INTRODUCERE

“Va veni o zi când nu vor mai fi în Europa alte câmpuri de

luptă decât un mare spaţiu unificat, deschis comerţului şi

spiritelor receptive faţă de idei (...). Va veni o zi când tu Franţa,

tu Italia, tu Germania, tu Anglia şi voi toate naţiunile continentului,

fără a vă pierde calităţile distincte şi individualitatea glorioasă,

vă veţi reuni strâns într-o entitate superioară şi veţi constitui

fraternitatea europeană.”

Victor Hugo - Congresul Păcii, Paris, 21 august 1849

După extinderea Uniunii Europene la 27 de State Membre, Piaţa Internă

este un spaţiu de aproximativ jumătate de miliard de locuitori şi 20 de milioane

de întreprinderi, care se bucură de drepturile de liberă circulaţie a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Piaţa Internă este unul dintre

fundamentele cooperării în Uniunea Europeană (UE) şi se compune din toate

Statele Membre UE şi ţările Zonei Economice Europene (Norvegia, Islanda şi

Liechtenstein). Uniunea Europeană a încheiat acorduri şi cu alte ţări, astfel încât

libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se aplică, în

parte, şi acestora. Totuşi, deciziile privitoare la Piaţa Internă sunt luate exclusiv

de Statele Membre UE.

Legislaţia referitoare la Piaţa Internă afectează aproape toate domeniile

conectate cu libertatea de mişcare, precum protecţia consumatorilor şi a

mediului, dreptul de a munci în altă ţară, siguranţa produselor şi licitaţiile

publice.

Toate persoanele, fizice sau juridice, care îşi exercită dreptul la libera

circulaţie sunt tratate egal pe tot teritoriul UE. Spre exemplu, Suedia nu poate

impozita diferit o firmă franceză faţă de o firmă suedeză, dacă ambele îşi

desfăşoară activitatea în respectiva ţară, după cum nici o firmă suedeză nu-şi

1

poate salariza diferit angajaţii suedezi, faţă de angajaţii de alte naţionalităţi

europene.

Principiul de bază al Pieţei Interne este libera circulaţie. Esenţa celor patru

libertăţi – circulaţia bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor – constă în

faptul că toate barierele care s-ar opune liberei circulaţii au fost interzise. Totuşi,

există excepţii de la acest principiu, iar guvernele au dreptul de a limita sau de a

suspenda importul de produse dacă acestea pun în pericol mediul înconjurător,

interesele consumatorilor sau viaţa şi sănătatea oamenilor, animalelor sau

plantelor.

2

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL INTEGRĂRII EUROPENE

Integrarea economică reprezintă o formă deosebită a relaţiilor economice

dintre diferite ţării ale lumii, care s-a dezvoltat în secolul XX, după cel de-al

Doilea Război Mondial, în prezent constituie o caracteristică importantă a

evoluţiei economice mondiale.1

Integrarea economică regională a fost definită drept un proces economic şi

politic de unificare în diferite grade şi proporţi, părţi şi sectoare a economiilor

naţionale. Forma cea mai complexă a integrării economice regionale este dată de

integrarea europeană, definită drept un proces istoric complex cu caracter

juridic, social, naţional, internaţional.

Caracterul istoric este dat de faptul că desfaşurarea procesului integrativ

se întinde pe o perioadă îndelugată, în decursul căreia au avut loc transformări

structurale fundamentale de natură politică, economică şi socială. Procesul

integrativ vest-european este în egală masură unul politic, deoarece decizia de

integrare exprimă voinţa politică a forţelor politice, şi unul juridic, deoarece

desfaşurarea şi realizarea lui se bazează pe propierea legislativă a fiecărei ţări

participante la normele structurii nou create, compatilizarea legislaţiilor

naţionale şi formarea unor instituţii comune, adecvate aplicării noilor norme

juridice; unul economic, deoarece se concretizează în formare unor structuri

economice care permit obţinerea de performanţe economice ce conduc in ultima

instanţa la creşterea standardului de viaţa, a creşterii şi dezvoltării societaţii în

ansamblul; ştinţific, intrucât se bazează pe cercetarea şi cunoaşterea realitaţii

economice şi a tendinţelor ce dau sens şi mişcarea acestuia, educaţional prin

faptul ca urmareşte compatibilizarea planurilor de invaţamânt pe principiul

multiculturalitaţii; social, deoarece integrarea esclude orice discriminare bazată

pe naţionalitate in privinţa accesului la muncă şi a protecţiei sociale.

1 http://ec.europa.eu/agriculture/index_ro.htm

3

Deşi conceptul de integrare economic a intrat in limbajul specific abia la

începutul secolului al XX-lea, procesul propriu-zis a început din cele mai vechi

timpuri şi s-a manifestat cu intesitate diferită (în timp şi spaţiu) pe teritoriul

european, tinzând în permanentă spre ceea ce Braudu numea ,,o economie

univers“, adică ,,o economie autonomă“, capabilă în esenţă să se satisfacă pe

sine însaşi şi căreia legăturile şi schimburile interne conferă o unitate organică.

Apariţia şi dezvoltarea integrării europene a fost generată şi stimulată de

doi factori importanţii progresul tehnologic şi idealismul politic. Rezultatul al

adâncirii diviziunii muncii şi creşterii specializării în cadrul producţiei materiale,

progresul tehnologic, aplicat in mod diferit şi la scara diferită entitaţilor

economice europene, a condus la creşterea randamentelor factorilor de producţie

şi implicit la creşterea volumului de bunuri şi servicii produse. O parte tot mai

mare din producţie obţinută a putut fi destinată schimbului, iar aplicarea noilor

tehnologii în domeniul transporturilor a facut posibilă o mai rapidă dezvoltare a

relaţiilor comerciale dintre state.

Industralizarea, având la bază inovaţiile tehnologice, a stimulat integrarea,

determinând şi pe această cale obţinerea unor ritmuri înalte ale creşterii

economice şi, în sens invers, intensificarea integrării a condus la dezvoltarea

noilor tehnologii şi creşterea specializării şi implicit la mutaţii în diviziunea inter

şi internaţională a muncii.

Revoluţia tehnologică, generatoare de progres tehnologic şi economic a

creat însaşi şi efecte negative cu implicatii economice, ecologice, sociale şi

gloluale, cum ar fi creşterea poluării, apariţia pericolului subţinerii stratului de

ozon sau epuizarea zăcamintelor de cărbuni, gaze naturale sau petrol, a caror

rezolvare nu poate fi faptuită în mod unilateral sau la nivelul regional, ci ea ţine

de capacitatea statelor de a conlucra, de a colabora cât mai strans la nivelul

global, în scopul găsirii celor mai adecvate soluţi pentru rezolvarea lor.

4

1.1. Conceptul de integrare economică – conţinut şi forme

Conceptul de integrare economic a fost teoretizat şi implementat după cel

de-al Doilea Război Mondial şi el este de regulă asociat cu termenul regional. In

perioada postbelică, îndeosebi în ani `70,`80 şi `90 s-a vehiculat tot mai intens

conceptul de economică mondială integrată la nivelul global sau de integrare a

economiilor naţionale în cadrul economiei mondiale. Dar chiar termenul de

globalizare sau modializare semnifică un proces de integrare economică la scara

economiei mondiale, iar cele 2 componente esenţiale ale sale; internaţionalizarea

producţiei (şi tehnologiei) şi liberalizarea fluxurilor de mărfuri, servicii şi

factori de producţie, reflectă particularităţile procesului cât şi rolul jucat de

actorii principali, care sunt firmele transnaţionale.

Conceptul de integrare a fost vehiculat şi în perioada interbelică, însă într-

un sens limitat, având o conotaţie orientat spre sfera politicului sau spre sfera

industriei. După război sfera conceptului s-a largit şi s-a axat mai mult pe latura

economică. Dar atunci cand se face distincţia între integrarea politică şi cea

economică, trebuie totusi specificat că secolul XIX este cel al integrării politice,

prin crearea statelor naţionale centralizate sau a statelor federale, care a implicat

şi o integrarea economică la nivelul naţional, în timp ce secolul XX este cel al

integrării economice regionale, la nivel supranaţional, prin apariţia unor grupări

integraţioniste în diverse zone geografice.

Semnificaţia termenului de integrare ţine mai puţin de etimologia sa şi

mai mult de conţinutul sau, el implicând cooperarea, asocierea, fuziunea,

combinarea între agenţi economici sau între economiile naţionale.

Forme de integrare economică2:

Dupa specificul relaţiilor economice între ţările membre şi gradul de

întrepătrundere a economiilor acestora, pot fi evidente diferite forme de

integrare economică, aceste forme reprezintă şi etape de procesul de integrare

economică in evoluţia sa.

Clasificarea-standard:

2 P.Prisecaru - “Teoria Integrării Economice Europene” - Editura Sylvi, Bucureşti, 2001

5

zona de comerţ liber;

uniunea vamală;

piaţa comună;

uniunea economică;

uniune economică monetară;

uniunea politică.

Zona de comerţ liber este o formă de integrare prin care statele membre

decid să elimine între ele taxele vamale şi barierele netarifare dar fiecare ţară îşi

păstrează propriul tarif vamal pentru produsele ce vin din ţările terţe.

Uniunea vamală reprezintă o formă de integrare prin care statele membre

elimină în comerţul dintre ele barielele comerciale şi adoptă un tarif vamal

comun pentru produsele ce vin din ţările terţe şi adopta un tarif vamal comun.

Piaţa comună este forma de integrare care în plus faţa de Uniunea

Vamală asigura libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului si forţei de

muncă respectiv a factorilor de producţie.

Uniunea economică reprezintă a cea formă de integrare ce are în vedere o

armonizare a politicilor economice ale statelor membre.

Uniunea economică monetară presupune adoptarea unei monede unice

şi o armonizare a politicilor monetare şi ale statelor membre.

Uniunea politică este forma de integrare ce presupune o armonizare

politică a statelor membre.

1.2. Pricipalele etape ale integrării europene aşa cum rezultă ele din

Tratatele de bază3

- 1951 semnarea la Paris a Tratatului Comunitaţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului – CECO de către 6 ţări: Belgia, Franţa, Germania, Italia,

Luxemburg şi Olanda a reprezentat laboratorul de experimentare a integrării.

- 1957 (25 martie) Tratatele de la Roma de constituire a C.E.E.

(Comunităţii Economice Europene) şi EURATOM (Comunitatea Europeană a

3 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină - ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2008

6

Energiei Atomice) semnate de aceleaşi 6 ţări şi a cuprins toate sferele vieţii

economic – sociale – stabilînd obiective şi mijloace de realizare, printe care: un

grad de convergenţe cât mai ridicat al performanţelor economice, de ocupare a

forţei de muncă şi de mediu, realizarea unei politici comerciale şi agricole

comune, armonizarea legislaţiilor naţionale, realizarea coeziuni economico –

sociale etc.

- 1986 (1987) Actul Unic European face prima modificare (dupa 30 de

ani) a Tratatului de la Roma şi stabileşte realizarea Pieţei Interne Unice

Europene până la 1 ianuarie 1993; de asemenea înlocuieşte unanimitatea (din

anumite domeni) cu majoritatea calificată.

- 1992 (1993) Tratatul de la Maastricht deschide o noua pagină a

integrării prin aceea ca marchează trecerea la o politică monetară comună şi o

monedă unică, iar integrării economice i se adaugă noi domenii – politica

externă şi de securitate comună, justiţia şi siguranţa internă (de la aceasta dată

vorbim de UE şi nu de C.E.E.). De asemenea, a fost introdusă cetaţenia

europeană.

- 1997 (1999) Tratatul de la Amsterdam a plasat pentru prima oara în

central preocupărilor UE ridicarea nivelului de ocupare a forţei de muncă,

consolidarea poziţiei UE pe plan internaţional şi integrarea în sistemul de tratate

ale UE a acordului de la Schengen. A reconfirmat criteriile extinderii UE catre

Central şi Estul Europei.

- 2001 (2003) Trataul de la Nisa a vizat pregatirea institutională a UE în

vederea marii extinderi către Centrul şi Estul Europei şi a dat mai multă

certitudine acesteia extinderi (figurează şi România cu reprezentare din

Parlament, Comisie, Consiliu, Comitete etc.).

