Titlu: Educația artistică și culturală a publicului adolescent. TEATRUL PEDAGOGIEI PARTICIPATIVE

CUVINTELE CARE MODELEAZĂ MINȚIGianni Rodari – autorul unei cărți celebre despre forța cuvintelor de a modela minți, Gramatica fanteziei, scria: „Toți oamenii să folosească

cuvintele în toate modurile mi se pare un bun motto, cu frumoasă rezonanță democratică. Nu pentru ca toți să devină artiști, ci pentru ca nimeni să nu fie sclav”.Accesul democratic la cunoaștere și creativitatereprezintă un capital simbolic indispensabil formării adolescentului critic, capabil să dezbată informațiile primite și să le supună unui cod personal de lecturădinamică.

Implicarea adolescenților în acte decizionale care să-i reprezinte, capacitatea lor de a se auto-organiza pentru a putea exprima nevoi comune, abilitatea de a reacționa și de a empatiza cu cei din jur, de a construi și înțelege situații de viață posibile, creând astfel spații ale democrației participative, consituie modalități de formare creativă pe care teatrul le poate dezvolta. Teatrul poate construi spații de apartenență la o gândire comună, la acțiuni de coeziune socială și de intervenție împreună, în vederea unor transformări esențiale în lumea în care trăim. Teatrul poate crea comunități de adolescenți care-și spun povestea lor, o poveste de maturizare prin care se autoreprezintă. Adolescenții deveni astfel pedagogi care își împărtășesc propriile experiențe, structurând o pedagogie

performativă. O pedagogie care pornește de la înscenarea unor situații de viață, cu potențial de reformare a gândirii critice.

Teatrul pentru adolescenți este, în România, într-o fază de emergență creativă. Deși exită un număr mic de spectacole centrate pe problemele adolescenților, se poate vorbi de apariția unui cadru de cercetare și creație adaptat nevoilor adolescenților, de un număr consistent de trupe de adolescenți, de ateliere și programe destinate lor. În acest moment, întrebarea esențială este: cum putem lărgi acest cadru, cum îi putem diversifica și multiplica spațiile de influență, cum îl putem transforma într-o practică la care un număr din ce în ce mai mare de adolescenți să aibă acces, în așa fel încât să putem vorbi de un model de pedagogie performativă

extinsă, și nu doar de contexte strict localizate?Un exemplu extrem de elocvent pentru dezvoltarea conceptului de pedagogie performativă extinsă este Festivalul de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” de la Alexandria (studiu de caz - 2006-2013)

De ce este necesară o educație prin teatru și care sunt punctele ei forte:

Educația participativă prin teatru. Educația participativă este acel tip de educație orizontală, care le dă dreptul tuturor celor implicați să participe, cu drepturi egale, la crearea unui spațiu de cunoaștere comun. Teatrul educației participative creează un mediu comun de reflecție și de acțiune, în care toți adolescenții se pot exprima, își pot construi povești de reprezentare și pot crea, împreună, o acțiune culturală. Teatrul educației participative anulează ierarhiile de rol și îi învață pe adolescenți să acționeze ca un grup unitar, în care competiția este substanțial redusă. Fiecare adolescent participă cu propria lui poveste de viață, o împărtășește celorlalți și creează astfel legături și orizonturi de apartenență la experiențe comune. Nu există povești excluse sau povești care să intre în competiție cu alte povești. Există o nevoie de a dezvolta o poveste prin care fiecare să se simtă reprezentat.

Educația creativă prin teatru le dă posibilitatea adolescenților să-și exploreze creativitatea într-un cadru în care nu există restricții, reguli fixe, lucruri acceptate și neacceptate. Adolescenții sunt provocați să-și folosească cât mai inventiv cu putință forța imaginației, prin jocuri lexicale și asocieri libere de idei, prin improvizații și construcții ale unor situații care pornesc de la experiențele lor. Experiențele personale și situațiile ficționalizate le dau posibilitatea adolescenților să dezvolte creativ contexte cu care intră permanent în contact și pe care, de multe ori, le percep unidirecțional. Creativitatea este starea de eliberare supremă a minții, punctul în care nu există corect și incorect. Există doar reflexul descoperirii spontane, prin care adolescentul învață un lucru esențial: să îndrăznească să-și imagineze lumea de mâine ca să o poată schimba în mai bine pe cea de azi.

