Ministerul de Educație al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Relații Internaționale Științe Politice și Administrative

Specialitatea Relații Internaționale

ReferatTipologia conflictelor. Conflictele religioase din Africa. Conflictul din

Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele soluționării

Efectuat de: Ursu Ana-Maria, grupa 302, anul III

Verificat de: Frunză Veronica

Chișinău, 2012

1

Cuprins

Introducere

1.1. Conflictul și tipologizarea lui…………………………………….p4

1.2. Influența conflictelor religioase din Africa asupra sistemului de

relații internaționale…………………………………………………p7

1.3. Conflictul din Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele de

soluționare………………………………………………………..p16

Concluzie…………………………………………………………….p21

Bibliografie……………………………………………………….….p22

2

Introducere

Actualitatea temei. Religia a fost, în istorie, unul dintre marii contributori la războaie, ură, băi

de sânge, intoleranţă. Asta deşi tot în diferitele religii putem găsi sursa, originea dezvoltării

legilor comportamentelor de civilizaţie, angajamentelor culturale pentru valori legate de pace,

empatie, deschidere şi chiar dragoste faţă de străini, suprimarea ego-ului şi a lăcomiei faţă de

bunuri, drepturile omului, gesturi unilaterale generoase de iertare şi umilinţă faţă de cei cărora li

s-a greşit, acceptarea şi repetarea iertării pentru păcatele trecute, ca mijloc de reconciliere.

Textele religioase constituie o bază solidă de referinţe pentru credincioşii angajaţi în

conflicte ca pilde şi îndrumări spre curmarea lor, aşa cum experienţele cuprinse în învăţăturile

religioase acoperă o vastă arie de formule experimentate, pilde şi învăţăminte relatate direct în

textele sacre, privind modul în care se previne, se mediază şi se poate rezolva un conflict. În

plus, religia joacă un rol important în viaţa intimă a milioane de oameni, deci joacă un rol

determinant în drumul spre sau departe de violenţă, modelând disponibilitatea faţă de violenţă.

Limbajul religios are un mod unic de transfigurare simbolică a realităţii, de criticare a

acesteia. Toată gama de emoţii se regăseşte exprimată în limbaj religios plastic şi pilduitor. De

aceea devine importantă cunoaşterea miturilor, regulilor, presupunerilor metafizice pe care le fac

credincioşii în exprimarea şi modul de a reacţiona la sentimentele cele mai profunde. Aceste

cunoştiinţe oferă o cunoaştere substanţială şi elemente suplimentare în abordarea oricărui spaţiu

de conflict, fiind cunoscut faptul că limbajul spiritual al urii, frustrării, răzbunării duce la

violenţă.

Scopul. Elaborarea unei concepții conform căreia conflictul religios este factorul

important de declanșare a conflectelor la nivel internațional.

Obiecivele:

-Identificarea tipurilor de conflict

-Caracterizarea conflictelor religioase din Africa

-Determinarea cauzelor conflictului din Irlanda de Nord

Aparatul categorial. Conflict inter-etnic, exercițiu de sinceritate, Africa albă, Africa

neagră, genocide abominabil.

3

1.1. Tipologia conflictelor

Aşa cum ştim, există foarte multe tipuri de conflict. Există conflicte majore,

internaţionale sau de masă, sociale sau economice, de grup sau organizaţionale, interioare

sau interpersonale.

La rândul lor, conflictele interpersonale sunt de multe tipuri. Pot fi romantice, de cuplu sau

familiale, intime sau profesionale, predominant afective sau predominant cognitive, manifeste

sau latente, şi aşa mai departe.

Dincolo de împărţirile teoretice, fiecare ştim din experienţa noastră că ne putem întâlni

cu:

Conflicte minore, neesenţiale, trecătoare, superficiale, care nu au consecinţe, sau

dacă au, atunci ele sunt uşoare; sunt micile dezacorduri, micile neînţelegeri, micile certuri,

după care putem fi poate un pic indispuşi sau supăraţi, şi care nu afectează stabilitatea unei

relaţii; sunt cele mai frecvente şi cele mai puţin nocive, cu condiţia să nu devină o obişnuinţă

a relaţiei, pentru că atunci pot trăda un conflict care mocneşte şi care afectează calitatea şi

stabilitatea relaţiei; le putem rezolva ignorându-le, tratându-le cu umor, cerându-ne scuze,

arătându-ne afecţiunea sau respectul (un zâmbet, o atingere, o vorbă bună pot fi o minunată

cale de pansare a acestor mici zgârieturi ale relaţiei sau inimii noastre);

Conflictele moderate, destul de importante, care nu se rezolvă imediat de la sine, dar

ale căror consecinţe nu sunt grave pentru noi sau pentru relaţie, aşa că de multe ori, din

păcate, ne permitem să le lăsăm să se rezolve singure şi trecem la altceva; dacă relaţia este

bună, atunci ea va supravieţui fără urmări, dar dacă nu este solidă, ea va purta urma acestor

conflicte, şi noi odată cu ea; felul în care rezolvăm aceste conflicte dă de multe ori calitatea

sau aroma unei relaţii şi ne ajută să ne simţim bine cu noi şi cu celălalt în relaţie, sau

dimpotrivă ne împiedică să ne simţim confortabil; rezolvarea acestor conflicte depinde de

abilităţile personale de relaţionare, comunicare şi rezolvare a propriilor emoţii negative; aşa

cum ştim, unii dintre noi par a fi superînzestraţi de la natură şi par a nu avea nici o problemă

în rezolvarea acestor conflicte; pentru restul dintre noi, mai puţin înzestraţi, există o minunată

şansă, mult mai ieftină şi mai sănătoasă decât chirurgia estetică: dezvoltarea personală;

putem alege să citim sau să participăm la workshopurile sau trainigurile de autocunoaştere,

inteligenţă emoţională, comunicare, relaţionare; şi în acest fel vom reuşi să avem relaţii mai

bune şi conflicte mai eficient rezolvate;

Conflictele majore, care necesită un anumit timp pentru a le rezolva şi care au

consecinţe semnificative pentru noi, pentru celălalt şi pentru relaţia noastră; aceste conflicte

4

ne arată că relaţia noastră este într-o situaţie de criză sau că unul dintre noi este într-o criză;

le întâlnim în marile certuri, atunci când relaţia pare a fi ameninţată cu dispariţia, în

neînţelegerile fundamentale legate de obiectivele importante pentru fiecare, în situaţiile în

care ni se pare ca integritatea sau imaginea noastră are foarte mult de suferit; ele pot fi

dureroase, şi este posibil ca cel puţin unul dintre cei afectaţi să se simtă deprimat, furios sau

neliniştit; pot lăsa, relaţiei şi nouă, leziuni care se vindecă greu şi încet, dacă le lăsăm să se

vindece de la sine, sau pot sângera repetat, dacă nu ştim cum să le «pansăm»; dar există

soluţii şi pentru aceste răni grave, soluţii care tratează corect şi eficient, în aşa fel încât să nu

rămânem cu răni nevindecate sau prost închise; şi, pentru a continua comparaţia cu medicina,

dacă rănile uşoare le putem trata cu bine acasă, cu mijloace puţine, rănile mai grave necesită

intervenţii specializate; pentru conflict aceste intervenţii se numesc strategii sau tehnici de

rezolvare a conflictului şi necesită o pregătire specială; le putem însă obţine – fără a face

vreun rezidenţiat în managementul conflictului; putem alege să participăm la cursurile,

workshopurile sau trainingurile de management al conflictului.

