbători legale.

3. Natura şi durata sancţiunilor comunitare vor fi proporţionale cu gravitatea

infracţiunii pentru care a intervenit condamnarea; pentru stabilirea acestora

se iau în considerare circumstanţele personale ale condamnatului (regula

6).

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor de la judecătoria în

circumscripţia căreia persoana condamnată are domiciliul stabileşte, prin încheiere, atât

locul unde persoana condamnată urmează să execute munca în folosul comunităţii, cât şi

natura muncii pe care aceasta trebuie să o execute, ţinând seama de aptitudinile, starea de

110

sănătate şi pregătirea profesională a acesteia. De asemenea, judecătorul delegat stabileşte

programul de executare a muncii în folosul comunităţii în baza aceloraşi considerente

(art. 10 din Legea nr. 294/2004).

4. Autorităţile responsabile pentru executarea sancţiunii comunitare vor fi

stabilite de lege; obligaţiile şi responsabilităţile autorităţilor de excutare

vor fi de asemenea stabilite de lege (regula 7).

Conform art. 7 din Legea nr. 294/2004, munca în folosul comunităţii se execută în

domeniul serviciilor publice gestionate de autorităţile administraţiei publice locale, în

cadrul instituţiilor publice la nivel local sau în cadrul asociaţiilor şi fundaţiilor, abilitate în

acest scop de instanţa de judecată.

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor stabileşte anual lista activităţilor

în folosul comunităţii care pot fi executate în circumscripţia în care îşi exercită

competenţa teritorială, pe baza comunicărilor efectuate de autorităţile administraţiei

publice locale şi instituţiile publice de la nivel local, precum şi cererilor formulate de

asociaţiile şi fundaţiile abilitate.

Abilitarea asociaţiilor şi fundaţiilor se acordă de instanţa de judecată în

circumscripţia căreia asociaţia sau fundaţia are sediul, pe baza raportului judecătorului

delegat pentru executarea pedepselor şi a documentelor prevăzute de lege. Abilitarea se

acordă prin cerere, pe o perioadă de 3 ani. Abilitarea poate fi retrasă de instanţa de

judecată, din oficiu sau la sesizarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor,

astfel cum prevede art. 8 din Legea nr. 294/2004.

După executarea pedepsei muncii în folosul comunităţii, autoritatea administraţiei

publice locale care gestionează serviciul public, instituţia publică de la nivel local,

asociaţia sau fundaţia unde persoana condamnată a executat munca în folosul comunităţii

are obligaţia, în baza art. 18 din Legea nr. 294/2004, de a comunica judecătorului delegat

pentru executarea pedepselor şi persoanei condamnate un document care atestă că munca

în folosul comunităţii a fost executată.

Persoanele desemnate pentru organizarea muncii în folosul comunităţii de fiecare

autoritate a administraţiei publice locale, de fiecare instituţie publică la nivel local, de

fiecare asociaţie şi fundaţie abilitată au obligaţia de a informa de îndată judecătorul

delegat pentru executarea pedepselor cu privire la cazurile care atrag revocarea muncii în

folosul comunităţii portivit Codului penal şi de a-i comunica datele şi informaţiile

solicitate cu privire la executarea muncii în folosul comunităţii.

111

5. Puterile autorităţilor de implementare de a decide asupra metodelor de

implementare, de a delega obligaţiile lor de implementare către terţe părţi,

sau să încheie contracte privind implementarea cu infractorul, alte

autorităţi sau terţe părţi vor fi stabilite de lege (regula 8).

Legea nr. 294/2004 nu conţine dispoziţii speciale în acest sens.

6. În cazul în care infractorul nu respectă condiţiile sau obligaţiile stabilite în

decizia prin care a fost condamnat la o sancţiune comunitară, recurgerea la

arestare şi deţinere în timpul executării va fi reglementată de lege (regula

9).

7. Legea nu va cuprinde dispoziţii pentru conversia automată a sancţiunii

comunitare în închisoare în cazul încălcării condiţiilor sau obligaţiilor

ataşate unei asemenea sancţiuni (regula 10).

Dacă persoana condamnată la pedeapsa muncii în folosul comunităţii nu execută

această pedeapsă sau, în timpul executării, are o conduită necorespunzătoare prin

neîndeplinirea obligaţiilor care îi revin sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, judecătorul

delegat pentru îndeplinirea pedepselor sesizează de îndată instanţa de judecată, pentru

revocarea muncii în folosul comunităţii.

8. Supravegherea regulată şi externă a muncii autorităţii de implementare

trebuie să fie prevăzută de lege. Această supraveghere va fi efectuată de

persoane calificate şi experimentate (regula 11).

Conform art. 9 din Legea nr. 294/2004, supravegherea şi controlul executării

muncii în folosul comunităţii se efectuează de judecătorul delegat pentru executarea

pedepselor, direct sau prin intermediul consilierilor de reintegrare socială şi supraveghere

şi al persoanelor împuternicite în acest scop de unităţile de poliţie în a căror

circumscripţie se execută munca în folosul comunităţii. Supravegherea şi controlul

executării muncii în folosul comunităţii se realizează pe baza programului de

supraveghere şi control întocmit de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor.

2.2.1.3. Justiţia restaurativă

Reforma sistemelor penale şi a justiţiei penale este marcată încă de la finele secolului al

XX-lea de încercarea de a găsi, construi şi experimenta noi modele de prevenire a criminalităţii,

fundamentate pe modalităţi şi practici consensuale de rezolvare a conflictelor dintre victime şi

112

agresori, ca alternative faţă de sistemul penal clasic cu caracter represiv şi retributiv. Aceste

modalităţi de rezolvare a conflictelor au cunoscut diverse evoluţii şi denumiri sau titulaturi, cum ar

fi cele de justiţie comunitară, justiţie reparativă, justiţie restaurativă, în practică fiind cel mai

adesea cunoscute sub denumirea de mediere .108

Spre deosebire de justiţia penală tradiţională cu caracter retributiv, care pune accentul

pe pedeapsă, prin aplicarea de sancţiuni dure autorului unui delict în raport cu gravitatea

delictului, cea restaurativă se fundamentează pe un sistem de norme şi principii practice, menite

să asigure un tratament adecvat atât victimei, cât şi făptuitorului, prin implicarea activă a

comunităţii în procesul de mediere dintre părţile implicate. Ea se focalizează asupra reparaţiei

daunelor şi prejudiciilor aduse victimei de către agresor, pentru ca acesta să-şi conştientizeze fapta

comisă şi să-şi asume directrăspunderea, victima devenind actorul principal, alături de agresor, în

procesul de negociere, mediere şi rezolvare a conflictului.

Deşi această reparaţie se derulează numai dacă există consimţământul expers al părţilor

implicate, delicvent-victimă, nu trebuie ignorată dimensiunea ei coercitivă, în sensul că ea nu este

dorită sau cerută de delicvent ci, cel mai adesea, el eeste nevoit să o accepte pentru a evita

urmările unei intervenţii penale judiciare.109

În legătură cu conceptul de justiţie restaurativă ( reparativă), există numeroase opinii şi

puncte de vedere atât în ceea ce priveşte natura acesteia, cât şi în privinţa scopului şi finalităţii

urmărite. Dincoloe de diferenţele de opinii, specialiştii consideră că acest nou tip de justiţie

urmăreşte prioritar o reparaţie a daunelor produse decât o restabilire a ordinii şi echilibrului moral

lezat printr-un delict sau readaptarea delicventului. În acest context, locul victimei este deosebit de

important, iar criteriul prin care se apreciază succesul acţiunii de mediere şi conciliere este

satisfacţia părţilor implicate, rolul comunităţii (sau al statului) fiind cel de responsabilizare şi de

facilitare a adaptării şi reinserţiei delicventului şi nu cel de represiune.110

Justiţia restaurativă se constituie ca o nouă faţetă a filosofiei penale, care se poate

adapta la nivelul fiecărui sistem de drept penal, luând forme diferite, ceea ce îi conferă o

mare adaptabilitate şi avantajul de a fi uşor integrabilă în sistemul specific de norme al

108 Graham W Giles, Administrea justiţiei în comunitate. Standardele şi reglementări internaţionale, Bucureşti, Editura Expert,2001

109 Jean Trepanier, La justice repatrice et les philosophes de l’intervention penale sur les jeunes, în La justice reparatrice et les Jeunes, Centre de Vaucresson, 1994, p 30

110 Lode Walgrave, La justice restaurative:a la recherche d’une theorie et d’une programme, în „Criminologie”, vol 32, nr.1, 1999, p 12

113

fiecărui stat democratic. În acest sens, credem că nu este lipsită de interes evidenţierea

unor aspecte de drept comparat111.

Făcând o trecere în revistă a legislaţiilor europene în domeniu, se poate constata

că justiţia restaurativă se realizează în principal prin două forme: medierea şi serviciul în

folosul comunităţii, ambele fiind adresate mai ales infractorilor minori şi tineri. Deşi prin

aplicarea acestor forme s-au obţinut rezultate semnificative, au apărut totuşi numeroase

probleme legate de: garanţiile legale care îi privesc pe infractori (dreptul la apărare,

proporţionalitatea între gravitatea faptei săvârşite şi serviciul în folosul comunităţii),

problema responsabilităţii pentru faptele comise, autoritatea competentă a lua aceste

măsuri, faza procedurală în care pot fi dispuse aceste măsuri şi durata pentru care pot fi

dispuse.

Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei, reprezintă sediul materiei în

ceea ce priveşte medierea în domeniul penal.

Modelele consensuale de rezolvare a conflictelor au fost descrise în mod variat,

iar mişcarea care a stat la baza promovării lor este cunoscută sub diverse titulaturi: justiţie

comunitară, justiţie restaurativă, justiţie informală, dar în practică este cel mai adesea

cunoscută sub denumirea de mediere.

Trebuie precizat însă că, deşi s-ar putea crede că există o relaţie de sinonimie între

noţiunea de mediere şi cea de justiţie restaurativă, totuşi justiţia restaurativă reprezintă un

concept mult mai larg, un nou curent în filosofia penală actuală, incluzând şi medierea

care, de fapt, este principala formă în care se concretizează justiţia restaurativă, alături de

o mare varietate de forme particulare incluse în conceptul restaurativ.

În multe dintre legislaţiile europene, o altă formă prin care se realizează justiţia

restaurativă o constituie serviciul în folosul comunităţii ce îi vizează mai ales pe

infractorii minori şi tineri. Prin serviciul în folosul comunităţii este desemnată orice

formă de muncă neremunerată, impusă ca răspuns al societăţii la comportamentul

delincvent, muncă de care comunitatea poate beneficia într-un fel sau altul.

Justiţia Restaurativă reprezintă o încercare de redescoperire a adevăratei justiţii, a

acelei justiţii morale de care diferitele interese care au marcat societăţile şi Statele lumii

secole de-a rândul ne-au făcut să ne îndepărtăm atât de mult. Acest concept, care este nou

numai prin modalitatea de interpretare şi practicile mai rafinate, mai civilizate care sunt

utilizate pentru aplicarea lui, înseamnă în fapt revigorarea atât de simplei şi curatei 111 Abraham Pavel, Tomiţă Mihaela, Justiţia restaurativă şi medierea victimă – infractor, Editura Concordia, Arad 2007, pag. 10

114

atitudini morale pe care vechile comunităţi umane o aveau faţă de membrii lor. Această

atitudine, demnă de cea mai înaltă consideraţie din partea generaţiilor epocii actuale de

dezvoltare a societăţilor umane, se observă deosebit de clar în practicile justiţiare care au

caracterizat începuturile organizării comunităţilor umane, atunci când răufăcătorul şi

păgubitul veneau în faţa colectivităţii - a sfatului bătrânilor sau cel al înţelepţilor - şi îşi

prezentau punctele de vedere referitor la situaţia conflictuală care a intervenit între părţi

înaintea, în timpul sau după comiterea unei fapte care contravenea regulilor de

convieţuire stabilite de acea colectivitate şi cereau satisfacţie. De cele mai multe ori, după

ce sfatul dădea dreptate uneia dintre părţi – tradus în vocabularul contemporan stabilea

vinovăţia şi pronunţa sentinţa - acest proces se încheia şi se încerca detensionarea

situaţiei create pe calea dialogului şi a negocierii directe dintre părţi. Astfel de practici se

regăsesc în istoria tuturor marilor popoare, fie că este vorba de celţi, geţi, franci sau alte

popoare Europene, fie de maorii din Noua Zeelandă sau aborigenii din Australia, fie de

amerindieni sau alte popoare a căror existenţă este menţionată de istoria mondială. Una

dintre cele mai complete încercări de definire a conceptului modern de Justiţie

Restaurativă este cea a dr. Mark S. Umbreit112 (Universitatea Minnesota - S.U.A.):

“Justiţia Restaurativă este un răspuns dat infracţiunii care oferă oportunităţi celor care

sunt cei mai afectaţi de aceasta – victima, infractorul, familiile acestora şi comunitatea -

de a fi direct implicaţi în a răspunde răului produs de comiterea infracţiunii. Justiţia

Restaurativă se bazează pe valori care accentuează importanţa oferirii posibilităţii de

implicare mai activă în procesul de: oferire de suport şi asistenţă victimelor

infracţiunilor; responsabilizarea infractorilor faţă de persoanele şi comunităţile cărora

le-au făcut rău; restaurarea pierderilor emoţionale şi materiale ale victimelor (în limita

posibilului); oferirea unei game mai largi de oportunităţi de dialog şi de rezolvare a

problemelor între victime, infractori, familii şi alte persoane; oferirea infractorilor de

posibilităţi crescute de dezvoltare corectă şi reintegrare în viaţa comunitară; şi întărirea

siguranţei publice prin construcţie comunitară.”

Justiţie Restaurativă este numele dat unei deosebit de ample mişcări care a început

să cuprindă nu numai sistemele de justiţie penală, ci societăţii întregi, pe întreg

mapamondul. O parte dintre practicienii şi susţinătorii acesteia o consideră o nouă

paradigmă sau o nouă mentalitate. Ea încearcă să convingă societăţile să-şi pună întrebări

referitor la infracţionalitate, să caute răspunsuri şi să găsească cele mai eficiente metode

112 Umbreit Mark S., Restorative Justice Through Victim-Offender Mediation, http://wcr.sonoma.edu/v1n1/umbreit.html.

115

de a reacţiona împotriva acesteia. Toate discuţiile referitoare la Justiţia Restaurativă

pornesc, întotdeauna, de la compararea acesteia cu sistemele actuale de justiţie penală şi,

invariabil, este utilizat exemplul clasic oferit de dr. Howard Zehr113.

Justiţia restaurativă sau reparatorie, cum mai este denumită, caută să stabilească

un echilibru între interesele victimei şi ale comunităţi, pe de o parte, şi necesitatea

reintegrării contravenientului în societate, pe de altă parte. Ea îşi propune să asiste

recuperarea victimei şi să susţină toate părţile implicate să participe constructiv la

desfăşurarea procesului.

Justiţia reparatorie aduce un mare grad de flexibilitate în sistemul justiţiei penale.

În unele cazuri, aceasta poate face ca metodele curente de protecţie a drepturilor şi

intereselor individuale să fie mai puţin sigure. De aceea, justiţia reparatorie are nevoie de

existenţa unor măsuri de protecţie care să asigure menţinerea drepturilor omului şi a

practicilor etice.

Numeroase principii şi măsuri de siguranţă sunt puse în relaţie cu drepturile şi

nevoile părţilor şi a membrilor comunităţii care, individual sau colectiv, ar putea fi

implicaţi în negocierile cu privire la infracţiune. Aceste drepturi şi nevoi conduc la datorii

corespunzătoare din partea programelor justiţiei reparatorii, a instituţiilor de justiţie

penală sau a societăţii în general. Anumite alte principii sunt puse în relaţie cu eşecul de a

acţiona adecvat, incluzând obligaţii, atât din partea contravenientului, pentru eşecul său în

a respecta legea şi pentru răul pricinuit, cât şi de partea societăţii, în general, din pricina

eşecului de a preveni comiterea infracţiunii. Ultimul grup de principii se raportează la

nevoia menţinerii unor condiţii adecvate pentru asigurarea succesului proceselor

reparatorii (progamelor de integrare) care pot fi de asemenea privite ca o datorie din parte

societăţii în general.

Una dintre cele mai semnificative evoluţii în modul contemporan de a gândi şi

reacţiona în faţa fenomenului infracţional îl reprezintă interesul tot mai crescut care este

arătat justiţiei restaurative. Acest concept accentuează importanţa creşterii rolului

victimelor infracţiunilor şi membrilor comunităţilor, responsabilizarea infractorilor faţă

de oamenii cărora li s-a produs un rău, restaurarea pierderilor emoţionale şi materiale

cauzate victimelor şi oferirea, ori de câte ori este posibil, a unei largi game de oportunităţi

pentru dialog, negociere şi rezolvarea problemelor astfel încât rezultatul să însemne

obţinerea unui mai puternic sentiment de securitate comunitară, rezolvarea conflictului şi

113 Zehr Howard, Critical Issues in Restorative Justice, Criminal Justice Press: Monsey, NY 2004, pag. 108

116

cicatrizarea rănilor pentru toţi cei implicaţi sau afectaţi de infracţiune. În contrast cu

sistemul actual de justiţie penală, justiţia restaurativă se concentrează pe trei categorii de

clienţi - victimele infracţiunilor, infractorii şi membrii comunităţii - acordându-le tuturor

aceeaşi atenţie şi şanse egale. Aceasta reprezintă o tot mai puternică mişcare

internaţională, care are un set clar de valori şi metode practice, ea luând naştere ca

răspuns direct la problemele nerezolvate cu care se confruntă atât sistemele de justiţie

juvenilă, cât şi sistemele de justiţie penală în ansamblul lor.

Justiţia restaurativă este un alt răspuns dat infracţiunii care oferă persoanelor

direct afectate de actul criminal - victimă, infractor, familiile acestora, membrii

comunităţii - posibilitatea de a fi direct implicate în rezolvarea prejudiciilor create de

comiterea infracţiunii. Ea se fundamentează prin accentul pus pe importanţa oferirii mai

active de suport şi asistenţă victimelor infracţiunilor, responsabilizarea infractorilor direct

faţă de persoanele şi comunităţile pe care le-au agresat, restaurarea - cât mai posibil - a

pierderilor emoţionale şi materiale ale victimelor, oferirea unei game largi de posibilităţi

de dialog şi rezolvare a problemelor între cei interesaţi - victime, infractori, familii şi alte

persoane de suport, oferirea infractorilor unor oportunităţi de dezvoltare competentă şi

reintegrare în viaţa comunitară productivă, cât şi întărirea siguranţei comunităţii prin

construcţie comunitară.

Justiţia restaurativă reprezintă o modalitate total diferită de a gândi şi a interpreta

infracţiunea şi victimizarea. În paralel cu denunţarea comportamentului infracţional, ea

accentuează nevoia de a trata infractorii cu respect şi a-i reintegra în comunitate prin

modalităţi care îi pot ajuta să se angajeze profund în adoptarea de comportamente

corecte, legale. Ea reprezintă o paradigmă complet diferită, bazată pe următoarele

valori114:

a) Este preocupată în primul rând de restaurarea victimei şi comunităţii

victimizate;

b) Acordă o importanţă crescută victimei în cadrul procesului penal prin

implicarea directă şi solicitarea opiniilor acesteia referitoare la caz;

c) Infractorii trebuie făcuţi să răspundă direct de faptele lor faţă în faţă cu

persoanele sau comunităţile pe care le-au victimizat;

114 Abraham Pavel, Tomiţă Mihaela, op. cit., pag. 13

117

d) Încurajează întreaga comunitate să se implice în responsabilizarea

infractorului şi în promovarea unui răspuns adecvat, corespunzător nevoilor

victimelor şi infractorilor;

e) Punerea unui accent crescut pe obiectivul de a-i face pe infractori să accepte

responsabilitatea pentru comportamentele lor şi să încerce să se schimbe şi nu

pe severitatea sau pe durata pedepsei;

f) Recunoaşterea responsabilităţii pe care o are comunitatea pentru condiţiile

sociale care contribuie la apariţia şi dezvoltarea comportamentului

infracţional.

În concepţia justiţiei restaurative, îndeplinirea actului de justiţie trebuie să fie

benefică atât pentru infractor - care ajunge să înveţe că trebuie să-şi respecte semenii, să-

şi asume responsabilitatea acţiunilor şi să înţeleagă gravitatea consecinţelor acestora - cât

şi pentru victimă - care reuşeşte să îndepărteze sentimentul de victimizare şi sentimentele

nefaste ale acestuia - şi pentru întreg ansamblu comunitar - care, prin participarea activă

în acest proces, reuşeşte să reîntărească legăturile dintre membrii săi, sporind astfel

sentimentul de securitate publică. Justiţia restaurativă oferă o perspectivă de viitor care

atrage învăţăminte din înţelepciunea trecutului. Ea îşi trage seva din multele reforme

penale recente, incluzând pedepsele comunitare, asistarea victimelor de către poliţia

comunitară. Principiile şi practicile specifice justiţiei restaurative se regăsesc în tradiţiile

judiciare ale tuturor popoarelor - fie că este vorba de celţi, geţi, franci sau alte popoare

europene, fie de maorii din Noua Zeelandă sau aborigenii din Australia, fie de

amerindieni sau alte popoare a căror existenţă este menţionată de istoria mondială - şi în

întreaga lume religioasă.

Termenul de justiţie restaurativă îşi are originile în limba engleză, ceea ce

demonstrează originile anglo-saxone ale conceptului. Într-adevăr, aplicarea practică a

noului concept s-a născut în ţările aflate în zona de influenţă a dreptului anglo-saxon:

Australia, Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii. Cu toate

că abordări asemănătoare se regăsesc în istoria popoarelor din întreaga lume, mişcarea

contemporană pentru conceptualizarea şi dezvoltarea justiţiei restaurative ca modalitate

inovatoare prin care se caută să se dea un răspuns viabil şi eficient infracţiunii şi

conflictului, s-a aplicat practic pentru prima dată în anul 1974. Doi canadieni, Mark

Yantzi şi Dave Worth, au rugat un judecător din Kitchener, Ontario să permită să încerce

o abordare diferită în intervenţia justiţiei asupra a doi tineri infractori arestaţi pentru

distrugere de bunuri. Ideea a fost de a permite victimelor şi infractorilor să joace rolurile

118

principale în luarea deciziei referitoare la cea mai adecvată metodă de răspuns faţă de răul

produs. De atunci, practicile justiţiei restaurative s-au dezvoltat încontinuu şi acest

concept s-a deplasat de la periferia politicilor penale spre zona centrală, fapt ce i-a

conferit un binemeritat loc în cadrul practicilor penale. Pe continentul european, termenul

este mai puţin cunoscut în forma sa anglo-saxonă - aceea de justiţie restaurativă, dar acest

lucru nu înseamnă că nu există o fundamentare similară: dezbaterile teoretice asupra

modului în care pot fi rezolvate consecinţele infracţiunilor de către cei direct implicaţi, au

început să se facă simţite în Europa încă de la sfârşitul anilor 1960. În acea perioadă au

fost formulate propuneri concrete de proiecte inovatoare în diferite ţări europene şi, mai

mult decât atât, multe iniţiative din S.U.A., Canada au fost influenţate de lucrările

teoretice şi gândirea academică europeană. Justiţia restaurativă nu este o mişcare paralelă

sau împotriva sistemelor actuale de justiţie penală.

Tot mai multe voci se fac auzite în susţinerea integrării acestei abordări în

sistemele de justiţie penală în scopul modificării fundamentelor, modurilor de operare şi

rezultatelor obţinute de acestea. A devenit tot mai clar că justiţia restaurativă nu înseamnă

doar o anumită metodă, tehnică sau program, ci că acest concept reprezintă un anumit

mod de abordare şi o viziune holistică. Aşa cum şi-a intitulat Howard Zehr115 cartea

scrisă în 1990, este vorba de o „schimbare a lentilelor”. Această evoluţie a abordării şi

interpretării conceptului nu reprezintă slăbiciune, ci dimpotrivă, o maturizare şi o dovadă

a unei tot mai puternice ancorări a acesteia în realităţi sociale. Oare utilizarea acestui

concept poate într-adevăr transforma sistemul de justiţie penală? Prin cercetarea tuturor

laturilor naturii umane, ştiinţele specializate au adus multe date preţioase în favoarea

conştientizării cauzelor apariţiei sentimentului de insecuritate, permiţând o profundă

reflecţie asupra fenomenului şi găsind răspunsuri viabile la întrebările care încep cu: „de

ce”, „cum”, „unde” şi „ce”. Toate aceste date au fost transpuse în diferite demersuri

pentru găsirea unor noi şi eficiente practici de „tratare” a individului delincvent. Găsirea

acestor noi metode de „tratare” a delincvenţei reprezintă una dintre cele mai frumoase

provocări pe care evoluţia comunităţilor umane o pune în faţa instituţiei abilitate în luarea

unei decizii de care atârnă viitorul multor membrii ai societăţii: Justiţia... Provocare? Da,

deoarece trebuie să găsim voinţa necesară pentru a ne ajuta concetăţenii să se elibereze

din sfera fenomenului infracţional: nu numai să declarăm că trebuie, ci să trecem la fapte,

chiar dacă pentru a reuşi trebuie să „rănim” pe unii răsturnând mentalităţi, ierarhii,

atitudini, clasificări, mijloace sau modalităţi de abordare.

115 Abraham Pavel, Tomiţă Mihaela, op. cit., pag. 14

119

O formă specifică de justiţie restaurativă o reprezintă medierea. Noţiunea de

mediere implică anumite explicaţii deoarece, în fapt, există o mare varietate

terminologică pentru a descrie programele şi căile care, asemenea medierii, vizează

consensul în rezolvarea raporturilor juridice de conflict. Pe de o parte, precizia definiţiei

este o necesitate, iar pe de altă parte, o asemenea definiţie ar trebui să ţină seama de

programele şi modelele existente.

Termenul mediere în sens general (care nu este specific contextului penal), este

destinat în mod normal procesului de soluţionare a conflictelor, implicând participarea

unei a treia părţi (neutre), în scopul încurajării unui acord încheiat prin liberul

consimţământ al părţilor116.

Medierea în materie penală este definită ca un proces desfăşurat între victimă şi

infractor, părţi care au posibilitatea ca în mod voluntar să participe activ la rezolvarea

problemelor rezultate în urma comiterii unei infracţiuni, beneficiind şi de ajutorul unei a

treia părţi neutre care este un mediator profesionist sau un membru al comunităţii.

Mişcarea de mediere contemporană îşi are suportul în diferite surse teoretice,

dezvoltarea ei fiind stimulată atât din interiorul, cât şi din afara sistemului de justiţie

penală.

În ceea ce priveşte momentul în care poate interveni justiţia restaurativă, este

demn de remarcat faptul că aceste proceduri sunt flexibile, putând fi aplicate în orice fază

a procesului penal (urmărire penală, etapa judecăţii), dar şi după ce instanţa a pronunţat o

hotărâre definitivă de condamnare (justiţie restaurativă postcondamnatorie), când justiţia

restaurativă este un instrument complementar utilizat în scopul reinserţiei sociale a

condamnaţilor. Atât într-un caz, cât şi în celălalt, procesul restaurativ se concretizează în

principal într-o activitate de mediere, care însă are scopuri sensibil diferite în funcţie de

perioada – antecondamnatorie sau postcondamnatorie – în care se desfăşoară.

Medierea reprezintă o alternativă în raport cu justiţia, de soluţionare a conflictelor

dintre părţi, prin care o terţă persoană neutră, imparţială şi fără putere de decizie –

mediatorul – ajută părţile să găsească împreună o soluţie care să rezolve neînţelegerile

dintre ele.

Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluţionare a

litigiilor – ADR (Alternative Dispute Resolution).

116 Abraham Pavel, Tomiţă Mihaela, op. cit., pag. 15

120

Numărul din ce în ce mai mare al proceselor din instanţe este semnificativ pentru

lipsa de dorinţă a justiţiabililor de a folosi cu eficienţă dialogul pentru rezolvarea

disputelor lor.

Pentru că mediul juridic actual descurajează soluţionarea rapidă a disputelor,

pentru unele conflicte, societatea are nevoie de o modalitatea mai eficientă de rezolvare a

acestora. Această modalitatea este medierea.

Litigiul tradiţional poate fi o greşeală care trebuie corectată. Pentru unele dispute,

procesul va fi singura modalitate, dar pentru altele nu. Din ce în ce mai mulţi realizează

că de fapt cheltuiesc mai mult în instanţă decât i-ar costa să ajungă la o înţelegere cu

cealaltă parte. O sesiune de mediere implică una sau mai multe discuţii între părţi,

avocaţii acestora şi mediator.

Procedura de mediere nu este obligatorie. Mediatorul nu are nici o putere să

impună vreo decizie sau să forţeze părţile să accepte o înţelegere. Rolul mediatorului este

să asiste părţile la discuţiile lor, să identifice obstacolele către înţelegere şi să dezvolte

strategii pentru depăşirea lor.

Medierea este privată şi confidenţială. Este ţinută în mod normal într-un birou

privat sau într-o sală de şedinţă privată.

Medierea poate să conducă spre înţelegere chiar şi dacă toate încercările

premergătoare de a ajunge la o înţelegere au eşuat, acolo unde părţile sunt pesimiste cu

privire la perspectiva unei înţelegeri şi unde s-a cheltuit un volum foarte mare de timp şi

bani pentru pregătirea unui proces. Aşa că, de ce funcţionează medierea acolo unde

părţile nu au fost capabile să ajungă singure la o înţelegere? Sunt multe motive.

În primul rând, discuţiile dintre părţi şi avocaţii lor nu au loc în prezenţa vreunei

persoane neutre - mediatorul. Părţile se tem deseori că dacă vor face chiar şi o concesie

„rezonabilă” aceasta va fi luată de cealaltă parte ca şi un semn de slăbiciune. Medierea

asigură un mediu propice discuţiilor, astfel încât părţile vor înţelege că direcţia spre care

este orientată comunicarea dintre ele este de fapt în interesul tuturor şi că orice concesie

mutuală făcută nu este un semn de slăbiciune, ci un semn de apropiere către o înţelegere

corectă.

În al doilea rând, în acele cazuri în care au avut loc discuţii înainte de mediere,

acestea au fost deseori fără succes datorită lipsei de calităţi de negociere ale părţilor. Ca

rezultat, se angajează deseori în certuri care măresc distanţa dintre poziţiile lor în loc să

caute un interes comun pentru a ajunge la înţelegere. Cum rolul mediatorului este să

121

păstreze părţile concentrate pe explorarea de căi noi spre înţelegere, inconvenientele

prezentate mai sus sunt deseori reduse sau eliminate.

În al treilea rând, medierea oferă oportunitatea tuturor părţilor implicate de a se

aşeza la aceeaşi masă pentru scopul expres de a discuta despre înţelegere. Toţi cei care

pot lua decizii sunt în mod normal prezenţi. Aceştia, care altfel ar fi indisponibili sau

distraşi de alte probleme sunt prezenţi cu întreaga lor atenţie pentru a găsi o soluţie.

În al patrulea rând, fiecărei părţi i se dă oportunitatea de a se adresa direct

oponenţilor în prezentarea de deschidere. Chestiuni importante pot fi accentuate şi

evenimentele pot fi prezentate foarte detaliat. De asemenea, intensitatea sentimentelor

părţilor poate fi transmisă într-un cadru propice. Ca rezultat, medierea furnizează fiecărei

părţi din conflict o vedere mult mai realistă a poziţiei oponenţilor, vedere care deseori

determină părţile să se gândească la propuneri care în mod normal ar fi fost respinse.

În al cincilea rând, dar nu şi ultimul, medierea ajută părţile să dezvolte opţiunile

pentru înţelegere. Cu cât sunt dezvoltate mai multe variante, cu atât cresc şansele de

succes. Mediatorul poate asista părţile să îşi clarifice obiectivele reale şi să ia în

consideraţie şi alte alternative.

În concluzie, medierea funcţionează. Funcţionează de zeci de ani în ţările cu grad

înalt de civilizaţie, pentru că societăţile respective au fost educate în sensul că implicarea

directă în procesul de justiţie nu poate avea decât un rezultat pozitiv, atât pentru

definitivarea şi menţinerea unei justiţii sănătoase, cât şi pentru existenţa unei democraţii

reale.

Astăzi, părţile apelează la instanţă pentru că nu au alte alternative. Totuşi, pe

măsură ce beneficiile medierii vor fi mai cunoscute, aceasta va deveni un mijloc foarte

utilizat pentru rezolvarea disputelor din viitor.

Dacă în instanţe cel puţin una dintre părţi este nemulţumită cu soluţia dată

(CÂŞTIG / PIERDERE), la mediere, atunci când se ajunge la o înţelegere ambele părţi

sunt mulţumite cu rezultatul pentru că l-au găsit de comun acord (CÂŞTIG / CĂŞTIG).

2.2.1.4. Justiţia terapeutică

Dezvoltările recente înregistrate în sfera sistemului de justiţie au imprimat o nouă

direcţie prin încercările de plasare a unui accent extins pe împărţirea responsabilităţii în

comunităţile în care se va aplica legea. Colaborarea cu cetăţenii în prevenirea

122

criminalităţii şi rezolvarea problemelor sociale care se manifestă la nivel comunitar

devine fundamentul noului sistem de administrare comunitară a justiţiei, serviciile de

asistenţă socială fiind cele care vor dobândi un rol important în această abordare.

În prezent, se consideră că serviciile de asistenţă socială trebuie să caute

oportunitatea de a lucra împreună cu alte structuri din cadrul sistemului de justiţie

comunitară. În acest sens, sistemul de justiţie comunitară semnifică o focalizare a

sistemului de resurse, pe o perspectivă prin care se dezvoltă legături strânse cu

comunităţile, se creează un parteneriat cu cetăţenii pentru a controla şi soluţiona

problemele criminalităţii, satisface nevoile cetăţeanului şi creşte mulţumirea faţă de

administrarea justiţiei.

Dintr-o perspectivă academică, lucrarea “Triumful terapeuticii” publicată în 1966

de către Philip Rieff a fost vârful de lance a tendinţelor de manifestare a jurisprudenţei

terapeutice. (Nolan, 2001)117.

Această tendinţă, însă, a reuşit să prindă contur abia în anii 1990 prin intermediul

lucrărilor lui Wexler şi Winick care au dezvoltat principiul conform căruia legea poate

funcţiona ca un factor terapeutic. Normele şi procedurile legale, rolurile pe care le deţin

autorităţile din domeniu, în principal avocaţii şi judecătorii, sunt elemente judiciare

privite ca şi forţe sociale care pot determina prin actul de justiţie consecinţe terapeutice

sau nonterapeutice.

Profesorul Cristopher Slobogin (1995)118 defineşte justiţia terapeutică ca fiind

„utilizarea ştiinţelor sociale pentru studierea măsurii în care un act normativ sau o

practică penală promovează bunăstarea psihologică şi fizică a oamenilor care sunt afectaţi

de implicarea în procedura penală”.

Justiţia terapeutică reprezintă studierea rolului legii ca un agent terapeutic (D.

Carson, D. Wexler, 1994)119, ceea ce necesită ca societatea să utilizeze teoriile, filosofiile

şi concluziile diferitelor discipline pentru a canaliza contribuţia la „modelarea dezvoltării

legii”. În esenţă, justiţia terapeutică se focalizează pe „modalităţile sociopsihologice” prin

care legile şi procesele juridice afectează indivizii implicaţi în sistemul penal. Prin

examinarea efectelor legii în acest mod, justiţia terapeutică poate arăta cum legile şi

117 Nolan, J.L. (2001). Reinventing Justice: the American Drug Court Movement. New Jersey: Princeton

University Press, pag. 47 118 Slobogin, C. (1995). Therapeutic Jurisprudence: Five Dilemmas to Ponder, 1 Pszchol., Pub. Pol. And

Law, pag. 193 119 Carson, D., Wexler, D.B. (1994). New Approaches to Mintal health Law: WILL the U.K. Follow the

U.S. Lead Again, L. J. Soc. Welfare and Fam. Health Law., pag. 79.

123

procesele legale pot de fapt sprijini sau submina obiectivele publice instituite a fi atinse

prin procesul penal.

Justiţia terapeutică nu blochează înfăptuirea actului de justiţie, ci numai sugerează

că aspectele de sănătate mentală şi psihologică ale legii sau procesului penal ar trebui să

fie examinate pentru a informa asupra potenţialului de a reuşi în atingea scopurilor

propuse.

Fără a fi privită ca o perspectivă dominantă, justiţia terapeutică este un instrument

utilizat în dobândirea unor noi şi distincte perspective asupra întrebărilor privind legea şi

aplicarea sa. Analiza justiţiei terapeutice va genera un reviriment important şi va impune

reanalizarea unor consideraţii anterior nerecunoscute asupra problemelor legale. Aceste

probleme inevitabile ar trebui plasate într-o comprehensivă ecuaţie juridică pentru a se

realiza un echilibru cu alte valori sociale şi juridice ce conduc la apariţia şi aplicarea

legilor. În acest sens, se recunoaşte că justiţia terapeutică nu rezolvă conflictele dintre

valorile competitive, ci mai degrabă caută informaţiile necesare pentru a promova

anumite obiective şi a alimenta dezbaterea normativă în privinţa legitimităţii sau

priorităţii valorilor competitive (D. Wexler, R. Schopp, 1992)120.

Examinarea legii prin „lentilele justiţiei terapeutice” ajută la identificarea

efectelor potenţiale ale mecanismelor penale în raport de rezultatele terapeutice.

Rezultatele acestei examinări ar trebui să influenţeze şi modeleze politicile şi procedurile

aplicate în procesul penal. De fapt, se permite legiuitorilor, judecătorilor şi practicienilor

să realizeze evaluări asupra politicii juridice bazate pe studii empirice şi nu pe şabloane

care nu se mai potrivesc realităţii. De asemenea, prin conectarea la ştiinţele sociale, ca

„balize de orientare” în analiza legii, se realizează o despărţire de justiţia juridică

tradiţională.

Analizată ca o teorie juridică, justiţia terapeutică este o dimensiune teoretică

relativ nou apărută, conceptul de „justiţie terapeutică” fiind utilizat pentru prima dată în

1987 într-o lucrare adresată de profesorul David Wexler Institutului de Sănătate Mentală

din Statele Unite ale Americii. După această apariţie, conceptul a început să apară

frecvent în literatura penală de la începutul anilor ’90, oamenii de ştiinţă abordând acest

subiect, în faza iniţială de dezvoltare prin raportarea la legislaţia specifică domeniului

legislaţiei sănătăţii mentale, în special prin accentuarea drepturilor pacienţilor.

120 Wexler, D.B., Schopp, R.F. (1992). Therapeutic Jurisprudence: Anew Approach to Mental Health Law,

in Handbook of Psychology and Law, pag. 361

124

Autorii curentului, David Wexler şi Bruce Winick, au subliniat faptul că

fundamentul conceptual s-a deteriorat ulterior prin diminuarea importanţei acordate

sănătăţii mentale şi focalizarea pe consecinţele terapeutice ce derivă din procesul penal.

În acest sens, se remarcă aplicarea conceptului la alte domenii cum ar fi sancţiunile

penale, violenţa domestică, îngrijirea sănătăţii, contractul juridic şi sistemul instanţelor

penale. În ultimii ani s-a identificat dezvoltarea sa în domenii cum ar fi administrarea

programelor antisărăcie (oamenii fără adăpost), legislaţia preventivă, dreptul comparat şi

dreptul familiei.

Justiţia tradiţională a fost descrisă ca fiind „formalizată”, „logică”, „mecanică” şi

plasând un mare accent pe procesul identificării „legii drepte” sau principiului legal

aplicabil problemei de rezolvat. Acest tip de abordare conduce la considerarea evaluării

deciziei legale ca fiind irelevantă, tot ceea ce este important fiind faptul că legea a fost

aplicată corect.

Acum aproape un secol, abordarea a fost reanalizată şi s-a dezvoltat noţiunea de

„jurisprudenţă sociologică”, adică, legea trebuie să caute relaţia dintre sine şi efectele

sociale pe care le creează, ceea ce reprezintă premisele schimbării strategice a rolului

justiţiei prin dezvoltarea funcţiei terapeutice.

Pentru noua abordare a justiţiei, legea este reprezentată de legiuitorii şi

administratorii săi, fiind un instrument necesar în dobândirea unor scopuri sociale. Justiţia

terapeutică este o abordare orientată către rezultate, căutând efectele produse de sistemul

legal şi analizând cauzele lor. Cu toate acestea, în domeniul juridic, metodele ştiinţelor

sociale pot fi dificil de aplicat pentru că anumite principii şi valori de natură juridică, cum

ar fi egalitatea în faţa legii sau dreptul la un proces echitabil, pot fi în dezechilibru cu

diferite constrângeri ştiinţifice. Totuşi, incompatibilităţile dintre metodele ştiinţifice pure

şi anumite valori înrădăcinate în sistemul legal ar trebui să nu împiedice comunitatea

celor care aplică legea în a identifica acele zone ale legii ce sunt compatibile cu aplicarea

etică şi legală a experimentului ştiinţific.

Principiul fundamental asimilat de jurisprudenţa terapeutică constă în selectarea

opţiunii terapeutice - o opţiune care promovează binele tuturor (Rottman & Casey,

2000)121. Jurisprudenţa terapeutică în viziunea instanţelor de judecată pune accentul pe

metodologia terapeutică, dar nu exclude şi celelalte măsuri de manifestare a actului de

justiţie. Wexler şi Winick subliniază “jurisprudenţa terapeutică percepută ca una dintre

121 Rottman, D., Cassey, P. (2000). Therapeutic Jurisprudence and the Emergence of Problem - Solving

Courts. Corrections Forum, 9, 2, pag. 2

125

cele câteva mijloace valide pentru analizarea problemelor legale”. Accentul cade aşadar

pe “valorile terapeutice, în timp ce aspectul important ar trebui să fie în general adiacent,

mai degrabă decât dominant, iar valorile să se nască din alte formule de abordare”

(Whitley, 1993)122.

Jurisprudenţa terapeutică este în parte, o revenire la vechile idealuri în ceea ce

priveşte măsurile de reabilitare, care erau minimalizate în 1970. Totuşi, aceste metode noi

de reabilitare sunt considerate prea sofisticate şi îi neliniştesc pe profesioniştii care

administrează legea în privinţa răspunsului dur la manifestările criminale. Ca urmare a

şocului imprimat de concluziile lui Martison potrivit cărora nimic nu funcţionează dacă

se abordează metodele terapeutice, sociologii au dezvoltat o activitate de cercetare în anii

1980 cu privire la procedeele de reabilitare concluzionând că “efectele coercitive şi

voluntare nu diferă foarte mult” (Makkai, 1998)123. Esenţial este că cercetătorii au

descoperit că tratamentul specializat oferit anumitor segmente ale populaţiei infracţionale

(ex. traficanţi de droguri, acuzaţii pentru manifestarea violenţei domestice) poate fi

eficient în reducerea pedepsei.

122 Whitley, A.B. (1993). Therapeutic Jurisprudence: A New Approach to the Criminal Law, American

Journal of Criminal Law, 20, pag. 304 – 306. 123 Makkai, T. (1998). Drugs Courts: Issues and Prospects. Trends and Issues in Crime and Criminal

Justice, no. 95. Canberra: Australian Institute of criminology, pag. 2.

126

2.3. Construcţia sistemului pentru protecţia minorului, perfecţionarea

sistemului

Legislaţia internaţională stabileşte două principii relevante în direcţia protejării

minorului124:

a) principiul interesului superior al copilului;

b) principiul normalizării.

Acest două principii reprezintă repere ale legislaţiei care priveşte minorul şi se

regăsesc bine precizate în cadrul Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile

Copilului.

Principiul interesului superior al copilului are în vedere faptul că în toate acţiunile

care privesc copii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private,

instanţe, instituţii administrative sau organe legislative, se va acorda o atenţie maximã

protejării intereselor superioare ale copiilor. În acest sens, statele semnatare ale

Convenţiei garantează că nici un copil nu poate fi privat de libertate în mod ilegal sau

arbitrar. Arestarea, detenţia sau întemniţarea copilului trebuie să se facă conform legii,

doar ca ultimă măsură şi pe termenul cel mai scurt prevăzut pentru fapta comisă. Astfel,

statele semnatare recunosc fiecărui copil bănuit, acuzat sau găsit vinovat de săvârşirea

unei infracţiuni dreptul la un tratament care să-i cultive acestuia sentimentul propriei sale

demnităţi şi valori, întărindu-i astfel respectul faţă de drepturile şi libertăţile

fundamentale ale celorlalţi oameni şi care să ţină cont de vârsta copilului şi de năzuinţa

de a-l încuraja să se reintegreze şi să-şi asume un rol constructiv în societate.

Cel de-al doilea principiu, al normalizării prevede măsuri cum ar fi: ordine de

încredinţare spre îngrijire, îndrumare şi supraveghere, consiliere, probaţiune, tutelă,

programe de reeducare şi formare profesională precum şi alte alternative la

instituţionalizare, menite să garanteze că minorul va beneficia de un tratament

corespunzător pentru bunăstarea acestuia şi că măsurile sunt proporţionale cu situaţia

copilului şi cu fapta comisă.

În legislaţia Uniunii Europene există de asemenea precizări cu privire la protecţia

copilului. Recomandarea Consiliului Europei R(87) 20 impune considerarea tinerilor ca

fiinţe în dezvoltare şi, în consecinţă, toate măsurile luate în privinţa lor trebuie să aibă un

caracter educaţional. Conform acestei recomandări, măsurile cu privire la minori ar trebui

124 Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989

127

să fie aplicate în mediul natural al acestora şi ar trebui să implice comunitatea locală, de

asemenea să încurajeze dezvoltarea programelor de mediere şi prevenire a implicării

minorului în procedurile oficiale de justiţie penală la nivelul parchetelor sau al poliţiei, să

se acorde o atenţie deosebită următoarelor măsuri:

a) implicarea asistenţei şi supravegherii din parte serviciilor de probaţiune;

b) dezvoltarea unor programe educaţionale intensive pentru minorii cu un

comportament delincvent persistent;

c) repararea prejudiciului cauzat de activităţile infracţionale;

d) munca în folosul comunităţii în funcţie de vârsta şi nevoile educaţionale ale

minorului.

Standardele minime ale Naţiunilor Unite pentru administrarea justiţiei juvenile

(Regulile de la Beijing) prevăd că astfel de măsuri pot fi combinate între ele şi includ:

a) ordine de îngrijire, orientare şi supraveghere;

b) probaţiune;

c) muncă în folosul comunităţii;

d) penalităţi financiare, compensaţii sau reparaţii;

e) ordine de tratament;

f) ordine de participare la activităţi de grup sau activităţi similare;

g) ordine de încredinţare în familii substitut, în comunităţi sau alte aşezăminte

educaţionale;

h) alte ordine relevante.

Pornind de la aceste aspecte, de la relansarea economică – condiţie esenţială a

politicilor active de suport pentru familie şi membrii săi, formularea unor direcţii de

acţiune cu repere clare în procesul de schimbare socială, devine o necesitate pentru

protecţia tinerilor. Câteva din ele vor fi menţionate aici ca imperative ale unor urgenţe ce

au aparut în procesul de integrare a tinerilor:

1. Îmbunatăţirea rapidă a accesului tinerilor la mijloace de planificare familială şi

de protecţie împotriva bolilor cu transmitere sexuală;

2. Dezvoltarea unui sistem public de servicii de asistenţă socială şi medicală

centrată pe colectivităţile de tineri în dificultate, cu accent special pe acces la

piaţa muncii, la educaţie, la locuinţă, la participare civică şi culturală;

3. Programe de susţinere a familiei în cadrul comunitar. Trecerea treptată de la

serviciile oferite în instituţii (şi acestea insuficiente şi uneori de calitate

128

redusă) la servicii de asistenţă socială oferite în comunitate (centre de zi, case

sociale) sau în familie/la domiciliu;

4. Intensificarea promovării valorilor familiei şi, în mod special, asupra celor

referitoare la responsabilitatea faţă de copii şi tineri;

5. Dezvoltarea, prin curricula şcolară a unor teme centrate pe valorile familiei

tinere;

6. Lansarea unui ciclu tematic în mass media centrat pe familia tânără şi

responsabilitatea faţă de unitatea ei şi coeziunea membrilor ei;

7. Susţinerea şi difuzarea iniţiativelor autorităţilor locale de a marca festiv

evenimentele esenţiale ale vieţii de familie: căsătorii, botezuri, zile de naştere

etc.;

8. Încurajarea prin sprijin material şi moral a căsătoriilor tinere;

9. Susţinerea economică a familiilor cu grad ridicat de sărăcie;

10. Promovarea unor programe comunitare de susţinere a iniţiativelor ce vin din

partea tinerilor;

11. Asigurarea accesului la locuinţe adecvate tinerilor familii şi a familiilor cu

copii. Identificarea modalităţilor prin care tinerele familii şi cele cu mulţi copii

care locuiesc în condiţii improprii să fie ajutate pentru a obţine o locuinţă

adecvată.

12. Evitarea naşterilor nedorite prin accesul grupurilor cu risc ridicat de

marginalizare la mijloace de planificare familială;

13. Lansarea unor programe de educaţie sanitară pentru copii, adolescenţi şi tineri;

14. Prevenirea delincvenţei juvenile şi recuperarea socială a delincvenţilor prin

sistemul probaţiunii;

15. Introducerea unor tribunale specializate pentru minori;

16. Folosirea asistenţilor sociali în problemele de prevenire şi recuperare a

tinerilor delincvenţi – consilieri de probaţiune, consilieri în asistenţă socială

educativ-şcolară;

17. Introducerea în şcoli a cabinetelor de asistenţă şcolară ca legătură directă

dintre elev/tânăr şi mediul său de viaţă (părinţi, copii, grup de prieteni, vecini);

18. Introducerea de noi programe în sprijinul familiei şi a copilului ca o

continuitate firească a celor existente şi nu independente de ele. Asta înseamnă

a fructifica ce s-a construit în sistem şi a nu porni de la din puntul “0”;

129

19. Extinderea rapidă a serviciilor de asistenţă socialaă de tip profesionist, mai

ales prin focalizarea lor pe familie, tineri şi comunitate;

20. Asigurarea formării specialiştilor, a perfecţionării lor profesionale continue şi

a absorbţiei lor de către sistemul public;

21. Stabilirea standardelor minime de calitate a serviciilor de asistenţă socială de

către specialiştii în domeniu;

22. Promovarea unui sistem integrat de servicii de asistenţă socială, întrucât

actualul sistem, în ciuda ultimelor evoluţii pozitive, este încă fragmentat;

23. Sprijin pentru tinerii care părăsesc instituţiile de protecţie pentru copii;

24. Protecţia tinerilor plecaţi în străinătate prin măsuri active de eliminare a

izolării şi marginalizării lor;

25. Protecţia tinerilor din minoritatea rromă;

26. Protecţia tinerilor cu dizabilităţi fizice, psihice şi mentale;

27. Monitorizarea şi evaluarea rezultatelor serviciilor pentru tinerii în dificultate;

28. Necesitatea pentru asistenţii sociali a unui ghid de muncă cu tineri;

29. Combaterea traficului de persoane şi a prostituţiei;

30. Combaterea şi prevenirea bolilor cu transmitere sexuală şi infecţiei cu HIV;

31. Utilizarea înalt eficientă a resurselor financiare modeste, pentru oferirea unui

cadru de viaţă echilibrat, favorabil dezvoltării personale şi integrării tinerilor;

Strategia viitoare de dezvoltare privind reforma şi configurarea sistemului de

asistenţă socială va trebui să ţină seama pentru incluziunea socială a tinerilor de aceste

tendinţe moderne de intervenţie şi prevenire a marginalizării sociale.

Într-o oarecare măsura, sistemul actual de protecţie a familiei şi copilului în

România îşi are sursele în stilul centralizat al statului socialist şi post-socialist.125

Înmulţirea agenţiilor guvernamentale în detrimentul dezvoltării serviciilor de

asistenţă socială comunitară este un simptom îngrijorător pentru modernizarea sistemului.

Noile schimbări administrative şi instituţionale au încercat inevitabil regândirea

sistemului de asistenţă socială în direcţia descentralizării. Din pacate, ele nu s-au finalizat

conform aşteptărilor datorită inconsistenţei acţiunilor şi permanentelor reorganizări

haotice ale sistemului, populate în foarte mare măsură de nespecialişti. Reforma

sistemului actual de protecţie trebuie să fructifice oportunităţile existente pentru

125 Parlamentul European, Rezoluţia nr. 2007/2001/2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi a societăţii

130

promovarea unei reorganizări a serviciilor de asistenţă socială în direcţia descentralizării,

utilizând principiile prezente în experienţa europeană şi mondială. Ca rezultat al acestui

proces, logica organizaţională a sistemului actual va trebui înlocuită de o alta, care poate

să susţina modificări fundamentale ale sistemului de servicii la nivel comunitar şi

familial.

Unii analişti compară finalitatea umană a serviciilor de asistenţă socială cu arta de

a ajuta individual să folosească mediul lui de viaţă în satisfacerea propriilor necesităţi şi

aspiraţii.

2.3.1. Protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Îmbunătăţirea situaţiei copiilor din România şi asigurarea celor mai bune condiţii

pentru ca ei să crească sănătoşi, să aibă o îngrijire şi educaţie de calitate şi să participe

activ la viaţa comunităţii constituie unul dintre principalele obiective pe care actuala

echipă guvernamentală le urmăreşte.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cuprinde

în aria sa de reglementare toţi copiii , indiferent unde se află aceştia, în familie sau în

sistemul de protecţie, în şcoală sau deja pe piaţa muncii, în ţară sau în străinătate,

indiferent de situaţia lor şi fără nici o discriminare, garantând acestora exercitarea

drepturilor lor, prevăzute de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. Totodată

este accentuat rolul primordial al părinţilor şi familiei în creşterea şi educarea copilului şi

în subsidiar intervenţia autorităţilor statului în situaţia în care familia nu poate răspunde

în mod corespunzător nevoilor copiilor.

Încercările repetate de integrare în comunitate a copiilor/tinerilor cu risc de

marginalizare, venite din partea unor specialişti sau a unor ONG-uri profesioniste, cu

propuneri concrete de programe specializate de suport au fost îngreunate, unele chiar

eşuând datorită unor mentalităţi nejustificate privind accesul acestora la servicii socio-

culturale comunitare.

Făcând parte din sfera acelor procese sociale care necesită atât reforme structurale

în asistenţă socială, cât şi schimbări profunde ale practicilor discriminatorii, cu rădăcini

adânci în planul unor structuri psihosociale, greu de decelat şi contracarat, fenomenul de

marginalizare a tinerilor solicită eforturi conjugate la nivel instituţional şi individual de

131

diagnoză şi prevenire. Eliminarea surselor marginalizării tinerilor presupune şi o reţea

comunitară activă de suport, formată din toţi actorii comunitari (instituţii publice,

organizaţii private, ONG-uri, indivizi/persoane fizice etc.). În acelaşi timp, un proces de

integrare eficient al acestui segment nu se poate realiza prin desprinderea lui de

problemele generale ale familiei.

În fapt, politicile sociale pentru protecţia familiei (din care fac parte copiii, tinerii,

vârstnicii, persoanele cu HIV/SIDA, persoanele cu dizabilităţi etc.) se referă la totalitatea

iniţiativelor, proiectelor, activităţilor şi programelor specializate, structurate, dezvoltate

de către instituţii publice de stat, organizaţii non-guvernamentale, voluntare şi private,

orientate sistematic către modificarea situaţiei membrilor familiei, în vederea unui trai

decent de viaţă. Totodata, politica socială pentru familie nu poate fi desprinsă de un

context mai general al politicilor sociale globale. Se are în vedere astfel, că mecanismele

de distribuire şi redistribuire a resurselor existente într-un domeniu sectorial, pentru

obţinerea bunăstării lui, depind de resursele colectivităţii, existente la un moment dat, iar

acestea trebuie gândite echilibrat la nivel global şi articulate într-o logică a priorităţilor

nevoilor sociale.

Politica socială pentru familie are însă o particularitate distinctă, pornindu-se de la

dimensiunea şi importanţa socială a tânărului şi copilului în orice colectivitate modernă.

Familiile cu copii prezinta nu numai necesităţi specifice, dar aceste necesităţi sunt

mult mai mari decât ale familiilor fără copii. Ele amplifică cerinţele familiei atât sub

aspect material/economic, cât şi sub aspect emoţional-afectiv şi educational/formativ.

Asistenţa socială a copilului şi familiei, în orice societate, a fost şi trebuie să

ramână o prioritate naţională. Copiii nu pot fi priviţi ca unul dintre multe alte grupuri în

nevoie (şomeri, delincvenţi, prostituate, alcoolici, persoane dependente de dorguri etc.),

ci el necesită o atenţie specială sporită, datorita faptului că de condiţiile dezvoltării lui

depinde profilul tinerei generaţii, crucial pentru viitorul unei societăţi. Copilul şi tânărul

apar ca resurse umane ale viitorului unei comunităţi. Bunăstarea oricărei societăţi depinde

de gradul de educaţie şi profilul socio-moral al copiilor şi tinerilor, de starea sănătăţii lor,

de posibilităţile lor reale de integrare într-o societate modernă. Din acest punct de vedere,

copilul şi tânărul reprezintă valori centrale ale oricărei comunităţi, un bun social colectiv.

Se mai poate sublinia faptul că în comunitate, copilul şi, adesea şi tanarul reprezintă o

sursă de consum şi nu una aducătoare de venit.

Copilul şi tânărul nu pot avea o viaţă independentă, autosuficientă întrucât ei nu-şi

pot asigura, prin efort propriu, condiţiile necesare de viaţă. Pentru o perioadă de timp,

132

aceştia sunt dependenţi de familie, de educaţie, de colectivitate, de toţi cei din jurul lor. În

principal, familia este cea care le poate oferi un mediu pozitiv, suportiv de viaţă,

stimulativ pentru dezvoltarea lor personală. Ea poate raspunde la toate cerinţele lor de tip

integrativ: educaţie, asistenţă medicală, asistenţă socială, prevenirea abandonului,

eliminarea oricărui tratament inadecvat în familie, eliminarea abuzurilor de orice fel din

cadrul familiei sau colectivităţii etc. Familia reprezintă în toate societăţile actuale o

unitate socială fundamentală, cu funcţii esenţiale nu numai în producerea şi formarea noii

generaţii, dar şi în suportul vieţii individuale a membrilor ei. Familia reprezintă cadrul

optim de creştere a copiilor, asigurând într-o mare măsura realizarea educaţiei lor pentru

integrarea sociala. De asemenea, ea oferă resursa socială cea mai importantă în

susţinerea membrilor ei, mai ales în momentele critice, de criză, în perioadele de stres

social şi economic.

Există o tendinţă naturală de întărire a familiei tocmai datorită funcţiilor ei de

suport social şi moral. Solidaritatea intrageneraţionala în cadrul familiei lărgite creşte în

aceste perioade.

Factorii de risc pentru familie şi copil în perioada actuală au crescut semnificativ.

Aceştia ţin de procese disruptive ale vieţii moderne: deteriorarea severă a standardului de

viaţă a familiilor cu copii, disfuncţionalităţi grave în viata familiilor monoparentale,

probleme legate de respectarea valorilor familiei, creşterea numărului de naşteri în afara

căsătoriei, explozia numărului de copii abandonaţi, probleme privind sănătatea

reproducerii, răspândirea rapidă a bolilor transmisibile sexual etc. Familiile cu trei sau

mai mulţi copii prezintă în mod special un risc de sărăcie severă, dar această situaţie o

întalnim şi la familiile monoparentale sau la familiile despărţite. Scăderea rapidă a

veniturilor reale şi explozia şomajului au produs o deteriorare dramatică a condiţiilor

decente de viaţă. Scăderea resurselor economice ale populaţiei a dus la un grad ridicat de

insecuritate economică şi socială, cu implicaţii multiple asupra stabilităţii psihologice a

familiei. De asemenea, scăderea numărului de căsătorii şi creşterea divorţurilor este un

fenomen frecvent cu care se confruntă tinerii. Declinul rapid al construcţiei de locuinţe

destinate tinerilor, instabilitatea sau lipsa locurilor de muncă duc la amânarea căsătoriei şi

lipsa dorinţei de a avea copii.

Cercetările arată că procesul rapid de degradare a valorilor familiei moderne se

concretizează într-o proporţie ridicată la tineri. Se poate identifica şi în această sferă, sub

presiunea crizei socio-economice, o anumită eroziune a responsabilităţii tinerilor faţă de

familie. Acest fenomen poate fi întâlnit mai ales în segmentele populaţiei atinse de o

133

sărăcie severă. El este un factor important al scăderii coeziunii şi solidaritatii familiale, al

creşterii numărului de divorţuri şi al alterării capacităţii familiei de a-şi mobiliza

eforturile în vederea asigurării bunăstării comune.

Capacitatea familiilor de a-şi sprijini copiii pentru întemeierea propriului cămin a

scăzut considerabil. De aceea, dificultăţile în coeziunea şi menţinerea familiei tinere

trebuie să devina aspecte centrale ale unei politici de suport. Aceasta întrucât, copilul şi

tânărul nu pot fi sprijiniţi într-un mod eficient, ignorându-se familia şi nici comunitatea

din care fac parte126.

Comunitatea împreună cu familia trebuie să le asigure un nivel de viaţă

satisfacător. Cu atât mai mult, în România, în perioada dificilă de tranziţie, rolul familei

ar trebui să fie crucial în sprijinul şi protecţia membrilor săi. De aceea, o politică socială

integrată, de suport eficient pentru tânăr, copil sau vârstnic, trebuie să porneasca de la o

înţelegere clară a multiplelor cerinţe/necesităţi cu care familia se confruntă zilnic. La noi,

politicile sociale de dupa ’90, tocmai această cerinţă esenţială pentru reforma sistemului

de protecţie şi asistenţă socială pentru copil şi tânăr a fost sistematic subestimată.