- 2004 (2009) Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa,

în cazul că ar fi fost adoptată, ar fi aduse urmatoarele noutăti:

UE va avea personalitate juridică putând incheia tratate;

Politica externă şi de securitate comună va fi consolidată prin

alegerea unui preşedinte permanent al Consiliului European,

7

numirea unui ministru extern al Consiliului European, numirea unor

obligaţii mai clare pentru ţările membre;

în adoptarea legislaţiei comunitare vor fi antrenate şi parlamentele

naţionale;

cea mai mare parte a deciziilor se vor lua cu majoritate calificată în

care va conta şi numărul populaţiei;

vor fi mai bine delimitate competenţele, instrumentele legislative şi

terminologia aferentă;

sistemul vast şi complex de tratate ale UE va fi înlocuit cu un

singur document care va concentra în circa 300 de articole cele

peste 1000 existente în prezent;

ţările îşi vor reduce numărul de eurodeputaţi iar competenţele

Parlamentului European vor creşte, codecizia Parlamentului

European şi Consiliului de Miniştri vor deveni regulă;

Comisia Europeană va deveni mai funcţionala, de la 25 de comisari

în 2004 şi 27 în 2007, din 2009 va avea 17;

va creşte gradul de coordonare a politicilor economice şi monetare;

vor fi stabilite condiţiile aderării, suspendării sau ieşirii voluntare

din UE etc.

Menţionam însă ca Tratatul de instituire acesteia, deşi a fost semnat în

2004 de către toate cele 25 de ţări membre, nu a fost ratificat de catre toate ţările

din cauza precedentului creat de respingerea lui prin referendum în Franţa şi

Olanda. Exista însă, posibilitatea reluări procesului de ratificare, cu sau fără

modificarea celui precedent, în 2008. Până în prezent a fost ratificat (în varianta

anterioară) de 18 ţări membre, inclusiv România şi Bulgaria care au aderat în

2007.

- 2007 Tratatul de la Lisabona.

1.3 Realizările integrării europene, altele decât Piaţa Internă Europeană

8

1.3.1. Pe linia aprofundării integrării

Politica Agricolă Comună P.A.C.

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produse agricole. Piaţa

Comună fiind înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfarşitul

anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul demarării vastei

inteprinderi pe care o reprezinta elaborare politicilor comune economice şi

monetare, latura esenţiala a procesului de integrare inter-stratală.

De la inceput, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în

comparaţie cu produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu

produse industriale se aplică principiu liberei concurente, neintervenindu-se

pentru sprijinirea competitivitaţii acestora şi aplicându-se o protecţie redusă la

importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-a bucurat de

susţinere pe toate planurile.

Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar după

aceea, Germania, ţara cu cele mai vechi tradiţii industriale, a avut o poziţie

politică dezavantajoasă de statutul ei de ţara învinsă. Franţa, în schimb, se

prezenta la masa tratativele CEE de pe pozitia de ţara învingătoare.

Politica agricolă comună a fost marea beneficiară de pe urma celorlalte

politici comunitare, în special a celei comerciale şi a celei bugetare. P.A.C. a

fost, totodată, şi cea mai contestată politică comunitară, atât din exterior (SUA),

cât şi din interior (în special Germania).

Obiectivele şi principiile P.A.C.

Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele

menţionate în Tratatul de la Roma (art. 139) sunt:

a) Creşterea productivitaţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic

şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării

optime a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă .

b) Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritatea

cu alte sectoare de activitate.

9

c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole.

d) Garantarea securitaţii aprovizionării.

In acelaşi articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a

urmatoarelor elemente:

a) Caracterul special al activitaţilor agricole care decurge din structura

socială agriculturii şi din diferenţele structurale între regiunile agricole.

b) Necesitatea de a opera gradual adaptări necesare.

c) Faptul ca, în statele membre, agricultura constituie un sector strans

legat de ansamblul economiei.

Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate şi chiar extinse, la ele

adăugându-se şi altele ca:

- frânarea exodului rural;

- dezvoltarea regiunilor agrare în urmă;

- protecţia mediului înconjurător prin activitatea agricolă;

- dezvoltarea agroturismului etc.

Pornindu-se de la obiectivele fixate de Tratatul de la Roma şi de la

specificitatea acestui sector, în 1958 la Stresa, în Italia, s-au convenit trei

principii fundamentale4:

a) Unicitatea pieţei şi a preţurilor, ceea ce presupune crearea şi menţinerea

unei singure pieţe în care produsele agro-alimentare să circule liber şi la preţuri

comune.

b) Preferinţa comunitară în sensul că în comerţul cu produse

agroalimentare în cadrul U.E. se manifestă şi este stimulată preferinţa pentru

mărfurile produse în interiorul Comunitaţii, cumparătorii de produse

necomunitare trebuind să plătească un supracost.

c) Solidaritatea financiară manifestată prin aceea că statele membre

participă împreună la constituirea resurselor, cât şi la ansamblul cheltuielilor de

implementare a P.A.C.

Etape, instrumente şi mecanisme de implementare ale P.A.C. 4 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină - ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010

10

a) Etapele de realizare5:

- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole;

primele produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile

comune au intrat în vigoare din 1968; în aceaşi perioadă s-a aplicat principiul

preferinţei comunitare prin introducerea taxelor de prelevare la importul de

produse agricole provenid terte ţări.

- 1972 a fost anul cand a început introducerea unor măsuri structurale menite

să încurajeze modernizarea unitaţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi

perfectioneze pregătirea, iar tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă.

- 1979, s-au iniţiat masuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea

excedentelor pe care le provocau. S-a introdus o taxa de coresponsabilitate la

producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producatorilor a unei parţi din

cheltuielile de stocare şi din subvenţiile necesare exportării excedentelor

acumulat;

- 1984-1987 a fost perioada cand s-au contingenat producţiile la unele

produse excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor

alimente aflate în dificultate.

- 1988 este anul cand s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor

PAC şi de stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În

acelaşi scop s-au stabilit cantitaţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate.

S-a conturat o strategie globala mai eficientă pentru zonele rurale şi cele

defavorizate.

- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC, reforma impusă de

evolutiile celor 30 de ani parcuşi de această politică şi anume:

Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători

să participe o agricultură superintensivă pentru a creşte cât mai mult

productia şi implicit profiturile. S-a ajuns astfel la o utilizare excesivă

a terenurilor, degradându-se mediului şi realizând produse cu calităţi

5 http://ec.europa.eu/agriculture/index_ro.htm

11

indoielnice pentru sanătatea omului. Aceasta explică masura că, din

2007, marilor ferme să li se reducă sprijinul financiar din partea PAC.

Producţiile mari au condus la realizarea unor excedente gigantice

(,,munţi de unt”, ,,mari de vin”) şi deci la stocuri a caror întreţinere a

costat din ce în ce mai mult. În medie producţia agricolă a crescut în

cei 30 de ani de PAC cu 2% pe an, în timp ce consumul cu numai

0,5%.

În prezent UE este excedentară la majoritatea produselor, cu excepţia

cărnii de oaie şi de capră; cele mai mari excedente sunt inregistrate la cereale,

carne, lactate şi vin. De menţionat că, extinderea UE de la 15 membri la 27

membri nu au ameliorat situaţia, ci au agavat-o, unii dintre noii membri, ca

Polonia şi Ungaria, fiind mari producători agricoli.

Creşterea asimetrică a preţurilor (respectiv într-un ritm mai rapid a

celor comunitare faţa de cele mondiale), dovedeşte că sa dus o politică de

susţinere artificială a produselor comunitare, incompatibilă cu legile competiţiei

internaţionale şi în ultima instanţă cu cele ale economiei de piaţă. Dovada sunt

criticile aspre aduse PAC de catre SUA, Canada, Australia şi Argentina, alţi

mari producători agricoli mondiali, şi disputele pe tema produselor agricole şi în

cadrul negocierilor comerciale multilaterare din GATT/OMC.

b) Instrumente şi mecanisme de implementare a PAC 6

Pentru asigurarea securitaţii aprovizionării populaţiei comunitare cu

produse agro-alimentare necesare, inclusiv prin stabilizarea preţurilor produselor

agricole de bază, în vederea garantării unor venituri echitabile producătorilor

agricoli, PAC foloseşte urmatoarele instrumente şi mecanisme:

Pentru reglementarea pieţei interne se foloseşte mecanismul preţurilor

indicative la majoritatea produselor agricole; Acestea se stabilesc anual de catre

miniştrii agriculturii. La fixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit

echitabil agricultorilor din UE care realizează un volum dat de produse şi de o

calitate predeterminată.

6 Petre Prisecaru - „Politicile comune ale UE” – Editura Economică, Bucureşti, 2004

12

În cazul ca preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci

se achiziţioneaza de catre organismele comunitare produsul respectiv şi se trece

pe stoc. În unele cazuri se lanseză cereri de ofertă pentru plasarea unor produse

şi în stocuri private.

Pentru piaţa externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite

exporturi către ţările terţe să beneficieze de restituirea diferenţei care există între

preţurile comunitare şi cele obţinute pe piaţa mondiala. De asemenea, la

exportul de produse agricole din ţările terţe se prevede plata diferenţei dintre

preţurile comunitare şi preţurile mondiale (cele de import) prin mecanismul

aplicării taxelor de prelevare şi a celor vamale.

La unele produse agricultori primesc direct contribuţii financiare pentru a-

şi pastra nivelul de venituri. Acestea sunt în general plaţi efectuate în cadrul

politicii socio-structurale şi vizeaza compesarea handicapului stării

agricultorului într-o zonă defavorizată.

Categoriile de preţuri în jurul cărora pivoteză mecanismul PAC sunt:

- preţul orientativ;

- preţul prag;

- preţul de ecluză;

- preţul de intervenţie;

Preţurile de comercializare a produselor agricole se formeză efectiv pe

piaţa, pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, dar oscileaza între preţurile

indicative şi cele de intervenţie. Când oferta este mai mare decat cererea şi

preţul de comercializare scade sub nivelul celui de intervenţie, Fondul European

de Orientare şi Garantare Agricola (FEOGA) intervine prin cumpărare la preţ de

intervenţie prin cumpărarea la preţ de intervenţie a excedentului de producţie

(stocarea acestuia). Produsele stocate sunt revandute, cand cererea creşte sau

sunt exportate. Dacă preţul de export este mai mic decat cel comunitar (de

intervenţie) producătorii încasează diferenţa de preţ de la FEOGA; diferenţa

respectivă se numeşte taxă de restituire şi reprezintă, defapt o subvencţie la

export.

13

Mecanismul cotelor (introduse la zahăr, lapte şi la alte produse) au fost

completate cu alte limitări denumite stabilizatoare, destinate să controleze

cheltuielile comunitare pentru organizarea comună a pieţei.

In vederea modernizări şi restructurări sectorului agricol şi în general

pentru dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost Fondul European

pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) constituit din 1972.

Începând cu 1988, acest fond a fost alaturat Fondului European de Dezvoltare

Regională (FEDER) şi Fondului Social European (FSE) creându-se asfel o

structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară.

Din fondurile comunitare se finanţează şi proiecte menite să conducă la:

- reducerea producţiilor excedentare;

- ameliorarea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice;

- imbunătăţirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;

- protecţia mediului inconjurător;

- mărirea suprafeţelor impădurite, etc.

În 1991, a fost lansat programul ’’LEADER’’ de asistenţă a regiunilor

agrare periferice sau colectivităţilor rurale care au între 5000 şi 10000 de

locuitori. În cadrul acestui program sunt finanţate proiectele diversificării pazei

economice a zonelor rurale, cele de asistenţă economică şi consultanţă de

specialitate, etc.

În 1992 mecanismul şi instrumentele de intervenţie au fost completate cu

noi măsuri ce vizau reducerea preţurilor ţi scoaterea din cultură a terenurilor.

A avut loc trecerea de la sistemul de garantarea a preţurilor la sprijinirea

directă a veniturilor agricultorilor.

Cea mai importantă sursă de finanţare a PAC o reprezintă contribuţia

ţărilor membre (circa 50%), urmată de TVA şi taxele de prelevare la importurile

agricole.