O primă tipologie a conflictelor este oferită de natura părţilor aflate în conflict. Se mai

poate vorbi şi de conflicte de structură, generate şi care se desfăşoară în structura de roluri, de

putere ierarhică a unei organizaţii.

Altă distincţie importantă se face între conflictele raţionale şi cele iraţionale. Acestea din

urmă sunt conflicte generate de agresivitatea (nu numai) unui individ sau a unui grup, fiind vorba

de obicei de conflicte neconştientizate.

Conflictele raţionale sunt conştientizate, au un scop şi o bază clară pentru părţile

angajate în conflict şi ţin de domeniul intereselor raţionale ale grupului. Deosebirea dintre

aceste două tipuri de conflict poate fi înţeleasă recurgând la analogia dintre psihicul uman şi

organizaţie, cum face R. Nevitt Sanford1, care presupune că o organizaţie poate fi analizată din

perspectiva a trei componente sistematice care denumesc trei paliere distincte ale oricărei

organizaţii : iraţional (nivelul impulsurilor), instituţional (nivelul conştiinţei) şi raţional (ego-ul),

aidoma psihicului unui individ. Fiecare dintre aceste niveluri are propriile tipuri de conflicte-

cele iraţionale fiind generate de trăsături particulare, de interese particulare ale

indivizilor/grupurilor ; cele de la nivel instituţional sunt generate de situaţia organizaţională

creată de structura organizatorică ; conflictele raţionale- generate de motive ce ţin de raţional, de

scopuri sociale stabilite raţional.1 Atunci când există un conflict între niveluri, se poate vorbi, fie

de imaturitate (conflict între nivelul iraţional şi cel instituţional), fie de vicii de fond, lipsă de

integrare şi coeziune a organizaţiei (conflict între nivelul instituţional şi cel raţional). Conform

1 Power and Conflict in Organizations, cap. 8, Tavistock Publications, 19645

aceluiaşi autor, există, însă, situaţii anormale în care indivizii, grupurile deviante, patologice pot

avea succes, situaţii în care atitudinile şi acţiunile de tip deviant sunt atât de răspândite încât

situaţia se modifică complet, patologicul devenind normal şi viceversa (conform definiţiei

durkheimiene a normalului) ; exemple relevante în acest sens ar fi Hitler şi Stalin şi societăţile

create de ei.

Zoltan Bogathy propune în lucrarea sa "Conflicte în organizaţii" (Timişoara, Ed.

Eurostampa, 2003), preluând punctul de vedere al lui la J.R. Gordon din lucrarea "Organizational

Behavior"(Boston, Allyn & Bacon, 1987), următoarele tipuri de niveluri conflictuale cu

impact asupra oricărei organizaţii:

1. (Nivelul de conflict) intrapersonal (sau intern sau interior)

2. (Nivelul de conflict) interpersonal

3. (Nivelul de conflict) intragrup(al)

4. (Nivelul de conflict) intraorganizaţional

5. (Nivelul de conflict) interorganizaţional.

CONFLICTUL INTRAPERSONAL

Pentru a ne apropia de acest prim nivel de conflict, cea mai uşoară modalitate de a o face

este aceea de a ne imagina implicaţi direct intr-o situaţie conflictuală cât mai simplă, caz în care

această situaţie ar presupune următoarele elemente componente:

Primul proces/activitate pe care să-l/s-o desfăşurăm pentru a ne asigura şansele unei

abordări cât mai eficiente a unei asemenea situaţii este cunoaşterea elementelor componente (ale

situaţiei conflictuale). Iar primul element pe care trebuie să-l cunoaştem cât mai bine este propria

noastră persoană ("Eu"-l din schema de mai sus). În consecinţă primul demers ar trebui să fie

autocunoaşterea ce reprezintă identificarea stării noastre interioare şi a alternativei acesteia. Cele

2 alternative logic posibile sunt echilibrul interior = relaţie de armonie între elementele

componente ale personalităţii noastre şi dezechilibrul (conflictul) interior = relaţie

viciată/dizarmonică între elementele componente ale personalităţii noastre. Starea de echilibru

sau dezechilibru interior este dată de modul în care elementele personalităţii noastre

(valori, convingeri, temperament, nivel de inteligenţă, mod de gândire, nivel de educaţie,

caracter etc.) interacţionează cu elementele mediului/contextului în care ne aflăm la un moment

6

dat. Rezultatul acestei interacţiuni este observabil la nivelul atitudinii şi comportamentului nostru

contextual.

Aici se ridică în mod firesc întrebarea "La ce foloseşte autocunoaşterea?" în situaţiile

conflictuale în care suntem direct implicaţi. Câteva dintre răspunsurile mai consistente şi mai

convingătoare sunt:

- autocunoaşterea contribuie la evitarea declanşării automate a unor răspunsuri/reacţii

prestabilite de care suntem sau nu conştienţi;

- autocunoaşterea contribuie la înţelegerea faptului că avem la dispoziţie mai multe opţiuni

şi că ne putem modifica comportamentul care produce efecte negative asupra altora dar, în mod

surprinzător uneori, şi asupra noastră înşine;

- autocunoaşterea contribuie la preluarea controlului (asupra propriilor resurse şi asupra

propriului potenţial) în cazul existenţei unei probleme.

Autocunoaşterea ne "obligă" astfel la un "exerciţiu de sinceritate" cu şi faţă de noi

înşine, combătând astfel o idee preconcepută (predominantă) conform căreia majorităţii

indivizilor ne place să credem că suntem într-o situaţie de echilibru interior cvasi-permanent. Ea

poate identifica astfel o problemă internă potenţial generatoare de probleme externe, în

interacţiunea contextuală cu mediul.

Ana Stoica-Constantin afirmă în lucrarea sa "Conflictul interpersonal" (Iaşi: Editura

Polirom, 2004, p. 77) că "conflictul intern/intrapersonal apare în interiorul individului, de obicei

nu este evident pentru alte persoane (dacă nu este exteriorizat de individ) şi nu depinde de relaţia

cu altul (deşi deseori e rezultatul unei relaţii)". Autoarea subliniază că fiecărui individ îi este

caracteristic un anumit set de scopuri derivate din nevoi personale care sunt într-o relaţie de

competiţie, fiecărui scop fiindu-i ataşate consecinţe pozitive şi negative, modalităţi (de multe ori

exclusive) de a atingere a fiecăruia şi bariere între scopuri şi eforturile de atingere ale acestora.

1.2. Conflictele religioase din Africa

Conflictele din Africa sub-sahariană

Multiplele cauze și efecte ale conflictelor din Africa sub-sahariană

În limbajul geopolitic curent, termenul “Africa” desemnează în principal partea continentului

situată la sud de Sahara, ceea ce numim Africa tropicală sau, și maicurent, Africa neagră. Deși

nu mai este denumită “Africa albă”, partea septentrională a continentului, incluzând Sahara, este

astăzi considerată un sub-sistem al lumii arabe. Atunci când presa invocă în articolele sale

7

Africa, o face de cele mai multe ori în legătură cu sărăcia sa cronică, foametea și cu fenomenul

foarte des întâlnit al conflictelor etnice, inter-, sau intranaționale.! Din momentul decolonizării,

Africa sub-sahariană a înregistrat cele mai mici progrese, iar evoluția continentului per ansamblu

este chiar de natură negativă.