Răspunsul în planul serviciilor de sprijin nu a fost plasat, aşa cum ar fi firesc, în

mediul normal de viaţă al celui în dificultate, adică în familie şi comunitate. Necesităţile

familiei, care vizează aspecte din cele mai diferite, resurse economice, echilibru

emoţional-afectiv al membrilor săi, valori morale şi comportamentale, condiţii adecvate

pentru educaţie, pentru realizare socio-culturală şi participare civică etc. sunt de tip

integrativ. Toate aceste cerinţe se presupun reciproc şi se realizează armonios când

primesc un raspuns societal echilibrat de tip pozitiv. Lipsa unor condiţii socio-economice

şi culturale de viaţă care blochează satisfacerea lor normala duce la tensiuni intrafamiliare

şi comunitare, la frustrări succesive în plan individual, la dificultăţi care, nesoluţionate la

timp, transformă familia normală într-una vulnerabilă, împingând-o treptat în situatii

extreme sau de marginalizare. Riscul se transferă automat asupra tânărului şi copilului,

având în vedere statutul lor aparte în familie, ca persoane încă dependente care nu se pot

proteja singure.

Un astfel de exemplu, il reprezintă “ fenomenul Spania”. Impactul absenţei

părinţilor plecaţi la muncă în străinătate asupra copiilor rămaşi în ţară a început să

îngrijoreze foarte mult, mai ales cadrele didactice, primele care observă comportamentul

în schimbare a acestora. Deşi un subiect amplu mediatizat în ultimul timp, situaţia acestor

“abandonaţi” a fost puţin studiată. În acest moment nu se cunoaşte cu exactitate nici

126 Doru Buzducea, Riscuri la tineri, Ed.Universitatii, Bucuresti, 2007, pag. 15-17

134

numărul lor şi nici consecinţele negative sau pozitive generate de plecarea părinţilor peste

hotare. Există unele date statistici oficiale, din păcate insuficiente, precum şi câteva studii

ale unor organizaţii non-guvernamentale, care sesizează unele dintre problemele apărute.

Din statistica oferită de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

(D.G.A.S.P.C.), la nivelul judeţului Timiş, sunt înregistraţi la ora actuală în jur de 950 de

copii cu unul sau chiar ambii părinţi plecaţi din ţară, copiii fiind lăsaţi în grija bunicilor,

rudelor, vecinilor sau chiar singuri.

Deşi există baza legală pentru cetăţenii care pleacă în străinătate şi au copii în

întreţinere, care arată că aceştia sunt obligaţi să anunţe Autoritatea Tutelară locală despre

situaţia în care îşi lasă odraslele, precum şi persoanele care-i vor supraveghea, totuşi

puţini respectă reglementările.

Delăsători, lipsiţi de interes pentru procesul de învăţământ, cu rezultate slabe la şcoală,

frustraţi sau anxioşi, nesociabili, deseori dominaţi de violenţă, chiulesc de la orele de curs

în mod constant, aceasta este caracterizarea exprimată de majoritatea cadrelor didactice,

referitor la elevii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, numiţi şi “căpşunari”. Deşi, cei

mai mulţi dintre aceşti copii duc o viaţă mai bună din punct de vedere material, s-a

dovedit ca banii nu ţin locul afecţiunii părintesti. După părerea psihologilor, aceste

nereguli pot fi recuperate doar printr-o consiliere serioasă. În aceste situaţii, pericolul este

mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formeaza de la început într-un climat

lipsit de armonie. Mulţi dintre ei au tulburări de somn, devin agresivi, nu au încredere în

ei din cauza lipsei modelului parental. Chiar din ciclul primar ei încep să mintă, sa

frecventeze grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalţi membri ai

familiei.

În ceea ce priveşte categoria elevilor din clase mai mari, cum era de aşteptat,

dascălii au observat schimbări de comportament în rândul acestora. Astfel, fetele se

maturizează mult mai repede, mai ales dacă au ambii părinţi plecaţi, şi încep să vorbească

despre facturi, impozite pe teren şi lucrări agricole, lucruri de care ar fi trebuit să se ocupe

părinţii lor. Alţii se închid în sine, devin necomunicativi şi arată dezinteres şi lipsa de

motivaţie faţă de educaţie. Băieţii adună foarte multe absenţe, devin conflictuali,

inconsecvenţi, ceea ce le afectează rezultatele şcolare.

Întrebaţi fiind, dacă “educaţia prin telefon” este de folos, profesorii au răspuns că

aceasta nu este oportună, oferă doar o linişte de moment şi se bazează pe false justificări.

“Educaţia prin telefon”, în opinia cadrelor didactice, oferă doar împlinire materială, iar

părinţii sunt cei care şi-au asumat-o, fără să îşi dea seama, neapărat, de consecinţe.

135

Supraprotecţia ce trebuie acordată copilului şi tânărului nu are însă în vedere

numai aspectul material, economic. Aceasta vizează şi un mediu protectiv de natură

afectiv-emoţională, care să-i ferească de efectul proceselor de dezorganizare socială de

tip distructiv, precum explozia insecurităţii mediului de viaţa (în care copilul şi tânărul

cad primii victimă), de abuzurile de tot felul din partea celorlalţi (exploatare economică,

financiară, sexuală).

O familie în disoluţie creşte enorm riscurile personale, multiplică nevoia de ajutor

social şi, ceea ce este de asemenea foarte important pentru politica socială, are o

capacitate redusă de utilizare/absorbţie eficientă a suportului social oferit de colectivitate.

Mai mult, riscul utilizării inadecvate a acestui suport este foarte ridicat. Pentru o politică

socială eficientă, întărirea familiei reprezintă o precondiţie esenţială; pe de o parte, ea

micşorează cantitatea de probleme sociale pe care colectivitatea este obligată să le

soluţioneze, iar pe de altă parte, maximizează capacitatea de absorbţie constructivă a

ajutorului social. De aceea, suportul pentru familie reprezintă cadrul organic pentru orice

politică socială de incluziune pentru copil şi tânăr.

Susţinerea familiei este mijlocul cel mai eficace de a oferi condiţii normale de

viaţă copilului, tânărului şi vârstnicului. Orice societate modernă, indiferent de programul

politic de guvernare, are în forme şi grade diferite, strategii politice privind măsurile

concrete şi planurile de acţiuni pentru implementarea unui suport universal centrat pe

nevoile complexe ale familiei. Acest suport vizează diminuarea sau eliminarea în timp a

surselor multiple de risc, de marginalizare în comunitate şi familie. Aceste surse ale

excluziunii sociale sunt diminuate sau eliminate total în timp cu ajutorul unui răspuns

punctual-concret de susţinere în planul politicilor de protecţie a copilului şi tânărului.

Protecţia tânărului se concretizează prin acces la oportunităţi pe piaţa muncii, cu

semnificaţie majoră pentru viaţa lui profesională, acces la o locuinţă decentă, la educaţie,

la servicii de sănătate şi suport medical, la sprijin moral individual, la participare civică şi

politică, la protecţie împotriva diferitelor forme de abuzuri etc.

O politică socială eficientă pentru familia în dificultate începe cu necesitatea

identificării situaţiilor de risc pentru membrii ei (copil, tânăr, vârstnic) pe baza unei

abordări structurate de tip integrat a nevoilor cu care aceştia se confruntă. Totodată,

aceasta presupune o analiză clară a surselor generatoare de marginalizare pentru familie

şi membrii săi. Pe baza unei diagnoze corecte a stării înregistrate, se ierarhizează apoi

nevoile/problemele familiei în funcţie de semnificaţia lor pentru fiecare grup de

beneficiari în parte, raportat la cerinţele unei vieţi decente. Nevoile concrete, specifice

136

fiecărui beneficiar, vor primi un răspuns corespunzător în planul serviciilor de ajutor

social, centrate pe intervenţie şi schimbare controlată, în acord cu priorităţile fixate.

Dezvoltarea unor mecanisme de organizare, coordonare şi control la nivel

naţional, privind formele active de suport pentru tineri, vor ajuta factorii decizionali de

protecţie şi asistenţă socială, la nivel judeţean, local, comunitar şi familial să le

implementeze rapid. În acest sens, o politică socială coerenta este de natură a stabili în

mod raţional etapele procesului de descentralizare a serviciilor de suport ţinând seama de

cerinţele de dezvoltare diferenţiate pe regiuni şi localităţi. Vor fi precizate responsabilităţi

clare ce revin factorilor de decizie la toate nivelurile. Priorităţile de acţiune vor fi corelate

cu metodologii concrete şi instrumente specifice de implementare a formelor de suport

care să asigure realismul şi eficienţa intervenţiei.

Politicile sociale integrate pentru familie apar ca o parte esenţială a procesului

complex de incluziune. În acest sens, ele oferă o perspectivă dinamică asupra nevoilor şi

a soluţionării lor prin răspunsuri punctuale în servicii de suport de tip economic,

educaţional, ocupaţional, de locuire, de sănătate, politică, civică, morală etc. În cadrul

politicilor de incluziune se schimbă astfel perspectiva statică de abordare a nevoilor şi

cauzelor generatoare din programele clasice antisărăcie, cu una dinamică, a mecanismelor

acestui proces. Viziunea integrată a unei astfel de analize accentuează recunoaşterea

importanţei contextului situaţional de viaţă al beneficiarului, prin aspectele lui complexe

bio-psiho-socio-culturale.

Politicile sociale de incluziune au aparut după anii ’80, în contextul promovării de

către Uniunea Europeană a unor strategii antidiscriminatorii pentru persoane şi grupuri

marginalizate. Reducerea formelor de excluziune socială devine un obiectiv principal al

programelor sociale de dezvoltare a societăţii moderne cărora li se acordă o parte

substanţială a fondului social european.

Se realizează astfel trecerea la protecţia socială, de la o analiză centrată pe

venituri sau cheltuieli la o abordare multidimensională a dezavantajelor şi cauzelor care

generează fenomenul excluziunii pentru cei cu risc.

Abordarea fenomenelor disfuncţionale vieţii din perspectiva excluziunii sociale

nu aduce doar o noutate teoretico-conceptuală. Ea are un impact major în practica acţiunii

sociale orientată spre eliminarea surselor şi mecanismelor sociale de deprivare (propune o

nouă viziune sociologică a analizei ordinii, egalităţii şi structurii sociale).

Politicile de incluziune socială elimină pericolul fragmentării politicilor sociale şi

propune orientarea către o societate modernă, comprehensivă, incluzivă. Ele au ca

137

obiectiv major consolidarea acesteia ca entitate distinctă, coezivă şi legitimă pentru

grupuri şi indivizi, indiferent de caracteristicile lor personale şi de apartenenţă. Apariţia

unor cerinţe societale noi, asociate cu multiple riscuri pentru familie, reclamă soluţii

punctuale în sfera politicilor centrate pe reducerea excluziunii de pe piaţa muncii, de la

educaţie, de la locuinţe, de la servicii de sănătate, culturale, de la asigurări de sănătate etc.

În România post-decembristă, diagnoza situaţiei tinerilor în programele politice

nu s-a realizat pe o bază teoretico-ştiinţifică, cu argumente serioase ale ştiinţelor socio-

umane, după un model clasic amintit aici. Analiza fragmentară a unor efecte speciale

legate de marginalizarea tinerilor, desprinse dintr-o politică generală de suport pentru

familie în contextul nevoilor ei sociale complexe, nu a putut oferi soluţii eficiente de

integrare normală a acestora nici macar pe termen scurt, cu atât mai puţin pe termen

mediu şi lung. Direcţionarea unor mecanisme de suport în sine către copil şi tânăr, fără a

ţine seama de cauzele multiple care au generat marginalizarea/excluderea lor socială şi,

fără o corelare a acestora cu măsurile ce se impun în cadrul unei politici sociale de

excluziune pentru toate grupurile în dificultate, riscă să rămână, simple promisiuni. De

cele mai multe ori, au apărut ca simple discursuri electorale, contraproductive pentru

finalitatea sistemului de asistenţă socială şi protecţie socială. Aceasta, întrucât un obiectiv

major al oricărui sistem profesionist de asistenţă socială constă în modalitatea de refacere

în timp a capacităţilor de independenţă a tuturor categoriilor de beneficiari de ajutor

social, care poate fi măsurata în timp cu precizie.

Se cunoaşte că prevenirea este mai puţin costisitoare decât tratarea şi recuperarea

efectelor. De aceea, pentru eficienţa intervenţiei în situaţii de criză este absolut necesară

armonizarea oricărei măsuri de integrare socială, indiferent de tipul acesteia, cu un pachet

mai larg de acţiuni de suport şi schimbare socială monitorizată, orientată spre eliminarea

şi prevenirea surselor generatoare de excluziune în timp. Aceasta va asigura, în acelaşi

timp, un echilibru funcţional al strategiilor de socializare şi integrare normală în familie şi

comunitate pentru toţi cei în dificultate. O asemenea cerinţă de abordare în politicile

sociale de excluziune derivă din caracterul integrat, complex şi interdependent al

nevoilor.

Dezbaterile politice privind programele sociale pentru protectia tinerilor nu s-au

concentrat suficient nici pe diagnoză, nici pe intervenţie, nici pe prevenire. Ele au fost

mai degrabă un instrument de competiţie neloială în practica electorală a partidelor

politice, fără efecte majore în transformarea mediului social de viaţă al tinerilor. Aşa se

face că tinerii nu au beneficiat de asistenţă socială, de un mediu prietenos, stimulativ,

138

flexibil, la cerinţele lor de dezvoltare. Acest fapt a condus la un sindrom al neputinţei în

practica asistenţei şi protecţiei sociale a tinerilor. Dacă în România de după ’90, sub

presiunea factorilor externi, deseori forţată/ exagerată şi cu efecte nedorite în sistemul de

protecţie a copilului, în mare parte, situaţia copilului a fost îmbunătăţită prin numeroase

măsuri de sprijin specializat, în foarte scurt timp, mai ales după anul 2000, nu acelaşi

lucru se poate spune despre situaţia tinerilor cu risc. S-a observat rapid că acel copil

supraprotejat prin forme multiple, devine apoi un tânăr lipsit de suport/ orientare, o

persoană vulnerabilă la factorii de mediu, fragil la ameninţările sociale ale societăţii

moderne, incapabil prin forţe proprii de a se integra normal în comunitate, neputincios în

a-şi dobândi o viaţă autosuficientă. În această situaţie, ignorat şi scăpat, ca segment de

vârstă, de sub controlul protecţiei sociale şi al asistenţei sociale, tinerii riscă să se

transforme într-un grup deviant, devenind astfel un fenomen social alarmant, îngrijorător

pentru echilibrul comunităţii. Acest segment, uitat în procesul de reformă, poate ajunge la

forme sociale explozive prin efectele nocive ale delincvenţei şi marginalizării. Aşa se

face că, tinerii în dificultate se află în anul 2007 aproximativ la acelaşi stadiu în care s-a

aflat copilul şi familia, imediat după anul 1990 sau, cum este încă în prezent grupul

vârstnicilor dependenţi. De aceea, strategiile de reforma în politicile de incluziune pentru

tineri devin la fel de presante în sfera asistenţei sociale ca şi cele pentru familie, copil sau

vârstnic. Ele trebuie să se dezvolte însă într-o viziune integrată de soluţionare a

priorităţilor ce apar în procesul integrării pentru toţi cei defavorizaţi.

Ignorarea problemelor specifice tinerilor în planul serviciilor sociale, semnalează

şi un viciu de fond al sistemului de protecţie şi asistenţă socială a copilului pe termen

mediu şi lung. Măsurile de suport pentru copil scapa din vedere că, în timp, copilul va

deveni tânăr şi trebuie preluat mai departe în sistemul de protecţie socială, până la

integrarea lui normală în societate şi familie. Acest tip de protecţie pentru copil, care vede

copilul protejat numai pe perioada copilăriei, semnalează punctele slabe ale unui sistem

de asistenţă socială fragmentat, centrat numai pe nevoi statice ale unui grup de vârstă,

fără a lua în calcul dinamica acestora în timp. El se întoarce, în fapt, împotriva

durabilităţii construcţiei sistemului de asistenţă socială, subminându-i rezultatele şi

eficienţa.

Lipsa de conexiune între politicile de sprijin pentru copil şi cele pentru tineri au

implicaţii multiple nedorite în sfera echilibrului funcţional al familiei şi al comunităţii.

Politicile sociale de integrare pentru tinerii cu risc de marginalizare trebuie să ia în

calcul indicatori statistici de normalizare a vieţii lor, cu referire la prevenirea surselor

139

multiple de discriminare directă şi indirectă. Folosirea lor drept cadru de referinţă pentru

evaluarea situaţiei tinerilor cu probleme au stârnit numeroase dezbateri teoretice şi

propuneri de modele practice de acţiune, atât în plan naţional cât şi internaţional.127

Pentru a măsura rezultatele în ceea ce priveşte procesul de integrare a tinerilor din

România, se impune în prealabil o analiză a sistemului de indicatori care măsoară

dimensiunile şi sursele marginalizării pentru generaţia tânără. Pe baza acestor indicatori

de incluziune sociala, se pot gândi strategii şi planuri de acţiune pentru găsirea soluţiilor

corespunzătoare diferitelor forme de discriminare la tineri, în funcţie de profilul complex

al nevoilor lor bio-psiho-socio-culturale.

Deşi în ultimul timp, la noi, în ceea ce priveşte politicile de incluziune, s-au făcut

eforturi de dezvoltare a unor indicatori referitori la egalitatea de şanse, putem considera

că sistemul actual de indicatori privind incluziunea tinerilor, desigur, în limitele

posibilităţilor statistice, evidenţiază încă pete albe care nu pot fi acoperite decât prin

eforturi suplimentare de analiză şi cercetare.

Lipsesc astfel indicatorii referitori la tipuri şi grade de violenţă domestică în

cuplurile tinere, la violenţa în şcoli şi spaţii publice, la gradul de stres şi numeroase

depresii cu efecte psiho-sociale nocive la tineri, la tipuri de victime cărora tinerii cad

foarte uşor pradă (abuz de drog, alcool, crimă organizată, trafic de persoane, terorism

etc). Absenţa unor măsurători exacte, de tip ştiinţific, necesară diagnozei problemelor

sociale la tineri, poate împiedica procesul autorizat de intervenţie socială centrat pe

schimbarea comportamentului tinerilor, dar şi amâna acţiunile de tip preventiv, mult mai

eficiente şi mai puţin costisitoare social decât cele de terapie şi socializare. De asemenea,

nu există suficiente date privind calitatea acestor servicii de asistenţă socială, sănătate,

participare civică, politică şi culturală etc., pe baza unor standarde specifice.

Copiii au dreptul la protecţie şi asistenţă în realizarea şi exercitarea deplină a

propriilor drepturi. Ordinea asumării responsabilităţii pentru asigurarea acestui drept este

următoarea128:

1. părinţii – aceştia răspund în primul rând de creşterea şi asigurarea

dezvoltării copilului, având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-

şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de

interesul superior al acestuia129;

127 Doru Buzducea, Riscuri la tineri, Editura Universitatii, Bucuresti, 2007, pag. 25-27 128 Ana Muntean, Juliane Sagebiel, Practici în asistenţă socială, Ed. Polirom, 2007, Partea I, cap. 2, A fi copil asistat în România-Eugen Bucur, pag. 50. 129 Legea 272-2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 5, alin. 2.

140

2. colectivitatea locală – în subsidiar, responsabilitatea revine

colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile

administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii – sau,

după caz, alt reprezentant legal al copilului – în realizarea obligaţiilor ce

le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii

diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor

copilului130;

3. statul – intervenţia statului este complementară; statul asigură protecţia

copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin

activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi de autorităţile

publice cu atribuţii în acest domeniu131.

Copiii beneficiari ai asistenţei în respectarea drepturilor lor şi ai protecţiei sociale

provin din două mari categorii132:

a) copilul care nu este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi,

dar se află în dificultate sau în situaţie de risc în cadrul familiei, împreună cu aceasta (cu

reprezentantul său legal), împreună cu comunitatea/grupul din care face parte sau în afara

acestora, din diferite motive. În această categorie sunt cuprinşi şi copiii care comit fapte

penale şi nu răspund penal.

Această primă categorie de copiii, care nu sunt, temporar sau definitiv, lipsiţi de

ocrotirea părintească, dar se afla în dificultate sau în situaţie de risc, au dreptul să crească

alături de părinţii săi133. În acest sens, Serviciul Public de Asistenţă Socială (organizat de

comunităţile locale) este obligat să ia toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a

situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru

prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie134. Pentru

îndeplinirea acesteia, Serviciul Public de Asistenţă Socială (SPAS) va întocmi şi va pune

în aplicare planul de servicii aprobat prin dispoziţia primarului135. Planul de servicii poate

avea ca finalitate transmiterea către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia

Copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului, numai

130 Idem art. 5, alin. 3. 131 Idem art. 5, alin. 4. 132 Ana Muntean, Juliane Sagebiel, Practici în asistenţă socială, Ed. Polirom, 2007, Partea I, cap. 2, A fi copil asistat în România-Eugen Bucur, pag. 51. 133 Idem, pag. 52. 134 Legea 272-2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 34, alin. 1. 135 Idem art. 35, alin. 3.

141

dacă, după acordarea serviciilor prevăzute în acest plan, se constată că menţinerea

copilului alături de părinţii săi nu este posibilă136.

De asemenea, Serviciul Public de Asistenţă Socială are responsabilitatea creării,

menţinerii şi dezvoltării serviciilor sociale cu caracter primar (prestaţii şi servicii), în

funcţie de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar de susţinere a funcţionalităţii

sociale a persoanei în mediul propriu de viaţă, familial şi comunitar137.

b) copilul care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau

care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Măsurile de protecţie alternativă şi cele de protecţie specială se stabilesc prin

hotărârea instanţei judecătoreşti competente, pe baza propunerii direcţiei generale de

asistenţă socială şi protecţia copilului (pe a cărei rază domiciliază copilul sau în a cărei

arie de competenţă copilul a fost găsit ori abandonat în unităţi spitaliceşti) şi a planului

individualizat de protecţie realizat de echipa multidisciplinară.

La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă prioritate

reintegrării copilului în familia sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului

în familia extinsă138. Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea obligatorie a

părinţilor şi a membrilor familiei lărgite care au putut fi identificaţi.

Legea nr. 272 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în

Monitorul Oficial nr. 557/23.06.2004 şi intrata în vigoare la 1 ianuarie 2005,

reglementează în cuprinsul capitolului V, art. 80-84 protecţia copiilor care săvârşesc fapte

prevăzute de legea penală şi care nu răspund penal. În aceeaşi perioadă este emisă

Hotărârea Guvernului nr.1439/2004 privind serviciile specializate destinate copiilor care

săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal, publicată în Monitorul Oficial nr.

872/24.09.2004 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Prin aceasta se reglementează

modul de organizare şi funcţionare a acestor servicii.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului reglementează

posibilitatea luării pentru această categorie de copii a următoarelor măsuri :

• Plasamentul;

• Supravegherea specializată.

136 Idem art. 35, alin. 5. 137 Ana Muntean, Juliane Sagebiel, Practici în asistenţă socială, Ed. Polirom, 2007, Partea I, cap. 2, A fi copil asistat în România-Eugen Bucur, pag. 52. 138 Legea 272-2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 60, alin. 3, lit. a.

142

Luarea masurilor se realizează de către instanţa judecatoreasca în cazul în care nu

se poate obţine acordul părinţilor sau reprezentantului legal al copilului sau de către

Comisia pentru Protecţia Copilului, în situaţia în care acest acord există.

În stabilirea măsurilor se ţine cont de următoarele elemente:

a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;

b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;

d) riscul săvârşirii, din nou, de către copil, a unei fapte prevăzute de legea penală;

e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.

Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub

condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor şcolare;

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite

persoane.

În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu

îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, Comisia ori,

după caz, instanţa judecătorească, poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă

ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor prevăzute mai

sus. În situaţia în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu

răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care

copilul pentru care s-au stabilit măsurile de mai sus săvârşeşte în continuare fapte penale,

Comisia sau, după caz, instanţa judecătorească dispun, pe perioadă determinată,

plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.

Art. 83 interzice publicarea oricăror date referitoare la savârşirea de fapte penale

de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.

Prin Legea 272/2004 privind protecţia copilului se incriminează ca infracţiuni noi

fapte ce au ca subiect pasiv copilul, instituindu-se o protecţie specială acestora,

diversificând cadrul general al protecţiei penale instituit prin codul penal. Acestea sunt:

143

Art. 132

(1) Îndemnul ori înlesnirea practicării cerşetoriei de către un minor sau tragerea de

foloase de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor se pedepseşte cu

închisoare de la 1 la 3 ani.

(2) Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerşetorie se pedepseşte cu

închisoare de la 1 la 5 ani.

(3) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) este savârşita de un părinte sau de

reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru

fapta prevăzută la alin. (1), şi de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru

fapta prevăzută la alin. (2).

Art. 133

Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta

pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau

material, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 134

(1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 36 alin. (2), art. 48 alin. (4) şi art.

91 constituie abatere disciplinară gravă şi se sancţionează potrivit legii.

(2) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 36 alin. (2), art. 87 alin. (3) teza întâi

constituie abatere disciplinară.

Hotărârea Guvernului nr. 1439/2004 privind serviciile specializate destinate

copiilor care săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal reglementează tipurile de servicii

destinate acestei categorii de copii, precum şi posibilitatea asigurării acestor servicii atât

de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, cât şi de către

organismele private acreditate. Se instituie totodată obligativitatea efectuării activităţii de

cercetare a copiilor care săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal în colaborare cu

specialişti anume desemnaţi din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi

Protecţia Copilului.

Potrivit actului normativ menţionat mai sus se pot organiza următoarele tipuri de

servicii:

• Servicii de tip rezidenţial specializate; se organizează ca centre de orientare,

supraveghere şi sprijinire a reintegrării sociale a copilului;

• Servicii de zi specializate; se organizează ca centre de zi pentru orientarea,

supravegherea şi sprijinirea reintegrarii sociale a copilului;

144

• Servicii de tip familial; modul de pregătire specifică pentru persoanele sau

familiile care asigură, în condiţiile legii, protecţia specială a copilului care a

săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal.

In Anexa 3139 sunt indicate numărul centrelor de plasament funcţionale şi al

serviciilor alternative existente în România şi care asigură tratamentul aplicat minorilor.

Noile reglementări în domeniul protecţiei copilului acoperă în acest fel vidul

legislativ existent în prezent în ceea ce priveşte măsurile de protecţie destinate copilului

care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal, realizând în acelaşi timp alinierea

normelor interne la cele internaţionale în ceea ce priveşte principiile fundamentale ce

trebuie să guverneze protecţia drepturilor copilului.

Astfel, în afară de prevederile speciale destinate protecţiei copilului care

săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal, Legea nr.272/2004 instituie în acelaşi timp o

serie de garanţii a respectării drepturilor copilului pe parcursul instrumentării şi

soluţionării tuturor cauzelor în care sunt implicaţi copiii:

a) Se asigură dreptul copilului la respectarea personalităţii şi individualităţii sale,

acesta neputând fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori

degradante, precum şi dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice şi a

vieţii sale intime, private şi familiale. Este interzisă şi sancţionată orice

acţiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia

la viaţă intimă, privată şi familială, precum şi publicitatea oricăror date

referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde

penal.

b) Se acordă o atenţie deosebită dreptului copilului capabil de discernamânt de a-

şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, acesta având

dreptul de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă în care

este implicat, fiind instituită obligativitatea asculării copilului care a împlinit

vârsta de 10 ani. În acelaşi timp, este prevazută posibilitatea ascultării şi a

copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă

apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei. Deşi o serie

de prevederi referitoare la audierea copilului se regăseau şi în vechea

legislaţie, noua reglementare ridică acest aspect la nivel de principiu detaliind

în acelaşi timp modalităţile în care acest drept se poate concretiza. În acest

139 Voineagu V. (coordonator), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2007

145

sens, se precizează nu numai obligaţia ascultării copilului, ci şi luarea în

considerare a opiniilor formulate de acesta pe parcursul audierii lui şi

necesitatea acordării importanţei cuvenite, în raport cu vârsta şi cu gradul de

maturitate a acestuia. În acelaşi timp, indiferent de vârsta pe care o are, copilul

poate cere să îi fie ascultată opinia, autoritatea competentă care soluţionează

cauza având obligaţia de a se pronunţa numai printr-o decizie motivată în

cazul în care refuză această solicitare.

c) Este prevăzut în mod expres dreptul copilului de a menţine relaţii personale

atât cu părinţii şi rudele sale, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a

dezvoltat legături de ataşament. Prin reglementarea modalităţilor de realizare a

acestui drept, se elimină ambiguităţile existente în practica cu privire la

exercitarea acestuia, aspect deosebit de important în primul rând pentru

practica instanţelor judecătoreşti care vor avea posibilitatea ca atunci când

interesul superior al copilului o impune, să decidă limitarea uneia sau a mai

multor modalităţi în care se exercită acest drept şi nu doar interzicerea

exercitării totale a acestuia.

d) Este eliminată posibilitatea separarării copilului de părinţi fără acordul

acestora prin intervenţia unui organ administrativ - procedură îndelung

criticată în plan internaţional – decizia în astfel de situaţii aparţinând exclusiv

instanţei judecătoreşti în situaţii expres prevăzute de lege. De altfel,

intervenţia instanţei judecătoreşti este prevăzută nu numai atunci când se

impune separarea copilului de părinţi, ci şi în orice altă situaţie care vizează

copilul şi în care nu se poate obţine acordul părinţilor sau există neînţelegeri

între părinţi.

Legea 272/2004 reglementează şi dreptul copilului la protecţie împotriva

consumului de droguri (stupefiante ş i substanţe psihotrope), cadrul general în

materie fiind reprezentat de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea ş i combaterea

traficului ş i consumului ilicit de droguri.

Astfel, se interzice vânzarea de solvenţi copiilor în lipsa acordului

reprezentanţilor legali ai acestora; aceste substanţe pot fi asimilate inhalanţilor

chimici toxici în conformitate cu Dispoziţiile Legii nr. 143/2000. Acelaşi act

normativ prevede că fapta de a oferi aceste substanţe copiilor, în vederea

consumului, se pedepseşte cu închisoarea (art. 8).

146

Pentru prevenirea ş i diminuarea consumului de tutun ş i alcool în rândul co-

piilor a fost interzisă vânzarea către minori a băuturilor alcoolice, precum ş i a

produselor din tutun (dispoziţiile Legi nr. 61/1991 şi OUG nr. 55/1999 aprobată

de Legea nr. 15 1/ 2000).

Strategia Naţională Antidrog 2005-2012 aprobată prin HG nr. 73/2005,

identifică trei paliere de intervenţie în vederea prevenirii consumului de droguri:

şcoala, familia ş i comunitatea. În acest sens la nivel comunitar se propune imple-

mentarea unor proiecte promovându-se parteneriatul public-privat care să vizeze

derularea unor astfel de activităţi.

De asemenea, este evidenţiat rolul important care revine sistemului de

învăţământ în prevenirea implicării copiilor în traficul ş i consumul de droguri. În acest

sens se recomandă introducerea în programa şcolară a unor teme care să vizeze

aspecte referitoare la traficul ş i consumul de droguri, modalităţi de atragere a

copiilor în activităţi ilicite, riscurile ş i consecinţele la care aceştia se expun.

Apreciem că aceste informaţii pot fi oferite copiilor atât de cadrele didactice dar ş i

de alţi specialişti în cadrul unor programe de educaţie (poliţişti, asistenţi medicali,

asistenţi sociali sau psihologi din cadrul direcţiilor de Asistenţa Socială ş i Protecţie

a copilului (DGASPC) sau din cadrul Centrelor de Prevenire, Evaluare ş i

Consiliere Antidrog din subordinea Agenţiei Naţionale Antidrog (ANA)); de

asemenea se recomandă implicarea în aceste activităţi a altor adolescenţi ş i tineri.

În situaţia copiilor care au consumat sau consumă droguri, autorităţilor le

revine responsabilitatea de a dezvolta servicii care s ă răspundă nevoilor copiilor ş i

famililor şi s ă conducă la recuperarea ş i reinserţia şcolară ş i socială a copiilor (lit. c) a

prezentului articol. Pentru creşterea eficienţei întervenţiei, în cazul copiilor se

recomandă, dezvoltarea unor servicii alternative la instituţile psihiatrice tradiţionale.

2.3.2. Minorul în centrele de reeducare şi penitenciarele româneşti

Copiii şi tinerii din penitenciare au o serie de probleme dificile. În ciuda actelor de

bravură pe care uneori le realizează, ei nu sunt, aşa cum mass-media ar vrea să credem,

„copii răi” care, pur şi simplu, au ales, într-o manieră rece şi raţională să facă rău

societăţii. De fapt, ei sunt tineri vulnerabili, prinşi în această perioadă de timp confuză şi

147

nesigură, între copilărie şi vârsta adultă, deseori având dificultăţi pe care nimeni nu şi le

doreşte în copilărie.

Studiile au relevat mulţi factori comuni care sunt parte a vieţii minorilor ce comit

infracţiuni140. Aceştia sunt:

a) abuz fizic, emoţional şi psihic;

b) pierderea unei persoane importante (părinte, bunic);

c) abuz de droguri şi alcool;

d) părinţi care nu le-au oferit suport;

e) lipsa educaţiei şi a unui loc de muncă;

f) presiunea grupului de prieteni;

g) comportament hiperactiv şi agresiv din mica copilărie;

h) băieţii sunt mai predispuşi comportamentului infracţional decât fetele.

Se cunoaşte din ce în ce mai bine faptul că există mulţi tineri în penitenciare care

suferă de boli mentale. Peste 50% din bărbaţii tineri judecaţi în stare de arest şi peste 30%

din bărbaţii tineri condamnaţi au un diagnostic de tulburare mentală.

Marginalizarea, vagabondajul şi rezultatele şcolare slabe sunt factori comuni. Într-

un studiu realizat de Howard League141, 73 % din grupul intervievat nu erau integraţi în

şcoală la momentul pronunţării sentinţei custodiale. Mulţi dintre ei prezentau dificultăţi în

ceea ce priveşte scris – cititul, 24% erau diagnosticaţi cu dislexie sau cu alte dificultăţi de

învăţare. Aceste rezultate coincid cu statisticile Agenţiei de Abilităţi de Bază142 din SUA,

care susţin că între 60 – 70% dintre deţinuţi au probleme de scris – citit şi socotit atât de

mari încât nu sunt eligibili pentru 96% din locurile de muncă de pe piaţă.

Problemele legate de consumul de droguri şi alcool sunt comune printre tinerii din

penitenciare.

În urma experienţei se poate spune că, chiar dacă, la suprafaţă aceşti minori par a

fi împotriva societăţii, de fapt toţi îşi doresc să fie o parte a comunităţii. Oricum, deseori

ei nu ştiu cum să obţină acest lucru, mai ales dacă provin dintr-o familie care este exclusă

din comunitate.

Din păcate, acest obiectiv este şi mai greu de atins după ce se liberează din

penitenciar. Este mult mai dificil să obţină un loc de muncă, iar reprezentanţii diferitelor

forme de învăţământ nu sunt înţelegători cu cei care au fost în penitenciar. Unele dintre

140 Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Editura ALL Beck, Bucureşti 1998, pag. 1 141 The Howard League for Penal Reform, http://www.howardleague.org/ 142 Idem, http://www.howardleague.org/

148

cererile ce trebuie completate pentru înscrierea în învăţământ cer detalii legate de

condamnări şi prezenţa acestora poate fi un criteriu de excludere.

Exacerbarea acestor probleme este trauma penitenciarelor. De fapt, minorii se

liberează din penitenciar cu mai multe sechele, cu mai multe probleme decât cele pe care

le-au avut înainte de condamnare, toate acestea ducând la o reabilitare dificilă şi de lungă

durată.

În sistemul nostru penal, închisoarea este pedeapsa cu cea mai largă sferă de

acţiune, constând în privarea de libertate a condamnatului şi izolarea lui într-un mediu

închis, unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus de legi şi de regulamente.

Pedeapsa închisorii, ca specie a sancţiunilor penale constă, în esenţă, în izolarea

condamnatului de societate, prin separarea relativă de familie şi de anturaj, prin plasarea

lui într-un regim de viaţă coercitiv, pentru a-i determina îndreptarea.

Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii sunt separaţi de condamnaţii majori în

locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul

general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor.

În conformitate cu Regulile penitenciarelor europene, adoptate de Consiliul Europei în

domeniul penitenciar,143 resocializarea şi tratamentul delicvenţilor trebuie subordonate unor

finalităţi precise, menite să asigure menţinerea stării de sănătate şi respectului deţinuţilor, prin

asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi cu standardele acceptate în

cadrul comunităţii.

Scopurile detenţiei trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei

condamnate, prevenind apariţiaunor perturbări emoţionale, idei obsesive, infantilism, idei de

sinucidere, comportamente violente şi agresive şi încurajând acele atitudini şi aptitudinicare să

permită o reinserţie normală a acestora în societate.

La scară mondială, rolul şi funcţiunile închisorii ca instrument de control social ridică o

controversă de mare importantă. Astfel, unii specialişti consideră că reeducarea în cadrul

închisorilor nu duce la un bun rezultat, ba dimpotrivă ea are un aspect dezumanizant asupra

personalităţii umane. Documentul de lucru întocmit de secretariatul celui de al VI-lea Congres al

Naţiunilor Unite, referitor la prevenirea crimelor şi la tratamentul delicvenţilor ( Caracas –

Venezuela, 1980), constată că întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele ca un

143 Recomandarea R(87)3, adoptată de Consiliul Miniştrilor Europei la 12.02.1987, privind „Regulile europene pentru penitenciare”, în Revista de ştiinţă penitenciară”, nr 3-4 (7-8), p.3-22

149

delicvent să urmeze calea cea dreaptă şi faptul că instituţiile penitenciare nu au reuşit să facă să

scadă criminalitatea.144

Măsurile educative privative de libertate se execută în centre de reeducare pentru

minori. Aceste centre, sunt integrate în structura Administraţiei Naţionale a

Penitenciarelor. Până în anul 2003, acestea au fost unităţi militare cu personal militar şi

civil, cu o structură similară cu a unui penitenciar şi este important de subliniat că nu a

existat nici o diferenţă între centrele pentru minori şi închisori în ceea ce priveşte regimul

de pază şi supraveghere.

Accesul la cele trei centre de reeducare din ţară este foarte dificil, din punct de

vedere al mijloacelor de transport în comun, fapt ce influenţează în mod îndirect

contactul copiilor instituţionalizaţi aici, cu familiile lor. De aceea, o practică destul de des

întâlnită a fost condamnarea minorilor la pedepse cu închisoarea, pedepse cerute în multe

din cazuri chiar de către avocatul apărării, deoarece acestea pot fi executate în locuri de

detenţie apropiate de domiciliul minorului. Proximitatea domiciliului de locul de detenţie

constituie, în cazul majorităţii copiilor aflaţi în centrele de reeducare, principala condiţie

de contact cu familia.

Această situaţie rămâne oarecum de actualitate chiar dacă aceste centre se

deosebesc de închisoare, fiind instituţii specifice recuperării minorilor infractori.

În acest context, câteva întrebări devin cu caracter generic.

1. Care este scopul măsurii educative ?

2. Cum se poate realiza acesta ?

3. Cum poate fi educat, reeducat un minor într-o închisoare ?

În baza Decretului 575/1972 (art.21.), în cazul în care un minor internat într-un

C.R.M. fuge din instituţie, aceasta constituie abatere disciplinară şi se sancţionează cu

separarea în secţii cu regim restrictiv, asta în condiţiile în care, pentru un minor ce

execută pedeapsa cu închisoarea, fuga din aceasta instituţie constituie infracţiunea de

evadare şi se sancţioneaza în condiţiile art.269 C.P. ca infracţiune de sine stătătoare.

În cazul în care un copil fuge dintr-un C.R.M., nu poate fi tras foc de arma pentru

a-l împiedica, situaţie care devine posibilă în cazul unui copil ce execută pedeapsa în

închisoare.

144 Revista de Ştiinţă Penitenciară, nr. 1-2/1990, Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei, p31

150

O altă diferenţă între regimurile ce se aplică copiilor internaţi în aceste centre

vis-à-vis de regimul aplicat celor din închisori este aceea că, în cazul în care dau dovezi

temeinice de îndreptare, au o comportare bună, au rezultate bune la învăţătură şi sunt

stăruitori în muncă, li se pot acorda ca drept recompense, învoiri în perioada vacanţelor

şcolare pentru a-şi vizita familiile (art.22 alin.1, lit .f din Decretul 545/72 ), lucru ce nu

este posibil în cazul copiilor deţinuţi în penitenciare.

Spre deosebire de măsura internării într-un centru de reeducare unde pedeapsa nu

este determinată, ea putând dura pâna la împlinirea vârstei de 18 ani, pedeapsa cu

închisoarea se aplica pe o perioada determinata de timp, prin hotărâre definitivă. Copilul

poate beneficia de liberarea condiţionată în conformitate cu prevederile C.P.(conform

articolului 59 C.P., după executarea a 2/3 din pedeapsa pentru pedepsele pâna la 10 ani).

În contextul celor arătate mai sus, în practică se întâlnesc multe situaţii când

avocaţii copiilor solicită aplicarea unei pedepse cu închisoarea în locul unei măsuri

educative, pentru ca minorul să poată beneficia de liberarea condiţionată, în acest mod

perioada de privare de libertate fiind mult mai redusă decât dacă i s-ar aplica o măsura

educativă caz în care ar trebui să stea în centrul de reeducare pâna şi-ar însuşi un minim

de pregătire şcolară sau profesională sau cel puţin până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Legea 18/1990 prin care România ratifica Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la

Drepturile Copilului stipulează în articolul 40 (3) ca: “Statele să ia masuri, de fiecare dată

când este posibil şi de dorit pentru a trata aceşti copii fără a recurge la procedura

judiciară, fiind totuşi înţeles că drepturile omului şi garanţiile legale trebuie respectate în

mod deplin.”

Articolul 40 (4) al aceluiaşi text de lege prevede deasemenea că: “Va fi prevăzută

o întreagă gamă de dispoziţii referitoare în special la îngrijire, orientare şi supraveghere,

la îndrumare, probare, plasament familial, programe de educaţie generală şi profesională

şi la soluţii, altele decât cele instituţionale, pentru a asigura copiilor un tratement în

înţelesul bunăstării lor şi proportional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită.”

Cu toate acestea, legislaţia română nu prevede astfel de dispoziţii referitoare la

asigurarea unui tratament special adecvat necesităţilor copilului, fără a fi nevoie să se

recurgă la procedura judiciară. O caracteristică de bază a acestor măsuri privative de

libertate o reprezintă durata acestora. Referiri la perioada de timp pentru care se poate

aplica o măsură educativă sau o pedeapsă pentru un minor găsim în Legea 18/1990 unde

articolul 37 prevede: “Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie privat de libertate

în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie

151

conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură extremă şi va fi cât mai scurtă posibil.”

Articolul 106 C.P. prevede : “Măsurile prevăzute la articolele 104 şi 105 se iau pe timp

nedeterminat însa nu pot dura decât pâna la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când

minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o perioadă de cel

mult 2 ani dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.”

Aceste prevederi sunt însa în contradictoriu, şi, în conformitate cu articolul 20

aliniat 2 din Constituţia României, reglementările internaţionale la care România este

parte au prioritate faţă de legile interne în caz de neconcordanţă, de unde reiese că o

măsură nu poate fi aplicată pe o perioada de timp nedeterminată în cazul unui minor.

Una dintre cele mai semnificative schimbări la nivelul justiţiei penale se regăseşte

în exprimarea unei instituţii care trebuie să-şi regăsească foarte bine locul în cadrul

instituţiilor de executare a pedepselor şi a măsurilor educative şi anume centrul de

reeducare al minorilor.

Centrele de reeducare sunt unităţi speciale de educaţie, învăţământ şi calificare

profesională pentru minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi faţă de care

instanţele de judecată au luat măsura internării într-un centru de reeducare.

Scopul activităţii acestor instituţii este recuperarea minorilor delincvenţi prin

corectarea comportamentelor indezirabile, formarea şi dezvoltarea acelor deprinderi şi

atitudini care să le permită reintegrarea în comunitate, şcolarizarea şi prefesionalizarea în

conformitate cu posibilităţile de care dispun aceştia.

Activitatea din aceste unităţi are 2 componente:

a) procesul de învăţare şi profesionalizare;

b) terapii specifice, programe educative, culturale, sportive, practice, recreative;

Începând cu anul 2001, centrele de reeducare au intrat într-un amplu proces de

transformare atât în ceea ce priveşte calitatea condiţiilor de cazare, şcolarizare şi

profesionalizare, cât şi a conţinutului programelor de recuperare morală şi socială.

În peisajul instituţiilor de profil, Centrul de reducare Buziaş din judeţul Timiş

constituie o premieră naţională pentru că, prin modul de organizare se creează premisele

de a transforma centrul dintr-o instituţie custodială într-o comunitate educaţională, care

să pună accentul nu pe izolarea minorului, ci pe protecţia şi recuperarea acestuia într-un

mediu securizant, cu valenţe educative.

Centrul de la Buziaş permite recuperarea minorilor din zona de Vest a ţării, cât

mai aproape de familie şi de comunitatea căreia îi aparţin şi în care vor continua să

trăiască. Acest lucru este posibil prin implicarea familiei în activitatea de restructurare a

152

comportamentului minorilor şi prin continuarea eforturilor de reinserţie socială după

părăsirea centrului.

Centrul de reeducare Buziaş este o instituţie semideschisă a cărei organizare

permite minorilor internaţi să desfăşoare activităţi în mediu deschis, alături de tineri de

aceeaşi vârstă, asigurându-li-se astfel o reintegrare treptată în comunitate.

Acest lucru se concretizează în primul rând prin modul în care este asigurată paza

şi supravegherea minorilor, personalul nepurtând uniformă, armanent sau alte forme

coercitive care au un impact negativ asupra personalitîţii minorilor condamnaţi la măsura

educativă a internării într-un centru de reeducare. O altă schimbare majoră o prezintă

absenţa graţiilor de la geamurile pavilioanelor de cazare. În plus, de aceste modificări

administrative, programul minorilor are o pondere mare spre activităţi de resocializare,

activităţi dezvoltate pe şapte domenii de interes (educaţie pentru sănătate, activităţi de

cunoaştere şi culturale, activităţi ocupaţionale şi de expresie, activităţi recreativ-sportive,

activităţi de hobby, educaţie morală, activităţi de formare a autonomiei personale).

Cu o structura arhitectonică unică în sistemul penitenciar românesc, centrul este

format din 19 pavilioane destinate cazării minorilor, activităţilor de şcolarizare, calificare,

sală de mese şi bucătărie, bibliotecă, cluburi, săli şi terenuri de sport, un pavilion pentru

cazarea părinţilor care vin în vizită, clădiri administrative şi alte spaţii utilitare.

Ştiut fiind faptul că acordarea de responsabilităţi minorilor are o influenţă pozitivă

asupra procesului de reintegrare socială a acestora şi întrucât centrul dispune de dotări

moderne în ceea ce priveşte utilităţile, minorii pot desfăşura diverse activităţi

gospodăreşti ca: pregătirea şi servirea micului dejun, autoservirea în sala de mese,

spălarea şi călcarea hainelor şi lenjeriei, menţinerea curăţeniei în camerele de cazare,

sălile de clasă şi ateliere, activităţi menite să ducă la formarea şi dezvoltarea unor

deprinderi şi atitudini necesare în viaţa de zi cu zi.

Elementele de noutate ale acestei instituţii pot fi deci prezentate succint astfel:

a) Aplicarea unei stategii de protecţie pe două coordonate – pe de o parte

apărarea societăţii faţă de pericolul proliferării unor fapte antisociale şi, în

acelaşi timp, protecţia minorilor internaţi faţă de factorii care ar periclita

evoluţia adecvată a personalităţii lor.

b) Originalitatea demersului restructurant bazat pe relaţia educaţional-

terapeutică înţeleasă ca o modalitate esenţială, un cadru de desfăşurare a

procesului recuperativ la capătul căruia minorul va fi apt de a se reintegra în

viaţa socială.

153

c) Implicarea familiei în activitatea de recuperare a minorilor internaţi, punându-

se accent pe păstrarea activă a legăturilor cu aceasta. În acest sens, în interiorul

centrului exista un spaţiu de cazare pentru familile minorilor în care copiii şi

părinţii pot petrece împreună timpul liber.

d) Personalul care asigură securitatea şi paza minorilor nu poartă uniforme şi nu

are în dotare armament.

e) Continuarea eforturilor de reinserţie socială a minorilor şi după părăsirea

centrului, prin implicarea organizaţiilor guvernamentale şi non-

guvernamentale partenere specializate în asistenţa post penală a infractorilor

juvenili.

f) Schimbarea ponderii acţiunilor întreprinse din domeniul siguranţei deţinerii în

domeniul socio-educativ şi psihoterapeutic, caracteristică evidentă prin lipsa

gratiilor de la geamuri şi uşi, a sârmei ghimpate de pe perimetrul unităţii,

compensată prin ocuparea timpului minorilor implicaţi în programe de corijare

comportamentală desfăşurate în unitate sau în comunitate.

În conformitate cu practicile moderne aplicate în sistemele penitenciare europene,

acordarea de responsabilităţi minorilor are o influenţă pozitivă asupra procesului de

reintegrare a lor în comunitatea de provenienţă. Întrucât centrul dispune de dotări

moderne în ceea ce priveşte utilităţile, minorii pot desfăşura activităţi gospodăreşti ca

autoservirea în sala de mese, spălarea şi călcarea hainelor şi lenjeriei, pregătirea şi

servirea hranei în anumite ocazii , menţinerea curăţeniei în sălile de clasă, camere şi

ateliere.

O altă noutate adusă o dată cu înfiinţarea acestui centru este iniţierea unei structuri

de personal, în cadrul căreia accentul să cadă pe activitatea educatorilor în dubla lor

ipostază: de coordonatori şi îndrumători ai activităţilor educative şi de supraveghere a

minorilor.

În ceea ce priveşte programele corecţionale care se desfăşoară în acest centru,

acestea au următoarele dimensiuni practice :

√ programe educative – incluzând programele de instrucţie şcolară,

programele de formare profesională şi programe de educaţie socială.

√ programe de petrecere a timpului liber şi hobby – care vizează

dezvoltarea aptitudinilor minorilor în anumite domenii ( pictură, şah,

teatru, modelaj, etc.).

154

√ programe de consiliere – incluzând gestiunea conflictelor şi prevenirea

violenţei, restructurare atitudinală şi comportamentală.

√ programe de psihoterapie – vizând domenii ca terapia cognitiv-

comportamentală, cea analitică şi analiza tranzacţională.

Activitatile educative de resocializare derulate de catre instructorii-educatori din

centru, sunt concepute cu scopul recuperării minorului delincvent şi sunt organizate astfel

încât să fie atinse obiectivele educaţionale propuse: accesul la educaţie, informare,

cultură, dezvoltarea comportamentului responsabil, autonom şi independent; competenţe

şi abilităţi sociale; îmbogăţirea nivelului de cunoştinţe generale; corectarea

comportamentelor indezirabile social; refacerea legăturii cu familia şi comunitatea în

vederea unei bune reinserţii sociale; optimizarea capacităţii de luare a deciziilor; formarea

deprinderilor igienico-sanitare şi de autogospodărire precum şi consilierea şi orientarea

vocaţională, dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de muncă.

Toate aceste programe pornesc de la principiul individualizării tratamentului şi

asistenţei minorului care să ţină seama de vârsta, starea de sănătate (fizică şi mentală),

caracteristicile de personalitate şi comportamentale, nivelul educaţional, cauzele şi

motivaţia care au determinat săvârşirea infracţiunii.

Având la bază toate aceste programe, este evident faptul că nu este suficient doar să fie

respectate drepturile minorilor privaţi de libertate sau redusă durata sancţiunilor, este

nevoie ca actul de resocializare sa fie centrat pe minor, în funcţie de nevoile lui. Acest

lucru implică deschiderea reală spre comunitate, studii calitative ale problematicii umane

şi conceperea unei strategii de intervenţie specializată în recuperarea psihică a minorului

a cărui personalitate este în plină formare.

Rolul celor care gestionează activitatea acestui centru nu trebuie să se limiteze

doar la administrarea măsurilor educative pronunţate de instanţă, ci prin toate acţiunile pe

care le desfăşoară, trebuie să sprijine minorul să-şi modifice comportamentul, astfel încât

atunci când acesta părăseşte instituţia să devină capabil de a-şi asuma responsabilităţi, cu

respectarea valorilor şi normelor sociale.

Datorită numărului destul de mare de minori condamnaţi la pedeapsa cu

închisoarea şi al faptului că închisoarea destinată minorilor are o capacitate limitată, tot

mai mulţi minori ajungeau să execute pedepse custodiale în unităţi destinate adulţilor,

ceea ce contravine reglementărilor internaţionale privind drepturile copiilor.

În afara funcţiei custodiale, închisorile în general, şi cele pentru minori, în special,

au şi rolul de a resocializa şi de a reda societăţii pe cei care la un moment dat au încălcat

155

legea penală. În acest sens, în penitenciare se organizează pentru minori activităţi

cultural-educative şi psihoterapeutice menite să asigure asistarea acestora pe timpul

executării pedepsei custodiale şi pregătirea lor pentru reîntoarcerea în comunitate.

Educaţia minorilor în penitenciare şi în centre de reeducare se face pe bază de programe

ce cuprind continuarea procesului de şcolarizare şi calificarea într-o meserie, dar şi

diverse activităţi ce vizează ridicarea gradului de cultură generală şi implicarea în

activităţi de timp liber şi hobby. Diplomele de absolvire acordate minorilor şi obţinute în

detenţie nu vor indica faptul că acestea au fost dobândite în închisoare. Programele

psihoterapeutice pentru minori au ca scop atât detensionarea relaţiei cu familia, susţinerea

morală a acestora, ameliorarea stărilor depresive datorate „şocului depunerii”, cât şi alte

programe structurate în funcţie de problemele apărute.

Cu toate acestea, literatura de specialitate consemnează diverse efecte negative

din punct de vedere psihologic asupra personalităţii minorilor aflaţi în detenţie:145

• efectele detenţiei între 0 – 1 an:

intrapunitivitate crescută;

slăbiciune mare a eului;

echilibru intrapsihic scăzut.

La intrarea în penitenciar minorii explorează, analizează pentru a se putea adapta.

În acest moment vulnerabilitatea persoanei iese în prim plan prin învăţări patologice,

dificultăţi de relaţionare cu personalul şi cu ceilalţi deţinuţi.

Dintr-o imensă trebuinţă de a fi percepuţi ca provocând simpatie, deţinuţii minori

îşi atribuie calităţi diferite, se prezintă ca victime ale unor împrejurări de neevitat. După

Gheorghe Florian146 „confesiunile lor au diverse motivaţii: nevoia de confirmare a

propriei versiuni, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de ajutor, nevoia de a

impresiona”.

• efectele detenţei între 1 – 2 ani:

extrapunitivitate crescută;

blocaj crescut în faţa obiectului frustrant;

echilibru intrapsihic precar;

preferinţa pentru analiză.

145 Mahoney, M.J., Cognition and behavior modification, Cambridge, MA:Ballinger, 1974 146 Florian Gheorghe Fenomenologie penitenciară ed. OSCAR PRINT, Bucureşti, 2003, pag. 126

156

Această perioadă se caracterizează printr-o creştere a agresivităţii şi pierdere a

controlului, traduse în irascibilitate şi reacţii necenzurate: este perioada resentimentelor în

care totul este devalorizat (familie, rude, prieteni, propria persoană); se atenuează stima

de sine, se accentuează sentimentul de „nimeni” şi demnitatea devine un lux inutil.

Pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracţiunea comisă pentru că, între

timp, au apărut termeni de comparaţie cu alte persoane aflate în detenţie. Simţindu-se

nedreptăţit, deţinutul va deveni ostil, revendicativ şi se va autovictimiza invocând

sancţiunea nemeritată.

Egoismul, apărarea agresivă a spaţiului, mitomania, dorinţa de răzbunare,

autoagresiunile, înghiţirea de obiecte, renunţarea la tot ceea ce nu serveşte intereselor de

moment sunt doar câteva din formele de protest rezultate din acumularea şi nedescărcarea

sistematică a unor afecte.

Toate cele prezentate sunt teorii existente în literatura de specialitate pliate pe

cazuistica întâlnită în practica curentă care demonstrează şi susţin teorii referitoare la

ineficienţa pedepsei custodiale, ceea ce întăreşte convingerea că, în cazul minorilor,

atunci când faptele antisociale comise au un pericol public redus cele mai bune soluţii

sunt sancţiunile alternative.

157

2.4. Prevenirea delincvenţei juvenile

Prevenirea delincvenţei cuprinde acţiuni colective necoercitive asupra cauzelor

infracţiunilor pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În ultimii ani, două

modalităţi sunt cele mai utilizate în lume: prima este prevenirea socială, care, apelând la

educaţie, prin intermediul instituţiilor şi specialiştilor, împiedică evoluţia indivizilor spre

inadaptare şi antisocialitate. A doua, este prevenirea situaţională, care urmăreşte

protejarea persoanelor şi bunurilor cu ajutorul poliţiştilor şi experţilor în domeniu care

stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc cetăţenii,instalează dispozitive.

Sentimentul de securitate personală este condiţia de bază a calităţii vieţii şi este

cel mai mult alterat de criminalitate. Deseori, presa de senzatie joacă un rol important în

percepţia pericolelor de către cetăţeni. Statul coordonează întreaga activitate şi asigură

prevenirea situaţională prin norme de securitate, legi pentru alcool şi arme, reglementari

urbane privind amenajarea spaţiului, iluminatul public şi alte măsuri asemănătoare.

Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra

tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie, şcoală, grup de prieteni,

cartier, localitate. În acest sens, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte,

spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe

de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. În mod deosebit, prevenirea socială

dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de

eliminare a carenţelor parentale, de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală

şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre)

delincvenţi.147

Cu cât vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare, cu atât riscul

apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu.

Problematica actuală a prevenirii criminalităţii este complexă şi impune clarificări

teoretice, investigaţii de teren şi o bună comunicare cu lumea ştiinţifică din ţară şi

străinătate. Iată o serie de asemenea probleme ce trebuie abordate în cuprinsul proiectului

de strategie naţională de prevenire: tendinţele criminalităţii în timp şi spaţiu, cauzele

acesteia, sursele vulnerabilităţii sociale, crearea unei culturi adecvate ideii de prevenire,

sursele tradiţionale ale ordinii sociale, limitele sistemului penitenciar, domeniile şi

principiile care fundează acţiunile şi programele de prevenire, necesitatea acţiunilor

proactive. 147 Rezoluţia O.N.U. nr 45/112/1990 privind prevenirea delincvenţei juvenile (Regulile de la Riyadh)

158

Prevenirea criminalităţii minorilor devine un imperativ al acestei perioade pentru

Romania, în care obiectivele principale sunt ordinea socială, consolidarea mecanismelor

de respectare şi aplicare a legilor, formarea şi solidarizarea publicului la acţiunile

preventive, supravegherea şi evaluarea riscurilor în timp şi spaţiu.

Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, cunoscute su

denumirea de Principiile de la Riyadh din decembrie 1998 subliniază faptul că,

prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalităţii în

societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor activităţi sociale

folositoare, a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă, persoanele tinere pot

dezvolta o atitudine necriminogenă.Succesul în prevenirea delincvenţei juvenile cere

eforturi din partea întregii societăţi să asigure o dezvoltare armonioasă a adolescenţilor,

cu respect pentru propria personalitate încă din copilărie.

Aceste Principii ar trebui explicate şi implementate împreună cu Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale,

Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, Declaraţia Drepturilor Copilului

şi Convenţia Drepturilor Copilului, şi contextul Regulilor Standard Minime a Naţiunilor

Unite pentru Administrarea Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing), de asemenea şi ale

instrumentelor şi normelor legate de aceste drepturi, interese şi bunăstare a copiilor şi

persoanelor tinere.

În acest sens se va pune accentul pe politicile de prevenire care facilitează socializarea si

integrarea tuturor copiilor şi tinerilor, mai ales cu ajutorul familiei, comunităţii,

grupurilor compatibile, şcolilor, pregătirii profesionale şi al sistemului de muncă, precum

şi cu ajutorul organizaţiilor de voluntari.

Deoarece familia este unitatea de bază care răspunde de socializarea primară a copiilor,

trebuie făcute eforturi la nivelul guvernului şi al societăţii de păstrare a integrităţii

familiei, inclusiv formarea familiei extinse. Societatea are răspunderea de a ajuta familia

să asigure asistenţa şi protecţia copiilor, precum şi o bună stare fizică şi mentală.

Este important a se pune accentul pe funcţia socializatoare a familiei şi este la fel de

important a se recunoaşte faptul că tinerii vor avea roluri, responsabilităţi şi o participare

deosebită în societate.

Tinerii care prezintă un anumit risc social vor beneficia de o atenţie şi de o grijă

deosebită din partea sistemelor de învăţământ, sens în care vor fi utilizate şi dezvoltate pe

scară largă programe de prevenţie specializate, precum şi alte materiale educaţionale;

159

Comportamentul infracţional al minorilor constituie una din problemele cu care ne

confruntăm în prezent, Prevenţia sau prointervenţia cuprinde totalitatea măsurilor

profilactice, îndreptate asupra individului sau a comunităţii sociale, în vederea prevenirii

conduitelor deviante, a cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care o pot genera.

În această categorie distingem patru grupe principale, în funcţie de caracterul –

specializat, etapa şi şituaţiile pe care le vizează148:

- Măsurile socio-psihologice (inserţie socio-familială pozitivă, relaţii

interpersonale pozitive, măsuri de securitate psiho-socială de natură protectoare), vin să

se opună cauzelor acţiunii de ordin comunitar, sociale, ale comportamentului deviant. Ele

vizează remedierea precoce a condiţiilor nefavorabile de microclimat social. Aceste

măsuri cu caracter de asistenţă socială, au ca indicaţie majoră suplinirea familiei în

absenţa fizică a acesteia sau când ea este depăşită ca funcţie educativă. Ele se adresează

în special prevenirii dizarmoniilor de personalitate de etiologie pregnant sociogenă,

etichetate şi sub numele de ,,sociopatii”. Aplicarea lor se impune printr-o depistare activă,

de către organele de asistenţă socială, a focarelor necorespunzătoare de microclimat

familial sau de grup, încă înainte de conturarea unei dezvoltări dizarmonice precoce a

personalităţii minorului.

