Upload
euforia9
View
119
Download
4
Embed Size (px)
Citation preview
TEMA: Subcultura criminala în mediul penitenciar.
INTRODUCERE……………………………………………………………………
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SUBCULTURA CRIMINALĂ
1.1. Noţiuni generale privind subcultura criminală.
1.2. Istoricul apariţiei şi evoluţiei subculturii criminale.
CAPITOLUL II. FORMELE DE MANIFESTARE A SUBCULTURII
2.1. Condiţiile de dezvoltare a subculturii criminale în mediul penitenciar.
2.2. Formele generale de manifestare a subculturii criminale.
2.2.1. Tradiţiile principale ale lumii criminale.
2.2.2. Scurt slogan al lumii interlope.
2.2.3. semnificaţia şi importanţa celor mai răspîndite tatuaje ale deţinuţilor.
2.3. Clasificarea deţinuţilor conform regulilor subculturii criminale.
CAPITOLUL III. IMPACTUL SUBCULTURII CRIMINALE ASUPRA SOCIETATII şi ACTIVITATI DE DIMINUAREA ACESTUIA.
3.1. Influenţa subculturii criminale asupra modului şi conditiilor de detenţie în penitenciare.
3.2. Măsurile întreprinse de stat în scopul diminuării influenţei subculturii criminale asupra mediului
penitenciar.
3.3. Aspecte comparative privind subcultura criminală în penitenciare.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Anexe (după caz)
1
CAPITOLUL I.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SUBCULTURA CRIMINALĂ.
1.1. Noţiuni generale privind subcultura criminală.
Înainte de a defini subcultura criminală, sau de a percepe această ideologie, am dori să
începem această lucrare cu un capitol care ar explica într-o măsură restrictivă sau extensivă unele
puncte de vedere ceia ce ţine de mediul, însă mai corect ar fi micromediul social al condamnaţilor în
care s-a dezvoltat şi se dezvoltă acestă concepţie de subcultură criminală şi care este factor
criminogen în instituţiile penitenciare.
La fel în acestă lucrare se vor utiliza termeni intraductibili (care practic nu pot fi supuşi
traducerii), aceşti termeni sau noţiuni care au luat naştere odată cu Uniunea Sovietică nu au nici un
echivalent în niciuna dintre limbile fostului imperiu sovietic sau ale lumii în general, expunerea lor
în lucrare în forma lor originală va fi precedată de un scurt conţinut explicativ care va facilita într-o
măsură mai mare sau mai mică înţelesul lor.
Întîi de toate venim să abordăm noţiunea de subcultură, care conform Dicţionarului
explicativ al Limbii Române1 semnifică „Tendință de manifestare subiacentă a unei culturi
elementare.” - o altă interpretare este - “Cultură a grupurilor şi subgrupurilor sociale dintr-o
comunitate etnică.”
Deasemenea o noţiunea foarte interesantă am găsit-o la bloggerul Ciprian Bojan2, care
enunţă că “Subcultura e, în același timp, o formă de acceptare a condiției celor care se consideră
marginalizați, dar care dau de înțeles celor ”intergrați” că ei există şi că dacă nu sunt înțeleși de o
majoritate, ei pot trăi bine, în felul lor, în lumea lor. Un modus vivendi asumat, un protest și un
mesaj! ”
În sociologie, antropologie și studii culturale, o subcultură este un grup de oameni cu o
cultură (distinctă, sau obscură) care îi deosebește față de cultura mai mare, dominantă, denumită și
mainstream, de care aparțin. Dacă o anumită subcultură este caracterizată de o opoziție sistematică
față de cultura dominantă, ea poate fi descrisă ca fiind o contracultură. „Adepții unei contraculturi
resping unele sau majoritatea standardelor şi modelelor comportamentale ale societății înglobante,
dar nu resping toate normele și valorile culturii dominante”.
1 http://dexonline.ro/definitie/subcultur%C4%832 https://bciprianmp.wordpress.com/2014/03/20/pe-scurt-despre-subcultura/
2
O subcultură propune un ansamblu de simboluri, norme, valori și moduri de viață
neidentice cu cele ale culturii dominante într-o societate, dar nici în contradicție față de acestea, ci
adiționate lor. Ken Gelder observă că subculturile sunt sociale, prin convențiile lor comune, prin
valori şi ritualuri. Subculturile pot părea "afundate" sau preocupate cu propriile lor interese - o altă
proprietate ce le deosebește de o contracultură. El identifică 6 metode de bază prin care o subcultură
poate fi înțeleasă:
- prin relațiile lor, în general, negative față de muncă (lipsiți de activitate, paraziți, etc.);
- prin relațiile lor negative sau ambivalente la clasa socială (subculturile nu sunt
conștiente de clasă și nu se conformează definițiilor tradiționale a clasei sociale);
- prin asocierea cu teritorii ("strada", "ghetoul", "clubul", etc.), în loc de proprietăți;
- prin schimbarea formei de apartenență de la casă, la una nedomestică, și anume,
teritoriul. (De exemplu, grupuri sociale, în loc de familie);
- prin legăturile stilistice față de exces și exagerare (cu unele excepții);
- prin refuzarea banalităților vietii obișnuite şi masificare.
Deoarece subcultura este o cultură specifică unui grup social, şi pentru că acest grup este
considerat ca fiind un sub-grup al grupului mare, adică a societății, rezultă căsubcultura este cultura
proprie unui sub-grup al societății.
Fiind conștient de ambiguitatea termenului de subcultură (are conotația a ceva ce este
subordonată unei culturi dominante, ce are caracter subteran), Ulf Hannerz propune o regândire a lui
în așa fel încât să fie clar că subcultura este integrată într-un sistem mai larg, este diferențiată în
interior, se formează ca o rețea de relații și situații sociale în cadrul căreia între participanți se
articulează o simetrie a perspectivelor. Și în timp ce se recunoaște heterogenitatea subculturilor,
trebuie conștientizat şi faptul că delimitarea lor este relativă, granițele între ele se refac permanent.
Oricum s-ar întrepătrunde însă, clasificarea şi autoclasificarea oamenilor în subculturi servește la
exprimarea distincțiilor sociale şi la consolidarea coeziunii din cadrul grupului.
Față de noțiunea de “subcultură”, cea de “microcultură” desemnează culturile formate pe
baza unor experiențe concrete împărtășite, pe baza unor biografii comune. Adică poate fi folosită în
cazul descrierii unor spații sociale mai restrânse, unde mai funcționează mecanismele de ordonare
ale sensurilor, dar care, totuși, nu pot fi considerate a fi ultimele spații ale diferențierii culturale, căci
acest proces este unul permanent şi omniprezent.
3
David Riesman face distingeri între o majoritate, care "acceptă pasiv stiluri și sensuri
oferite comercial, şi o subcultură, care caută în mod activ un stil minoritar... pe care îl interpretează
în funcție de valorile lor subversive (ce subminează valorile acceptate general)". Sarah Thornton, ce
face referiri la Pierre Bourdieu, descrie "capitalul subcultural" ca fiind cunoștintele şi avuțiile
culturale obținute de membrii unei subculturi, ridicându-și statutul și diferențiindu-se de membrii
altor grupuri.
Dick Hebdige, în cartea "Subcultura şi sensul stilului" (1979) argumentează că o subcultură
este o subversiune a normalității. Subculturile pot fi percepute ca fiind negative, datorită faptului că
acestea critică standardul social dominant. În esență, subculturile aduc împreuna indivizi cu opinii
asemănătoare, care se simt neglijați de standardele sociale, și le permit să-și dezvolte o identitate.