Cea mai mare parte dintre statele africane sunt marcate de tensiuni etnic

pronunțate, dat fiind numărul mare de popoare între care există neînțelegeri istorice,

datând din timpul comerțului cu sclavi. Între triburile care au avut mult de suferit de pe urma

acestui comerț și cele care se ocupau cu capturarea și vânzarea sclavilor, s-au ridicat bariere de

netrecut. De aceea, procesul de democratizare și construcție statală care a urmat în mod firesc

după perioada colonială, nu a reușit încă să insufle un sentiment național populațiilor africane,

mult mai dispuse să rămână loiale propriului trib și, astfel, propriei etnii.

Însă după genocidul din Rwanda din 1994, imaginii de continent defavorizat, sărac și

“înapoiat” i s-a adăugat aceea a atrocităților care fac în fiecare an mii de victime. Aceste violențe

se transmit, de cele mai multe ori, de la o țară la alta, chiar și fără ca miza sau protagoniștii lor să

fie cunoscuți în mod clar.

Conflictele etnice izbucnesc local între țări și popoare vecine, ale căror caracteristici

sunt mai mult sau mai puțin diferite. Un număr mare dintre aceste conflicte au un caracter

sporadic, durând doar câteva săptămâni, cum a fost cazul în diferite regiuni din Nigeria, spre

exemplu. Însă în estul Africii, în țări precum Sudan, Somalia sau Congo, dar și în vest în Liberia

sau Sierra Leone, vorbim despre conflicte grave care durează de ani întregi și care fac milioane

de victime. Este vorba, în principal de conflicte interne între două sau mai multe triburi sau

populații, între care tensiunile etnice izbucnesc (precum în Rwanda între hutu și tutsi). Însă

aceste conflicte capătă în mod uzual o amplitudine internațională, din cauza intervenției

armatelor țărilor vecine și a trupelor de menținere a păcii a Națiunilor Unite (este cazul

conflictului din RD Congo din 1997-2000, când trupele statelor vecine Rwanda, Uganda,

Zimbabwe și Angola au pătruns pe teritoriul congolez până aproape de capitala Kinshasa, pentru

a participa la conflict cu scopul de a beneficia, într-un fel sau altul, de avantaje economice în

urma exploatării resurselor de diamante ale statului Congo).2

În Africa neagră, etnia reprezintă o instituție socială și un concept echivalent celui de

națiune sau popor. Faptul că astăzi constituie principalul motiv pentru declanșarea conflictelor în

regiune, poate fi explicat luând în considerare două aspecte. În urma șocului civilizațiilor cu

Occidentul și Orientul, conceptul african de etnie și-a pierdut câmpul de acțiune istorică și

modelul statal în care putea funcționa, acela al statului precolonial multinațional - imperiul

etiopian, ghanez, congolez. Pe de altă parte, impunerea în Africa a modelului occidental de stat-

2 Yves Lacoste - LʼAfrique: Lʼespoir, au-delà des conflits? - Géopolitique (2008)8

națiune, care presupunea unificarea și omogenizarea etnică, culturală și identitară, nu a fost

marcată de succes. Chiar încercarea de a impune un astfel de model a condus, de cele mai multe

ori, la conflicte grave.3

Numeroase țări din Africa sub-sahariană au cunoscut conflicte interne care au luat

turnuri dramatice, ajungându-se de multe ori chiar la genocid și purificare etnică. Deși

fiecare situație în parte este specială și merită o analiză individuală, pentru a putea înțelege mai

bine cauzele acestei succesiuni de conflicte, care implică și forțe de intervenție străine, o analiză

mai generală (prin care se elimină unele puncte commune acestor conflicte) își are meritul său.

Aceste conflicte etnice par relativ noi, în măsura în care este greu să fie explicate prin existența

unor interese geopolitice internaționale divergente. În același timp, sunt diferite de războaiele de

independență purtate de națiunile africane în perioada de sfârșit a imperiilor coloniale. Totuși,

sursele conflictelor se pot găsi în această perioadă, în care de cele mai multe ori, puterile

coloniale au învrăjbit diferitele populații africane prin multiple metode, tocmai pentru a încerca

menținerea controlului asupra propriilor colonii (este cazul Portugaliei în Angola). După plecare

colonizatorilor, tensiunile și conflictul inter-etnic au continuat. Logica Războiul Rece poate

explica, în schimb, conflictele din Etiopia. Acolo, URSS a susținut guvernul marxist al

președintelui Mengitsu până în 1991, iar Statele Unite, în mod paradoxal, forțe de gherilă ultra-

marxiste care urmăreau înlăturarea acestui guvern. Conflictul etnic a persistat și în anii

ulteriori destrămării Uniunii Sovietice.

O ultimă cauză majoră a conflictelor africane este artificialitatea granițelor statale

Acestea au fost desenate de către puterile coloniale neținând seama de teritoriile ocupate de

anumite etnii, religii sau popoare și au fost moștenite de tinerele guverne postcoloniale, care nu

au reușit să le justifice legitimitatea, fiindu-le astfel foarte greu să le poată apăra.

Conflicte dure, un număr mare de refugiați și foametea cronică sunt problemele cu care se

confruntă statele din regiune.

Referindu-mă în continuarea lucrării la conflictele cu cea mai mare implicație internațională

din Sudan, Etiopia-Eritrea și RD Congo, voi încerca să prezint motivele pentru care acestea s-

au produs, efectele lor, dar și pașii pe care aceste țări încep să îi facă în direcția stabilizării

sociale și economice. Un accent deosebit îl voi pune pe implicarea forțelor militare și juridice

internaționale în stabilizarea acestor regiuni.

Conflictul din Sudan (Darfur și Sudanul de Sud)

În provincia occidentală Darfur, guvernul central sudanez răspunde unei insurecții populare

printr-o represiune masivă de ordin genocidar. Sudanul a cunoscut două războaie civile de la

câștigarea independenței (1956-1972, 1983-2002). Amândouă pot fi explicate prin dorința

3 Conflits ethniques ou luttes pour le pouvoir? - Atlas du Monde Diplomatique (2009)9

minorității arabe din valea Nilului de a-și impune prin forță dominația asupra majorității creștine

din sud, astfel încât să își poată păstra privilegiile sociale și economice obținute în urma

colonizării egiptene (1821-1885) și britanice (1898-1956). Aceste două războaie au înrădăcinat

ideea că problemele Sudanului se trag de la coexistența dintre grupul nordic, arab, radical islamic

și grupul sudic, negru, creștin. Acest diagnostic s-a dovedit fals atunci când și negrii islamiști s-

au revoltat împotriva puterii. Provincie periferică, săracă și îndepărtată de capitala Khartoum,

Darfur-ul a fost în mod constant neglijat de toate regimurile care au condus Sudanul, fie ele

coloniale sau autohtone. Nici restul Sudanului sub-dezvoltat nu o ducea mai bine până în 1999,

când economia petrolieră s-a dezvoltat și investiții minime au început să apară, însă doar în zona

văii Nilului, locuită de cele trei triburi arabe Chaiquiya, Danagla și Jaaliyin, care se consideră

cetățeni de primă clasă ai țării.