- Măsurile socio-profesionale (ergonomice, psihopedagogice) care trebuie să

prevină riscurile de eşec adaptativ, prin alegerea necorespunzătoare a unei profesiuni, în

dezacord cu înclinaţiile, aptitudinile, preferinţele şi capacităţile somato-psihice ale

copilului. Aplicarea lor poate începe din primii ani de şcolarizare, prin coordonarea

datelor ce rezultă din observaţia psiho-pedagogică cu cele furnizate de ancheta socială

(divergenţele dintre aspiraţiile copilului şi ale părinţilor cu privire la instruirea şi

formarea profesională). O orientare profesională încă din primii ani de şcolarizare,

impune şi aici colaborarea interdisciplinară, testări psihologice în direcţia aptitudinilor şi

a capacităţii de asimilare.

- Măsurile psihoprofilactice (educaţie sanitară, depistare precoce a tulburarilor

psihice) aceste măsuri vin să se opună acţiunii cauzelor de ordin individual, organogene

sau neuropsihogene, cu conţinutul patologic, care predispun şi se traduc, în condiţii

favorizante, la conduite deviante. În această direcţie este necesară depistarea precoce şi

activă a tulburărilor de comportament, prin măsuri de asistenţă preventivă medico-

socială, încă înainte ca aceste tulburări să capete un caracter sistematizat. Măsurile de

148 Crişu Anastasiu, Tratamentul infractorului minor în materie penală, Editură C. H. Beck, Bucureşti 2006, pag. 82

160

educaţie sanitară trebuie să prevină familia asupra semnificaţiei pe care o pot avea aceste

tulburări, mai ales dacă ele se manifestă precoce şi prezintă un caracter pregnant de

instabilitate, agresivitate, inadaptabilitate, impulsivitate. Aceste cazuri nu trebuie să

constitue o acţiune formală, ci va avea în vedere, pe lăngă precizarea diagnosticului

neuro-psihiatric, o activitate de echipă, în vederea completării dosarului de personalitate,

precum şi controlul periodic pentru reevaluări diagnostice şi prognostice.

Gibbens149 deosebeşte trei etape ale măsurilor psihoprofilactice :

a) prevenirea primară, care se adresează direct cauzelor generatoare, înpiedicând

apariţia tulburărilor;

b) prevenirea secundară, ce vizează descoperirea precoce a tulburărilor şi

remedierea lor, înainte ca acestea să se structureze sau să îmbrace un aspect

delictual;

c) prevenirea terţială, constă în măsurile ce trebue luate în cazurile în care

tulburările de comportament au căpătat un conţinut antisocial sau delictual şi

care urmăresc prevenirea recidivelor.

Măsurile care urmăresc prevenirea aspectelor antisociale ale comportamentului

deviant au un caracter complex, vizează categoriile predispuse, încă din copilarie şi

adolescenţă, precum şi la adult, prin existenţa unor cauze şi condiţii favorizante în această

direcţie, de ordin endogen sau exogen.

Aceste măsuri se adresează acelor cazuri care prezintă prin caracterul tulburărilor

psihice (tulburări de intensitate psihotică) un grad de periculozitate socială, atât pentru

anturajul apropiat, cât şi în afară.

Copiilor, spune Burnham, ,,trebuie să li se dea oportunităţi pentru o reacţiune

normală a instinctelor şi impulsurilor lor, să fie activi la joc şi la lucru, să doarmă după

trebuinţă, să-şi exprime emoţiile nu numai pentru a se afirma ei înşişi, ci şi pentru a servi

pe alţii şi a coopera cu ei. Funcţionarea, răspunsul la stimulaţie, acţiune, muncă,

reprezintă prima condiţie atât a sănătăţi mintale cât şi a sănătăţi fizice”150.

De foarte mare importanţă sunt, din punct de vedere a igienei mintale, relaţiile

sociale normale. Este mai bine pentru sănătatea mintală a unui copil să mănânce, să se

joace, să lucreze şi să studieze cu alţi copii decât singur sau numai cu adulţi.

Copilului care este singur în familie sau căruia i-au lipsit oportunităţile unei

dezvoltări sociale, trebuie să i se dea o educaţie specială.

149 O'Brien, Readings in General Sociology, McGraw Hill Publ, N.Y., 1987, pag. 265 150 Roşca Alexandru, Delincventul minor.Studiu psihofiziologic şi social, Cluj, 1932, pag. 68

161

Pentru a împiedica trecerea la infracţiune a copiilor părăsiţi morali, trebuie ca ori

de câte ori astfel de cazuri sunt observare, să se procedeze la un studiu sistematic al

copilului şi a condiţiilor sale de mediu, şi să se ia măsurile cele mai indicate, conform cu

diagnoza stabilită (de ex. plasarea într-un institut special, într-o familie favorabilă unei

educaţii îngrijite, ş.a.m.d.).

2.4.1. Rolul şcolii şi al familiei în prevenirea delincvenţei juvenile.

Complexitatea problemelor sociale au un impas decisiv asupra formării

personalităţii unei noi generaţii de cetăţeni. Ori problema delincvenţei juvenile se

plasează în centrul atenţiei pe măsură ce societatea conştientizează locul şi rolul

generaţiei tinere în structura contemporană a sistemului social, precum şi importanţa pe

care aceasta o reprezintă pentru viitorul societăţii.

Delincvenţa juvenilă constitue un fenomen întâlnit în toate societăţile, fiind

generată şi condiţionată de o multitudine de factori şi cauze generale şi particulare,

obiective şi subiective, sociale şi individuale.

Personalitatea individului are o dinamică majoră. Pe parcursul anilor,

personalitatea individului poate să se modifice destul de rapid, în urma influenţei unor

factori, mai ales până la vârsta de 25 de ani.

În procesul de dezvoltare a personalităţii individului o influenţă deosebită asupra

lui o are mediul în care trăieşte, mediul extern este principala sursă din care individul se

inspiră în procesul de dezvoltare. El reprezintă un agent de vârf în socializare, precum şi

un element negativ în cazul nerespectării normelor sociale.

Un rol important în prevenirea, ca şi în determinare delictelor şi anomaliilor de

conduită la copii, îl are familia şi şcoala.151 Acest lucru devine cu atât mai important cu

cât populaţia şcolară din România, deşi într-un uşor declin reprezintă totuşi un număr

semnificativ din ansamblul populaţiei. O imagine mai clară a acestei situaţii se poate

observa în anexa 4152 care indică tipurile de învăţământ pe niveluri de educaţie. În acelaşi

151 Parlamentul European, Rezoluţia nr. 2007/2001/2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi a societăţii; 152 Voineagu V. (coordonator), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2007

162

context este prezentată populaţia şcolară pe niveluri de educaţie şi sexe, în anexa 5153 şi

populaţia şcolară pe niveluri de educaţie şi tipuri de şcoli în anexa 6154.

Primele experienţe sociale copilul le trăieşte în mediul său familiar. În acest

mediu se acumulează primele acte de conduită morală ale copilului. Dacă acest mediu nu

este prielnic, în psihicul copilului se pot produce conflicte emotive care să influenţeze

deforabil conduita lui socială. Brutalitatea părinţilor ca şi indulgenţa sau indiferenţa lor,

conduita anormală a vreunuia dintre membrii familiei, raporturile familiare înăsprite,

toate acestea pot să influenţeze într-o măsură considerabilă conduita copilului.

În perioada copilăriei, individul poate fi uşor manipulat, îndreptat spre o anumită

direcţie, indiferent care e polul acesteia - negativ sau pozitiv.

În acest context, şcoala este instituţia care însumează factori pozitivi de

socializare, dar şi negativi, cu alte cuvinte, pe de o parte şcoala este instituţia care joacă

un rol important în formarea unei personalităţi deschise, tolerante, care respectă toate

normele (morale şi de drept), iar, pe de altă parte, ea este locul unde se manifestă factorii

ce generează comportamentul delincvent.

,,Şcoala de asemenea poate să fie făcută responsonsabilă de multe ori de conduita

anormală sau criminală a copiilor, fie prin faptul că poate face să se producă anomalii în

conduita copiilor, fie prin faptul că nu semnalează din timp anomaliile observate şi nu

caută – atât cât stă în putinţă şi este de competenţa ei, să vadă care ar putea fi cauzele şi

care remediile”155. Şcoala poate să favorizeze producerea anomaliilor de conduită nu

numai prin aceea că aici fiind copii foarte diferiţi, se pot lega prietenii defavorabile, ci

prin însăşi atitudine învăţătorilor sau profesorilor faţă de copii. Copiii, mai ales în

perioada pubertăţii, pot fi câştigaţi foarte uşor, în ceea ce priveşte dragostea pentru carte

şi o conduită socială normală, dacă se ştie a se face apel la amorul lor propriu, la

tendinţele lor de a se afirma şi de a fi luaţi în considerare, şi invers, pot fi depărtaţi foarte

uşor de la carte şi de la o conduită socială corectă şi sănătoasă dacă sunt continuu

ironizaţi, neluaţi în considerare ş.a.m.d. Pentru copiii cu o fire mai sensibilă atitudinea de

batjocură a profesorului poate fi dăunătoare. Este unul din cele mai importante principii

în educaţie, spune A. Adler, ca ,,copilul să fie luat în serios, să fie considerat ca egal, să

nu fie umilit, ironizat luat în râs, pentru că copilul percepe toate aceste manifestări ca

153 Idem 154 Idem 155 Roşca Alexandru, Delincventul minor.Studiu psihofiziologic şi social, Cluj, 1932, pag 75

163

apăsătoare, căci astfel simte totdeauna unul mai slab, decât acela care se găseşte în

situaţia privelejiată de a poseda o superioritate spirituală sau corporală”156.

Şcoala trebuie să formeze la copil abilităţile multi-laterale, de aceea este necesar

ca ea să devină un actor important în viaţa psihosocială a copilului. Prin intermediul

asistenţilor sociali şi al psihologilor, specialişti neglijaţi de autorităţile sistemului de

învăţământ, şcoala poate controla pulsul vieţii de stradă şi familie a copilului.

Psihologul american David Hopkins157 a studiat posibilităţile de reformare a

sistemului şcolar, prin a ,,construi o nouă şcoală ce ar deveni un nucleu a acţiunilor

comunitare de prevenire a comportamentelor deviante”, analizând toate demersurile

şcolii: dimensiune circulară, dimensiunea psihosocială, raporturile dintre copii, pedagogi

şi comunitate şi dimensiunea modelării comportamentelor.

Pentru a face mai eficient răspunsul şcolii la ,,riscul formării personalităţii

delincvente”, Hopkins oferă următoarea listă de propuneri158:

1) Necesitatea activări liberismului bazat pe autoritatea personală a pedagogilor.

Pedagogii trebuie să promoveze modele pozitive de comportament. Fiecare elev trebuie

să găsească ceva impresionant la pedagogi, să-i identifice ca lideri, nu numai în baza

cunoştinţelor profesionale, dar şi în baza identităţii acestora.

2) Dezvoltarea de activităţi didactice şi extra curriculare care vor oferi o motivaţie

a ocupaţiilor normale.

3) Promovarea comunicării continue şi deschise între pedagogi şi elevi. Elevii nu

trebuie şă aibă subiecte interzise pentru a le discuta cu profesorii.

4) Implicarea continuă a părinţilor în proiecte educaţionale extracurriculare ale

şcolii.

Pentru a valida aceste propuneri, este necesar ca în şcoli să se introducă posturile

de psiholog şi asistent social, aceştia lucrând împreună cu copiii ce manifestă

comportament delincvent. Asistentul social va stabili legătura între manifestările

dezvoltării personalităţii copilului şi familia lui, utilizând metode şi tehnici care valorifică

potenţialul familiei, al comunităţii şi al mediului neformal al copilului pentru a preveni

apariţia factorilor de formare a personalităţii delincvente.

În afară de conţinutul programelor şcolare şi viaţa de familie, asistentul social în

domeniul delincvenţei juvenile îşi îndreaptă atenţia spre rolul grupurilor de referinţă în

156 Idem, pag. 76 157 Hopkins D., Ainscow M. West M, Perfecţionarea şcoli într-o eră a schimbării, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 1998, pag. 96 158 Idem, pag 101

164

formarea personalităţi deviante şi al mediului comunitar, sursă de factori generatori de

comportament delincvent, dar şi de răspunsuri la altfel de probleme.

Pentru a reduce riscul factorilor generatori de comportament delincvent, întreaga

societate trebuie să conştientizeze necesitatea abordării profesioniste de către asistenţii

sociali a tuturor formelor de comportament deviant.

2.4.2. Rolul asistenţei sociale în combaterea fenomenului infracţionalităţii

Sistemul instituţional de asistenţă socială trebuie să fie astfel structurat încat

instituţiile centrale din domeniu, să se armonizeze/completeze reciproc cu cele la nivel

judeţean, local şi familial, permiţând o bună funcţionare, dar şi o relativă autonomie

tuturor organizaţiilor publice, private, ONG-urilor de profil. Prin sinergia programelor

instituţionale dezvoltate, se va asigura astfel acoperirea prin servicii corespunzătoare de

sprijin, a tuturor nevoilor pe care tinerii le au.

Desigur, sistemul legislativ este esenţial pentru susţinerea egalităţii de şanse,

pentru nediscriminarea după vârstă, sex, etnie, religie. Cu toate acestea, legile singure nu

pot asigura acest lucru în lipsa unor pârghii concrete de implementare în fiecare domeniu

de dificultate, a unor prevederi punctual centrate pe profilul nevoilor. Mai mult, în

procesul de incluziune socială, un accent excesiv la nivel legislativ poate duce la falsa

impresie că trebuie aşteptate în timp, efectele legii, fără a se mai face ceva.

De asemenea, se poate menţiona necesitatea unui nou stadiu în politicile de

incluziune socială prin accentuarea capacităţii instituţionale de schimbare socială şi

culturală prin dezvoltarea mecanismelor de evaluare a politicilor şi programelor de

promovare a egalităţii de şanse în rândul tinerilor.

Problema care apare aici nu este legată numai de acurateţea cunoaşterii situaţiei

tinerilor şi oferirea unei diagnoze clare de către specialişti, ci de modul în care ele sunt

receptate de factorii decidenţi la timp, pentru a primi un răspuns calificat în sistemul de

servicii sociale.

Principalele aspecte problematice, cu semnificaţie majoră pentru integrarea

tinerilor, pot fi grupate în câteva categorii. Acestea se referă în principal la participarea

şcolară (abandonul şcolar, slaba participare şcolară şi motivaţia pentru formarea

profesională, orientarea profesională, performanţa şcolară etc.), integrarea pe piaţa muncii

a tinerilor (oportunităţi ocupaţionale/profesionale, şomaj/subocupare, orientarea

165

profesională şi pregătirea pentru o profesie, migraţie ocupaţională), relaţiile dintre sexe

(probleme ale cuplului tânăr, prostituţia, violul, consecinţele sexului neprotejat,

îmbolnăviri cu virusul HIV/SIDA), natalitatea şi familia tănără (valorile morale ale

familiei, relaţiile de cuplu, forme de suport pentru familia tânără, locuinţa, ocupaţie,

sănătatea reproducerii, factori de dezagregare a familiei tinere, patologii ale vieţii de

familie, naşteri în afara căsătoriei, naşterile sub 20 de ani, abandonul copiilor, valorile

morale în căsătorie, alegerea partenerului, divorţialitatea şi implicaţiile ei asupra copiilor

etc.), participarea tinerilor la viaţa comunităţii (integrarea comunitară a tinerilor, suport

comunitar, asumarea de către comunitate a responsabilităţii faţă de tineri, participarea

politică, solidaritate intergeneraţională, reţele de asociere, participarea tineretului la

programe/proiecte de dezvoltare comunitară şi culturală), delincvenţa juvenilă (cauze ale

delincvenţei, forme/tipuri de delincvenţă, modalităţi de prevenire şi combatere a

delincvenţei, diversificarea formelor de pedeapsă, reinserţia lor socială, tineri ca victime

ale abuzurilor şi suportul pentru ei, dependenţa de droguri şi consumul de alcool, violenţa

în familie/şcoală/societate etc.).159

Aceste probleme ale tinerilor nu sunt nici pe departe epuizate de tipologia

amintită. Asistăm la o permanentă dinamică a nevoilor în funcţie de contextul situaţional

de viaţă care este foarte schimbător. De aceea, pe lângă problemele obişnuite specifice

tinerilor, menţionate mai sus, sistemul de asistenţă şi protecţie socială trebuie să fie

pregătit pentru a răspunde adecvat şi acelor situaţii de urgenţă, de criză, care, la vârsta

adolescenţei şi tinereţii nu sunt deloc puţine. Aceste probleme fac obiectul unei diagnoze

speciale şi a unor acţiuni specifice, centrate punctual pe tulburări comportamentale

datorate, pe de o parte, factorilor de natură biologică, fiziologică, psihică, emotional-

afectivă, sexuală, iar pe de altă parte, factorilor sociali de mediu (în special relaţii formale

şi relaţii interpersonale vicioase). Disfuncţiile comportamentale duc adesea de la patologii

minore precum deficitul de atenţie, de concentrare, la stări de nervozitate şi stres crescut

la schimbare, la dependenţe multiple prin apariţia unor nevoi compensatorii ca

abuz/dependenţă de alcool, drog, sex, pornografie, mâncare (bulimie), televizor,

computer, jocuri de noroc etc., până la forme accentuate de agresivitate şi chiar violenţă.

Patologiile comportamentale evidenţiază, de regulă, tipuri de nevoi artificial create, de

natură compensatorie. Aceste nevoi apar prin îngroşarea/exacerbarea nevoilor obişnuite,

normale. Nevoile compensatorii devin centrale, obsesive pentru individ, inducând o

patologie a dependenţei de ceva sau cineva cu forţă imperativă asupra comportamentului.

159 Doru Buzducea, Riscuri la tineri,Editura Universitatii Bucuresti, 2007, pag.31

166

Acestea domină organismul, elimină voinţa şi posibilitatea autocontrolului, terorizând

individul în alegerile şi opţiunile sale de viaţă prin direcţionarea lor doar către o singură

posibilitate şi exercitate de presiunea abuzului/dependenţei create. Gama nevoilor

artificiale/compensatorii sunt mult mai frecvente la adolescenţi şi tineri datorită

fragilităţii vârstei, dar şi datorită mediului vicios de viaţă în care trăiesc. Un mediu social,

instituţional, familial, de prieteni, de grup neprotectiv, neprietenos, lipsit de flexibilitate

faţă de diversitatea culturală şi individuală, opac la înţelegerea modelelor diferite de

viaţă, ostil aşteptărilor şi proiectelor tinerilor este total dezechilibrant pentru sistemul

afectiv-emoţional, foarte fragil şi labil la vârsta tinereţii.

La nivel naţional nu există înca un sistem de responsabilităţi coerent şi unitar în

domeniul asistenţei sociale pentru toate categoriile de beneficiari. Asumarea unor

responsabilităţi clar structurate şi unitare de către un organism guvernamental (firesc ar fi

fost M.M.F.E.S) a fost blocată de o dezvoltare rapidă şi de multiplicarea numeroaselor

agenţii guvernamentale, organisme independente sau semi-independente de acesta.

Pattern-ul dezvoltării fragmentare a politicilor de suport pentru familie a generat un

vacuum de coordonare, autoritate şi răspundere instituţională. Dispersia

responsabilităţilor factorilor de decizie la nivel naţional, judeţean şi local a generat în

asistenţa sociala acţiuni cu eficienţă scăzută şi costuri ridicate.

Sistemul de finanţare pentru asistenţa socială a fost şi este şi el fragmentat pe

programe mărunte, fără a se ţine seama de obiectivele globale, de priorităţi şi de

distribuţie diferenţiata pe zone geografice, în funcţie de profilul nevoilor. Identificarea,

distribuţia şi definirea corectă a priorităţilor de finanţare este limitată de existenţa unui

ansamblu legislativ neunitar, incoerent, generator de disfuncţionalităţi majore în sfera

asistenţei sociale etc. În ciuda faptului că au fost consumate resurse financiare imense

venite atât din exterior cât şi din interior, am asistat la rezultate reduse ale programelor de

asistenţă socială. Aceste programe, în loc să coopereze între ele, au intrat în competiţie

pentru resursele limitate, producând blocaje majore, neaşteptate, la nivel instituţional.

Resursele financiare, pe lângă insuficienţa lor cronică, au fost şi încă sunt înalt

fluctuante, neacoperind nici măcar soluţionarea priorităţilor din sistem. Mai mult,

resursele financiare existente au fost ineficient utilizate. Ineficienţa lor provine din

reorganizările continue care consumă neproductiv finanţele din sistem, din dublarea şi

suprapunerea activităţilor, din corupţia existentă în instituţii, din deturnarea fondurilor

greu de controlat. Sistemul de asistenţă socială devine astfel păgubos. El tinde să

167

monitorizeze doar aplicarea regulilor şi procedeelor administrative formulate,

manifestând o capacitate redusă de evaluare a performanţelor efective.

De-a lungul anilor se ştie că asistenţii sociali, voluntari sau nu, au intervenit în

sprijinul delincvenţilor atât în prevenţie, cât şi pentru reintegrarea minorilor care au comis

acte antisociale.

Sistemul preventiv care vizează; devianţă, delincvenţă şi criminalitate include

,,totalitatea măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau a comunităţilor sociale

în vederea prevenirii conduitelor deviante, a cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care

le pot genera”160.

Munca asistenţilor sociali trebuie să se desfăşoare pe lângă altele şi pe teren, în

zonele defavorizate sau marginalizate care sunt, cel mai adesea, mediile în care se

constituie bandele delincvente şi în care se experimentează ,,tehnicile de lucru” ale

infractorilor şi ale ,,elevilor” acestora.

Aplicând strategii de consiliere, mediere sau negociere, asistentul social va

încerca să amelioreze mediile familiale tensionate sau nocive (generate de alcoolism,

tabagism, consumul de droguri etc.) sau mediile stradale deviante (bandele de copii,

grupurile stradale etc.), colaborând cu alţi profesionişti, în echipe multidisciplinare,

asistentul social trebuind să identifice conduitele pre-deviante sau tulburările de

comportament prin observaţii socio-psiho-medicale, înainte ca acestea să capete caracter

sistematic structural sau anti-social.161

Cele mai importante aspecte ale intervenţiei asupra minorilor delincvenţi, din

perspectiva asistenţei sociale sunt:

a) prevenţia fenomenului, activitatea de prevenire a comportamentelor antisociale la

copii, prin oferirea unui mediu social sănătos, prin sprijinirea famiilor şi a

celorlalte sisteme sociale cu care copiii intră în raport, oferirea unei educaţii

orientate spre valori puternic pozitive etc.;

b) reeducarea, resocializarea minorilor delincvenţi, proces care se desfăşoară în

prima fază pe parcursul săvârşirii pedepsei şi ulterior în cadrul activităţii de

resocializare, după ieşirea din penitenciar, presupunând redefinirea modelelor

comportamentale, a valorilor sociale după care tineri se ghidează;

160 Dragomirescu V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Stinşificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti,1976, pag. 88 161 Harvey, C. si P, Terry, Practicing Social Work, Thomson Press, 1994

168

c) reintegrarea, reinserţia sau acea etapă din viaţa infractorului ce se desfăşoară

imediat după ce şi-a ispăşit pedeapsa, această componentă, deşi implică şi

activitităţi educative şi de socializare, au ca principal scop integrarea subiectului

în societate .

Asistentul social, în activitatea de reintegrare socială, nu se poate rezuma doar la

lucrul direct cu clientul, un rol extrem de important avându-l lucrul în mediul social:

familie, grup de prieteni, şcoală, vecini şi comunitate.

Nu se poate vorbi de reinserţie socială sau resocializare ca despre o metodă ce

impune anumite procedee stricte sau modalităţi bine determinate care îşi au graniţile sau

limitele bine înrădăcinate în practică. Vorbim de resocializare ca despre un proces

complex multifactorial, care se desfăşoară şi are elemente de care ar trebui să se ţină

seama, nu numai în acea perioadă strict postpenitenciară, ci şi cu mult înainte, adică

începând cu ancheta şi terminând cu ispăsirea propriu-zisă a pedepsei, această ultimă

perioadă având o influenţă determinantă pentru procesul reeducării şi, mai ales, pentru

prevenirea recidivei.

Asistentul social, ca specialist în reintegrare socială, are rolul de a coordona

echipa multidisciplimară în efortul acesteia de a realiza o integrare optimă a subiecţilor.

Această etapă de intervenţie în cazul unui minor delincvent trebuie realizată cu ajutorul

reţelei comunitare de suport, lucru care face cu atât mai dificilă şi mai complexă

activitatea asistentului social responsabil de caz.

Asistentul social va trebui să găsească serviciile şi resursele necesare, să facă

legătura între componentele disponibile ale sistemului comunitar, să planifice o cale de

urmat în procesul de reintegrare, să supervizeze modul în care fiecare serviciu sau

instituţie implicată în intervenţie îşi desfăşoară activitatea etc.

Recuperarea, tratamentul sau eforturile de prevenire a conduitelor delincvente

prezentate de un minor pot fi realizate cu succes doar dacă au loc în familie sau în

comunitatea de origine. O comunitate cu o nouă morală şi o nouă conducere este esenţială

în planificarea unor programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile.

O societate deschisă pentru a primi cazurile de delincvenţă juvenilă cu realism, cu

o conştientizare a necesităţii reintegrării acestuia va ajuta foarte mult realizarea cu succes

a ,,misiunii” asistentului social, pe când o societate care priveşte cu suspiciune, fără a

sprijini real eforturile echipei responsabile de caz, va face ca eforturile acestora să ducă la

rezultate slabe sau la eşec.

169

CAPITOLUL III

Dinamica criminalităţii juvenile în România şi promovarea sancţiunilor

alternative

3.1. Scurt istoric al evoluţiei sistemului penitenciar românesc

Istoria fiecărui popor arată că acesta a trecut prin diferite faze de civilizaţie şi că

formele vieţii de stat au evoluat de la epocă la epocă, fie prin transformări lente, fie prin

bruşte zguduiri. Una din problemele care a caracterizat evoluţia fiecărui popor a fost

aceea de a şti prin ce mijloace va putea face respectate regulile de viaţă în comun ce s-au

constituit în limitări ale libertăţii absolute individuale. Nici ţara noastră nu face excepţie

de la preocupările din acest registru. O incursiune în istoria sistemului penitenciar

românesc relevă faptul că acesta are o vechime semnificativă.

Încă din anul 1380 se fac primele menţiuni despre Ocna Trotuşului, ocnele fiind

exploatări ale minelor subterane de sare, unde forţa de muncă o constituiau „ocnaşii” – de

regulă cei condamnaţi pentru tâlhărie, omoruri etc. Tehnica era simplă, cel condamnat era

coborât în ocnă şi nu mai era scos decât când îşi termina pedeapsa.

Pentru boieri şi nobili pedeapsa o constituia închiderea în mănăstire. Una dintre

cele mai vechi mănăstiri ce a servit acestui scop este Mănăstirea Snagovului zidită, în

apropierea Bucureştiului, de Vlad Ţepeş în secolul al XIV-lea, folosită de aprigul

domnitor pentru adversarii politici.

În anul 1788 în Transilvania, aflată sub cârmuire austro-ungară, se aplicau

prevederile paragrafului 61 al procedurii penale promulgată de împăratul Iosef al II-lea

care menţiona ca „fiecare temniţă să fie curată, uscată, să aibă văzduh şi lumină şi aşa

alcătuită ca sănătatea robului (deţinutului) să nu fie pusă în primejdie”.

Aflate sub stăpânire austro-ungară, oraşele din Transilvania – spre deosebire de

cele din Moldova şi Ţara Românească – au beneficiat de construcţii speciale care serveau

ca închisori, ridicate în bună parte în timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780) şi a lui

Iosef al II- lea, fiul ei, care din 1765 i se asociază la tron.

În anul 1790 în Ţările Române, Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790)

porunceşte ca femeile să nu mai fie închise în comun cu bărbaţii, specificând că atunci

când, din cauza localului, nu se poate aplica această măsură, să fie închise la un om de

ispravă, căsătorit.

170

Începând cu anul 1800 se constată o creştere a interesului acordat de

împuterniciţii vremii problemei închisorilor. Se construiesc clădiri noi şi se amenajează,

pe lângă fiecare puşcărie, câte o infirmerie. Domnitorul Mihail Şuţu care, a domnit

concomitent în Ţara Românească şi în Moldova, în perioada 1783-1802, cere să i se

raporteze săptămânal, situaţia celor închişi, cu arătarea cauzelor pentru care au fost

condamnaţi. De asemenea a hotărât să folosească deţinuţii la lucrările publice, în scopul

creşterii calităţii hranei.

Apariţia Regulamentelor Organice în Ţara Românească şi Moldova este

semnalată în anul 1831, acestea conţineau prevederi similare, a însemnat un pas înainte şi

în direcţia regimului executării pedepsei menţionând faptul că „stăpânirea va avea

priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci şi curate, întrucât sănătatea celor

închişi să nu se vatăme nici cum, hrana acestora, îmbrăcămintea, luminarea şi lemnele de

foc se vor cumpăra din suma hotărâtă pentru acestea”.

În anul 1851 se redactează regulamentul închisorii din Iaşi, care conţine prima

dispoziţie din sistemul românesc de drept prin care se opreşte insulta şi bătaia arestaţilor.

De asemenea, Anastase Panu, în acea perioadă director al Ministerului Justiţiei,

redactează regulamentul închisorii din Tg. Ocna. Acesta deschide epoca legislaţiei

moderne în materia executării pedepselor privative de libertate prin implementarea

regimului de detenţie „Auburian” şi introducerea primelor reglementări cu privire la

educaţia morală a deţinuţilor, care urma să se facă pe calea educaţiei religioase şi prin

obligaţia impusă arestaţilor de a învăţa o meserie.

Anul 1874 marchează apariţia Regulamentului asupra regimului închisorilor, care

a guvernat regimul executării pedepselor până în 1930, a instituit în penitenciare regimul

de izolare celulară noaptea şi lucru în comun ziua, preluând astfel elemente din regimul

detenţie „Auburian”. Regulamentul general pentru penitenciarele centrale, din 24 mai

1874 stipulează, „ca elemente ale acţiunii de îndreptare socială, folosirea la muncă fără

excepţie, proporţional cu etatea, puterea şi sexul fiecăruia, învăţarea unei meserii, lectura

cărţilor religioase şi învăţatul, cititul după abecedar”. Ideea vremii, atât la nivel european,

cât şi la noi, era că asprimea pedepsei este de natură a determina pe cel pedepsit să nu mai

repete fapta. Acest regulament poate fi comparat cu Legea belgiană din 1870 şi cu Legea

franceză din 1875, prezentând chiar unele avantaje faţă de acestea. Potrivit prevederilor

legii din 1874, închisorile se împărţeau în închisori de prevenţie şi închisori de osândă

care, la rândul lor, erau de mai multe categorii şi anume: închisori corecţionale, de muncă

silnică, de recluziune şi de detenţiune.

171

Deşi penitenciarele ar fi trebuit să se reorganizeze conform prevederilor legii, în

realitate închisorile au rămas la regimul primitiv al ţinerii în comun.

La 1 ianuarie 1930 intră în vigoare legea penitenciarelor şi instituţiilor de

prevenţie adoptată în 1929. Legea din 1929 păstrează, în general, prevederile legii din

1874, îmbunătăţindu-le şi instituind sistemul progresiv englez, prin reglementarea a trei

faze în pregătirea condamnatului pentru a fi redat vieţii libere şi anume:

• izolarea individuală, aplicată în raport cu condamnarea, fără a depăşi 3 ani

pentru recidivişti;

• faza de ţinere în comun pe timpul zilei şi izolare noaptea;

• colonia de muncă, în care condamnaţii munceau în comun şi erau cazaţi,

pe timpul nopţii, în dormitoare comune.

În anul 1938, la 21 aprilie, apare Regulamentul asupra regimului de executare a

pedepselor, una din cele mai evoluate reglementări europene în materie din acea

perioadă. Ideea recuperării sociale a condamnaţilor era puternic conturată şi bine

reglementată într-un titlu separat – „Măsuri de educaţie”. Având în vedere că acest

regulament prelua şi dezvolta prevederile Legii privind organizarea penitenciarelor din

1929, se poate afirma că, înainte cu un sfert de secol de apariţia Ansamblului de reguli

minime pentru tratamentul deţinuţilor (ONU, 3 august 1955), România dispunea de o

legislaţie în domeniul penitenciar care conţinea prevederi pe linia recuperării sociale la

nivelul acestor recomandări internaţionale ulterioare.

Finalul celui de-al doilea război mondial a marcat intrarea României în zona de

influenţă a URSS-ului, fapt ce a constituit punctul de plecare al unei rupturi pe termen

lung de concepţiile moderne referitoare la executarea pedepselor. În acea perioadă, acest

lucru s-a concretizat prin schimbarea personalului de conducere, compromiterea

personalului de specialitate, precum şi într-un regres vizibil în aplicarea tratamentului

penitenciar. Astfel‚ în anul 1948, articolul „Reeducarea deţinuţilor, una din sarcinile de

bază ale penitenciarelor” publicat în august 1948, în revista „Probleme penitenciare”,

menţiona că reeducarea nu se poate realiza atât timp „cât deţinuţii politici, cei mai odioşi

duşmani ai clasei muncitoare şi ai Republicii nu vor fi trataţi cu acea justă ură de clasă şi

atât timp cât adaptarea morală şi pregătirea deţinuţilor de drept comun, victime ale fostei

societăţi burghezo-moşiereşti bazată pe exploatare, va fi neglijată”.

În perioada 1952 – 1955 se redactează Regulamentul pentru aplicarea regimului

penitenciar şi Regulamentul privind primirea, deţinerea, paza şi regimul deţinuţilor,

aprobate prin ordinul ministrului de interne, prin care penitenciarului i se rezervase, atât

172

conceptual cât şi practic, numai misiunea de constrângere şi chiar înlăturare fizică a unor

categorii de persoane.162

În perspectiva marii amnistii a deţinuţilor politici din 1964, în anul 1962 apare

Regulamentul privind aplicarea regimului în locurile de deţinere, aprobat prin Ordinul

Ministrului Afacerilor Interne nr. 4045/20.11.1962 prevede că, în cadrul regimului de

executare a pedepselor privative de libertate se subscriu: folosirea la muncă, respectarea

disciplinei, acţiunea cultural-educativă, stimularea şi recompensarea. Prin organizarea

acestor activităţi s-a asigurat readaptarea la pulsul social a celor care au fost amnistiaţi în

1964.

În anul 1969, la nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor se elaborează

proiectele a două acte normative care, ulterior, vor deveni Legea nr. 23/1969 şi

Regulamentul de aplicare a acesteia, aprobat prin Hotărârea Guvernului (HCM nr.

2282/05.12.1969), la care s-au avut în vedere atât experienţa românească dinaintea celui

de al II-lea război mondial, cât şi recomandările cuprinse în Ansamblul de reguli minime

pentru tratamentul deţinuţilor adoptate la ONU în 1955, cu o singură excepţie, asistenţa

morală şi religioasă.

Actele normative au dezvoltat o concepţie românească privind resocializarea

deţinuţilor, bazată pe participarea la activităţi productive, în condiţii similare cu cele din

economie, pe completarea studiilor generale şi alfabetizarea neştiutorilor de carte, pe

calificarea într-o meserie, pe diversificarea continuă a gamei de activităţi cultural-

educative vizând accesul nemijlocit la informaţia socială şi înlesnirea legăturilor cu

familia, precum şi stimularea şi recompensarea celor care sunt stăruitori în muncă şi dau

dovezi temeinice de îndreptare. De asemenea, s-a fundamentat şi s-a aplicat în măsura

posibilităţilor, principiul cunoaşterii personalităţii deţinutului şi aplicarea tratamentului

penitenciar potrivit profilului său psihologic, iar în desfăşurarea tuturor activităţilor s-a

acordat o atenţie deosebită respectării demnităţii deţinutului. Aceste acte normative au

fost la timpul lor reglementări moderne, la nivel internaţional şi au asigurat un cadru

corespunzător de desfăşurare, în ultimii 25 de ani, a unei activităţi de executare a

pedepsei comparabile cu cele din alte sisteme europene. Trebuie însă subliniat faptul că,

până la revoluţia din decembrie 1989, sistemul s-a confruntat cu serioase limite

concepţionale, impuse chiar de ideologia socialistă oficială, cum ar fi: cerinţa ca toţi

deţinuţii să fie redaţi societăţii ca oameni utili, obligativitatea ca programele de

resocializare să cuprindă un procent însemnat de teme politice etc.

162 Muraru A., Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967) , editura Polirom, Iaşi, 2008

173

Odată cu schimbarea din 1989 s-a produs o ruptură faţă de modelul de educaţie

comunist. Pentru a asigura continuitatea procesului de socializare, dar şi ancorarea sa în

noua realitate social-economică, s-a acţionat concomitent pentru contracararea tendinţelor

ca deţinuţii să-şi asume calitatea de victime politice ale sistemului comunist, mai ales în

perioada anului 1990, organizarea asistenţei moral-creştine în penitenciare prin acordarea

accesului în penitenciare nu numai religiilor majoritare, ci şi cultelor, depolitizarea

tuturor activităţilor cultural-educative.

Astfel, Legea nr. 21/15.10.1990, aduce o nouă încercare sistemului penitenciar.

Trecerea din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului Justiţiei, a

fost un moment important pentru dezvoltarea ulterioară a sistemului penitenciar.

În anul 1994, prin Ratificarea de către România, prin Legea nr. 30/18.05.1994, a

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-au impus

exigenţe sporite, determinate de necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie a

persoanelor private de libertate aflate în penitenciare, în consens cu normele

internaţionale în materie.

Reforma sistemului penitenciar a început imediat după trecerea Direcţiei Generale

a Penitenciarelor în subordinea Ministerului Justiţiei, şi a vizat, în principal umanizarea

regimului de deţinere, urmărindu-se respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate,

lipsită de orice discriminare bazată pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi

convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a normelor de hrănire;

suplimentarea drepturilor acordate persoanelor private de libertate la pachete, vizite,

ţigări şi cumpărături; accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea

transparenţei sistemului penitenciar.

În anul 2003 a fost elaborată şi adoptată de către Guvernul României Ordonanţa

de Urgenţă nr. 56 din 25.06.2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în

executarea pedepselor privative de libertate, prin care se abroga Regulamentul de

executare a unor pedepse şi a măsurii arestării preventive din 1969 şi alinia practica

penitenciară în domeniu la standardele europene.

În anul 2004, la data de 28 septembrie a intrat în vigoare Legea nr. 293/2004

privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, act

normativ în baza căruia a avut loc demilitarizarea personalului din penitenciare. La acea

dată, aprox. 12.000 cadre militare au fost trecute în rezervă şi au dobândit calitatea de

funcţionar public cu statut special.

174

Anul 2006 a marcat intararea în vigoare a legii nr. 275/2006 privind executarea

pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care

asigură o dezvoltare modernă, în consens cu recomandările europene, a activităţii de

aplicare a pedepselor privative de libertate, aliniind astfel practica penitenciară

românească la cea europeană, şi introducând elemente noi, şi anume instituţia

judecătorului delegat pentru executarea pedepselor şi personalizarea pedepselor privative

de libertate.

La sfârşitul anului 2006, în penitenciarele din România se aflau aproximativ

30.000 de persoane, în scădere faţă de anii precedenţi. Pentru o apreciere reală a

dimensiunii fenomenului infracţionalităţii din ţara noastră din ultimii ani, o analiză

statistică a ratei criminalităţii (din punct de vedere a persoanelor condamnate definitiv,

infracţiunile cercetate de poliţie, a persoanelor aflate în penitenciare – inclusiv pe regiuni

şi judeţe) prezentată în anexele 7 – 13163 relevă dinamica fenomenului pentru perioada

2001 – 2006.

O succintă parcurgere a acestor anexe relevă modul în care a evoluat fenomenul

infracţionalităţii în această perioadă.

În primul rând, observăm că scăderea se manifestă la nivelul persoanelor condamnate

definitiv de instanţele judecătoreşti. Atsfel, în 2001 au existat un total de 82.912 persoane

condamnate definitiv, dintre aceşia 8,11 % erau minori (adică 6.726). În 2006 totalul

persoanelor condamnate a scăzut la 56.705, adică o scădere de 29,4 %, dintre aceştia

10,83 % erau minori (6.145). (anexa 7). Prin urmare, deşi numărul în ansamblul total al

persoanelor condamnate definitiv este în scădere, numărul minorilor condamnaţi definitiv

a crescut cu 2,72 %. Deşi în cifre brute a scăzut, raportat la totalul persoanelor

condamnate definitiv, în procente a crescut.

În cazul minorilor însă mai este relevant un aspect, chiar dacă şi acesta se înscrie

în tendinţa generală înregistrată în tratamentul sancţionator aplicat delincvenţilor şi

anume tipurile de pedepse aplicate. Pentru perioada analizată există o creştere

semnificativă a suspendărilor condiţionate de executare a pedepsei cu închisoarea,

procentual aceasta este de aprox. 59 % de la 1.524 în 2001 la 2.429 în 2006. Pe de altă

parte, în ciuda implementării a diverse forme (atât d.p.d.v. legislativ cât şi instituţional)

de sancţiuni alternative, totuşi numărul minorilor care au beneficiat de astfel de măsuri

este în scădere. Dacă în 2001 erau un număr de 1.880 de minori care au beneficiat de

163 Voineagu V. (coordonator), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2007

175

măsuri educative, în 2006 erau doar 1.347, înregsitrând o scădere de 28,35 %. La fel şi în

cazul măsurii de libertate supravegheată, scăderea pentru perioada analizată a fost de 47

% de la 1.058 la 557 persoane (anexa 8). Desigur, aceste aspecte trebuie analizate

permanent în legătură cu evoluţia demografică.

Categoriile de infracţiuni cele mai întâlnite şi care au înregsitrat o evoluţie clar

ascendentă sunt cele la regimul circulaţiei pe drumurile publice cu o creştere din 2001

până în 2006 de peste 43,11 % (de la 5.622 la 8.046)

În schimb a scăzut numărul persoanelor aflate în centre de reeducare, de la 319 în

2001 la 204 în 2006 (scăderea fiind de aproximativ 36.05 %), însă acest fapt se

încadrează în tendinţa generală înregistrată în ceea ce priveşte numărul persoanelor

condamnate definitiv aflate în penitenciare: 37.406 în 2001, cu 20,45 % mai puţin în 2006

(doar 29.756), aproape jumătate dintre acestea fiind condamnate pentru o durată de 2-5

ani (11.748). (anexa 10).

Evoluţia infracţionalităţii printre minorii de până la 14 ani a cunoscut o scădere

nesemnificativă în 2006 faţă de 2001 (491 infracţiuni în 2006 faţă de 503 în 2001, adică

2,44 %), însă scăderea este semnificativă faţă de anul 2005 când s-a înregistrat un vârf

infracţional printre minorii de până la 14 ani: 616 infracţiuni (procentual, faţă de 2005

scăderea este de 25,45 %).

Cu privire la zona geografică pe care s-a focalizat studiul nostru, şi anume judeţul

Timiş, acesta nu se detaşează semnificativ de restul ţării ca fenomen al infracţionalităţii,

rata criminalităţii164 fiind doar uşor mai scăzută faţă de media pe ţară, şi anume de 222 în

anul 2006, media pe ţară fiind de 263. În ansamblu evoluţia pentru perioada 2001 – 2006

este descendentă fiind în acord cu evoluţia ratei criminalităţii la nivel naţional (de la 271

în 2001 la 222 în 2006, cu o scădere de 18,08%, însă cea mai mare diferenţă de aproape

10% a fost înregistrată faţă de anul 2005, când scăderea a fost de 28,91 %). (anexa 12)

În ceea ce priveşte rata infracţionalităţii165, şi aici judeţul Timiş se înscrie în

trendul general înregistrat la nivel naţional, cu o evoluţie descendentă în perioada 2001 –

2006, procentual, scăderea procentuală fiind de 42,68 % (adică de la 1.607 în 2001 la 921

în 2006). (anexa 13)

Specificul judeţului se manifestă prin tipul de infracţiuni înregistrate datorită

poziţionării sale geografice (judeţ de graniţă cu deschidere atât spre Uniunea Europeană

prin Ungaria cât şi spre spaţiul non UE prin Serbia). De asemenea judeţul Timiş

164 Persoane condamnate definitiv la 100.000 de locuitori 165 Infracţiuni la 100.000 de locuitori

176

concentrează o diversitate etnică tradiţională (maghiari, germani) dar şi ca urmare a

evoluţiilor socio-economice de context (italieni, moldoveni) cu implicaţii specifice asupra

evoluţiei şi specificului fenomenului infracţional.

177

3.2. Măsuri de protecţie a minorului în sistemul judiciar

Conceptul de politică penală este destul de controversat, el incluzând, după unii

specialişti ai dreptului penal, fie „ansamblu de mijloaceşi procedee de represiune penalăutilizate

în vederea combaterii criminalităţii”,166 fie „modalităţile şi formele de realizare a apărării sociale

a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor faţă de acţiunile indivizilor delicvenţi”, fie transformarea

fundamentală a dreptului penal, prin umanizarea instituţiilor de sancşionare şi pedepsire a

indivizilor delicvenţi.167Pentru acest motiv, diversele legislaţii penale conţin prescripţii extrem

de variate şi diferenţiate, începând cu cele cu carcater preventiv, pentru descoperirea în timp util

a surselor potenţiale de criminalitate, continuând cu cele de intervenţie, în vederea anihilării şi

neutralizării delicvenţilor şi limitării extinderii efectelor negative ale crimei, şi terminând cu cele

coercitive şi punitive, adoptate faţă de indivizii delicvenţi prin internarea acestora în instituţii

specializate de profil ( penitenciare, închisori).

Plecând de aici, criminologii, sociologii şi specialiştii dreptului penal şi penologiei

consideră că în definirea şi evaluarea conceptului de politică penală şi de prevenire a crimei şi

criminalităţii trebuie avute în vedere dimensiuni mai semnificative :

a) prima se referă la legislaţia penală în vigoare privind sistemul de sancţiuni şi

pedepse aplicate indivizilor delicvenţi

b) cea de a doua include instituţiile specializate de prevenire şi control social

specializat împotriva criminalităţii

c) cea de a treia include reacţia socială faţă de crimă şi criminalitate, „imaginea” şi

percepţia publicului despre fenomenul criminalităţii

Plecând de la aceste delimitări, se consideră că noţiunea de prevenire are două conotaţii:

a) una cu caracter sociologic şi criminologic, care se referă la ansamblul de activităţi

desfăşurate în direcţia identificării, explicării şi diminuării cauzelor şi condiţiilor

generale şi speciale, socilae şi individuale, obiective şi subiective, care generează

sau favorizază manifestări delicvente în societate

b) Una cu cacater juridico-penal, care se referă la efectul pe care legislaţiapenală, prin

incriminările, sancţiunile şi pedepsele prevăzute, îl exercită asupra conduitei şi

166 Roger Merle, Andre Vitu, Traite de doit criminel, Paris, Edition Cujas, 1967

167 Gorege Stefani, Gorege Levasseur, Droit penal general, Paris, Dalloz, 1984

178

comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale. Acest efect poate fi general (

prevenţie generală), întrucât se exercită asupra tuturor indivizilor din momentul

adoptării şi aplicării legii penale ( prin definirea faptelor considerate drept delicte,

consecinţele nerespectării normelor penale, sancţiunile care sunt prevăzute etc.) şi

special ( prevenţie specială), atunci când se exercită direct asupra indivizilor care au

transgresat sau violat legea penală.168

Chiar dacă în anii 1970 privaţiunea de libertate (inclusiv cea de scurtă durată) a

fost din mai multe motive supraestimată, oricum în Europa de Vest, aceasta nu a putut

influenţa instituţionalizarea alternativelor în calitate de elemente independente a

sistemului de sancţiuni.

Documentele menţionate mai sus pot fi numite „textele cheie”, în elaborarea

conceptului de protecţie şi reintegrare socială din diferite perspective şi susţin

alternativele la încarcerare pentru o gamă largă de deţinuţi. De exemplu, una dintre

obligaţiile prevăzute de Regulile de la Beijing se referă la reglementarea unei game cât

mai largi şi flexibile de sancţiuni (Rg.18.1) astfel încât instituţionalizarea să fie doar o

soluţie de ultimă instanţă. Între acestea sunt recomandate hotărârile de supraveghere,

probaţiunea, munca în comunitate, compensaţia şi restituirea, amenda penală, consilierea

şi terapia de grup, deciziile de asistenţă alternativă, deciziile de internare în centre

educaţionale, etc.

În cadrul Regulilor Europene pentru Penitenciare, accentul este pus pe concepte

bazate pe tratamentul uman şi pozitiv al deţinuţilor, pe importanţa rolului pe care-l joacă

personalul ce deserveşte penitenciarele şi pe conducerea modernă, efectivă a acestora.

Conform acestor reguli, privarea de libertate se va face în condiţiile morale şi materiale

care să asigure respectul necesar faţă de demnitatea umană fără nici o discriminare faţă de

rasă, culoare, sex, limbă, religie, politică sau alte opinii. Scopul tratamentului aplicat

persoanelor aflate în custodie penitenciară, va fi în aşa fel susţinut încât să le ocrotească

sănătatea, propriul respect, dezvoltarea simţului responsabilităţii şi încurajarea acelor

atitudini şi abilităţi care să le folosească pentru reintegrarea în societate169.

În stabilirea regimului de detenţie trebuie să se ţină seama de situaţia juridică

(deţinut neîncarcerat sau condamnat, infractor la prima abatere sau recidivist, sentinţă de

168 Concepte, principii, structuri şi modele europene de prevenire a criminalităţii( culegere de studii), Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliţiei, Bucureşti, 1993, p 105-106 169 Pop Octavian, Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Editura Mirton, Timişoara 2002, pag. 111

179

scurtă durată sau pedeapsă mare), de cerinţele speciale ale tratamentului lor, de nevoile de

natură medicală, de vârsta şi de sex. Astfel, minorii vor fi ţinuţi în condiţii care să-i

protejeze pe cât posibil de influenţele negative, ţinându-se cont de nevoile specifice

vârstei lor.

Totodată, se arată că, prin lipsirea de libertate, încarcerarea este o pedeapsă ea

însăşi. De aceea, condiţiile închisorii şi regimurile din penitenciare vor avea în vedere ca

separaţiunea să se facă pentru menţinerea disciplinei fără însă să agraveze prin aceasta

situaţia deţinuţilor. Eforturile trebuiesc orientate astfel încât, regimul acestor instituţii să

asigure condiţiile de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu

normele comunităţii, minimalizând pe cât posibil efectele negative ale închisorii şi

diferenţele dintre viaţa în închisoare şi viaţa în libertate, care pot conduce la micşorarea

respectului faţă de propria persoană şi a simţului responsabilităţii personale a deţinuţilor.

Este de asemenea recomandat de a fi susţinute şi întărite legăturile cu familia şi

comunitatea exterioară pentru a promova cele mai bune interese ale deţinuţilor şi ale

familiilor lor, asigurându-se resursele educaţionale, morale şi spirituale în directă

concordanţă cu nevoile specifice ale acestora.

Munca în închisoare trebuie privită ca un element pozitiv în tratamentul,

pregătirea şi conducerea instituţională, iar deţinuţilor condamnaţi definitiv putându-li-se

cere să lucreze, în concordanţă cu starea lor fizică şi mentală. Atât cât este posibil, munca

prestată va fi astfel aleasă încât să menţină sau să crească capacitatea deţinutului de a-şi

asigura o viaţă normală după liberare. În sfârşit, este recomandat ca, reprezentanţii

agenţiilor sociale sau ai serviciilor sociale, să li se permită accesul în aceste instituţii,

pentru a contribui şi colabora la pregătirea în vederea liberării şi reintegrării sociale.

Prin definiţie închisoarea nu este un loc normal. Încercările de a face un astfel de

loc să pară normal, cu o viaţă normală desfăşurată în interiorul ei, nu vor putea niciodată

să contracareze efectul produs de pierderea libertăţii, dar pot contribui la ameliorarea

efectelor detenţiei.

Serviciul penitenciar este un serviciu public, care participă la executarea deciziilor

şi a sentinţelor penale, şi care contribuie la asigurarea şi menţinerea siguranţei publice.

Un astfel de serviciu public aflat în slujba societăţii trebuie să favorizeze reinserţia

socială a persoanelor care sunt încredinţate de către autoritatea judiciară şi trebuie să fie

organizat în aşa manieră încât să asigure individualizarea pedepselor.

Trăim într-o societate în continuă schimbare şi de aceea misiunea diverselor

instituţii se remodelează, se adaptează noilor condiţii şi mediului economic, social şi

180

cultural care influenţează tehnicile şi metodele de intervenţie în toate domeniile, inclusiv

în domeniul administrării comunitare a justiţiei. Teoriile şi metodele utilizate de sistemele

de justiţie de astăzi trebuie adaptate la schimbările prin care trece întreaga societate.

Rolul fiecărui actor implicat în procesul de reintegrare socială a persoanelor care au

săvârşit fapte penale este influenţat de conjuncturile externe şi nu este exercitat de o

singură instituţie, întrucât există o serie de structuri care pot colabora pentru găsirea de

soluţii viabile la problema infracţionalităţii.

3.3. Rolul factorilor economico- sociali în dinamica criminalităţii

Dinamica fenomenului infracţional din ultimii ani şi eforturile instituţiilor statului

şi ale societăţii civile de a-i face faţă într-o manieră coerentă şi eficace,impune realizarea

unei strategii naţionale de prevenire a criminalităţii. Acest lucru este deplin posibil

deoarece există o bază teoretică bogată consacrată acestui domeniu: acte normative

româneşti, programe şi recomandări ale Consiliului Europei şi ale O.N.U., strategii

elaborate recent în alte ţări.

Noile evoluţii contemporane demonstrează pericolul criminalităţii pentru

dezvoltarea socială, dreptul cetăţenilor de a trăi în securitate şi, ca o consecinţă,elaborarea

unei strategii pe termen lung pentru a evita mersul spre o societateterorizată.

Peste tot in lume, statisticile oficiale arată creşteri importante ale criminalităţii dar si

eforturi din ce în ce mai mari pentru ai face faţă atât la nivel de stat cât mai ales la nivel

comunitar. Deşi serviciile de poliţie rămân în continuare esenţiale pentru combaterea şi

prevenirea criminalităţii, cetăţenii şi comunităţile devin din ce în ce mai vizibile în

domeniul atât de complex al ordinii sociale şi al creşterii calităţii vieţii.

Traversăm o perioadă în care, la marile flageluri sociale cunoscute - corupţia,

sărăcia, şomajul, drogurile, alcoolismul - se adaugă terorismul, crima organzată,

degradarea mediului urban precum şi factori subtili ca abuzurile, discriminările, absenţa

controlului, promovarea violenţei prin mass-media. Toţi aceşti factori se conjugă,

desigur, cu cei particulari unei ţări sau unei regiuni amplificând vulnerabilitatea socială şi

costurile criminalităţii. Grupurile care suferă cel mai mult din cauza unei rate înalte a

criminalităţii, rămân mereu aceleaşi: tinerii, vârstnicii, femeile, persoanele singure, cei

care trăiesc în cartiere marginalizate. Deşi riscurile imediate par urgente, ameliorări de

181

durată apar doar când sunt abordaţi factorii indirecţi: sărăcia, incultura, şomajul, lipsa

perspectivei, etc.

Scopul oricărei cercetări ştiinţifice, în general, şi al cercetării ştiinţifice în

criminologie, în particular, este reprezentat de identificarea, analizarea şi explicarea

cauzelor criminalităţii, pentru a crea, astfel, premisele necesare atingerii scopului general

al acestei ştiinţe, acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente, în

măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional.

Criminologia este considerată un caz particular al devianţei sociale, care cuprinde

totalitatea actelor ce încalcă normele stabilite şi violează codurile ei scrise (legea) sau

nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice etc), reprezentând manifestări

ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite societăţi170.

Din considerente practice preferăm o analiză mai succintă a factorilor care

determină criminalitatea ca fenomen social, clasificându-i în factori economici şi factori

sociali.

3.2.1. Factori economici

Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza

economică determină structura socială, politică, culturală, instituţională. În consecinţă,

este de aşteptat ca situaţia economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să

determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Fără a

se nega un raport de cauzalitate între starea economică şi criminalitate, studiile efectuate

au evidenţiat că fenomenul infracţional este atât de complex încât el poate fi generat în

aceeaşi măsură, dar în tipuri diferite, atât de prosperitate cât şi de sărăcie.

Ne vom limita să analizăm unii din factorii economici consideraţi a avea un

pronunţat conţinut criminogen:

170 Rădulescu S., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999, pag. 121

182

Industrializarea

Prin ea însăşi, industrializarea este un factor de progres economic şi social,oferind

locuri de muncă, posibilităţi superioare de instruire şi specializare, bunuri de larg consum

de calitate tot mai bună şi implicit, creşterea nivelului de trai al oamenilor.

Statistic, s-a constatat un fenomen surprinzător: progresul social economic a fost

însoţit de creşterea criminalităţii. Pentru a se lega acest fenomen economic de

industrializare s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:

a) Creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se

deplasează spre zonele industrializate, în speranţa unui trai mai bun şi a unei

îmbogăţiri mai rapide. Înlocuirea mediului social specific localităţilor rurale în

care individul este cunoscut şi apreciat la valoarea sa, iar sistemul relaţional

era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care individul a

devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte negative

asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutaţii în structura lor de

personalitate, mai ales atunci când „transplantul” s-a soldat cu un eşec;

b) Industrializarea, prin „maşinismul” său, mai ales prin munca „pe bandă”,

produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea

să-şi manifeste spiritul creator;

c) În general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt

implantate cu efecte care accentuează starea de stress a muncitorilor şi a

populaţiei de pe platformele industriale;

d) Ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare a

imposibilităţii asigurării unor condiţii social-edilitare minime pentru populaţia

atrasă de acest sector.

Şomajul

Explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa sa se exercită nu

numai prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci şi prin instabilitatea

emoţională pe care o influenţează. Şomajul atacă în mod serios echilibrul interior al

individului, punându-l în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloace legale,

aspiraţiile sale.

183

Şomajul atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se

diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind alterat. Inversarea

rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate,

alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii. Anumite studii evocă o creştere

puternică a procentului de tâlhării, furturi, înşelăciuni în perioada de recesiune

economică.

Nivelul de trai

Trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică

obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală.

Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate ori

epocă precizată.

Dimensiunea subiectivă se referă la percepţia individuală, la evaluarea personală

pe care individul o face statutului său economic, situaţiei financiare într-un mediu social

şi în epoca în care trăieşte. În funţie de nevoi, aspiraţii şi obligaţii unii îşi vor considera

nivelul de trai satisfăcător, alţii de-a dreptul mizer. Acelaţi salariu poate fi considerat

foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera jenant sau insuficient

pentru un trai onest.

Deci pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil

pe unii indivizi la comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau de un

trai mai bun, care, la rândul ei, împinge spre delicvenţă un mare număr de persoane.

Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori precum:

angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi mai ales inflaţia care

bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu

multă greutate.

Crizele economice

Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul

crizelor economice care afectează producţia, nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa

184

unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita

riscului comiterii faptelor antisociale.171

3.2.2. Factorii socio – culturali

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de

societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit

acei factori socio-culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau

negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale.

a) Familia

Celula de bază a societăţii, cum a mai fost numită, familia are valenţe multiple. În

primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric,

precum şi atitudini de aderare sau de lipsă de cooperare faţă de anumite valori sociale.

Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului,

atât la nivelul adaptării sale la societate, cât şi asupra structurii sale de personalitate.

Una dintre cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influenţa

perturbărilor familiale asupra delicvenţei juvenile a fost realizată în America în lucrarea

„Unraveling Juvenile Delinquency”172 care a constatat următoarele:

a) un număr important de copii delicvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul

copilăriei;

b) sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic;

c) au părinţi despărţiţi sau necăsătoriţi;

d) sunt privaţi de beneficiul culturii.

Influenţa familiilor divorţate sau despărţite constituie un factor criminologic

major pentru copii delicvenţi.

171 Parlamentul European, Rezoluţia nr. 2007/2001/2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi a societăţii 172 una din cele mai importante cercetări referitoare la influenţa perturbărilor familiale asupra delincvenţei juvenile a fost realizată în SUA de soţii Glueck care, în lucrarea „Unraveling Juvenile Delinquency” (Delincvenţa juvenilă nerelevată) au constatat că: un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei, sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic au părinţi despărţiţi sau necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii.

185

De asemenea familiile infractoare îşi implică copii în activităţi infracţionale sau îi

influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societăţii.

În acest caz, delicvenţa rezultă ca un conflict între cultura proprie familiei infractoare şi

cea a societăţii.

b) Nivelul de instruire şcolară

O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă infracţionalitate este

influenţată calitativ şi cantitativ de nivelul de instrucţie şcolară.

Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe vizibile în planul infracţionalităţii. Pe

plan calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme

infracţionale mai puţin primitive.

Nu există preocupări centrate pe forme de educaţie adecvate şi necesare

schimbării comportamentului agresiv la tineri în şcoală. De regulă, se adoptă măsuri

contraproductive pentru normalizarea comportamentului şcolar prin extrapolarea în şcoli

a unor forme extremiste de protecţie forţată, de tip poliţienesc (pază şi ordine prin metode

coercitive impuse autoritar tinerilor). Chiar dacă situaţiile de criză, existente în şcoli, par

a fi ţinute sub control prin astfel de metode coercitive în spaţiul educaţional, ele se vor

regăsi supradimensionate în afara spaţiului şcolar, unde protecţia gardienilor nu mai

funcţionează. Ori şcoala, ca instituţie cu funcţie nu numai de informare şi de cunoaştere,

dar şi cu funcţii complexe de tip formativ pentru copii şi tineri, nu poate să-şi menţină

rolul ei în comunitate decât prin recurgerea la metode de schimbare a comportamentului

elevului/tânărului pe baza unor norme, principii şi valori morale asimilate organic la nivel

comportamental şi nu impuse forţat. Cu cât metodele de persuasiune şi explicaţia

normelor valorice de gândire, de trăire, de simţire, de relaţionare vor fi mai profesionist

utilizate în şcoli, cu atât gradul de interiorizare a valorilor comportamentale de către tineri

va fi mai ridicat, indicând în timp, modificări majore ale modelelor de comportare şi

relaţionare atât în mediul şcolar cât şi în cel extraşcolar.