Principalii beneficiari ai PAC

De rezultatele PAC au beneficiat:

14

a) În primul rând agricultorii comunitari cărora li s-a asigurat un venit

echitabil şi stabil, apropiat celui obţinut în alte sectoare ale economiei şi în

general în mediul urban. Garantarea unor venituri sigure într-un sector unde

factorii naturali le influenţeza direct, constituie una din realizările cele mai

importante ale lui PAC.

b) În al doilea rând consumatorii, printr-un acces larg şi sigur la o gamă

de produse diversificată, în condiţii de calitate asigurate şi la preţuri stabile,

indiferent de nivelul producţiei şi ţara de achiziţionare.

c) În al treilea rând, PAC a adus avantaje politice şi economice

considerabile UE în ansamblul ei, prin aceea că s-a evitat concurenţa negativă

din partea politicilor unor state terţe rivale.

d) În al patrulea rând, PAC joacă şi un rol social făcând să crească

posibilitaţile de ajutorare acelor în nevoie. Astfel, ajutoarele alimentare ale UE

s-au indreptat către ţări în curs de dezvoltare şi chiar Estul Europei. Ajutoarele

alimentare ale UE se acorda tuturor ţărilor afectate de criză şi calimitaţi;

e) În al cincelea rând, prin PAC se asigură salvgardarea şi

conservarea mediului natural al UE. Programele din acest domeniu au devenit

în ultimii ani tot mai consistente;

f) În al saselea rând, a fost realizat unul din obiectivele principale ale

UE, respectiv siguranţa alimentară a consumatorilor şi eliminarea pentru

totdeauna aspectrului foamei şi al crizei de alimente.

Reforma P.A.C. 7

Din momentul lansării sale, PAC a urmărit asigurarea condiţiilor pentru

creşterea producţieie agricole, ceea ce a şi reuşit, şi încă mult peste aşteptări.

PAC un numai că a permis consumatorului comunitar să-şi procure hrana zilnică

la preţuri accesibile, dar a asigurat, în acelaşi timp şi venituri echitabile. Încă din

1973, nevoile comunitare de produse agricole de bază erau asigurate în proporţie

de 100% din producţia proprie, chiar dacă CEE se extinsese de la 6 la 9

7 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină - ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010

15

membri. Consumatorii care se opresc în faţa rafturilor magazinelor au

posibilitatea să aleagă într-o mare varietate de produse originale din Comunitate.

Producţia agricolă comunitară, de la un anumit moment, a devenit mai

mult decat suficientă la majoritatea produselor. În 1993, deja, se producea cu

circa 20% mai mult decât strictul necesar. Stocurile de produse agricole au

crescut ameninţăntor. Oferta depăşea tot mai mult cererea. S-a ajuns astfel, la o

situaţie paradoxală. După ce îşi dovedeşte cu prisosinţă eficienţa una şi aceaşi

politica îşi alege o ţintă la polul opus: de la obiectul sprijinirii producţiei

agricole, se trece la cel al reducerii ofertei pe diferite căi.

Garantând niveluri garantate ale preţurilor de producţie, PAC a favorizat

acumularea unor importante stocuri în principalele sectoare agricole, precum:

cerealele, carnea de bovine şi laptele. Acest decalaj în mare dintre oferta şi

cerere, nu se datorează rămânerii în urma puterii de cumpărare, veniturile

reale ale populaţiei find în prezent mult superioare faţă de trecut.

În 1979, s-a introdus o taxă de coresponsabilitate, dar numai la

producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei parţi din

cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la exportul excendentelor acumulate.

Producţia de lapte a continuat însa să crească. Treptat s-a conturat ideea de

limitare a producţiei.

În 1984, a fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte. În 1988, s-a

decis plafonarea cheltuielilor agricole.

Reforma urmareşte schimbarea şi altor componente ale mecanismului de

susţinere a PAC sau completarea lor cu măsuri de acompaniere adiecente,

destinate să încurajeze metodele de cultură ecologice, bazate pe utilizarea într-o

mai mică măsură a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, finanţării

programelor de împădurimi şi de gestionare a terenurilor scoase din circuitul

agricol. De asemenea, vizează cofinţarea regimului de pensionare anticipată a

agricultorilor cu varsta peste 55 ani.

Această reformă nu poate fi interpretată drep o abandonare a obiectivelor

şi principiilor PAC, deoarece şi în condiţiile preţurilor mai scazute veniturile

16

agricultorilor sunt garantate, preferinţa pentru produsele comunitare respectate,

piaţa unică a produselor agricole şi preţurile unificate menţinute.

Noua reformă urmăreşte, într-o măsura tot mai mare, ca agricultura să

cedeze locul agriculturi verzi. Pe prin plan, în acordarea ajutorului nu va mai fi

cantitatea, ci respectarea criteriilor ecologice.

Accentul pe ajutorul direct reprezintă o noua etapă în evoluţia

Politici Agricole Comune.

Ţările membre ale UE au reacţionat în mod diferit la ’’reforma Fischler’’.

Primul ministru al Frantei-Raffarin, s-a opus oricărei reforme până în 2006. În

schimb marii contribuabili, în frunte cu Germania, sunt deacord cu măsurile

preconizate.

Prioritaţiile viitoare ale PAC sunt, pe scurt urmatoarele:

- Reducerii populaţiei în agricultură;

- Reducerii suprafeţelor cultivate;

- Pensionarii anticipate agricultorilor după 55 ani;

- Creşterii nivelului de pregătire a agricultorilor etc.

Fiecare stat îşi va elabora propriul program de dezvoltare rurală care va

cuprinde, atât obiective specifice ce se vor realiza prin efort propriu, cât şi

comunitare, deci cu sprijinul UE.

Aderarea României şi Bulgariei la UE - implicaţii pentru piaţa produselor

agricole

La 25 aprile 2005 a fost semnat Tratatul de aderare al României şi

Bulgarei, care prevede aderarea acestora la 1 ianuarie 2007. În cazul în care se

va aplica clauza de salvgradare pentru neindeplinirea obligaţiilor de membru,

aderarea ar putea fi amânata cu 1 an.

Negocierea capitolului Agricultura s-a încheiat la 4 iunie 2004.

Acordurile prevăd aplicarea aceloraşi principii pentru aderare ca în cazul

celor 10 state noi membre-ţările Central şi Est Europene, Malta şi Cipru.

Dintre prevederile acordului menţionăm urmatoarele elemente:

17

- Cantităţile de referinţa privind cotele de producţie şi plaţi directe sunt

determinate avand drept bază perioada 1998-2002;

- eşalonarea plăţilor directe pe o perioadă de 10 ani (2007-2016) începând

cu 25% din total în 2007, 30% în 2008, 35% în 2009 şi 40% în 2010.

După acest an, creşterea anuală prevazuţă este de 10%.

Rolul agriculturii în economia României şi în cea a Bulgariei 8

În România şi Bulgaria agricultura joaca un rol important în economie, în

special ce priveşte forţa de muncă ocupata: în anul 2003

circa 34% din populaţia activă a României şi 27,7% din cea a Bulgariei era

ocupată în agricultură, comparativ cu nivelul de 5,8% în UE 25 sau 17,5% în

noile state membre. Într-o Europă a celor 27 state membre, cele 2 ţări, România

şi Bulgaria, au adaugat circa 39% la populaţia ocupată în agricultură, 12% la

suprafaţă şi 4% la valoarea adaugată în agricultură.

Aceste date ilustrează natura extensivă şi slabă profitabilitate a producţiei

agricole în cele doua state canditate comparativ cu vechile state membre.

Oportunităţi şi riscuri după aderare României şi Bulgariei

România şi Bulgaria au adăugat circa 6% la producţia de cereale a UE,

9% la olegianoase, 3% la carne de vitâ, 1,5% la carnea de porc şi 3,1% la

carnea de pasăre.

În condiţiile în care, piaţa unică a UE va expune sectorul agro-alimentar al

României şi al Bulgariei la o concurenţă acerbă, pentru cele două ţări se

anticipează oportunităţi, dar şi riscuri.

Oportunităţile pentru sectorul agro-alimentar constau în

accesibilitatea mai mare la pieţele regionale, dar costurile pentru

infrastructura şi transportu, standardele de producţie şi marketingul produselor

ar putea constitui factori critici pentru dezvoltarea competitivităţii şi pentru

abilitarea acestor doua ţări de a vinde pe pieţele autohtone şi pe cele europene.

8 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină - ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010

18

Integrarea comerţului agricol al României şi al Bulgariei în UE 27 nu va

aduce convulsii pe piaţă

Integrarea comerţului agricol în UE 27 a atins deja niveluri ridicate în

anul 2004: 68% din exportul agricol al României şi 58% din importul său au fost

realizate pe relaţia UE 27 (respectiv 57% şi 50% pentru Bulgaria).

În aceste condiţii, se poate afirma că aderarea celor două ţări a insemnat

un proces lin, ’’fără convulsii’’ din perspectiva comerţului agricol.

Evaluarea preliminară a efectelor aderării asupra sectoarelor agricole din

România şi Bulgaria arată creşterea moderată a producţiei şi exporturile în

sectorul cereale şi în cele de olegianoase, stabilizarea producţiei de lapte şi

uşoarea creştere a producţiei de carne vită, care va determina majorarea ponderii

României şi Bulgariei pe piaţa cărnii de vită a UE.

Perspectivele producţiei agricole în România şi Bulgaria

Pe termen mediu se anticipează că producţia agricolă în România şi

Bulgaria nu va atinge potenţialul total datorită impedimentelor de ordin

structural şi în pofida localizării geografice favorabile la Marea Neagră.

Situaţia s-a schimbat considerabil odată cu aderarea celor două ţări la UE

şi aceasta a condus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei rurale.

Aşa cum s-a întamplat şi în celelalte state membre, veniturile agricole se

aşteaptă să crească substanţiali în termeni relativi datorită oportunităţilor sporite

pe piaţă şi a introducerii plăţilor directe.

Integrarea Monetară Europeană 9

Integrarea economică interstatală nu poate fi deplină dacă nu este însoţită

şi de cea monetară. Aşa se şi explică de ce Tratatul de la Maastricht (Olanda,

1992) a pus accentul pe realizarea acestui obiectiv. Tratatul de la Roma prevede

necesitatea stabilităţii monetare şi a unei politici a ratelor de schimb, nu însăşi şi

o integrare monetară.

Procesul integrării monetare a parcus un drum lung şi anevoios care,

început în 1971, a atins principalele obiective în 2002.9 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină - ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010

19

Planul Werner - ,,Şarpele monetar“

În 1970, premierul luxemburghez Pierre Werner a schiţat coordonatele

une uniuni monetare europene, care, după opinia sa, ar fi urmat să se realizeze

până în 1980. Se poate spune că primul pas către UEM s-a făcut la 1 ianuarie

1971 când, în baza Planului Werner, Consiliul reprezentanţilor guvernamentali

ai statelor membre a adoptat o rezoluţie în acest sens. Planul Werner prevedea o

integrare a pieţelor financiare, parităţi irevocabil fixe, liberalizarea mişcărilor de

capital, introducerea în circulaţie a unei monede unice, crearea de instituţii

comunitare în domeniul monetar, etc.

Această primă tentativă a eşuat în condiţiile în care, prin Acordul de la

Washington (1971), se legalizează lărgirea marjelor de fluctuaţii hotărâte, care

creau dificultăţi funcţionării CEE.

Reacţia statelor membre ale Comunităţii Economice Europene nu s-a lăsat

aşteptată. La 10 aprile 1972, ele semnează acordul de la Basel (Elveţia) prin care

decid crearea a ceea ce avea să fie denumit metaforic ,,Şarpele monetar”.

Recurgerea la metaforă urmărea ilustrarea a două caracteristici esenţiale ale

noului mecanism monetar:

- pe de o parte, în premieră, stabilirea unei marje de fluctuaţie doar între

cursurile de schimb ale monedelor statelor din CEE şi care era dată de oscilaţiile

acestor cursuri, unele faţă de altele, aveau loc în interiorul ,,şarpelui”, ceea ce

însemna o amplitudine maximă de 2,25%;

- pe de altă parte, mişcarea ondulatorie a ,,şarpelui” nu se putea desfăşura

decât în interiorul unui ,,tunel” care avea o amplitudine maximă de 4,5%,

determinată fiind de marjele de oscilaţie ale dolarului, admise pe plan

internaţional.