În mass media, în dezbateri publice şi, mai ales în mediul virtual, întâlnim destul de des
aprecieri asupra nivelului scăzut de cultură exprimat prin termenul de subcultură. Altfel spus,
subcultura ar fi incultură, lipsă de educaţie, negarea unor valori autentice, kitsch. Subcultura este
vinovată pentru ignoranţă, degradare morală, analfabetism şi alte asemenea situaţii regăsite în
societatea românească. Orice individ se află într-o situaţie culturală complexă: pe de o parte, el
aparţine unui sistem cultural al societăţii şi acceptă valorile acestuia, pe de altă parte, cunoaşte, ca
membru al diverselor grupuri, stiluri de viaţă, norme, tradiţii diferite de cele de la nivelul culturii
globale a societăţii. Există o varietate foarte mare de subculturi: subcultura adolescenţilor,
subcultura violenţei, subcultura de penitenciar, subcultura muncitorească, subcultura mahalalei,
subcultura tineretului, etc3.
În viziunea lui Cohen „subcultura” desemnează faptul că un ansamblu de indivizi
împărtătesc o aceeaşi lume de valori care modelează normele în baza cărora pot fi interpretate
lucrurile şi evenimentele şi care permit comunicarea între indivizi; comunicare ce asigură buna
desfăşurare a interacţiunii.
Pentru el subcultura delincventă specifică bandelor de tineri prezintă 3 caracteristici
esenţiale:
1. este neutilitară (activitatea criminală nu urmăreşte în mod necesar un obiect instrumental
– să posede sau să se bucure de un bun inaccesibil);
2. rău intenţionată (infracţiunile sunt adesea comise din pura sfidare sau pentru a face pe
altul să sufere în mod gratuit);
3 https://radioresita.ro/cultura-versus-subcultura/
4
3. negativă (conduitele se supun principiului de opoziţie sistematica faţă de normele
stabilite).
Puţinele studii care s-au făcut în acest domeniu ajută să fie înţelese legile interne nescrise
după care se conduc membrii lumii interlope – cunoaşterea acestor norme neformale oferă
persoanelor care activează în organele de drept, posibilitatea de a analiza evoluţia lumii criminale şi
de a sintetiza din masa de informaţii şi dezinformaţii schimbările concrete care au loc în acest
domeniu, mai mult ca atît, în baza nivelului de cunoştinţe se pune accent pe elaborarea noilor pîrghii
de stîrpirea acestui fenomen.
Subcultura criminală datorită faptului că are aş spune un conţinut de „aventură romantică”,
cum se exprimă unele persoane – ea este receptivă mai ales în rîndul tinerilor.
Un rol important la acest compartiment este factorul social-psihologic, exemplu: - tînărul
(dacă ne referim la această categorie de persoane), care nu a putut să se realizeze în viaţa socială
şi a suferit numai eşecuri, nimerind în instituţia penitenciară după ce a comis o infracţiune, el
încearcă să devină o personalitate în mediul criminal şi să se conformeaze aşa numitor reguli a
acestei subculturi.
Aclimatizarea personelor în subcultura criminală se petrece în majoritatea cazurilor -
repede şi cum am menţionat acestă aclimatizare este o metodă de compensare a eşecurilor care s-au
petrecut la etapa anterioară a contactului cu această lume.
Conţinutul acestei materii „subcultura criminală” şi rolul indinspensabil care îl are în
categoria persoanelor din lumea interlopă nu a fost pe larg studiat de societate. Acest subiect era
analizat numai de persoane care activau în subdiviziuni speciale a organelor de drept, iar materialele
acestor studii purtau minimum griful – pentru uz de serviciu. În aşa fel conţinutul acestor materiale
nu puteau fi aduse la cunoştinţă chiar şi unor colaboratori din sistemul penitenciar, ne mai vorbind
de un cerc larg de persoane.
Însă cu toate că aceste studii erau acoperite de o aşa numită conspiraţie – colaboratorii
sistemului execuţional penal încercau să sistematizeze evoluţia subculturii criminale şi anume, se
studia vocabularul plin de jargoane a criminalilor, încercau să diferenţieze importanţa şi caracterul-
explicativ a tatuajelor care în cea mai mare parte îl avea orce deţinut.
La moment după schimbările social-politice, economice, culturale, geografice, etc, au
cauzat modificări majore în esenţa subiectului abordat – se simte deficitul de specialişti care ar
trebui să cunoască în activitatea lor noţiuni minime din domeniul subculturii criminale, fiindcă în
5
organele de drept activează mulţi colaboratori tineri care le este foarte greu să se orienteze în situaţii
necunoscute lor, care eventual se pot creia între membrii diferitor grupuri criminale.
1.2. Istoricul apariţiei şi evoluţiei subculturii criminale.
În doctrină, tipul de criminal profesionist a fost desprins, pentru întâia oară, în tipologia
aprobată la congresul Uniunii Internaţionale a Criminaliştilor, desfăşurat la Heidelberg în 1897.
Iniţial, acest concept viza trăsături precum nedorinţa de a renunţa la activitatea criminală, utilizarea
anumitelor deprinderi şi înverşunarea4.
Începând cu Cesare Lombroso, cercetătorii evidenţiau că principala sferă de manifestare a
profesionalismului criminal sunt infracţiunile patrimoniale (în orice caz, putem spune că ele au un
substrat cupidant). Se aprecia, de regulă, că purtătorii profesionalismului criminal se disting printr-o
dezvoltare intelectuală suficientă, o subcultură pronunţată (argou, tatuaj, norme de comunicare cu
„ai lor” şi „străinii”, tendinţă spre întrajutorare etc.), specializarea pe infracţiuni de un anumit tip şi
anumite metode de comitere şi de tăinuire. De altfel, asemenea constatări au fost confirmate, în
repetate rânduri, de cercetările concrete efectuate.
În Rusia postsovietica au apărut mai multe cărţi care descriu apariţia şi istoria bogată a
acestui fenomen. Primele clanuri criminale au apărut după 1917, ca protest la etatizarea forţată a
capitalului privat. Cei care nu au dorit să se supună orbeşte regimului totalitar sovietic colectivist,
apărut după 1917, si–au creat reţele care se supuneau unor legi stabile: nu colaborau în nici un fel cu
autorităţile, nu respectau legile sovietice. Cu timpul, aceşti protestatari au făcut lege comună cu cei
mai profesionişti criminali. Astfel, comunităţile "subterane" au început să se întreţină printr–o lege
mai nouă, numită "obsceak" — ofranda obligatorie a fiecarui membru al comunităţii, care nu putea
proveni în condiţiile sovietice, decît din furturi.
Au apărut pe parcurs alte atribute, cum ar fi un limbaj special, tatuaje, porecle, gesturi, şi o
culegere de "folclor" care conţine cantece şi versuri ale lumii interlope. Luptele interminabile dintre
clanuri au dus la necesitatea delimitării unor conducători superiori. Astfel, au apărut autorităţile
supreme în lumea hoţiei, numiţi "vorî v zakone" care decideau soarta şi dezvoltarea acestor
comunităţi.