Tinerii, ca segment cu risc crescut de vulnerabilitate, datorată, în principal,

fragilităţii psiho-emoţionale a vârstei, dar şi unor modalităţi improprii de ajutor, terapie şi

intervenţie, nu au fost analizaţi corespunzător vizavi de profilul complex al nevoilor lor.

Tensiunile şi conflictele se înmulţesc, iar consecinţele lor conduc la multiple

disfuncţii psihologice, sociale şi culturale greu de soluţionat în timp. În acest sens, se

impune o cunoaştere clară a problematicii tinerilor, ca rezultat al unei abordări

186

pluridisciplinare. Aceasta va putea stabili o diagnoză clară a situaţiei lor în vederea

stabilirii unui plan de acţiune centrat pe structura şi profilul nevoii. Cunoaşterea clară a

contextului bio-psiho-socio-cultural de viaţă în care tânărul se dezvoltă, reprezintă un

prim pas pentru soluţii eficiente de integrare. Relaţia dintre tânăr şi mediul său de viaţă

este una crucială pentru înţelegerea nevoilor lui.

Analiza distribuţiei anuale a persoanelor cercetate pentru comiterea de infracţiuni

în funcţie de nivelul de educaţie indică o corelaţie directă între nivelul scăzut de educaţie

şi comportamentul criminogen. Putem trage astfel concluzia că abandonul şcolar

reprezintă o premisă (un factor de risc) importantă a delincvenţei juvenile. Şi că eforturile

pentru reducerea acestuia reprezintă o modalitate optimă de prevenire a apariţiei

comportamentelor delictuale în rândul tinerilor.

c) Starea civilă

Există studii conform cărora atât femeile, cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai

predispuşi să comită delicte sexuale, în timp ce în cazul soţilor au fost relevate o serie de

infracţiuni săvârşite cu violenţă, datorate neînţelegerilor dintre soţi.

d) Discriminarea

Este considerată un factor criminogen fiind asociată cu prejudecata. O asemenea

asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale

care au o importanţă aparte în comportamentul infracţional.

Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă declanşează porniri

agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care se consideră

dicriminaşi. Acesta este un caz tipic de „conflict de cultură”.

e) Impactul mijloacelor de comunicare în masă

Studiile efectuate au relevat influenţa adeseori negativă exercitată de mijloacele

de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în

mass-media şi în special video–violenţa.

187

Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass–media se realizează şi

interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel încât

video–violenţa va produce efecte doar asupra acelora care au înclinaţii, predispoziţie spre

violenţă, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masă în formarea unor

atitudini nedorite şi neconforme cu interesele societăţii.

f) Specificul naţional

Prin el însuşi nu este un factor criminogen. El include însă un anumit

temperament naţional care trebuie luat în calcul în analiza fenomenului infracţional,

deoarece în anumite condiţii economice, sociale şi politice, tipul de reacţie populară poate

fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.

g) Toxicomania

Analiza privind consumul de droguri evidenţiază unele tendinţe ascendente ale

fenomenului (creşterea numărului consumatorilor, a toxicomanilor, escaladarea unor boli

cu transmitere virală, creşterea criminalităţii conexe etc.), căruia, dacă nu i se vor

interpune măsuri eficiente de prevenire şi combatere, vor avea consecinţe dezastruoase la

nivel social, mai ales pentru categoria tineri. La toate acestea, se adaugă faptul că

adevăratele dimensiuni ale consumului de droguri sunt greu de stabilit nu numai în

România, dar şi în ţări unde acest flagel a căpătat dimensiuni alarmante pentru societate.

România a devenit treptat o piaţă de desfacere şi implicit de consum de droguri,

caracteristic fiind faptul că marea majoritate a consumatorilor a fost şi este reprezentată

de traficanţi şi respectiv distribuitori, iar din punct de vedere al originii, iniţial, drogurile

erau tranzitate prin România de arabi sau africani, ulterior aceste activităţi fiind preluate

şi desfăşurate în cea mai mare măsură de cetăţenii turci, activităţi la care au fost cooptaţi

treptat şi cetăţenii români.

În România, traficul şi consumul de droguri a cunoscut dimensiuni noi, cu

tendinţe ascendente. Se contată o creştere semnificativă atât a numărului consumatorilor

de droguri, cetăţeni români, îndeosebi tineri, cât şi a persoanelor implicate în furnizare.

A crescut complexitatea fenomenului pe toate laturile sale. Reţelele de traficanţi

sunt mai extinse, având conexiuni la nivel regional, naţional şi în străinătate.

188

Deoarece România nu a avut un sistem unitar adecvat culegerii datelor specifice

despre traficul şi consumul ilicit de droguri, sistem care să permită evaluarea situaţiei

reale a fenomenului drogurilor şi să pună la dispoziţia factorilor decizionali elemente

cheie.

Prin înfiinţarea Agenţiei Naţionale Antidrog s-au creat condiţiile necesare pentru

realizarea sistemului naţional de raportare şi evidenţiere care să corespundă standardelor

europene.

h) Profesia

Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delicvenţei profesionale. Într-un

grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni.

De regulă, criminalitatea profesională se realizează prin ignorarea şi prin

interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între limitele licitului şi ale

ilicitului, uneori profitându-se de ambiguitatea legilor adoptate.

Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în

istoria şi evoluţia umanităţii, ea este, în primul rând, un fenomen individual ce cuprinde

faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc infracţiuni care prezintă pericol social,

fapte interzise de legea penală.

O caracteristică de interes a delincvenţei cercetate o reprezintă

ocupaţia (sau lipsa ei) adolescenţilor şi tinerilor implicaţi.

Numărul mare al acestora din urmă este deasemenea un motiv de îngrijorare

pentru factorii responsabili în acest domeniu.

189

3.4. Preocupări privind construcţia juridică a sistemului de măsuri alternative în

România

Apariţia sancţiunilor alternative faţă de pedeapsa închisorii s-a datorat faptului că

dreptul penal tradiţional nu mai putea să răspundă unor principii tot mai mult acceptate de

practicienii şi specialiştii din domeniul justiţiei cum ar fi : prioritatea acordată reacţiilor şi

resocializării în mediu deschis, implicarea comunităţii în reacţia faţă de criminalitate, locul şi

drepturile victimei, ca şi cele ale delicventului, etc. După cum arată Denis van Doosselaere, „

alternativa este o măsură care îi permite delicventului şă trăiască în mediul său natural de viaţă,

ea este o condiţie particulară pentru menţinerea sa în familie ( cel mai adesea).173 Ea vizează

„neutralizarea mijloacelor celor mai violente, în lipsa evitării recursului la dreptul penal, care

reprezintă eşecul voinţei de a preveni anumite situaţii şi anumite comportamente”.

Promovarea şi reglematarea juridică a sancţiunilor alternative s-a făcut treptat, sub

impactul unui complex de procese şi mutaţii intervenite în sfera dreptului şi justiţiei penale şi ca

o reacţie împotriva sistemului prisonocentric, a încarcerării şi efectele sale negative. Susţinătorii

acestor măsuri aduc o serie de argumente privind avantajele promovării pe scară cât mai largă a

acestora:

a) ele sunt mai adecvate pentru anumite tipuri de delicte şi pentru anumiţi delicvenţi,

cum sunt, de pildă, delicvenţii minori care au comis delicte mai puţin grave ( furt,

loviri, vătămări corporale)

b) sunt mult mai umane decât privarea de libertate, fiind centrate pe reabilitarea şi

reintegrarea socială a delicventului în comunitate

c) sunt, de regulă mult mai puţin costisitoare decât sancţiunile privative de libertate,

conducând la economisirea unor resurse guvernamentale care sunt alocate pentru

menţinerea în închisoare a deţinuţilor

d) conduc la implicarea comunităţii în sistemul justiţiei penale şi la reducerea riscului

de recidivă prin ancorarea delicventului în comunitate.

173 Denis van Doosselaere, Alternative la privarea de liberate: Ce măsuri trebuie luate pentru minorii din comunitatea franceză din Belgia, în revista Română de scociologie”, serie nouă, anul IX, nr. 5-6, 2003, p 357

190

Literatura de specialitate atribuie măsurilor alternative şi alte avantaje, comparatic cu

pedeapsa închisorii şi care constau în principal în :174

a) flexibilitatea lor practică, în funcţie de gravitatea delictului şi a intensităţii efortului

necesar;

b) colaborarea activă a delicventului, constrâns la aceasta fie că doreşte să scape de

controlul judecătoresc, fie pentru că doreşte să se elibereze de sentimentul de

culpabilitate, fie pentru că doreşte să repare paguba cauzată de gestul său victimei;

c) posibilitatea oferirii unor despăgubiri victimei;

d) participarea şi implicarea comunităţii în soluţionarea problemei criminalităţii, inclusiv

în modificarea percepţiei acesteia faţă de delicvenţă;

e) vitarea „etichetării” delicventului şi a anturajului său.

Aplicarea în practică a sancţiunilor alternative faţă de pedeapsa închisorii presupune,

totodată, respectarea anumitor principii, cum ar fi:

a) în stabilirea unei măsuri alternative trebuie avute în vedere nevoile de reabilitare ale

delicventului, protecţia societăţii ( comunităţii ) şi interesele victimei;

b) aceste măsuri trebuie să fie aplicate fără discriminare din motive de rasă, culoare,

sex, limbă sau apartenenţă politică;

c) toate măsurile alternative trebuie să fie monitorizate şi evaluate periodic;

Prin conţinutul lor educativ, pedepsele alternative reprezintă un potenţial imens

pentru politicile penale aplicate minorilor şi tinerilor care au săvârşit acte infracţionale.

Deşi România nu deţine o experienţă ca ca alte ţări din Europa (100 de ani în Marea

Britanie, mai mult de 100 de ani în Olanda), totuşi în ultimii 10 ani a făcut eforturi

consistente pentru implementarea unui sistem complex şi viabil de sancţiuni alternative.

Primul pas în direcţia dezvoltării acestui sistem de sancţiuni alternative a fost realizat prin

introducerea probaţiunii în sistemul de justiţie din România. Acesta a fost însă doar

începutul, consacrarea în practica instanţelor a fost mai târzie înregistrând demersuri în

direcţia construirii unei legislaţii specifice şi a unui cadru instituţional adecvat care, în

ceea ce priveşte ţara noastră se află în plin proces de fundamentare.

174 Dan Banciu, Crima si criminalitate, Repere si abordari juris-sociologice, Editura Lumina Lex, Bucuresti,2005

191

3.4.1. Construcţia legislativă

Realitatea a dovedit că privarea de libertate nu este o soluţie pentru cei care au

săvârşit infracţiuni de un pericol social scăzut. Pentru că scopul pedepsei poate fi atins şi

fără privare de libertate, sau pentru că închisoarea este mult prea costisitoare, iar

penitenciarele supraaglomerate au apărut sancţiunile alternative.

Astfel, în anul 2000, a fost consacrată legislativ instituţia probaţiunii în România,

prin adoptarea O.G. nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de

reintegrare socială a infractorilor şi supravegherea executării sancţiunilor neprivative de

libertate, aprobată cu anumite completări şi modificări în anul 2002, prin Legea nr. 129.

De asemenea, a fost aprobat prin H.G. regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G.

Consacrarea instituţiei probaţiunii în România era necesară şi pentru că în

perioada 1994-1997 s-a consatatat că rata criminalităţii a crescut de la 421 la 496 per

100.000 locuitori, fiind una din cele mai ridicate din Europa; pentru acelaşi interval

temporal, rata custodială medie pentru Europa a fost de 150 la 100.000 locuitori, în vreme

ce în România era de 225.

Până la sfârşitul anului 2002 a fost dezvoltată infrastructura la nivel naţional prin

organizarea, în două etape a 41 servicii de reintegrare socială şi supraveghere pe lângă

tribunale.

Procesul de organizare şi dezvoltare a sistemului de probaţiune a trecut prin mai

multe faze.

Prima fază a fost mai mult de natură experimentală şi s-a derulat între 1996-2000.

Astfel, în anul 1996 în Arad este înfiinţat primul centru experimental de probaţiune, în

scopul testării unor elemente de probaţiune (de exemplu, referatele de evaluare şi

supraveghere în comunitate), în contextul penal şi social al României. Pentru acest

proiect Ministerul Justiţiei s-a bucurat de sprijinul financiar al guvernului Marii Britanii.

În anul 1998 a fost iniţiat Programul „Probaţiunea în România” în baza unui

parteneriat între Ministerul Justiţiei şi guvernul Marii Britanii care a asigurat sprijin

tehnic şi financiar, scopul urmărit fiind crearea unui sistem de probaţiune la nivel

naţional. Rezultatl s-a concretizat în existenţa, în anul 2000 a 11 centre pilot.

Acţiunile derulate în faza experimentală s-au structurat pe 4 dimensiuni:

192

a) activităţi de promovare a instituţiei probaţiunii, a rolului acesteia, a

beneficiilor utilizării sancţiunilor altenative la detenţie, în faţa magistraţilor,

autorităţilor locale, opiniei publice;

b) activitatea la instanţă – întocmirea de referate de evaluare – sprijin în

individualizarea pedepsei, cu scopul prevenirii încarcerării excesive şi a

promovării sancţiunilor neprivative de libertate;

c) activitatea în penitenciar – derularea de programe individuale sau de grup cu

persoanele condamnate şi pregătirea lor pentru libertate;

d) activitatea în comunitate – oferirea unor servicii de asistenţă şi consilierea

persoanelor condamnate şi construirea unei reţele comunitare.

A doua fază corespunde consacrării efective a probaţiunii ca primă formă de

sancţiune alternativă pe coordonate europene. În perioada 2000-2002 instituţiei

probaţiunii este consacrată legislativ prin O.G. 92/2000 aprobată prin Legea nr. 129/2002,

precum şi a H.G. nr.1239/2000 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a O.G. şi este

dezvoltată infrastructura la nivel naţional.

A treia fază este una de consolidare instituţională derulată în perioada 2003-2005

şi care a cuprins:

a) iniţierea unor proiecte de acte normative care să răspundă unor necesităţi

interne,

b) conceperea unui model de management european al performanţei, adaptat

realităţilor româneşti (REM).

În anul 2006, prin promovarea legii nr. 275/2006, se poate vorbi de o nouă etapă

care a implicat extinderea competenţelor serviciilor de probaţiune. Astfel, la 18 octombrie

2006 are loc promovarea legii nr. 275/2006 referitor la executarea pedepselor şi a altor

măsuri dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, unde se prevede că un

consilier de probaţiune trebuie să fie membru al Comisiei privind individualizarea

regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Anul 2007 marchează extinderea schemei de personal în serviciile locale şi

reorganizarea sistemului după cum urmează:

a) La nivel central: Direcţia de Probaţiune – Ministerul Justiţiei;

b) La nivel local: 41 servicii de probaţiune, sub autoritatea Ministerului Justiţiei,

organizate pe lângă tribunale.

Ca urmare a acestei reorganizări, direcţia de probaţiune are următoarele atribuţii:

193

a) Coordonează activitatea serviciilor de probaţiune şi realizează controlul

acestora prin intermediul corpului de inspectori;

b) Selectează, recrutează şi pregăteşte iniţial şi continuu personalul de probaţiune

(de exemplu, licenţele, formare continuă completă);

c) Elaborează metodologia necesară punerii în aplicare a legislaţiei în vigoare,

formularea standardelor şi modelelor de bune practici în domeniu.

Serviciile de probaţiune se caracterizează prin faptul că sunt organisme

specializate, fără personalitate juridică, aflate sub autoritatea Ministerului Justiţiei,

organizate pe lângă tribunale, în număr de 41. Ele sunt conduse de şefi de serviciu, numiţi

printr-un ordin al ministrului justiţiei, recrutaţi din rândul consilierilor.

Prin crearea la nivel naţional a sistemului de probaţiune, s-a urmărit sprijinirea

instanţelor judecătoreşti în procesul de individualizare a pedepselor, refacerea echilibrului

comunităţii afectate de infracţiune prin supravegherea în comunitate a persoanelor

condamnate care au primit sancţiuni neprivative de libertate.

În evidenţa serviciilor locale se află următoarele categorii de persoane:

a) învinuiţi minori;

b) inculpaţi;

c) persoane condamnate, cu privire la care instanţa a dispus suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, impunând respectarea măsurilor de

supraveghere şi/sau a obligaţiilor prevăzute de art. 86/3 C.p.;

d) persoane condamnate, aflate în penitenciar, care au solicitat asistenţă şi

consiliere;

e) minori cărora instanţa de judecată le-a aplicat măsura educativă a libertăţii

supravegheate, impunându-le una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în

art. 103 alin. 3 C.p.;

f) minori cu privire la care instanţa a dispus suspendarea pedepsei sub

supraveghere sau sub control – 1101 Cod penal;

g) persoane graţiate, minori liberaţi din centrele de reducare.

În ceea ce priveşte atribuţiile serviciilor locale, trebuie să facem distincţie în

funcţie de faza în care ne aflăm, cea a urmăririi penale, a judecăţii sau a executării

pedepsei, întrucât aceste organisme sunt competente a inteveni în toate cele 3 faze ale

procesului penal.

194

În faza urmăririi penale:

• întocmirea, la cererea parchetului, a referatelor de evaluare cu privire la

invinuiţii minori sau cu privire la inculpaţi;

Faza de judecată:

• întocmirea, la cererea instanţei/procurorului a referatelor de evaluare cu

privire la inculpaţi (necesar în procesul de individualizare a pedepsei);

cuprinde informaţii despre persoana inculpatului, despre infracţiunea comisă,

educaţie, sănătate, eventuale adicţii;

• întocmirea, la cererea instanţei de judecată, în toate cauzele care privesc

stabilirea, înlocuirea ori încetarea măsurilor de protecţi specială prevăzute de

Legea nr. 274/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, a

unui raport pentru care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal;

• participă la judecarea cauzelor cu minori, având dreptul şi îndatorirea să dea

lămuriri, să formuleze cereri.

Pentru întocmirea referatelor de evaluare consilierii de probaţiune pot colabora cu

specialişti, astfel încât evaluarea să fie obiectivă.

Faza executării penale se află în legătură cu următoarele activităţi ale serviciului

de probaţiune:

• supravegherea modului în care persoana condamnată menţinută în starea de

libertate respectă măsurile de supraveghere prevăzute de Codul penal şi/sau

execută obligaţiile impuse de insatanţa de judecată pe durata termenului de

încercare. Persoanele condamnate, aflate în supravegherea serviciului pot

beneficia, la cerere, de asistenţă şi consiliere. La fiecare 6 luni sau la cererea

instanţei, în vederea informării acesteia, consilierul responsabil are obligaţia

de a întocmi un raport despre modul în care persoana supravegheată

respectă/execută măsurile de supraveghere/obligaţiile impuse de instanţă. De

asemenea, la expirarea termenul de încercare, acesta va întocmi un raport final

pe care îl va înainta instanţei. Dacă persoana condamnată nu respectă

măsurile/obligaţiile impuse, consilierul înştiinţează instanţa, prin şeful

serviciului, în vederea menţinerii/prelungirii/revocării sancţiunii;

• supravegherea modului în care minorul faţă de care s-a luat măsura educativă

a libertăţii supravegheate execută obligaţiile impuse de către instanţă; în cazul

aplicării acestei măsuri, serviciul menţine legătura cu familia minorului în

vederea implicării acesteia în procesul de reintegrare socială a minorului;

195

• asistenţa şi consilierea individuală în ceea ce priveşte comportamentul social,

de grup şi individual al persoanelor supravegheate, la cerere, precum şi

persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, pe durata

executării pedepsei, cu acordul lor, precum şi după punerea în libertate, la

cerere;

• iniţierea şi derularea unor programe speciale de reinserţie socială şi, după caz,

de identificare a locurilor de muncă disponibile, a locuinţelor, precum şi a

unor cursuri de calificare sau recalificare profesională, ai căror beneficiari pot

fi:

� Persoane condamnate la o pedeapsă neprivativă de libertate,

� Persoane condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a

fost graţiată total prin lege;

� Minori care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, faţă de

care a fost înlăturată prin lege măsura educativă a internării

într-un centru de reeducare.

În prezent Direcţia de Probaţiune se află în procedura de acreditare a unor

programe de lucru individual sau de lucrul cu grupul.

Consilierii de probaţiune colaborează cu personalul de specialitate din

unităţile penitenciare în vederea derulării unor programe de reinserţie socială pentru

deţinuţi, o atenţie deosebită fiind acordată minorilor şi tinerilor. De asemenea, în baza

Legii nr. 275/2006 consilierii participă în cadrul comisiei pentru individualizarea

regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Această gamă largă de activităţi este realizată de serviciul de probaţiune prin

implicarea activă a membrilor comunităţii atât pentru a asigura îndeplinirea măsurilor de

supraveghere, dar şi pentru a asigura reintegrarea în societate a persoanelor condamnate.

Consilierul de probaţiune îmbină latura de control cu cea de asistare pentru a

aduce resursele comunitare în întâmpinarea nevoilor criminogene ale persoanelor aflate

în vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

În concluzie, putem arăta faptul că, în ceea ce priveşte construcţia legislativă a instituţiei

probaţiunii, în România au fost elaborate o serie de acte normative:

- Hotărârea Guvernului nr. 487/1998 pentru modificarea şi completarea Hotărârii

Guvernului nr. 65/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei a

fost înfiinţat Serviciul de probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei;

196

- Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2626/C/2000 pentru modificarea structurii

organizatorice a Direcţiei generale judiciare şi coordonarea strategiei

antiinfracţionale, Serviciul de probaţiune existent în cadrul Ministerului Justiţiei a

fost reorganizat ca Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere, în subordinea

aceluiaşi minister.

- Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor

de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor

neprivative de libertate aprobată prin Legea nr. 129/2002 privind aprobarea

Ordonanţei nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de

reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor

neprivative de libertate, au fost înfiinţate serviciile de reintegrare socială a

infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate,

sub autoritatea Ministerului Justiţiei, ca organisme specializate, fără personalitate

juridică, funcţionând pe lângă fiecare tribunal, dar aflate în coordonarea

funcţională a Direcţiei de reintegrare socială şi supraveghere.

- Denumirea serviciilor a fost schimbată în servicii de probaţiune prin Legea nr.

123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune.

3.4.2. Construcţia instituţională

Acest aspect are în vedere existenţa şi funcţionalitatea instituţiilor implicate în

aplicarea sancţiunilor alternative precum şi crearea unui sistem coerent de justiţie pentru

minori. Construcţia instituţională vizează crearea în cadrul instituţiilor din sistemul

juridic a unor structuri specializate pentru a trata cazurile de infracţiuni comise de

minori.175

În momentul de faţă, din punct de vedere al existenţei instituţiilor care să asigure

implementarea eficientă a unui siste, coerent de sancţiuni alternative nu se pot enumera

foarte multe. Din acest punct de vedere România este la început de drum, iar în cadrul

unei analize cu acest specific pot fi mai degrabă invocate lipsuri decât realizări.

Primele măsuri alternative concrete au apărut odată cu înfiinţarea serviciilor de

reintegrare socială. 175 Crişu A., Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2006

197

Serviciile de probaţiune au fost înfiinţate în anul 2001 prin adoptarea Ordonanţei

Guvernului nr.92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare

socială şi supraveghere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.129 din 2002.

de protecţie a victimelor şi reintegrare a infractorilor

Serviciile de probaţiune contribuie la creşterea gradului de siguranţă publică prin

supravegherea persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penala şi sunt

menţinute în stare de libertate de către instanţele de judecată. De asemenea, intervenţia

serviciilor de probaţiune se regăseşte şi în domeniul protecţiei victimelor infracţiunilor

aşa cum se arată în Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru protecţia victimelor

infracţiunilor. Serviciile sunt organizate în prezent pe lângă tribunalele din întreaga ţară şi

îşi derulează activitatea prin atragerea şi implicarea comunităţii locale în procesul de

reintegrare socială a persoanelor condamnate, dar şi în protecţia victimelor.

Principalele atribuţii ale serviciilor de probaţiune se referă la:

a) supravegherea respectării de către persoana condamnată a următoarelor măsuri:

prezentarea, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune; anunţarea, în prealabil, a

oricărei schimbări de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi a oricărei deplasări care

depăşeşte 8 zile; comunicarea şi justificarea schimbării locului de muncă;

comunicarea oricăror informaţii prin care pot fi controlate mijloacele de

existenţă;

b) supravegherea executării obligaţiilor impuse condamnatului de către instanţă,

cum ar fi, desfăşurarea unei activităţi sau participarea la un curs de învăţământ ori

de calificare, obligaţia de a nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în

legătură cu anumite persoane, de a nu conduce nici un vehicul sau obligaţia de a

se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul

dezintoxicării;

c) supravegherea executării obligaţiilor impuse minorului de către instanţă, precum,

obligaţia de a nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu

anumite persoane, de a presta o activitate neremunerată într-o instituţie de interes

public;

d) întocmirea, la cererea instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, a

referatelor de evaluare cu privire la persoanele inculpate;

e) colaborarea cu instituţiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului

la prestarea unei activităţi neremunerate într-o instituţie de interes public;

198

f) consilierea individuală a infractorilor în ceea ce priveşte comportamentului social,

de grup şi individual;

g) programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor

care au săvârşit infracţiuni;

h) resocializarea infractorilor care solicită să participe la astfel de programe, pentru

sprijinirea acestora în respectarea condiţiilor impuse de instanţa de judecată şi

pentru reintegrarea lor socială;

i) identificarea locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a

celor de calificare sau recalificare profesională pentru persoanele aflate în

evidenţe.

O altă atribuţie importantă este prevăzută de Legea nr.211/2004, serviciile de

probaţiune fiind competente să ofere consiliere psihologică şi alte forme de asistenţă unor

categorii de victime ale tentativei la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit

de grav, ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală săvârşite

asupra membrilor familiei, ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, ale infracţiunilor

intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale

infracţiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală şi corupţie sexuală, ale

infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, precum şi ale infracţiunilor prevăzute în

Legea nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu

modificările şi completările ulterioare.

Volumul de activitate a crescut în perioada 2003 - 2005 în procent de 150%. Dacă în

2003, serviciile aveau în evidenţă 5.943 de persoane, în 2005 acestea au înregistrat un

număr de 15.230 de persoane.

La aceasta se adaugă un volum suplimentar de activităţi ce rezultă din acordarea

serviciilor de consiliere psihologică şi alte forme de asistenţă victimelor infracţiunilor.

În acest context, crearea unei structuri de probaţiune corect dimensionate este o condiţie

sine qua non a reformării justiţiei penale, a decongestionării sistemului penitenciar şi a

respectării drepturilor omului

În momentul elaborării actelor normative menţionate s-au avut în vedere atât

experienţa naţională şi cea internaţională, cât şi o serie de recomandări ale Consiliului

Europei, cum ar fi: Recomandarea R (92) 16 referitor la Regulamentul european privind

199

sancţiunile şi măsurile comunitare, Recomandarea R (2000) 22 privind îmbunătăţirea

aplicării Regulamentului european referitor la sancţiunile şi măsurile comunitare.

Serviciile de probaţiune sunt înfiinţate pe lângă toate tribunalele din ţară, marea

majoritate a acestora având sediul chiar în clădirea tribunalului. Fiecare serviciu este

condus de către un şef de serviciu, iar coordonarea activităţii serviciilor este asigurată de

către Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere din cadrul Ministerului Justiţiei.

Notă. Potrivit reglementării Ordonanţei nr. 92/2000, în cadrul Direcţiei de

Probaţiune, la nivelul fiecărui judeţ funcţionau servicii de protecţie a victimelor şi

reintegrare a infractorilor. După noua lege, adoptată de camerele reunite ale

Parlamentului, denumirea serviciilor judeţene se modifică. Deşi în ţările Uniunii

Europene se folosea de foarte multă vreme titulatura de servicii de probaţiune, la noi s-a

menţinut denumirea consacrată în ordonanţă. Prin adoptarea statutului personalului

serviciilor de probaţiune, s-a raliat legislaţia românească la cea europeană, astfel încât

serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare a infractorilor au devenit Servicii de

Probaţiune.

3.4.3. Factori care influenţează eficienţa aplicării sancţiunilor alternative

În momentul de faţă, în viziunea actorilor instituţionali există mai mulţi factori

care afectează eficienţa sancţiunilor alternative în cazurile minorilor infractori. Aceşti

factori pot fi grupaţi pe mai multe dimensiuni, după cum urmează:

1. factori care ţin de oferta de servicii existente pentru supravegherea şi

reintegrarea minorului infractor;

2. implicarea relativ redusă a instituţiilor statului şi lipsa unei colaborări;

3. legislaţia existentă şi punerea ei în aplicare;

4. nivelul de resurse materiale şi umane.

Astfel, în ce priveşte instituţiile existente şi serviciile oferite în prezent în

domeniul supravegherii şi reintegrării minorului delincvent, foarte mulţi lucrători din

sistemul judiciar apreciază ca acestea sunt insuficiente. Pe de o parte, sunt cei care spun

că „nu există instituţiile care să pună în aplicare sancţiunile alternative”, iar pe de altă

parte, sunt cei care afirmă că lipsesc serviciile de asistenţă şi consiliere presupuse de

munca de reintegrare a minorului. În viziunea actorilor instituţionali, este nevoie de

200

servicii de consiliere psihologică, de asistenţă socială, de consiliere ocupaţională şi de

programe de terapie cognitiv-comportamentală. De asemenea, este nevoie de înfiinţarea

unor centre de zi unde minorii să desfăşoare diverse activităţi educative sau de altă

natură, unde să fie efectiv supravegheaţi şi consiliaţi pe problemele cu care se confruntă.

E nevoie de programe prin care să se ocupe timpul liber al minorilor şi, de asemenea, e

nevoie de servicii de consiliere pentru familiile acestor minori, întrucât familia este

percepută ca o instituţie fără de care nu se poate realiza reintegrarea minorului. O altă

problemă este lipsa unei instituţii sau a unor relaţii de colaborare pentru aplicarea muncii

neremunerate în folosul comunităţii.

O altă problemă invocată face referire la interesul scăzut, lipsa de colaborare şi de

implicare a instituţiilor care ar putea face ceva mai mult pe partea de supraveghere şi

reintegrare a minorului delincvent. Sunt vizate inclusiv familia şi şcoala. În lipsa unei

relaţii clar definite între instituţii, a unei reţele de instituţii care să se ocupe de

supravegherea şi de aducerea minorului delincvent pe drumul bun, este greu să dai o

eficienţă oricăror sancţiuni alternative.

Problemele legislative care afectează eficienţa sancţiunilor alternative ocupă un

loc special, ele ţin, pe de o parte, de plaja redusă de astfel de măsuri prevăzute în actualul

cadru legislativ, precum şi de faptul că instituţiile implicate în implementarea sancţiunilor

alternative nu au suficientă putere de a constrânge minorii şi familiile lor să participe în

programele pe care le desfăşoară.

Lipsa resurselor umane este în mod evident o piedică în aplicarea eficientă a

sancţiunilor alternative, e nevoie de mai mulţi lucrători în domeniul serviciilor de

probaţiune, persoane care să fie specializate în lucrul cu minorii. Se consideră - la ora

actuală – că numărul consilierilor de probaţiune este insuficient în raport cu numărul de

cazuri de care se ocupă şi reprezintă deasemenea o problemă faptul că nu există consilieri

care să se ocupe doar de minori. De asemenea, infrastructura tehnică de care dispun în

prezent serviciile de probaţiune este insuficientă, folosindu-se în multe cazuri de dotările

care aparţin tribunalelor (autoturism, copiator etc.).

O altă problemă este dată de tribunalele pentru minori. Astfel, până a ajunge în

instanţă minorul trebuie să fie anchetat de structuri specializate din cadrul poliţiei şi

parchetului. Această specializare vizează faptul că lucrătorii atât de poliţie, cât şi

procurorii şi judecătorii care se ocupă de cazurile de minori să nu mai aibă de îndeplinit

sarcini şi pe alte direcţii de muncă. Se ajunge iarăşi la specializarea resurselor umane

implicate, lucrătorii din cadrul acestor structuri specializate au nevoie de o pregătire

201

profesională adecvată şi în plus ar trebui să poată tot timpul colabora cu psihologi şi

asistenţi sociali care să poată evalua situaţia minorului delincvent şi să poată propune

măsurile pe care le consideră adecvate. La capitolul lipsuri poate fi invocată şi

colaborarea multidisciplinară în faza de anchetare a minorului, echipa implicată ar trebui

să fie compusă din poliţist, psiholog şi asistent social. De asemenea, apare şi ideea

existenţei unui „avocat al copilului” care să ofere asistenţa juridică necesară în aceste

cazuri. Este deci nevoie în viziunea actorilor instituţionali de un sistem juridic separat

care să se ocupe de minori

202

3.5. Perspective legislative în domeniul delicvenţei juvenile

În vederea alinierii legislaţiei româneşti la standardele internaţionale, în ceea ce

priveşte delincvenţa juvenilă legiuitorul a căutat să identifice cele mai eficiente măsuri de

prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, dar mai ales cele mai eficiente forme

de sancţionare a conduitelor periculoase cu scopul corectării acestora.

Legiuitorul penal român a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la

14 ani sub condiţia dovedirii că, în săvârşirea faptei, minorul a avut discernământ, şi în

toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.

Discernământul constă în totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l

fac capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în unitate dialectică cu

legile obiective de dezvoltare ale societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale

atunci când el acţionează contrar acestei unităţi.

Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18

ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu, căci minor

în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă

particularităţilor psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.

Particularităţile infractorilor minori determină măsuri de apărare socială adecvate

care să vizeze refacerea educaţiei deficitare a minorului.

Măsurile educative s-au impus în cadrul legislaţiei noastre în mod treptat, pentru

minori preconizându-se un sistem sancţionator mixt format din pedepse şi măsuri

educative. Aceste măsuri sunt sancţiuni de drept penal, speciale pentru minori, menite să

asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin

cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.

Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan,

măsurile educative au caracter preponderent educativ şi nu au nici o consecinţă penală,

neconstituind antecedente penale pentru persoana faţă de care s-au luat.

Măsurile educative ca sancţiuni specifice aplicabile minorilor au capătat o

reglementare distinctă de celelalte sancţiuni de drept penal prin dispoziţiile codului penal

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

Luarea unei măsuri educative sau a unei pedepse faţă de un minor în funcţie de

infracţiunea săvârşită era lasată la hotărârea instanţei de judecată.

203

Masurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori prevăzute în

codul penal sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de

reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.

Articolul 100 C.P. prevede că: “faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o

măsură educativă sau se poate aplica o pedeapsa. La alegerea sancţiunii se ţine seama de

gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi

morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice

alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai

dacă se apreciaza că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea

minorului.”

Ca măsuri educative, aşa cum am arătat, Codul Penal român prevede un număr de

4 măsuri, grupate câte două. Primele două, mustrarea (prevăzută de articolul 102 C.P.) şi

libertatea supravegheată (prevăzută de articolul 103 C.P.) prezintă avantajul că nu

afectează starea de libertate a minorului, celelalte două, internarea într-un centru de

reeducare (prevăzută de articolul 104 C.P.) şi internarea într-un institut medical educativ

(prevăzută de articolul 105 C.P.) presupunând îngrădirea stării de libertate a minorului.

Alături de aceste 4 măsuri educative, articolul 109 C.P. prevede ca măsuri ce pot fi

aplicate minorului, închisoarea sau amenda, cu menţiunea că limitele acestora se reduc la

jumătate. De asemenea, tot în acest text de lege, la următoarele aliniate se prevede că

pedepsele complementare nu se aplică minorului, iar condamnările pentru faptele savâşite

în timpul cât sunt minori nu atrag incapacităţi sau decăderi.

Având în vedere că primele două măsuri educative sunt încă destul de rar aplicate,

fiind pusă la îndoială eficienţa lor, se impune analiza măsurilor privative de libertate,

acestea necesitând o mai mare atenţie.

În ceea ce priveşte condiţiile executării pedepsei închisorii, art. 26 statuează

înfiinţarea unor penitenciare speciale, pentru anumite categorii de persoane condamnate

la pedepse privative de libertate. Penitenciarele speciale sunt:

a) penitenciare pentru minori;

b) penitenciare pentru femei;

c) penitenciare-spital.

Regimul de executare a pedepselor privative de libertate a fost personalizat în

cazul minorilor, conform art. 40:

204

(1) Minorii aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluşi, pe

durata executării pedepsei, în programe speciale de asistenţă, consiliere şi supraveghere a

minorilor, în funcţie de vârsta şi de personalitatea fiecăruia.

(2) Programele speciale prevăzute în alin. (1) sunt realizate de compartimentele

socio-educative ale penitenciarelor, cu participarea consilierilor de reintegrare socială şi

supraveghere, a voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor reprezentanţi ai

societăţii civile.

(3) Dispoziţiile art. 3920 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor

condamnate prevăzute în alin. (1).

O formă de resocializare a minorului delincvent o constituie internarea acestuia

într-un centru de reeducare. Acest aspect comportă o serie de probleme specifice în

primul rând datorită faptului că numărul acestora este redus la nivel naţional, iar acest

fapt influenţează în mod indirect contactul copiilor instituţionalizaţi aici, cu familiile lor.

De aceea, o practică destul de des întâlnită a fost condamnarea minorilor la pedepse cu

închisoarea, pedepse cerute în multe din cazuri chiar de către avocatul apărării, deoarece

acestea pot fi executate în locuri de detenţie apropiate de domiciliul minorului.

Proximitatea domiciliului de locul de detenţie constituie, în cazul majorităţii copiilor

aflaţi în centrele de reeducare, principala condiţie de contact cu familia.

Această situaţie rămâne oarecum de actualitate chiar dacă aceste centre se

deosebesc de închisoare, fiind instituţii specifice recuperării minorilor infractori.

Spre deosebire de măsura internării într-un centru de reeducare unde pedeapsa nu

este determinată, ea putând dura pâna la împlinirea vârstei de 18 ani, pedeapsa cu

închisoarea se aplica pe o perioada determinata de timp, prin hotărâre definitivă. Copilul

poate beneficia de liberarea condiţionată în conformitate cu prevederile C.P. (conform

articolului 59 C.P., după executarea a 2/3 din pedeapsa pentru pedepsele pâna la 10 ani).

În contextul celor arătate mai sus, în practică se întâlnesc multe situaţii când

avocaţii copiilor solicită aplicarea unei pedepse cu închisoarea în locul unei măsuri

educative, pentru ca minorul să poată beneficia de liberarea condiţionată, în acest mod

perioada de privare de libertate fiind mult mai redusă decât dacă i s-ar aplica o măsura

educativă, caz în care ar trebui să stea în centrul de reeducare pâna şi-ar însuşi un minim

de pregătire şcolară sau profesională sau cel puţin până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Legea 18/1990 prin care România ratifică Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la

Drepturile Copilului stipulează în articolul 40 (3) ca: “Statele să ia masuri, de fiecare dată

când este posibil şi de dorit pentru a trata aceşti copii fără a recurge la procedura

205

judiciară, fiind totuşi înţeles că drepturile omului şi garanţiile legale trebuie respectate în

mod deplin.”

Articolul 40 (4) al aceluiaşi text de lege prevede de asemenea că: “Va fi prevăzută

o întreagă gamă de dispoziţii referitoare în special la îngrijire, orientare şi supraveghere,

la îndrumare, probare, plasament familial, programe de educaţie generală şi profesională

şi la soluţii, altele decât cele instituţionale, pentru a asigura copiilor un tratement în

înţelesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită.”

Cu toate acestea, legislaţia română nu prevede astfel de dispoziţii referitoare la

asigurarea unui tratament special adecvat necesităţilor copilului, fără a fi nevoie să se

recurgă la procedura judiciară. O caracteristică de bază a acestor măsuri privative de

libertate o reprezintă durata acestora. Referiri la perioada de timp pentru care se poate

aplica o măsură educativă sau o pedeapsă pentru un minor găsim în Legea 18/1990 unde

articolul 37 prevede: “Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie privat de libertate

în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie

conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură extremă şi va fi cât mai scurtă posibil.”

Articolul 106 C.P. prevede : “Măsurile prevăzute la articolele 104 şi 105 se iau pe timp

nedeterminat, însa nu pot dura decât pâna la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când

minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o perioadă de cel

mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.”

Aceste prevederi sunt însă în contradictoriu, şi, în conformitate cu articolul 20

aliniat 2 din Constituţia României, reglementările internaţionale la care România este

parte au prioritate faţă de legile interne în caz de neconcordanţă, de unde reiese că o

măsură nu poate fi aplicată pe o perioadă de timp nedeterminată în cazul unui minor.

Pentru menţinerea minorului sau a tânărului delincvent în contact cu societatea, în

vederea uşurării resocializării acestuia, legiutorul a instituit o serie de măsuri alternative

şi s-au diversificat modalităţile de individualizare a pedepselor aplicabile minorilor prin

crearea unor alternative pentru resocializarea şi responsabilizarea minorilor, oferind

posibilităţi mai mari de recuperare şi reabilitare. Acestea se regăsesc în următoarele

articole:

Renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului

În cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa

închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului

care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice

că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

206

Amânarea aplicării pedepsei minorului176

(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a

închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amâne

aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat

sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi şi după săvârşirea faptei a dat dovezi

temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.

(2) În cazul în care instanţa amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul

hotărârii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi 2 ani

din momentul pronunţării hotărârii.

(3) Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de

instanţă potrivit alin. (2) constituie perioada de probă pentru minor.

(4) În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate

dispune încredinţarea minorului unei persoane din cele arătate în art. 117 ori unei

instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare

socială şi supraveghere, putând să dispună totodată pentru minor unele din obligaţiile

prevăzute în art. 117 alin. (3).

(5) Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa

poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o conduită corespunzătoare,

instanţa poate, fie să amâne încă o dată pentru acelaşi termen aplicarea pedepsei, fie să

aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege

176 Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

207

CAPITOLUL IV

Studiu privind delincvenţa juvenilă şi percepţia

acesteia la nivel regional şi naţional

4.1. Cadrul metodologic al cercetării

Societatea românească contemporană se confruntă cu o multitudine de probleme

sociale, ce nu au fost deloc anticipate, generate de transformările majore în toate sferele

vieţii sociale şi care au un impact negativ asupra întregii societăţi. La nivelul

transformărilor produse în sfera atitudinilor şi comportamentelor, schimbările sociale au

generat o accentuată insecuritate socială, suspiciune şi frustrare în special în rândul

tineretului, un puternic pesimism social, un sentiment de descurajare şi chiar de

inadaptare. Comportamental aceste percepţii şi atitudini se materializează fie în conduite

din ce în ce mai blazate, fie în comportamente deviante. În multitudinea formelor pe care

le poate îmbrăca devianţa socială un loc aparte îl ocupă conduitele delincvente, acestea

caracterizându-se prin cel mai înalt nivel al pericolului social.

Noile abordări în ceea ce priveşte delincvenţa au renunţat la interpretările

teoretice care o considerau drept un fenomen de interes marginal, caracteristic numai

anumitor grupuri sau categorii sociale. Ele au fost abandonate, pentru a face loc unor

abordări mai profunde şi mai realiste în concordanţă cu care delincvenţa juvenilă este

interpretată ca fiind o importantă problemă socială, strâns legată de: modul în care îşi

gestionează comunitatea resursele, de procesele de educaţie şi de socializare, de modul în

care funcţionează diversele structuri şi instituţii sociale.

Orientările psiho-sociale în domeniul delicvenţei juvenile, indiferent de caracterul

şi conţinutul diferitelor sale abordări, susţin ideea principală conform căreia delicvenţa

juvenilă se datorează incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la mediu a minorilor,

datorită unor tulburări de natură psiho-patologică provocată de un ansamblu de factori, de

care familia este, în cea mai mare parte, responsabilă.

Transformările politice şi socio-economice survenite după 1989 în societatea

românească au exercitat şi continuă să exercite presiuni multiple asupra familiilor,

supunându-le unor eforturi de adaptare la complexitatea noilor situaţii sociale determinate

de economia de piaţă şi a modului de viaţă pe care această societate le incumbă.

208

Delincvenţa juvenilă poate fi privită ca un fenomen în viaţa socială, care fără a fi

ţinut sub control, poate aduce grave prejudicii integrităţii sistemului de valori, climatului

psiho-social general şi, nu în ultimul rând, familiei care reprezintă nucleul de bază al

societăţii.

Condiţionată de o serie de factori precum: scăderea bruscă a bunăstării populaţiei,

creşterea şomajului, a sărăciei şi a inechităţii sociale, migraţia populaţiei în căutarea

surselor de venit şi respectiv dezorganizarea mediului familial, lipsa supravegherii

copiilor şi eşecul şcolar, ascendenţa bolilor sociale (alcoolismul, narcomania, prostituţia,

HIV/SIDA) etc., delincvenţa generaţiei în creştere nu este un eveniment ce s-a produs

inopinat, ci reflectă esenţa societăţii contemporane prin ineficienţa controlului social şi

capacitatea redusă de a opune rezistenţă indivizilor ce încalcă prevederile legii.

Nu întotdeauna privarea de libertate este cea mai bună metodă pentru

resocializarea tinerilor delincvenţi pentru controlul delincvenţei şi diminuarea acestui

fenomen. Evitarea utilizării pedepsei custodiale pentru minorii delincvenţi a căror

infracţiuni sunt cu grad scăzut de periculozitate, precum şi prevenirea prin intervenţie

directă a recăderilor în pattern-uri de comportament infracţional antisocial se poate

realiza prin oferirea, pe o anumită perioadă de timp, a unei largi varietăţi de servicii care

să ajute la experimentarea unor noi modele comportamentale care le oferă şansa unei

integrări reale în societate. Acestea sunt sancţiunile alternative. Pentru implementarea lor

însă, România are nevoie de specialişti care să vină cu idei eficiente şi viabile, precum şi

de o reţea de servicii suport care să se ocupe de soarta celor care primesc astfel de

sentinţe. Nu putem avea pretenţia de la un sistem care a funcţionat foarte mult timp într-

un anumit fel să se schimbe peste noapte. Trebuie să luăm în considerare atât factorul

material (lipsa resurselor suficiente), cât şi pe cel uman (mentalitatea şi atitudinile celor

care lucrează în sistem).

Tocmai de aceea cercetarea de faţă îşi propune să analizeze locul şi rolul

pedepselor alternative în procesul de resocializare a tinerilor delincvenţi.

209

4.1.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării

În demersul de faţă am avut în vedere, ca obiect al cercetării, tinerii delincvenţi

(adică minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 şi

21 de ani). În acelaşi timp însă, pentru o evaluare exactă s-a realizat o anchetă sociologică

atât asupra minorilor aflaţi în regim privativ de executare a pedespei (aflaţi în Centrul de

Reeducare Buziaş) cât şi asupra minorilor aflaţi în regim neprivativ de executare a

pedespei, focus-group-uri cu specialişti în domeniu (magistraţi, avocaţi, poliţişti,

profesori etc.), analiza modului în care se reflectă în mass-media fenomenul delincvenţei

juvenile, interviuri, analize biografice şi studii de caz.

Cercetarea de teren s-a derulat la nivelul judeţului Timiş, focalizându-se pe

minorii şi tinerii aflaţi în Centrul de Reeducare Buziaş şi minorii aflaţi în evidenţa

Centrului de Probaţiune.

Judeţul Timiş nu a fost ales cu totul întâmplător, acesta are un specific aparte în

primul rând poziţionării sale geografice. Judeţul Timiş este situat în partea de vest a ţării

având graniţă cu Yugoslavia şi Ungaria spre vest şi Arad, Hunedoara şi Caraş-Severin în

nord, est, şi sud. Aşezarea geografică a judeţului este foarte avantajoasă, se află la

întretăierea principalelor căi de comunicaţie dintre vest şi est. Acest fapt face ca, din

punct de vedere al fenomenului infracţionalităţii, judeţul Timiş să se confrunte cu

probleme specifice ca urmare a poziţionării sale la graniţa din vestul ţării.

Pe de altă parte, judeţul Timiş, este cel mai mare judeţ al României, cu o suprafaţa

de 8.697 km pătraţi deţinând 3,6% din teritoriul României, fiind populat de peste 690.000

locuitori, peste 60% dintre aceştia trăiesc în zona urbană reprezentată de două municipii -

Timişoara şi Lugoj şi cinci oraşe - Buziaş, Deta, Jimbolia, Sânnicolau Mare şi Făget.

După naţionalitate 80,1% sunt români, 9% - unguri, 3,8 % - germani, 2,4 % - sârbi, etc.

Capitala judeţului - Timişoara, este al patrulea oraş ca mărime al ţarii - fiind un important

centru economic şi financiar, considerat poarta României spre Europa Occidentală.

Având în vedere, în primul rând caracterul transfrontalier al judeţului Timiş, dar şi

dezvoltarea sa socio-economică, ultimii ani au condus la o evoluţie a fenomenului

infracţionalităţii şi către un alt set de riscuri, în paralel cu cele de tip tradiţional:

a) traficul de droguri şi alte substanţe psihotrope, respectiv precursori ai acestora;

b) migraţia ilegală şi traficul de persoane ori organe umane;

c) contrabanda cu diverse valori, arme, muniţii şi explozibili;

210

d) spălarea de bani (de provenienţă ilicită, incluşi apoi în circuite fianciar-

bancare şi economice licite), infracţiune la care adesea se asociază evaziunea

fiscală şi corupţia;

e) fraude financiar-bancare şi de altă natură derulate prin sisteme computerizate

ori contrafacerea de monedă şi alte mijloace de plată.

f) armelor, componentelor şi combustibililor nucleari (ori precursorilor acestora

şi tehnologiei duale, susceptibilă a fi folosită în scopul producerii de arme

nucleare);

g) armelor chimice şi bacteriologice (ori a precursorilor şi tehnologiei aferente);

h) experienţei ştiinţifice în domeniul nuclear, chimic şi bacteriologic (studii,

aplicaţii etc.);

i) activităţilor conexe fenomenului terorist.

Infracţionalitatea în rândul minoruilor şi tinerilor nu a făcut excepţie de la aceste

evoluţii. Chiar dacă rata şomajului în judeţul Timiş este sub 1,5 %, s-au construit zone

industriale care au oferit noi locuri de muncă, nivelul de trai este superior majorităţii

celorlalte zone din România (în judeţul Timiş, de exemplu, nivelul de trai este mai ridicat

decât în restul ţării cu 40%), delincvenţa juvenilă este prezentă şi aici, cu toate că faţă de

anii trecuţi se poate remarca o scădere semnificativă. Mai mult decât atît, factorii socio-

culturali specifici judeţului Timiş au un rol predominant în socializarea pozitivă sau

negativă a indivizilor şi, finalmente, îi conduc la săvârşirea unor fapte antisociale.

Subiectul studiului este fenomenul delincvenţei în rândul tinerilor, pe de o parte,

iar pe de altă parte implicaţiile şi eficienţa sistemului de control în prevenirea acestui

fenomen cu accent pe rolul sancţiunilor alternative.

Scopul cercetării

Scopul principal al cercetării a fost cunoaşterea aprofundată a fenomenului

delincvenţei juvenile şi relevarea modului în care pedepsele alternative contribuie la

resocializarea tinerilor delincvenţi

Obiectivele cercetării

Acestea au fost stabilite pornind de la scopul propus şi sunt următoarele:

211

1. analiza teoriilor şi modelelor explicative ale delincvenţei juvenile;

2. identificarea şi evaluarea factorilor sociali şi mecanismelor etiologice

fundamentale care favorizeză conduitele delincvente ale tinerilor, atât ca

fenomene de grup, cât şi ca manifestări individuale;

3. evidenţierea caracteristicilor psiho-sociale ale deţinutului tânăr, prin investigarea

populaţiei tinerilor delincvenţi aflaţi într-un centru de minori (Buziaş);

4. studii de caz aprofundate şi studiul dosarelor personale ale tinerilor delincvenţi;

5. analiza instituţiei sancţiunilor alternative în România;

6. persoanele judiciarizate prin efectuarea unei cercetări ample în rândul tineretului;

7. analiza modului în care este reflectat în mass-media fenomenul delincvenţei;

Ipotezele cercetării

Ca ipoteză generală a fost stabilită următoarea presupunere: pedepsele

alternative au efect mai mare decât măsurile care impun privarea de libertate în

ceea ce priveşte resocializarea tinerilor delincvenţi.

Se poate aprecia, fără a greşi, că dimensiunea delincvenţei în rândul tineretului

este dependentă de dinamica vieţii social-economice care exprimă starea de anomie

socială existentă la nivel micro- şi macrosocial, astfel diminuarea delincvenţei juvenile

(inclusiv prin pedepsele alternative) devenind funcţie a depăşirii crizelor (crearea

condiţiilor adecvate pentru sporirea posibilităţilor de autoafirmare, atenuarea şomajului

segmentului tânăr al populaţiei, sărăciei şi creşterii bunăstării populaţiei etc.),

eficientizării politicilor sociale de tineret, reformării juridice şi perfecţionării

mecanismului de prevenire şi control.

Ca urmare a acestui fapt au fost stabilite mai multe ipoteze de lucru pornindu-se

de la asumpţia conform căreia dinamica şi evoluţia delincvenţei în cadrul unor categorii

de minori şi tineri sunt funcţie a dezorganizării sociale şi individuale generată de un

complex de factori determinanţi precum:

a) dezorganizarea familiei tradiţionale şi implicit diminuarea rolului acesteia

de agent socializator;

b) eşecul şcolar exprimat prin absenteism şi abandon, indiferenţă faţă de studii,

apartenenţa la grupuri deviante;

c) caracterul negativ al pedepsei cu închisoarea, penitenciarul fiind un mediu

care favorizează recidiva;

212

d) valorizarea scăzută a studiilor (şcolii) datorită incertitudinii valorificării

corespunzătoare a acestora (devalorizarea diplomelor) şi insecuritatea

profesională a populaţiei tinere;

e) ineficacitatea sistemului actual de implementare a pedepselor alternative,

lipsa de personal specializat în acest sens şi insuficienţa instituţională

specifică pedepselor alternative;

f) sporirea grupurilor deviante, „de cartier” în acţiunile cărora sunt implicaţi

minorii şi tinerii lăsaţi fără supraveghere în timpul liber.

În consecinţă, ca ipoteze de lucru, în completarea ipotezei generale, pot fi

conturate următoarele:

1. Dacă minorul este sancţionat penal cu o măsură neprivativă de libertate, atunci

acesta are şanse mai mari de resocializare;

2. Măsurile alternative dublate de spijinul familiei oferă şanse de resocializare în

mai mare măsură decât sancţiunile privative de libertate;

3. Politicile şi măsurile de prevenire a fenomenului delincvenţei pot asigura

integrarea socială a unui tânăr care a săvârşit o faptă deviantă cu cât există mai

mult sprijinul şi acceptarea de către populaţie a acestor politici.

4.1.2. Prezentarea metodologiei

A vorbi despre metodologie nu constituie doar o problemă de retorică a

epistemologiei, ci una de prioritate maximă în contextul dezvoltării actuale a ştiinţelor

sociale, „metodologia în ştiinţele sociale şi comportamentale are două laturi: analiza

critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei

activităţi177”.

Indiferent de perspectivă (economică, sociologică sau psihologică), metodologia

se constituie ca un element de bază al oricărui demers, singurul în măsură să justifice

concluziile teoretice şi practice.

În acest context al cunoaşterii, cercetătorul nu mai poate să teoretizeze pe baza

unor simple documente sau informaţii generale şi să-şi asume responsabilităţi minime cu

cele afirmate. Ţine de deontologia ştiinţifică să înainteze concluzii în urma unor cercetări

177 I. Mărgineanu, S. Chelcea, I Cauc, Cercetarea sociologică – metode şi tehnici, Editura Destin, Deva 1998, pag. 35

213

a căror rigurozitate să se justifice printr-un aparat metodologic sistematizat şi care să

asigure de pertinenţa concluziilor.

Astfel, se impune cu necesitate distincţia între cunoaşterea comună şi cunoaşterea

ştiinţifică, de care să beneficieze societatea într-un context al globalizării problemelor şi

al eficientizării utilizării resurselor.

Termenul de cunoaştere comună desemnează, în mod evident, „cunoaşterea

obişnuită pe care o avem asupra lumii şi activităţilor de zi cu zi”178. Acest tip de

cunoaştere nu este recunoscută de ştiinţă, evoluţia societăţii implicând un proces de

depăşire a acesteia prin dezvoltarea ştiinţelor în general.

Deoarece cunoaşterea directă a oamenilor este limitată atât spaţial, cât şi temporal,

este imposibil ca prin aceasta să putem explica problemele profunde cu care se confruntă

societatea, mai ales pe dimensiunea socio-economică. Cunoaşterea comună are deci un

caracter iluzoriu decurgând şi din „implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială, în

funcţie de scopurile şi interesele sale particulare, ceea ce îi face adesea să se înşele cu

bună credinţă”179.

Principalele limite ale cunoaşterii comune sunt subiectivitatea, suprageneralizarea,

confundarea legăturilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, încrederea în falsul consens

şi neluarea în consideraţie a efectului încadrării180.

În contradicţie cu cunoaşterea comună se află cunoaşterea ştiinţifică, caracterizată

prin desubiectivizare, oferind „o imagine despre lumea înconjurătoare aşa cum este ea în

realitate şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului comun”181.

Cunoaşterii ştiinţifice i se circumscriu următoarele principii182:

a) Principiul realismului, deoarece lumea există independent de observaţia

noastră;

b) Principiul determinismului, deoarece există o relaţie de cauzalitate între

elementele lumii înconjurătoare;

c) Principiul cognoscibilităţii, deoarece lumea poate fi cunoscută prin observaţii

obiective.

Revenind în planul dimensiunii tehnice a conceptului de metodologie, aceasta

desemnează un sistem de principii, norme de organizare a cercetării, prin intermediul

cărora sunt elaborate metode, tehnici şi procedee de cercetare. Cercetarea în cadrul 178 G. Marshall, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2003, pag. 150 179 S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti 2001, pag. 24 180 Idem, pag. 24 181 Idem, pag. 21 182 Idem, pag. 31

214

ştiinţelor sociale nu se realizează fără o finalitate, ea fiind supusă unor funcţii precise,

mai ales când o raportăm la teorie183: cercetarea iniţiază teoria; reformulează teoria prin

elaborarea unor noi scheme explicative; orientează interesul teoretic; ajută la clarificarea

conceptelor.

Realizând un demers al cercetării la o problemă dată, precum cea de faţă, suntem,

deci, obligaţi să punem în relaţie metodele, tehnicile, procedeele şi instrumentele de

investigaţie, „adecvându-le la obiectul de studiu”184.

Metodologia nu este doar o colecţie de metode luate ca atare, ci ea trebuie să

coroboreze cu imaginaţia sociologică, adică dincolo de caracterul normativ să fie adaptată

în mod flexibil cerinţelor obiectului cercetat, ducând ea însăşi la stimularea creativităţii.

4.1.2.1. Ancheta sociologică pe bază de chestionar

Instrumentul utilizat în cadrul anchetei din prezenta lucrare este chestionarul.

Acesta reprezintă un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări

scrise şi eventual imagini grafice ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de

către operatorii de teren determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce

urmează a fi înregistrate în scris.185

O definiţie mai simplistă afirmă că chestionarul este un document care cuprinde

întrebările, închise sau deschise, care sunt adresate într-o anchetă186.

Alături de interviu, ancheta se constituie ca metodă de cercetare a socialului

datorită particularităţii că realitatea respectivă conţine elemente – indivizi umani – cu

care cercetătorul poate intra într-o relaţie de comunicare directă prin limbaj187.

Raţiunea alegerii anchetei prin chestionar a fost aceea că aceasta ajută la obţinerea

suplimentară de informaţii în conformitate cu scopul şi obiectivele cercetării, mărind

consistenţa întrebărilor şi răspunsurilor188. În acest sens putem spune că ancheta

întreprinsă are un caracter cantitativ, deşi în chestionar sunt şi anumite întrebări la care

respondenţii au putut răspunde liber, fără a avea răspunsuri precodificate.

183 T. Rotariu, P Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi 1997, pag. 21 184 S. Chelcea, op. cit., pag. 51 185 Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 177 186 Marshall, G. Dicţionar de sociologie, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 92 187 Rotariu, T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 47 188 Marshall, G. Dicţionar de sociologie, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 93

215

Modul de aplicare a chestionarelor a presupus utilizarea operatorilor de teren

Această tehnică a presupus o relaţie de comunicare faţă în faţă stimulând comportamentul

verbal al subiecţilor respondenţi. În cadrul oricărei anchete de teren există anumite etape

ce trebuie parcurse pentru a asigura caracterul ştiinţific al demersului, dar şi validitatea

datelor.

În mod particular, etapele anchetei prin chestionar189 sunt următoarele:

1. stabilirea şi delimitarea temei;

2. formularea obiectivelor;

3. calcularea şi stabilirea mijloacelor materiale, respectiv a instrumentelor;

4. determinarea populaţiei sau al universului cercetării;

5. preancheta;

6. documentarea;

7. stabilirea ipotezelor;

8. construirea eşantionului;

9. redactarea chestionarului;

10. pretestarea şi definitivarea chestionarului şi ancheta pilot;

11. administrarea pe teren a formularelor;

12. codificarea răspunsurilor;

13. analiza datelor,

14. redactarea concluziilor şi a raportului de anchetă.

Bineînţeles că orice anchetă nu poate fi exhaustivă, însă am respectat exigenţele

metodologice pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Anchetele au fost precedate de

preanchete. Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se plasa în spaţiul social al

viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica problematica cercetată în

vederea construirii ipotezelor şi a instrumentelor de lucru190.