Din cele de mai sus pot fi trase două concluzii:

- prin sistemul ,,şarpelui monetar”, CEE a încercat să obţină o anumită

independenţă faţă de dolar pe planul fuctuaţiilor cursului de schimb. Realizând

variaţii de curs cât mai mici între monedele europene, se asigura posibilitatea

practicării unor preţuri agricole unice - cerinţă de bază a PAC;

20

- monedele europene continuau, totuşi, să fie legate de dolar, din moment

ce ,,şarpele monetar” trebuia menţinut în ,,tunel”.

Atunci când fluctuaţiile de curs depăşeau marjele stabilite, Băncile

Centrale interveneau şi procedau la vânzarea şi cumpărarea de monedă, după

caz.

Sistemul ,,şarpelui monetar” n-a fost valabil datorită slăbiciunii

structurale ale unor monede, a diferenţelor importante de rată a inflaţiei între

ţări. Pe parcurs lira sterlină, francul francez şi lira italiană au ieşit din acest

mecanism. Europa monetară intrase în derivă. Procesul de integrare era profund

afectat. Comunitate Economică Europeană s-a văzut determinată să caute

posibilitatea unei zone monetare mai puternice. Anul 1978 s-a dovedit a fi de

bun agur în această privinţă.

Sistemul Monetar European 10

Încă de la început se cuvine subliniat faptul că noul sistem monetar

european s-a dorit să fie independent de cel internaţional creat la Bretton

Woods, în 1944, şi deci, implicit, faţă de dolar. Acest sistem (SME), a început să

funcţioneze de la 13 martie 1979. El a reprezentat un mecanism al cărui obiectiv

principal a fost asigurarea stabilităţii rapoartelor de schimb între monedele

statelor membre ale Comunităţii Economice Europene. SME a constituit o etapă

esenţială a procesului de integrare economică interstatală europeană, în general,

de integrare monetară în special.

Obiectivele principale ale SME au fost:

1) Existenţa unor rate de schimb stabile, dar ajustabile. Realizarea acestei

ţinte a implicat:

- un numerar comun - European Currency Unit (ECU)

- determinarea pentru fiecare monedă a unui curs pivot în raport cu ECU;

- posibilitatea modificării cursului pivot.

10 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină - ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010

21

2) O justă repartiţie între parteneri a sarcinilor de intervenţie pentru

corectare ratei de schimb, ajustarea acesteia făcându-se în funcţie de evoluţia

unui ,,indicator de divergenţă“. Băncile Centrale acţionau în tandem.

3) Dezvoltarea solidarităţii între statele membre. Atingerea acestui scop a

propus:

- punerea în comun, în cadrul Fondului European de Cooperare Monetară

(FECOM), creat în 1973, a 20% din rezervele de aur şi dolari deţinute de

Băncile Ceantrale care, în contrapartidă, primeau cantităţi corespunzătoare de

ECU folosibile în relaţiile reciproce;

- acordarea de ajutor membrilor în dificultate, îndeosebi credite pe termen

scurt şi mediu.

ECU n-a reprezentat o monedă în adevăratul sens al cuvântului. El nu este

utilizat sub formă de monedă, ci ca unitate de cont. În această calitate, el a

îndeplinit următoarele funcţii:

a) Unitate de cont;

b) Instrument de reglementare;

c) Activ de rezerve.

În practică s-a conturat un ECU oficial şi un ECU privat. Primul

reprezenta unitate de cont folosită de către Băncile Centrale. Cel de-al doilea era

utilizat de către agenţii economici particulari ca instrument financiar - emisiuni

de obligaţiuni bancare, instrument de facturare şi ca active bancare.

Fără doar şi poate, experienţa acumulată în perioada funcţionării SME, se

va dovedi foarte utilă pentru realizarea Uniunii Eonomice şi Monetare (UEM).

Ea a pus bazele convergenţei economice şi a statelor membre.

De la ECU la EURO

Eşecul Sistemul Monetar European bazat pe ECU a întărit convingerea

factorilor de decizie din ţările Comunităţii Europene despre necesitatea unei

cooperări monetare mai profunde între Băncile Centrale Naţionale, care să aibă

drept ţintă realizarea unei rate de schimb irevocabile şi fixe, în condiţiile

22

existenţei unei monede unice. Voinţa politică s-a aflat la baza acestei

cooperări.

Înfăptuirea acestui obiectiv avea să demonstreze raţionalitatea şi eficienţa

modelului european de integrare interstatală.

Provocări posibile pe termen lung la adresa EURO

Trebuie recunoscut că ,,euroscepticii” nu sunt puţini la număr, începând

cu personalităţi şi specialişti şi terminând cu simpli cetăţeni.

La rândul lor, cetăţenii unor ţări europene, care sunt totuşi membre ale

UE, s-au opus aderării la moneda unică. Ei sunt convinşi că monedele lor

naţionale şi-au dovedit puterea în practică de-a lungul anilor. Este vorba nu

numai despre lira sterlină, ci şi despre coroana suedeză şi cea daneză. Cu alte

cuvinte ei ,,nu vor să dea vrabia din mână pe cea de pe gard”. Foarte

semnificativă este atitudinea unui popor mic, cel al Danemarcei, care, în pofida

aprobării date de Guvernul propriu şi de votul favorabil al Parlamentului ţării, a

respins prin referendum adoptarea euro. La rândul ei Suedia, inspirându-se din

experienţa daneză, a organizat în septembrie 2003, un scrutin popular privind

adeziunea la moneda europeană. Majoritatea participanţilor (56%) a votat contra

euro. În aceste condiţii se considera că un nou referendum nu ar fi fost posibil

înainte de 2010, ceea ce, în cazul unui vot favorabil, va amâna intrarea Suedei în

UEM, tocmai în 2013. Fără îndoială, regimul monedei unice nu va avea un

parcurs fără obstacole.

Cea mai importantă pare să fie insuficienţa coordonării dintre politica

monetară unică şi politicile bugetare naţionale.

În cazul unei recesiuni într-o ţară a UE, guvernul respectiv nu mai are

dreptul de a recurge la măsuri cum ar fi manevrarea masei monetare, a ratelor de

schimb sau a ratei dobânzii, deoarece politica monetară nu mai este un atribut al

Băncilor Centrale Naţionale ci, al Băncii Centrale Europene.

Provocările la adresa EURO nu provin numai din interiorul UE, ci şi

din exteriorul acesteia. Cea mai mare provocare externă o reprezintă

dolarul.

23

În competiţia euro-dolar, moneda americană deţine importante avantaje:

- Dolarul este recunoscut de ani buni ca monedă internaţională.

- Dolarul se bazează pe o economie omogenă, cea mai puternică din lume.

Circumstanţe favorizante pentru accederea monedei unice europene la

statut de moneda internaţională sunt următoarele:

- Poziţia de lider a UE în comerţul internaţional;

- Concentrarea exporturilor comunitare pe zona ţărilor dezvoltate;

- Atracţia puternică exercitată de marea piaţă unică europeană pentru

investiţiile străine de capital.

Cursa dintre euro şi dolar se află în plină desfăşurare. Evoluţia viitoare pe

plan economic, dar şi politic a Uniuni Europene, pe de o parte şi a Statelor

Unite, pe de altă parte se va reflecta în raportul de schimb dintre cele două

monede, care, fără îndoială, va cunoaşte o permanentă fluctuaţie.

1.3.2. Pe linia extinderii integrării la noi domenii şi ţări

Politica externă şi de securitate comună11

Viitorul U.E. depinde în mare măsură şi de realizarea unei politici externe

şi de securitate comună. Nu întâmplător se afirmă ca aceasta constituie, alături

de integrarea economică şi monetară, politica comună în domeniul justiţiei şi

siguranţei interne, unul din cei trei piloni ai integrării europene.

Pe cât de importantă este realizarea acestui obiectiv, pe atât de dificilă s-a

dovedit a fi punerea lui în practica, întrucât presupune o renunţare însemnată la

atributele suveranităţii naţionale în domeniul politicii externe şi apărării care

tradiţional revin statelor şi nu unor organe supranaţionale. La aceasta se mai

adaugă şi existenţa NATO, deci a unei structuri de securitate şi apărare deja

constituite, şi din care fac parte majoritatea ţărilor U.E.

Aşa se explică de ce integrarea în acest domeniu a evoluat lent şi măsurile

convenite până în prezent nu au urmat procedurile comunitare.

11 Ion Niţă - „Integrarea României în UE” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007

24

a) Principalele etape realizate

- Primele tentative de realizare a unei politici externe de securitate şi

apărare comună s-au făcut în perioada 1954-1961, însă au eşuat în totalitate

datorită poziţiilor şi divergenţelor extinse între cele şase ţări membre ale C.E.E.,

la vremea respectivă.

- În 1970 a început colaborarea din acest domeniu care a constat, în

principal, din schimb de informaţii, consultări şi coordonări politice pe teme de

politică externă.

- Adoptarea, în 1986, a ,,Actului Unic” a consemnat cooperarea politică şi

într-un Tratat comunitar.

- Prin încheierea Tratatului de la Maastricht, în 1993, s-a facut un pas

important prin aceea că s-au stabilit regulile politicii externe şi de securitate

comune (PESC), inclusiv unele coordonate ale politicii de apărare.

- Tratatul de la Amsterdam, încheiat în 1997, a completat cele stabilite la

Maastricht, prin statuarea mecanismelor, competenţelor şi structurilor de

elaborare şi implementare a politicii externe şi de securitate comună.

b) Obiectivele politicii externe şi de securitate comună

- Salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a

independenţei şi integrităţii UE, în conformitate cu Carta ONU.

- Întărirea securităţii UE sub toate aspectele şi prin toate mijloacele.

- Promovarea cooperării internaţionale.

- Dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, cât şi a

respectării drepturilor omului şi a libertătilor fundamentale.

c) Mecanismul şi structura politicii externe şi de securitate comună

Spre deosebire de celelalte politicii comune ale UE cea externă şi de

securitate are următoarea procedură:

- Strategia şi orientările comune se hotărăsc prin consens de către

Consiliul European.

- Consiliul de Miniştrii European format din miniştrii de externe ai

statelor membre este cel care decide, cu majoritate calificată de voturi, acţiunile

25

de întreprins în cadrul politicii externe şi securitate cuprinse în orientările

strategice.

Cât priveşte structura politică şi administrativă de implementare a acestei

politici se pot arăta următoarele:

În prezent, pentru transpunerea în practică a deciziilor, Consiliul este

numit cu un înalt comisar (reprezentant) care acţionează în cadrul unei troici în

sensul că este ajutat de reprezentantul preşedinţiei Consilului şi cel al Comisei

UE.

d) Problemele de apărare

Domeniul apărării prezintă cele mai mari rămâneri în urmă în privinţa

integrării şi ale unei politici comune. Aşa se explică rolul modest avut de UE în

rezolvarea crizelor din ultimi ani, care în unele privinţe reprezentau riscuri

potenţiale şi pentru securitatea UE.

Aceste riscuri, chiar dacă nu sunt direct de ordin militar, ele pot afecta

securitatea UE şi se referă la siguranţa nucleară, crima organizată, catastrofele

ecologice, traficul cu substanţe radioactive, suprapopularea planetei, sărăcia, iar

în ultimul timp, terorismul.

Lucrările în cadrul ,,Convenţiei pentru viitorul Europei” au inclus

şi ,,problema politicii externe comune a UE”.

Se consideră că un pas către integrarea politică l-a constituit unificarea

funcţiei de Înalt Reprezentant pentru politică externă cu cea de Comisar

pentru acţiune externă. Noua funcţie revine unei persoane numită de Consiliul

European, prin vot cu majoritate calificată, pe baza unei duble aprobări: a

preşedintelui Comisei şi a Parlamentului European. Noua funcţie de ,,Ministru

de Externe al UE” va permite iniţiative mai promte în cadrul politicii externe şi

de securitate (PESC).

În fine, pe linia politicii externe comune au fost luate în discuţie şi măsuri

cum ar fi:

- înfiinţarea unei Academii diplomatice europene.