4 Bejan O., Bujor V. Criminalitatea profesională. Editura LYCEUM, Chişinău, 1999, 39 p.
6
În perioada sovietică, "castelele" regilor lumii interlope erau închisorile. Autoritatea unui
lider creştea direct proporţional cu numărul de ani petrecuţi în celula. Pînă şi astazi, în inchisorile
din Moldova sunt respectate cu strictete legile instituite cîndva de autorităţile criminale ale fostului
imperiu. Liderii de clanuri o duceau la închisoare aproape ca la Karlovy Vary: alcool, tutun, femei,
televizor, radio, legătura telefonica cu întreaga Uniune, iar principalul — patul de lîngă geam,
departe de "paraşa" închisorilor sovietice suprapopulate. Pe lîngă aceste elemente ale traiului
civilizat, hoţii dispuneau de adjuncţi, cu responsabilităţi stabilite: culegerea informaţiei despre
canalele de aprovizionare, despre deţinuti, despre gardieni. Sclavia rămîne şi azi o formă de
confirmare a autorităţii acestor lideri, de aceea în fiecare celula exista un "petuşok" sau "obijenii"
care spală veceul, face curat şi este batjocorit oricînd îi vine autorităţii să se manifeste. "Înfrîngerea"
sclavilor se face prin metode inumane: un fir este tras de la priză într–o cratiţă cu apă şi cel mai slab
dintre deţinuţi va fi bagat cu capul în cratiţă pînă cînd acesta va alege să traiască spălînd closetele,
decît să moară electrocutat. Autorităţile închisorilor cunosc aceste fapte, dar tot în perioada sovietică
s–a format o lege nescrisă: şefii penitenciarelor nu intervin şi nu se opun regulamentelor instituite de
patronii criminali.5
Mult sange de lideri criminali s–a vărsat în închisorile marelui imperiu sovietic. În efortul şi
interesul de a invinge această forţă, securitatea rusă organiza "cazarea" în aceeaşi cameră de
închisoare a diferitor lideri criminali, care se triau prin omoruri şocante, dar în acest fel clanurile
interlope nu faceau decît să îţi adapteze legile la noile provocări ale puterii sovietice, supravieţuind
cu noi forţe. Condiţiile economice ale uniunii sovietice nu au făcut decît să favorizeze interesul
clanurilor pentru "protejarea" activităţilor economice ilegale.
Reuniunile şefilor de clanuri sunt văzute acum ca evenimente istorice, de rand cu
congresele PCUS, fiind organizate în cele mai mari oraşe sovietice: Moscova — 1947, Kazani —
1955, Krasnodar — 1956. La intrunirile de la Moscova şi Krasnodar cîţiva dintre liderii lumii
interlope au fost condamnaţi de comunitate pentru încalcarea legilor şi pedepsiţi cu moartea.
Întrunirea din 1979 de la Kislovodsk a adus lumii interlope un mare beneficiu economic, căci hoţii
au decis să adune cîte 10 la sută din veniturile "speculanţilor".6
La începutul anilor '80 "hoţii" s–au adunat la Tbilisi pentru a lua o decizie istorică:
preluarea puterii politice. De la primii lideri, neşcolarizaţi şi inculţi din anii '20 ai secolului trecut,
clasa interlopă s–a maturizat şi a acumulat maniere, prinzînd şi gustul vieţii publice, după ce, prin
5 Alina Radu. „Vor v zakone”, articol în Ziarul de Gardă. http://www.zdg.md/54/investigatii/1.php 6 Ibidem
7
cooperări secrete cu unii lideri ai puterii sovietice, au adulmecat mirosul elevat al vieţii de politician.
Deşi mulţi dintre "hoţii" tradiţionali erau categoric impotriva unei cooperări cu puterea, cei mai
snobi dintre ei au decis ca anii de închisoare care reprezinta CV–ul unui "vor v zakone" pot fi
schimbaţi cu ani frumoşi de activitate publică.7
Tot din anii '80, miliţia sovietică, devenită într–un deceniu poliţie a statelor independente, a
pornit campanii ruşinoase de combatere a fenomenului grupărilor criminale.
Anual, pe toată întinderea postsovietică abia de apar 1–2 cazuri de arest al liderilor lumii
interlope, care sunt acuzaţi de purtare neautorizata a armelor, de trafic de droguri sau de restanţe la
achitarea impozitelor. În scurt timp, aceştia sunt eliberaţi definitiv sau condiţionat, după care dispar
în structurile sănătoase ale clanurilor din statele frăteşti, iar în ultimul timp — în palate cumpărate
pe coaste de azur ale statelor Comunităţii Europene.8
Nu s–au găsit niciodată dovezi despre oficialii de stat, fie anchetatori, procurori sau
judecători, care au fost mituiţi de structurile interlope pentru a le menaja liderii. Cu toate acestea,
Chişinăul e plin de zvonuri şi liste care pun faţă în faţă copiii preşedintilor Moldovei, miniştrii,
deputaţii — cu liderii lumii interlope. Se zvonesc date despre sume cu şase zerouri care sunt plătite
pentru acţiuni concrete de protecţie. Chiar şi titlul "nobil" de "vor va zakone" se vinde, potrivit
presei de la Moscova, cu cel putin 1 mil. USD. Numai ca chipul "hoţului" sovietic este diferit de
eroul zilelor noastre. Acesta nu mai este un barbat calit, dar şi îmbătrînit de închisori, ci un tînăr cu
maşină de lux, cu haină stilată şi parfumată, participînd pînă şi la recepţii oficiale la Palatul
Republicii.9
În una dintre carţile lui M. Demin despre viata lumii interlope se face o descifrare a
distribuirii finantelor clanurilor criminale din Rusia. Astfel, circa 20 la sută din venituri sunt utilizate
pentru susţinerea familiilor celor arestaţi, alte 25 la sută — pentru pregătirea unor noi crime, şi peste
30 la suta — pentru mituirea judecătorilor.
În Moldova nu exista încă studii asupra modelelor economice ale clanurilor mafiote, dar
ţinînd cont de faptul ca înseşi grupările din Moldova activează dupa metodologii trase la indigo de
pe cele ruseşti, s–ar putea ca şi managementul finanţelor criminale să fie acelaşi.
În prezent, precum am spus, modelele se modernizează şi se adaptează la posibilităţile zilei
de azi. Odată ieşiţi din "închisoarea popoarelor10", hoţii nu mai preferă detenţia ca măsură de
7 Alina Radu, op.cit.8 Ibidem9 Ibidem 10 Frazeologism - Astolphe de Custine. La Russie en 1839. Paris.1843
8
rezistentă. În faţă lor s–au deschis perspective largi, care ajung peste hotarele UE. Acaparînd noi
terenuri de activitate, clanurile mafiote din Moldova şi din întreg spatiul ex–sovietic si–au creat
diaspore puternice în Spania, Italia, Portugalia, Marea Britanie unde controlează şi "impozitează"
veniturile cetăţenilor noştri.
CAPITOLUL II.FORMELE DE MANIFESTARE A SUBCULTURII
2.1. Condiţiile de dezvoltare a subculturii criminale în mediul penitenciar.
Subcultura constituie şi cadrul referenţial ce permite individului sau unui grup de indivizi
să reevalueze imaginea despre ei însîşi, într-un context social mai larg, să propună noi stiluri,
moduri şi comportamente de viaţă care pot să concorde cu cele ale vieţii sociale sau să intre în
conflict cu acestea.
Prin subcultură, anumite simboluri nesemnificative pentru cadrul social pot să capete
semnificaţii, constituind, în acelaşi timp, baza pentru construcţia de noi simboluri şi deci, crearea
unei culturi tipice unui grup.
În plus, subcultura se poate constitui ca un cadru ce conserva valori şi norme, altă dată
viabile şi funcţionale în societatea globală, insa repudiate de aceeaşi societate din cauza evoluţiei ei.