Revolta din Darfur își are originile în conflictul din anii ʼ80 dintre Libia și Ciad,

atunci când, dorind să utilizeze Darfurul ca bază pentru lansarea operațiunilor militare, Muamar

Ghaddafi, dictatorul libian, a contribuit substanțial la înarmarea triburilor arabe din regiune, în

vederea includerii acestora în Liga Arabă pe care tocmai o crease. Însă liderii arabi din Darfur,

majoritatea nomazi, nu au folosit acest echipament în lupta contra Ciadului ci au lansat o

ofensivă împotriva conaționalilor lor negri, creștini. Astfel a început conflictul din Darfur care a

făcut peste 10.000 de victime într-o perioadă de 16 ani. În același timp, guvernul central

sudanez recruta arabi și negri musulmani din Darfur într-o armată proprie, cu scopul de a

lupta împotriva sudanezilor creștini din sud. Însă aceștia se simțeau mult mai apropiați de așa-

zișii lor inamici decât de guvern. Astfel, au dezertat în masă, formând gherile de luptă în Darfur,

împreună cu rebeli din sud.

În februarie 2003, insurecția a izbucnit. Elitele din provincia centrală nu mai puteau

folosi argumentul religios. S-au repliat, astfel, pe tema arabității, recrutând forțe armate auxiliare

pe acest criteriu, pentru a lupta împotriva negrilor. Însă era mult mai ușor să lovești în civili

decât în aceste gherile, iar soldații arabi (janjawid) au recurs la atrocități cu caracter genocidar.

Din februarie 2003 până în septembrie 2004, aproape 300.000 de sudanezi negri au murit în acest

fel, fără nici o reacție din partea comunității internaționale, care a trimis observatori și ajutor

umanitar doar începând cu 2005. Supraviețuitorii au migrat în întregime spre orașele în care

Națiunile Unite au înființat tabere de refugiați, pentru 1,5 milioane de persoane (dintro populație

de aproximativ 6 milioane). Uniunea Africană a trimis în regiune 7000 de soldați, care au reușit

doar să încetinească violențele, nu să le oprească. ONU a vrut să trimită 23.000 de soldați, dar s-

a lovit de refuzul guvernului central sudanez a lui Omar al Bachir.4

4 Clés locales et régionales du conflit au Darfour - Atlas du Monde Diplomatique (2009)10

În mai 2006, guvernul sudanez și cel mai mare grup rebel din Darfur au semnat un Acord

de Pace care prevedea dezarmarea Janjawizilor și participarea rebelilor la guvernare. În 2007

ONU a adoptat o rezoluție prin care crea o forță de 26.000 de trupe, împreună cu Uniune

Africană, care devenea astfel cea mai mare forță de menținere a păcii din lume (denumit

UNAMID). Scopul principal al UNAMID este acela de a asigura implementarea efectivă a

Acordului de Pace din Darfur, dar și de a proteja populația civilă, de a preveni atacurile armate și

de a asigura securitatea reprezentanților organizațiilor umanitare din regiune.5 Una dintre cele

mai importante prevederi ale Acordului de Pace sudanez asigură dreptul Sudanului de Sud de a

secesiona, în cazul în care populația sa votează în cadrul unui referendum pentru această soluție.

Deși Sudanul de Nord nu privește secesiunea în mod favorabil, deoarece o mare parte din

rezervele de petrol ale statului se găsesc în Sud, guvernul a dat undă verde referendumului care

ar urma să aducă independența, în cazul în care 50%+1 votează “Da”, iar prezența la vot este de

60%. În acest caz, anul 2010 ar putea aduce independența pentru Sudanul de Sud și ar putea

reduce considerabil șansele ca un nou conflict între arabi și creștini să izbucnească în regiune.6

Până atunci însă, urmările conflictului încă se manifestă în toate regiunile Sudanului. În

Nord, guvernul a instaurat o atmosferă represivă, utilizând forțe de securitate pentru a aresta și

reține activiști și rebeli suspectați, violând astfel dreptul la asociere și liberă exprimare. Ziarele

sunt suspendate iar membrii opoziției hărțuiți constant, fiind îngrădit dreptul populației de a afla

știri legate de abuzurile comise în Darfur și compromițând dreptul la informare necesar pentru

susținerea alegerilor libere și corecte.

În Darfur, autoritățile obstrucționează acțiunile UNAMID și au expulzat în 2009 13 agenții

internaționale de ajutorare. Astfel, informațiile legate de nevoile celor 2.7 milioane de refugiați

din Darfur sunt greu de obținut. În Sudanul de Sud, guvernul nu s-a dovedit capabil de a-și

proteja cetățenii de luptele inter-etnice care au făcut peste o mie de victime.7

Forțele internaționale aflate în Sudan pot reduce efectele acestor încălcări ale drepturilor

omului, punând protecția lor în centrul dialogului cu autoritățile din Nord și Sud, riscând altfel să

desfășoare doar misiuni nesemnificative. Rezultatul ar fi cel mai tragic pentru civilii din Sudan,

care ar putea înfrunta realități și mai grave decât cele actuale. Însă o acțiune mai consistentă a

Națiunilor Unite este blocată de China, care importă cantități mari de petrol din Sudan și

favorizează guvernul autoritar al lui Omar al-Bachir, facând uz de dreptul său de veto atunci

când vine vorba de sancțiuni dure împotriva Sudanului în Consiliul de Securitate al ONU. În

2008, Curtea Criminală Internațională l-a acuzat pe Președintele sudanez Omar al-Bachir de

sponsorizarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Curtea a decis că Bachir a

5 United Nations - Security Council authorizes hybrid UN-African Union operation in Darfur (2007)6 The Economist - Heading Towards Independence (decembrie 2009)7 Human Rights Watch - The Way Forward: Ending Human Rights Abuses and Repression across Sudan (2009)

11

intenționat să distrugă cele trei grupuri tribale din Darfur din cauza etnicității lor. În

consecință, Curtea Internațională va emite un mandat de arestare pe numele lui Bachir.

2. Războiul dintre Eritrea și Etiopia

Desfășurat între mai 1998 și iunie 2000, conflictul armat dintre Eritrea și Etiopia două

foste colonii italiene și apoi britanice, a reprezentat unul dintre războaiele din Cornul Africii.

Cele două țări, care se numără printre cele mai sărace din lume, au cheltuit sute de milioane de

dolari pe acest război, suferind în același timp pierderi de vieți omenești în număr de zeci de mii.

În urma războiului, au rezultat doar minore modificări de frontier între cele două țări Etiopia și

Eritrea au devenit colonii italiene la începutul secolului al XX-lea, alături de Somalia, fiind

ultimele teritorii africane colonizate. Au rămas sub administrare italiană până în timpul celui de-

al doilea Război Mondial, când Italia a pierdut aceste teritorii în favoarea Imperiului Britanic.