În cadrul preanchetei s-a testat instrumentul de lucru (chestionarul), atât din

perspectivă semantică (s-a urmărit dacă întrebările sunt perfect înţelese de respondenţi),

epistemologică (s-au cules date ce ne-au relevat anumite tendinţe statistice), cât şi din

perspectivă metodologică (în urma preanchetei, instrumentul a fost perfecţionat şi a

crescut în complexitate).

189 Miftode, V., Metodologia sociologică, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995, p. 247 190 Miftode, V., Metodologia sociologică, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995, p. 249

216

Fiecare anchetă începe cu stabilirea unor obiective. A stabili obiective constituie

principala problemă de la care se pleacă în orice demers, relevându-se astfel caracterul

utilitarist al cercetării. Orice cercetare presupune raportarea rezolutivă la anumite

probleme ce se ridică. Acestea constituie, de fapt, obiectivele unei cercetări.

A doua etapă este constituită din formularea ipotezelor. Aceasta constituie, de

asemenea, o problemă importantă, deoarece ele stau la baza construirii chestionarului în

conformitate cu obiectivele urmărite. Încercând o definire a ipotezei, vom spune că ea

reprezintă presupoziţia (de la care pleacă cercetătorul) existenţei unei relaţii între două

variabile. De asemenea, este important de subliniat că în cercetările empirice calitatea de

ipoteză este dată de măsura în care poate fi testată191. Gradul în care ea este plauzibilă

constituie un argument în favoarea coerenţei externe a cercetării. Pe de altă parte, există

un raport cu logica, astfel că vorbim de coerenţa internă a ipotezei.

Odată încheiat procesul de proiectare a cercetării, s-a trecut în faza de aplicare a

instrumentelor (chestionare) asupra populaţiei vizate. Când ancheta de teren s-a încheiat,

datele au fost centralizate şi supuse analizei statistice.

În cadrul analitei statistice a datelor s-au realizat distribuţii de frecvenţă şi

corelaţii de tipul Bravais-Pearson. Distribuţia de frecvenţă reprezintă o noţiune

fundamentală a statisticii192. Aceasta ne indică numărul răspunsurilor în cadrul fiecărei

întrebări în parte. În cazul nostru, am utilizat procente care reprezintă raportul dintre

frecvenţele observate şi totalul respondenţilor selectaţi.

Pornind de la problema testabilităţii ipotezelor, spunem că există diferite nivele de

generalitate ale ipotezelor, astfel încât, cu cât sunt mai generale, cu atât devin indirect

testabile.193 Când acestea deţin un nivel minim de generalitate spunem că ipotezele sunt

de lucru, deoarece se regăsesc foarte uşor şi direct prin itemii întrebărilor.

Corelaţia Pearson pleacă de la premisa conform căreia există o asociere liniară

între două variabile. Uneori această relaţie se datoreză unei relaţii de tip cauză-efect.

Astfel, apariţia unui factor determină manifestrea unei variabile. În cazul în care două

variabile sunt analizate simultan, vorbim de o statistică bivariată. Cei mai importanţi

indicatori descriptivi în această direcţie sunt indicatorii de asociere. Asocierea sau

relaţionarea dintre două variabile poate fi înţeleasă prin termenii de covarianţă şi

191 Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 75 192 Rotariu, T., (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 29 193 Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 79

217

independenţă. Două variabile covariază dacă valorile uneia variază împreună cu valorile

celeilalte. În realitate se pot constata tot felul de astfel de legături.194

Un simplu exemplu de corelaţie este acela că, cu cât consumul de alcool este mai

mare, cu atât este mai mare pericolul unui accident rutier. Acest tip de corelaţie se

numeşte corelaţie pozitivă. De asemenea, putem spune că, cu cât este mai mic numărul de

greşeli la un test, cu atât nota este mai mare. Acest tip de corelaţie se numeşte negativă.

Astfel, prin intermediul unei corelaţii putem stabili dacă există o relaţie de

covariaţie între două variabile, sensul acestei legături şi coeficientul de corelaţie

corespunzător acesteia, adică gradul de asociere a celor două variabile195.

În cercetare nu se poate decela dacă xistă un singur factor cauză, deoarece datele

empirice şi experimentale arată că este imposibil de a izola toţi factorii care pot interveni

şi determina un anumit efect. Astfel, niciodată nu putem fi siguri că există o singură

cauză a efectului, prin urmare vom spune că două fenomene, variabile covariază, adică se

întâlnesc împreună şi, deci, există o legătură între ele196.

Gradul în care se manifestă această legătură este măsurată statistic de coeficientul

de corelaţie. Acesta poate fi semnifivativ sau nesemnificativ. Pe baza valorii acestui

coeficient şi a numărului de subiecţi testaţi se stabileşte dacă relaţia dintre cele două

variabile este semnificativă statistic. Acest lucru înseamnă că există o probabilitate foarte

mică de a ne înşela afirmând că există o relaţie între cele două variabile, când acest fapt

nu ar fi adevărat în realitate. În cazul în care coeficientul de corelaţie este nesemnificativ

statistic, probabilitatea ipotezei nule, care afirmă că nu există relaţii între variabilele

implicate, este mare şi poate fi neglijată (respinsă). Coeficintul de corelaţie presupune

anumite proprietăţi care nu vor fi precizate aici.

Descoperirea unor astfel de corelaţii este foarte utilă pentru cercetător deoarece îi

oferă şansa de a formula legi şi de a prevedea diferite efecte pe care le determină anumiţi

factori în spaţiul social. Există mai mulţi coeficienţi de corelaţie, selectarea lor făcându-se

în funcţie de tipul de date colectate (nominale dihotomice, nominale cu mai mult de două

categorii, ordinale sau numerice), dar şi de liniaritatea (monotonia) relaţiei dintre două

variabile197.

194 Sava, F., Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004, p. 12 195 Hohn, M.; Măruşter, Laura, Statistică aplicată în ştiinţele sociale, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 1998, p.91 196 Rotariu, T., (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 172 197 Sava, F., Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004, p. 13

218

Principala problemă după calcularea coeficientului de corelaţie este aceea de a-l

interpreta şi de a verifica astfel dacă valoarea obţinută poate fi luată în seamă ca fiind

semnificativă. Valoare coeficientului de corelaţie este verificată într-un tabel unde

corespunzător numărului de cazuri există diferite praguri de semnificaţie. În exemplul

următor vorbim de valorile luate de coeficientul de corelaţie pe un eşantion de 100 de

persoane. Astfel, dacă valoarea coeficientului de corelaţie este între 0,230 şi 0,254

vorbim de un coeficient de corelaţie semnificativ pentru un prag198 de probabilitate

p>0,02:

n p=0,10 p=0,05 p=0,02 p=0,01

100 0,164 0,195 0,230 0,254

Menţionăm că în cadrul ştiinţelor sociale pragul corespunzător unui coeficent de

corelaţie semnificativ (care este acceptat din punct de vedere ştiinţific ca descriind o

relaţie de legătură) este de 0,05. Până la urmă, corelaţia nu este decât un procedeu

statistic ce măsoară covarianţa dintre două variabile standardizate. Totuşi, din punct de

vedere metodologic, calitatea unui coeficient de corelaţie poate fi diferit, deşi indică

aceeaşi cantitate a asocierii.199

Pentru a putea observa mai uşor modul în care frecvenţele variabilelor se

asociază, vom reda grafic operaţiile de crosstabulare. Procedura de crosstabulare

întabulează diferite combinaţii de valori care provin de la două sau mai multe variabile.

Crosstabularea se realizează doar când variabilele au un număr mic de valori distincte.

Această operaţie îţi oferă posibilitatea de reprezentare grafică a distribuţiei valorilor sub

forma unor diagrame.200

Crosstabularea este o operaţie statistică în cadrul căreia răspunsurile de la o

anumită întrebare sunt încrucişate cu răspunsurile de la o altă întrebare. Astfel, dacă la o

întrebare (Qn) s-a răspuns cu „da” (la identificarea unei opţiuni), atunci operaţia de

crosstabulare ne permite să verificăm câţi din aceştia au răspuns cu „nu” la o altă

întrebare (Qn+1) cu incidenţă în problematica abordată. Graficul astfel rezultat va fi o

ordonare a frecvenţelor după principiul de mai sus.

198 Hohn, M.; Măruşter, Laura, Statistică aplicată în ştiinţele sociale, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 1998, p.101 199 Sava, F., Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004, p. 57 200 Marija, J., Norusis, Guide to data analysis, Prentice Hall, New Jersey, 1998, p.122

219

Această operaţie este utilă pentru verificarea consecvenţei răspunsurilor în cadrul

aceleiaşi teme cercetate.

4.1.2.2. Focus-group-ul

Pentru a completa concluziile cercetărilor descrise anterior, s-a iniţiat un interviu

de grup (focus grup) care să evidenţieze aspectele specifice ale delincveţei juvenile în

contextul practicării unui sistem de sancţiuni alternative. Focus-group-ul s-a realizat pe

un eşantion reprezentativ de persoane din mediul academic (cadre didactice la facultăţile

de drept, sociologie, psihiologie), specialişti din justiţie (magistraţi şi avocaţi), precum şi

pe consilieri de probaţiune, ofiţeri din penitenciare şi centerele de reeducare, poliţişti.

Focus-grup-ul este definit ca şi „strategie de cercetare care presupune discuţii

ample şi intervievarea unor grupuri mici de oameni cu privire la un subiect stabilit”201.

Interviul de grup are avantajul că înlătură ceea ce în literatura de specialitate se

numeşte „greşeală atomistică, adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea

statistică – oricât de rafinată ar fi ea – a opiniilor individuale”202.

Interviul de grup este o metodă calitativă deoarece presupune interacţiunea

participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi de idei, pe marginea întrebărilor puse,

surprinzând aspecte pe care o metodă cantitativă (un chestionar) nu le-ar putea surprinde.

De asemenea, în cadrul unui interviu de grup ne interesează ce spun oamenii, cum o spun

şi cum se modifică atitudinea lor pe parcursul discuţiei.

R. Mucchielli vorbeşte de patru condiţii prin care interviul de grup diferă de alte

convorbiri de grup: grupul să fie natural, să se discute liber, să existe o problemă din viaţa

grupului şi să se desfăşoare sub supervizazrea unei persoane competente drept moderator.

Ca să se păstreze obiectivitatea interviului, intervenţiile moderatorului trebuie reduse la

20% din totalul schimburilor verbale, iar în cadrul acestora să se realizeze sinteze fără a-

şi trăda propria părere despre subiect.

201 Marshall, G., Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 244 202 Rotariu, T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 64

220

Din punctul de vedere al organizării interviului spunem că focus-grup-ul este un

interviu structurat, deoarece există o serie de întrebări formulate în funcţie de anumite

obiective, care au rolul de a creşte caracterul organizat al demersului.

Ca şi exigenţe metodologice203 se impun următoarele:

a) întrebările să fie relativ puţine;

b) întrebările să fie foarte bine formulate şi alese;

c) ingeniozitate şi precauţie cu întrebările suplimentare (neprevăzute iniţial), dar

necesare în descoperirea diverşilor factori.

Un alt aspect important al focus-grup-ului este că participanţii la acesta sunt foarte

diferiţi şi nu se cunosc între ei.

În cazul anchetei de faţă, focus–group-ul, ca metodă calitativă vine în completarea

datelor cantitative culese pe baza chestionarului.

În acest scop au fost constituite trei grupuri: Grupul A, Grupul B, şi Grupul C,

fiecare cu câte 10 participanţi.

Discuţiile din cadrul focus-grup-urilor au avut loc faţă în faţă, la o masă rotundă.

Discuţiile au fost coordonate de doi moderatori, aceştia având rolul de a enunţa

temele de discuţie şi de a superviza modul în care sunt atinse punctele cheie ale

discuţiilor, fără a formula ei înşişi păreri. Singurele atribuţii ale moderatorilor au fost

acelea de a coordona discuţia pe firul temelor şi de a se asigura că întrebările au fost bine

înţelese.

Timpul discuţiei pentru fiecare grup în parte este estimat la 90 de minute, pe

parcursul cărora fiecare participant a relatat din experienţa pe care o are în interacţiunea

cu tinerii delincvenţi şi au opinat despre rolul şi importanţa pedepselor alternative.

În consecinţă, discuţia a avut ca teme principale următoarele:

a) evidenţierea caracteristicilor fenomenului delincvenţei juvenile d.p.d.v. al

motivelor care stau la baza producerii actului delincvent;

b) evaluarea specificului psiho-social al tânărului delincvent;

c) evaluarea sistemului de sancţiuni alternative, aprecierea avantajelor/

dezavantajelor acestuia în raport cu pedeapsa prin privarea de libertate;

d) probleme specifice întâmpinate în relaţia cu delincventul minor;

e) probleme care afectează implementarea sistemului de sancţiuni alternative;

203 Rotariu, T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 66

221

Obiectivele focus-grupului sunt următoarele:

a) identificarea modului în care se raportează fiecare grup participant la

fenomenul delincvenţei juvenile şi la delincventul minor;

b) stabilirea măsurii în care minorii aflaţi în regim alternativ de executare a

pedepsei se reintegrează mai bine decât cei aflaţi în regim privativ de libertate,

scade riscul recidivei;

c) identificarea felului în care fiecare grup se raportează la sancţiunile alternative

în raport cu cele privative de libertate;

d) identificarea problemelor întâmpinate în aplicarea sancţiunilor alternative;

e) descrierea modului de aplicare a sancţiunilor alternative şi situaţiile în care se

recurge la acestea;

f) aprecierea existenţei de personal specializat în implementarea sancţiunilor

alternative;

g) aprecierea necesităţii înfiinţării instanţelor pentru minori;

h) evaluarea caracterului (sau nu) educativ (socializator) al penitenciarului în

cazul minorilor;

i) identificarea unor măsuri de prevenire a fenomenului delincvenţei juvenile;

j) identificarea obstacolelor întâmpinate de fiecare grup în parte în intercaţiunea

cu infractorii minori şi tineri;

k) prezentarea de sugestii pentru optimizarea activităţii specifice fiecărei entităţi

implicate în lucrul cu minorii şi tinerii delincvenţi.

Ipotezele cercetării prin focus-group sunt circumscrise ipotezelor generale

ale cercetării şi anume:

a) În cazul sancţiunilor alternative resocializarea minorului are şanse mai mare

de reuşită decât în cazul aplicării unor sancţiuni privative de libertate;

b) Dacă sprijinul familiei dublează sancţiunile alternative, atunci şansele de

resocializare şi reintegrare socială a minorului sunt mai sporite;

c) Dacă populaţia participă activ la implementarea politicilor de control şi

prevenire a delincvenţei, atunci eficienţa acestora este sporită şi pot asigura

integrarea socială a unui tânăr care a săvârşit o faptă deviantă.

În condiţiile verificării acestor ipoteze ne-am propus:

a) Să stabilim locul sancţiunilor alternative în sistemul general de pedepse;

222

b) Să elaborăm un set de propuneri în vederea îmbunătăţirii sistemului de

aplicare a sancţiunilor alternative.

4.1.2.3. Analiza de conţinut

Analiza de conţinut, ca metodă şi tehnică de înregistrare, dispune de mai multe

circumscrieri. Una din cele mai vechi definiţii îi aparţine lui B. Berelson204: „analiza de

conţinut este o tehnică de cercetare vizând o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă

a conţinutului manifest pe care-l are comunicarea”. Cerinţa de a fi obiectivă şi sistematică

constituie diferenţa specifică în definirea analizei de conţinut, iar prin aceasta se

subliniază faptul că analiza conţinutului s-a născut (la sfârşitul sec. al XIX-lea) ca o

reacţie la modelul speculativ, intuitiv şi subiectiv al criticii literare.

Aşa cum remarca Roger Daval205, atât clasica analiză literară, cât şi analiza

conţinutului au ca scop evidenţierea intenţiilor autorului, reconstituirea cadrului social

prin studiul limbii şi al stilului.

Dar analiza conţinutului nu se aplică numai textelor, orice comunicare simbolică

putând fi supusă unei asemenea analize. În acest sens, D.P. Cartwright206 propune o

definiţie mai largă, considerând că prin analiza de conţinut se realizează „descrierea

obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament simbolic”.

S-a remarcat că analiştii amintiţi puneau foarte mare accent pe analiza cantitativă,

însă astăzi, aşa cum observa Madeline Grawitz207, interesul pentru cuantificare a scăzut,

numeroase analize ale conţinutului documentelor sociale îmbinând studiul cantitativ cu

cel calitativ.

Septimiu Chelcea208 definea analiza de conţinut ca o „tehnică de cercetare

cantitativ - calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi

descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage

204 R, L Muchielli, Analyse de contau, Les Editions ESF Libraires Techniques, Paris 1988, pag. 14 205 Daval Roger, Traite de psychologie sociale, vol. I, PUF, Paris 1967 206 D.P. Cartwright în L. Festinger, D Katz, Methodes de recherché dans les sciences socials, PUF, Paris 1963, pag 481 207 M Grawitz, Methodes des sciences sociales, Editura Dallez, Paris 1990 208 Chelcea Septimiu, Semnificaţia documentelor sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 85

223

concluzii privind individul şi societatea sau comuniunea însăşi, ca proces de interacţiune

socială”.

Este o metodă ce se referă la analiza cantitativă a documentelor, urmărindu-se

punerea în evidenţă de teme, tendinţe, atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a

unor teme şi evaluări (de atitudini şi valori). Ea a mai fost numită şi tratarea cantitativă a

unui material simbolic calitativ. Într-adevăr, deşi poate viza şi aspecte materiale ale

producţiei umane (arhitectură, vestimentaţie etc.), analiza de conţinut este proprie

documentelor ce conţin informaţie complexă, celor cu valoare comunicaţională ridicată:

mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de seamă, rapoarte, legi şi decrete,

corespondenţă personală, jurnale intime etc.

Analiza de conţinut are o serie de virtuţi printre care209:

a) Aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depăşeşte planul

impresiei, al afirmaţiilor fără acoperire empirică;

b) Analiza de conţinut are o relevanţă deosebită în analiza temeinică a

producţiilor ştiinţifice în dublu sens: în cele sociologice ca analiză secundară a

datelor, în cele ştiinţifice, în general, pentru a decela mai precis ce teme sunt

cercetate, raportul empiric – teoretic, fundamental – aplicativ, ce caracteristici

socio-demografice au producătorii de ştiinţa etc.;

c) Prin analiza de conţinut se relevă nu numai tendinţe în interiorul unui

document sau al mai multor documente, la un moment dat, într-o anume

temporalitate, ci şi evoluţia comparativă a unor teme şi aprecieri pe secvenţe

mai mari de timp;

d) Metoda este preferată de cercetători fiindcă ea se aplică, de regulă, pe

documente neprovocate direct pentru cercetare şi astfel nu intervin

distorsiunile legate de raportul cercetător – subiect, aşa cum se întâmplă în

cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observaţie;

e) Vizând o coordonată esenţială a existenţei socio-umane – cea informaţional-

comunicaţională – analiza de conţinut are şi avantajul epistemic că, mai ales

slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste comparaţii în timp şi spaţiu, pe

perioade istorice, pe ţări, pe instituţii etc., rezultatul ei constituind un element

central al multor decizii;

f) Costul relativ redus al cercetării faţă de alte metode.

209 Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi 1997, pag. 134

224

Nu există o schemă standardizată a demersului ştiinţific al analizei de conţinut,

fiecare cercetător codificându-şi sistemul propriei perspective teoretice.

De exemplu, Pinto şi Grawitz210 stabilesc următoarele etape:

Stabilirea obiectului analizei (a ceea ce se caută);

Constituirea sistemului de date (texte, documente, informaţii etc);

Alegerea unităţilor de analiză;

Cuantificarea rezultatelor (dacă este cazul);

Verificarea analizei;

Potrivit altor opinii, analiza de conţinut ar trebui să urmeze traiectoria sondajului:

Stabilirea temei sau a problemei;

Alegerea surselor de date;

Eşantionarea textelor sau a materialelor ce urmează a fi analizate;

Alegerea instrumentelor de măsurare;

Cuantificarea propriu-zisă.

Ca principale funcţii ale analizei de conţinut putem enumera211:

a) Descrierea a ceea ce se comunică: evidenţierea tendinţelor, compararea

diferitelor surse, compararea diferitelor caracteristici ale conţinutului cu

standardele din afara textului;

b) Descrierea limbajului şi a stilului mesajelor (în ce fel?);

c) Scoaterea în evidenţă a legăturii dintre caracterul conţinutului şi formei ştirilor

şi receptorul acestor ştiri (cui?);

d) Concluzia cu privire la caracterul şi obiectivele sursei de informaţii (cine?, în

ce scop?);

e) Fundamentarea metodologică a căilor de transmitere interpersonale, a

mesajelor pentru studierea clarităţii, lizibilităţii şi efectelor lor în procesul

perceperii (cu ce efect?).

Utilizarea tehnicii analizei de conţinut presupune determinarea unităţilor de

înregistrare, de context şi de numărare212. În acelaşi timp trebuie construită schema

categoriilor de analiză.

Unitatea de înregistrare este acea parte din comunicare ce urmează a fi

caracterizată şi introdusă într-una din categoriile schemei de analiză, ea variază în funcţie

210 Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi 1995, pag. 355 211 Ştefan Buzărnescu, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1996, pag. 134 212 Septimiu Chelcea, op. cit., pag. 523

225

de obiectul cercetării, de nivelul de profunzime a analizei, de tipul şi posibilităţile

materiale de care dispunem.

Cuvântul sau simbolul reprezintă cele mai mici unităţi de înregistrare, dar de cele

mai multe ori tema (adică o aserţiune despre un anumit subiect) reprezintă unitatea de

înregistrare cea mai convenabilă. Stabilind tema ca unitate de înregistrare, prin analiza de

conţinut parcurgem drumul invers al activităţii de redactare.

Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care permite a se vedea

dacă unitatea de înregistrare are o orientare pozitivă, negativă sau neutră. Mărimea

unităţii de context este condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare putând fi mai

mare sau cel puţin egală cu ea. Dacă, de exemplu, luăm ca unitate de înregistrare

cuvântul, unitatea de context va fi propoziţia, fraza sau paragraful. Dacă fraza constituie

unitatea de înregistrare, atunci paragraful sau tema devin unităţi de context. Deşi greu

cuantificabile, unităţile de context ne ajută să caracterizăm mai corect unităţile de

înregistrare. Nu este totuna dacă într-un raport sau într-un material de sinteză o apreciere

critică (propoziţia) se face într-un paragraf care subliniază rezultate, în ansamblu, pozitive

sau în contextul unor constatări critice. De asemenea, cuvintele sau simbolurile ca unităţi

de înregistrare pot fi reperate în contexte diferite, fapt ce determină sensul denotativ sau

conotativ.

Unitatea de numărare are funcţie de cuantificare. Ea poate fi identificată cu

unitatea de înregistrare, dar, în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu

caracteristici fizice evidente (lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului,

propoziţiei, frazei, paragrafului, articolului etc., ca unităţi de numărare se pot utiliza

unităţile tipografice şi centimetrul (pentru stabilirea lungimii rândurilor), cm2 şi coloana

(pentru analiza presei scrise), rândul şi pagina (pentru alte publicaţii), minutul şi ora etc.

Determinarea cantitativă a conţinutului comunicării constituie o caracteristică

definitorie pentru analiza conţinutului.

După stabilirea acestor categorii, conţinuturile comunicării (unităţile de

înregistrare) urmează a fi clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante

pentru verificarea ipotezelor cercetării. Stabilirea sistemului de categorii decurge în mod

logic din ipotezele ce trebuie testate.

Când nu sunt utilizate categorii standard, analistul procedează prin încercare şi

eroare creând o schemă de categorii originală. În calitate de categorii pot apărea

activităţile şi acţiunile umane, procesele şi fenomenele psihice şi sociale, diferitele tipuri

de unităţi sociale, etc.

226

A clasifica cuvintele în funcţie de frecvenţa acestora nu este o operaţie neutră, în

plan teoretic, întrucât în fapt frecvenţa unui cuvânt care are un sens pentru autorul

textului exprimă, ipotetic vorbind, o opinie, o atitudine sau o poziţie politică etc., deci

ceva semnificativ.

Indiferent de tipul de analiză (deschisă/închisă), categoriile trebuie să satisfacă

următoarele cinci criterii213:

a) Al exclusivităţii, adică o informaţie nu poate fi clasată decât într-o singură

categorie;

b) Al exhaustivităţii, adică întreg conţinutul trebuie clasificat, iar sistemul de

categorii trebuie să permită clasificarea întregului material cules;

c) Al pertinenţei, sunt pertinente categoriile adecvate, adică cele care fac posibilă

analiza materialului cules;

d) Al univocităţii categoriilor: faptul că orice categorie are acelaşi sens pentru

diferiţi cercetători sau analişti;

e) Al omogenităţii, adică însuşirea categoriilor de a clasifica materialul potrivit

aceluiaşi principiu.

Dezvoltarea tehnicii analizei de conţinut oferă un larg evantai de procedee,

începând cu analiza de frecvenţă şi terminând cu analiza conţinutului computerizată.

Alegerea unui procedeu sau a altuia impune moduri specifice de determinare a unităţilor

analizei conţinutului. Pe de altă parte, alegerea procedeului de analiză este în funcţie de

tema de cercetare şi de materialul ce urmează a fi supus analizei.

Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului. Este

modalitatea cea mai veche şi cea mai simplă de analiză a conţinutului. Ea constă din

înregistrarea frecvenţei de apariţie a unei unităţi de înregistrare, precum şi din

determinarea lor cantitativă cu ajutorul unităţilor de numărare. De exemplu, se numără

cuvintele afectogene care apar într-un discurs sau cuvintele dificile, se identifică citatele

dintr-un text şi se compară frecvenţa lor într-un anume text. Când unitatea de înregistrare

este tema, se determină prezenţa unei anumite teme într-un material dat.

Analiza tendinţei porneşte de la analiza frecvenenţelor, urmărind să pună în

evidenţă, în cadrul comunicării, orientarea (atitudinea) pozitivă, neutră sau negativă a

emiţătorului faţă de o persoană, o idee, un fapt social, un eveniment istoric. Analiza

tendinţei comunicării este evidenţiată cu ajutorul diferitelor formule matematico-

statistice. Ca şi în cazul analizei frecvenţelor se începe prin identificarea temelor, fiecare

213 Petru Iluţ, op. cit. pag. 355

227

temă fiind clasificată după poziţia pozitivă, neutră sau negativă exprimată. Din conţinutul

total sunt reperate unităţile conţinutului în legătură cu tema. Se calculează frecvenţa

unităţilor în legătură cu tema şi se raportează la numărul lor total. O dată identificate

temele, se trece la clasificarea lor după cum atitudinea este „neutră” sau „contra”.

Evidenţierea tendinţei se face prin folosirea următoarelor formule214:

Când se iau în calcul numai unităţile de conţinut în legătură cu tema se foloseşte

următoarea formulă:

F - D AT =

L

Atunci când se ia în calcul numărul total de unităţi de conţinut se poate folosi

formula:

F - D AT =

T

Unde:

AT = indicele de analiză a tendinţei;

F = numărul de unităţi favorabile (pozitive, „pro” etc.);

D = numărul de unităţi defavorabile (negative, „contra” etc);

L = numărul de unităţi în legătură cu tema;

T = numărul total de unităţi (conţinutul total).

Pentru calcularea tendinţei în analiza conţinutului poate fi utilizată şi o formulă

mai dezvoltată, care ia în considerare concomitent atât conţinutul în legătură cu tema, cât

şi conţinutul total:

F – D F D – D2

AT = -

L T L T

Analiza conţinutului, deşi a cunoscut în ultima perioadă o dezvoltare

excepţională, mai ales prin utilizarea calculatorului electronic (aşa numita analiză

214 Septimiu Chelcea, op. cit. pag. 534

228

computerizată), care permite reperarea directă de către computer, pe baza unui dicţionar

întocmit pentru fiecare cercetare, a categoriilor stabilite, are limite ca oricare altă metodă

de cercetare, de aceea pentru sporirea valorii investigaţiei se impune folosirea unor

metode complementare.

Această sumară retrospectivă - rezumativă - referitoare la definirea analizei de

conţinut a fost necesară, deoarece luând în calcul această perspectivă s-a derulat demersul

analitic, pe de o parte şi ne-a întărit convingerea că această analiză ne va ajuta în

atingerea scopului propus pe de altă parte.

4.1.2.4. Studiul de caz

Unele cercetări nu se pot face prin însăşi natura lor, decât asupra unor fenomene

sociale prezente, adică actuale în chip concret, precis localizate în timp şi spaţiu. În plus,

ele nu cuprind, fie din motive metodologice (dificultatea de a observa, de a experimenta

etc.), fie din motive practice (dificultăţi organizatorice, financiare etc.), decât fenomene

sociale relativ restrânse, de mică întindere, ca şi de mică durată. Din acest punct de

vedere, o metodă care dă în general rezultate foarte bune este a studiului de caz215 (case

study method), numită, mai ales în ţările europene şi metoda clinică, deşi cele două

procedee nu au nici origini comune, nici profiluri perfect coincidente. Metoda cazuistică

provine mai ales din munca de asistenţă şi prevederi sociale (social work), pe când

metoda clinică, aşa cum arată termenul, provine din medicină, mai ales din practica

spitalicească. Studiul de caz a apărut ca metodă de cercetare ştiinţifică în medicină,

economie, sociologie etc. şi se realizează prin analiza şi dezbaterea cazului pe care îl

implică.

Metodele cazuistice sau clinice au avantajul că uşurează cunoaşterea aprofundată

a unor fenomene în toată complexitatea lor, asigurând rezultate pe baza cărora se pot face

apoi diferite tipologii şi chiar generalizări, care se referă deci la un număr mare de cazuri

similare, identificate după câteva caracteristici esenţiale.

Metoda cazului constă în principiu dintr-un studiu aprofundat, din cât mai

numeroase puncte de vedere, a unuia şi aceluiaşi caz. În cadrul metodologiei de cercetare

socială, studiul de caz se identifică cu metoda monografică a cărei specificitate este

definită chiar de etimologia acestui cuvânt obţinut prin îmbinarea cuvintelor greceşti

215 Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982, pag. 201

229

„monos” (unul) şi „grafia” (descriere). Ca atare, studiul de caz, în sens monografic,

reprezintă descrierea unei entităţi aceasta putând fi un individ, un grup, o instituţie, o

colectivitate216. Chiar dacă descrierea reprezintă doar primul nivel în cunoaştere,

cercetarea descriptivă prezintă multe dificultăţi. Ea este făcută cu „mâinile goale”, nu

beneficiază de modele, înaintează într-un câmp nedesţelenit, cu numeroase fapte

şocante217.

Studiul de caz a fost folosit în cadrul unor cercetări psihosociale desfăşurate în a

doua jumătate a secolului trecut şi în primele decenii ale secolului nostru. În cadrul

societăţii româneşti, studiul de caz a fost amplu teoretizat şi aplicat în practică de şcoala

sociologică de la Bucureşti. În condiţiile actuale, datorită faptului că alături de marile

tendinţe prezente pe plan mondial se regăsesc multiple diferenţe, cercetarea psihosocială

se reorientează către studiul de caz fără a renunţa însă la metodologia de tip statistic.

Spre deosebire de cercetările tematice care se centrează pe o problemă, pe un fapt,

pe un proces, studiul de caz se concentrează asupra unei unităţi sociale privite ca întreg.

În situaţia aplicării unui studiu de caz obiectul cercetării îl reprezintă unitatea selectată.

Cazul este o descriere a unei situaţii reale, concrete, care implică personaje, întâmplări,

atitudini, opinii şi comportamente, astfel concepute şi aranjate încât să dea naştere unor

analize şi interpretări.

Punerea în practică a acestei metode presupune prezentarea cazului scris,

înregistrat sau filmat, evidenţierea faptelor şi informaţiilor disponibile pentru analiza

propriu-zisă, extragerea unor concluzii.

Din această abordare derivă un set de exigenţe care trebuie respectate în situaţia

aplicării studiului de caz, oricare ar fi unitatea socială la care facem referire:

a) Tratarea unităţii studiate ca pe un întreg;

b) Considerarea complexităţii unităţii studiate;

c) Considerarea tuturor dimensiunilor definitorii ale unităţii studiate;

d) Surprinderea interacţiunii dintre dimensiunile unităţii;

e) Descrierea şi explicarea cât mai detaliată a tuturor dimensiunilor considerate

relevante precum şi a sistemului de interacţiuni.

Studiul de caz se defineşte ca o metodă descriptivă şi explicativă de tip transversal

care abordează unitatea socială intensiv, exhaustiv şi în profunzime. Date fiind

caracteristicile sale, studiul de caz permite:

216 Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Culturi organizaţionale în şcoala românească, Bucureşti 2001, pag 4 217 Septimiu Chelcea, op. cit., pag. 156

230

a) Descrierea detaliată a unei unităţi şi explicarea funcţionării sale;

b) Surprinderea specificităţii unei unităţi;

c) Descrierea şi explicarea unei unităţi tipice;

d) Compararea unor unităţi considerate tipice;

e) Compararea situaţiei unei unităţi la anumite intervale de timp.

Chiar dacă studiul aplicat pe unitatea selectată nu oferă posibilitatea extrapolării

sau generalizării concluziilor la toate unităţile de acelaşi gen, în situaţia în care sunt

investigate monografic unităţile tipice, concluziile pot avea semnificaţii şi pentru alte

unităţi. În acest sens, cu toate că nu se încadrează în metodele specifice de studiere a

dinamicii sociale, studiul de caz poate facilita o înţelegere a schimbărilor în timp, în

situaţia în care el este aplicat pe aceste unităţi sociale după derularea unui anumit interval.

În virtutea caracteristicilor sale, studiul de caz poate fi asociat cu un evantai larg

de metode, tehnici şi instrumente de investigaţie:

a) Analiza documentară;

b) Observaţia directă;

c) Chestionarul;

d) Interviul;

e) Cercetarea panel.

Aspectele mai sus menţionate fac studiul de caz metoda privilegiată de cercetare

în multe domenii.

231

4.2. Percepţia publică a delincvenţei juvenile în presa naţională şi la nivelul judeţului

Timiş. Analiză de conţinut

Evaluarea unor aspecte legate de modul în care fenomenul delincvenţei este

reflectat în presa scrisă naţională şi locală s.a realizat prin intermediul analizei de

conţinut.

Analiza de conţinut a materialelor de presă scoate în evidenţă realitatea socială,

imaginea existentă în conştiinţa publică şi modul în care sunt percepute anumite

probleme. În contextul prezentului demers analiza de conţinut privind fenomenul

delicvenţei juvenile (cu accent pe sancţiunile alternative) s-a focalizat pe următoarele

aspecte:

f) analizarea articolelor scrise începând cu anul 2000 (anul în care a început să

funcţioneze în România serviciul de probaţiune) şi până în 2007, având ca

subiect problematica delicvenţei juvenile şi a sancţiunilor alternative;

g) analizarea articolelor legate de situaţia minorului delicvent şi a delincvenţei

juvenile;

h) analizarea articolelor în care se face referire la sancţiunile alternative

aplicabile minorilor şi tinerilor.

Pentru această analiză au fost luate în considerare, având în vedere criteriul “tiraj”

următoarele ziare:

Naţionale Locale

1. Ev. Zilei

2. Ziua

3. Jurnalul Naţional

1. Agenda Zilei

2. Renaşterea

3. Timpolis

Abordarea în dinamică a informaţiei cuprinse în cele şase ziare supuse analizei a

permis studierea modului în care se reflectă în presa naţională şi locală problematica

delincvenţei şi mai ales a delincvenţei în rândul minorilor şi tinerilor tematicile abordate

şi locul acestora în presă.

232

4.2.1. Rezultatele studiului cantitativ-calitativ al presei scrise

Percepţia socială a fenomenului delincvenţei juvenile este reflectată în mass

media, şi aceasta demonstrează necesitatea unei analize de conţinut având ca sursă de

bază articolele apărute în presă, care sunt în conexiune directă sau indirectă cu acest

areal.

Am utilizat următoarele nuclee semantice, stabilite în funcţie de clasificarea

infracţiunilor:

� Omuciderea – include Omor, Omor Calificat, Omor Deosebit de Grav,

Pruncucidere, Ucidere din culpă, Determinarea sau înlesnirea sinuciderii;

� Lovire şi vătămare corporală

� Infracţiuni contra libertăţii persoanei – răpire, trafic de persoane sau de carne

vie, şantaj, taxă de protecţie;

� Infracţiuni contra patrimoniului – tâlhărie, furt, furt calificat, piraterie;

� Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală – viol, act sexual cu un minor

(pedofilie), incest;

� Infracţiuni care aduc atingerea unor relaţii privind convieţuirea socială –

cerşetorie, prostituţie, proxenetism, jocuri de noroc;

� Trafic şi/sau consum de droguri.

LA NIVEL NAŢIONAL

În cotidianele naţionale luate ca sursă de bază218 am găsit peste 16000 de articole

care sa facă referire la fenomenul social al comportamentului infracţional. Dintre acestea,

mai bine de 5 % se referă la delincvenţa juvenilă:

218 Ziua, Evenimentul Zilei, Jurnalul Naţional

233

Tabel nr.22 : Articole ce au ca subiect delincvenţa juvenilă

Comportamente

Infracţionale (Nr. articole)

Delincvenţă Juvenilă

(Nr. articole)

Ziua 6438 601

Evenimentul Zilei 8850 246

Jurnalul Naţional 932 44

Total 16220 891

În ceea ce priveşte infracţiunile comise de minori, primează omorurile, tentativele

de omor219 – 28, 8 % în ”Ziua”, 29,7 % în ”Evenimentul Zilei” şi 29,5 % în ”Jurnalul

Naţional” -, tâlhăriile, furturile, infracţiunile privitoare la viaţa sexuală şi infracţiunile ce

aduc atingerea unor relaţii privind convieţuirea socială.

Putem remarca diferenţe între tematicile din aceste publicaţii, în sensul că

”Jurnalul Naţional” nu face, de exemplu, apel la problematica drogurilor – consumul şi

traficul de droguri în rândul minorilor.

”Ziua”, în schimb, are o campanie anti-drog220, orientată către tineri, făcând apel

la ”poveşti de viaţă” ala unor persoane dependente de narcotice, sau prezentând diferite

studii sau sondaje cu scopul de a atrage atenţia asupra consecinţelor negative pe care le

poate avea un astfel de comportament delincvent.

219 Procente din totalul articolelor care fac referire la comportamentele delincvente ale persoanelor cu vârsta până în 18 ani 220 Perioada 2001 - 2003

234

Grafic nr. 14 : Infracţiuni prezentate în publicaţiile analizate

28,829,7

29,5

5,7

3,32,3

9

8,1

25

7

20,318,2

26,5

19,1

11,413,3

17,1

13,6

9,8

2,4

00

5

10

15

20

25

30

Omor Vătămare Infracțiuni contra libertățiipersoanei

Tâlhărie, furt Infracțiuni privitoare laviața sexuală

Infracțiuni privindconviețuirea socială

Trafic ți consum dedroguri

Ziua

Evenimentul Zilei

Jurnalul Național

În ceea ce priveşte distribuţia teritorială, cele mai multe infracţiuni sunt comise în

Bucureşti: 32,8 % din cele prezentate de ”Ziua”, 14,2 % din ”Evenimentul Zilei”,

respectiv 36,4 % din ”Jurnalul Naţional”. De asemenea, în toate trei publicaţiile, pe a

doua poziţie în clasamentul delincvenţei juvenile se clasează judeţul Iaşi: 5,2 % ”Ziua”,

10,6 % - ”Evenimentul Zilei” şi 22,7 % - ”Jurnalul Naţional”. Ca şi cauze am putea

enumera gradul prea mare de libertate acordat minorilor, abandonul şcolar, lipsa atenţiei

părinţilor, dar şi nivelul de trai scăzut – în Moldova de exemplu.

Asocierea dintre vârsta delincvenţilor şi comportamentul infracţional ne permite

să observăm că vârsta medie a minorilor care încalcă legea este 12,27 la Jurnalul

Naţional, 13,69 la Evenimentul Zilei şi 12,95 la Ziua. Minorii sub 14 ani care nu sunt

pedepsiţi penal şi care au comis o infracţiune sunt în număr de 444:

235

Tabel nr. 23 : Diferenţiere pe vârste

Minori sub 14 ani Minori cu vârsta între 14 şi

18 ani

Ziua 302 299

Evenimentul Zilei 117 129

Jurnalul Naţional 25 19

În articolele analizate, minorii apar implicaţi în activităţi delincvente fie ca

victime, fie ca infractori. Astfel, Jurnalul Naţional şi Ziua prezintă minorii majoritar ca

victime ale unor infracţiuni – indiferent de felul acestora: 63,6 %, respectiv 74,7 %. În

Evenimentul Zilei raportul este relativ egal: 43,1 % victime, 56,9 % infractori.

Aceste perspective reflectă politica publicaţiilor, pe de o parte, şi pe de altă parte,

demonstrează că publicul ţintă este alcătuit de părinţi cărora trebuie să li se atragă atenţia

privitor la tentaţiile actuale cu care se întâlnesc copiii, la anturajul lor sau la pericolele la

care se expun aceştia.

Cele mai multe victime sunt fetele, iar numărul băieţilor infractori este aproape de

trei ori mai mare decât al fetelor infractoare. O posibilă justificare ar fi aici faptul că în

mentalul colectiv românesc, băieţii îşi iau mai repede ”viaţa în piept”, pleacă de acasă,

sunt mai puternici, mai curajoşi, dar şi mai greu de controlat.

Tabel nr. 24 : Ziua – Minori – Victime sau infractori

Victimă Infractor Total

Tipul infracţiunii Omor 129 44 173

Lovire, Vătămare corporală 26 8 34

Infracţiuni contra libertăţii persoanei 46 8 54

Tâlhărie, furt 7 35 42

Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală 136 23 159

Cerşit, prostituţie, proxenetism 67 13 80

Trafic şi/sau consum de droguri 38 21 59

Total 449 152 601

În cotidianul ”Ziua” regăsim 129 de minori victime ale omorurilor. Mai bine de

jumătate dintre ei au fost ucişi de părinţi sau rude apropiate. Din cei 44 care au comis o

crimă, majoritatea au făcut asta pentru a obţine bani sau alte bunuri, şi o treime din

236

victimele lor sunt persoane majore. În cazurile de vătămare corporală, victimele sunt

copii bătuţi de părinţi – o treime, în timp ce mai bine de jumătate sunt cazuri de bătăi

între prieteni, pe baza consumului de alcool. În ceea ce priveşte traficul de persoane, sau

prostituţia şi proxenetismul, această publicaţie îi tratează pe copii ca victime ale adulţilor

care profită de ei. Fie că sunt trimişi la cerşit, sau sunt obligaţi să ofere servicii sexuale,

aceasta nu depinde de voinţa lor. În ceea ce priveşte consumul de droguri, cei care s-au

lăsat prinşi în ”plăcerea” drogurilor sunt de asemenea victime. Totuşi există mici

traficanţi minori care cultivă sau distribuie cannabis sau marijuana – droguri uşoare.

Tabel nr. 25 : Jurnalul Naţional – Minori – Victime sau infractori

Victimă sau infractor

Victimă Infractor Total

Omor 8 5 13

Lovire, Vătămare

corporală 1 0 1

Infracţiuni contra

libertăţii persoanei 10 1 11

Tâlhărie, furt 0 8 8

Infracţiuni privitoare

la viaţa sexuală 3 2 5

Tipul

infracţiunii

Cerşit, prostituţie,

proxenetism 6 0 6

Total 28 16 44

”Jurnalul Naţional” prezintă un număr mai mic de infracţiuni comise de minori:

44 în total. În arealul omorurilor, raportul victimă – infractor este relativ egal: 8 victime şi

5 infractori.

Prostituţia, cerşitul sau traficul de persoane este tratat din prisma victimelor, a

minorilor care sunt obligaţi sa facă anumite activităţi fără acceptul lor. Totuşi tâlhăriile nu

cuprind copii – victime, sunt prezentate doar situaţiile unor infractori care doresc să

obţină într-un mod ilicit bani sau alte bunuri.

237

Tabel nr. 26 : Evenimentul Zilei – Minori – Victime sau Infractori

Victimă sau infractor

Victimă Infractor Total

Omor 11 62 73

Lovire, Vătămare

corporală 5 3 8

Infracţiuni contra

libertăţii persoanei 13 7 20

Tâlhărie, furt 3 47 50

Infracţiuni privitoare

la viaţa sexuală 33 14 47

Cerşit, prostituţie,

proxenetism 37 5 42

Tipul

infracţiunii

Trafic şi/sau consum

de droguri 4 2 6

Total 106 140 246

În acest ziar, minorii sunt mai mult delincvenţi juvenili decât victime ale

ilegalităţilor comise de alţii. Remarcăm 62 de minori vinovaţi de omor, 47 vinovaţi de

tâlhării sau furturi, 14 violatori, dar şi 5 proxeneţi, toţi cu vârsta sub 18 ani. Totuşi există

şi un număr destul de mare de minori – victime: ale traficului de persoane, ale violenţelor

părinţilor, ale drogurilor.

238

Grafic nr.15 : Diferenţiere pe vârste

Ziua; 302

Evenimentul Zilei; 117

Jurnalul Național; 25

Ziua; 299

Evenimentul Zilei; 129

Jurnalul Național; 19

0

50

100

150

200

250

300

350

Minori sub 14 ani Minori cu vârsta între 14 ți 18 aniZiua

Evenimentul Zilei

Jurnalul Național

Prin răspunderea penală înţelegem ”însuşi raportul juridic penal de constrângere,

născut ca urmă a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte şi infractor, pe de altă

parte”221. Minorul cu vârsta mai mică de 14 ani nu răspunde penal. Dacă analizăm

numărul acelor copii care au săvârşit infracţiuni pe care le regăsim în cotidianele

naţionale care au constituit sursa de bază a studiului, putem observa că numărul celor care

nu răspund penal pentru faptele lor este sensibil egal cu cel al minorilor care pot fi

sancţionaţi prin lege. Putem delimita o serie de factori care generează devianţa socială222:

- absenţa socializării primare; nonconformismul: gesturi ostile, conduite de protest,

violenţe de protest, violenţe fizice, agresivitate de limbaj, nonconformism în

ţinută, indisciplină, fuga din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de

alcool, antrenarea în anturaje care practică acţiuni ilicite;

- deficit de socializare, imaturitate socială: toleranţă scăzută la frustrare, autocontrol

deficitar, egocentrism, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea gravităţii 221 Octavian Pop, Răspundere Penală pentru Faptele Săvârşite de Minori, Editura Mirton, Timişoara, 2002, p. 14. 222 Ciuchi, Oana, Devianţă şi criminalitate într-o societate de tranziţie, Ed.Expert Projects, Iaşi, 2006, pp.62-67

239

greşelilor şi a actelor antisociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, a

motivelor superioare de ordin social utile (învăţare, muncă), evitarea efortului

voluntar, dorinţa realizării unei vieţi uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele

juridice, morale şi respingerea acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la

statutul de delincvent, la un stil de viaţă indezirabil social, imagine falsă despre

lume, despre relaţiile interpersonale, despre autonomia şi libertatea individuală,

concepute de obicei sub semnul agresivităţii;

- factori familiali, divergenţa metodelor educative, lipsa de autoritate a părinţilor,

indiferenţa şi neglijenţa părinţilor, atitudini hiperautoritare, climat familial

conflictual;

- violenţa prezentată în mass media.

Mai concret, în România postdecembristă, cauzele unui dezechilibru microsocial

ce a generat, parţial sau total, delincvenţa juvenilă223, sunt:

- trecerea bruscă şi neliniară la societatea postmodernă, de la o societate comunistă

închisă;

- degradarea instanţelor controlului social şi slăbirea instituţiilor sociale, a funcţiei

acestora de reglare a mecanismului de funcţionare a sistemului social;

- explozia informaţională;

- extinderea stării de insecuritate individuală şi de grup;

- creşterea dotării tehnice şi materiale a grupurilor delincvente în general.

Există patru factori majori care contribuie la manifestarea unor comportamente

agresive şi/sau violente224:

1. Un eveniment intens care a provocat trezirea bruscă, ce a provocat o

traumă psihică;

2. Îndemânările agresive, învăţate din societate sau media;

3. Rezultatele aşteptate, eventuale recompense dorite sau promise;

223 Idem, p.96 224 Idem

240

4. Consistenţa comportamentului orientat după aceste valori,

recunoaşterea socială pozitivă pentru un astfel de comportament.

LA NIVEL REGIONAL

La nivel regional, am folosit ca sursă de bază în analiză publicaţiile Renaşterea

Bănăţeană, Agenda Zilei şi Timpolis. Am găsit peste 4000 de articole care să aibă puncte

de tangenţă cu arealul analizei noastre, astfel:

Tabel nr.27 : Articole ce au ca subiect delincvenţa juvenilă

Comportamente

Infracţionale (Nr. articole)

Delincvenţă Juvenilă

(Nr. articole)

Agenda Zilei 2787 345

Renaşterea Bănăţeană 622 10

Timpolis 889 88

Total 4298 443

Comparativ cu publicaţiile naţionale, în aceste ziare regionale sau locale,

delincvenţa juvenilă apare în 10% din articole, deci dublu faţă de cotidianele naţionale pe

care le-am analizat.

241

Grafic nr. 16 : Tipuri de infracţiuni prezentate în ziarele luate ca sursă de analiză

8,4 1010,2

2,6 3,4 3,2

10

3,4

62,6

70

50

19,1

10

29,5

2,6 1,1 1,4 2,3

0

10

20

30

40

50

60

70

Omor Vătămare Infracțiuni contralibertății persoanei

Tâlhărie, furt Infracțiuni privitoarela viața sexuală

Cerțit, prostituție,proxenetism

Trafic/Consumdroguri

Agenda Zilei

Renațterea Bănățeană

Timpolis

În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de minori, primează furturile şi tâlhăriile,

urmate de infracţiunile cu privire la viaţa sexuală şi omorul. Dintre cele trei publicaţii,

Renaşterea Bănăţeană prezintă cele mai puţine cazuri de delincvenţă juvenilă – 10 în

total.

Agenda Zilei prezintă informaţiile care se integrează în arealul tematic al

comportamentului infracţional într-un mod succint, fără a oferi date explicite despre

infractori sau victime. Informaţiile sunt grupate într-o secţiune specifică – ”În faţa legii” -

şi provin de la Poliţie sau Parchet.

Timpolis prezintă informaţiile de asemenea succint, dar are o rubrică dedicată

celor de dupa gratii – care îşi povestesc cazurile sau îşi justifică acţiunile. Dintre aceste

cazuri, doar 3 sunt minori, toţi 3 recidivişti, care sunt închişi pentru furt sau tâlhărie.

Media de vârstă a minorilor infractori este 14,73 la Agenda Zilei, 14,25 la

Timpolis, iar la Renaşterea Bănăţeană este mai ridicată, adică 15,2. În ceea ce priveşte

vârsta, în Renaşterea Bănăţeană găsim un singur articol în care apare un minor cu vârsta

de până în 14 ani, este cazul unui băieţel din Zalău, care a fost omorât de tatăl său.

Celelalte articole se referă la minori de peste 16 ani. Este vorba despre 1 tânăr din Peiu

Nou, care munceşte forţat, despre victima unui viol – o tânără de 16 ani din Satchinez,

Timiş şi despre 7 tineri care au furat.

242

În Timpolis este un raport sensibil egal între aceste grupe de vârstă: 46,6 % din

minori au până în 14 ani, iar 53,4 % au peste 14 ani. În cazul cotidianului Agenda Zilei,

doar 34,2 % dintre minorii care sunt victime sau infractori au sub 14 ani:

Grafic nr. 17 : Diferenţierea pe grupe de vârstă a minorilor delincvenţi prezentaţi în ziarele

analizate

10

46,6

34,2

90

53,4

65,8

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

Sub 14 ani Între 15 ți 18 ani

Renațterea Bănățeană

Timpolis

Agenda Zilei

Tabel nr.28 : Agenda Zilei – Minori – Victimă sau infractor

Victimă sau infractor

Victimă Infractor Total

Omor 13 16 29

Lovire, Vătămare

corporală 3 6 9

Infracţiuni contra

libertăţii persoanei 9 2 11

Tâlhărie, furt 5 211 216

Infracţiuni privitoare

la viaţa sexuală 52 14 66

Cerşit, prostituţie,

proxenetism 9 0 9

Tipul

infracţiunii

Trafic şi/sau consum

de droguri 3 2 5

Total 94 251 345

Agenda Zilei prezintă minorii implicaţi direct sau indirect în activităţi ilicite, ca

infractori, mai mult decât ca victime. Dintre aceştia, doar în cazurile infracţiunilor contra

libertăţii persoanei, a cerşitului şi a prostituţiei, ori în cazurile care prezintă consum sau

trafic de droguri, sunt mai puţini infractori decât victime.

243

De altfel imaginea celor care cerşesc sau practică/sunt obligaţi să se prostitueze

este cea a victimelor. Cei mai mulţi minori sunt implicaţi în furturi sau tâlhării. Jumătate

dintre minorii sub 14 ani sunt victime, în timp ce mai mult de 85% dintre cei de peste

această vârstă sunt infractori.

În ceea ce priveşte Timpolis-ul, diferenţa dintre numărul victimelor şi numărul

infractorilor este mai mică. Doar în 2 situaţii sunt prezentaţi mai mulţi infractori minori

decât victime: în arealul tematic al infracţiunii de omor şi în cel al infracţiunii de tâlhărie

şi/sau furt.

De asemenea, numărul celor are fură este ridicat. Jumătate dintre cei care nu au

împlinit 14 ani sunt infractori, în timp ce dintre cei care pot fi sancţionaţi penal, trei

sferturi sunt infractori, nu victime.

Tabel nr.29 : Timpolis – Minori –Victimă sau Infractor

Victimă sau infractor

Victimă Infractor Total

Omor 4 5 9

Lovire, Vătămare

corporală 3 0 3

Infracţiuni contra

libertăţii persoanei 2 1 3

Tâlhărie, furt 2 42 44

Infracţiuni privitoare

la viaţa sexuală 18 8 26

Cerşit, prostituţie,

proxenetism 1 0 1

Tipul

infracţiunii

Trafic şi/sau consum

de droguri 1 1 2

Total 31 57 88

Relativ la mediul în care s-au comis infracţiunile, majoritatea au avut ca loc de

desfăşurare mediul urban:

244

Grafic nr. 18 : Diferenţiere pe medii de rezidenţă

52,8

70 71,5

47,2

30 28,5

0

10

20

30

40

50

60

70

80

Urban Rural

Agenda Zilei

Renațterea Bănățeană

Timpolis

Dacă asociem diferenţele de gen cu ipostazele de victime sau de infractori,

Renaşterea Bănăţeană prezintă un singur caz al unei fete care a fost victima unui viol, în

timp ce în Timpolis şi în Agenda Zilei numărul fetelor care au fost victime ale unor

comportamente infracţionale este mai mare decât cel al băieţilor aflaţi în această situaţie.

245

Grafic nr. 19 : Diferenţiere pe genuri

62,5

80,5

22,2

11,9

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

Fete-victima Băieți-victima

Agenda Zilei

Timpolis

CONCLUZII

Delincvenţa juvenilă este un fenomen social care include toate încălcările de

norme de către minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Toate aceste fapte comise de

un copil sau de un adolescent sunt sancţionate penal.

Dintre cauzele comportamentului delincvent al copiilor şi adolescenţilor am putea

enumera:

� La nivel macrosocial:

o Sărăcia;

o Inegalitatea socială:

o şomajul;

o Migraţia forţei de muncă;

� La nivel microsocial:

o Dezorganizarea familiilor;

246

o Lipsa supravegherii părinteşti – ca una dintre consecinţele

migraţiei forţei de munca;

o Agresivitatea;

o Alcoolismul;

o Narcomania;

o Abandonul şcolar.

Toate acestea le regăsim în imaginea delincvenţilor minori din mass media.

Desigur, fiecare publicaţie îşi are o politică redacţională proprie şi un public ţintă care

diferă la rândul său.

Grafic nr.20 : Raport victimă/infractor

74,7

43

63,6

3035,2

27,3 25,3

57

36,4

7064,8

72,7

0

10

20

30

40

50

60

70

80

Minori-victimă Minori-infractor

Ziua

Evenimentul Zilei

Jurnalul National

Renațterea Bănățeană

Timpolis

Agenda Zilei

”Ziua” se concentrează pe victimele minore, pe tratamentul agresiv pe care alte

persoane îl aplică acestora. Din 601 articole care se referă la delincvenţa juvenilă, în 449

se regăsesc copii sau adolescenţi în postura de victime. Totuşi conţinutul articolelor are

ca axă principală infracţiunea, şi nu persoana care o comite sau care este victimă. Este

specificată pedeapsa şi implicarea organelor competente în anchetă.

247

De remarcat este campania împotriva drogurilor, care prezintă cazuri concrete ale

unor actuali sau foşti dependenţi, care luptă cu ”moartea albă”.

”Evenimentul Zilei” de asemenea se concentrează pe infracţiune, actul delincvent

regăsindu-se adesea şi în titlul articolului. Sunt prezentaţi mai mulţi minori infractori

decât victime, chiar dacă ponderea articolelor de pe această temă este mai scăzută,

comparativ cu cea din ”Ziua”, de exemplu. A putea spune că senzaţionalul este cheia

acestei publicaţii, pentru a atrage atenţia publicului.

În cazul ”Jurnalului Naţional”, numărul articolelor în care să găsim conceptele-

cheie din arealul tematic al delincvenţei juvenile este foarte scăzut, probabil datorită

faptului că publicul ţintă nu este interesat de astfel de subiecte.

Totuşi în puţinele articole pe care le-am analizat, sunt prezentaţi mai mulţi minori

care au fost abuzaţi, vătămaţi sau chiar omorâţi, decât cei care au încălcat legea, într-un

fel sau altul.

În ceea ce priveşte ziarele locale sau regionale, ”Renaşterea Bănăţeană” este la

rândul său săracă în articole din acest domeniu. Sunt în total 10 articole, cu povestea a

trei victime şi a şapte infractori. Conţinutul este restrâns, cu accent pe infracţiune şi pe

sancţiune.

”Agenda Zilei” are o rubrică specifică, ”În faţa legii”, în care apar ”noutăţile”

infracţionale, din buletinele informative de la Poliţie, sau din comunicările de la Parchet.

Nu se prezintă numele complet, nici al infractorului, nici al victimei, iar dacă există

situaţii excepţionale, există o mini-rubrică, intitulată ”Cazul Zilei” sau ”Cazul

Săptămânii”.

Conţinutul este succint, prezintă infracţiunea, datele factuale ale infractorului şi

sancţiunea penală. şi în acest ziar numărul minorilor care încalcă legea este mai mare

decât cel al victimelor juvenile.

”Timpolis” are mai puţine articole despre delincvenţa juvenilă. Şi în acest ziar

infractorii minori sunt mai mulţi decât victimele. Conţinutul are structura

sancţiune/infracţiune/infractor. Sunt redate doar prenumele oamenilor implicaţi, şi datele

factuale – vârsta şi domiciliul, uneori ocupaţia.

În această publicaţie există o rubrică – ”Poveşti de după gratii” - în care sunt

prezentate poveştile unor infractori care îşi execută pedeapsa, majoritatea recidivişti.

În toate publicaţiile, una din infracţiunile cele mai prezente este furtul. Bunurile

pe care minorii şi le însuşesc ilegal au adesea o valoare mică sau medie, şu există o

atracţie pentru dulciuri, sucuri, ţigări sau băuturi alcoolice.

248

Copiii şi adolescenţii sunt mai inventivi în ceea ce priveşte modul de intrare prin

efracţie sau chiar modalitatea de sustragere a anumitor bunuri. Adesea improvizează şi nu

sunt foarte violenţi.

Tabel nr.30 : Delincvenţa juvenilă prezentată în presă

Centrat pe Imaginea minorului

predominantă Ziar

Tehnici de

redactare

folosite225 Infracţiune Infractor Victimă Infractor

Rubrică

specifică

Ziua Piramida răsturnată ���� ���� Nu

Evenimentul

Zilei Piramida răsturnată ���� ���� Nu

Jurnalul

Naţional Tehnica mixtă ���� ���� Nu

Agenda Zilei Piramida normală ���� ���� Da

Timpolis Piramida răsturnată ���� ���� Da

Renaşterea

Bănăţeană Piramida răsturnată ���� ���� Nu

Se poate observa că în tehnicile de redactare folosite de publicaţiile luate ca sursă

de bază a analizei noastre predomină ”piramida răsturnată” – porneşte de la informaţia

”şoc”, infracţiunea comisă, pentru a prezenta apoi cadrele psihosociale sau economice

care au determinat sau influenţat fapta săvârşită. şi ziarele locale/regionale, şi cele

naţionale sunt orientate pe infracţiune, şi nu pe cel care comite infracţiunea.

De asemenea doar 2 din cele 6 ziare au o rubrică specifică, iar acestea sunt

regionale. În ceea ce priveşte raportul minor victimă/minor infractor – predominantă este

imaginea celui care încalcă legea, şi nu a victimelor.

Devianţa socială a minorilor în general, şi delincvenţa juvenilă în particular, sunt

prezentate în presă foarte succint şi cu accent majoritar pe infracţiune, şi nu pe mijloacele

de combatere a ei. Totuşi numărul articolelor pe acest subiect este destul de redus –

225 Există 3 tehnici de redactare a ştirii, utilizate frecvent: piramida răsturnată – prezintă întâi informaţia ”şoc” şi apoi detaliază; piramida normală – reprezintă formula clasică de realizare a ştirilor; tehnica mixtă.

249

aproximativ 5 % la nivel naţional, în ziarele analizate, şi 10 % la nivel local - şi ar fi

necesară o implicare mai mare şi o participare activă la combaterea delincvenţei juvenile.