Subcultura trebuie pusă în strînsă legatura cu schimbarea socială. Orice modificare în
structurile sociale, poate duce la subcultură. Schimbarea produsă poate fi văzută ca o subcultură
atunci cand ea se referă la un grup interesat de acea schimbare, sau în acceptarea acelei schimbări în
al carei sens el acţionează.
Este adevarat că subculturile există, mai ales, în anumite medii sociale şi culturale. În
aceste spaţii sociale oamenii trăiesc un mod de viaţă diferit de cel standard la nivelul societăţii
globale. Limbajul lor este diferit de cel al societăţii, - cuvinte proprii numai acestor grupuri sociale,
cu atitudini specifice, valori şi abilităţi derivate din poziţia şi activităţile lor în societate . S-a
demonstrat că fiecare grup social are un set de abilităţi, convingeri, aspiraţii, interese, limbaj şi
valori proprii. Subculturile sunt generate de eterogenitatea socială, şi, de aceea, ele au o anumită
influenţă asupra comportamentelor unui grup social.
9
De obicei, constatăm utilizarea conceptului de subcultură pentru a desemna anumite
fenomene sociale, iar prin studierea subculturilor facilităm descifrarea proceselor de schimbare care
au loc în componentele unei societăţi.
În orice societate subcultura răspunde unor funcţii clare: integrarea, comunicarea,
adaptarea, socializarea, inovarea, conservarea, crearea de noi valori şi norme.
În rezumat, subcultura este cultura unui grup (social, de vîrstă, cultural, etnic) în cadrul
culturii globale a societăţii. Subcultura apare ca urmare a diversităţii de valori, atitudini şi
comportamente în contexte sociale diferite.
Analizând izolarea fizică, psihică şi psihosocială, pe de o parte, şi privaţiunea de libertate
prin executarea unei pedepse penale într-un loc de deţinere, pe de altă parte, vom constata că între
ele există o multitudine de diferenţe ce prezintă aspecte specifice şi manifestări complexe.
Deosebirile sunt de ordin fundamental şi vizează atât latura cantitativă, cât şi cea calitativă:
a) din punct de vedere cantitativ, fără îndoială, privările de libertate se întind pe perioade
mai mari sau mai mici, durata condamnărilor constituind principalul factor stresor, mai ales că
studiile efectuate demonstrează că peste 92% dintre deţinuţi, chiar şi după executarea unei mari părţi
din pedeapsă, se consideră încă nedreptăţiţi (prin aceea că pedeapsa a fost prea aspră). Diminuarea
pedepsei este supusă exclusiv unor factori externi asupra cărora deţinutul nu are nici o influenţă, ele
fiind de competenţa legiuitorului şi a instanţei de judecată.
b) din punct de vedere calitativ, privarea de libertate dă naştere unei game complexe de
frământări psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la închiderea în
„carapacea tăcerii”, până la comportamente agresive şi autoagresive (sinucideri, autoflagelări).
Mediul social al condamnaţilor este specific şi se caracterizează prin faptul că acesta
reprezintă un mediu închis, cu posibilităţi limitate de comunicare şi de menţinere a relaţiilor sociale
cu alte grupuri sociale (familii, şcoală, colective de muncă, prieteni etc.). Plasarea şi aflarea în
asemenea mediu este forţată şi strict reglementată, condamnaţii neavând posibilitatea de a-şi
modifica sfera relaţiilor.
În atare condiţii sporeşte considerabil influenţa din partea mediului social asupra
condamnatului. Experienţa antisocială, lipsa scopurilor pozitive, degradarea morală a persoanei care
îşi execută pedeapsa cu închisoare contribuie la formarea în penitenciar a unui mediu negativ.
Factorii menţionaţi provoacă condamnaţiior stări psihice care contribuie la cristalizarea unor astfel
de caracteristici ale personalităţii precum frica, suspiciunea, dubiile, excitabilitatea, iritarea,
10
ostilitatea, agresivitatea, instabilitatea emoţională, subaprecierea, sentimentul inferiorităţii etc, c a r e
devalorizează sentimentul propriei identităţi. În vederea menţinerii propriului „eu”, deţinuţii se
asociază într-o comunitate, numită „noi”, diametral opusă celor aflaţi în libertate, numiţi în limbajul
neformal „ceilalţi” sau „ei”.
Pentru a consolida valorile acceptate de membrii comunităţii este necesară apărarea lor.
Astfel, imitând modelul societăţii, comunitatea infractorilor instituie un sistem propriu de norme şi
de sancţiuni. Normele criminale sunt identice după conţinut cu normele sociale, îndeplinesc aceleaşi
funcţii, diferenţa fiind doar în opoziţia lor faţă de normele sociale, influenţând asupra criminalităţii
penitenciare, mediul social-psihologic există obiectiv ca o totalitate de valori, tradiţii şi norme de
conduită, reflectat în conştiinţa deţinuţilor drept sistem valoric al subculturii criminale. Acest mediu
reprezintă în majoritatea cazurilor motivaţia faptelor săvârşite, inclusive a celor infracţionale.
În baza orientării spre astfel de valori ca „ei” şi „noi” se formează diverse grupări
neformale. Mecanismul aderării la ele constă în faptul că fiecare deţinut, fie conştient sau
inconştient, determină modalitatea conservării propriului „eu” şi rezolvă problemele vizând
neutralizarea stărilor psihice nedorite şi satisfacerea necesităţilor considerate importante. În funcţie
de caracteristicile specifice până la condamnare, deţinuţii pot adera la grupările ce au o orientate
pozitivă, la cele neutre sau la grupările antisociale. Ultima categorie o constituie violatorii de regim,
care se opun administraţiei şi instigă alţi condamnaţi la încălcarea ordinii stabilite. Acest statut le
oferă o serie de avantaje cum ar fi crearea prestigiului şi păstrarea respectului; aceştia sunt supuşi
mai rar stărilor psihice negative, este mai mică probabilitatea victimizării lor etc. Se impune
precizarea, potrivit căreia statutul de „negativ” al acestei categorii de condamnaţi nu se întemeiază
pe înrăirea condamnatului sau pe imposibilitatea de a fi corijat, ci pe faptul că statutul în cauză îi
permite să-şi realizeze necesităţile pe care el le consideră importante (conservarea valorii propriului
„eu”, siguranţa, securitatea etc.).
Valoarea propriului „eu” se formează nu de la sine, ci în legătură cu existenţa unei alte
valori - „noi”. În societate există întotdeauna grupe, comunităţi, apartenenţa la care este destul de
prestigioasă. Acestea, la rândul său, creează standardele vieţii spre care trebuie să tindem. Astfel,
individul îşi apreciază înalt propriul „eu” atunci când aparţine, în opinia lui, unor astfel de grupe
prestigioase. Grupa de referinţă, adică acel cerc de persoane în mediul cărora pretindem să ne aflăm,
este situată, după cum arată cercetările în domeniu, cu câteva trepte mai sus decât grupa în care ne
aflăm de fapt.
11
Condamnatul este sortit să se afle în mediul aceluiaşi cerc de persoane similare lui, care, în
cele din urmă, se simt umiliţi din cauza pierderii statutului social. El nu poate părăsi locul de
detenţie şi, respectiv, nu are posibilitate să-şi găsească grupul dorit, unde ar putea să se afirme, aşa
cum au posibilitatea de a o face oamenii liberi, în cazul când au suferit un eşec şi încep viaţa din nou
într-un alt mediu. Totodată, condamnatul nu poate convieţui în împrejurările care îi dezapreciază
„eul” său. În acest caz, îi rămâne doar o singură cale - formarea asociaţiei, comunităţii proprii,
constituită din condamnaţi care se află în aceeaşi situaţie şi care îi împărtăşesc ideile, viziunile şi
valorile.