Primele tensiuni dintre cele două țări datează din perioada de retragere a britanicilor și de

acordare a independenței către fostele colonii. Atunci, Eritrea se aștepta să obțină dreptul de

autodeterminare, însă britanicii plănuiau să o împartă între Sudan și Etiopia . În 1950,

Națiunile Unite au soluționat această problemă printr-o rezoluție care proclama Eritrea ca fiind o

unitate administrative autonomă a Etiopiei. Însă în 1962, Împăratul etiopian Haile Selassie a

anexat unilateral Eritrea, declarând-o parte din Imperiul său și proclamând că toți locuitorii

Eritreei se vor numi etiopieni. Acest eveniment istoric a declanșat un război de independență de

30 de ani (1961-1991) dus de Eritrea, care a propus în mai multe rânduri Etiopiei să permită

organizarea unui referendum supervizat de autorități internaționale, care să stabilească statutul

politic al Eritreei, însă acest lucru a fost refuzat categoric de brutala dictatură militară a Etiopiei,

condusă de de Colonelul Mengitsu Haile Mariam.8

Atunci când în 1991, dictatura militară a fost înlăturată, guvernele democratice instaurate

în Etiopia și Eritrea au fost decise să își conducă țările spre autodeterminare pașnică și au căzut

de acord să organizeze un referendum în 1993, în urma căruia Eritrea și-a câștigat în mod

pașnic autonomia. Însă ce a început ca o colaborare pașnică între cele două țări a continuat mai

puțin fericit, disensiuni apărând treptat în legătură cu mai multe regiuni aflate pe graniță: Badme,

Bure și Tsorona-Zalambessa.

În mai 1998, conflictul de la graniță a explodat, atunci când Eritrea și-a trimis armata să

expulzeze trupele etiopiene staționate în regiunea Badme și a declarat întreaga regiune ca făcând

parte din Eritrea. Săptămâni de acțiuni militare au urmat în zonă, iar până în iunie între cele două

țări exista o stare de război total.9 Eritrea și Etiopia au purtat un război pe trei fronturi, unul în

fiecare dintre zoneledisputate. Luptele au avut loc în reprize: scurte perioade de conflict intens

8 Almseged Tesfai - The Cause of the Eritrean-Ethiopian Border Conflict (2006)9 Human Rights Watch - The Horn of Africa War (2003)

12

alternau cu perioade mai lungi de acalmie presărate cu acțiuni militare de mică amploare. În

timpul războiului, ambele țări au recurs la cumpărări masive de arme de la distribuitori

internaționali, care de multe ori livrau arme și tehnică militară amândurora. În 1999, Etiopia a

rupt liniile de apărare ale Eritreei și a recapturat zona Badme, epicentrul conflictului . Un

alt atac asupra zonei Tsorona a fost respins de către forțele eritreene, cu prețul unei bătălii

sângeroase care a făcut mii de victime. Uniunea Africană a încercat în repetate rânduri să

negocieze un acord de pace între cele două țări, dar luptele au fost reluate în 2000, când atacurile

etiopiene au dus forțele sale armate până pe teritoriul nedisputat Eritreei.

Aceasta și-a retras armata din teritoriile aflate în dispută, urmărind obținerea unui

armistițiu. După o nouă rundă de negocieri sub egida Uniunii Africane la Algiers, Etiopia și

Eritrea au semnat un acord de încetare a ostilităților în iunie 2000. Un acord de pace detaliat a

fost finalizat până în luna decembrie.10

După cum s-a stabilit în acest acord, părțile beligerante s-au prezentat cu cazul lor la

Curtea Permanentă pentru Arbitraj de la Haga, unde s-au înființat două comisii internaționale;

una s-a ocupat de stabilirea graniței dintre cele două țări, iar a doua de celelalte solicitări apăr u t

e î n urma desfășurăr i I conflictului. În 2005, aceste comisii au stabilit că, din punct de vedere al

dreptului internațional, Eritrea se face vinovată de începerea conflictului armat, deoarece nu a

fost atacată de Etiopia înainte de a-și trimite trupele armate în regiunea Badme. Nefiind vorba de

legitimă apărare, Etiopia este în măsură să solicite despăgubiri de război din partea Eritreei. Un

nou aranjament privind granița a fost propus de comisiile de arbitraj, orașul Badme revenind

Eritreei. Conform angajamentului pe care și l-au luat prin semnarea Acordului de Pace de la

Algiers, cele două țări sunt nevoite să respecte deciziilen Curții de Arbitraj de la Haga, riscând în

caz contrar sancțiuni dure din partea Națiunilor Unite care au în zonă un contingent de trupe de

menținere a păcii.11

Din momentul anunțării deciziei Curții de Arbitraj, Eritrea nu a colaborat așa cum ar fi fost

necesar cu trupele Națiunilor Unite și a continuat să conteste granița teritorială care i-a fost

impusă. Rămâne cea mai agresivă țară din regiune, fapt demonstrat și de resurgența unui vechi

conflict cu Djibouti, legat de mutarea graniței dintre cele două țări cu câteva sute de metri

(interes justificabil, prin accesul câștigat astfel la strâmtoarea Bab Al- Mandeb). Acest conflict a

degenerat în lupte armate sporadice în 2008. Mai mult, Eritrea a fost supusă unor sancțiuni

drastice ale ONU, deoarece susține și înarmează militanți insurgenți islamiști din Somalia.

Un om din cinci este în armată în Eritrea, iar partidele și mass-media independentă rămân

interzise. În cel mai recent episod tensionat dintre Etiopia și Eritrea, care continuă să fie țări

10 Human Rights Watch - The Horn of Africa War (2003)11 BBC - Eritrea Broke Law in Border War (2005)

13

rivale până în ziua de astăzi, la 1 ianuarie 2010, 10 soldați etiopieni au fost uciși la granița cu

Eritrea într-un incident catalogat de această țară ca fiind un atac direct asupra sa.12

3. Al doilea război din Congo - sau al treilea Război Mondial

Republica Democrată Congo, fostă Zair, este a treia țară ca întindere de pe continentul African

și, cu 66 milioane de oameni, este cea mai populată țară în care franceza este limbă oficială.

Pentru a o putea distinge de vecina Republică Congo, este numită Congo-Kinshasa, după numele

capitalei (spre deosebire de Congo-Brazaville pentru. Rep. Congo).

Istoria RD Congo pare o poveste neîncetată a suferinței și asupririi. După decade de

ocupație străină brutală, mai întâi ca posesiune privată a Regelui Leopold al II-lea al Belgiei și

apoi colonizată de Belgia, Congo și-a câștigat independența în 1960. Însă în doar câteva luni,

primul său prim-ministru ales a fost ucis de serviciile secrete belgiene, susținute de Statele Unite,

din cauza apropierii sale din ce în ce mai mari de Uniunea Sovietică. Acest episod a deschis

drumul spre putere pentru forțele armate conduse de generalul Mobutu Sese Seko, un favorit al

Statelor Unite în timpul Războiului Rece. Acesta a prezidat peste unul dintre cele mai corupte

regimuri din istoria Africii, care și-a apropiat miliarde de dolari din companii de stat, lăsând

întreaga țară pradă sărăciei.

În 1996, armatele Rwandei și Ugandei au invadat Zairul cu scopul de a elimina

milițiile hutu, responsabile pentru abominabilul genocid rwandez din 1994, care se

ascundeau în pădurile din estul Zairului (primul război din Congo). Văzând că armatele

invadatoare avansează spre capitală, Mobutu a fugit, iar invadatorii au instalat la conducerea țării

un rebel puțin cunoscut până atunci, Laurent Kabila, care a schimbat numele țării în RD Congo.

Însă Laurent Kabila era la fel de corupt ca predecesorul să și, în câteva luni de la preluarea

puterii, a cerut armatelor Ugandei și Rwandei să părăsească teritoriul congolez, nedorind să fe

controlat de cele două țări. În plus, a apelat la milițiile hutu din estul țării pentru a-i îndepărta pe

rwandezii tutsi.