Comportamentele copiilor pot fi influenţate:

� de familie – mediul în care se stabilesc legături emoţionale şi se învaţă

să se comunice;

� de grupul de prieteni – prin imitare, dar şi prin diferenţiere, pentru a se

realiza o integrare în grup;

� de şcoală – atât prin socializare, cât şi prin promovarea unor valori şi

norme pe care minorul le asimilează şi după care îşi ghidează

comportamentul;

� de mass media – prin diferitele forme de comunicare, prin contact

indirect cu minorii.

Influenţa mass media în comportamentul minorului, în procesul de formare a

personalităţii acestuia, este major. Totuşi poate diferi în funcţie de mai mulţi factori, cum

ar fi contactul cu familia, relaţiile intra-familiale, educaţia. Atunci când există carenţe în

aceste climate psihosociale, influenţa mass media este negativă şi are ca şi consecinţe

indirecte prestarea unor comportamente delincvente de către minori. De aceea presa ar

trebui să prezinte mai accentuat, alături de infracţiuni, sancţiunile şi soluţiile alternative

unor astfel de comportamente pedepsite prin lipsirea de libertate, fie în închisoare, fie în

centrele de reeducare.

250

4.3. Percepţia privind rolul sancţiunile alternative aplicate în general şi cele pentru

minori în special în opinia specialiştilor. Focus-group-uri.

Acest capitol şi-a propus să reliefeze modul în care sunt percepute sancţiunile

alternative de către o serie de specialişti implicaţi direct sau indirect în activitatea de

definire a cadrului legislativ şi a implementării pedepselor alternative în România.

În acest sens, la acest nivel cercetarea s-a desfăşurat pe trei coordonate evaluând

prin intermediul focus-group-urilor opinii exprimate de specialişti după cum urmază:

1. specialişti din mediul academic (profesori de la facultăţile de drept,

sociologie, psihologie, asistenţă socială);

2. specialişti din justiţie (procurori, judecători şi avocaţi);

3. poliţişti, consilieri probaţiune, ofiţeri din penitenciar şi centre de reeducare.

Focus group-urile s-au desfăşurat într-un cadru informal care să încurajeze

discuţiile libere. Acestea au fost înregistrate audio, iar durata lor nu a depăşit 90 de

minute. Numărul persoanelor prezente în cadrul fiecărui focus-grup a fost de 8 - 10.

Discuţiile au pornit de la următoarele întrebări:

1. Ce părere aveţi despre fenomenul delincvenţei juvenile în România?

2. Ce părere aveţi despre sistemul actual de sancţiuni aplicabile minorilor şi

tinerilor?

4. Ce părere aveţi despre sancţiunile alternative?

5. Care sunt avantajele acestui sistem de sancţiuni comparativ cu cel care

presupune privarea de libertate?

6. Cum ar trebui implicată mass-media sau alte instituţii în promovarea

avantajelor sancţiunilor alternative?

4.3.1. Analiza opiniilor specialiştilor din mediul academic (profesori)

În cadrul acestei secţiuni a studiului vom observa modul în care cadrele didactice

înţeleg rolul sancţiunilor alternative aplicate în general, şi minorilor în special.

251

A. Percepţia asupra delincvenţei juvenile

În acest areal tematic putem distinge două orientări. O primă categorie ar fi aceea

a celor care consideră delincvenţa juvenilă un fenomen social care a cunoscut în ultimii

ani creşteri alarmante.

„Este alarmant! Faţă de anii trecuţi, fenomenul delincvenţei juvenile a luat o

foarte mare amploare.” (profesor drept)

„Indiferent de motive, în ultimii ani numărul infracţiunilor comise de minori a

fost mult mai mare şi acest fapt ar trebui să atragă atenţia celor care se ocupă

de minori, atât celor ca noi, cadrelor didactice, cât mai ales părinţilor şi

familiei în general.” (profesor pedagogie)

Apoi ar fi opiniile moderate, mai precis percepţia acestui fenomen ca o consecinţă

directă a modificărilor care au survenit după revoluţie în România.

„Delincvenţa juvenilă este un fenomen complex datorită cauzelor şi

modalităţilor de manifestare. Ceea ce este important este faptul că delincvenţa

juvenilă are efecte puternice asupra spaţiului social. Societatea actuală este un

factor favorizant al delincvenţei juvenile prin: nivelul scăzut de trai, sistemul

educaţional incomplet, măsurile de prevenire nu sunt suficiente.” (profesor

sociologie)

B. Tip de infracţiune şi tip de sancţiune

252

Raportul infracţiune – sancţiune este unitar în opinia cadrelor didactice, mai

precis pedeapsa - fie privare de libertate, fie sancţiuni alternative - trebuie aplicată în

funcţie de gravitatea faptei, pe de o parte, iar pe de altă parte, având în vedere

consecinţele de ordin psihosocial ale acestor condamnări, sunt necesare strategii de

reintegrare socială a minorului.

Care ar trebui să fie situaţiile în care unui minor sau tânăr delincvent să i se aplice o sancţiune

alternativă?

„Pentru furturi, şi în general infracţiuni contra patrimoniului.” (profesor drept)

„În funcţie de faptele comise de minori trebuie aplicate diferite măsuri –

sancţiuni alternative: să fie internat în şcoli incluzive, educaţie şi consiliere de

specialitate, terapie cu psihologi specializaţi.” (profesor psihologie)

„Gravitatea situaţiei în care se află minorul datorită faptei comise conduce la

aplicarea sancţiunilor alternative, iar dacă se consideră privarea de libertate

necesară, atunci există măsuri de reinserţie socială ulterioară.” (profesor

sociologie)

C. Rolul sancţiunilor alterative

Din punctul de vedere al specialiştilor din mediul academic, rolul sancţiunilor

alternative aplicate minorilor şi tinerilor care au comis infracţiuni este de ordin

educaţional, dar şi social – reintegrarea în societate după executarea unei pedepse şi

evitarea repetării unui comportament infracţional.

„Rolul sancţiunilor alternative în ansamblul sistemului de sancţiuni aplicabile

infractorului minor şi tânăr ar fi acela de educaţie şi de reintegrare în

societate.” (profesor drept)

253

„Rolul sancţiunilor alternative ar trebui să fie acela de găsire a modalităţilor

de reinserţie socială a minorului, de găsire a unor căi de urmat în următoarea

etapă a vieţii sale, de consiliere, de fixare a unor comportamente adecvate unei

vieţi normale.” (profesor psihologie)

„Sancţiunile alternative au, faţă de privarea de libertate, avantajul de a oferi şi

familiei şi şcolii o posibilitate de control mai ridicată faţă de comportamentul

minorului, pe de o parte, iar pe de altă parte pot determina un proces de

reintegrare socială a minorului mai uşor de parcurs.” (profesor de sociologie)

D. Sancţiuni alternative vs. Privarea de libertate

Regimul de pedepse alternative este considerat mai funcţional, cel puţin din punct

de vedere psihosocial, decât cel privativ de libertate, din punctul de vedere al cadrelor

didactice care au participat la focus-grup.

„Dacă reabilitarea dă roade în cele mai multe dintre cazuri, sancţiunile

educative ar trebui să le înlocuiască pe cele care presupun privarea de

libertate.” (profesor drept)

„Ar fi de dorit şi cred că rezultatele ar trebui să fie benefice în cazul aplicării

sancţiunilor alternative.” (profesor pedagogie)

„Consider că privarea de libertate este o amprentă puternică asupra

personalităţii şi dezvoltării ulterioare a copilului, de aceea din punctul meu de

vedere ar fi benefică înlocuirea acestui tip de pedeapsă cu sancţiunile

alternative.” (profesor psihologie)

„Privarea de libertate înseamnă, dincolo de pedeapsă, un factor descurajant în

dezvoltarea personalităţii minorului, şi are consecinţe şi la nivel social –

etichetarea socială, şi posibilitatea mai mare de asociere cu alţi minori care să

aibă astfel de comportamente infracţionale. Dacă există posibilitatea unei

consilieri specifice din partea psihologilor, pedagogilor, a celor din asistenţă

254

socială, dar şi susţinerea spre reabilitare din partea părinţilor, atunci cu

siguranţă vor avea efecte mai bune sancţiunile alternative.” (profesor

sociologie)

Putem observa o serie de avantaje ale înlocuirii pedepselor care presupun privarea

de libertate cu sancţiuni alternative:

� Susţinerea din partea familiei pentru reabilitarea minorului;

� Posibilitatea mai scăzută de a se asocia cu alţi minori delincvenţi;

� Continuarea educaţiei în regim normal, prin frecventarea şcolii;

� Consilierea psiho-pedagogică.

Nu trebuie să omitem însă dezavantajele:

� Un control mai scăzut din partea organelor abilitate în ceea ce priveşte

comportamentul minorului;

� Neconştientizarea gravităţii faptei săvârşite de către minor şi riscul de

recidivă;

� Indiferenţa din partea familiei şi/sau a prietenilor faţă de

comportamentul delincvent al minorului şi faţă de consecinţele

acestuia.

E. Capabilitatea instituţiilor actuale de a gestiona fenomenul delincvenţei

juvenile şi de a asigura o reeducare corectă a infractorilor minori şi tineri

Aflate în conexiune directă sau indirectă cu problematica delincvenţei juvenile,

cadrele universitare care au răspuns cererii noastre de a ne prezenta percepţia lor asupra

acestui fenomen social consideră ca actualele instituţii pot gestiona această tendinţă a

minorilor de a încălca normele sociale şi juridice, deoarece dispun de resurse umane –

personal specializat - şi materiale.

„Da, actualele instituţii sunt capabile să gestioneze fenomenul delincvenţei

juvenile. Echipele de psihologi, profesori recuperatori, jurişti şi sociologi sunt

255

performate şi capabile să ofere consiliere de specialitate, şi până la urmă să le

ofere o şansă de reabilitare minorilor şi tinerilor infractori.” (profesor

psihologie)

„Sigur că da. Noi îi ajutăm pe cei care au probleme în societate, indiferent de

natura problemei. De asemenea noi suntem deschişi spre colaborare cu

specialişti din alte domenii, tangente sau nu cu al nostru, şi cred că, per

ansamblu, instituţiile actuale sunt capabile să ofere o soluţie în această

problematică.” (profesor pedagogie)

„Da, în cea mai mare parte, da, sunt capabile să gestioneze acest fenomen.”

(profesor drept)

F. Probleme întâmpinate în aplicarea pedepselor pentru minori

Principalele probleme care apar în aplicarea pedepselor pentru minori, în general,

şi a celor alternative, în special, sunt de ordin legislativ. Sistemul legislativ nu este

dezvoltat coerent şi nu este adaptat spaţiului social românesc.

Ar mai fi dificultăţi în adoptarea unor strategii specifice de reabilitare a minorilor,

şi de reintegrare socială după executarea pedepsei, indiferent de tipul acesteia.

De asemenea un rol important în acest areal îl are colaborarea între instituţiile

abilitate – poliţie, Direcţia pentru Protecţia Copilului (DPC), Serviciul de Reintegrare

Socială şi Supraveghere (SRSS) etc.

„Probleme sunt în principal de ordin legal.” (profesor drept)

„Ca probleme aş putea enumera:

� Lipsa unui sistem legislativ adoptat particularităţilor

spaţiului social de la noi din ţară;

� Lipsa unui sistem integrat de reinserţie socială.” (profesor

psihologie)

256

„Legislaţia este principala problemă. Neadaptarea ei la societatea românească

actuală, informarea deficitară asupra regimului alternativ de pedeapsă ar fi

câteva probleme întâmpinate în aplicarea sancţiunilor minorilor şi tinerilor

delincvenţi.” (profesor sociologie)

G. Măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile

Pentru prevenirea delincvenţei juvenile:

„ar trebui promovate cât mai multe proiecte ce vizează prevenirea

delincvenţei, în special în şcoli, începând din clasele primare şi până la nivelul

liceului.” (profesor drept)

De asemenea, aceste strategii ar trebui să includă şi:

„…supravegherea îndeaproape a mediului minorilor, a familiilor acestora.”

(profesor pedagogie)

„…dezvoltarea unor programe, activităţi de integrare socială a minorilor.”

(profesor sociologie)

„…consilierea psiho-pedagogică a minorilor, şi dezvoltarea unor strategii de

reinserţie socială, şi de re-socializare care să nu lase amprente pe

comportamentul şi pe dezvoltarea personalităţii copilului.” (profesor

psihologie)

Astfel, o colaborare între jurişti, sociologi, psihologi, asistenţi sociali, pedagogi

recuperatori, specialişti SRSS şi DPC poate avea ca rezultat elaborarea unor strategii

pertinente care să poată avea, în urma materializării lor, consecinţe benefice în ceea ce

priveşte prevenirea fenomenului social al delincvenţei juvenile.

257

4.3.2. Analiza opiniilor specialiştilor din justiţie (procurori, judecători, avocaţi)

În continuare vom încerca să analizăm, fără a avea pretenţia de a extrapola

rezultatele, modul în care percep delincvenţa juvenilă, dar şi sancţiunile acestea, actorii

sociali implicaţi direct în acest areal – procurorii, avocaţii, judecătorii.

A. Percepţia asupra delincvenţei juvenile

Magistraţii asociază fenomenul delincvenţei juvenile cu dezorganizarea socială ca

şi consecinţă a tranziţiei româneşti, indicând ca factori generatori: nivelul de trai scăzut,

slăbiciunea sistemului educativ sau chiar mediatizarea excesivă a violenţei.

„Delincvenţa juvenilă este o problemă delicată şi de actualitate deoarece

presupune o încălcare a normelor sociale de către tineri. Totodată fenomenul

delincvenţei juvenile cuprinde o paletă largă de factori declaşantori, atât

individuali, cât şi sociali, ceea ce îl face şi mai greu de abordat. ” (judecător)

„Creşte numărul delincvenţilor minori din ce în ce mai mult.” (avocat)

„Percep delincvenţa juvenilă ca pe un fenomen actual, grav si problematic al

societăţii româneşti. Reprezintă un indicator al fenomenelor de dezorganizare

socială, specifice perioadei de tranziţie.” (procuror)

„Delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex, atât prin cauzele sale,

prin diversitatea modului de manifestare, dar şi prin efectele pe care le

determină în timp în întreg spaţiul social. Contextul economic şi socio-cultural

actual favorizează înmulţirea cazurilor de delincvenţa juvenilă prin:

� Scăderea nivelului de trai pentru categorii socio-

profesionale largi;

� Banalizarea ”răului” prin promovarea mediatică a

violenţei;

� Slăbiciuni ale sistemului educaţional

� Lipsa de reacţie a sistemului de prevenire.” (judecător)

258

B. Tip de infracţiune şi tip de sancţiune

La rândul lor, avocaţii, judecătorii şi procurorii intervievaţi consideră că tipul de

sancţiune trebuie hotărât în funcţie de gravitatea actului infracţional săvârşit de către

minori sau tineri. De asemenea, în aceste situaţii trebuie ţinut cont de aspectele

defectuoase ale mediilor penitente – contactul nemijlocit cu alţi infractori, asocierea cu

persoane care au antecedente penale etc.

„Un minor ar trebui să primească sancţiuni alternative pentru furt, droguri,

perturbarea liniştii. Ar trebui să fie pedepsit prin muncă în folosul comunităţii

şi să fie cercetat în libertate.” (avocat)

„Dacă fapta nu prezintă un pericol social ridicat, dacă e la prima infracţiune,

dacă vina poate fi atribuită situaţiei sau altor factori ai mediului social – atunci

ar trebui sancţiuni alternative.” (procuror)

Nu trebuie ignorat nici arealul psihosocial şi educativ al minorului delincvent,

respectiv percepţia pe care o are societatea sau grupurile sociale din care face parte

despre el, dar şi posibilitatea de a-şi continua studiile în condiţii normale, alături de

colegii de clasă, într-un context educativ stabil şi de calitate.

„În vederea aplicării oricărui tip de pedeapsă, în primul rând, ar trebui luată

în considerare gravitatea faptei şi dacă este o recidivă sau dacă este o faptă

singulară. Pedepsele alternative sunt preferabile atunci când vârsta

delincventului este mai mică sau când fapta săvârşită nu este deosbit de gravă.

De asemenea trebuie luat în calcul că pedepsele non-privative oferă

adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile cu familia,

de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială.”

(judecător)

„În contextul în care mediile reclusive sunt de cele mai multe ori

adevărate şcoli pentru specializare infracţională, dar şi marcă stigmatizantă,

ce conduce la introiectarea prescripţiilor de rol, măsurile alternative trebuie a

259

fi prioritare, cu excepţia cazurilor în care actul comis este de o gravitate

extremă sau atunci când există prezumpţia că rămânerea în libertate constituie

un pericol social major.” (judecător)

C. Rolul sancţiunilor alterative

Rolul aplicării sancţiunilor alternative se centrează, după opinia specialiştilor din

justiţie, în jurul reintegrării sociale şi al corectării comportamentului infracţional al

minorului. Prin astfel de pedepse, procesul de educare şi re-educare este mai facil, şi mai

eficient, şi există mai multe entităţi care pot oferi susţinere pentru reabilitarea minorului:

organele legislative abilitate, consilierii psiho-pedagogi, familia, şcoala, anturajul.

„Rolul educativ al acestui tip de sancţiuni este crescut.” (procuror)

„Cred că rolul acestor sancţiuni alternative este în principal corectarea

comportamentului minorului delincvent.” (avocat)

„Rolul măsurilor alternative este acela de a determina renunţarea la

comportamente şi atitudini deviante şi de a permite reinserţia socială a

tânărului delincvent.” (judecător)

Sunt amintite şi consecinţele nefaste pe care le poate avea privarea de libertate

asupra minorului: traumatizarea acestuia, renunţarea la educare, contactul nemijlocit cu

alţi minori care au comis infracţiuni.

„Prin sanctiunile alternative se incerca o pastrare a tanarului in comunitate

si netraumatizarea sa prin introducerea acestuia intr-un sistem inchis cum

este penitenciarul, fie si cel de minori. Principalul rol al acestor pedepse ar

trebui deci sa fie cel de reintegrare sociala permanenta a persoanelor

supravegheate, asistate si consiliate in vederea reintegrarii lor in societate si

in vederea asumarii responsabilitatii propriilor actiuni prin formarea unei

atitudini corecte fata de munca, ordinea de drept si regulile de convietuire

sociala. Implicarea si atragerea comunitatii in procesul de reintegrare

260

sociala si supraveghere a infractorilor minori consta in colaborarea

serviciilor de reintegrare sociala si supraveghere cu organizatiile

nonguvernamentale ce desfasoara activitati in domeniu.” (judecător)

D. Sancţiuni alternative vs. Privarea de libertate

În ceea ce priveşte înlocuirea pedepsei privative de libertate cu sancţiunile

alternative, opiniile sunt împărţite. Pe de o parte se subliniază utilitatea măsurilor

alternative şi necesitatea lor, deoarece sunt fapte mai puţin grave pentru care ar fi

recomandate.

„De ce nu? Sunt unele delincvenţe care nu sunt aşa grave încât să trebuiască

pedepsite cu închisoarea.” (avocat)

„Consider că, în cele mai multe cazuri, sancţiunile alternative unt dezirabile

pentru că acestea reprezintă elemente ale unui sistem integrat de măsuri care

pot conduce la recâştigarea tânărului pentru societate.” (judecător)

Pe de altă parte, se subliniază şi rolul de exemplu şi de descurajare al pedepsei cu

încarcerarea:

„Sancţiunile alternative au rolul lor în sistemul de pedeapsă, dar nu înseamnă

înlocuirea pedepsei cu privare de libertate. Într-adevăr, ar fi mai potrivit să se

uziteze cât mai puţin pedeapsa cu privare de libertate, aceasta fiind deosebit de

traumatizantă şi s-ar preta mai bine specializarea personalului care

instrumentează cazuri în care sunt implicaţi copii şi crearea de servicii

specializate pentru protecţia delincvenţilor.” (judecător)

„Pedepsele alternative sunt cu mare eficienţă, dat fiind rolul anti-educativ al

mediului concentraţionar. Desigur că uneori privarea de libertate poate fi

aplicată cu rol de exemplu şi descurajare pentru faptele grave.” (procuror)

261

E. Capabilitatea instituţiilor actuale de a gestiona fenomenul delincvenţei

juvenile şi de a asigura o reeducare corectă a infractorilor minori şi tineri

Întrebaţi dacă sunt de părere că actualele instituţii sunt capabile să gestioneze

fenomenul delincvenţei juvenile şi să asigure o reeducare corectă a infractorilor minori şi

tineri, magistraţii sunt reticenţi. Cei optimişti sunt convinşi că strategiile adoptate de

instituţii vor avea succes, însă majoritatea sunt destul de rezervaţi în această privinţă:

„Se încearcă în ultima vreme o abordare diferită a delincvenţei juvenile în

sensul elaborării unei noi strategii, cu acţiuni concertate din partea tuturor

instituţiilor, organismelor si organizaţiilor care pot contribui la reducerea

fenomenului infracţional mai ales că sistemul juridic referitor la copilul

delincvent este insuficient diferenţiat de cel al adultului. Însă organizarea şi

implementarea acestor strategii încă întârzie să se împlinească, ceea ce indică

o gestionare precară a fenomenului delincvenţei juvenile din partea instituţiilor

abilitate.” (judecător)

„Nu, instituţiile actuale (mai puţin serviciile de probaţiune) au doar o abordare

normativă şi nu una psihosocială a infracţiunilor, individualizarea pedepselor

fiind doar o chestiune de procedură.” (procuror)

„În ciuda numeroaselor eforturi de trasare a unor politici coerente în domeniu,

entităţile implicate sunt departe de a reuşi o gestionare corespunzătoare a

fenomenului.” (judecător)

F. Probleme întâmpinate în aplicarea pedepselor pentru minori

Arealul problematic al aplicării pedepselor pentru minori diferă, din punctul de

vedere al specialiştilor în justiţie. Câţiva dintre ei nu au întâmpinat nici un fel de

problemă în ceea ce priveşte aspectul punitiv al minorilor:

262

„Nu există probleme.” (avocat)

„În experienţa mea, nu am întâlnit probleme specifice în aplicarea

sancţiunilor, nici în general, nici în particular, în cazul delincvenţei juvenile.”

(procuror)

Pe de altă parte, latura problematică a aplicării sancţiunilor are ca punct central

lipsa unui sistem legislativ specific societăţii noastre, dar şi lipsa unei pregătiri specifice,

în domenii psihosociale, ale personalului din instituţiile abilitate sau neimplicarea

societăţii civile în acest areal.

„Problemele sunt în principal legate de lipsa de pregătire psihosocială a

personalului din domeniul magistraturii şi poliţiei.” (procuror)

„Ca probleme aş enunţa:

� Lipsa unui sistem legislativ coerent adaptat la

particularităţile româneşti;

� Lipsa unui sistem integrat de reinserţie socială;

� Slaba implicare a organizaţiilor societăţii civile în

gestionarea fenomenului.” (judecător)

Nu trebuie să omitem dificultăţile de ordin psihologic sau comportamental care

pot să apară pe parcursul aplicării pedepselor:

„Minorii delincvenţi sunt caracterizaţi prin tuburări de comportament şi

manifestări de agresivitate, iar aplicarea unor astfel de măsuri coercitive, fie

ele şi alternative, nu are întotdeauna efectul scontat. Astfel, aplicarea unei

pedepse poate în loc de a rezolva problema, să îl facă pe cel în cauză să

reacţioneze violent sau printr-o altă infracţiune, ca formă de protest la

pedeapsa aplicată. Toate studiile pe această temă demonstrează că pedeapsa

cu închisoarea favorizează cel mai adesea dezvoltarea comportamentului

infracţional.” (judecător)

263

G. Măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile

În ceea ce priveşte măsurile de prevenire a delincvenţei juvenile, se conturează doi

poli de opinie. Un prim pol ar fi reprezentat de conturarea unor strategii educaţionale care

să le expună minorilor, la şcoală ş nu numai, problematica devianţei şi a delincvenţei.

„Ca măsură – educarea din şcoli şi acasă.” (avocat)

„… sporirea rolului sistemului integrat de educaţie prin prezenţa eficientă a

psihologilor şi sociologilor în şcoli, monitorizarea mult mai atentă a mediilor

familiale cu probleme şi eficientizarea mediilor alternative, monitorizarea

eficientă post-sancţiune, dezvoltarea programelor de reinserţie socială a

delincvenţilor.” (judecător)

Un al doilea pol ar fi identificarea cauzelor comportamentelor şi atitudinilor

delincvente pe care le au minorii şi contracararea lor:

„Sunt necesare măsuri generale de prevenţie cu identificarea situaţiilor de

risc şi instituirea unui registru în care să fie trecuţi cei aflaţi în situaţie de

risc, către care să fie îndreptate în special măsurile de prevenire.” (procuror)

„Ca principală măsură de preventie ar trebui să se identifice cauzele

principale ale delincvenţei juvenile şi să se încerce o înlăturare a acestora.

Cauzele proliferării comportamentelor delincvente la copii şi tineri ţin de

situaţia social-economică de ansamblu, de oportunităţile social-profesionale

limitate ale acestora, de cristalizarea unui mediu social deviant. Daca s-ar

încerca implementarea unor programe de prevenire a delincvenţei în

comunitate şi şcoală, în special în zonele sociale cu risc ridicat, s-ar putea

obţine rezultate semnificative în vederea prevenţiei delicvenţei juvenile.”

(judecător)

264

4.3.3. Analiza opiniilor exrpimate de poliţişti, consilieri de probaţiune, ofiţeri din

penitenciar

Cel de-al treilea focus-grup a avut ca subiecţi poliţişti, consilieri de probaţiune,

ofiţeri din penitenciar şi consilieri de probaţiune. Modul de selecţie a fost experienţa în

munca cu minorii delincvenţi. Vom prezenta în acest subcapitol percepţia acestora asupra

fenomenului social al delincvenţei juvenile şi, implicit asupra regimului alternativ de

pedeapsă.

H. Percepţia asupra delincvenţei juvenile

Din punctul de vedere al subiecţilor, delincvenţa juvenilă este un fenomen social

prezent în majoritatea societăţilor care se află într-o perioadă de tranziţie şi care suportă

modificări în toate sistemele şi subsistemele sociale: educativ, cultural, juridic/normativ

etc. Devianţa există în limitele sale în orice societate, iar atunci când acestea sunt

depăşite excesiv, trebuie luate măsuri pentru a se preveni şi/sau pedepsi.

„Delincvenţa juvenilă este o consecinţă firească în orice societate normală

în care există o devianţă comportamentală în anumite limite normale.

Progresul şi dezvoltarea socio-economică presupun şi abateri de la norme

şi de la principiile funcţionării echilibrate a societăţii. Principiile, valorile

şi aşteptările tinerei generaţii sunt din ce în ce mai înalte şi mai ancorate în

valori materiale imediate, dublate de imitaţia în alegerea modelelor de

viaţă, care duc automat la identificarea unor metode imediate de atingere a

scopurilor propuse.” (ofiţer penitenciar)

„Este un fenomen specific societăţii umane, care se manifestă în corelaţie

cu actori socio-psiho-economico-culturali.” (poliţist)

Disfuncţionalităţile societăţii româneşti constituie cauze directe sau indirecte ale

comportamentelor delincvente ale minorilor:

265

„Pe fondul unui nivel de trai scăzut, coroborat cu greutăţile cu care se

confruntă de regulă o familie monoparentală, fenomenul delincvenţei juvenile a

luat amploare, ajungându-se până acolo ca minorii să săvârşească fapte de

natură penală pentru a-şi putea asigura minimul necesar zilnic atât pentru ei,

cât şi pentru familie.” (consilier de probaţiune)

„Acest fenomen este unul care a luat amploare în ultimul timp, având puternice

repercusiuni asupra dezvoltării societăţii româneşti. Efectele sale negative se

manifestă în special în plan social, iar un domeniu care este avut în vedere tot

mai mult este cel al învăţământului, având în vedere că şcoala reprezintă un

mediu unde delincvenţa juvenilă este tot mai prezentă.” (consilier de

probaţiune)

I. Tip de infracţiune şi tip de sancţiune

În ceea ce priveşte sancţionarea minorilor fie prin privare de libertate, fie prin

măsuri alternative, aceasta depinde de gravitatea faptei, de situaţia socială a minorului, de

contextul în care a fost comisă infracţiunea, şi, de ce nu, de comportamentul pro sau

antisocial pe care îl are infractorul juvenil.

„Atunci când faptele comise nu sunt extrem de grave (exclus crimă!) şi se

constată de către autorităţi că tânărul respectiv îşi poate îndrepta

comportamentul, devenind cetăţean responsabil, de exemplu a furat o pâine

pentru că îi era foame, caz în care nu se produc efecte negative puternice – ar

trebui să se aplice sancţiuni alternative. Un alt caz de acest gen: consumul de

droguri, caz în care este nevoie de educarea tânărului, nu de închiderea lui.”

(consilier de probaţiune)

„…atunci când minorul se află la prima infracţiune, fapta nu prezintă un risc

social ridicat, şi când există servicii şi lucrători specializaţi în aprecierea

sancţiunilor alternative.” (poliţist)

266

„Personalitatea tânărului, nefiind încă structurată pe deplin, impune o atenţie

deosebită, în special sub aspectul exemplelor, modelelor pe care minorul şi le

însuşeşte. Imitaţia la această vârstă este încă destul de activă, iar sancţiunile

privative de libertate (închisorile) nu fac altceva decât să ofere pe tavă exemple

negative. Cred că, în măsura în care minorul nu reprezintă un pericol grav

pentru comunitate, delincventului ar trebui să i se aplice o sancţiune negativă

în aproape toate situaţiile, cu excepţia omorului în circumstanţe agravante.”

(consilier de probaţiune)

„… atunci când se află la prima încălcare a legii, când particularităţile de

personalitate prefigurează o dezvoltare prosocială a acestuia, infracţiunea

comisă datorându-se unui complex de factori aleatori – influenţa prietenilor,

dorinţa de a se apăra de agresiunea altei persoane etc. – sau atunci când sunt

acţiuni comise fără violenţă, şi nu există antecedente penale şi când are şi

sprijinul familiei.” (poliţist)

J. Rolul sancţiunilor alterative

Percepţia ofiţerilor din penitenciare, angajaţilor din centrele de reeducare,

poliţiştilor, consilierilor de probaţiune privitor la rolul sanţiunilor alternative se grupează

în jurul noţiunilor de educare a delincventului, de reintegrare socială, dar şi de

conştientizare a gravităţii faptelor comise. O atenţie sporită din partea familiei, dar şi din

partea cadrelor didactice, consilierea şi susţinerea pentru reabilitare pot constitui un factor

cheie în evitarea unei recidive din partea infractorului juvenil, pe de o parte, şi în

formarea unui comportament prosocial, pe de altă parte.

„Sancţiunile alternative ar trebui să reprezinte prima treaptă sancţioatorie în

ansamblul sistemului de sancţiuni aplicabile minorului sau tânărului în scopul

reeducării şi reintegrării sociale, având în vedere şi realităţile sistemului

penitenciar românesc, a cărui influenţă este absolut dezastruoasă asupra

minorului sau tânărului infractor.” (consilier de probaţiune)

267

„Rolul acestor sancţiuni trebuie să fie unul educativ, astfel încât tânărul

respectiv să conştientizeze efectele negative pe care faptele lui le determină nu

doar asupra societăţii şi a statului, ci şi asupra propriei persoane. Astfel,

tânărul poate deveni un cetăţean cu simţ de răspundere, dispus să respecte

regulile şi legile impuse de societatea în care trăieşte.” (consilier de

probaţiune)

„Rolul sancţiunilor alternative aplicate minorilor ar trebui să fie acela de a

preveni comiterea unor infracţiuni viitoare, ar trebui să fie o lecţie de viaţă şi o

ajustare a atitudinilor şi comportamentelor acestora. Totodată ar trebui să fie

şi o modalitate prin care comunitatea îşi ajută proprii membrii în stabilirea

unor modele pozitive şi economiseşte bani în asistarea lui. Ponderea măsurilor

alternative – dacă sunt gestionate eficient – ar trebui să fie mult mai mare

decât în prezent.” (ofiţer penitenciar)

K. Sancţiuni alternative vs. Privarea de libertate

Privarea de libertate este considerată ca pedeapsă ce nu poate fi înlocuită, în

momentul de faţă, cu sancţiunile alternative:

„Nu. În situaţia de faţă sunt complementare.” (consilier de probaţiune)

„Nu, dar sunt situaţii în care sancţiunile alternative au o mai mare eficienţă,

minorul rămânând în familie şi continuându-şi în libertate traseul psiho-

educaţional, fără a fi supus influenţelor negative ale grupului de minori din

centrul de reeducare cu o conduită deviantă.” (poliţist)

Totuşi, cu condiţia de a fi regândite sancţiunile alternative care există în legislaţia

românească, ar putea fi folosite ca un prim pas în sancţionarea minorului delincvent.

„În momentul de faţă trebuie regândit sensul măsurilor alternative, întrucât

cele care există în Codul Penal nu sunt foarte eficiente – mustrarea şi

268

libertatea supravegheată. Da, pot înlocui măsurile alternative pedepsele

privative de libertate, cu condiţia să fie adaptate nevoilor minorilor, iar

instituţia care se ocupă de supraveghere să poată oferi servicii de calitate.”

(ofiţer penitenciar)

L. Capabilitatea instituţiilor actuale de a gestiona fenomenul delincvenţei

juvenile şi de a asigura o reeducare corectă a infractorilor minori şi tineri

Instituţiile actuale nu sunt capabile, după opinia subiecţilor, să gestioneze

corespunzător fenomenul social al delincvenţei juvenile şi să asigure o reeducare corectă

minorilor infractori. Motivele variază, pornind de la disfuncţiile sistemului educaţional şi

ajungând până la numărul reduc de specialişti din instituţii.

„Reeducarea corectă a minorilor infractori reprezintă un lung proces care, în

majoritatea cazurilor, ar trebui continuat şi după punerea în libertate a

minorilor din instituţiile de profil, de către societatea civilă, care ar trebui să

fie pregătită pentru reprimirea în rândurile sale a minorilor şi a tinerilor care

au comis fapte penale. Procesul de reeducare începe în instituţiile de profil,

aici se pun bazele reeducării minorului infractor, dar, după liberarea acestuia,

societatea civilă are tendinţa să stigmatizeze această categorie, lăsându-i

practic puţine opţiuni.” (consilier de probaţiune)

„Nu în totalitate, în primul rând datorită numărului redus de specialişti, în al

doilea rând datorită mentalităţii unora dintre aceştia, conform căreia

sancţionarea minorului reprezintă obiectivul primar al unui centru de

reeducare.” (poliţist)

„Nu există o continuitate în acţiunea de reinserţie socială a infractorilor

minori şi tineri după punerea lor în libertate. În cadrul instituţiilor care au ca

obiectiv reeducarea tinerilor infractori există o combinaţie de factori, ca lipsa

personalului de specialitate, subfinanţarea etc., şi toate acestea defavorizează

269

demersul educativ.” (consilier de probaţiune)

M. Probleme întâmpinate în aplicarea pedepselor pentru minori

Dificultăţile întâmpinate în aplicarea pedepselor alternative pe care le amintesc

subiecţii acestui focus-grup pot fi diferenţiate după două areale tematice. În primul rând

se remarcă probleme de ordin legislativ, mai precis absenţa unui sistem juridic specific

pentru această categorie de vârstă, alături de disfuncţii în sistemul educaţional.

„Ar fi:

� Lipsa unui sistem juridic specializat în delincvenţa juvenilă;

� Lipsa specialiştilor implicaţi în programe psihosociale;

� Carenţele din sistemul public de învăţământ;

� Inexistenţa unei asistări sociale reale.” (consilier de

probaţiune)

„Cele mai importante probleme ţin de cadrul instituţional şi legal actual.”

(consilier de probaţiune)

„Lipsa informaţiilor psihosociale de la alte instituţii care au lucrat cu minori,

lipsa unei reţele de suport social după ce minorii se liberează, lipsa unei bune

reglementări.” (poliţist)

Cel de-al doilea areal tematic se referă la faptul că prin privarea de libertate

copilul este luat din familie în perioada în care îşi formează personalitatea şi îşi

construieşte un sistem propriu de norme şi valori şi ar avea o nevoie majoră ca părinţii şi

rdele să îi fie aproape şi să îl susţină.

„Pedepsele privative de libertate au dezavantajul că asistă copilul într-un alt

mediu decât cel de viaţă pentru copil, nu petrec suficient timp pentru o schimbare

reală.” (ofiţer penitenciar)

270

„În aplicarea pedepselor pentru minori şi a celor alternative o problemă

importantă o reprezintă despărţirea minorului de familie. În cazul măsurii

educative a internării minorului într-un centru de reeducare a minorului infractor

în vederea reintegrării sociale îl are relaţia cu familia, acordându-i-se acestui

factor atenţia cuvenită, minorul fiind încurajat şi sprijinit să păstreze legătura cu

famlia sa.” (consilier de probaţiune)

N. Măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile

Măsurile care trebuie luate pentru a preveni fenomenul social al delincvenţei

juveile se integrează în arealul educaţional, dar şi în arealul politicilor sociale.

Identificarea cauzelor unor astfel de comportamente şi rezolvarea lor de către instituţiile

abilitate, precum şi construirea unor politici guvernamentale coerente pe această tematică

ar fi soluţii pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii juvenile. De altfel şi rolul

societăţii civile trebuie accentuat, atât anterior, cât mai ales post-sancţiune.

„Consider că ar f nevoie de o politică guvernamentală coerentă, gândită pe

termen lung, în care să fie implicate toate instituţiile responsabile - şcoala,

comunitatea restrânsă, instituţiile corecţionale, instituţiile guvernamentale,

politica, primăria, biserica etc. şi toate acestea să:

� Identifice situaţiile de risc infracţional;

� Sa protejeze comunitatea de indivizi cu risc crescut de

infracţionalitate;

� Să ofere soluţii alternative pentru timpul liber;

� Să ofere programe coerente de prevenire a consumului de

droguri;

� Să educe familia pentru a oferi copilului modele şi

îndrumare;

� Să ofere un sistem educaţional adaptat nvoilor

adolescenţilor.” (ofiţer penitenciar)

271

„Sunt necesare politici sociale, pregătirea programelor din DGAPC care

lucrează cu minorii delincvenţi care nu răspund penal, intervenţie în

comunităţile care prezintă risc, educarea minorilor, rezolvarea pe cât posibil

a factorilor care determină comportament delincvent.” (poliţist)

„Ar putea fi luate ca măsuri:

� Informarea părinţilor asupra importanţei unei educaţii

adecvate şi asigurarea unui climat familial favorabil

dezvoltării minorilor;

� Informarea copiilor în şcoli asupra consecinţelor negative

ale unui comportament deviant;

� Organizarea unor întâlniri între consilierii şcolari, părinţi,

copii în vederea discutării acestor aspecte.” (poliţist)

„Mai ales colaborarea între şcoală şi familiile cu risc, pentru că totul

porneşte de la o educaţie precară. Monitorizarea tinerilor cu probleme,

consilierea acestora, dar şi includerea lor în cât mai multe proiecte sociale şi

educative.” (consilier de probaţiune)

CONCLUZII

Delincvenţa juvenilă este percepută de toate trei grupurile de discuţii ca o

consecinţă implicită a modificărilor structurale pe care le cunoaşte România în ultimii

ani. Diferenţa este că pentru actorii sociali care au contact direct cu infractorii juvenili –

poliţiştii, asistenţii sociali, consilierii de probaţiune – devianţa este un aspect normal al

oricărei societăţi în dezvoltare, care trebuie să atragă atenţia doar atunci când depăşeşte

limitele normale, şi trebuie combătut prin strategii adecvate şi prin politici sociale

coerente.

272

În ceea ce priveşte tipul de sancţiune care ar trebui aplicat minorului delincvent, în

toate grupurile există aceeaşi tendinţă: pedeapsa trebuie hotărâtă în funcţie de gravitatea

faptei comise, cu menţiunea că doar faptele penale violente – vătămare corporală gravă

sau chiar omor – ar trebui sancţionate prin privare de libertate. În altfel de situaţii,

sancţiunile alternative sunt recomandate şi susţinute de cei intervievaţi.

Rolul sancţiunilor alternative este acela de reeducare, de reintegrare socială a

tânărului delincvent, dar şi de a-l determina pe acesta să înţeleagă gravitatea faptelor sale.

Etichetarea socială, dar şi privarea de libertate la o vârstă la care familia ar trebui să

ocupe un loc important în viaţa minorului pot lăsa traume care se vor trata greu şi care ar

putea determina apariţia unor comportamente antisociale din partea minorilor. De

asemenea internarea într-un centru de reeducare alături de alţi minori care au comis fapte

penale poate constitui un factor generator de recidive, pentru că asocierea cu persoane cu

antecedente penale poate avea consecinţe nefaste în comportamentul minorilor.

Lipsirea de libertate ar trebui înlocuită cu sancţiunile alternative, mai ales în cazul

faptelor de o gravitate scăzută, după opinia cadrelor didactice chestionate. Magistraţii

sunt mai rezervaţi pe această tematică, regimul alternativ de pedeapsă îi permite

minorului să fie aproape de familie şi să participe normal la sistemul educativ, însă

privarea de libertate îşi are rolul de exemplu şi de descurajare şi nu ar trebui înlocuită în

totalitate. Pentru poliţişti, consilieri de reabilitare, ofiţeri de la penitenciar – internarea

într-un centru de reeducare nu ar trebui înlocuită de măsuri alternative, pe de o parte din

cauza lipsei unui sistem legislativ specific în acest domeniu, pe de altă parte din cauza

lipsei specialiştilor care să se ocupe serios de minorul aflat sub supraveghere sau care este

mustrat.

În ceea ce priveşte capabilitatea instituţiilor actuale de a gestiona fenomenul

delincvenţei juvenile şi de a realiza un proces complet de reeducare a minorilor infractori,

cadrele didactice sunt optimiste şi cred că instituţiile abilitate pot realiza strategii

adecvate, prin specialiştii în domenii conexe cu arealul delincvenţei juvenile. Magistraţii

reproşează lipsa unor astfel de specialişti în cadrul instituţiilor, însă unii dintre ei cred că

se poate gestiona corespunzător fenomenul infracţionalităţii juvenile. Cel de-al treilea

grup prezintă un răspuns uniform: nu se vor putea descurca instituţiile actuale cu aceste

problematici, deoarece nu au cadre specializate, nu sunt interesate, dar sunt şi carenţe

legislative care împiedică o bună desfăşurare a acţiunilor în acest sens.

În opinia tuturor celor intervievaţi, problemele care apar în aplicarea sancţiunilor

alternative sunt în principal de ordin legislativ. Absenţa unei legislaţii coerente, adaptate

273

sistemului social românesc, generează disfuncţionalităţi în gestionarea delincvenţei

juvenile, în prevenirea şi/sau în combaterea ei.

Ca măsuri în acest sens au fost enunţate îmbunătăţirea educaţiei, adaptarea

sistemului din învăţământ la nevoile specifice ale adolescenţilor, implicarea părinţilor, a

şcolii, şi, mai general, a societăţii civile în proiecte sociale pentru identificarea cauzelor

devianţei, elaborarea unor strategii adecvate pentru combaterea fenomenului, dar şi

pentru reinserţia socială a minorului infractor.

274

4.4. Studiu comparativ privind minorii infractori internaţi în Centrul de

Reeducare Buziaş şi cei aflaţi în supravegherea Serviciilor de Probaţiune al jud.

Timiş.

Devianţa este „o proprietate formală a situaţiilor şi sistemelor sociale, [...] un

pattern al încălcării normei, [...] un construct de tipul stigmatului, o etichetă atribuită în

anumite momente unor categorii comportamentale care devin depreciate, discreditate şi

adesea excluse”226. După Durkheim227, „delictul este ceva normal, întrucât o societate

lipsită de el este practic imposibilă”.

Una din funcţiile devianţei ar fi aceea de a produce schimbarea228. Putem accepta

diferenţierea între devianţa primară, adică „diferenţierea marginală, temporară şi puţin

semnificativă” şi devianţa secundară – „de substanţă, centrală şi cuprinzătoare”229.

Devianţa negativă – delincvenţa, o putem defini ca „fărădelege, vină sau neglijare a

datoriei”230, sancţionată negativ de către sistemul legislativ.

Acţiunile minorului – limbajul, ţinuta, comportamentul, relaţiile cu adulţii –

adesea contrazic normele sociale şi morale general acceptate, deoarece el încearcă să îşi

contureze un sistem propriu de reguli şi valori după care să îşi ghideze conduita.

Manifestările unui comportament deviant din partea minorilor reprezintă până la

urmă o reacţie la frustrările mediului în care se află. Pot avea ca factor cauzal un deficit

de adaptare, sau un deficit de socializare, ori carenţe educaţionale sau afective în mediul

familial.

Toate aceste forme de comportamente atipice constituie un prilej de cercetare

sociologică având ca subiect un areal de mare complexitate: delincvenţa juvenilă, sau,

mai particular, minorul care săvârşeşte acte delincvente. Pentru aceasta am realizat o

analiză sociologică asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în regim privativ de libertate,

precum şi o analiză sociologică asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în regim alternativ de

ispăşire a pedepsei. Pentru ambele analize am folosit ca tehnică de cercetare chestionarul.

Pentru analiza asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în regim privativ de libertate au

fost chestionaţi mai mulţi minori , internaţi la Centrul de Reeducare Buziaş.

226 Oxford Dicţionar de Sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003 , p.168-169 227 apud., Oxford Dicţionar de Sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003 , p.168 228 Idem 229 Oxford Dicţionar de Sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003 , p.169 230 Oxford Dicţionar de Sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003 , p.156

275

Întrucât numărul de minori şi tineri aflaţi în regim privativ de libertate în cadrul

Centrului de Reeducare Buziaş nu este foarte mare (60 de persoane) am considerat că nu

se impune realizarea unei eşantionări şi prin urmare am supus analizei întreaga populaţie

existentă în cadrul centrului.

Pentru analiza asupra minorilor aflaţi în regim alternativ de executare a pedepsei

au fost fost chestionaţi 62 de subiecţi care se află în această situaţie.

Acest număr a fost ales cu ajutorul unui pas de selecţie. Astfel, din numărul total

de minori aflaţi în evidenţa serviciilor de probaţiune din jud. Timiş (186 de persoane), în

urma selecţiei cu un pas de trei a rezultat un eşantion de 62 de persoane care a fost supus

analizei.

Scopul acestor analize este realizarea unui ”profil” al delincventului minor, în

conexiune cu diferiţii factori care îi influenţează înclinarea către astfel de comportamente:

tipul familiei, situaţia familiei din care provine, relaţiile intra-familiale, mediul de

rezidenţă, nivelul de instruire, anturajul, nivelul de venit ş.a.m.d.

4.4.1. Analiză sociologică prin chestionar asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în

regim privativ de libertate

Ponderea cea mai mare din infracţiunile comise de minori o au infracţiunile contra

patrimoniului: furtul şi tâlhăria, urmate de comportamentele delincvente cu un grad

ridicat de agresivitate contra persoanei: vătămare corporală, agresare de persoane, lovituri

cauzatoare de moarte. Putem observa că nici unul dintre minorii sancţionaţi cu lipsirea de

libertate nu a comis infracţiuni contra libertăţii persoanei, sau infracţiuni privitoare la

viaţa sexuală, ori consum şi trafic de droguri:

276

Grafic nr.1 : Tipuri de infracţiuni săvârşite de minorii chestionaţi

55

3 2

0

10

20

30

40

50

60

Furt, tâlhărie, viol dedomiciliu

Vătămare corporală,agresare persoane

Lovituri cauzatoare demoarte, omor

În ceea ce priveşte factorii generatori ai unor astfel de comportamente

infracţionale, pe primul plan se situează neconştientizarea gravităţii faptelor. Nivelul de

trai scăzut, sau lipsurile materiale sunt de asemenea un ”stimulent” negativ pentru

obţinerea unor bunuri prin acţiuni ilicite. Obligaţiile sociale sau influenţa anturajului, sau

chiar răzbunarea constituie alte motive prin care minorii îşi justifică abaterile de la

normele juridice.

Tabel nr. 1 : Factori cauzali ai comportamentelor delincvente

Motive Din

prostie, n-am ştiut ce fac

Lipsuri materiale

Obligat de altcineva

Din plăcere

Din răzbunare

Apărare Anturajul Total

Număr minori

33 14 6 3 2 1 1 60

Inconştienţa este cauza celor mai multe furturi, urmată de o condiţie materială

precară. În cazul agresiunilor faţă de persoane, lipsa de raţiune, ”prostia”, constituie

motivele principale. Raportul infracţiune/pedeapsă este potrivit pentru aproape jumătate

dintre subiecţi, este supraunitar pentru o treime dintre ei – pedeapsa este foarte mare sau

mare faţă de infracţiunea comisă, iar pentru mai bine de un sfert dintre minorii chestionaţi

sancţiunea este mică sau foarte mică faţă de gravitatea actului pe care l-au comis.

277

Toţi cei care au agresat persoane sau au cauzat moartea victimei prin lovire

consideră pedeapsa potrivită, în timp ce 18 dintre cei 55 minori care au furat sau au

tâlhărit consideră pedeapsa prea aspră pentru ceea ce au făcut:

Grafic nr.2 : Asocierea între infracţiunea comisă şi pedeapsa primită, din punctul de

vedere al minorilor chestionaţi

1820

5

2

16

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

Pedeapsă preamare

Pedeapsapotrivită

Pedeapsă mică

Furt, tâlhărie, viol de domiciliu

Vătămare corporală, agresarepersoane

Lovituri cauzatoare de moarte,omor

Chiar dacă mai mult de două treimi din minorii chestionaţi nu ar prefera să

execute altă pedeapsă decât cea pe care au primit-o, dacă ar avea de ales, cei mai mulţi ar

prefera să muncească în folosul comunităţii.

Tabel nr.2 : Pedeapsa pe care ar prefera-o minorii în locul privării de libertate

Tip de pedeapsă Muncă Amendă Arest la domiciliu

Minori delincvenţi 53 4 1

Percepţia socială a infracţiunii diferă în funcţie de grupul social. Prietenii nu şi-

au modificat comportamentul faţă de minori, în timp ce familia i-a susţinut în direcţia

reabilitării. Există însă şi cazul unui minor de care părinţii nu ştiu nimic, pentru că sunt

plecaţi în străinătate să muncească.

278

Grafic nr. 3 : Percepţia familiei şi percepţia prietenilor relativ la comportamentul

infracţional al minorului

68,3

1,71,7

8,3

16,7

25

8,3 6,7

18,3

41,7

0

10

20

30

40

50

60

70

Percepția familiei Percepția prietenilor

Sprijin pentru reabilitareFelicitări pentru fapta comisăIndiferențăReținereLa fel

Antecedentele penale sunt o caracteristică predominantă a minorilor chestionaţi,

chiar dacă nu au fost pedepsiţi legal, aceştia au avut variate probleme cu organele

judiciare – poliţia.

Înainte de actuala condamnare, mai mult de trei sferturi dintre subiecţi au mai

avut probleme cu poliţia, dintre care doar unul din treizeci s-a confruntat cu organele

legislative o singură dată.

Tabel nr. 3 : Trecutul infracţional

Probleme cu

poliţia

1 – 5 ori 6 – 10 ori 11 – 15 ori Peste 15 ori

Număr minori 12 9 4 23

”Recordul” îl deţine un minor de 15 ani, care a comis mai mult de 200 de

infracţiuni. Totuşi pentru comportamentele infracţionale doar 1 din 20 a mai fost

condamnat înaintea pedepsei pe care o execută acum.

Chiar dacă mulţi dintre ei au mai multe infracţiuni la activ, majoritatea se simt

vinovaţi pentru fapta pe care au comis-o.

279

Grafic nr. 4 : Asumarea răspunderii pentru fapta comisă

Da, mă simt vinovat; 95%

Nu, nu mă simt vinovat;

5%

0%

20%

40%

60%

80%

100%

Da, mă simt vinovat

Nu, nu mă simt vinovat

Cu toate că puţini enunţă anturajul ca factor instigator în comiterea unor fapte

penale, mai mult de trei sferturi din subiecţi recunosc că prietenii au antecedente penale.

De aceea o mare influenţă asupra conduitei delincvente a minorilor au avut-o, cu

siguranţă, prietenii, mai ales dacă observăm că înainte de a-şi executa pedeapsa, mai mult

de trei sferturi dintre ei îşi petreceau timpul liber cu amicii, fie în baruri, restaurante, sau

săli de jocuri de noroc, fie pur şi simplu acasă sau în faţa blocului. Doar un minor lucra

înainte de a fi condamnat.

În ceea ce priveşte situaţia şcolară, aproape jumătate dintre minorii condamnaţi

au absolvit doar şcoala primară, unul din trei este neşcolarizat, o singură persoană a

terminat o şcoală profesională, în timp ce mai puţin de un sfert au 8 clase. Toţi cei

chestionaţi sunt băieţi. Din păcate doar o pondere mică are în plan ca pe viitor, după ce îşi

execută pedeapsa, să continue studiile, majoritatea dorind să se angajeze. Dintre cei care

doresc să se angajeze sunt majoritari cei fără studii – o treime, şi cei absolvenţii de

şcoală primară – o treime de asemenea.

280

Grafic nr. 5 : Asocierea între nivelul de educaţie şi opţiunea de viitor – ce vor face după

eliberare

19 18

45 5

1 12

4

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

Angajare ContinuareaStudiilor

Angajare țicontinuarea studiilor

Fără țcoală

țcoala elementară

Gimnaziul

țcoala profesională

La momentul condamnării, doar un sfert dintre minori erau elevi, ceea ce atrage

atenţia asupra faptului că abandonului şcolar este într-o pondere ridicată, având în vedere

faptul că vârsta medie a condamnaţilor chestionaţi este de 16 ani, vârstă la care mai pot

frecventa instituţiile de învăţământ gratuite.

În privinţa distribuţiei pe vârste, mai bine de jumătate dintre subiecţi au 17 ani,

unul din zece are 15 ani, şi o treime au 16 ani.

Tabel nr.4 : Ultima şcoală absolvită

Fără şcoală Şcoala elementară

(1 – 4 clase)

Gimnaziu Şcoala Profesională

20 26 13 1

Indiferent de nivelul de educaţie sau de ultima şcoală absolvită, majoritatea

minorilor chestionaţi sunt condamnaţi pentru furturi şi/sau tâlhărie. Cei mai mulţi minori

delincvenţi care au comis infracţiuni contra patrimoniului au doar 4 clase.

281

Tabel nr. 5 : Asocierea între infracţiune şi ultima şcoală absolvită de către minorul

delincvent

Ultima şcoală absolvită

Fără şcoală

Şcoala elementară(1-4

clase) Gimnaziu Şcoala

profesională Total

Agresare de persoane 0 1 0 1 2

Furt 14 19 11 0 44 Viol de domiciliu 1 0 0 0 1

Furt şi tâlhărie 0 3 0 0 3

Tâlhărie 3 2 2 0 7 Vătămare corporală

1 0 0 0 1

Lovituri cauzatoare de moarte

1 0 0 0 1

Care din următoarele tipuri de acte delincvente au determinat sancţionarea dumneavoastră?

Furt şi omor 0 1 0 0 1 Total 20 26 13 1 60

Dacă facem o asociere între nivelul de instruire şi comportamentele delincvente

ale minorilor chestionaţi, putem spune că majoritatea celor care au recidivat nu au

absolvit nici o clasă sau au abandonat învăţământul după primul ciclu – clasele primare,

respectiv o treime nu au frecventat deloc vreo unitate educaţională, şi tot o treime au

abandonat şcoala după primele trei sau patru clase. Există o continuitate în activitatea

infracţională şi la cei care au absolvit gimnaziul, însă doar unul din zece minori cu şapte

sau opt clase terminate au avut probleme cu poliţia de mai multe ori.

Tabel nr. 6 : Asociere între antecedentele delincvente şi nivelul de educaţie

Ultima şcoală absolvită

Fără şcoală

Şcoala elementară (1-4

clase) Gimnaziu Şcoala

profesională Total

O dată 2 0 0 0 2 Nici o dată 4 4 2 1 11

Înainte de această condamnare, aţi mai avut probleme cu poliţia?

De mai multe ori

14 22 11 0 47

Total 20 26 13 1 60

Odată cu înaintarea în vârstă, creşte şi numărul de acte delincvente comise de

minorii chestionaţi. Totuşi, indiferent de vârstă, există o tendinţă ridicată spre repetarea

comportamentelor infracţionale.

282

Grafic nr. 5 : Asociere între vârstă şi frecvenţa comportamentelor delincvente

6

2

16

4

25

7

0

5

10

15

20

25

15 ani 16 ani 17 ani

O dată

De mai multe ori

Nici o dată

Familia este atât o uniune socio-afectivă, cât şi o un grup social în care au loc

conflicte şi tensiuni231. În ceea ce priveşte situaţia familială a minorilor intervievaţi,

majoritatea provin din familii nelegal constituite – sunt în uniune consensuală

(concubinaj) - , un sfert dintre ei provin din familii descompletate, şi doar o treime provin

din familii constituite legal. Doar în trei din zece familii exist înţelegere şi relaţii cordiale,

majoritare fiind familiile în care există tensiuni şi situaţii conflictuale, fie ocazionale, fie

permanente.

Tabel nr. 7 : Asociere între tipul de familie de provenienţă şi relaţiile intra-familiale

Relaţia de cuplu a părinţilor

Înţelegere Indiferenţă Conflicte

ocazionale Conflicte

permanente

Nu ştiu/nu

răspund Total

Legal constituită 9 0 4 0 0 13

Concubinaj 9 2 14 1 1 27 Dezorganizată 0 1 1 3 0 5

Tipul de familie de provenienţă

Descompletată 2 0 0 1 12 15 Total 20 3 19 5 13 60

Indiferent de tipul de familie de provenienţă, 1 din 3 minori a primit din partea

familiei sprijin pentru a se reabilita:

231 http://www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/familie.htm

283

Tabel nr. 8 : Tip de familie de provenienţă

Tip de familie Legal constituită 13 Concubinaj 27 Dezorganizată 5 Descompletată 15 Total 60

Grafic nr.6 : Asociere între reacţia la comportamentul delincvent al minorului şi tipul de familie de provenienţă

7

4

19

1 1

6

31 1

12

3

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

Familie legal constituită Concubinaj Familie dezorganizată Familie descompletată

Susținere pentru reabilitareFelicitări pentru fapta comisăIndiferențăReținereLa fel

Înainte de săvârşirea infracţiunii, doar jumătate dintre minorii chestionaţi locuiau

cu ambii părinţi, unul din zece locuia cu doar cu mama, în timp ce aproape un sfert dintre

ei nu locuiau cu nici o rudă de gradul I.

284

Tabel nr. 9 : Cu cine locuiaţi înainte de săvârşirea infracţiunii?

Cu cine locuiaţi înainte de săvârşirea infracţiunii?

Număr Minori

Ambii părinţi 30 Mama 10 Tata 5 Bunicii 4 Singur 3 Cu un prieten 3 Cu unchiul 1 Centru de plasament 2 Mătuşa 1 Sora 1 Total 60

În ceea ce priveşte influenţa familiei în dezvoltarea unui comportament

infracţional la minori, aproape jumătate dintre delincvenţii juvenili au avut conflicte în

familie, în timp ce doar unul din 10 provine din familii normale, în care există

comunicare şi înţelegere.

CONCLUZII

În societatea românească actuală numărul comportamentelor delincvente şi/sau

deviante ale minorilor au crescut. Însă acestea nu afectează doar victimele şi infractorii, ci

grupul societal în ansamblu, pornind de la familie şi prieteni, până la societatea în care

minorul infractor trăieşte.

Kinch232 diferenţiază trei tipuri de devianţă:

1. comportamentul deviant – violarea normei de către persoane care sunt în

esenţă non-deviante;

2. rolul deviant – atât persoana cât şi actul sunt deviante;

3. subcultură deviantă – considerat cel mai grav caz de devianţă, când există

aşteptări din partea membrilor societăţii ca individul ca parte a unei structuri

sociale particulare să se comporte ca membru al subculturii în modalităţi ce

violează normele societăţii.

232 Apud. Ştefan Bouncu, Devianţă tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 124

285

Comportamentul deviant, sau delincvent este format şi nu moştenit. Un rol foarte

important aici îl are mediul în care creşte şi se dezvoltă minorul: familia şcoala, grupul de

prieteni. Dacă analizăm situaţia minorilor chestionaţi, două treimi dintre ei nu au mai

mult de patru clase terminate. De asemenea doar doi din zece provin din familii normale,

legal constituite şi aproape jumătate din familii există conflicte. Şi patru din cinci subiecţi

au prieteni cu antecedente penale. Indiferent că este vorba de comportamentul parental ca

model pentru copil, că este vorba de lipsa de afecţiune sau lipsa de atenţie pentru ceea ce

face minorul, în strategiile de diminuare a ponderii delincvenţei juvenile trebuie incluşi şi

părinţii, pentru că familia este, fără discuţii, un organ de control social.

Insecuritatea, frustrările, anxietatea, neconcordanţa între aşteptările minorului şi

mijloacele de care dispune pentru a şi le realiza – toate aceste pot constitui cauze ale

dezvoltării unui comportament deviant.

Mai bine de jumătate dintre minori au săvârşit o infracţiune ”din prostie”, fără să-

şi dea seama ce fac. O justificare poate fi încercarea de a atrage atenţia, nevoie de

afecţiune, de înţelegere.

Insecuritatea financiară constituie un alt factor care influenţează negativ

dezvoltarea comportamentelor minorilor. Dar şi asocierea cu persoane care au

antecedente penale este un fapt negativ – chiar dacă în pondere scăzută, există minori

care au comis infracţiuni fiind obligaţi de către alte persoane.

Mai mult de trei sferturi dintre minorii chestionaţi au la activ cel puţin încă un act

delincvent, chiar dacă nu au fost sancţionaţi de organele legislative pentru acesta. Este

necesară o monitorizare a situaţiei delincvenţilor juvenili, pornind de la mediul din care

provin, nivelul de educaţie şi până la comportamentele pe care le au în şi în afara

detenţiei, pentru a se observa ce îi determină să revină la statutul de infractor, în loc să

opteze pentru reabilitare.