26

- crearea unui Serviciu diplomatic al UE (în pararel cu cele ale statelor

membre).

Dacă în cazul celorlalte politici comune, instituţiile UE şi ale statelor

membre, au la dispoziţie reglementări precise şi pârghii de acţiune, nu tot aşa

stau lucrurile în cazul politicii externe. Europa trebuie să depăşească impasul pe

acest plan şi să-şi folosească forţa economică acumulată pentru a înfăptui şi

integrarea sa pe plan politic.

Justiţie şi afaceri interne12

Prevederi ale acquis-ului comunitar

Al treilea pilon al integrării stabilit la Maastricht în 1992 (Tratatul a intrat

în vigoare în 1993) este o adâncire a cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne pentru a face din UE ,,un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, acest

scop creând şi două instituţii specializate ,,EUROPOL” şi ,,EUROJUST”.

În afara Tratatului de la Maastricht o mare importanţă are şi Tratatul de

la Amsterdam (1997), care a redefinit obiectivele acestui domeniu axând

cooperarea judiciară şi poliţienească în direcţia combaterii crimei organizate,

terorismului, traficului de personae, droguri şi arme. De asemenea, un mare rol a

avut intregrarea Acordului de la Schengen în sistemul de tratate ale UE

(prezentat la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor).

Programul de acţiune ale UE a vizat: cooperarea juridică şi poliţienească

în chestiuni penale (A.G.I.S.).

Negocierile şi prevederile Tratatului de aderare

În afara celor şapte recomandări de a căror aplicare depindea activarea

clauzei de salvgardare, condiţiile aderării vizau: îmbunătăţirea managementului

frontierei prin elaborarea unei strategii privind managementul integrat al

frontierei, prin implementarea Legii privind frontiera de stat şi a Legii privind

organizarea şi funcţionarea Poliţiei de frontieră, prin renunţarea la utilizarea

recruţilor în poliţia de frontieră şi prin îmbunătăţirile legislaţiei şi practicilor

utilizate în vederea combaterii fenomenului de migraţie ilegală şi traficului

12 Ion Niţă - „Integrarea României în UE” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007

27

de fiinţe umane, în special femei şi copii; dezvoltarea şi prezentarea unui plan

de acţiune Schengen; continuarea alinierii progresive ale legislaţiei şi a

practicilor în domeniul vizelor, elaborarea şi începerea implementării unei

strategii integrate împotriva corupţiei şi a crimei organizate şi îmbunătăţirea

coordonării între organismele responsabile cu aplicarea legii.

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar format din 287 de

acte normative şi s-a angajat să-l aplice de la data aderării.

Impactul integrării (avantaje şi dezavantaje)

Tranziţia a adus majorităţii cetăţenilor români, multe insatisfacţii, acestea

ţinând de nivelul de trai, dar mai nou, de siguranţă şi justiţie.

Avantaje:

- domeniile care fac obiectul acquis-ului comunitar şi a măsurilor luate în

perioada 2002-2004 fac dovada importanţei pentru cetăţean pe care o are

problematica, deoarece el ar urma ca în viitor să se bucure de mai multă

siguranţă şi justiţie, inclusiv de mai puţină sărăcie atâta timp cât la aceasta

îşi aduc contribuţia: corupţia, evaziunea fiscală, crima organizată, etc.

- rezolvarea problemelor de justiţie şi siguranţă internă va da mai

multă stabilitate.

- rolul educativ şi de schimbare a mentalităţii este şi el important dacă

justiţia şi instituţiile se vor ridica cât mai rapid la nivelul celor din UE.

Dezavantaje:

- efortul de adaptare legislativă şi instituţională necesită resurse

financiare, tehnice şi umane care trebuie suportate de la bugetul de stat;

- adaptarea presupune oameni noi cu o altă pregătire şi mentalitate, iar cei

care nu vor face faţă noilor exigenţe vor trebui să-şi găsească alt loc de muncă.

Suportul juridic al acestei politici il constituie art. 11 al Tratatului de la

Maastricht care stabileste ca tarile member trebuie sa o sustina ,,active si fara

rezerve, in spirit de loialitate si solidaritate comuna”.

Punerea in aplicare revine statului care detine presedentia UE in

semestrul respectiv.

28

Negocierile si prevederile Tratatului de Aderare

La acest caption neexistand un acquis specific, Romania s-a angajat sa

respecte prevederile si orientarile UE in domeniul politicii externe si de

securitate.

Impactul integrarii

Aderarea la NATO si UE sunt realizarile cele mai mari, pe plan extern,

ale Romaniei post-decembriste.

- asigurarea securitatii externe este sinonima cu cea interna, un popor

nu-si poate concentra eforturile in directia emanciparii sale economico-sociale

decat intr-un climat de pace si de siguranta externa;

- sprijinul financiar tehnic primit din partea tarilor aliate si a structurilor

NATO si UE.

CAPITOLUL II

PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ – PRINCIPALĂ REALIZARE

A UNIUNII EUROPENE (P.I.E.)

29

2.1. Contextul apariţiei Pieţei Interne Europene

Piaţa Internă Europeană în tendinţa ei de a deveni unică şi cât mai

cuprinzătoare s-a estins treptat de la circulaţia bunurilor la sfera serviciilor, în

1993 liberându-se cele bancare, în 1994 cele de asigurări, iar în 1996 investiţiile.

A avut loc deschiderea parţială a pieţei telecomunicaţiilor, energiei şi

transporturilor, iar pană în 2005 se va liberaliza piaţa serviciilor poştale, e

energiei electrice şi a gazelor naturale pentru agenţii economici, urmând ca pană

în 2010 să aibă loc liberalizarea deplină a tuturor serviciilor.

Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor a impus şi libertatea circulaţiei

capitalurilor. Astfel, în 1988 controlul asupra mişcărilor de capital a fost

eliminat, din 2002 a fost introdusă moneda unică europeană, iar din 2003, se va

liberaliza piaţa de valori mobiliare. Toate serviciile financiar-bancare vor fi

liberalizate pe deplin până în 2010.

În sfârşit, libera circulaţie a persoanelor a debutat cu desfiinţarea vizelor,

urmare a Acordului de la Schengen (1985), apoi a continuat cu

adoptarea ,,Cartei Sociale “ (1989), acordarea de drepturi electorale imigranţilor

comunitari (1993) şi stabilirea, până în 2004, a unor reglementări comune

privind controlul la frontierele Uniunii Europene dreptul la azil şi imigrare,

statutul refugiaţilor politici, acordarea vizelor, cooperarea poliţienească şi a

organelor de justiţie pentru creşterea siguranţei interne şi combaterea crimei

organizate şi infracţionalităţii etc.

Piaţa Unică Europeană constituie o realitate esenţială a Uniunii Europene;

procesul de constituire deplină a acestuia nu s-a încheiat, fiind necesare noi

măsuri şi reglementări în domeniile menţionate sau altele pe care practica

economico-socială le va scoate la iveală.

2.2. Caracteristicile Pieţei Unice Europene

2.2.1. Libera circulaţie a bunurilor

30

Până în 1968, fiecare ţară membră a CEE se desfăşura un comerţ exterior

cu parteneri din ţările comunitare. După eliminare barierelor tarifare şi netarifare

reciproce, respectiv segment de piaţă externă devine piaţa internă unică,

comerţul exterior între ţările comunitare se transforma într-un comerţ interior.

Prevederile legislaţiei care reglementează libera circulaţie a bunurilor

(obligaţii si drepturi)

Directivele Comisei reglementează producţia şi comercializarea

produselor în maniera urmatoarele:

- se consacra principul recunoaşterii reciproce drept soluţie pentru

eliminarea divergenţelor dintre legislaţiile naţionale care aveau efect

echivalent taxelor vamale sau restricţiilor cantitative . De asemenea, la produsele

ce ţin de sănătatea publică s-au înlocuit reglementările naţionale cu reguli

comunitare. În domeniul armonizării tehnice a produselor industriale s-au

stabilit numai cerinţele esenţiale, lăsând detaliile pe seama organismelor de

standardizare naţionale.

Principiul recunoaşterii reciproce are la baza nivelul de dezvoltare

apropiat, gradul de civilizaţie asemanatoare, al statelor membre UE.

- deşi controlul calităţii se bazează pe principiul recunoaşterii reciproce

(dacă un produs este recunoscut, într-o ţară a UE, că răspunzând calitativ

exigenţelor acelei ţări, el este automat acceptat în orice stat membru), pentru

anumite produse, în special alimentele şi medicamente cu impact direct asupra

sănătăţii publice, dar şi altele cu un grad de risc cum sunt: vehicule cu motor,

electrocasnice, jucării, şa., s-a adoptat calea armonizării totale a legislaţiilor

naţionale prin directive ale Comisiei. Acestea presupun proceduri eiguloase de

testare şi certificarea, precum şi măsuri de supraveghere a pieţei în anumite

cazuri;

- legislaţia comună prevede desfiinţarea controlului vamal la frontierele

intracomunitare;

31

- un stat membru trebuie să creeze condiţii pentru producerea mărfurilor

conform standardelor de calitate comunitare, lucru valabil şi pentru orice ţară

care doreşte să exporte în UE.

Protecţia consumatorilor în condiţiile liberei circulaţii a bunurilor

Conform art. 129 A din Tratatul de la Roma, “În vederea promovării

intereselor consumatorului şi asigurării unui înalt nivel de protecţie al acestuia,

Comunitatea contribuie la protecţia sănătăţii, a securităţii şi a intereselor sale

economice, ca şi la promovarea dreptului sau la informare, educare şi organizare

pentru apărarea intereselor proprii”.

Piaţa Unică oferă consumatorilor nu numai avantajul accesului la produse

mai ieftine, ci şi la standardizare de calitate garantate, deoarece:

- legislaţia comunitară privind “securitatea generală a produselor” prevede

o serie de norme care impiedică producerea şi comercializarea de mărfuri

periculoase şi dăunatoare sănătţii;

- este interzisă publicarea mincinoasă;

- dreptul la despăgubiri.

Avantajele liberei circulaţii a bunurilor

- Libera circulaţie a bunurilor a făcut din UE principala putere comercială

a lumi;

- eliminarea plăţii anticipate şi de mai multe ori a TVA ( pănă în 1989 se

plătea la vamă fiecărui stat prin care un produs trecea; acum se plateşte o singură

dată în ţara de origine);

- deschiderea pieţei achiziţiilor publice;

- amplificarea puterii concurenţiale a companiilor europene;

- folosirea unui singur document de export-import .

2.2.2. Libera circulaţie a lucrătorilor

Dintre cele patru libertăţi stabilite de Tratatul de la Roma face parte şi cea

privitoare la persoane, respectiv trecerea liberă a frontierelor dintre ţările

32

membre ale UE şi a abolirea discriminări bazate pe naţionalitate în privinţa

angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă, exceptând funcţionării

publici şi cazurile motivate cu argumente ce ţin de securitatea şi sănătatea

publică.

a) Stadiul de realizare

Ca şi în cazul liberei circulaţii a mărfurilor, integrarea în acest domeniu

s-a făcut treptat şi nu s-a încheiat.

Privind Acordul de la Schenghen s-a stabilit eliminarea tuturor contralelor

la frontierele interioare, iar cetăţenii ţărilor necomunitare pot călători în orice

ţară, dacă obţine viza respectivă.

În 1989 s-a adoptat o Declaraţie solemnă a ţărilor membre privind libera

circulaţie prin care s-a proclamat dreptul la: libertatea de deplasare a forţei de

muncă; locuri de muncă şi salarii corespunzătoare; condiţii de viaţă; pregătire

profesioanală; informare; etc. Toate s-au concretizat în Cartea socială a

drepturilor fundamentale ale lucrătorilor semnată de toate ţările membre.

În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam, drepturile cetăţenilor comunităţii

au fost:

- UE are dreptul să ia toate măsurile necesare combaterii orcăror

discriminări bazate pe sex, rasă, origine etincă, religie convingeri politice,

handicap, vârstă sau orientare sexuală;

- introducerea conceptului de cetăţenie unională(europeană), condiţionată

de cea la nivel de stat membru.

b) Probleme de soluţionat

Adevărata integrare a persoanelor este o problemă a viitorului. Dar şi o

stabilire temporală a rezidenţei şi a locului de muncă, permisă în prezent, nu este

simplă.