Fiind conştienţi de faptul că aderarea la cei orientaţi negativ îi lipsesc de posibilitatea
înlesnirii condiţiilor detenţiei şi îi îndepărtează de societatea civilă, unii condamnaţi se orientează
spre colaborarea cu administraţia instituţiei penitenciare. Şi deoarece normele şi tradiţiile criminale
condamnă orice colaborare cu organele de drept, ostilitatea mediului se răsfrânge adesea asupra lor.
Totodată, există grupări care menţin neutralitatea, nu acceptă viziunile criminale, însă preferă de a
se ţine la distanţă şi faţă de administraţia penitenciarului.
Unii condamnaţi se plasează pe treapta inferioară în structură neformală a relaţiilor
specifice mediului penitenciar. Categoria respectivă de condamnaţi formează aşa numitul grup de
„respinşi”, adică „deţinuţii care nu se bucură, de fapt, de nici un drept”. Aceştia devin „respinşi”
pentru încălcarea normelor neformale stabilite în mediul criminal, pentru atitudinea
necorespunzătoare faţă de igiena personală sau pentru săvârşirea diferitor fapte sancţionate de
mediul respectiv. De asemenea, există multiple cazuri de „respingere” a deţinuţilor care suferă de
diverse anomalii psihice. Acestea din urmă împiedică, de regulă, adaptarea la condiţiile specifice
mediului penitenciar, iar infractorii care suferă de asemenea anomalii sunt, deseori, maltrataţi sau
insultaţi de către ceilalţi condamnaţi, devenind astfel victime ale acţiunilor infracţionale, inclusiv ale
celor cu caracter homosexual. Asemenea categorie de deţinuţi, de regulă, nu solicită ajutorul
personalului instituţiei penitenciare, deoarece sunt ameninţaţi de către ceilalţi condamnaţi, într-o
serie de cazuri ei sunt implicaţi în săvârşirea faptelor infracţionale sau a altor încălcări de lege.
În general, în locurile de detenţie se deţin persoane ce suferă de anomalii psihice.
Nedepistarea la deţinuţi a anomaliilor psihice la momentul oportun destabilizează în mare
măsură situaţia în penitenciare, deoarece aceştia devin, de cele mai multe ori, infractori sau
victime.
O influenţă deosebită asupra infracţiunilor comise în instituţiile penitenciare o au
12
normele cu caracter de stratificare, norme care divizează condamnaţii pe categorii, în
conformitate cu locul ocupat de ei în structura relaţiilor neformale. Menţinerea statutului în
structura relaţiilor neformale sau tendinţa de a-1 ierarhiza (ca modalitate de autoafirmare)
constituie unul dintre principalii factori care generează conflicte, acestea precedând de multe
ori săvârşirea infracţiunii.
Situaţiile de conflict pot fi provocate atât de factorii obiectivi, cât şi de cei subiectivi
caracteristici mediului penitenciar. La factorii obiectivi se referă posibilitatea limitată de
comunicare şi de întreţinere a relaţiilor sociale normale, prestigiul social scăzut al persoanei,
instabilitatea componenţei deţinuţilor etc. Printre factorii subiectivi enumerăm degradarea
socială a persoanelor care îşi execută pedeapsa, concentrarea în penitenciar a persoanelor
care suferă de alcoolism, narcomanie sau de alte patologii, numărul relativ înalt ai
condamnaţilor cu limite de vârstă între 18 şi 25 de ani ce se caracterizează printr-o orientare
antisocială stabilă, fapt care, deseori, generează conflicte în soluţionarea problemelor.
În viziunea unor autori ruşi care au efectuat un studiu privind condamnaţii ce au
săvârşit infracţiuni violente în instituţiile penitenciare, comiterea acestora este determinată,
de regulă, de reacţia inadecvată la insultă, de loialitatea faţă de exigenţele mediului
penitenciar sau de interpretarea denaturată a valorilor sociale.
Astfel, constatăm că în mediul criminal există o serie de cerinţe neformale faţă de
comportamentul deţinuţilor, bazate pe viziunile proprii asupra prieteniei, onoarei, demnităţii,
mândriei şi a altor valori social-psihologice. În cazul nerespectării cerinţelor vizate, reacţia
mediului poate determina săvârşirea diferitor infracţiuni sau alte încălcări de lege. În
condiţiile de detenţie, condamnatul poate comite un şir de fapte (inclusiv infracţionale), pe
care în circumstanţe normale nu le-ar comite în nici un caz.
Formarea şi existenţa comunităţii deţinuţilor cu mediul său caracteristic se datorează
elementului contradictoriu generat de condiţiile de viaţă de până la detenţie şi condiţiile de
viaţă în timpul ispăşirii pedepsei, care impune izolarea de societate ce îşi separă unii membri,
supunându-i cărorva restricţii: limitarea în realizarea şi satisfacerea unor necesităţi,
includerea forţată în grupe sociale pe baza principiilor de egalitate a statutului social,
amplasarea în instituţii specializate cu regimuri diverse de deţinere etc.
Influenţa acestor factori este continuă, iar înlăturarea deplină a lor este practic
imposibilă. Ei se reflectă asupra tuturor elementelor caracteristice mediului penitenciar, care,
13
la rândul său influenţează negativ asupra personalităţii şi evident, asupra conştiinţei acesteia.
Ca o reacţie nemijlocită la influenţa factorilor enumeraţi survin stările psihice, care
predispun persoana de a interacţiona într-un mod sau altul cu mediul respectiv.
Impactul detenţiei asupra individului se resimte în mod dramatic prin limitarea
drastică a spaţiului de mişcare şi a organizării timpului oricărui deţinut. Aceasta denotă
necesitatea - impusă de regulamentul instituţiei penitenciare - elaborării unor noi conduite
legate de spaţiu şi de timp radical diferite de cele ale unui individ ce se află în libertate.
Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unor fenomene
ancestrale de teritorialitate - comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu -
care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în apărarea spaţiului personal (locul de culcare,
locul de alimentare etc.).
Instituirea unui regim de detenţie strict de către societate generează unele fenomene
negative. Astfel, pe lângă deprecierea propriului „eu”, persoana trăieşte stări psihice negative
şi pentru a- i asigura siguranţa şi propria încredere în sine, deţinutul începe să modifice
lirnitele instituite de legile şi instrucţiunile stabilite. Deci în pofida organizării legale instituite
începe a se derula aşa numita „autoorganizare”.
În contextul celor menţionate, savantul rus A. Prigojin consideră că autoorganizarea
constituie un produs al unor procese spontane, necontrolate şi direcţionate. Prezenţa
aspectului spontan nu înseamnă că nu persistă un plan-scop. Elementul plan-scop există, dar
nu este conştientizat ca o bază comună şi unică a procesului. Fiecare participant îşi fixează un
mobil, soluţionează careva sarcini concrete, dar procesul care apare şi se dezvoltă în rezultatul
acţiunilor personale orientate, reprezintă un fenomen ce se derulează de sine stătător.