Minorii constituie o categorie socială vulnerabilă. Motivele care conduc la

delincvenţa lor sunt variate, pornind de la neglijenţa părinţilor, nesiguranţa afectivă,

emoţională, abandonul şcolar până la influenţa anturajului, sau chiar influenţa anumitor

programe prezentate de mass-media. Pentru combaterea fenomenului social al

delincvenţei juvenile este mai mult decât necesară implicarea activă a autorităţilor

competente, a instituţiilor educaţionale, şi până la urmă a societăţii.

Putem realiza un ”portret” al minorului delincvent: are în jur de 16 ani, este băiat,

are absolvite cel mult 4 clase - şcoala primară, nu este angajat şi nu are nici o ocupaţie,

provine fie dintr-o familie neconstituită legal – părinţii trăiesc în concubinaj - , fie dintr-o

286

familie descompletată – părinţi divorţaţi sau decedaţi. În interiorul familiei există

conflicte ocazionale sau indiferenţă faţă de ceea ce face minorul. Motivul pentru care

înclin către un comportament infracţional este adesea neconştientizat – teribilism,

influenţa anturajului etc., dar poate fi constituit şi din dorinţa de a obţine bunuri şi bani

prin mijloace ilicite deoarece are un nivel de venit scăzut sau nesatisfăcător. Cel mai

adesea minorul delincvent comite infracţiuni contra patrimoniului – furturi şi tâlhării, şi

chiar dacă se conştientizează gravitatea faptelor sale, are antecedente, fie sancţionate, fie

nesancţionate de către organele abilitate.

Percepţia familiei asupra comportamentelor infracţionale ale minorului este una

pozitivă, în sensul că l-ar susţine în ideea reabilitării, în timp ce prietenii nu ar prezenta

modificări în comportamentul faţă de infractorul juvenil, poate şi datorită faptului ca au şi

ei antecedente penale. Influenţa anturajului este mare, având în vedere şi faptul că

majoritatea timpului îl petrece cu prietenii în baruri, restaurante, discoteci.

Tabel nr.10 : „Profil” al minorului delincvent

Vârstă 16 - 17

Gen Masculin

Ultima şcoală absolvită Şcoala primară

Situaţia socio-profesională Fără ocupaţie

Tipul familiei de provenienţă Concubinaj/Descompletată

Relaţii intra-familiale Conflicte ocazionale/Indiferenţă

Motivul pentru care a recurs la o

conduită delincventă

”Din prostie, n-am ştiut ce fac”/ Lipsa de

bani

Actul delincvent săvârşit Furt şi tâlhărie

Antecedente penale Da

Asumarea responsabilităţii pentru fapta

comisă Da

Percepţia familiei asupra

comportamentului delincvent Susţinere pentru reabilitare

Percepţia prietenilor asupra

comportamentului delincvent

La fel, nu îşi modifică atitudinea şi

comportamentul faţă de minorul delincvent

Anturajul Cu antecedente penale

Modul de petrecere a timpului liber Baruri, restaurante, discoteci, cu prietenii

287

4.4.2. Analiză sociologică prin chestionar asupra minorilor şi tinerilor aflaţi în

regim alternativ de executare a pedepsei

Pentru analiza asupra minorilor aflaţi în regim alternativ de executare a pedepsei

au fost fost chestionaţi 62 de subiecţi care se află în această situaţie.

Aceasta a evidenţiat o serie de aspecte relevate mai jos.

Astfel, cele mai multe infracţiuni săvârşite sunt împotriva patrimoniului, urmate

de infracţiuni contra persoanei şi conducere pe drumuri publice fără a avea permis:

Grafic nr. 7 : Infracţiuni comise de minorii aflaţi în regim alternativ de ispăşire a

pedepsei

48

5 52 1 1

Infracțiuni contrapatrimoniului: furt,

tâlhăriu, viol dedomiciliu

Infracțiuni contrapersoanei: agresare,

lovire, vătămare

Conducere fărăpermis pe drumuri

publice

Tentativă de trecereilegală a frontierei si

fals privind identitatea

Amenințare cuamplasare de bombă

Corupție sexuală

Motivele pentru care au recurs la astfel de comportamente au ca punct central lipsurile

materiale şi necesitatea de a obţine bunuri şi bani prin mijloace ilicite: 4 din 6 minori

spun că lipsurile materiale i-au determinat să comită comită infracţiuni. 1 din 7 minori

spun că au făcut acest lucru din plcere, şi tot 1 din 7 minori susşin că nu şi-au dat seama

de consecinţele pe care le pot avea comportamentele lor:

288

Tabel nr. 11 : Motivele pentru care au comis infracţiuni

Motive Lipsurile

materiale Din plăcere Din răzbunare

Din prostie, nu am

ştiut ce fac

Nr. Minori 41 7 5 9

Lipsurile materiale au determinat majoritatea minorilor chestionaţi să comită

infracţui contra patrimoniului, iar cei care au avut activităţi infracţionale ”din plăcere” au

condus fără permis sau au furat. Răzbunarea s-a ”materializat” prin violenţă – prin lovire,

traj contra buneor moravuri şi tulburarea liniştii publice.

Mai mult de două treimi dintre cei subiecţi consideră că pedeapsa pe care au

primit-o este potrivită, în timp ce 1 din 7 cred că pedeapsa este mare în raport cu

infracţiunea săvârşită:

Tabel nr. 12 : Cum apreciaţi pedeapsa pe care aţi primit-o, în raport cu infracţiunea

comisă?

Pedeapsa Foarte mare Mare Potrivită Mică

Nr. Minori 2 16 42 2

289

Grafic nr. 8 : Asociere între infracţiunea comisă şi aprecierea pedepsei primite

1 1

9

2 31

36

31 0 1 1 1

0

5

10

15

20

25

30

35

40

Foarte mare Mare Potrivită Mică

Infracțiuni contra patrimoniuluiInfracțiuni contra persoaneiConducere fără permisTrecerea ilegală a frontierei, fals în acteAmenințare cu bombăCorupție sexuală

Mai mult de jumătate dintre infractorii juvenili nu ar prefera să execute vreun

altfel de pedeapsă. Dacă totuşi s-ar putea, ar prefera să muncească în folosul comunităţii

sau să primească amenzi. Doar unul dintre minorii chestionaţi ar prefera să aibă

drepturilie limitate în locul pedepsei pe care o execută acum.

În ceea ce priveşte percepţia prietenilor asupra comportamentului infracţional al

minorilor, majoritatea i-au privit la fel, un sfert i-au tratat cu indiferenţă, şi doar 2 din 10

au fost susţinuţi de către amici pentru reabilitare. Percepţia părinţilor polarizează între

susţinerea pentru reabilitare şi indiferenţă:

290

Grafic nr. 9 : Percepţia prietenilor şi a părinţilor

12

7

15

2

26 25

2

24

2

9

0

5

10

15

20

25

30

Percepțiaprietenilor

Percepțiapărinților

M-au susținut în direcțiareabilitării

M-au felicitat pentru faptacomisă

Cu indiferență

Cu reținere

La fel

Asocierea cu persoane cu trecut infracţional este rar întâlnită la minorii

chestionaţi, doar unul din zece are prieteni care au antecedente penale. De asemenea mai

mult de două treimi dintre subiecţi nu au mai avut probleme cu poliţia înaintea comiterii

acestei infracţiuni.

Tabel nr. 13 : Înainte de această condamnare, aţi mai avut probleme cu poliţia?

Da Aţi mai avut probleme cu poliţia

înainte de această condamnare? De câte ori Nu

9 1 data

2 2 ori

1 4 ori Nr. Minori

1 10 ori

49

291

Chiar dacă au mai avut probleme cu organele legislative, nici unul dintre minori

nu a mai fost condamnat înainte. Majoritatea se simt vinovaţ pentru faptele lor şi sunt

conştienţi de gravitatea consecinţelor pe care le suportă:

Grafic nr.10 : Personal, vă simţiţi vinovat pentru fapta pe care aţi comis-o?

55

7

0

10

20

30

40

50

60

Va simțiți vinovat față de fapta pe care ați comis-o?

Da

Nu

Înainte de a fi condamnaţi, o treime dintre minori îşi petreceau timpul liber alături

de părinţi, 1 din 10 stăteau acasă cu prietenii lor, tot atâţia practicau diferite sporturi, şi o

treime ieşeau cu prietenii în cartier, pe stradă sau în cluburi, baruri, discoteci, şi unul din

zece îşi petrecea timpul liber navigând pe internet sau uitându-se la televizor:

Grafic nr.11 : Activităţi din timpul liber

19

6 7

24

6

0

5

10

15

20

25Alături de părinți

Acasă, cu prietenii

Sport

Cu prietenii, în cartier saucluburi

Internet, TV

În ceea ce priveşte situaţia şcolară, majoritatea au gimnaziul absolvit, un sfert au

terminat doar şcoala elementară şi doar unul din 10 este fără studii. Raportându-ne la

292

diferenţele de gen, putem observa că sunt de şapte ori mai mulţi băieţi delincvenţi decât

fete între minorii chestionaţi. Fetele se fac vinovate de infracţiuni contra patrimoniului şi

contra persoanei, dar şi de fals de identitate şi încercarea de trecere frauduloasă a

frontierei:

Tabel nr. 14 : Asociere între gen şi tip de infracţiune

Sex

Masculin Feminin Total

Agresare de persoane 0 1 1 Furturi 38 2 40 Tâlhărie 4 2 6 Viol de domiciliu 1 0 1 Vătămare corporala 1 0 1 Lovire,ultraj,tulburarea liniştii publice 3 1 4

Conducere fără permis 4 0 4 Furt si conducere fără permis 1 0 1

Tentativa de trecere ilegala a frontierei 1 0 1

Ameninţare cu amplasare bomba 1 0 1

Fals privind identitatea si trecerea ilegala a frontierei

0 1 1

Care din următoarele tipuri de acte delincvente au determinat sancţionarea dumneavoastră?

Corupţie sexuală 1 0 1 Total 55 7 62

După ispăşirea pedepsei, aproape jumătate dintre subiecţi doresc să se angajeze, o

treime doresc să îşi continue studiile şi doar unul doreşte atât să îşi continue studiile, cât

şi să se angajeze.

Tabel nr.15 : Asociere între nivelul de educaţie şi planurile de viitor

Să mă

angajez Sa continui

studiile Nu ştiu/Nu răspund

Să mă angajez şi să continui studiile Total

Fără şcoală 5 0 1 0 6 Ultima şcoală absolvită Şcoala

6 4 5 1 16

293

elementară

Gimnaziul 18 18 4 0 40 Total 29 22 10 1 62

Dintre cei care doresc să îşi continue studiile, majoritatea au deja gimnaziul

absolvit. Şi printre cei care doresc să se angajeze majoritari sunt absolvenţii de 8 clase.

La momentul condamnării, două treimi dintre subiecţi erau elevi, 2 din 10 erau

fără ocupaţie şi doar 4 erau angajaţi. Vârsta medie a celor chestionaţi este de 16 ani:

Tabel nr. 15 : Vârsta Grafic nr. 12 : Vârsta subiecţilor

5

14

27

16

0

5

10

15

20

25

30

14 ani 15 ani 16 ani 17 ani

Dacă facem o asociere între nivelul de educaţie şi problemele cu poliţia, putem

observa că cei care au un trecut infracţional mai bogat sunt absolvenţii de gimnaziu,

totuşi într-o pondere mică.

Tabel nr.16 : Asocierea între nivelul de educaţie şi antecedentele penale

Înainte de aceasta condamnare, aţi mai avut probleme cu poliţia?

O dată Niciodată Nu ştiu/Nu răspund Total

Fără şcoală 1 5 0 6 Şcoala elementară 3 9 4 16

Ultima şcoală absolvită

Gimnaziul 5 35 0 40 Total 9 49 4 62

Vârsta Nr. Minori 14 5 15 14 16 27 17 16 Total 62

294

Mediul familial constituie un factor principal de socializare în viaţa copilului.

Climatul din interiorul familiei poate influenţa hotărâtor modul în care minorul îşi

construieşte sistemul de valori propriu, după care se va ghida. Subiecţii provin majoritar

din familii legal constituite sau din relaţii de concubinaj. În ceea ce priveşte relaţiile din

interiorul familiilor, polarizează între înţelegere şi conflict:

Tabel nr.17 : Asociere între tipul de familie de provenienţă şi relaţiile din interiorul familiei

Relaţia de cuplu a părinţilor

Nu ştiu Înţelegere Indiferenţă Conflicte

ocazionale Conflicte

permanente Total

Legal constituită 0 20 2 2 7 31 Concubinaj 0 0 2 4 9 15 Dezorganizată 1 2 3 0 4 10 Descompletată 0 1 2 0 2 5

Tipul de familie de provenienţă

Reorganizată 0 0 1 0 0 1 Total 1 23 10 6 22 62

În ceea ce priveşte atitudinea familiei după ce minorul a săvârşit infracţiunea,

dintre cei care i-au susţinut în vederea reabilitării cei mai mulţi au un climat familial

organizat, lipsit de tensiuni. Cei care au relaţii de concubinaj îi tratează mai degrabă cu

indiferenţă:

Tabel nr.18 : Tip familie de provenienţă

Nr. Familii de provenienţă

Legal constituita 31 Concubinaj 15 Dezorganizata 10 Descompletata 5 Reorganizata 1 Total 62

295

Grafic nr.13 : Asociere între tipul de familie de provenienţă şi reacţia faţă de

infracţiunea săvârşită de minor

18

2

32 2

89

43

1 12 4 2

1

Familie legalconstituită

Concubinaj Familie dezorganizată Familiedescompletată

Familie reorganizată

M-au susținut în direcția reabilităriiM-au felicitat pentru fapta comisăCu indiferențăCu reținereLa fel

Înainte de comiterea infracţiunii, aproape jumătate dintre minorii chestionaţi

locuiau împreună cu ambii părinţi, un sfert locuiau doar cu mama, 1 din 10 locuiau la

centrul de plasament şi doar unul dintre subiecţi locuia singur:

Tabel nr.19 : Cu cine locuiaţi înainte de săvârşirea infracţiunii?

Cu cine locuia… Nr. Minori Ambii părinţi 28 Mama 16 Tata 4 Bunicii 5 Singur 1 Tatăl si mama vitrega 1 Centru de plasament 6 Mama si concubinul sau 1 Total 62

296

Chiar dacă mediile familiale sunt în majoritate organizate, există conflicte fie

ocazionale, fie permanente, în jumătate dintre ele, şi în una din 10 familii există

indiferenţă faţă de situaţia minorului:

Tabel nr.20 : Tip de relaţii în interiorul familiei

Relaţii în familie Nr. familii

Nu ştiu 1

Înţelegere 23

Indiferenţă 10

Conflicte ocazionale 6

Conflicte permanente 22

Total 62

CONCLUZII

Nivelul de trai scăzut, condiţiile precare în care locuiesc, nesiguranţa financiară

constituie factori cauzali principali ai comportamentelor delincvente ale minorilor

chestionaţi, aflaţi în regim alternativ de ispăşire a pedepsei. Inconştienţa, dar şi

sentimentul de răzbunare sunt justificări ale săvârşirii infracţiunilor.

Conflictele din familie, carenţele afective, indiferenţa, o socializare deficitară atât

în arealul familial, cât şi în cel educaţional pot constitui la rândul lor mecanisme cauzale

ale unor activităţi infracţionale prestate de către minori.

Este mai mult decât necesară o atenţie sporită din partea părinţilor şi din partea

cadrelor didactice, pentru a identifica motivele reale care îi determină pe copii şi tineri să

recurgă la astfel de fapte. Consilierea psiho-pedagogică, dar înţelegerea din partea

familiei pot constitui un prim pas spre reabilitare, dar şi spre prevenirea unor astfel de

manifestări.

297

Dacă ar fi să construim ”portretul” minorului delincvent care este în regim

alternativ de ispăşire a pedepsei, putem spune că are în jur de 15 – 16 ani, a comis/comite

infracţiuni contra patrimoniului – furt, tâlhărie, viol de domiciliu -, dar şi infracţiuni

contra persoanei – lovire, agresiune, vătămare corporală.

Poate fi mai degrabă băiat, dar întâlnim şi fete care comit infracţiuni. Este elev sau

a terminat cel puţin şcoala primară. Provine dintr-o familie organizată, în care pot exista

conflicte, dar poate fi şi un climat paşnic. În timpul liber stă acasă, la televizor sau pe

internet sau iese cu prietenii în baruri.

Nu are prieteni cu antecedente penale, dar dacă ar comite o infracţiune, cei din

anturaj nu ş-ar modifica în nici un fel comportamentul faţă de ei. Familia, în schimb, l-ar

susţine pentru reabilitare.

Tabel nr.21 : „Profil” al minorului delincvent aflat în regim alternativ de

executare a pedepsei

Vârstă 15 – 16 ani

Gen Masculin, dar poate, în proporţie mai mică,

să fie şi feminin

Ultima şcoală absolvită Şcoala generală

Situaţia socio-profesională Elev

Tipul familiei de provenienţă Legal constituită/Concubinaj

Relaţii intra-familiale Înţelegere/Conflicte ocazionale

Motivul pentru care a recurs la o

conduită delincventă Lipsa de bani

Actul delincvent săvârşit Furt şi tâlhărie/Lovire, agresiune, vătămare

Antecedente penale Nu

Asumarea responsabilităţii pentru fapta

comisă Da

Percepţia familiei asupra Susţinere pentru reabilitare

298

comportamentului delincvent

Percepţia prietenilor asupra

comportamentului delincvent

La fel, nu îşi modifică atitudinea şi

comportamentul faţă de minorul delincvent

Anturajul Fără antecedente penale

Modul de petrecere a timpului liber Acasă, cu părinţii/Baruri, restaurante,

discoteci, cu prietenii

299

4.5. Studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent

Pentru o apreciere cât mai obiectivă a cauzelor fenomenului delincvenţei în rândul

tinerilor şi a modalităţilor de intervenţie pentru diminuarea acesteia s-a recurs la

analizarea unor cazuri specifice atât ale unor minori aflaţi în regim privativ de libertate

cât şi ale unor minori aflaţi în regim alternativ de ispăşire a pedepsei, în final realizându-

se o abordare comparativă a acestor rezultate. Scopul a fost de a evidenţia cauzele şi

condiţiile care au determinat apariţia comportamentelor delicvente. În realizarea studiilor

de caz s-a avut în vedere şi o analiză a dosarelor, efectuarea de interviuri şi analiza unor

biografii comprehensive233 provocate234.

În ceea ce priveşte datele cuprinse în dosar s-a insistat pe următoarele aspecte

(realizându-se o analiză statistică a lor):

• Mediul de provenienţă (rural, urban, dezvoltat, puţin dezvoltat etc);

• Nivelul socioeconomic;

• Perfomanţele şcolare (absenţe, abandon etc.);

• Familia şi relaţiile familiale;

• Grupul de prieteni;

• Hobby-uri (modalităţi de petrecere a timpului liber);

• Delictul săvârşit (natura delictului, gravitatea împrejurările).

În cadrul studiilor de caz au fost identificaţi factorii sociali, culturali, economici şi

individuali care structurează configuraţia delincvenţei fiecărui minor al cărui situaţie a

fost supusă analizei.

Delincvenţa juvenilă este reprezentată printr-o serie de trăsături generale, comune,

determinând în demersul cercetării, necesitatea identificării cauzelor şi condiţiilor care

generează actele antisociale. Manifestările antisociale juvenile trebuie înţelese prin luarea

în considerare conjugată a unui complex de factori individuali, psihologici, sociali,

culturali aşa cum au fost relevaţi în cadrul studiilor de caz.

Sorin Rădulescu defineşte devianţa235 ca „orice act, conduită sau

manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale unui grup social particular.

Definită ca un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist,

devianţa cuprinde nu numai încălcările legilor (infracţiunile ori delictele), ci orice deviere

233 Care urmăresc întreaga experienţă de viaţă a aindividului 234 Biografii scrise la îndemnul cercetătorului 235. Vlăsceanu Lazăr & Zamfir Cătălin (coord), Dicţionar de Sociologie, pag. 167-169

300

(abatere) de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă

colectivă – societate, grup, organizaţie, instituţie, cultură, subcultură”. Diferă însă de

anormalitate, care „caracterizează incapacitatea individului, acceptată şi validată din

punct de vedere medical, de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată

a rolurilor sociale”236. Este o consecinţă exclusivă a contextului social în care este

definită, reprezentată „şi eventual sancţionată”237.

Sentimentul de inferioritate238, „generat de anumite insatisfacţii sentimentale sau

personale”, „socializarea defectuoasă”, tensiuni, conflicte, alcool, droguri, statut social

dobândit în „viaţa de stradă”, „lumea de cartier” cu „lupta” sa cu normele sociale şi

legale – sunt un tablou nefericit al realităţii sociale.

4.5.1. Studii pe cazurile unor minori şi tineri aflaţi în regim privativ de libertate

1. Carenţele educative (abandonul şcolar) ca mecanism cauzal al comportamentului

infracţional al minorilor – insuficienta cunoaştere a situaţiei familiale a minorilor,

slaba supraveghere din partea profesorilor sau a consilierilor psihopedagogi constituie

factori de risc, alături de abandonul şcolar sau şcolarizarea incompletă, şi generează

dificultăţi în obţinerea unei calificări profesionale, şi, implicit, a unei situaţii materiale

suficiente pentru un trai decent. În aceste condiţii minorii încearcă să obţină bunuri

prin mijloace ilegale şi devin delincvenţi:

� Minorul A.I., sancţionat prin trimiterea la Centrul de Reeducare Buziaş pentru

comiterea infracţiunilor de viol şi furt calificat. Provine dintr-o familie

organizată, care îi poate oferi condiţiile necesare creşterii şi educării. Însă ca

factori cauzali ai comportamentului delincvent al minorului se observă

abandonul şcolar – a terminat doar 6 clase - şi lipsa de supraveghere din partea

părinţilor. La nivel individual, lipsa de afecţiune şi de atenţie din partea

familiei au determinat o imagine de sine scăzută, un nivel scăzut al

236 idem , pag 168 237 Idem 238. Cojocaru Ştefan, Coman Stela (coord), Antonio Sandu Acţiune socială prin strategii educaţionale, , Ed. Lumen, Iaşi, 2003, pp.99-104

301

reactivităţii emoţionale şi apelul la atitudini agresive sau submisive pentru

integrarea în grupul de minori. La nivel grupal, tânărul are slabe competenţe

sociale.

� Minorul B.T.M., trimis în judecată pentru furt calificat, după ce mai fusese

cercetat penal o dată pentru infracţiuni similare, şi închis la Centrul de

Reeducare Buziaş. Provine dintr-o familie organizată, din mediul urban, dintr-

o zonă defavorizată. A fost la şcoală doar până în clasa a VI-a. Ca mecanisme

cauzale putem aminti condiţiile materiale scăzute, diferenţa dintre aşteptări şi

posibilităţile de materializare a lor, abandonul şcolar, lipsa afecţiunii din

partea familiei. Minorul are o toleranţă scăzută la frustrare, face apel la un

registru lingvistic agresiv. La nivel grupal, este sociabil, adaptabil la grup, are

chiar atitudini de manipulare a celorlalţi minori.

� Minorul B.M. provine din mediul rural, şi a fost sancţionat prin trimitere la

Centrul de Reeducare Buziaş pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie. Mediul

familial de provenienţă este organizat, provine dintr-o familie legal constituită.

În ceea ce priveşte mediul educaţional, nu a continuat să frecventeze

instituţiile educaţionale după terminarea ciclului primar, şi astfel abandonul

şcolar se dovedeşte un factor cauzal al comportamentului delincvent. La nivel

grupal, minorul este sociabil, se integrează în grupuri de persoane de vârste

apropiate. Prezintă un nivel de agresivitate controlat şi este tolerant la

frustrare. Însă imaginea de sine este subevaluată.

� Minorul V.F.A. provine dintr-o familie organizată, din mediul urban, dintr-o

zonă defavorizată. A fost închis la Centrul de Reeducare de la Buziaş pentru

săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Lipsa de atenţie şi afecţiune din partea

părinţilor şi abandonul şcolar – nu are decât 2 clase terminate – constituie

factori cauzali principali ai comportamentului infracţional al minorului, în

arealul delincvent, în timp ce în arealul psihosocial, sunt generatori ai unei

imagini de sine structurate deficitar, ai unui comportament introvertit şi

agresiv orientat către sine, ai labilităţii emoţionale. La nivel grupal se observă

deficienţe, este o persoană închisă, retrasă, cu slabe abilităţi de comunicare şi

care se integrează dificil în grupurile de minori.

302

2. Mediul familial dezorganizat – Părinţii constituie un model de inspiraţie pentru copil,

sunt primii actori sociali cu care intră în contact în procesul socializării. Un

comportament inadecvat, agresivitatea, carenţele afective, lipsa de atenţie, carenţele

educative sunt potenţiali factori cauzali pentru abaterea minorilor de la normele

sociale sau juridice:

� Minorul D.V. a fost trimis la Centrul de Reeducare pentru furt

calificat. Mediul familial din care provine este dezorganizat, părinţii s-

au despărţit şi în urma unor neînţelegeri şi conflicte, a fost crescut de

bunici, într-o zonă rurală. A abandonat şcoala înainte de a încheia

ciclul primar. Lipsa de supraveghere din partea familiei, carenţele

educaţionale, lipsa afecţiunii au generat un comportament delincvent al

minorului, orientat în principal către obţinerea unor bunuri prin

mijloace ilicite. Prezintă un nivel ridicat al inteligenţei sociale, este

orientat către atingerea scopurilor personale. Chiar dacă este sociabil,

prezintă un comportament verbal agresiv. Imaginea de sine este

supradimensionată.

� Minorul D.A.D. a fost condamnat la privarea de libertate în Centrul de

Reeducare de la Buziaş pentru furt calificat, şi a mai fost o dată

cercetat pentru infracţiuni similare în trecut. Mediul său de provenienţă

este urban. În ceea de priveşte grupul de apartenenţă – familia – este

dezorganizat, părinţii s-au despărţit şi a fost crescut de bunici. A

încheiat ciclul gimnazial şi a început liceul, însă a abandonat şcoala

după terminarea clasei a IX-a. La nivel psihosocial prezintă descărcări

bruşte, manifestate prin agresivitate, atât orientată către ceilalţi, cât şi

către propria persoană. Are un nivel cultural mediu, iar inteligenţa

socială este orientată către aspectele concrete materiale ale lumii.

� Minorul V.S. are ca mediu de rezidenţă un oraş dintr-o zonă

defavorizată. Provine dintr-o familie dezorganizată, iar lipsa de

supraveghere a părinţilor, precum şi condiţiile materiale precare au

determinat internarea lui într-un centru de plasament pentru un an de

303

zile. A fost trimis la Centrul de Reeducare de la Buziaş pentru furt

calificat. A terminat ciclul primar, după care a abandonat şcoala. La

nivel psihosocial, se integrează uşor în grupurile de minori, este

tolerant la frustrare şi îşi controlează facil comportamentul şi reacţiile

emoţionale, nu este o persoană agresivă.

3. Comportamente cu un grad ridicat de agresivitate – Vătămarea corporală sau omorul

nu sunt frecvent întâlnite la minori, dar există din păcate câteva excepţii. Minorii –

infractori care comit astfel de infracţiuni provin de regulă din medii ”parazitare”,

unde au crescut şi s-u format într-un stil agresiv, violent. Adesea se remarcă un proces

de socializare nefinalizat sau deficitar, carenţe educaţionale în mediul familial, sau

asocierea cu alte persoane care manifestă comportamente antisociale:

� Minorul M.I.P. a fost sancţionat prin trimiterea la Centrul de Reeducare pentru

vătămare corporală. Este din mediul rural şi provine dintr-o familie

dezorganizată, cu părinţii despărţiţi. În urma conflictelor, a plecat de acasă. Ca

mecanisme cauzale putem enumera lipsa de supraveghere a părinţilor,

carenţele afective, abandonul şcolar – a terminat doar ciclul primar. Îşi

controlează comportamentul şi reacţionează în funcţie de stimuli. Este tolerant

la frustrare, nu prezintă reacţii emoţionale agresive la nici un nivel. Este

sociabil şi îşi cenzurează comportamentul pentru a fi acceptat social.

� Minorul P.L.I. a fost pedepsit prin privarea de libertate pentru comiterea

infracţiunii de omor. Ca zona de rezidenţă are un oraş dezvoltat din punct de

vedere economic. De asemenea, provine dintr-o familie organizată, constituită

legal, care îi poate oferi condiţiile necesare dezvoltării educaţionale. Carenţele

afective, un control slab din partea părinţilor, dar şi renunţarea la frecventarea

şcolii constituie factori cauzali ai comportamentului delincvent al minorului.

Chiar dacă îşi controlează agresivitatea verbală şi temperamentală, are o

rezistenţă medie la frustrări, este sociabil, comunicativ. La nivel personal, se

autoapreciază şi îşi controlează reacţiile emoţionale.

� Minorul U.C. a fost internat la Centrul de Reeducare pentru vătămare

corporală gravă. Provine dintr-o familie organizată, cu o situaţie materială

304

medie, din mediul rural. A abandonat şcoala după ce a terminat 4 clase. Este

infleunţabil şi infracţiunea a fost comisă împreună cu alte persoane. La nivel

grupal, este adaptabil şi se integrează uşor în grupul de persoane de vârste

apropiate. Prezintă un nivel de autocontrol ridicat, reacţionează emoţional în

funcţie de stimuli şi are o imagine de sine bine structurată.

4.Recidiva – În cazul minorilor care comit infracţiuni un rol foarte important îl are reacţia

societăţii la faptele lor. Acceptarea din partea familiei sau a grupului de prieteni a unor

comportamente delincvente manifestate de către minori poate fi un factor care în loc să

frâneze, creşte tentaţia spre a încălca legea din nou. În cazul provenienţei dintr-un mediu

familial conflictual, instabil, defavorizat, există şi situaţia în care centrele de reeducare îi

oferă minorului un grad de siguranţă mai ridicat decât ”acasă” şi acesta comite infracţiuni

minore doar ca să revină în aceste centre.

� Minorul B.F.D. a fost condamnat de 4 ori pentru furt calificat şi a fost internat

tot de 4 ori în centre de reeducare. Provine dintr-o familie dezorganizată, cu

părinţii necăsătoriţi şi legaţi prin uniune consensuală. Conflictele din mediul

familial l-au determinat să plece de acasă şi să încerce să se întreţină singur,

chiar dacă face acest lucru prin mijloace ilicite. Se integrează uşor în grupul

de persoane de vârstă apropiată, este asertiv, are o imagine de sine bine

structurată. Este o persoană echilibrată, raportată la realitate, este conştient de

mijloacele şi posibilităţile de care dispune. Din punct de vedere emoţional este

stabil, cu reacţie adecvată la stimuli.

� Minorul B.A.V. are la activ cinci condamnări pentru furt calificat. Provine

dintr-o familie dezorganizată, cu părinţii divorţaţi. Înainte de a fi trimis la

Centrul de Reeducare, a locuit în mediul rural. A absolvit gimnaziul, după

care a abandonat şcoala. Carenţele afective, lipsa de înţelegere din partea

părinţilor, slabul control pe care l-au avut asupra lui instanţele imediate de

control social – familia şi şcoala – sunt mecanisme cauzale ale

comportamentului infracţional. Minorul este imatur din punct de vedere

afectiv, are o toleranţă scăzută la frustrare, o imagine scăzută de sine şi un

comportament manipulator şi inconsecvent.

305

� Minorul H.M., în vârstă de 17 ani, a fost sancţionat prin internarea în centre de

reeducare de patru ori, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Provine

din mediul urban, dintr-o familie normală, organizată, legal constituită. A

abandonat şcoala după ce a terminat clasa a VII-a. Nu prezintă un

comportament agresiv, are o rezistenţă medie la frustrare. Este sociabil şi chiar

dependent de grupul de prieteni – este dependent afectiv. Reactivitatea

emoţională este în funcţie de stimuli, dar părerea despre sine este negativă.

4.5.2. Studii pe cazurile unor minori aflaţi în regim alternativ de executare a pedepsei

1. Carenţele educative (abandonul şcolar) ca mecanism cauzal al comportamentului

infracţional al minorilor:

� Minorul D.A.F., în vârstă de 15 ani, se află este pedepsit în regim

alternativ pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu şi furt

calificat. Nu are antecedente penale. Ca nivel educaţional, a terminat doar

clasa I, prezentând dificultăţi de integrare în colectivul clasei şi carenţe în

adaptarea la cerinţele educaţionale. Provine dintr-un mediu familial

format prin uniune consensuală – concubinaj. Mediul familial este

problematic – există conflicte ocazionale între mama sa şi concubinul ei,

generând un climat tensionat în interiorul familiei. Este antisocial, îşi

petrece timpul liber acasă, alături de fraţii mai mici, urmărind emisiuni

pentru copii şi desene animate. Nu are ocupaţie constantă, munceşte

ocazional deoarece nu are nici o specializarea profesională – ca rezultat al

abandonului şcolar. Ca şi factori cauzali ai comportamentului infracţional

putem enunţa lipsa de supraveghere din partea părinţilor, climatul

tensionat din interiorul familiei, carenţele afective, abandonul şcolar, iar

la nivel individual – frustrarea, neîncrederea în sine.

� Minorul C.O.M., de 16 ani, este sancţionat pentru comiterea infracţiunii

de furt calificat. Este la prima abatere. Familia sa este dezorganizată,

306

părinţii sunt separaţi, dar sunt în relaţii cordiale. Totuşi conflictele

ocazionale din interiorul familiei – anterioare separării – au creat un

climat tensionat care a influenţat negativ dezvoltarea comportamentului

minorului. A avut dificultăţi în integrarea în mediul şcolar, nemanifestând

un interes ridicat pentru sistemul educativ şi a abandonat şcoala după ce a

absolvit 6 clase. Condiţiile materiale scăzute l-au determinat să se

angajeze fără acte la o firmă de construcţii, pentru a suplimenta bugetul

familiei. Pe viitor doreşte să îşi găsească un loc de muncă stabil. Este

orientat către atingerea scopurilor personale, are o imagine de sine slab

structurată, dar nu are un comportament agresiv.

� Minorul C.V.D. este pedepsit pentru furt calificat. La 16 ani, are

antecedente penale – a comis infracţiuni contra patrimoniului. Mediul

familial este dezorganizat – provine dintr-o relaţie de concubinaj - şi a

fost internat într-un centru de plasament. La nivel educaţional, a

abandonat şcoala după ce a absolvit doar 5 clase. Climatul tensionat din

interiorul familiei, abandonul familial, carenţele afective, internarea în

centrul de plasament, abandonul şcolar, dar şi asocierea cu persoane cu

antecedente penale şi care au activităţi delincvente constituie mecanisme

cauzale ale comportamentului infracţional al minorului. La nivel

psihosocial, prezintă un grad de agresivitate mediu, este orientat către

atingerea scopurilor personale, are o imagine de sine supradimensionată.

� Minorul F.B.V., de 15 ani, este pedepsit în regim alternativ ca rezultat al

comiterii infracţiunii de furt calificat. Are antecedente penale. A absolvit

doar două clase, apoi a abandonat şcoala. Mediul familial de provenienţă

este deficitar, provine dintr-o familie legal constituită, dar există tensiuni

– conflicte permanente între părinţi şi ocazionale între minor şi părinţi, şi

există probleme materiale – lipsa banilor constituie şi un factor cauzal în

comportamentul infracţional al minorului, alături de carenţele afective,

lipsa de supraveghere din partea părinţilor, carenţele educative. S-a

integrat într-un grup social delincvent, orientat către activităţi

infracţionale. Nu prezintă reacţii agresive, este tolerant la frustrare, iar

influenţa grupului de prieteni este ridicată – este dependent afectiv de

307

anturaj. Este o persoană sociabilă, cu o imagine de sine subdimensionată,

este conştient de mijloacele şi posibilităţile de care dispune.

2. Mediul familial dezorganizat:

� A.N.C., în vârstă de 17 ani, este pus sub supraveghere pentru săvârşirea

infracţiunii de tâlhărie. Nu are un trecut infracţional. Familia de

provenienţă este incomplet structurată – părinţii sunt în uniune

consensuală, iar el a fost internat într-un centru de plasament. A abandonat

şcoala înainte de a încheia ciclul gimnazial. Lipsa de afecţiune, slaba

supraveghere din partea părinţilor, abandonul într-un centru de plasament,

carenţele educaţionale, dar şi asocierea cu un grup de prieteni cu

preocupări antisociale constituie un ansamblu de actori cauzali ai

comportamentului infracţional al minorului. Nu lucrează, dar intenţionează

să îşi continue studiile gimnaziale, pentru a obţine o calificare profesională

şi pentru a îşi găsi un loc de muncă. Se integrează uşor în grupurile de

minori, are reacţii de agresivitate controlată, imaginea de sine este bună,

iar emoţional reacţionează în funcţie de stimuli.

� Minorul A.A.D., în vârstă de 17 ani, a comis infracţiuni contra

patrimoniului – tâlhărie - şi este pedepsit în regim alternativ. Nu are

antecedente penale, dar există în familie persoane cu trecut infracţional.

Mediul familial este dezorganizat, în urma divorţului. Relaţiile cu părinţii

sunt bune, primeşte sprijin din partea lor, pentru reabilitare. A abandonat

şcoala după clasa a IX-a, din cauza deficienţelor materiale. Nivelul

financiar scăzut constituie un factor cauzal major în construirea unui

comportament infracţional. La nivel social – este sociabil, are un grup de

prieteni constant, cu care consumă alcool ocazional, joacă fotbal şi

frecventează baruri şi discoteca. Nu este agresiv, are o imagine de sine

bună, prezintă o tolerare medie la frustrare. Este conştient de mijloacele de

care dispune pentru a-şi realiza scopurile. Doreşte să îşi continue studiile,

308

pentru a se obţine o calificare profesională şi pentru a avea un loc de

muncă.

� B.G., de 17 ani, a fost sancţionat pentru furt calificat. Are antecedente

penale – a mai comis furturi singur sau însoţit de alte persoane, printre

care şi adulţi. Mediul familial este dezorganizat, părinţii au divorţat şi a

locuit cu tatăl, care are un comportament agresiv fizic şi verbal pe fondul

consumului de alcool. Mama este indiferentă şi nu s-a interesat de situaţia

minorului. A abandonat şcoala după ce a terminat şapte clase. Carenţele

afective, tensiunile din mediul familial, separarea părinţilor, abandonul

şcolar sunt câteva mecanisme cauzale ale comportamentului infracţional al

minorului. În arealul social – nu este sociabil, are probleme de integrare în

grupurile de minori şi este predispus la izolare socială. Are o imagine de

sine negativă, un comportament agresiv orientat către sine şi nu este

tolerant la frustrare. Nu are ocupaţie şi nu doreşte să îşi continue studiile.

3. Comportamente agresive (lovire şi vătămare corporală):

� A.A.C. este elev în clasa a X-a, are 17 ani şi este sub supraveghere pentru

lovire sau alte violenţe, şi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi

tulburarea liniştii publice. Nu are antecedente penale. Provine dintr-o

familie structurată, legal constituită, cu un climat lipsit de tensiune. Ambii

părinţi lucrează, a fost crescut de bunici. Provine din mediul urban. În

arealul educaţional nu a avut probleme de socializare sau de respectare a

regulilor, s-a integrat în grupul de colegi şi este respectuos cu cadrele

didactice. În timpul liber nu frecventează locuri publice de distracţie, îşi

petrece timpul la calculator, şi are prieteni cu care discută pe internet.

Lipsa de supraveghere din partea părinţilor, influenţa negativă a mediului

virtual – jocurile pe calculator agresive – pot fi amintite ca mecanisme

cauzale ale comportamentului infracţional al minorului. În arealul

psihosocial, este introvertit, cu imagine de sine bună, are reacţii spontane

şi agresive, şi un grad mediu de tolerare la frustrare.

309

� Minorul A.P.A. este pedepsit pentru lovire şi tulburarea liniştii publice.

Nu are un trecut infracţional. Este elev în clasa a XI-a, cu un nivel de

învăţătură mediu. Nu are probleme la şcoală, nici cu colegii, nici cu

profesorii. Familia de provenienţă este structurată, legal constituită, însă

climatul familial este tensionat. Relaţiile minorului cu mama sa sunt

negative şi există probleme de comunicare şi de înţelegere. Este mai

apropiat de tatăl său, însă relaţiile dintre ei se bazează pe control şi pe

autoritate. Certurile cu mama sa, controlul prea strict din partea tatălui pot

constitui factori generatori ai unor atitudini cu un grad ridicat de

agresivitate. Are un grup de prieteni cu care se întâlneşte în cartier sau în

baruri şi discoteci. Este o persoană sociabilă, însă nu este rezistent la

frustrare şi are o imagine de sine negativă.

� A.C.C. are 16 ani, este elev în clasa a X-a şi este sancţionat pentru lovire,

ultraj contra bunelor moravuri şi folosire de cuţit în locuri publice. Mediul

familial din care provine este netensionat, familia este structurată, relaţiile

cu părinţii sunt bune, primeşte sprijin moral în special din partea mamei.

Nu prezintă carenţe educaţionale, activităţile sale şcolare sunt pozitive.

Are prieteni care promovează comportamente pro-sociale. Este pasionat

de sport şi în timpul liber merge la antrenamente. Chiar dacă este o

persoană sociabilă, foarte rar îşi petrece timpul liber cu prietenii,

contactul cu ei reducându-se la activităţile şcolare. Are o imagine de sine

bine structurată, reacţiile emoţionale sunt în funcţie de stimuli. Uneori îşi

cenzurează comportamentul pentru a fi acceptat social.

� Minorul B.E.D., în vârstă de 16 ani, este sub supraveghere pentru

comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă. Nu are antecedente

penale. Este elev în clasa a VII-a, cu rezultate şcolare slabe – a rămas

repetent de două ori şi nu este interesat de activităţile educaţionale.

Mediul familial este problematic, nu este o familie legal constituită,

provine dintr-o relaţie de concubinaj şi locuieşte doar cu mama sa, cu care

are probleme de comunicare. Nivelul material al familiei este scăzut. În

arealul psihosocial – este o persoană sociabilă, are un grup de prieteni cu

care îşi petrece timpul liber jucând fotbal sau baschet, sau ascultând

310

muzică în baruri, discoteci sau cluburi de internet. Ca factori cauzali am

putea enumera carenţele afective, climatul familial tensionat, influenţa

anturajului, contactul mijlocit cu violenţa din jocurile de pe internet,

carenţele educaţionale. La nivel psihosocial, este o persoană orientată

către atingerea scopurilor personale, cu nivel scăzut de tolerare şi cu

reacţii agresive orientate în principal către ceilalţi.

4. Recidiva:

� Minorul B.I.C. are 16 ani şi este aflat în regim alternativ de ispăşire a

pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Are un trecut

infracţional care cuprinde: tâlhărie, cerşetorie, furturi, tentativă la furt

calificat. Provine dintr-o familie organizată, legal constituită, însă cu un

nivel material şi cultural scăzut, care locuieşte la periferia oraşului, în

condiţii precare. A întrerupt legătura cu familia după ce au divorţat

părinţii. A plecat de acasă şi a fost internat la două centre de plasament şi

la un centru familial. A abandonat şcoala în clasa a VI-a, din cauza

problemelor materiale, dar şi din cauza tensiunilor din familie. Are un

anturaj orientat către comportamente antisociale, prietenii săi locuiesc pe

stradă. Are un comportament agresiv, orientat către sine în principal, nu

este rezistent la frustrare, are reacţii emoţionale necontrolate şi o imagine

de sine slab structurată.

� Minorul D.A.D., în vârstă de 15 ani, este sancţionat pentru furt calificat.

Are antecedente penale: a mai fost pedepsit pentru furt calificat, furt şi

săvârşire de acte de cerşetorie. A abandonat şcoala în clasa a VI-a şi nu a

manifestat interes pentru actul educaţional, nedorind să continue studiile

în viitor. Familia din care provine este nelegal constituită, părinţii sunt în

uniune consensuală. Climatul este tensionat, există conflicte ocazionale

între minor şi părinţi, şi conflicte permanente între părinţi, ajungându-se

la manifestări agresive ale acestora. Minorul are un comportament

antisocial, hoinăreşte prin oraş sau prin satele învecinate, însoţit de

prieteni cu preocupări similare. Socializează doar cu minori cu vârste

apropiate, care sunt ca şi el, antisociali şi au activităţi delincvente. Are o

311

imagine de sine negativă, este imatur din punct de vedere afectiv, şi are o

tolerare scăzută la frustrare.

� C.C.N., în vârstă de 16 ani, este pedepsit pentru furt calificat. Are

antecedente penale – a mai comis infracţiuni contra patrimoniului. Este

elev în clasa a VII-a, însă are o activitate şcolară deficitară – a rămas de

mai multe ori repetent, nu respectă regulamentele, lipseşte mult de la

şcoală. Familia sa este dezorganizată, părinţii au divorţat şi el locuieşte cu

mama. Tatăl nu s-a interesat de situaţia minorului, iar mama lipseşte de

acasă mult timp, pentru că lucrează în schimburi. Lipsit de supravegherea

părinţilor, minorul îşi ocupă timpul cu navigarea pe internet, sau joacă

fotbal, în loc să se ocupe de activităţile educaţionale. Ca factori cauzali ai

comportamentului infracţional al minorului putem enunţa neatenţia

părinţilor, lipsa interesului părinţilor pentru educaţia minorului, controlul

slab din partea cadrelor didactice, insecuritatea financiară, carenţele

afective şi educaţionale. Minorul este sociabil, se integrează uşor în

grupurile de minori, are o părere despre sine bună, şi reacţionează

emoţional controlat, în funcţie de stimuli.

5. Minore aflate în regim alternativ de executare a pedepsei:

� Minora A.N.T., în vârstă de 16 ani, este pedepsită pentru comiterea

infracţiunii de furt calificat. Nu are antecedente penale. Provine dintr-o

familie dezorganizată, părinţii sunt separaţi şi a crescut cu mama. Climatul

familial este problematic, există conflicte ocazionale, dar şi probleme

materiale. Locuieşte în mediul urban, la periferie, în condiţii precare. A

abandonat şcoala în clasa a IX-a şi nu prezintă interes pentru a-şi continua

studiile. Este o persoană introvertită, are probleme de socializare. Alături

de lipsa de supraveghere din partea părinţilor, carenţele educative, dar şi

educaţionale, lipsurile materiale, putem include în categoria mecanismelor

cauzale ale comportamentului infracţional al minorei şi asocierea cu un

tânăr cu comportament antisocial.

312

� Minora A.A.M., de 16 ani, este elevă în clasa a VIII-a şi este pedepsită

pentru săvârşirea infracţiunii de lovire. Nu are un trecut infracţional.

Familia sa este legal constituită şi climatul este paşnic, nu există conflicte

în interiorul său. Totuşi minora nu are relaţii bune cu părinţii şi sunt

probleme de comunicare şi de înţelegere. Activităţile şcolare ale minorei

sunt puţine şi are probleme şi în arealul educaţional, a rămas repetentă o

dată şi are performanţe medii la învăţătură. Este o persoană sociabilă,

timpul liber şi-l petrece cu prietenele în localuri şi cluburi de internet, sau

se uită la televizor. Ca factori cauzali ai comportamentului delincvent al

minorei putem enumera slabul control al părinţilor, relaţionarea

defectuoasă cu aceştia, carenţele educaţionale, influenţa anturajului, dar şi

violenţa prezentată la televizor şi pe internet. La nivel psihosocial – este

sociabilă, relaţionează uşor cu persoanele de vârstă apropiată, are o

imagine de sine bine structurată ş este rezistentă la frustrare.

� Minora G.M.M. în vârstă de 15 ani a fost sancţionată pentru tâlhărie. Nu

are un trecut infracţional. Provine dintr-un mediu familial dezorganizat,

părinţii au fost în uniune consensuală şi nu mai locuiesc împreună, ca

urmare a conflictelor dese şi agresive pe care le-au avut. Sunt indiferenţi

faţă de situaţia minorei, iar aceasta are un ataşament scăzut faţă de

membrii familiei. Minora a absolvit doar o clasă şi nu intenţionează să

continue studiile. În prezent este fără ocupaţie. Are probleme de

socializare, caută să se integreze în grupuri formate din persoane mai

înaintate în vârstă ca ea. Imaginea de sine este negativă. A fost angajată

într-o relaţie de concubinaj cu un tânăr care a fost arestat pentru comiterea

unor infracţiuni contra patrimoniului. Ca mecanisme cauzale ale

comportamentului infracţional putem aminti lipsa supravegherii şi

dezinteresul părinţilor, climatul familial tensionat, carenţele educaţionale,

asocierea cu persoane cu comportamente antisociale.

313

CONCLUZII

Decembrie 1989 a reprezentat dezintegrarea vechilor structuri politice, juridice,

economice şi administrative, dominate de centralism, birocraţie şi imobilism şi trecerea la

un sistem democratic, bazat pe statul de drept şi economia de piaţa liberă în care „dreptul

ar trebui să fie regula, iar interdicţia ar trebui să reprezinte excepţia”239. Din nefericire,

acest proces de tranziţie de la o societate la alta, nu s-a derulat lin şi uniform, ci

contradictoriu şi chiar conflictual, fiind însoţit de o serie de consecinţe negative – inflaţie,

şomaj, sărăcie, insecuritate socială, imoralitate – care s-au făcut resimţite la nivelul

societăţii româneşti.

Societatea românească se confruntă, în prezent, cu o „recrudescenţă a delictelor şi

crimelor comise prin violenţă şi agresivitate, contra patrimoniului şi bunelor moravuri,

precum şi cu o multiplicare, fără precedent, a actelor de fraudă, corupţie şi chiar crimă

organizată”240, cu consecinţe negative asupra structurii şi securităţii indivizilor, grupurilor

şi instituţiilor sociale. Agravat de lipsa de coerenţă legislativă, de scăderea controlului

social comunitar şi de multiplicarea dificultăţilor inerente trecerii la economia de piaţă,

criminalitatea nu este un fenomen nou apărut, el existând şi în vechiul regim totlitar, ceea

ce impune identificarea şi explicarea diverselor forme de continuitate, dar şi de

discontinuitate, care îl cracterizează.

În perioada regimului totalitar din România, criminalitatea a constituit o problemă

socială destul de gravă, dar şi un fenomen social şi antisocial, rezultat din interacţiunea

unor cauze obiective şi subiective, sociale şi individuale şi a unor condiţii favorizante,

care au fost însă ignorate sau chiar negate de factorii de control social din acea vreme.

Chiar dacă uneori se recunoştea tacit existenţa unor delicte şi crime, acestea erau

minimailizate sub raport cantitativ, iar criminalitatea era considerată un fenomen

singular, trecător si de proporţii reduse, generat, în mare măsură de „constiinţa micii

burghezii în mentalitatea oamenilor şi a influenţei lumii capitaliste, destinat să dispară

odată cu ajungerea pe o treaptă superioară de dezvoltare”241. Pentru acest motiv, politica

de combatere şi prevenire a criminalităţii se axa, preponderent, pe intervenţia factorului

239 Stănoiu R. (coord.), (1994), Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar Print, Bucureşti, pag 20; 240 Banciu D., Rădulescu S., (1994), Corupţia şi crima organizată în România, Editura Continent XXI, Bucureşti, pag 13. 241 Stănoiu R., Op. cit., pag 9;

314

educativ şi de conştiinţă, prin educarea oamenilor „în spirit revoluţionar”, pe baza

„normelor eticii şi echităţii socialiste” etc.

Deşi în alte ţări socialiste europene (Polonia, Cehoslovacia, Germania, Ungaria

etc.) diversele aspecte etiologice şi predictive ale criminalităţii au fost abordate în plan

teoretic, metodologic şi practic de către sociologi şi criminologi, în România asemenea

studii şi cercetări au fost destul de timide, existând puţine încercări de realizare a unor

investigaţii concrete, cauzele criminalităţii constituind foarte rar obiectul unei dezbateri

deschise. De altfel, încercările de realizare a unor astfel de cercetări ştiinţifice privind

etiologia criminalităţii s-au lovit de o serie de obstacole şi impedimente de natură politică

şi ideologică, caracteristice regimului politic totalitar şi anume:

a) „secretizarea” absolută a statisticilor judiciare, în sensul considerării ca fiind

„tabu” datele şi informaţiile privind evoluţia criminalităţii pentru cercetători şi

publicul larg;

b) „cosmetizarea” datelor statisticilor privind criminalitatea, prin intervenţia atât

a unor factori de „filtru” care modificau sensibil dimesniunile fenomenului de

criminalitate, cât şi legislaţia penala care, în calitate de variabilă adiţională,

diminua, în anumite perioade, volumul criminalităţii din acea vreme (prin

decretele de graţiere promulgate, mai ales între 1980-1988);

c) cenzura impusă mass-media din acea vreme, existând foarte puţine referiri în

presă despre diversele delicte sau crime comise în societatea românească, iar

dacă apăreau unele referiri în presă, ele urmăreau un scop „moralizator” şi

„educativ” pentru cetăţeni, dovedind fermitatea justiţiei şi a factorilor de

control social.

Din cauza lipsei de acurateţe şi de transparenţă a statisticilor oficiale, orice

comparaţie privind volumul, amploarea şi intensitatea criminalităţii din perioada

regimului totalitar sunt hazardate, deşi unele dintre acele date şi informaţii pot servi ca

suport orientativ pentru estimarea evoluţiei criminalităţii din acea vreme.

În prezent, criminalitatea cunoaşte o creştere şi amplificare sub raport cantitativ şi

calitativ, fiind fenomenul unde se manifestă cel mai pregnant deficienţele vechiului regim

politic cu cele ale regimului de tranziţie, datorită intersectării şi convergenţei între factorii

tradiţionali „de risc” şi noii factori care favorizează criminalitatea. Tranziţia la economia

de piaţă a generat noi forme de criminalitate, datorită atât menţinerii în continuare a unor

disfuncţii instituţionale existente şi în vechiul regim poltic, cât şi apariţiei unor factori

315

care potenţează şi favorizează apariţia unor forme grave de criminalitate cum ar fi

criminalitatea violentă, corupţia şi crima organizată.

Aşa cum spuneam, scăderea este vizibilă din punct de vedere cantitativ, dar

dezvoltarea fenomenului infracţionalităţii pe vectorul calitativ este ascendentă.

Statisticile indică o scădere la nivelul persoanelor condamnate definitiv de instanţele

judecătoreşti. În 2001 au existat un total de 82.912 persoane condamnate definitiv, dintre

aceşia 8,11 % erau minori (adică 6.726). În 2006 totalul persoanelor condamnate a scăzut

la 56.705, adică o scădere de 29,4 %, dintre aceştia 10,83 % erau minori (6.145).

Toate aceste aspecte trebuie privite şi în legătură cu alte evoluţii precum cea

demografică, însă oricum ar fi abordată problematică criminalităţii nu se poate pierde din

vedere că aceasta reprezintă o problemă socială gravă, în ultimii 15 ani în domeniul

politicii penale şi, mai ales, a celei de prevenire s-a făcut destul de puţin, doar în ultimii

ani fiind adoptate o serie de acte normative care au întârziat foarte mult (ne referim de

plidă, la noul Cod Penal şi de procedură penală, la Legea executării pedepselor, Legea

protecţiei victimelor dintre care unele au fost amânate pentru a intra în vigoare).

Din acest motiv, la nivelul percepţiei publice, criminalitatea a ajuns să reprezinte

un motiv de teamă şi insecuritate socială, indivizii nefiind încă educaţi şi pregătiţi să se

apere de acest fenomen, amplificat, de multe ori, de către presa scrisă şi audiovizuală.

Criminalitatea este sensibil influenţată de menţinerea stării de „anomie” în

societatea românească, ceea ce a dereglat echilibrul normativ şi funcţional al unor

instituţii fundamentale ale statului, scăderea prestigiului şi a eficienţei legii şi justiţiei,

creşterea toleranţei şi permisivităţii faţă de unele acte de violenţă şi corupţie care însoţesc

trecerea la economia de piaţă, inclusiv slăbirea mecanismelor de control normativ la toate

nivelurile. La toate acestea se adaugă fenomene sau consecinţe negative specifice trecerii

la economia de piaţă, cum ar inflaţia, pauperizarea populaţiei, lipsa locurilor de muncă,

criza de locuinţe, imoralitatea şi dorinţa de imbogaţire prin mijloace ilegale etc.

M.Holmes observa că tranziţia, ca experienţă socială a fostelor societăţi

comuniste, nu-şi are corespondent în istoria nici unei alte societăţi. În acest nou context -

sublinia Holmes- teoriile şi conceptele tradiţionale care pretind să explice câmpul social

nu mai sunt suficiente pentru a înţelege realităţile post-comuniste care cunosc o mare

diversitate. Evenimentele se succed cu mare viteză, ceea ce face necesară o revizuire

316

profundă a vocabularului nostru. Multe concepte clasice par să fie depăşite de această

dinamică a realităţii.242

Sublinierea lui Holmes este utilă şi merită să fie reţinută ca ipoteză de lucru în

studiile socio-juridice asupra tranziţiei şi reformei. În domeniul socio-juridic, sunt unii

autori care folosesc deja termenul de "infracţionalitate de tranziţie" spre a sublinia

tocmai configuraţia particulară (şi pasageră după unii analişti) a criminalităţii specifice

perioadei reformei.

De exemplu, imaginii tradiţionale a infractorului ca victimă, ca persoană

marginalizată, fără loc de muncă, fără mijloace de subzistenţă - care se regăseşte şi în

situaţia multor infractori majori sau minori din România - i se adaugă altele, diferite,

opuse. Pentru ilustrare, amintim de infracţionalitatea economico-financiară şi crima

organizată care antrenează personaje din lumea interlopă, lumea financiar-bancară, din

cea politică, poliţie, parchet, justiţie, etc. În majoritatea lor, aceste personaje - departe de

a fi marginalizate sau discriminate - sunt figuri publice (în sensul larg al termenului) care

beneficiază de un statut economico-financiar ridicat. Acestei imagini a personajului

(infractorului) "din lumea inaccesibilă a puterii şi banului" (Orwell) i se adaugă, între

multe altele, şi aceea a personajului (infractorului) inteligent, care îşi valorifică excelenţa

profesională (în profesii extrem de căutate pe plan mondial) prin furt şi piraterie în spaţiul

cibernetic, sau prin şantaj şi trafic de influenţă, etc.

Infracţionalitatea în rândul minorilor şi tinerilor are, de asemenea, o

fenomenologie proprie, specifică - ne-legată doar de marginalizare, abuz şi discriminare.

Tiparul şi modul de operare al multor infracţiuni comise de minori şi tineri trădează

efectul violenţei şi agresivităţii din mass-media, identificarea cu eroi din seriale, etc.

Devianţa, în general, şi delincvenţa juvenilă, în particular, sunt fenomene sociale

care în ultimul timp au cunoscut o creştere semnificativă mai ales d.p.d.v. al complexităţii

şi varietăţii faptelor săvârşite dar şi în ceea ce priveşte formulele de sancţionare cu

aplicabilitate asupra minorilor.

De exemplu pentru perioada 2001 - 2006 există o creştere semnificativă a

suspendărilor condiţionate de executare a pedepsei cu închisoarea, procentual aceasta este

de aprox. 59 % de la 1.524 în 2001 la 2.429 în 2006. Pe de altă parte, în ciuda

implementării a diverse forme de sancţiuni alternative (atât d.p.d.v. legislativ cât şi

instituţional), totuşi numărul minorilor care au beneficiat de astfel de măsuri este în

242 Holmes, M (1996) : "Cultural Legacies or State Collapse? Probing the Postcommunist Dilemma." in M.Mendelbaum (ed) "Postcommunism: Four Perspectives" Council of Foreign Relations Press, pag .22

317

scădere. Dacă în 2001 erau un număr de 1.880 de minori care au beneficiat de măsuri

educative, în 2006 erau doar 1.347, înregsitrând o scădere de 28,35 %. La fel şi în cazul

măsurii de libertate supravegheată, scăderea pentru perioada analizată a fost de 47 % de

la 1.058 la 557 persoane.

În schimb a scăzut numărul persoanelor aflate în centre de reeducare, de la

319 în 2001 la 204 în 2006 (scăderea fiind de aproximativ 36.05 %), însă acest fapt se

încadrează în tendinţa generală înregistrată în ceea ce priveşte numărul persoanelor

condamnate definitiv aflate în penitenciare: 37.406 în 2001, cu 20,45 % mai puţin în 2006

(doar 29.756), aproape jumătate dintre acestea fiind condamnate pentru o durată de 2-5

ani (11.748).

Activităţile infracţionale ale minorilor constituie un subiect de interes atât pentru

organele legislative abilitate să le controleze şi să le prevină, cât şi pentru mass media.

Cerctarea de faţă a utilizat un instrumentar metodologic combinat, scopul fiind să

evidenţieze caracteristicile fenomenului delincvenţei juvenile, profilul din punct de

vedere psiho-social al infractorului juvenil şi nu în ultimul rând, lucrarea a avut în vedere

clarificarea rolului sancţiunilor alternative în ansamblul sancţiunilor din ţara noastră

precum şi identificarea carenţelor acestui sistem.

În ceea ce priveşte imaginea minorului delincvent, în mass-media, ideea care se

desprinde este că acesta este tratat mai degrabă sub aspect comercial: articolele se

concentrează pe infracţiune, pe senzaţional, şi nu pe impactul psihosocial al faptei

săvârşite. Indiferent de tehnicile de redactare utilizate, subiectul central este infracţiunea,

şi nu infractorul. Cauzele, motivele, justificările pe care le are minorul în alegerea unui

comportament delincvent sunt dacă nu ignorate, tratate superficial.

Dintre ziarele naţionale analizate, „Ziua” se concentrează pe minorii - victime ale

comportamentelor infracţionale, încercând să atingă latura emoţională a cititorului prin

prezentarea unor detalii din viaţa victimei. Însă infracţiunea este cea care constituie

senzaţionalul, chiar dacă abordarea ziaristică include şi contextul psihosocial al actului

delincvent.

„Jurnalul Naţional” conţine puţine articole care să aibă ca tematică delincvenţa

juvenilă - din 932 de articole care se referă la arealul delincvenţei, doar 44 au ca subiecţi

minorii, fie ca victime, fie ca infractori. Şi în acest caz percepţia este mai degrabă

emoţională decât raţională - scopul este de a atrage atenţia prin infracţiune, şi nu prin

prevenirea sau sancţiunea necesară comiterii unei infracţiuni.