Iată câteva dintre aceste probleme:

- armonizarea politicilor sociale;

- recunoaşterea diplomelor;

33

- accesul la educaţie, asistenţă medicală şi ajutoare sociale este diferit

aplicat în unele ţări membre;

- problema şomajului.

2.3.3. Libera circulaţie a serviciilor

Serviciile reprezintă un domeniu în care libera circulaţie s-a realizat, de

asemenea, lent şi inclompet.

Deşi legislaţiile naţionale nu discrimineau în mod direct firmele şi

cetăţenii altor ţări, acestea prezentau diferenţe prea mari pentru a permite libera

circulaţie bazată pe aplicarea principiului recunoaşterii reciproce.

a) Stadiul de realizare

Armonizarea legislativă a avut loc în principal în sectorul serviciilor

financiare.

Alte domenii de reglementare şi deschidere a pieţelor naţionale cel al

telecomunicaţiilor şi unele parţi din transporturi şi energie.

Menţionam că 60% din forţa de muncă a UE este ocupată în sectorul

serviciilor.

b) Probleme de soluţionat

Cu toate succesele de până acum, se poate afirma că libera circulaţie a

serviciilor nu este încă pe deplin realizată, rămânând încă multe de infaptuit,

printre care:

- asigurarea deplină a drepturilor deja câştigate în ţară de origine pentru

cei care imigrează;

- deşi dreptul comunitar şterge unele diferenţe esenţiale dintre legislaţiile

naţionale care reglementează cererea şi gestionarea inteprinderilor.

- legislaţia de până acum nu asigură accesul deplin al firmelor nerezidente

la toată gama de servicii dintr-o ţară, în special utilităţile publice.

- mai rămân de liberalizat segmentele importante ale transporturilor,

telecomunicaţiilor, energiei, audio-vizoalului ş.a.

34

2.2.4. Libera circulaţie a capitalurilor

Prima dintre cele ,,patru libertăţi” care a intrat în vigoare a fost libera

circulaţie a capitalurilor. Ea implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor cu

capital în toate statele membre ale UE.

Ca şi în celelalte cazuri, liberalizarea mişcării de capital nu s-a realizat

fără dificultate, controlul naţional în acest domeniu – important instrument al

politici macro-economice – fiind un obstacol major.

Treptat lucrurilor au evaluat; o directivă de desfinţare a controlului pe

capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost urmată de alte directive.

În 1994, prin Tratatul acualizat s-au restrâns competenţele statelor în

domeniul restricţiilor mişcărilor de capital.

Procesul de liberalizare a continuat cu serviciile bancare şi financiare, iar

în martie 2001 s-a deschis liberalizarea totală (începând cu 2003) a pieţei de

valori mobiliare, respectiv a pieţei acţiunilor şi obligaţiunilor.

În condiţiile liberiei circulaţii a capitalurilor, orice cetăţean sau firma din

UE sunt libere să-şi deruleze operaţiunile bancare în oricare dintre statele

membre şi se referă la toate tipurile de operaţiuni.

Libera circulaţie a capitalurilor, în cadrul UE, a primit un impuls deosebit,

din martie 2002, când EURO a devenit moneda unică.

2.3. Importanţa Pieţei Interne Europene pentru procesul de integrare şi

ţările membre

Dezvoltarea istorică a omenirii demonstrează că schimbul de activităţi

constituie un principiu unificator al societăţilor umane, un factor de coeziune

35

dintre popoare şi de progres al acestora. Evoluţia vieţii economice ne arată că

activitatea economică este mai eficientă atunci când societăţile sunt unice

decât atunci când sunt divizate, iar elementul unificator, de progres, se

consideră a fi piaţa unică

Constituirea pieţei unice a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile

Tratatului de la Roma în care se specifică „uniunea economică, şi monetară

implică fuziunea pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera

circulaţie a mărfurilor în cadrul comunităţii, ci şi a serviciilor, a capitalurilor ,

şi a forţei de muncă... ", obiectiv ce urma a se realiza treptat şi în forme extrem

de diferite.

Totodată, în Tratat se specifică: „Comunitatea are ca misiune, prin

realizarea unei pieţe comune ,si prin apropierea treptată a politicilor economice

ale statelor Membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor

economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o

stabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viaţă ,şi stabilirea unor

relaţii mult mai apropiate întrebările care o formează."

Înfăptuirea pieţei unice a fost programată pe parcursul unei perioade

tranzitorii de 12 ani (până ia 31 decembrie 1969).

Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor între primele 6 ţări s-a realizat

încă din anul 1968, libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă piedici

importante, în timp ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui

recul în raport cu situaţia înregistrată în anii '60. Obstacole se regăseau şi în

ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă, pe fondul . creşterii

şomajului datorită recesiunii economice”.

În aceste condiţii dificile privind stadiul înfăptuirii pieţei unice a fost

adoptat Actul Unic European (AUE), care aduce un nou calendar, mai precis şi

mobilizator în procesul de integrare. În articolul 8 al acestui document se

stipulează: „Comunitatea va lua măsurile necesare realizării progresive a pieţei

unice interne (P.U.I) în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie

1992”, arătând ,şi faptul că „piaţa unică internă presupune existenţa unui

36

spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor ,şi capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor

prezentului tratat.”

Dacă în ceea ce priveşte asigurarea libertăţii persoanelor, capitalului , şi

serviciilor, AUE aducea elemente de noutate, deoarece domeniile respective au

fost abordate sumar de către Tratat, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a

bunurilor se poate vorbi de o adevărată restaurare.

Chiar dacă taxele vamale fuseseră desfiinţate, frontierele materiale erau

menţinute din mai multe raţiuni:

- politice - controlul frontierelor reprezenta pentru perioada respectivă o

prerogativă majoră a statului, un atribut al suveranităţii;

- fiscale - menţinerea frontierelor permiţând fiecărui stat prelevarea, la

intrarea mărfurilor străine în teritoriul naţional, a taxelor vamale;

- tehnice şi sanitare - controlul la frontieră interzicând accesul mărfurilor

care nu erau conforme cu regulamentele tehnice sau sanitare naţionale.

Constituirea pieţei unice pentru mai multe ţări ale Europei se justifică prin

următoarele avantaje:

1. Deoarece piaţa unică suprimă obstacolele în calea schimburilor

economice, ţările comunitare care în decursul timpului au ajuns la o anumită

specializare, vor produce ceea ce este mai producţie din punctul lor de vedere.

Aceasta va conduce la o sporire a productivitatea muncii sociale, în consecinţă,

la creşterea nivelului general de viaţă. .Dispărând constrângerile schimburilor

internaţionale (taxele vamale, restricţii netarifare) agenţii economice vor avea un

comportament economic generat e interesul de a produce ieftin şi de calitate

superioară.

2. O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces

un număr mare de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va

beneficia de o mai mare varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute.

37

Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai restrânsă, se practică

preţuri mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri

administrate sau de monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.

3. Piaţa unică avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece

permite realizarea unor producţii de serie mare care va determina reducerea

costurilor de producţie şi a preţurilor.

4. Se apreciază că o piaţă unică va determina o nouă redistribuire a

capitalului investit şi, ceea ce este mai important, o optimizare a investiţiilor de

capital în interiorul comunităţii.

Progresul tehnico-ştiinţific contemporan generat de revoluţia ştiinţifico-

tehnică impune investiţii însemnate în echipamente de producţie, existând

garanţia folosirii depline a capacităţilor de producţie, dimensionate la nevoile

întregii comunităţi, eliberate de pericolul constrângerilor naţionale la export şi

import.

5. Piaţa unică generând o mişcare liberă a capitalurilor va determina o

folosire raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea capitalurilor

este însoţită de o mişcare liberă a forţei de muncă. Aceasta va genera o ocupare

a forţei de muncă de o asemenea manieră încât să elimine decalajele dintre ţările

uniunii cât şi o mai bună salarizare, salariile putând fi menţinute în mare măsură

în limite rezonabile.

În esenţă, crearea pieţei unice se consideră a fi binefăcătoare deoarece

lărgeşte concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de

muncă, generează presiuni asupra reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă

instanţă, menţinerea unui nivel de trai ridicat.

Economiştii şi oamenii politici abordând problema creării pieţei unice ca

o componentă esenţială a procesului de integrare economică, reliefează două

principii pe care ţările participante la acest proces, precum şi cele la Uniunea

Europeană, este necesar să le cunoască şi însuşească:

38

- procesul de integrare nu trebuie să fie înţeles şi însuşit, deocamdată, în

termenii restrictivi ai regionalismului, deoarece nu se poate concepe, la

momentul actual, o politică regională de sine stătătoare.

Aceasta deoarece este încă necesar, pentru actuala etapă să se facă apel la

puterea de organizare naţională, la pârghiile naţionale de dezvoltare economică.

Ca urmare, se apreciază că va continua favorizarea zonelor şi ţărilor dezvoltate

în detrimentul celor rămase în urmă sau subdezvoltate, nefiind întrunite

condiţiile materiale pentru egalizarea nivelului de dezvoltare a tuturor

economiilor naţionale cuprinse în zona integrată.

- oricât de adâncit ar fi procesul integrării şi realizate obiectivele propuse,

integrarea şi realizarea pieţei unice nu trebuie deocamdată înţeleasă în sensul

abolirii totale a frontierelor naţionale ale statelor ci al lărgirii comunităţii de

interese în teritoriul integrat”.

Toate mişcările referitoare la integrarea internaţională trebuie să fie

susţinute în termenii pozitivi ai lărgirii comunităţii, intereselor şi aspiraţiilor, şi

nu în termenii negativi ai ruperii liniilor de apărare a integrităţii naţionale;

Militându-se pentru menţinerea într-o formă sau alta a graniţelor sau a

promovării interesului naţional s-a pus problema găsirii acelor funcţii ale vieţii

economice naţionale care pot fi centralizate la nivel comunitar şi care ar

permite realizarea obiectivelor integrării în mod treptat, şi care în totalitatea lor

constituie aşa numitele politici cooperatoare.

CAPITOLUL IIIIMPACTUL PIEŢEI INTERNE EUROPENE ASUPRA

CETAŢEANULUI EUROPEAN

39

1. Impactul liberei circulaţie a mărfurilor/ bunurilor

Reprezintă prima şi cea mai rapidă realizare a (integrării economice)

UE (1986 – Actul Unic European/ Anul Naşterii, intrat în vigoare în 87) însă pe

deplin, abia în 1993-1996; conform legislaţiei comunitare mărfurile circulă liber

în cadrul UE:

- fără obstacole de ordin tarifar şi netarifar, (fără taxe vamale şi fiscale, în

comerţul reciproc; fără impozitare discriminatorie a produselor UE făţă de

indigene; fără bariere fizice şi tehnice/netarifare discriminatorii)

- fără controale la frontierele interne şi efectuarea acestora numai la frontierele

externe;

- în baza unui document unic de Import-Export (D.A.U.);

- tarif vamal comun în relaţiile cu terţe ţări; taxe de prelevare în cazul celor

agricole şi li se aplică aceleaşi reguli.

Din punctul de vedere al regulilor mărfurile se împart în două

categorii:

- cele pentru care au fost adoptate standarde comune (produsele agro-alimentare

şi cele chimice, medicamentele, mijloacele auto, aparatele electrocasnice ş.a.

cele cu impact direct asupra sănătăţii şi siguranţei).

- produse fără standarde armonizate a căror liberă circulaţie o asigură

recunoaşterea reciprocă a normelor naţionale.

România nu a solicitat o perioadă de tranziţie sau derogări, deci va

aplica acquis-ul comunitar de la data aderării. Tratatul nu conţine prevederi

speciale pentru acest capitol însă cele prevăzute la alte capitole, în special la

Uniunea vamală şi Relaţii externe, vizează libera circulaţie a mărfurilor.

Important pentru ţara noastră este securizarea graniţei externe (modernizare,

instruire poliţiştilor de frontieră), care va deveni frontiera U.E., pentru a nu mai

pătrunde mărfuri contrafăcute şi a se pune capăt contrabandei. Criteriile de

aderare au vizat legislaţia achiziţiilor publice şi asigurarea conformităţii cu

standardele europene, inclusiv cele în tranzit.