Revenind la conceptul de teritorialitate menţionăm că acest aspect este prezent în
viaţa omului şi atunci când el se află la libertate, adică în condiţiile vieţii obişnuite. Astfel,
autorul american Anthony Siorr defineşte omul ca fiind o fiinţă teritorială - în deosebi în
spaţiile supraaglomerate (oraşe, blocuri); aici fenomenele de agresivitate se observă rar,
deoarece individul învaţă şi are posibilităţi de a-şi stăpâni pornirile negative generate de
prezenţa altor persoane. Însă, în condiţiile detenţiei, fenomenele de teritorialitate devin
exacerbate, suscitând la agresivitate mărită.
Frustrarea se resimte cu o deosebită tărie şi pe planul timpului. Aceasta se reflectă
printr-o organizare impusă şi în general foarte monotonă a timpului. Regimul zilnic sever
14
reglementează timpul liber. Fiind impus în primele perioade ale detenţiei, el provoacă
sentimentul de frustrare continuă şi ca rezultat măreşte agresivitatea deţinutului.
Sporirea sentimentului de frustrare este generată şi de renunţarea forţată de la
multiple obiecte de uz personal, lipsa cărora este mereu resimţită. Deasemenea deţinutul este
impus să renunţe la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-a putut permite fiind liber (de
exemplu consumarea de alcool, jocurile de noroc, relaţiile sexuale etc.). Acest fapt îl va
impune să caute „surogate de satisfacţii” a acestor necesităţi (plăceri).
Deseori, stările psihice apărute ca urmare a acestor limitări se evidenţiază sau se
răsfrîng în acte de agresiune sau aşa numita „auto-agresiune” îndreptată contra propriei
persoane.
Şocul suferit de persoană în urma amplasării sale în penitenciar, contactul cu
subcultura criminală, în scurt timp îl impune pe deţinut să-şi formeze, deseori, în mod explicit
o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o strategie de supraveţuire.
Cu cîteva decenii în urmă s-a atenţionat asupra fenomenului de prizonierat definit ca
„socializare”, adaptare la cultura devinită a deţinuţilor – proces prin care deţinutul ajunge să
adopte şi să împărtăşească punctul de vedere al restului masei de deţinuţi cu privire la
comunitatea din instituţia penitenciară şi societatea în general.
Fenomenul prizonizării impune adoptarea unei atitudini ostile (deschise sau latente)
faţă de personalul penitenciarului, faţă de lumea „din afară” şi, concomitent, dezvoltarea unei
loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi, sprijinirea reciprocă ori de cîte ori interesele reale sau
imaginare ale deţinuţilor intră în confict cu unele dispoziţii ale autorităţii. Fără îndoială că
adoptarea acestor „norme penitenciare”, ca şi a multor altor norme de acelaşi fel, atît de
caracteristice subculturii criminale sunt generate de o puternică motivaţie care se
subsumează, aşa cum a formulat A. Maslow, într-o categorie de motive desemnate prin
„necesitatea apartenenţei la grup”.
În urma unor evenimente, cauze, după cum vedem, are loc consolidarea masei de
deţinuţi, consolidarea respectivă reflectându-se în exterior prin crearea unui tip de comunitate
denumită de condamnaţii „noi”, care este parte adversă celor ce se află la libertate şi
personalul penitenciarului, pe care îi denumesc prin noţiunea de „ei”.
Prin divizarea în „noi” şi „ei” se exteriorizează principiul psihologic de formare a
comunităţilor fără de care n-ar fi fost posibil să se formeze obiectiv diverse colective, uniuni,
15
grupe de persoane. Deţinuţii îşi reglementează propria comunitate în baza unor valori morale
elaborate de ei înşişi. Morala are ca esenţă, după cum cunoaştem, două laturi: una fiind
orientată spre ai săi, iar alta spre străini. O asemenea delimitare a moralei se păstrează,
deoarece sunt persistente unele elemente ale ei. Astfel, morala v-a deveni morală, în
adevăratul sens al cuvântului, atunci când societatea umană v-a trece de etapa divizării pe
clase şi nu numai va trece, ci şi va fi uitată în viaţa de zi cu zi.
Consolidarea deţinuţilor, crearea propriei comunităţi şi reglementarea ei prin norme
comune pentru toţi le permite să facă faţă într-o anumită măsură stărilor psihice negative.
Aşa numitul fenomen de „prizonizare”, de integrare în grupul deţinuţilor, de identificare cu
subcultura penitenciară constitue doar prima fază în evoluţia deţinutului, faza a doua fiind
fenomenul de deprizonizare. Cu alte cuvinte, la începutul detenţiei, asumarea „rolului de
deţinut” este lege la infractori, însă cu cât se apropie momentul eliberării ei vor tinde să
adopte un comportament mai acceptabil din punct de vedere al societăţii din exterior. Acest
comportament poate fi generat şi de simplul fapt că un comportament adecvat poate scurta
sensibil durata detenţiei.
Deci, aşa numitul fenomen de prizonizare constituie rezultatul „presiunii sociale”
exercitate de grupul neformal de deţinuţi şi reprezintă o forţă de contra educaţie faţă de
eforturile educativ-terapeutice ale personalului specializat din instituţiile penitenciare.
Procesul de autoorganizare al deţinuţilor a fost caracterizat ca având un caracter
intensiv, acest fapt fiind condiţionat de anumite circumstanţe, în primul rând, fiecare deţinut
trebuie să i- a o decizie de aderare la o anumită grupare (grupare neformală de deţinuţi sau
personalul instituţiei penitenciare).
În al doilea rând, după cum a fost menţionat mai sus, limitarea satisfacerii
necesităţilor, inclusiv a celor vitale, generează tendinţa de realizare a acestora în pofida
interdicţiilor existente, fapt ce facilitează satisfacerea intereselor prin reglementarea relaţiilor
interpersonale în mediul condamnaţilor.
În al treilea rând, plasarea individului în grupe sociale de acelaşi sex naşte tendinţa de
a ocupa un anumit loc în conformitate cu propriile aspiraţii şi calităţi de care dispune.
Prin urmare, între deţinuţi are loc o stratificare constituită din trei trepte, având o
ierarhie relativ strictă. Pe una din trepte se situează cei ce fac parte din grupurile
neformale, membrii cărora se caracterizează printr-o orientare vădită asupra valorii
16
denumită „noi”. Interesul de bază al lor constă în realizarea viziunilor proprii în funcţie de
anumite valori existente în penitenciar.
Grupul cel mai extins cuprinde deţinuţii care tind să ocupe poziţii neutre, adică se
retrag în cazul când este necesar de susţinut grupurile neformale, dar, în acelaşi timp, nu se
alătură administraţiei instituţiei penitenciare în activitatea de menţinere a regimului şi de
corijare a altor deţinuţi. Reprezentanţii grupului respectiv tind să obţină respectul celor din
jur, apelând în acest scop la calităţile lor profesionale. Faptul că reprezentanţii grupurilor
neformale reuşesc să influenţeze categoria neutră de deţinuţi denotă orientarea vădită a
acestora spre comunitatea penitenciară, care este deseori mult mai puternică decât cea a
personalului penitenciarului.
Una din problemele cu aspect practic relevant este intensificarea influenţei pozitive
în baza legităţilor de existenţă a grupului deţinuţilor neutri. Aceasta se realizează, de regulă,
prin sporirea rolului acestei grupări în comunitate.
Pe poziţia inferioară a ierarhiei penitenciare se situează persoanele care au încălcat
normele neformale de comportament stabilite de comunitatea penitenciară. Astfel, deţinuţii
din grupul respectiv se află într-o izolare dublă. Ei sunt izolaţi atât de propriile norme în
penitenciar, cât şi de comunitatea din interiorul penitenciarului.