Din acel moment, conflictul a izbucnit, alimentat din nou de ura dintre tutsi și hutu.13

Rwanda și Uganda au invadat Congo din nou, dând startul la cel de-al doilea război din Congo,

care a antrenat nu mai puțin de 10 țări africane (Namibia, Zimbabwe, Angola, Ciad, Libia și

Sudan de partea DR Congo și Uganda, Rwanda și Burundi de cealaltă parte) și în cinci ani

de conflagrații a făcut 5.4 milioane de victime. Aceste cifre înfiorătoare plasează al doilea război

congolez în rând cu primele două Războaie Mondiale și, în multe articole care au tratat acest

subiect, s-a făcut referire la el sub numele de Cel de-al Treilea Război Mondial. Este greu de

înțeles de ce acest război, cataclismic prin consecințele lui, nu este foarte cunoscut și nu a avut

12 Reuters Africa - Eritrea Says It Killed 10 Ethiopian Troops (2010)13 Simon Robinson - The Deadliest War In the World - TIME Magazine (2006)

14

parte de multă mediatizare. Probabil că atenția a fost mult mai mult îndreptată spre genocidul din

Darfur, contemporan cu acest război, sau poate Africa nu reprezintă încă o regiune foarte

importantă în conștiința lumii dezvoltate.

Însă pericolul neglijării situației din RD Congo este unul semnificativ: prin amplasarea sa

în centrul Africii și prin resursele sale extrem de bogate (diamante, aur, cupru, uraniu), RD

Congo este un punct de interes maxim pentru Africa, țările din regiune dorind să aibă un

acces cât mai mare la aceste bogății; ne putem, de altfel, explica de ce atâtea țări au participat

la conflictul armat din această țară. Tocmai pentru că este atât de bogată, Congo reprezintă cheia

pacificării continentului African, iar lipsa de stabilitate în RD Congo va conduce mereu la

destabilizarea întregii regiuni.14

Cea mai sângeroasă perioadă a conflictului a fost cea dintre 1998 și 2001, atunci când

țările beligerante au făcut uz de toate resursele militare pe care le aveau la dispoziție. Atrocitățile

care au avut loc sunt greu de descris, în regiunile Kivu de Nord și de Sud, aflate la granița dintre

RD Congo, Rwanda și Uganda, având loc un adevărat genocid. Luptele armate au avut loc pe

întreg teritoriul RD Congo, cu preponderență îregiunea sa estică.

În 2001, Laurent Kabila a fost asasinat de către una dintre gărzile sale de corp, iar

parlamentul congolez a votat în unanimitate ca succesorul la putere să fie fiul său, Joseph

Kabila. Diferența dintre tată și fiu era izbitoare. Joseph Kabila era educat și vorbitor de engleză.

Principala lui dorință era să pună capăt conflictului armat și să conducă RD Congo pe calea

democrației și păcii. Negocierile de pace, sub egida Uniunii Africane și cu sprijinul

Națiunilor Unite, au condus la semnarea a două acorduri de pace, unul înre RD Congo și

Rwanda, la Pretoria în 2002 și unul între RD Congo și Uganda, la Luanda tot în 2002.

Acordul de pace a intrat în vigoare oficial în 2003 și prevedea dezarmarea, instaurarea unui

guvern de tranziție sub conducerea lui Joseph Kabila și instaurarea democrației. Primele alegeri

libere în RD Congo au avut loc în 2006 și au fost câștigate de Joseph Kabila, care se află și

astăzi în funcție de președinte a țării.15

Națiunile Unite au trimis o misiune în această țară în 2001, după venirea la putere a lui

Joseph Kabila. MONUC (Mission de l'Organisation des Nations Unies en République

démocratique du Congo) are rolul de a monitoriza procesul de pace și de a încerca să apere

populația expusă conflictului din regiunile Kivu și Ituri. Numărul de forțe care fac parte din

MONUC este de aproximativ 20.000.

În 2005, Curtea Internațională de Justiție a Națiunilor Unite a decis că suveranitatea RD

Congo a fost violată de Uganda, care a furat resursele statului Congolez, în valoare de miliarde

14 Simon Robinson, op.cit.15 La democratie balbutie au Congo-Kinshasa - Atlas du Monde Diplomatique (2009)

15

de euro. Guvernul RD Congo a solicitat, astfel 10 miliarde de dolari în compensație. Deși

războiul s-a încheiat de câțiva ani buni, el a lăsat răni adânci și încă nevindecate în rândul

populației congoleze. 3,4 milioane de oameni sunt actualmente refugiați, iar sute de mii trăiesc în

sărăcie. Alte 2 milioane de oameni au fost nevoiți să plece în țările vecine: Tanzania, Burundi,

Rwanda și Uganda. Regiunile Kivu de Nord și Sud rămân conflictuale, milițiile hutu și tutsi

confruntându-se periodic. În estul RD Congo, prevalența și intensitatea violurilor și violențelor

sexuale este cea mai mare din lume, cu 40.000 de cazuri în ultimii 6 ani. Pe lângă traumele

psihice și fizice suferite de femei, în acea zonă există un focar de boli cu transmitere sexuală, în

special SIDA. Oamenii din Congo mor și în ziua de astăzi în proporții foarte mari (se estimează

45.000 de decese pe lună).

Din 2003, de la sfârșitul războiului, 3 milioane de oameni au murit. Aceste cifre sunt

cauzate de foamete și condiții precare de viață. Peste jumătate dintre victime sunt copii de sub 5

ani.16 Un sondaj al Crucii Roșii Internaționale arată că 80% din populația DR Congo a fost

afectată personal de război. Adăugând exemplelor celor trei regiuni analizate mai sus pe cele

ale Liberiei Sierrei Leone și Somaliei, putem concluziona că Africa este încă un continent

puternic marcat de conflicte și de gravele efecte ale acestora. Rămâne de văzut dacă drumul spre

stabilitate, democratică sau nu, care se întrevede în fiecare dintre aceste cazuri, va putea fi urmat.

Actorii internaționali, precum Națiunile Unite, China, Statele Unite, dar și fostele puteri

coloniale vor avea un rol important în acest proces. Nu trebuie uitată nici contribuția Africii de

Sud, indiscutabil principala putere africană, care prin progresul arătat și influența sa regională

poate juca rolul de mediator în conflictele africane. Uniunea Africană a arătat în trecut că are

capacitatea de a aplana conflictele internaționale din Africa. Africa are un mare potențial de

dezvoltare și viitorul îi aparține, dacă va reuși să abandoneze calea conflictelor și să se

concentreze pe dezvoltarea economică și socială. Exemplul unor țări ca Botswana sau Ghana

este unul pozitiv în acest sens.

1.3 Conflictul din Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele

Conflictul din Irlanda de Nord - "Troubles" constituie fundalul activităţii lui Mairead Corrigan şi

Betty Williams. Este vorba despre un conflict ale cărui rădăcini străpung istoria în profunzime.