Avantajele liberei circulaţii a mărfurilor pe o piaţă de dimensiunile

40

Uniunii Europene cu 480 milioane de locuitori în 2007 când vor adera România

şi Bulgaria sunt, în general, următoarele:

libera circulaţie a mărfurilor fiind însoţită şi de cea a factorilor de

producţie (materii prime şi semifabricate, tehnologie, capital, forţă de muncă şi

servicii) va conduce la creşterea concurenţei şi a competiţiei, cu efect benefic

asupra calităţii şi preţurilor;

consumatorii vor fi principalii beneficiari deoarece gama de produse

oferite va fi mai mare, preţurile mai uşor de comparat iar concurenţa sporită le

va menţine la un nivel rezonabil, standardele comune vor asigura o calitate

corespunzătoare tuturor produselor comercializate;

agenţii economici adresându-se unei pieţe mai mari = producţie mai

mare, îşi vor putea reduce costurile pe unitate de produs („economia de scară")

şi spori în felul acesta profiturile; câştig din cantitate!

reindustrializarea ţării şi specializarea internaţională a economiei

româneşti vor fi mai uşor de realizat datorită liberei circu1aţii a mărfurilor,

serviciilor, tehnologiilor, capitalurilor şi în special a investiţiilor străine directe,

avantajelor competitive ce le-ar putea oferi piaţa românească (dimensiunea şi

poziţia geografică a acesteia); principii de eficienţă clare; dezvoltare durabila!

schimburile comerciale desfăşurându-se prioritar cu ţările membre ale

Uniunii Europene vor deveni mai competitive (mai avantajoase) datorită

apropierii geografice şi costurilor mai reduse cu expediţia, vămuirea şi

transportul. De asemenea, faptul că produsele vor trebui să facă faţă unor

exigenţe europene şi deci mondiale, va permite desfacerea lor în cantităţi mari

inclusiv pe alte pieţe decât ţări membre ale Uniunii Europene (în special în cele

care au Acorduri de liber schimb cu Uniunea Europeană).

Dezavantaje:

exigenţele de adaptare la cerinţele pieţei interne europene vor necesita

eforturi investiţionale pe care nu toţi agenţii economici le vor putea face şi

41

astfel îşi vor încheia activitatea sau vor fi nevoiţi să abordeze domenii noi;

restructurarea industriei va continua prin încheierea procesului de

privatizare, dar mai ales prin închiderea unităţilor neviabile (de exemplu, cele

miniere) ceea ce va însemna şi reducerea numărului locurilor de muncă;

pe măsura creşterii tarifelor la utilităţi şi a costurilor salariale va începe

un proces de delocalizare (mutare în alte ţări) a unor activităţi productive

orientate către export, cazul industriei textile, confecţiilor şi încălţămintei, ceea

ce va conduce la pierderea unor locuri de muncă şi a unor exporturi;

eforturile de restructurare şi modernizare a economiei vor însemna şi

resurse financiare substanţiale din partea statului şi a patronatului, ceea ce va

diminua posibilităţile de a satisface corespunzător nevoile sociale (sănătate,

educaţie şi pensii).

2. Libera circulaţie a persoanelor/ lucrătorilor

„Orice cetăţean poate circula, munci si locui liber, pe teritoriul statelor

membre” (fără discriminări, pe temeiul naţionalităţii).

Pornind de la principiul interzicerii oricărei discriminări pe

temeiul naţionalităţii dreptul comunitar stabileşte (art. 3-C.E.) că:

- „orice cetăţean poate circula şi locui liber pe teritoriul statelor membre”. De

asemenea,

- „se poate angaja şi îşi poate stabili rezidenţa într-o altă ţară membră”,

- „poate vota” (pentru alegerile locale şi eurodeputaţi),

- poate beneficia de acelaşi tratament ca şi localnicii în ceea ce priveşte

condiţiile de lucru, retribuţia, concediul, drepturile sociale, concedierea,

obligaţiile fiscale, pregătirea (recunoaşterea diplomelor) şi promovarea.

Cu privire la libera circulaţie a persoanelor, criteriile s-au referit la

recunoaşterea reciprocă a calificărilor şi diplomelor precum şi la coordonarea

sistemelor de securitate socială. Tratatul de aderare prevede următoarele:

42

a) „Dispoziţiile acquis-ului Schengen sunt obligatorii şi se aplică de la data

aderării”, însă în temeiul unei decizii europene adoptate de Consiliu.

b) România nu beneficiază de acordul privind libera circulaţie a

persoanelor încheiat de UE cu Elveţia.

c) Anexa II cuprinde lista dispoziţiilor acquis-ului Schengen referindu-se,

în special la: eliminarea controalelor la frontierele interne, cooperarea judiciară

în combaterea traficului de droguri şi a disfuncţiilor de la frontierele externe;

înfiinţarea unui Comitet permanent de evaluare şi punere în aplicare; Manual

şi instrucţiunile consulare comune, cooperarea poliţienească transfrontalieră

pentru prevenirea şi depistarea infracţiunilor; formularul armonizat pentru

invitaţii, declaraţii de garanţie şi atestări de cazare; combaterea traficului ilegal

de arme, răpirii de minori şi imigrării ilegale; modelul uniform de viză; norme

metodologice şi proceduri de realizare a controlului şi supravegherii

frontierelor; Sistemul de Informaţii Schengen; constituirea reţelei de ofiţeri de

legătură în materie de imigrare; obligaţia transportatorilor de a comunica date

privind pasagerii; lista ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză;

constituirea Sistemului de Informaţii privind vizele şi a Agenţiei Europene

pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale UE;

obligaţia ştampilării cu regularitate a documentelor de călătorie ale

resortisanţilor ţărilor terţe la trecerea frontierei externe a statelor membre;

elementele de securitate şi datele biometrice ce trebuie să le cuprindă

paşapoartele şi documentele de călătorie eliberate de statele membre etc.

d) La cererea Uniunii Europene perioada de tranziţie pentru libera

circulaţie şi şedere în UE va cuprinde 3 etape:

1. Până la sfârşitul unei perioade de 2 ani de la data aderării se vor aplica

măsurile de drept intern sau rezultate din Acorduri bilaterale care

reglementează accesul (limitat!) resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă.

2. Înaintea expirării celor 2 ani, Consiliul examinează situaţia pe baza unui

raport al Comisiei, iar ţările membre pot notifica continuarea regimului respectiv

până la expirarea unei perioade de 5 ani, în lipsa acesteia se aplică Regulamentul

43

1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (adică

liberul acces la piaţa forţei de muncă comunitare).

3. La sfârşitul perioadei de 5 ani, în cazul în care pe piaţa forţei de muncă

dintr-un stat membru se „produc sau există riscul unor perturbări grave” după ce

notifică Comisiei, o ţară membră poate prelungi la 7 ani regimul restrictiv

respectiv.

e) Alte precizări:

- La solicitarea României situaţia poate fi reexaminată.

- Resortisanţii români care muncesc legal (admişi pe piaţa forţei de muncă

pe o „perioadă de cel puţin 12 luni”) la data aderării vor beneficia în continuare

de acest statut, dar numai în statul respectiv.

- Pe parcursul perioadei de 7 ani ţările care aplică Regulamentul 1612/1968

vor continua să elibereze Permise de muncă resortisanţilor români în scopul

monitorizării şi în cazul „perturbării pieţei forţei de muncă care ar putea

ameninţa nivelul de trai sau de ocupare într-o regiune sau profesie” informează

Comisia şi celelalte state solicitând suspendarea totală sau parţială a aplicării

Regulamentului respectiv (în cazuri urgente decide suspendarea şi ulterior

trimite notificarea motivată).

- Soţul unui lucrător şi descendenţii acestora care nu depăşesc vârsta de 21

de ani şi locuiesc legal împreună cu lucrătorul pe teritoriul unui stat membru la

data aderării, beneficiază după aderare, de acces imediat pe piaţa forţei de

muncă a statului respectiv (nu şi în cazul celor admişi pe o perioadă de mai puţin

de 12 luni).

- Idem cei care se găsesc în aceeaşi situaţie la o dată ulterioară aderării, cu

condiţia să fi locuit cel puţin 18 luni sau din al 3-lea an după data aderării.

- România poate menţine în vigoare măsuri echivalente în ceea ce priveşte

resortisanţii statului sau statelor membre în cauză.

- Orice actual stat membru poate introduce o libertate de circulaţie mai

mare decât cea existentă la data aderării, inclusiv accesul deplin pe piaţa forţei

de muncă, de propriul interes. Cele care aplică măsuri de drept intern o pot face

44

în orice moment începând cu al 3-lea an după aderare. Comisia trebuie

informată.

- Pentru a face faţă perturbărilor grave sau riscului acestora din sectoarele

sensibile de servicii, încă din start, Germania şi Austria pot limita dreptul de a

munci temporar în sectoarele construcţii, curăţenia clădirilor, decoraţiuni

interioare în Germania şi horticultură, prelucrarea pietrei, construcţii metalice,

construcţii, securităţii, curăţarea clădirilor, asistenţă socială şi cea medicală la

domiciliu, în Austria.

- Aplicarea unora dintre aceste măsuri nu poate avea ca efect crearea unor

condiţii mai restrictive decât cele existente la data semnării Tratatului.

- Actualele state membre sunt obligate să ne acorde un tratament

preferenţial în comparaţie cu lucrătorii ţărilor terţe.

f) În declaraţia comună privind libera circulaţie a lucrătorilor din România

se arată că „Statele membre urmăresc să acorde un acces sporit pe piaţa forţei de

muncă resortisanţilor români în conformitate cu dreptul intern, pentru a accelera

aplicarea acquis-ului comunitar. În consecinţă şansele de angajare ar trebui să

sporească semnificativ după aderare”.

Libera circulaţie a persoanelor va avea un impact puternic asupra

viitorului economico-social al României, raportul dintre beneficii şi costuri,

respectiv între transferurile băneşti ale emigranţilor către cei din ţară şi exodul

creierelor îşi va lăsa amprenta asupra acestui viitor. Se estimează că în prima

decadă ce va urma introducerii liberei circulaţii pentru cetăţenii români va

emigra în Uniunea Europeană aproape 3-4% din populaţia României, ceea ce

înseamnă jumătate din cei care se află deja la lucru în aceste ţări. Ţările UE în

care au emigrat cei mai mulţi români sunt în ordine: Italia (20%), Germania

(18%), Spania, Franţa, Austria, Portugalia şi Grecia.

Principalele caracteristici ale migraţiei româneşti sunt: în ultimii ani a

devenit mai temperată (în jur de 10-15.000 persoane anual); este orientată către

găsirea unui loc de muncă, cuprinde în special populaţia tânără între 18 şi 23 de

ani; raportul migraţie legală şi ilegală evoluează în favoarea primei forme;

45

zonele de plecare se dispersează; câştigă teren emigraţia orientată pe

considerente de legături de familie; criteriul destinaţiei şi distanţei îşi reduce din

importanţă; migraţia pentru muncă devine tot mai fluctuantă şi nu va atinge un

nivel critic pentru ţările de destinaţie; continuă să se însănătoşească

comportamentul emigraţilor români etc. Cauzele fenomenului migraţiei sunt în

special de natură economică (diferenţa de venit şi dificultatea găsirii unui loc de

muncă).

g) Într-o ţară europeană este legiferată interzicerea cerşetoriei; dacă în

şase luni un migrant nu îşi gaseşte de lucru, este expulzat!

Deşi cuantificarea avantajelor şi a dezavantajelor emigraţiei este greu de

făcut, în linii mari acestea se rezumă la următoarele:

Avantaje:

Posibilitatea găsirii unui loc de muncă în afara ţării;

remisiile (transferurile băneşti ale emigranţilor) au efecte pozitive

importante pentru economia naţională, deoarece: măresc cererea internă de

bunuri şi servicii, devenind astfel factor de creştere economică; sporesc fluxul

monetar şi contribuie la îmbunătăţirea soldului balanţei de plăţi şi a rezervelor

valutare ale ţării (permiţând astfel importuri mai mari şi împrumuturi pentru

dezvoltare mai substanţiale); contribuie la reducerea costului banilor (cursului de

schimb şi a ratei dobânzilor, ceea ce înseamnă credite mai avantajoase pentru

consum şi investiţii); conduc la creşterea standardului de viaţă a celor în cauză şi

a familiilor acestora, pe termen lung şi în mod indirect a întregii populaţii.