Un grup aparte îl formează deţinuţii care au aderat la administraţia penitenciarului în
procesul de corectare şi reeducare a altor deţinuţi. Aceşti deţinuţi tind să se elibereze din detenţie
înainte de termen.
Ca rezultat al autoorganizării, comunitatea deţinuţilor capătă un liant de relaţii
interpersonale existente în baza legităţilor şi specificului sistemului penitenciar. Analiza
relaţiilor respective ne-a permis să concluzionăm că prin intermediul organizaţiei neformale
existente în penitenciar se tinde spre excluderea elementelor şi aspectelor contradictorii ce
apar în cadrul sistemului penitenciar, dar mai ales, în însuşi mediul deţinuţilor. Totuşi,
aspectele contradictorii oricum apar, numai că sub alte forme. Astfel, membrii grupărilor
neformale se concentrează şi devin protectorii şi propagatorii normelor specifice subculturii
criminale.
Spre exemplu, condamnatul D, împreună cu alţi deţinuţi, terorizau condamnaţii
corijabili ameninţându-i cu răfuială fizică în caz dacă nu vor respecta tradiţiile subculturii
criminale. Din materialele dosarelor personale se observă că ei procedau astfel pentru a arăta
17
că sunt mai superiori decât alţi condamnaţi şi pentru a consolida grupările în fruntea cărora
se aflau.
Unii savanţi consideră că grupul penitenciar închis este caracterizat nu numai prin
diversitatea membrilor delimitaţi după naţionalitate, vârstă, profesie, ci şi după diferenţa ce se
referă la gradul de amoralitate, fapt care îi divizează pe membrii săi după anumite principii,
deprinderi şi dispoziţii.
În mediul condamnaţilor există şi funcţionează un set de norme neformale de care se
conduc şi pe care le respectă atât grupurile neformale, cât şi cele formale. Astfel, acest cod de
norme cuprinde o gamă de reguli ce reglementează ordinea de restabilire a dreptului încălcat,
precum şi urmările pentru cel ce a încălcat dispoziţiile acestor norme. Regulile neforrnale
reglementează trei grupe de relaţii: relaţiile dintre membrii comunităţii şi comunitate (relaţii
deţinut-deţinuţi), relaţiile din interiorul comunităţii (relaţiile deţinut-deţinut), relaţiile dintre
comunitate şi cei care sunt denumiţi de către ea - ,,ei”, adică relaţiile deţinut-personalul
penitenciarului. Normele „codului criminal”, supranumit al hoţilor, reglementează şi alte
domenii de activitate. în special al persoanelor care tind spre profesionalizarea activităţii
criminale.
Referindu-se la mediul lumii interlope, V. Cialidze a ajuns la concluzia, că ideea de
bază a legilor neformale constă în aceea că infractorul trebuie să activeze separat de
societate şi să nu constituie o parte componentă a relaţiilor dictate de ea.
Premisele de apariţie a fenomenelor socio-afective cu caracter negativ în mediul
penitenciar închis există anticipat, fiind create de condiţiile persistente în el.
Mediul respectiv se menţine şi se păstrează datorită circumstanţelor de ordin interior.
Factorilor exteriori li se datorează faptul că mediul penitenciar constituie o entitate închisă, izolată.
Orice comunitate se dezvoltă eficient doar în cazul când circumstanţele de ordin
intern prevalează asupra celor de ordin extern. Fiecare comunitate necesită elemente ce ar
regla comportamentul uman în cadrul său. Odată cu dezvoltarea să se multiplică şi se
diversifică numărul regulilor de conduită. La anumite etape de dezvoltare a comunităţii apar
norme ce reglementează noile privilegii. De asemenea, relaţiile create denotă rezultatele sau
neajunsurile care apar în cadrul procesului de dezvoltare al acestei comunităţi, servind ca un
indicator ce reflectă multiplele şi diversele corelaţii interne, precum şi capacităţile sale de
dezvoltare. Comunitatea deţinuţilor se autodezvoltă, dar acest proces poate avea loc până la
18
anumite limite, deoarece influenţa factorilor enumeraţi nu poate fi limitată sau anihilată.
Principalele particularităţi ale regulamentului neformal al deţinuţilor se reflectă în
faptul că condiţiile exterioare, având efect prohibitiv (de stopare), determină următoarele
două tendinţe:
1) actualizarea orientării asupra valorilor de bază;
2) încercarea de a distribui de sine stătător accesul la valorile respective.
Aceasta are loc deoarece tendinţa spre bunăstarea şi satisfacerea necesităţilor este
inepuizabilă, iar accesul la realizarea lor în penitenciar este limitată. Ordinea şi modalitatea
de realizare a acestora este posibilă doar prin menţinerea interioară centralizată a
comunităţii.
Instaurarea unei astfel de ordini generează deţinuţilor frica faţă de urmările ce pot
surveni. Astfel, sub stresul captivităţii şi ai promiscuităţii, instinctul de teritorialitate, precum
şi comportamentul de dominare-supunere se exacerbează în general. Pe măsură ce mediul
carceral trece de la orientarea punitivă spre forme mai clare educativ-terapeutice, instinctul
brutal de dominare ţine să devină conduită de conducere (leadership). Acest fenomen se
evidenţiază prin faptul că dacă la început pot avea loc conflicte pentru a se stabili ierarhia în
mediul penitenciar, odată cu stabilizarea acestuia, persoanele ce ocupă statuturile sociale
ierarhic superioare în mediul penitenciar dezvoltă o politică de judecător, adică de protejare a
normelor existente în acest mediu, soluţionând litigiile între deţinuţi şi sancţionându-i pe cei
vinovaţi de încălcarea regulilor stabilite. Unul din elementele ce constituie motorul
funcţionării comunităţii penitenciare îl constituie infractorii recidivişti.
Un studiu al personalităţii recidiviştilor a fost realizat de S. Uarbordt, care
menţionează că aceştia caută mereu experienţe şi activităţi gratiliante, tind cu înverşunare, cât
sunt în libertate, spre tot ceea ce le poate oferi satisfacţii imediate. Din aceasta cauză pierderea
libertăţii este resimţită cu atât mai dramatic, cu cît ei nu sunt obişnuiţi şi nici nu acceptă de
bună voie vreun fel de restricţii. În aceste condiţii detenţia este nu numai privarea de libertate
în mişcare şi acţiune, ci şi o ruptură drastică în modul de comportament obişnuit, respectiv
preferenţial al infractorului.
Menţionăm, de asemenea, că normele subculturii penitenciare occidentale (S.U.A.,
Marea Britanie. Franţa, Italia etc.) se deosebesc radical de cele existente în lagărul sistemului
penitenciar al fostelor republici sovietice. O astfel de trăire emoţională puternică descrisă de
19
S. Harbordt în sistemul penitenciar sovietic îi va fi caracteristică mai mult unei persoane care
a fost condamnată pentru prima dată la închisoare şi care, pe lângă stresul provocat de
privarea de libertate, retrăieşte şi stresul adaptării la subcultura criminală existentă pe tot
perimetrul sistemului penitenciar ex-sovietie.
Actualmente se observă o îmbinare a normelor neformale existente în sistemul
sovietic cu cele răspândite în sistemul penitenciar occidental. Aceasta se întâmplă graţie
deschiderii hotarelor şi liberalizării posibilităţilor de a călători în diferite ţări ale lumii. În
acest context, infractorii autohtoni, iar uneori şi cei străini, fiind deţinuţi anterior în
penitenciarele altor state, încearcă să combine şi să implementeze unele norme neformale,
preluate din setul de norme ale subculturii criminale specifice condamnaţilor din ţările
respective, în mediui carceral al Republicii Moldova.