Educația cumulativă prin teatru se bazează pe integrarea experiențelor din viața de zi cu zi a adolescenților în baza de date a cunoștințelor pe care le dobândesc la școală. Prin structurarea unor noțiuni de teatru aplicat contextului școlar, adolescenții se pot familiariza mai ușor cu toate informațiile pe care le au de învățat la școală. De asemenea, pot integra momene din viața lor în formatul lecțiilor pe care le asimilează. Ruptura dintre viața cotidiană a adolecenților și școală duce la un sentiment de non-apartenență a acestor în contextul școlar. Elocventă în acest sens mi se pare replica unei adolescente care, în cadrul unei discuții după spectacolul Copii răi – pentru care am scris textul, a spus: „Știm pe dinafară istoria atâtor țări, și nimănui nu-i pasă de istoria noastră. Istoria noastră a devenit atât de săracă”.

Educația anticipativă prin teatru le dă posibilitatea adolescenților să exprimenteze ceea ce nu trăiesc direct, să empatizeze cu situații și evenimente în care nu sunt direct implicați, dar care îi pot ajuta să-și lărgească orizontul de contact social și de reflecție cotidiană. Adolescenții participă astfel la multiple contexte de viață, învață să abordeze situații care le testează inteligența reactivă și afectivă, abordarea nuanțată a unor fenomene pe care le cunosc puțin sau deloc. Adolescenții au astfel posibilitatea să se antreneze cognitiv și empatic pentru momentul în care vor fi în fața unei situații problematice. Anticipând, adolescenții își formează disponibilitatea de a gândi deschis, asociativ, realitatea cu care se confruntă și, de asemenea, disponibilitatea de a cerceta și, uneori, chiar de a găsi soluții pentru diferite probleme. Teatrul transformă „posibilitatea unei lumi” în realitatea ei.

Educația pentru solidaritate prin teatru construiește colective de creație în care funcționează principiul: pentru o cazuă comună, pentru o acțiune

care să ne reprezinte pe toți și să ne facă deplin conștienți de rolul nostru

de cetățeni într-o societate pe care o putem schimba. Lucând împreună la un spectacol de teatru, adolescenții devin un grup solidar, un grup în care cuvântul fiecăruia contează pentru a putea conta cuvântul tuturor. Educația pentru solidaritate dezvoltă dorința de a crea echipe de cercetare și creație, care înțeleg că dincolo de forța individuală a expresivității personale există forța colectivă a exprimării unor idei care activează lucrul cu și pentru celălalt. A repeta împreună pentru un spectacol de teatru reprezintă un act de solidarizare și de negociere colectivă a rolurilor în echipă. Distribuindu-și aceste roluri, adolescenții conștientizează cât de important este aportul fiecăruia dintre ei și cât de mult pot influența construția solidară a lumii în care trăiesc, evoluând într-un cadru comun de gânduri și acțiuni.

Această evoluție împreună îi formează pe adolescenți în spiritul unei dinamici de grup care le educă inițiativa colectivă. Prin intermediul lucrului la un spectacol de teatru, adolescenții învață, pe de o parte, să fie solidari unii cu alții, iar pe de altă parte, devin solidari cu problematici despre care știu puține lucruri. Reflexul de solidarizare prin actul teatral creează, în timp, contexte de solidaritate care pot genera comunități de adolescenți capabili să lupte pentru drepturi comune și să se mobilizeze în situații care nu îi privesc în mod direct, dar care, la un moment dat, îi pot afecta. Actul de a-i solidariza pe adolescenți prin teatru este un act cu valoare existențială majoră, deoarece le formează o gândire generoasă, o gândire de implicare în societatea contemporană. Educația pentru solidaritate prin teatru nu creează, neapărat, adolescenți care vor deveni artiști. Dar creează, cu siguranță, adolescenți care nu vor deveni, niciodată, sclavi.