Оn acest capitol ne vom dedica studiului acestui conflict. Dacă consultăm un dicţionar

enciclopedic, la termenul "Irlanda de Nord" vom putea găsi aproximativ următoarele informaţii:

16 Human Rights Watch - Congo: The Worldʼs Deadliest War (2008)16

(Northern Ireland), partea de nord a insulei Irlanda, aparţine politici Regatului Unit al

Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 14.148 kilometri pătraţi, 1,57 milioane locuitori, capitala la

Belfast; agricultură, construcţie de vapoare şi avioane, fabricarea pînzei.17

Istorie: parte a provinciei istorice Ulster (preponderent protestantă) din nordul

Irlandei, оmpărţită оn 1921; o mare parte din această provincie trece la Irlanda de Nord, restul

(preponderent catolic) devine provincie a Republicii Irlanda. Оn 1972, desfiinţarea autonomiei

administrative şi trecerea оn administrarea britanică. Din 1969, situaţie similară unui război civil

оntre minoritatea catolică, dezavantajată din punct de vedere social şi politic (IRA) şi majoritatea

protestantă, conflict cu origini istorice (deposedarea de pămînturi prin Cromwell).

În 1998, încheierea unui tratat de pace cu participarea mişcării de eliberare irlandeze Sinn

Fein, a Ulster Unionist Party protestant, a guvernului britanic şi irlandez, proces periclitat de

fanatici aparţinînd ambelor părţi.

Trăsături generale ale conflictului din Irlanda de Nord

Pentru a оnţelege conflictul din Irlanda de Nord trebuie să cunoaştem rădăcinile istorice

ale acestuia. Doar astfel vom putea găsi o explicaţie pentru situaţia actuală, care au făcut din

"Troubles" unul dintre cele mai greu de soluţionat conflicte al zilelor noastre. Această situaţie

problematică şi conflictuală, care a luat amploare în decursul timpului, poate fi schiţată ca dublă

problemă a minorităţilor după cum urmează:

în Irlanda, catolicii reprezintă majoritatea, iar protestanţii, minoritatea.

în Irlanda de nord, protestanţii reprezintă majoritatea, iar catolicii, minoritatea.

Catolicii continuă să fie dezavantajaţi.

dacă Irlanda s-ar unifica, wдren protestanţii ar deveni minoritari. Iar aceştia ar

trebui, la rîndul lor, să se teamă că vor fi dezavantajaţi.

unificare a Irlandei de Nord cu Irlanda ar trebui ratificată de Irlanda de Nord.

Majoritatea protestantă din Irlanda de Nord ar trebui să оşi dea astfel acordul să

devină pe viitor minoritari într-o "Irlandă Unită".

protestanţii din Irlanda de Nord ţin foarte mult la menţinerea status quo-ului, şi

anume la strвnsa legătură cu Marea Britanie - la Uniune. De aceea, ei poartă

numele de "unionişti".

catolicii din Irlanda de Nord sunt pentru unificarea cu Republica Irlandeză, pentru

a nu mai fi dezavantajaţi, fiind o minoritate. Ei se impun pentru crearea unui stat

naţional irlandez. De aceea, ei poartă numele de "naţionalişti".

17 Conflictul din Irlanda de Nord http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/peace_people/hintergrund.htm (vizitat 04.12.11)

17

în plus, mai există şi persoane care doresc crearea unei Irlande de Nord independe

de Marea Britanie, fără ca aceasta să se unească cu Republica Irlanda. Printre

aceste persoane se numără şi cei trei fondatori ai Peace People: Mairead Corrigan,

Betty Williams şi Ciaran McKeown.

Dacă mai adăugăm pe această listă şi rolul dificil şi încărcat istoric al Marii Britanii, care

de fapt dorea, prin staţionarea soldaţilor săi оn Irlanda de Nord, să asigure liniştea şi ordinea

publică, dar care a devenit оnsă оn timp la rвndul ei ţintă şi actant principal оn conflictul din

Irlanda de Nord, vom înţelege de ce atвţia irlandezi s-au resemnat, ajungînd la următoarea

concluzie plină de umor: We have a problem for every solution.

Conflictul din Irlanda de Nord în secolul XX

În următorul text ne vom ocupa cu dezvoltarea conflictului din Irlanda de Nord de la

cвştigarea independenţei de către o parte a Irlandei оn anul 1920. Rădăcinile acestui conflict

sвngeros care mai durează şi astăzi dintre catolicii nord-irlandezi, pe de o parte, şi englezii şi

protestanţii nord-irlandezi, pe de cealaltă, sunt foarte adвnci. Istoria mai veche a acestui conflict

se află pe pagina Istorie.

Independenţa şi оmpărţirea Irlandei...

Cînd Irlanda a devenit independentă оn anul 1920, la şase comitate din provincia Ulster

le-a fost oferită posibilitatea să se delimiteze politic de restul Irlandei şi să păstreze relaţiile

strвnse cu Marea Britanie. Aceste comitate din regiunile cele mai nordice ale celor patru

provincii irlandeze s-au transformat, prin intermediul Government of Ireland Act din 1920, оn

Irlanda de Nord, o entitate politică separată, parte a Regatului Unit, dar care dispunea de

Constituţie, Parlament şi administraţie proprie. Statul Independent Irlanda (ulterior Irlanda, astăzi

Republica Irlanda) nu a considerat această divizare ca fiind permanentă. Irlanda de Nord a

refuzat însă un mod consecvent reunificarea. Graniţele dintre aceste două ţări au fost stabilite оn

1925. Majoritatea populaţiei nord-irlandeze privea despărţirea de sudul catolic şi unificarea cu

Marea Britanie ca o confirmare a confesiunii şi dominaţiei protestante. Mulţi irlandezi catolici au

considerat оnsă crearea statului Irlanda de Nord ca nedreptatea supremă comisă de britanici.

Începutul terorii...

Cînd Irlanda a devenit republică оn 1949, Parlamentul britanic a confirmat statutul

Irlandei de Nord ca făcвnd parte din Regatului Unit. Cu toate că Republica Irlanda оşi mai

revendica оncă cele şase comitate din nord, retragerea sa din Commonwealth a echivalat cu

consimţirea tacită a despărţirii. În 1955 оnsă, trupele Armatei Republicane Irlandeze (IRA),

interzise de lege, au оnceput o campanie a terorii care avea ca scop reunificarea Republicii cu

Irlanda de Nord. În 1957 şi 1958 au avut loc nenumărate atacuri terorise. La оnceputul anilor

18

şaizeci, numărul acestora s-a mai diminuat. În 1962, guvernul Republicii Irlanda a condamnat

terorismul ca mijloc de luptă în vederea reunificării.18

Mişcarea pentru drepturi cetăţeneşti a minorităţii catolice discriminate...