318

Cea de-a treia publicaţie naţională pe care am folosit-o ca sursă de bază în analiza

de conţinut, „Evenimentul Zilei”, utilizează infracţiunea ca şi concept-cheie pentru a

atrage atenţia publicului. Regăsim chiar şi în titlu fapta penală comisă, şi majoritatea

articolelor care au ca tematică devianţa şi delincvenţa juvenilă se axează pe

infracţiune/sancţiune/infractor. Imaginea minorului infractor este mai des întâlnită decât

cea a minorului victimă.

În cazul publicaţiilor locale şi/sau regionale, predominantă este prezentarea

minorului care încalcă legea, fie în rubrici de actualitate, fie în secţiuni specifice.

Infracţiunea şi sancţiunea constituie punctele centrale. „Renaşterea Bănăţeană” este

săracă în comentarii pe tematica delincvenţei, am identificat doar 10 articole, din care 7

se referă la infractori şi nu la victime juvenile.

„Agenda Zilei” prezintă succint „noutăţile” infracţionale într-o rubrică specifică,

folosind o serie de date factuale şi iniţialele infractorilor. Raportul raţional/emoţional este

aproape unitar, chiar dacă se concentrează pe infracţiune şi sancţiune, nu încearcă să

atingă latura emoţională a publicului, doar cel mult să atragă atenţia că o pondere ridicată

dintre infracţiunile comise în judeţ au ca făptaşi minorii.

În „Timpolis” se încearcă o „umanizare” a infractorului. Chiar dacă articolele

care au ca subiect delincvenţa juvenilă sunt mai reduse ca număr, există o rubrică

specifică - „Poveşti de după gratii” - care prezintă situaţia celor închişi, motivele,

sancţiunile, planurile lor de viitor. Dincolo de infracţiune, este subliniat faptul că şi

minorul care încalcă legea este un membru al societăţii din care facem cu toţii parte şi

trebuie acceptat, chiar şi cu trecutul său infracţional.

Astfel, percepţia publică a minorului infractor, văzută prin prisma presei, este mai

degrabă una eronată. Se concentrează pe latura emoţională a publicului ţintă sau

potenţial, şi nu pe latura raţională - conştientizarea gravităţii acestui fenomen social şi

determinarea mijlocită de implicare a societăţii civile în prevenirea comiterii de astfel de

fapte infracţionale de către minori. Funcţia de informare pe care trebuie să o

îndeplinească presa devine una de comercializare a informaţiei.

Violenţa prezentată de mass media, indiferent de forma ei, precum şi accesul din

ce în ce mai facil al minorilor la internet pot avea influenţe majore în construirea unui

sistem de norme şi valori diferit faţă de cel de referinţă. Urmărirea unor filme sau a unor

programe care conţin acţiuni violente, şi care ar trebui interzise de către părinţi, sau

jocurile pe calculator care implică utilizarea unor comportamente agresive, chiar dacă

sunt într-un mediu virtual, au adesea consecinţe în viaţa reală.

319

Lipsa de supraveghere a părinţilor, conflictele dintre generaţii, lipsa comunicării

între părinţi şi copii, încercarea de a atrage atenţia prin comportamente non-conformiste,

confundarea mediului virtual cu realitatea, dar şi controlul social scăzut constituie un

ansamblu de factori care pot determina minorul să încalce normele, pornind de la

consumul de ţigări, alcool sau droguri şi până la infracţiuni de un grad mai mare de

agresivitate, ca vătămarea corporală, lovirea, tâlhăria sau chiar omorul.

Perioada de tranziţie din România şi-a pus amprenta şi asupra arealului

delincvenţei juvenile. Instabilitatea economică, fluctuaţiile de pe piaţa monetară,

privatizarea, creşterea şomajului, căutarea unui loc de muncă decent în alte ţări din

Europa de Vest au avut ca una din consecinţe o creştere remarcabilă a numărului

minorilor delincvenţi.

Chiar dacă în zona Banatului problemele tranziţiei au fost resimţite într-un grad

mai moderat - rata şomajului în judeţul Timiş este sub 1,5 %243, s-au construit zone

industriale care au oferit noi locuri de muncă, nivelul de trai este superior majorităţii

celorlalte zone din România (în judeţul Timiş, de exemplu, nivelul de trai este mai ridicat

decât în restul ţării244 cu 40%), delincvenţa juvenilă este prezentă şi aici, cu toate că faţă

de anii trecuţi se poate remarca o scădere semnificativă245.

Infracţiunile comise de minori sunt în principal contra patrimoniului - furt, viol de

domiciliu, tâlhărie. Infracţiunile contra persoanei - cum ar fi lovirea, vătămarea corporală

- sunt întâlnite, însă într-o pondere mai scăzută. Minorii care se află în regim alternativ

de efectuare săvârşire a pedepsei au frecventat mai multe clase decât cei aflaţi în centre

de reeducare, au mai puţini prieteni cu antecedente penale şi provin din familii organizate

legal constituite sau dintr-o relaţie de concubinaj. Minorii care îşi execută pedeapsa într-

un centru de reeducare au absolvit cel mult patru clase, provin din familii dezorganizate,

în care există conflicte şi au prieteni cu antecedente penale.

Comportamentul deviant al minorului are o serie de mecanisme cauzale, şi dintre

acestea am putea enumera:

• factori individuali - imaginea de sine scăzută, insecuritatea, anxietatea, frustrările,

alături de alţi factori de natură psihologică pot constitui o parte importantă a

mecanismului cauzal al comportamentului infracţional al minorului. Multe din

243 http://www.dailybusiness.ro/stiri-cariere/februarie-vaslui-cel-mai-mare-somaj-timis-cel-mai-scazut-11237 244 http://www.frontnews.ro/articole-economic/nivelul-de-trai-din-judetul-timis-este-cu-40-mai-mare-decat-media-nationala-9038 245 http://www.agenda.ro/old/16-01-23.htm

320

activităţile infracţionale ale minorilor sunt făcute din teribilism, fără a

conştientiza impactul acestora atât pe plan individual, personal, cât şi pe plan

social;

• mediul familial deficitar - provenienţa din familii dezorganizate, sau din familii

monoparentale, în care nu există comunicare, sunt prezente conflicte ocazionale

şi/sau permanente, iar părinţii sau membrii familiei nu îi oferă atenţie şi

supraveghere minorului;

• abandonul familial - plecarea părinţilor la muncă în străinătate şi lăsarea

minorului în grija bunicilor, rudelor, sau chiar nesupravegheat, sau internarea

copilului în centre de plasament poate avea ca şi consecinţă încălcarea normelor

din partea minorului, fie şi doar pentru a atrage atenţia, necesitând în perioada de

creştere o apropiere de părinţi, o nevoie ridicată de afecţiune şi siguranţă;

• carenţele educaţionale - alături de familie, şcoala este un factor de control social

foarte important, care contribuie, atât prin volumul de cunoştinţe, cât şi prin

apropierea pe care trebuie să o ofere cadrele didactice, dar şi colegii de clasă, la

procesul de socializare al copilului. Dezinteresul faţă de şcoală, frecventarea

redusă sau abandonul şcolar pot fi factori generatori ai unor comportamente

delincvente. Absenţa şcolară sau abandonul şcolar pot avea consecinţe pe termen

lung, în arealul socio-profesional - lipsa unei specializări, indiferent de domeniu,

poate crea dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, astfel crescând numărul

şomerilor, dar şi a celor care nu mai primesc un astfel de ajutor social, precum şi

numărul celor care lucrează fără acte;

• anturajul delincvent - asocierea cu persoane care au comis sau comit infracţiuni îi

poate determina pe minori să se asocieze cu aceştia în activităţile ilicite pe care le

comit, indiferent de context - că o fac din teribilism, din plăcere, din inconştienţă,

sau pentru că sunt obligaţi;

• nivelul de trai scăzut, carenţele materiale - problemele de ordin material pot

afecta comportamentul copilului şi tânărului, care consideră infracţiunea ca

modalitate mai facilă de acces la bunuri pe care nu le poate obţine în alte moduri;

• lipsa componentei sociale - absenţa unor organizaţii neguvernamentale care să se

implice în consilierea şi orientarea minorilor, dar şi în planificarea familială, slaba

informare a persoanelor referitor la astfel de servicii care le pot fi puse la

dispoziţie;

321

• neimplicarea activă a societăţii civile în prevenirea şi combaterea delincvenţei

juvenile, dar şi în facilitarea unei reintegrări sociale adecvate a minorului

delincvent după ce acesta şi-a executat pedeapsa. Etichetarea socială, respingerea

şi neoferirea unei şanse de angajare şi/sau de educare pot constitui nemijlocit

factori cauzali ai unor comportamente predelincvente sau recidiviste.

Cercetarea întreprinsă a permis configurarea unor cocnluzii care se pot constitui în

acelaşi timp în puncte de plecare, sub formă de recomandări, în elaborarea unor

strategii eficiente de combatere şi control a fenomenului infracţional în rândul

minorilor şi tinerilor.

Delincvenţa juvenilă este, până la urmă, o consecinţă a modificărilor structurale

pe care le-a suferit România în anii de după revoluţie. Chiar dacă devianţa este un aspect

normal al oricărei societăţi aflate în schimbare, depăşirea alarmantă a limitelor sociale

general şi legal acceptate trebuie să atragă atenţia şi să genereze o serie de activităţi

sociale şi legislative care să gestioneze adecvat un astfel de fenomen.

Ca metode şi tehnici de prevenire ar putea fi recomandate:

• desfăşurarea unor programe de informare asupra consecinţelor pe care le

are comiterea unor infracţiuni de către minori în cadrul şcolilor, pornind

de la clasele primare şi până la liceu;

• organizarea unor întâlniri comunitare, la care să participe atât minorii, cât

şi părinţii, în care să se expună situaţia delincvenţei juvenile, sancţiunile,

dar şi modurile de prevenire ale acesteia;

• implicarea mai activă a familiilor în viaţa minorilor, atât în ceea ce

priveşte viaţa lor de acasă, cât şi în viaţa socială - relativ la selecţia

prietenilor, anturajul, modul de petrecere a timpului liber etc.;

• organizarea unor activităţi sociale şi recreative la care să participe minorii,

oferindu-le acestora pe lângă un timp liber petrecut într-un mod

constructiv, şi recunoaşterea socială;

• adaptarea sistemului educaţional la nevoile minorilor de astăzi,

modernizarea programei şcolare, dar şi specializarea cadrelor didactice la

un nivel corespunzător;

• implicarea activă a societăţii civile, pentru identificarea cauzelor devianţei,

elaborarea de programe sociale adecvate;

• implicarea organelor abilitate şi monitorizarea punctelor de risc - familii

din medii defavorizate, climatele familiale conflictuale, minorii care au

322

abandonat şcoala, sau care frecventează rar cursurile, minorii cu

antecedente penale ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte comportamentul delincvent al minorului şi sistemul punitiv, ar

putea fi făcute câteva sugestii:

• realizarea unei legislaţii adecvate în ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă,

adaptată la problematica societăţii româneşti şi a unor politici sociale

coerente;

• colaborarea eficientă între instituţiile abilitate să gestioneze fenomenul

social al delincvenţei juvenile - poliţie, procuratură, penitenciare, serviciile

de asistenţă socială, consilierii de probaţiune, SRSS etc.

• specializarea angajaţilor din instituţiile abilitate să gestioneze şi să

realizeze un proces complet de reeducare a minorilor delincvenţi;

• implicarea societăţii civile în procesul de reintegrare socială a minorului

delincvent care şi-a ispăşit pedeapsa;

• adaptarea pedepselor în funcţie de gravitatea faptei comise şi coroborarea

pedepselor privative de libertate cu sancţiunile în regim alternativ,

deoarece lipsirea minorului de familie poate avea consecinţe negative în

dezvoltarea psihosocială a acestuia şi poate lăsa traume;

• crearea unui sistem de monitorizare a minorilor delincvenţi şi a situaţiei

acestora, indiferent de tipul de pedeapsă pe care îl execută/l-a executat;

• oferirea de servicii de consiliere psiho-pedagogică şi în timpul executării

pedepsei, dar şi după liberare, pentru a asigura o reintegrare socială mai

facilă pentru minor;

• determinarea familiilor să se implice activ în procesul de reabilitare al

minorului;

• o colaborare eficientă cu mass media, şi recomandarea făcută presei de a

evita prezentarea eronată a faptelor - să nu transforme funcţia de informare

în funcţia de comercializare a informaţiei.

Elaborarea unui program eficient de diminuare a criminalitatii in perioada de

tranzitie prelungita pe care o parcurge societatea romaneasca trebuie fundamentată,

proritar, pe identificarea, explicarea si prevenirea cauzelor generale si particulare, sociale

si individuale, care genereaza si favorizeaza delicte si crime, ca si pe diminuarea treptata

a factorilor de risc ce potenţeaza asemenea acte antisociale in diferite sectoare sociale,

economice, politice, adminstrative. Întrucât un program eficient de prevenire şi

323

combatere a criminalităţii nu se poate realiza numai prin intervenţia factorilor de control

social, este necesară derularea unor ample studii şi cercetări sociologice şi criminologice

capabile să ofere o imagine mult mai complexă privind etiologia acestui fenomen în

societatea romanească.

324

BIBLIOGRAFIE A. STUDII, MONOGRAFII, TRATATE 1. Abraham Pavel, Codul penal al României, Editura Naţional Bucureşti 2002

2. Abraham Pavel, Drogurile, Editura Mirton Timişoara 2004

3. Abraham Pavel, Introducere în probaţiune Supraveghere, asistenţă şi

consiliere a infractorilor condamnaţi la sancţiuni neprivative de libertate

Editura Naţional, Bucureşti 2001;

4. Abraham Pavel, Justiţie penală, Editura Naţional Bucureşti 2001

5. Abraham Pavel, Tomiţă Mihaela, Justiţia restaurativă şi medierea victimă –

infractor, Editura Concordia, Arad 2007

6. Abraham, Pavel, Convenţii europene în materie penală, Editura Naţional

Bucureşti 2001

7. Agabrian Mircea, Analiza de conţinut, Editura Polirom, Iaşi 2006

8. Albert Ogien, Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi 2002

9. Amza T., Criminologie teoretică, Bucureşti, Lumina Lex 2000

10. Amza Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică

criminologică, Bucureşti: Lumina Lex 2000.

11. Amza Tudor, Criminologie, Bucureşti: Lumina Lex 1998.

12. Amza Tudor, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică,

Bucureşti: Lumina Lex 2002

13. Antoniu George, Conceptul de prevenire a infracţiunilor // Studii de cercetări

juridice. - Nr. 1. - 1981.

14. Antoniu George, Dicţionar juridic penal, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1976

15. Antoniu George, Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite //

Studiu de drept românesc, Bucureşti: Editura Academiei Române. - Nr.1-2. -

1991.

16. Baccaria Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Humanitas, Bucureşti,

2007

17. Banciu D., Voicu M., Rădulescu S., Adolescenţii şi familia, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti 1981

18. Banciu Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti

1992

325

19. Banciu Dan, Rădulescu Sorin M., Evoluţii ale delincvenţei juvenile în

România, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002

20. Banciu Dan, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, 1995

21. Banciu Dan, Sociologie juridică. Probleme, domenii, cercetări, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2007

22. Bădescu I., Istoria sociologiei: perioada marilor sisteme, Editura Porto-Franco,

Galaţi 1994

23. Bălan Ana, Stănişor Emilian, Elaş Roxana, Administraţiile penitenciare

europene, Editura Oscar Print, Bucureşti 2002

24. Bălan Ana, Stănişor Emilian, Mincă Marinela, Penologie, Bucureşti: Oscar Print,

2002.

25. Bârgău M, Prevenirea infracţiunilor săvârşite de minori, Chişinău, 1998.

26. Beccaria Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse (traducere Scarlat Dora),

Bucureşti: Editura Rosetti, 2001.

27. Berk, L., Child Development, Allyn & Bass, Boston 1997

28. Boncu Ştefan, Devianţă tolerată, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi 2000

29. Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;

30. Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Editura ALL Beck, Bucureşti 1998

31. John Braithwaite, Decomposing a Holistic Vision of Restorative Justice, în

„Conteporary Justice Review”, nr. 3-4/2000

32. Buneci Petre, Sociologie juridică şi devianţă specială, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti 2001

33. Buzărnescu Ş., Sociologia opiniei publice, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti 1995

34. Buzducea Doru ( coord.), Riscuri la tineri. Studiu de caz: Adolescenţii cu

HIV/SIDA din România, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007

35. Caroline Rey (coord.), Les Adolescents face a la violence, Editura Syros, Paris

1996

36. Cernea M., Sociologia Americană: tendinţe şi controverse, Bucureşti, Editura

Enciclopedică Română, 1974;

37. Chelcea Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 1975

38. Chelcea Septimiu, Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice,

Editura Institutului Naţional de Informaţii, Bucureşti, 1995;

326

39. Chelcea Septimiu, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura

Universitatea Bucureşti, Bucureşti 1992

40. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică,

Bucureşti 2001

41. Chelcea Septimiu, Semnificaţia documentelor sociale, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 1985;

42. Chesnais, J. C. , Histoire de la violence, Laffont, Paris 1981

43. Ciucă Valeriu, Sociologie juridică generală, Ed. Omnia, Iaşi 1994

44. Constantinescu M., Berlogea O., Metode şi tehnici ale sociologiei, Bucureşti,

Editura didactică şi pedagogică, 1970;

45. Costică Voicu, Alexandru Boroi, Anca-Lelia Lorincz, Gianina-Anemona

Cudriţescu, Noile modificări aduse Codului de procedură penală prin Legea

nr.281/2003 şi O.U.G. nr.109/2003, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004

46. Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

47. Crişu A.tanasiu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte

de drept comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

48. Dignan James, Restorative Justice and the Law: the Case for an Integrated,

Systemic Approach, The Fitfth International Conference of the International Network

for Research Justice for Juveniles, Leuven on 16-19 september 2001

49. Dobozi V., Cooperarea judiciară în materie penală în Uniunea Europeană şi

limitele sale, în „Dreptul” nr. 10/2006

50. Doise W., Deschamp J.C., Mugny G., Psihologie socială, Editura Polirom, 1996

51. Doise, W. Deschamp, J-C, Mugny, G., Psihologia sociala experimentală,

Editura Polirom, Iaşi 1996

52. Dubet François, La galere, Paris, Editura Fayard, 1995

53. Dumitrescu-Codreanu, Sistemul sociologic a lui Parsons, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti 1994;

54. Dungan Petre, Pluralitatea de infractori, Editura Presa Universitară Română

Timişoara 2001

55. Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, Iaşi 2002;

56. Dunkel F., La Justice reparatrice en Allemagne, în Criminologie, vol.32, nr.1, 1999

57. Durnescu Ioan, Florea Diana, Szabo Anamaria, Dumitru Silviu, Serviciul Comunitar,

Fundaţia Penal Reform International Romania, Bucureşti 2006

58. Emilio C. Viano (coord.), Victimology, Editura Visage Press, Washington 1976

327

59. Empey L.T., Stafford M.C, American Delinquency: Its Meaning and Construction,

3 ed., Belmont, Wadsworrth Publishing, 1991

60. Festinger L; Katz, D., Methodes de recherche dans les sciences sociales, PUF,

Paris 1963

61. Findlay Mark, Problems for the Criminal Law, Oxford: University press, 1996.

Paperback, 2000.

62. Florian Gh., Formarea personalului penitenciar ca vector al dialogului social,

Revista de ştiinţă penitenciară, Nr.3, 1994;

63. Florian Gheorghe, Aspecte psihologice ale privării de libertate, Buletin

penitenciar nr. 1/1981

64. Florian Gheorghe, Dinamica penitenciară. Reforma structurilor interne,

Bucureşti, 1999

65. Florian Gheorghe, Fenomenologie penitenciară Editura. Oscar Print, Bucureşti,

2003

66. Florian Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti 1996

67. Florian Gh., Modalităţi specifice de recuperare a minorilor infractori în

şcolile speciale subordonate Ministerului Justiţiei, Revista de ştiinţă

penitenciară, 1994, Nr.1-2.

68. Freeman Lucy, dr.Wilfred C.Hulse, Children who kill, Editura Berkley

Publishing, New York1962

69. Frechette Marcel, Le Blanc Marc, Delinquance et delinquants, Chicoutimi, Gaetan

Marin, 1987

70. Ghimpu Sanda, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti 1985

71. Gillig Jean-Marie, Le conte en pédagogie et en rééducation, Editura Dunod,

Paris1997

72. Godea Mircea Sandu, Minoritatea în dreptul penal român, Editura Servo-Sat,

Arad 1998

73. Gorege Stefani, Gorege Levasseur, Droit penal general, Paris, Dalloz, 1984

74. Graham W. G., Administrarea justiţiei în comunitate. Standarde şi reglementări

internaţionale, Editura Expert, Bucureşti, 2001

75. Great Books of the Western World, Volumul – 58, Chicago, 1993;

76. Grecu F., Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina

Lex, Bucureşti 2003;

328

77. Henslin J.M., Social Problems, Prentice Hall, New Jersey 1990;

78. Hirschi Travis, Causes of Delinquency, Ed. Paperback, 2002.

79. Irinescu Teodora, Enciclopedie juridică, Editura Demiurg Iaşi 2006

80. Juvenile Justice System in New Europe, (edited by Tim Bouth), Sheffield University,

Social Service Monographs, Research in Practice, 1990

81. Konopka Gisela, The adolescent girl in conflict, Englewood Cliffs, N.J., Editura

Prentice-Hall, 1966

82. Krueger Richard, A Metoda Focus Grup, Editura Polirom, Iaşi 2005

83. Lallement M., Istoria ideilor sociologice, Editura Antet, Oradea1997;

84. Lahalle Annina, Les regles internationale et les nouvelles mesures en milieu ouvert,

în La justice reparatrice et les jeunes

85. Lăzărescu Olga, Recompense şi pedepse, Editura Didactică şi Pedagogică

Bucureşti 1964

86. Le Bon Gustave, Psihologia mulţimii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1990;

87. Lombroso C., Omul delincvent, Vol.I, Editura Măiastra, Bucureşti 1992;

88. Luminosu D.S., Popa Vasile, Sociologie juridică, Ed. Helicon, Timişoara 1995

89. Luminosu Doru S., Popa Vasile, Criminologia, Editura Helicon, Timişoara, 1995

90. Lupaşcu Dan, Punerea în executare a pedepselor principale, Editura Rosetti

Bucureşti 2003

91. Lupu Iustin, Zanc Ion, Sociologie medicală, Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1998

92. Mărginean I. (coordonator), Tineretul deceniului unu. Provocările anilor 90,

Editura Expert, Bucureşti 1996;

93. Miftode Vasile, Fundamente ale asistenţei sociale, Editura Eminescu, Bucureşti

1999

94. Miftode Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi 1995

95. Montanu M. R., Delincvenţa juvenilă: aspecte teoretice şi practice, Editura

Polipress, Iaşi 2003

96. Marshall Tony, Restorative Justice: An Overview, Home office, Research

Development and Statistics Directorate, 1999

97. Marshall Tony, The Evolution of Restorative Justice in Britain, în European Journal

of Criminal Policy and Research, vol. 4, nr.4, 1997

98. Merle Roger, Vitu Andre, Traite de doit criminel, Paris, Edition Cujas, 1967

329

99. Nanette J. Davis, Sociological constructions of Deviance. Perspectives and

Issues in the Field, Wm.C.Brown Company Publishers Dubuque, Michigan

1980;

100. Neculau A., Psihologia socială, Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi

1998

101. Oancea I., Probleme de criminologie, Editura All, Bucuresti 1998

102. O'Brien, Readings in General Sociology, McGraw Hill Publ, N.Y., 1987

103. Papalia Diane si Wendkos Olds, Sally, A Child World: Infancy Through

Adolescence, Editura Von Hoffman Press inc., 1990

104. Parsons T., Essays in Sociological Theory, London, 1964;

105. Păşcuţă Ioan, Metodologie sociologică, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001;

106. Păvăleanu Vasile, Drept penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003

107. Peter G. Garabedian, Don C. Gibbons, Becoming delinquent, Editura Aldine

Publishing Company, Chicago 1970

108. Pitulescu Ion, Criminalitatea juvenilă, Editura Naţional, Bucureşti 2000

109. Poenaru Iulian, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura Lumina Lex

Bucureşti 2002

110. Pop Octavian Protecţia penală a minorilor prin instrumente juridice

internaţionale, Editura Mirton, Timişoara 2003

111. Pop Octavian, Implicaţiile delicvenţei juvenile. Studiu monografic Editura

Mirton, Timişoara 2003

112. Pop Octavian, Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile

Editura Mirton, Timişoara 2002

113. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti 1994

114. Porot Antoine, Porot Maurice, Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1999

115. Preda Vasile Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti1981

116. Rădulescu S., Homosociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea

umană, Editura Şansa S.R.L, Bucureşti 1994;

117. Rădulescu S., Anomie, devianţă, şi patologie socială, Editura Hyperion XXI,

Bucureşti 1991

118. Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa

S.R.L, Bucureşti 1996;

330

119. Rădulescu S., Banciu D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile,

Editura Medicală, Bucureşti 1990;

120. Rădulescu S., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura Lumina

Lex, Bucureşti 1999

121. Rădulescu S., Piticariu M., Devianţă comportamentală şi boală psihică,

Editura Academiei Române, Bucureşti 1989

122. Rădulescu S., Repere teoretice şi metodologice ale sociologiei problemelor

sociale în Revista Română de Sociologie, Nr.3-4, Bucureşti, 1996;

123. Rădulescu S., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor

sociale, Editura Tims, Bucureşti 1994;

124. Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Teodorescu Vasile, Criminalitatea în România

în perioada de tranziţie (Teorii, Tendinţe, Prevenire), Piteşti: Editura Lică,

2001

125. Robert K.Merton, Social Theory and Social Structure, New York 1968;

126. Roşca Alexandru, Delincventul minor, Studiu psihofiziologic şi social, Cluj,

1932

127. Rotaru Cristina, Fundamentul pedepsei, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2006

128. Roumajon Yves, Enfants perdus, enfants punis, Editura Robert Laffont,

Paris1989

129. Salisbury Harrison E., The shook-up generation, Editura Fawcett World

Library, New York 1968

130. Sâmpetru Marcel (coord.), Drepturile minorilor, Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de analiză, studii, probleme

ale minorilor, evidenţă, perfecţionare profesională şi informatică, nr. 1/2006

131. Siegel Larry J., Juvenile delinquency theory, practice, and law, St. Paul,

Minn. West Publishing, New York - Los Angeles 1981

132. Simcox Reiner Beatrice, Character disorders in parents of delinquents,

Editura Family Service Association of America, New York1963

133. Stan Emil, Despre pedepse şi recompense în educaţie, Iaşi, Editura Institutul

European, 2004

134. Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul juridic, Bucureşti

2002

135. Stanley Stephen, Alternative to prison an examination of non-custodial

sentencing of offenders Editura Peter Owen, Washington 1984

331

136. Stark Rodney, Doing Sociology, An introduction through microcase,

Wadsworth Publ. Co. 1992

137. Stănişor Em., Delincvenţa juvenilă, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2003;

138. Stănişor Emilian (coord.), Reforma sistemului penitenciar românesc,

Ministerul justiţiei, Adminsitraţia naţională a penitenciarelor, 2005

139. Sterian D., Continuitate şi discontinuitate în conţinutul procesului de recuperare

socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Revista de

ştiinţă penitenciară, Bucureşti, Nr.3, 1992

140. Stettler Martin, L´Évolution de la condition pénale des jeunes délinquants

examinée au travers du droit suisse et de quelques législations étrangeres,

Editura Georg, Geneve1980

141. Surugiu M., Trebuinţele educaţionale ale deţinuţilor din penitenciare şi ale

minorilor internaţi în şcolile speciale de muncă şi reeducare. Noi exigenţe

pentru sistemul penitenciar într-o societate în tranziţie, Revista de ştiinţă

penitenciară, 1992, Nr.3;

142. Tăbârcă Mihaela, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie,

jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

143. Tănăsescu I, C., Tănăsescu G., Criminologie, Editura All, Bucureşti 2000

144. Trepanier Jean, La justice repatrice et les philosophes de l’intervention

penale sur les jeunes, în La justice reparatrice et les Jeunes, Centre de

Vaucresson, 1994, p 30

145. Toader Tudorel, Drept penal român, Bucureşti, Editura Şansa

146. Tomiţă Mihaela, Consilierea în probaţiune, Editura Universităţii de Vest,

Timişoara 2005

147. Turianu Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de

minori, Editura Continent XXI, Bucureşti 1995

148. Turliuc Maria N., Psihosociologia Comportamentului deviant, Institutul

European, 2007

149. Ţuculeanu Alexandru, Arestarea preventivă, Editura Lumina Lex, Bucureşti

2002

150. Van Ness W. Daniel, Restorative Justice: Internationale Trends, Victoria

University, Wellington, New Zealand, 1998

332

151. Van Doosselaere D., Alternative la privarea de liberate: Ce măsuri trebuie

luate pentru minorii din comunitatea franceză din Belgia, în revista Română

de scociologie”, serie nouă, anul IX, nr. 5-6, 2003

152. Vlăduţ I., Introducere în sociologia juridică, Editura Ministerului de Interne,

Bucureşti, 1994

153. Voinea Maria, Sociologia dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994

154. Voinea, Maria, Sociologie generală şi juridică, Editura Sylvi Bucureşti 2001

155. Volonciu Nicolae, Codul de procedură penală comentat Editura Hamangiu

Bucureşti, 2007

156. Voineagu V. (coordonator), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional

de Statistică, Bucureşti, 2007

157. Yin Robert K, Studiul de caz designul, analiza şi colectarea datelor, Editura

Polirom, Iaşi 2005

158. Young People in Changing Societies (Tinerii în societăţile în schimbare).

Raportul MONEE nr.7, 2000;

159. Zamfir Cătălin (coord.), Politici sociale în România 1990-1998, Editura Expert,

Bucureşti 1999

160. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti 1993

161. Zamfir Elena,(coord.), Politici sociale. România în context European,Editura

Alternative, Bucureşti, 1995

162. Zamfir Elena,(coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura

Expert, Bucureşti, 2000

163. Zamfir E.,Preda M.,Dan A., Surse ale excuziunii sociale, raport de cercetare,

2004

164. Howard Zehr, Harry Mika, Fundamental Concepts of Restorative Justice, în

lucrarea Restorative Justice. Critical Issues (edited by Eugene McLaugghlin,

Ross Fegusson, Gordon Huges, Louise Westmarland), London, Sage Publication,

2004

165. Wite Rob, Communities, Confereces and Restorative Social Justice, în

Criminal Justice, vol 3(2)/2003

166. Walgrave Lode, La justice restaurative: a la recherche d’une theorie et d’une

programme, in Criminologie, vol 32, nr.1,1999

167. *** Dicţionar de psihologie

333

168. *** Revista Dreptul (cod CNCSIS - 611), nr. 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2008

169. *** Becoming delinquent young offenders and the correctional process

Editura Aldine Publishing Company, Chicago 1970

170. *** Concepte, principii, structuri şi modele europene de prevenire a

criminalităţii( culegere de studii), Ministerul de Interne, Inspectoratul General al

Poliţiei, Bucureşti, 1993

171. *** Recomandarea R(87)3, adoptată de Consiliul Miniştrilor Europei la

12.02.1987, privind „Regulile europene pentru penitenciare”, în Revista de Ştiinţă

penitenciară, nr 3-4 (7-8)

172. *** Revista de Ştiinţă Penitenciară, nr. 1-2/1990, Direcţia Generală a

Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

B. SURSE OFICIALE

173. *** Dezvoltarea muncii în folosul comunităţii – România în context

european

174. *** Sancţiuni comunitare, Ministerul justiţiei, Direcţia de protecţie a

vicitimelor şi reintegrare socială a infractorilor, 2005

175. *** Ghidul juridic al persoanelor condamnate aflate în supravegherea

serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere

176. Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei

forme oarecare de detenţie sau încărcare din 15 decembrie 1980.

177. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi

recomandările referitoare la aceasta, adoptate la 31 iulie 1957.

178. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea

justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing) din 29 noiembrie 1985.

179. Rezoluţia O.N.U. nr 45/112/1990 privind prevenirea delincvenţei juvenile

(Regulile de la Riyadh)

334

180. Convenţia Europeană împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente

inumane sau degradante, adoptată de ONU în 1984.

181. Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată la New York, de

Adunarea Generală a O.N.U., 1989 rtificată de România prin Legea 18/1990

182. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 20.12.48

183. Regulile Europene pentru penitenciare adoptate la 12 februarie 1987

184. Regulile Naţiunilor unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate din

1989.

185. Standardul de reguli minime al ONU (SMR), adoptat în 1955.

186. Parlamentul European, Rezoluţia nr. 2007/2001/2007 privind delincvenţa

juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi a societăţii

C. PERIODICE

187. Colecţia ziarul Agenda Zilei 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007,

http://agenda.weburl.ro/news/archiv.html

188. Colecţia ziarul Evenimentul Zilei 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006,

2007, http://www.evz.ro/

189. Colecţia ziarul Jurnalul Naţional 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006,

2007, http://www.jurnalul.ro/jurnalul_arhiva

190. Colecţia ziarul Renaşterea 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007,

http://www.renasterea.ro/

191. Colecţia ziarul Timpolis 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007,

http://www.timpolis.ro/index.php?page=arhiva

192. Colecţia ziarul Ziua 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007,

http://www.ziua.ro/archive

193. Revista Buzzflash, www. buzzflash.com

335

D. RESURSE INTERNET

194. http://wcr.sonoma.edu/v1n1/umbreit.html.

195. http://www.crimetheory.com

196. http://www.howardleague.org/

197. http://www.rrz.uni-hamburg.de/kriminol/Fsemi.html

198. http://www.umsl.edu/~keelr/200/200lec.html

199. http://www.nsfk.org/, Scandinavian Research Council for Criminology

336

ANEXE

ANEXA 1

NUMĂRUL BENEFICIARILOR DIN SISTEMUL DE PROTECŢIE A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Număr de copii beneficiari ai activităţilor de prevenire (date cumulate pe an)

97038 48026 43770 62374 59782 27986

Număr de copii aflaţi în ingrijirea de tip familial defiinitivă (date cumultate pe an)

14717 12898 12789 11530 8374 4953

prin integrare în familia naturală

11922 11145 11127 9857 7236 3531

prin adopţii definitive şi irevocabile

2795 1753 1662 1673 1138 1421

naţionale 1274 1346 1383 1422 1136 1421

International

1521 407 279 251 2 -

Număr de copii aflaţi în îngrijire de tip familial temporară (la sfârşitul anului)

37553 43092 46568 50239 47723 48065

la rude până la gradul IV

22711 25260 25992 27036 24689 23847

la alte familii/persoane

5255 5605 5806 6059 5140 4215

încredinţaţi în vederea adopţiei

1217 1292 1215 1310 333 194

la asistent maternal 8370 10935 13625 15834 17561 19809

al serviciilor publice specializate

7821 10461 13074 15446 17213 19571

al organizaţiilor 549 474 551 388 348 238

337

private autorizate

Număr de copii protejaţi în centrele de plasament246

49965 43234 37660 32679 28786 26105

în centrele de plasament ale serviciilor publice specializate

45422 37781 31941 27219 23684 21198

în centrele de plasament ale organizaţiilor private autorizate

4543 5453 5719 5460 5102 4907

Numărul copiilor dezinstituţionalizaţi

13366 9135 8422 7610 7091 4906

reintegraţi în familia naturală

6961 4965 4876 3819 3105 2077

adopţia definitivă şi irevocabilă internaţională

514 105 80 45 1 -

împlinirea vârstei de 18/26 ani

2904 2504 2154 2242 2491 1940

declinare de competenţe, alte cauze

2987 1561 1312 1504 1494 889

246 Inclusiv copiii preluaţi de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Oficiul Român pentru Adopţii (începând cu anul 2000, conform H.G. nr 261/2000), din unităţile şcolare din sistemul de învăţământ special (M.E.C.T.); din unităţile sau secţiile de spital cu profil de recuperare distrofici, recuperare neuropsihomotoriei sau pentru copiii bolnavi de HIV/SIDA (M.S.) şi reorganizaţi în cadrul serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului.

338

ANEXA 2 REPARTIZAREA PERSOANELOR ADMISE LA TRATAMENT, CA URMARE

A CONSUMULUI DE DROGURI, PE SEXE, GRUPE DE VÂRSTĂ ŞI TIPURI DE DROGURI247

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Repartizarea persoanelor admise la tratament, pe sexe

Total 2134 1905 2070 1502 1538 1912 Masculin 1779 1489 1395 1043 1086 1410 Feminin 355 416 675 459 452 502 din total: cazuri noi înregistrate

1416 1059 924 710 653 801

Masculin 1164 844 690 555 460 566 Feminin 252 215 234 155 193 235

Repartizarea persoanelor admise la tratament, pe grupe de vârstă

Total 2134 1905 2070 1502 1538 1912 Sub 15 ani 14 5 3 55 42 57 15-19 ani 557 384 290 209 240 319 20-24 ani 1009 821 753 417 335 398 25-29 ani 38 372 364 295 273 347 30-34 ani 114 113 105 110 133 185 35 ani şi peste

82 210 555 416 515 606

din total: cazuri noi înregistrate

1416 1059 924 710 653 801

Sub 15 ani 12 4 2 40 32 30 15-19 ani 422 241 185 149 139 157 20-24 ani 658 472 384 205 168 208 25-29 ani 209 195 176 128 119 148 30-34 ani 61 61 46 49 46 68

247 Voineagu V. (coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

339

35 ani şi peste

54 86 131 139 149 190

Repartizarea persoanelor admise la tratament, pe tipuri de droguri

Total 2134 1905 2070 1502 1538 1912 Opiacee 2033 1654 1416 831 738 937 Cocaină 5 3 11 3 5 2 Stimulante 3 8 13 11 16 11 Hipnotice şi Sedative

38 184 442 336 296 199

Halucinogene

- 7 4 3 - -

Inhalanţi volatili

9 13 26 48 20 24

Cannabis 25 26 49 33 35 42 Alte substanţe

21 10 109 237 428 697

din total: cazuri înregsitrate

1416 1059 924 710 653 801

Opiacee 1358 931 739 382 350 431 Cocaină 2 3 7 2 4 1 Stimulante 3 5 7 11 12 5 Hipnotice şi Sedative

23 78 100 119 81 88

Halucinogene

- 4 2 1 - -

Inhalanţi volatili

3 8 11 20 8 10

Cannabis 17 24 40 23 28 34 Alte substanţe

10 6 18 152 170 232

340

ANEXA 3

NUMĂRUL CENTRELOR DE PLASAMENT FUNCŢIONALE ŞI AL SERVICIILOR ALTERNATIVE (la sfârşitul anului)248

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Centre de plasament

754 841 1274 1369 1382 1545

Publice 508 540 950 983 995 1140 Private 246 301 324 386 387 405

Servicii alternative la instituţii de tip rezidenţial clasic dezvoltate de serviciile publice pentru protecţia copilului

226 394 537 593 589 578

Centre maternale

41 49 54 57 62 60

Centre/servicii de îngrijire de zi

50 85 110 125 100 99

Servicii de asistenţă şi sprijin a tinerilor de peste 18 ani care urmeză o formă de

11 50 50 51 52 49

248 Voineagu V. (coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

341

educaţie şcolară Centre/servicii de consiliere şi sprijin pentru părinţi

23 40 64 70 63 59

Servicii de prevenire a abandonului copilului în perioada preconceptivă

6 14 21 22 21 20

Servicii de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispusă la abandonul copilului

13 17 20 23 23 23

Centre de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie

15 30 42 47 60 38

Centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptare psihologică a copilului cu probleme psihosocială

6 6 10 10 10 8

Servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire reintegrării socile a copilului delincvent

6 9 14 16 13 20

Servicii pentru sprijinirea copilului în exercitarea dreptului şi la exprimarea liberă a opiniei sale

8 5 9 9 9 8

Servicii pentru 8 13 13 14 12 3

342

sprijinirea copilului în exercitarea drepturilor sale Centre de consiliere şi sprijin pentru copilul maltratat, abuzat, neglijat

3 5 8 11 12 31

Servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire a a copiilor străzii

1 1 2 3 3 14

Servicii/centre pentru copiii străzii

1 5 9 15 14 21

Centre de prevenire şi consiliere antidrog pentru tineri

- 2 2 2 2 3

Centre pentru mamă şi copil supuşi violenţei domestice

- 2 3 6 5 13

Centre de prevenire a infracţionalităţii în rândul elevilor din şcoli

- 1 2 2 2 2

343

ANEXA 4

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PE NIVELURI DE EDUCAŢIE249

2001/2002

2002/2003 2003/2004 2004/2005 2005/2006 2006/2007

Unităţi 24304 23679 18012 14396 11865 8484 Populaţia şcolară

4554466 4496786 4472493 4403880 4360831 4345581

Copii în grădiniţe

616014 629703 636709 644911 648338 648862

Elevi - total 3356231 3270786 3214999 3108634 2996029 2911213 Studenţi 582221 596297 620785 650335 716464 785506

Învăţământ primar şi gimnazial

Şcoli 12627 12456 8714 7023 6411 5045 Elevi înscrişi (în clasele I-VIII)

2320536 2198312 2122226 1996604 1900561 1842208

din care: în învăţământul gimnazial

1291839 1207505 1116693 1026309 961231 922769

Învăţământ liceal

Licee 1379 1388 1397 1413 1410 1421 Elevi înscrişi 710663 140404 758917 773843 767439 780925

249 Voineagu V.(coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

344

Învăţământ profesional şi de ucenici

Şcoli 89 85 79 77 90 115 Elevi înscrişi 252347 270215 279124 289494 284412 250383

Învăţământ profesional şi de maiştri

Şcoli 103 78 84 79 78 79 Elevi înscrişi 72685 61855 55732 48693 43617 37697

Învăţământ superior

Instituţii de învăţământ superior

126 125 122 117 107 104

Studenţi înscrişi - total

582221 596297 620785 650335 716464 785506

Din care: Învăţământ de scurtă durată (colegii)

55070 50892 46172 43192 27872 12937

Din total: studenţi străini care studiază în România

10608 9730 9006 8935 9944 10396

345

ANEXA 5

POPULAŢIA ŞCOLARĂ PE NIVELURI DE EDUCAŢIE ŞI SEXE250

Total = T Masculin = M Feminin = F

2001/2002 2002/2003 2003/2004 2004/2005 2005/2006 2006/2007

Populaţia şcolară

T 4554466 M 2277382 F 2277084

4496786 2248698 2248088

4472493 2236630 2235863

4403880 2201448 2202432

4360831 2176098 2184733

4345581 2164302 2181279

Învăţământ gimnazial

T 1291839 M 661286 F 630553

1207505 618841 588664

1116693 573978 542715

1026309 529425 496884

961231 496477 464754

922769 476353 446416

Învăţământ liceal

T 710663 M 322177 F 388486

740404 334147 406257

758917 345004 413913

773843 351822 422021

767439 354634 412805

780925 370577 410348

Învăţământ superior

T 582221 M 265778 F 316443

596297 271430 324867

620785 280456 340329

650335 293594 356741

716464 319671 396793

785506 346717 438789

250 Voineagu V.(coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

346

ANEXA 6

POPULAŢIA ŞCOLARĂ PE NIVELURI DE EDUCAŢIE ŞI TIPURI DE ŞCOLI251

procente

2001/2002 2002/2003 2003/2004 2004/2005 2005/2006 2006/2007

Secundar 49,5 48,8 47,5 46,5 44,9 43,5 Inferior (clase I-VIII)

28,4 26,6 24,6 22,8 21,5 20,5

Superior 21,1 22,2 22,9 23,7 23,4 23,0 General (liceu teoretic)

7,6 7,9 8,1 8,3 8,2 8,1

Tehnic/ vocaţional

13,5 14,3 14,8 15,4 15,2 14,9

liceu 8,0 8,4 8,7 9,0 8,9 9,3 profesional 5,5 5,9 6,1 6,4 6,3 5,6 Terţiar (superior)

12,8 14,1 15,1 16,5 18,6 20,7

de lungă durată

11,6 12,0 12,7 13,5 15,4 17,2

de scurtă durată (colegii)

1,2 1,1 1,0 1,0 0,6 0,3

Postuniversi-tar

- 1,0 1,4 2,0 2,6 3,2

251 Conform Clasificării Internaţionale Standard a Educaţiei (CISE) - 1997

347

ANEXA 7

PERSOANE CONDAMNATE DEFINITIV DE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI252

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Total 82912 81814 76739 69397 65682 56705 din total

Recidivişti 10459 11226 10312 9095 8781 7652 din total Bărbaţi 73264 72629 69261 62760 59767 52100 Femei 9648 9185 7478 6637 5915 4605 din total Minori253 6726 7005 6820 6341 6796 6145 Majori 76186 74809 69919 63056 58886 50560

Rata criminalităţii (Persoane condamnate definitiv la 100000 locuitori)

370 375 353 320 304 263

252 Voineagu V.(coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti. 253 Minorii cu vârsta de 14-17 ani (inclusiv)

348

ANEXA 8

PERSOANE CONDAMNATE DEFINITIV, PE TIPURI DE PEDEPSE254

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Total persoane majore condamnate definitiv la:

76186 74809 69919 63056 58886 50560

Amendă 18729 16850 13817 12003 11514 9564 Executarea pedepsei la locul de muncă

211 201 135 75 56 30

Închisoare 30694 29639 28354 23618 20798 17044 Suspendarea condiţionaţă a executării pedepsei cu închisoarea

25285 26821 26012 25822 24860 22644

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

1267 1298 1601 1538 1658 1278

Total persoane minore condamnate definitiv la:

6726 7005 6820 6341 6796 6145

Amendă 272 289 314 234 237 269 Executarea pedepsei la locul de muncă

- - - 180 83 -

Închisoare 3050 2874 2577 1794 1860 1638 Suspendarea condiţionaţă a executării

1524 2120 2290 2516 2610 2429

254 Voineagu V. (coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

349

pedepsei cu închisoarea Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

- - - 388 511 462

Măsuri educative255

1880 1722 1693 1229 1495 1347

Mustrare 512 452 466 453 491 436 Libertate supravegheată

1058 886 914 537 702 557

Internare într-un centru de reeducare

277 361 247 235 298 344

Internare într-un centru medical-educativ

33 23 12 4 4 10

255 După abrogarea din anului 1992, a Decretului tranzitoriu nr.218/1977, se aplică pentru minori sancţiunile prevăzute în Codul Penal Român. Şcolile speciale de muncă şi reeducare s-au transformat în Centre de reeducare pentru minori.

350

ANEXA 9 PERSOANE CONDAMNATE DEFINITIV, PE CATEGORII DE INFRACŢIUNI256

număr

256 Voineagu V. (coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

2001 2002 2003 2004 2005 2006 Persoane condamnate definitv

- total 82912 81814 76739 69397 65682 56705 din care, pentru Infracţiuni contra persoanei

- total 23224 22092 20543 18047 17411 15275 din care: Omor 1110 1277 1471 1216 685 841 Loviri cauzatoare de moarte

114 137 118 107 108 94

Vătămare corporală gravă

789 827 733 637 572 507

Ucidere din culpă

842 857 789 679 570 575

Infracţiuni contra protecţiei muncii

7 26 29 12 6 73

Viol 732 649 792 572 451 459 Acţiuni directe257

15498 13873 12751 11579 11833 10125

Infracţiuni contra patrimoniului258

41080 39464 35531 31131 29074 23620

din care: Furt 31775 30316 27166 24314 22482 17910 Tâlhărie 2922 2836 3012 2432 2731 2836 Delapidare 1026 1008 1042 801 660 410 Înşelăciune 2368 2469 2324 1855 1489 1343 Infracţiuni 3722 3809 3616 3270 2902 2377

351

257 Se referă la infracţiuni mai puţin grave (ameninţare, lovire, insultă, calomnie etc.) pentru care plângerea persoanei vătămate se adresa Comisiei de Judecată în vedera realizării de împăciuire. Prin Legea nr. 104/2 oct.1992, Comisiile de Judecată s-au desfiinţat, partea vătămată urmând a se dresa direct judecătoriei competente. 258 Conform Legii nr. 140/14 nov.1996 de modificare şi completare a Codului Penal.

silvice - total Infracţiuni de serviciu

Dare de mită 75 52 56 72 76 67 Luare de mită 123 145 119 139 79 77 Trafic de influenţă

131 154 126 120 98 92

Primire de foloase necuvenite

6 9 1 3 1 1

Infracţiuni contra autorităţilor

-total 511 606 459 396 351 303 din care: Ultraj 435 527 391 340 299 283 Infracţiuni economice - total

79 62 32 21 4 21

Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială - total

2855 3111 3213 2799 2535 2054

din care: Ultraj contra bunelor moravuri

495 577 807 580 615 559

Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice

5622 6391 7252 7498 8197 8046

352

ANEXA 10

PERSOANE CONDAMNATE DEFINITIV, AFLATE ÎN PENITENCIARE ŞI CENTRE DE REEDUCARE (la sfârşitul anului)259

Anii Penitenciare Centre de reeducare Total în procente faţă de total:

masculin Total

2001 37406 95,7 319 2002 37448 95,8 398 2003 36104 95,6 319 2004 33007 95,0 167 2005 31122 95,0 195 2006 29756 95,3 204

PERSOANE CONDAMNATE DEFINITV, AFLATE ÎN PENITENCIARE, DUPĂ DURATA PEDEPSELOR

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Total

37406

37448

36104

33007

31122

29756

Până l un

an 2039 1570 1399 1231 1343 1124

1 – 2 ani 4268 3848 3287 2267 3197 2053 2 – 5 ani 17559 17552 16308 13937 12426 11748

5 – 10 ani 8066 8739 9120 9354 8931 8663 10 – 15

ani 2188 2284 2492 2654 2732 2770

15 - 20 ani 2631 2627 2619 2647 2555 2431 Peste 20

ani 567 724 765 797 809 833

Detenţie pe viaţă

88 104 114 120 129 134

259 Voineagu V. (coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

353

ANEXA 11

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Infracţiuni - total

340414 312204 276841 231637 298239 232659

Economico-financiare

113226 113803 102390 74339 56603 59850

Judiciare 127076 102034 86314 75076 70344 82359 De altă natură 11112 96347 88137 82222 812292 90450 Din total: Săvârşite în mediul urban

213247 193610 167984 137080 125808 144600

Săvârşite în mediul rural

126839 118019 107895 92796 81022 86610

Infracţiuni contra persoanei

Omor 597 563 551 516 453 438 Tentativă de omor

593 487 428 524 457 479

Ucidere din culpă - total

1242 1047 936 884 917 1022

- săvârşită de conducătorii auto

802 220 216 172 171 714

Vătămare corporală gravă

1133 1052 893 700 724 662

Loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte

171 156 162 122 109 120

Viol 1269 1253 938 953 1013 1116 Infracţiuni contra patrimoniului

Furt 95314 72780 58472 48065 43191 41624

Tâlhărie 3467 3025 2782 3087 3326 4078 Gestiune frauduloasă

1906 2178 1959 1095 898 792

Înşelăciune 18838 15466 11306 8749 8316 8652 Delapidare 4252 3181 2928 2017 1540 1284 Distrugere 18603 18136 16676 16447 16909 20987 Infracţiuni de fals

29774 27845 22836 17046 14761 16436

Infracţiuni incriminate în legi speciale

Infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere (O.U.G. nr. 195/2002)

24182 22998 21537 19501 19707 20309

Legea comb.activ. comerciale ilicite (Legea nr. 12/1990)

5611 3636 1428 323 143 35

Contrabandă şi infracţiuni de import export

445 519 387 246 187 230

Persoane învinuite- total

247727 230850 206766 185270 170563 188786

Din mediul urban

114260 124712 110767 100411 92886 106756

Din mediul rural

131733 105001 94998 83939 76261 80796

Străini 1734 1137 1001 1219 1416 1234 Din total: Minori 17013 15670 13961 15108 15253 14783 - până la 14 ani

503 464 378 410 616 491

- 14 – 17 ani 16510 15206 13583 14698 14637 14292 Tineri (18 – 30 ani)

94885 83525 73605 65527 62831 67238

Fără ocupaţie 108272 99871 90979 81584 79456 86727 Şomeri 3509 2426 1478 1196 726 683 Rata

1519

1432

1274

1069

963

1078

354

INFRACŢIUNI CER

CETATE DE POLIŢIE260

ANEXA 12

RATA CRIMINALITĂŢII261, PE REGIUNI DE DEZVOLTARE ŞI JUDEŢE

Regiunea de dezvoltare Judeţul

2001 2002 2003 2004 2005 2006

Total 370 375 353 320 304 263

1.Nord – Est 397 429 401 382 366 325 Bacău 434 568 481 436 362 321 Botoşani 304 291 330 290 434 373 Iaşi 368 311 320 365 332 257 Neamţ 294 354 331 310 330 298 Suceava 426 495 477 422 360 299 Vaslui 567 547 463 446 421 476

2. Sud - Est 402 423 402 342 316 273 Brăila 422 383 412 351 364 249 Buzău 401 481 387 350 286 231 Constanţa 310 389 308 224 245 207 Galaţi 379 337 493 421 341 327 Tulcea 530 522 381 365 325 310 Vrancea 511 522 453 401 389 357

3. Sud - Muntenia

322 344 319 267 249 214

Argeş 198 236 215 189 183 165 Călăraşi 267 375 523 451 410 316 Dâmboviţa 370 458 380 351 314 251 Giurgiu 180 204 246 155 138 142 Ialomiţa 512 473 338 326 321 336 260 Voineagu V. (coordonator), (2007), Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti. 261 Persoane condamnate definitv la 100000 locuitori; Sursa: Ministerul Justiţiei.

infracţionalităţii Infracţiuni cercetate de poliţie la 100000 locuitori

355

Prahova 372 358 311 228 209 171 Teleorman 358 321 298 254 251 212

4. Sud – Vest Oltenia

467 431 430 372 364 293

Dolj 351 343 378 333 309 252 Gorj 506 448 476 536 404 330 Mehedinţi 695 654 603 480 488 343 Olt 455 482 457 388 402 343 Vâlcea 475 342 316 282 289 248 5. Vest

365 359 335 290 270 277

Arad 429 378 309 293 264 333 Caraş-Severin 376 374 323 266 243 244 Hunedoara 423 428 425 408 376 322 Timiş 271 288 293 214 212 222

6. Nord – Vest 367 367 346 395 354 270 Bihor 439 454 452 734 575 279 Bistriţa-Năsăud 327 317 265 239 281 250 Cluj 288 291 302 288 278 268 Maramureş 433 437 334 346 367 304 Satu Mare 442 408 406 317 251 267 Sălaj 215 221 253 269 250 215

7. Centru 320 305 306 242 241 245 Alba 329 372 350 267 282 269 Braşov 277 265 235 185 171 205 Covasna 286 288 328 229 236 226 Harghita 312 359 384 382 407 321 Mureş 397 299 274 218 214 222 Sibiu 289 272 337 234 215 262

8. Bucureşti- Ilfov

321 318 257 237 241 187

Ilfov 403 451 326 247 213 179 Municipiul Bucureşti

309 300 247 235 245 188

356

ANEXA 13

INFRACŢIUNI CERCETATE DE POLIŢIE ŞI RATA INFRACŢIONALITĂŢII262, PE REGIUNI DE DEZVOLTARE ŞI JUDEŢE

2001 ________________________

____

2002 ______________________

____

2003 ________________________

Regiunea de dezvoltare Judeţul

Infracţiuni cercetate

Rata infracţionalităţii

Infracţiuni cercetate

Rata infracţionalităţii

Infracţiuni cercetate

Rata infracţionalităţii

Total 340414 1519 312204 1432 276841 1274 1.Nord – Est

56235 1466 54510 1456 49134 1312

Bacău 13097 1735 13913 1913 11980 1652 Botoşani 8527 1832 7606 1644 5684 1233 Iaşi 10862 1452 9499 1343 9087 1288 Neamţ 6427 1094 6935 1204 8056 1408 Suceava 10440 1452 9499 1343 9087 1288 Vaslui 6882 1471 6460 1389 5200 1120 2. Sud - Est 47241 1611 39499 1377 34294 1200 Brăila 6003 1559 4261 1134 3690 986 Buzău 7451 1480 7873 1574 5330 1070 Constanţa 13935 1866 10214 1431 9601 1346 Galaţi 8818 1371 7131 1139 6271 1007 Tulcea 3715 1417 3433 1342 3315 1303 Vrancea 7319 1870 6587 1663 6087 1540 3. Sud - Muntenia

44688 1292 40548 1201 38874 1158

262 Infracţiuni la 100000 locuitori, inclusiv judeţul Ilfov; Sursa: Inspectoratul General al Poliţiei Române din cadrul Ministerului Internelor şi al Reformei Administrative.

357

Argeş 7932 1181 8407 1288 7871 1210 Călăraşi 5557 1681 5161 1611 4506 1409 Dâmboviţa 7512 1362 7205 1331 7263 1347 Giurgiu 3476 1185 2789 956 2834 979 Ialomiţa 4739 1559 3977 1349 3891 1324 Prahova 10145 1187 80224 960 7855 943 Teleorman 5327 1175 4985 1138 4654 1075 4. Sud – Vest Oltenia

33308 1600 34228 1462 32316 1387

Dolj 12656 1706 12010 1645 11347 1564 Gorj 7730 1957 7352 1898 7312 1890 Mehedinţi 5605 1748 4894 1583 4061 1322 Olt 6953 1374 5882 1189 6274 1277 Vâlcea 5364 1244 4090 975 3322 794 5. Vest

32214

1585

31437

1608

27036

1389

Arad 6114 1286 6411 1386 6411 1388 Caraş-Severin

6526 1863 6159 1833 4557 1365

Hunedoara 8514 1641 8772 1777 8282 1691 Timiş 11060 1607 10095 1524 7786 1178 6. Nord – Vest

34461 1213 28652 1040 28191 1027

Bihor 8888 1435 5636 934 5200 866 Bistriţa-Năsăud

4553 1396 4083 1283 4172 1307

Cluj 6922 961 6668 967 6755 987 Maramureş 5959 1123 4940 949 5091 981 Satu Mare 5761 1481 5312 1420 4782 1282 Sălaj 2378 931 2013 805 2191 879 7. Centru 43202 1637 39898 1567 35182 1382 Alba 6743 1707 7386 1914 6544 1697 Braşov 11695 1867 10683 1803 8570 1438 Covasna 4523 1959 4109 1820 3594 1598 Harghita 4494 1318 4516 1367 4453 1352 Mureş 7904 1312 6423 1092 6435 1098 Sibiu 7904 1312 6423 1092 6435 1098 8.Bucureşti- Ilfov

44065 1938 43432 1965 31814 1442

Municipiul Bucureşti

44065 1938 43432 1965 318 1442

358

2004 _______________________

2005 ____________________________

2006 _____________________________

Regiunea de dezvoltare Judeţul

Infracţiuni cercetate

Rata infracţionalităţii

Infracţiuni cercetate

Rata infracţionalităţii

Infracţiuni cercetate

Rata infracţionalităţii

Total 231637 1069 208239 963 232659 1078

1.Nord – Est

44559 1192 39644 1062 39454 1057

Bacău 9142 1265 6520 901 6467 896 Botoşani 6032 1314 5411 1177 4790 1049 Iaşi 8107 987 6831 839 8028 974 Neamţ 7296 1279 8063 1413 6932 1221 Suceava 8738 1239 8131 1152 7971 1129 Vaslui 5244 1142 4688 1017 5266 1153

2. Sud - Est 30309 1063 26054 915 27484 968 Brăila 2998 806 2810 759 3166 861 Buzău 5200 1049 4602 931 4715 960 Constanţa 9499 1331 7349 1028 7197 1004 Galaţi 5079 818 4199 677 5308 859 Tulcea 2829 1116 2680 1061 2868 1140 Vrancea 4704 1193 4414 1121 4230 1076

3. Sud - Muntenia

32687 978 30111 904 30980 935

Argeş 5344 825 4379 678 4746 736 Călăraşi 3798 1192 3958 1246 3673 1161 Dâmboviţa 7449 1384 6570 1223 6151 1150 Giurgiu 2682 931 2259 789 2596 912 Ialomiţa 3297 1125 3215 1099 3598 1236 Prahova 6554 791 6299 761 6549 795 Teleorman 3563 833 3431 812 3667 879

4. Sud – Vest Oltenia

26102 1126 21055 913 24356 1062

Dolj 8510 1181 6296 876 7758 1084

359

Gorj 6139 1590 4861 1263 4376 1141 Mehedinţi 3623 1184 2752 906 2813 933 Olt 5391 1104 4894 1012 6562 1369 Vâlcea 2439 585 2252 542 2847 688 5. Vest

21701

1119

19490

1010

21717

1127

Arad 5936 1289 4286 933 5227 1140 Caraş-Severin

3031 911 3034 914 3278 992

Hunedoara 7468 1541 7381 1536 7125 1493 Timiş 5266 796 4789 727 6087 921

6. Nord – Vest

26202 957 25408 928 28050 1027

Bihor 4393 736 4370 734 5039 874 Bistriţa-Năsăud

3509 1102 3209 1011 3760 1184

Cluj 6894 1104 6562 945 7705 1117 Maramureş 4684 907 4390 851 5127 995 Satu Mare 4356 1172 4483 1216 3911 1064 Sălaj 2366 955 2394 975 2508 1024

7. Centru 29027 1143 26112 1032 29579 1169 Alba 5630 1470 4424 1167 5037 1330 Braşov 5300 889 5449 915 6595 1107 Covasna 3524 1574 2763 1234 2576 1151 Harghita 4037 1229 4428 1356 4619 1415 Mureş 5523 946 5693 976 6584 1129 Sibiu 5013 1184 3355 795 4168 985

8.Bucureşti- Ilfov

21050 954 20365 922 31039 1398

Municipiul Bucureşti

21050 954 20365 922 31039 1398

360