Referindu-ne la infractorii recidivişti, concretizăm că procesul de adaptare a lor
decurge mai rapid, aceasta datorându- se faptului că ei cunosc deja normele şi regulile de
convieţuire în penitenciar, au un statut social prestabilit în perioadele precedente de ispăşire a
pedepsei şi sunt cunoscuţi în lumea interlopă. De asemenea, în penitenciar funcţionează aşa
numita poştă penitenciară, prin intermediul căreia se aduce la cunoştinţă condamnaţilor
anumite informaţii cu referire la personalul deţinut ce prezintă interes. Calmul pe care îl au
infractorii recidivişti la amplasarea lor în penitenciar este determinat de normele subculturii
criminale. Având mai multe detenţii, infractorii recidivişti se bucură de autoritate şi respect,
elemente care le asigură un statut social special.
În trecut, statutul de infractor recidivist era conferit sub formă de sancţiune de către
judecată şi avea drept consecinţă supunerea persoanei celor mai severe regimuri şi privarea
de dreptul de a fi eliberat din detenţie înainte de termen. Acest aspect, însă, a fost exclus din
legislaţia penală, respectându-se astfel prevederile tratatelor internaţionale în scopul lichidării
unui statut care constituia un titlu „nobil” în lumea subculturii criminale. Deşi statutul de
infractor recidivist a fost exclus din punct de vedere juridic, totuşi esenţa să ca latură socială
în mediul penitenciar mai continuă să existe. Un alt savant care a realizat un studiu al
mediului penitenciar este B. Cormier, care a reuşit să stabilească relaţii de sinceritate cu un
mare grup de deţinuţi, utilizând în acest scop unele tehnici specifice de investigaţie. Astfel,
autorul a constatat că orice membru ai autorităţii penitenciare care se apropie mai mult de
deţinuţi este privit ostil de către aceştia, deoarece se consideră că unicul său scop este de a-i
20
„trage de limbă”. În general, ofiţerii din nomenclatura anglo-saxonă care sunt mai prietenoşi
sunt consideraţi fie „molatici”, fie „fraieri”. Tot din aceste cercetări a rezultat că grupul de
deţinuţi şi grupul de ofiţeri nu numai că se suspectează reciproc, dar sunt foarte atenţi ca să
nu fie confundaţi cu cei din „grupa adversă”. Aceasta ar duce la pierderea încrederii în
grupul lor de apartenenţă.
În sistemul penitenciar autohton, precum şi pe întreg arealul penitenciar ex-sovietic,
deţinuţii delimitează personalul sistemului penitenciar în două categorii. Prima categorie, cu
care se admite stabilirea unor contacte, sunt şefii de detaşamente, educatorii, inginerii de
organizare a procesului de muncă etc. Atitudinea respectivă se admite, deoarece deţinutul are
nemijlocit relaţii cu personalul vizat, care, la rândul său, le reglementează activitatea zilnică.
Regulile şi normele mediului penitenciar „prescriu" deţinuţilor interzicerea oricăror legături
cu categoria a doua de funcţionari, aceştia fiind colaboratorii serviciului operativ din cadrul
penitenciarului, în sarcina cărora intră mai multe obligaţiuni, cum ar fi racolarea agenţilor,
stabilirea stării de fapt în mediul penitenciar etc. Toate aceste aspecte impun deţinuţilor o
atitudine negativă deosebită faţă de serviciul respectiv şi, mai mult ca atât, se aplică sancţiuni
severe pentru cei care au fost depistaţi că colaborează cu reprezentanţii acestui serviciu.
O altă particularitate a sistemului neformal de reguli existent în penitenciar constă în
aceea că unele necesităţi sunt imposibil de satisfăcut. Pentru asigurarea necesităţilor permise
în penitenciar este necesară reglementarea lor strictă în toate sferele de activitate.
Reglementarea respectivă instituită de normele neformale îşi are urmările sale psihologice.
Prin urmare, în comunitatea deţinuţilor dispare atitudinea tolerantă faţă de orice încălcare a
normelor instaurate. În acest context, unii autori sunt de părerea că micromediul penitenciar
închis, neajunsurile materiale şi contingentul social existent influenţează permanent
personalitatea deţinutului în locurile de recluziune, diminuând astfel dezvoltarea acesteia ca o
personalitate corijată şi reeducată.
Conform sistemului neformal de reguli se sancţionează pentru acte comportamentale
care, în alte condiţii, ar constitui ceva licit sau s-ar putea de aplicat o sancţiune neînsemnată
pentru săvârşirea lor. Această situaţie apare din simplu motiv că împrejurările în care pot
apărea abateri sunt puţine, reglementările comportamentului fiind destul de stricte.
În incinta mediului penitenciar neformal, norma, ca element instituit de deţinuţi
pentru asigurarea protecţiei valorilor existente, devine o entitate ce posedă o valoare de sine
21
stătătoare. Aceasta se reflectă în tendinţa de a menţine ordinea stabilită, aspectul respectiv
căpătând un caracter exacerbat. În această situaţie norma capătă un caracter individual, fapt
ce o delimitează de valorile general acceptate. Toate aceste elemente nasc o atmosferă de
pasivitate apărută ca urmare a lipsei dorinţei de a susţine ordinea instituită.
Cercetările realizate au demonstrat că mediul deţinuţilor s- a format în aşa mod ca
să poată fi posibil compensate posibilităţile care au fost pierdute. Acţiunea factorilor, care de
la etapa iniţială poartă un caracter contradictoriu nu este posibil de anihilat. De aceea,
soluţionarea acestui proces contradictoriu se realizează din contul intereselor masei generale,
adică posibilităţile unora se lărgesc din contul sau ca urmare a limitării drepturilor altor
personae.
Concurenţa dură din mediul deţinuţilor impune grupările cu orientare negativă să se
coaguleze, fapt ce le delimitează de interesele întregii comunităţi. O altă latură a acestui
fenomen rezidă în faptul că situaţia creată le impune să recurgă la teroare, să transforme
ordinea existentă într-o valoare de sine stătătoare, care poartă un caracter de castă cu
orientare negativă, ceea ce sporeşte samavolnicia elementelor nominalizate.
În această ordine de idei, accentuăm aspectul contradictoriu al situaţiei - cu cât este
mai puternică influenţa factorilor menţionaţi, cu atât mai vizibilă este funcţia de mijlocire,
intermediere a posibilităţilor pierdute (limitate) de către mediul neformal. Aceasta, la rândul
său, denotă pericolul izolării deţinuţilor ca aspect al pedepsei penale, care generează şi unele
urmări nedorite (negative). Concomitent, în asemenea mediu sunt remarcate şi contradicţii de
ordin intern. Toate acestea demonstrează că în comunitatea penitenciară funcţionează legităţi
care pot servi drept punct de reper şi care urmează de a fi luate în consideraţie în activitatea
de corijare a deţinuţilor şi, respectiv, în preîntâmpinarea infracţiunilor şi a altor încălcări de
lege.
Cele relatate generează concluzia că este necesar de a minimaliza termenii de pedeapsă
penală, în special minorilor, şi implementarea unor măsuri alternative de pedeapsă, care ar influenţa
cu adevărat persoana ce a săvârşit infracţiunea şi ar contribui eficient asupra corectării şi reeducării
infractorilor.
22