Catolicii au fost оncă de la început în Irlanda de Nord o minoritate discriminată. În 1968,

ei au organizat o mişcare pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti, оn care protestau оmpotriva

discriminării şi a deselor reacţii violente. Protestanţii moderaţi au recunoscut necesitatea

reformării sistemului de guvernare, dar s-au lovit de opoziţia puternică a aripii de dreapta a

formaţiunii la guvernare, Ulster Unionist Party. În 1969 au fost trimise trupe britanice оn Irlanda

de Nord, pentru a veni оn ajutorul forţelor suprasolicitate de poliţie de acolo. Acestea au rămas

оn ţară, susţinвnd guvernul britanic şi limitвnd reacţia protestanţilor. Оn acelaşi timp оnsă ele au

devenit ţinta terorismului. În 1972, guvernul britanic a desfiinţat Parlamentul nord-irlandez,

preluвnd în mod direct frîiele guvernării acestei ţări. Cu ocazia unui scrutin popular boicotat de

majoritatea catolicilor din anul 1973, alegătorii din Irlanda de Nord au susţinut din nou legarea

lor de Marea Britanie, respingвnd ideea reunificării cu Republica Irlanda. În 1974, guvernul

nord-irlandez constituit din 15 membri, atвt protestanţi cвt şi catolici, s-a prăbuşit rapid cвnt

extremiştii protestanţi au reacţionat prin organizarea unei greve generale. În anii următori,

violenţele s-au оnteţit. Două femei din Belfast, Mairead Corrigan şi Betty Williams au primit оn

1976 Premiul Nobel pentru Pace pentru că au оncercat să intermedieze concilierea comunităţilor

religioase din Irlanda de Nord. Оncercările acestora оnsă nu au avut succes, pentru că părţile

implicate nu au vrut să se aşeze la masa negocierilor.

Spirala violenţei şi premise pentru instalarea păcii...

Între timp, aşa numita Aripă Provizorie a IRA şi-a dus mai departe campania teroristă.

Cîţiva extremişti protestanţi nu s-au lăsat nici ei mai prejos оn ceea ce priveşte faptele

abominabile comise. În 1979, IRA l-a ucis pe Lordul Mountbatten de Burma. În aceeaşi zi, IRA

a condus un atac-surpriză asupra unei unităţi de soldaţi britanici, ucigвnd 18 persoane.

Asasinarea Lordului Mountbatten a fost condamnat de toate părţile. În 1981, IRA s-a deservit de

o nouă tactică, pentru a recвştiga simpatiile pierdute: membrii IRA din оnchisorile britanice au

оnceput o grevă a foamei care s-a soldat cu moartea cвtorva dintre ei. Fiecare victimă a declanşat

noi violenţe. Consiliul Irlandez оnfiinţat de Marea Britanie şi de Republica Irlanda оn anul 1985

a fost considerat de mulţi a fi un pas important pentru politica de securitate şi pentru politica

economică şi socială, fiind interpretat ca reprezentвnd sfвrşitul războiului civil. Unioniştii

protestanţi şi cîţiva naţionalişti irlandezi au considerat acest tratat ca fiind o trădare. La începutul

anilor nouăzeci, trupele britanice încă mai patrulau pe străzile din Londonderry şi Belfast, iar

18 Conflictul din Irlanda de Nord http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/peace_people/hintergrund.htm (vizitat 04.12.11)

19

IRA nu pusese încă capăt, pe insulele britanice şi pe continentul european, atacurilor teroriste

care aveau ca ţinte civili şi soldaţi britanici. La data de 31 august 1994, după 25 de ani de luptă

armată, IRA a anunţat depunerea necondiţionată a armelor, promiţînd să îşi încheie operaţiunile

militare în favoarea demarării negocierilor de pace. În februarie 1996 însă, IRA a încălcat

armistiţiul.

20

ConcluzieReligia este unul dintre elementele fundamentale de natură identitară, motiv pentru care

am abordat din start conflictele religioase ca un caz particular de conflicte identitare. Ca şi în

cazul general al conflictelor identitare, şi conflictele religioase îşi păstrează un caracter dual,

dublat şi de faptul că protagoniştii conflictului sunt şi ei credincioşi practicanţi, nepracticanţi sau

atei, deci pot fi priviţi şi prin prisma apartenenţei lor la o religie, la o credinţă.

Lăsând la o parte instrumentul puternic pe care-l joacă religia în orice conflict şi în

procesele de soluţionare a conflictului şi reconstrucţie post-conflict, aspectele duale ale

conflictelor religioase ca şi conflicte identitare vin pe de o parte din relevanţa şi legătura

intrinsecă a simbolisticii sacre şi a identităţii privită ca rezultat al unei ordini superioare a naturii,

ca un datum, pe de altă parte din forţa pe care o dă la nivelul mobilizării şi al angajării în

conflicte ce au ca motivaţie directă religia, diferenţa religioasă sau discriminarea pe motive

religioase. Şi aici, o întreagă serie de abordări sunt cele ce privesc exclusiv aspectul conflictelor

valorilor fundamentale antagonice incluse în componenta conflictelor religioase, ca şi formă

specifică de conflicte identitare.

Studierea conflictelor religioase relevă elemente şi concluzii inedite şi pe o plajă largă,

atunci când unghiul de abordare merge în direcţie analizei radicalizării şi a convertirii, folosind

instrumentele psihologiei şi psiho-sociologiei, aşa cum un număr mare de date, explicaţii şi idei

de abordare vin din tratarea „războiului cosmic”1 între Rai şi Iad care e definitoriu în toate

religiile. Nici particularizarea nu este mai puţin bogată în sensuri şi explicaţii, aşa cum elemente

noi sunt aduse de componentele specifice în cazul religiei islamice, a interferenţei şi relaţiilor cu

religia creştină, a impactului modernităţii şi al globalizării - care vine să explice şi mai concret şi

comprehensiv, cum am văzut mai sus, trecerea de la secolul ideologiei la cel al identităţii, care s-

a instalat în prim plan şi a răbufnit ca principală trăsătură a conflictelor după Războiul Rece.

Am preferat să abordăm aici în special elementele ce decurg din conflictele religioase

privite ca un caz particular al conflictelor identitare, urmând ca celelalte aspecte şi unghiuri de

abordare să le lăsăm pentru articole viitoare. Mai mult, dezvoltările de aici le împingem, în final,

spre zona componentei lor emoţionale, pentru a face trecerea directă la explicaţiile ce vin din

spaţiul teoriei lui Dominique Moisi ce ţine de geopolitica emoţiilor.

Dacă e să ne raportăm la conflictele religioase ca şi conflicte identitare, am văzut deja că,

atunci când vorbim despre cauzalitate, ea nu este reductibilă la condiţii de natură materială.

Cauzele violenţei pe baze identitare includ angajamentele normative ale grupurilor protagoniste,

angajamente ce au în prim plan noţiunile de puritate internă a grupului şi viciul lumii externe.

21

Bibliografie

1. Atlas du Monde Diplomatique - Armand Colin, Paris 2009

• Clés locales et régionales du conflit au Darfour - p.160

• La democratie balbutie au Congo-Kinshasa - p.162

• Incendies en série dans la Corne - p.164

• Conflits ethniques ou luttes pour le pouvoir? - p.190

2. BBC - Eritrea Broke Law in Border War, 2005

3. Brunel, Sylvie - LʼAfrique - Bréal, Paris 2004

4. The Economist - Heading Towards Independence, decembrie 2009

5. Human Rights Watch Reports:

• The Horn of Africa War (2003)

• Congo: The Worldʼs Deadliest War (2008)

• The Way Forward: Ending Human Rights Abuses and Repression across Sudan

(2009)

6. Reuters Africa - Eritrea Says It Killed 10 Ethiopian Troops, ianuarie 2010

7. Robinson, Simon - The Deadliest War In the World - TIME Magazine,

2006

8. Tesfai, Almseged - The Cause of the Eritrean-Ethiopian Border Conflict,

2006 United Nations - Security Council authorizes hybrid UN-African

Union operation in Darfur, 2007

9. Conflictul din Irlanda de Nord

http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/peace_people/hintergrund.htm

(vizitat 04.12.11)

22