Educația pentru autoreprezentare prin teatru creează contexte prin care adolescenții recurg la propriile lor povești și experiențe de viață, sau la povești cu care rezonează pentru că aparțin lumii lor. Spectacolele sunt concepute pentru a transmite un univers comun de întâmplări cotidine, care documentează viața de zi cu zi a adolescenților. Fiecare adolescent devine un povestitor care poate shimba percepția realității prin povestea pe care o spune, poveste-liant social, poveste-capital simbloc de afirmare a istoriei personale, poveste care poate influența alte povești. Conținutul personal al istoriilor de viață pe care adolescenții le dramatizează face ca spectacolele lor să devină manifeste subiective ale vârstei lor.

Poveștile adolescenților reflectate pe o scenă de teatru au mai multe roluri:

- le dau posibilitatea adolescenților să-și dezvolte creativitatea și expresivitatea, pornind de la un univers narativ care le este familiar și pe care îl pot transmite în cunoștință de cauză;

- accentuează rolul poveștii subiective, care poate avea o valoare colectivă, o valoare de reprezentare a unei comunități întregi de adolescenți. Ascultând poveștile actorilor-adolescenți, spectatorii-adolescenți devin conștienți de semnificația propriilor lor povești, de forța acestora de a construi legături experiențiale prin povești de recunoaștere. Povestea îi unește pe adolescenți, le transformă personalul într-un bun colectiv simbolic.

Poveștile dezvoltă

- capacitatea observațională a adolescenților, care își privesc realitatea ca pe o sursă de evenimente relevante. Prin poveștile care pornesc de la detaliile lumii din jur, adolescenții învață să perceapă mult mai complex lumea în care trăiesc și să vadă dinamica fiecărui detaliu din jurul lor. Capacitatea observațională pe care poveștile realității o dezvoltă este o sursă fundamentală de creativitate, menită să-i ajute pe adolescenții să-și creeze un ritual de observație antropologică a lumii în care trăiesc. A observa realitatea este un gest fundamental de re-imaginare a realității din multiple unghiuri și perspective, cu nenumărate nuanțe și puncte de vedre. Teatrul conferă practicii observaționale un rol de formativ de opinii, prin care adolescentul înțelege mult mai bine realitatea.

-

Poveștile creează

- o pedagogie narativă prin care adolescenții împărtășesc un fond comun de experiențe. Prin schimbul de povești, adolescenții învață să se autoreprezeinte și să-i reprezinte și pe alții. Pedagogia narativă are un rol formator prin poveștile-experiențe pe care adolescenții le transmit și care îi ajută să aibă acces la un tip de învățare subiectivă, empatică. Acest tip de învățare formează adolescenți-pedagogi care fac schimb de informații și experiențe. Prin teatrul pedagogiei narative, adolescenții ajung să se învețe reciproc, să-și structureze o metodă pedagogică adaptată nevoilor lor de învățare din experiențe directe, concrete, personalizate. Est anulată astfel ierarhia pedagogică folosită în mod obișnuit, teatrul configurând un proces de învățare partajată, orizontală.

TEATRUL PENTRU ADOLESCENȚI NU CREEAZĂ ARTIȘTI, CREEAZĂ INDIVIDUALITĂȚI CU CARE CRESC APARȚINÂND UNEI COMUNITĂȚI DESCHISE, LIBERE, SOLIDARE CU LUMEA CONTEMPORANĂ.

TEATRUL PEDAGOGIEI PARTICIPATIVE CREEAZĂ O GÂNDIRE A TIMPULUI NOSTRU.