La transferurile băneşti efectuate prin sistemul bancar, circa 5 mld. $ în

2005 trebuie adăugate cele ilegale sau aduse personal de către emigranţi. De

aceea pot fi sensibil mai ridicate, ceea ce ar putea însemna un impact mult mai

puternic. Calea oficială şi sigură - cea a transferului bancar este ocolită şi

datorită organizării necorespunzătoare a acestuia (filiale în străinătate şi dobânzi

sau plasamente stimulative) precum şi fiscalităţii ridicate a veniturilor din muncă

care descurajează declararea integrală a veniturilor.

Fenomenul emigraţiei nu este specific României, acesta se întâlneşte şi în

46

alte ţări chiar membre ale Uniunii Europene, cazul Greciei care a beneficiat în

2000 de remisii legale de la emigranţi în valoare de 7,5 mld. $, Portugalia 4,0 şi

Spania 3,2, iar ţări care au aderat în 2004 la Uniunea Europeană, Polonia 2,9

mld. $ şi Ungaria 1,0 mld. $. Există şi ţări ca India, care primeşte anual de la

emigranţi circa 10,3 mld. $.

migraţia forţei de muncă ridicându-se la aproape 2 milioane de persoane a

însemnat şi detensionarea pieţei forţei de muncă din România, uşurând astfel

sarcina autorităţilor în privinţa şomajului şi asigurărilor sociale precum şi a celor

în căutarea unui loc de muncă. Rata şomajului în România este mai mică cu

două puncte procentuale decât cea din Uniunea Europeană, respectiv de circa

7% faţă de circa 9%;

economii la buget (ajutor de somaj, instruire restructurati.);

migraţia temporară pentru muncă este benefică şi pentru aceea că poate

contribui la schimbarea mentalităţii românilor, în multe cazuri la creşterea

calificării acestora, respectiv la o nouă atitudine faţă de muncă şi lege, la o

percepţie corectă a valorilor democraţie, la insuflarea unui spirit de competiţie

mai puternic şi la mai multă iniţiativă;

treptat România va deveni şi o ţară de imigraţie, deci va putea beneficia

de aportul celor care vor veni să lucreze în ţara noastră, ceva mai calificaţi

dacă vor veni din Vest, însă şi necalificaţi dacă vor fi imigranţi din lumea a 3-a;

în viitor, România va reprezenta o sursă de alimentare a emigraţiei Est-

Vest şi un beneficiar al emigraţiei Sud - Nord şi Est - Vest, însă întotdeauna

raportul emigraţie/imigraţie va fi net favorabil emigraţiei;

Dezavantaje:

diminuarea semnificativă a ofertei naţionale de forţă de muncă,

cantitativ şi calitativ, care limitează posibilităţile de reducere mai rapidă a

diferenţelor de venit faţă de ţările Uniunii Europene. Aspectul cel mai negativ

este componenta tot mai calificată a acestei migraţii („exodul creierelor”) şi

astfel lipsirea economiei naţionale de factorul uman indispensabil modernizării

şi eficientizării acesteia, ceea ce face mai dificilă reducerea decalajului

47

economico - social ce ne desparte de celelalte ţări membre ale Uniunii

Europene;

apariţia la nivel naţional a unor segmente deficitare de forţă de muncă

calificată, cazul celei pentru construcţii în Sud Estul ţării. Localizarea acestui

deficit în zone slab dezvoltate le va face şi mai grea ieşirea din această situaţie;

pierderea capitalului investit în pregătirea profesională a celor care

emigrează şi indirect finanţarea acestei pregătiri din alte ţări, în condiţiile în care

avem suficiente probleme cu procesul educaţional naţional şi cu fondurile

alocate învăţământului;

pierderi la export prin diferenţa de productivitate potenţială a celor

plecaţi la muncă în străinătate care prin calificarea şi spiritul lor inventiv ar fi putut

contribui la creşterea performanţelor produselor româneşti;

accentuarea procesului de îmbătrânire demografică datorită ponderii

mari a tinerilor care emigrează, ceea ce va crea dificultăţi programelor de

dezvoltare viitoare şi va mări povara socială (pensii, ajutoare sociale, sănătate);

orientarea prioritară a remisiilor către consum şi nu către afaceri le reduce

substanţial efectul pozitiv ce l-ar putea avea pe termen mediu şi lung, atât pentru

emigranţi cât şi pe plan naţional.

3. Libera circulaţie a serviciilor

Dreptul de a se stabili şi a presta servicii (poşta, transport, gospodărire

comunală, salubritate, utilităţi) în oricare dintre ţările membre ale UE este

garantat de articolul 43 C.E., atât pentru persoanele fizice cât şi cele juridice,

domeniile exceptate fiind numai cele care ţin de siguranţa şi sănătatea publică.

Pentru profesiile liberale s-a realizat şi armonizarea necesară recunoaşterii

diplomelor (medici, veterinari, stomatologi, arhitecţi, avocaţi, asistente medicale

şi moaşe). – eliminarea oricarei discriminari

România a acceptat acquis-ul comunitar din domeniul serviciilor şi s-a

angajat să-l implementeze până la data aderării cu excepţia a două directive

48

pentru care a solicitat o perioadă de tranziţie de 5 ani (până la 1 ianuarie 2012)

pentru asigurarea de răspundere civilă în cazul accidentelor auto şi schemele de

compensare ale micilor investitori. S-a acceptat (conform prevederii din Anexa a

VII-a a Tratatului) un cuantum minim de compensare (despăgubire, prin

asigurări) pentru investitori de 4.500 € în 2007, 7.000 în 2008, 9.000 în 2009,

11.000 în 2010 şi 15.000 în 2012.

Din 2007, despăgubirile pentru depozitele bancare, în caz de faliment, vor

fi de 20.000 €..

Avantaje:

toate avantajele pe care le asigură libera circulaţie a lucrătorilor

(remisiile de la emigranţi, creşterea calificării şi formarea noilor mentalităţi,

reducerea presiunii asupra pieţei forţei de muncă autohtone etc.) cu remarca că

se încurajează şi migraţia profesiilor liberale (arhitecţi, medici, avocaţi, asistenţi

medicali) sau a fermierilor, meşteşugarilor şi a comercianţilor.

accentuarea competiţiei pe piaţa serviciilor va conduce la prestatii de

mai bună calitate şi mai ieftine pentru consumatorii români. De exemplu

preţurile pentru serviciile de telecomunicaţii pe ansamblu Uniunii Europene, au

scăzut cu aproximativ 7,5% pe an de când piaţa a fost complet liberalizată în

1998, iar la energia electrică furnizată consumatorilor casnici cu 6,5% între

1996-2001, chiar cu peste 20% cum a fost cazul Spaniei;

protejarea economiilor micilor investitori prin rigorile introduse

sistemului bancar şi pieţei de capital, despăgubirea acestora în caz de faliment cu

o sumă mai consistentă, respectiv 20.000 € din 2007;

domeniul serviciilor conducându-se după reguli comunitare şi fiind

insuficient dezvoltat în România va putea atrage mai mulţi investitori

occidentali, inclusiv cu prilejul privatizării utilităţilor publice, ceea ce va asigura

o aliniere mai rapidă la standardele europene;

piaţa de capital prin Bursa de Valori Mobiliare - BVM îşi va spori

rolul în atragerea de fonduri pentru investiţii de la localnici şi străini,

devenind un loc de plasament şi pentru economiile populaţiei;

49

alinierea la condiţiile de asigurare din Uniunea Europeană va încuraja

libera circulaţie a persoanelor cu efect benefic pentru cei care emigrează

pentru muncă sau fac turism şi afaceri;

pe măsura îmbunătăţirii infrastructurii, România va putea beneficia de

poziţia sa geografică în tranzitul către Est şi Orientul Mijlociu şi de atracţiile

turistice pe care le oferă Delta Dunării, Marea Neagră, munţii şi mănăstirile.

Dezavantaje:

toate dezavantajele la care conduce migraţia forţei de muncă (lipsirea

economiei naţionale de aportul acestora la dezvoltarea şi modernizarea

sectorului serviciilor, pierderea capitalului investit în pregătirea acestora,

accentuarea îmbătrânirii demografice etc.);

pierderile prin emigraţie devin importante şi datorită cuprinderii

profesiunilor liberale prestatoare de servicii (arhitecţi, doctori, farmacişti,

veterinari, avocaţi, asistenţi medicali ş.a.);

costurile mari pe care le implică procesul de adaptare legislativă şi

instituţională în special în perioada de preaderare etc.

4. Libera circulaţie a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor, atât între statele membre cât şi cu

cele terţe, este statuată de articolele 56-60 C.E. S-a realizat treptat începând cu

1960 (pentru capitalul pe termen lung) încheindu-se în linii mari în 2003, când s-

a liberalizat piaţa de valori mobiliare. Va fi deplină când armonizarea politicilor

fiscale şi economice va fi totală.

Criteriile au vizat alinierea legislaţiei pieţei valorilor mobiliare şi

întărirea supravegherii serviciilor financiare.

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar, cu două excepţii

pentru care a solicitat o tranziţie de 15 ani pentru achiziţionarea de către străini a

terenurilor cu destinaţie agricolă şi forestieră şi 5 ani pentru terenurile din

intravilan. S-au acceptat (Anexa VII a Tratatului):

50

- România poate menţine în vigoare timp de 5 ani de la data aderării

restricţia dobândirii de către străini a proprietăţii asupra terenurilor pentru

reşedinţe secundare (resortisanţii UE şi ai Spaţiului Economic European sau

firme care nu au filiale / reprezentanţe în România).

- Idem, însă pe 7 ani pentru dobândirea proprietăţii asupra terenurilor

agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere.

Cetăţenii comunitari nu pot fi trataţi mai puţin favorabil decât cei din

ţările terţe;

O revizuire de ansamblu a măsurilor respective (tranzitorii) va avea loc în

cel de-al 3-lea an de la data aderării şi pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul

poate hotărî cu unanimitate scurtarea sau încetarea acestor perioade.

Avantaje:

economia naţională beneficiază de un acces sporit şi în condiţii

avantajoase (dobânzi accesibile) pe piaţa de capital comunitară într-o perioadă

când fondurile proprii pentru modernizare şi adaptare la exigenţele integrării în

Uniunea Europeană sunt insuficiente (datorită nivelului scăzut al veniturilor rata

acumulării este mică);

agenţii economici şi persoanele fizice vor avea acces la o piaţă de

capital mai ieftină, respectiv pentru constituirea de firme, efectuarea de

investiţii, construirea şi cumpărarea de locuinţe prin ipotecile transfrontaliere

(mult mai convenabile decât cele naţionale) etc.;

adoptarea monedei unice va aduce binefacerile stabilităţii monetare:

curs de schimb stabil, inflaţie mică şi rată a dobânzilor rezonabilă, comisioane

bancare corecte şi identice în zona EURO etc.;

Creşterea investiţiilor directe comunitare în ţara noastră va însemna

restructurarea şi modernizarea mai rapidă a ţării şi astfel reducerea decalajului

economic şi social ce separă România de celelalte ţări ale Uniunii Europene;

Armonizarea legislativă şi aplicarea acquis-ului comunitar vor conduce

la alinierea ţării la exigenţele unei economii de piaţă funcţionale şi din punctul

de vedere al pieţei de capital;

51

Posibilitatea efectuării de plasamente în străinătate cu profituri mai

substanţiale decât în ţară etc.

Dezavantaje:

date fiind preţurile mici ale terenurilor şi pădurilor din România este

posibilă achiziţionarea lor de către străini în perioada imediat următoare

expirării interdicţiei (2014) cu efectele negative ce pot decurge din aceasta;

pătrunderea de capital speculativ prin investiţii de portofoliu care

prezintă riscuri importante pentru o economie fragilă ca cea românească

(scurgerea de venit naţional prin retragerea de pe piaţă şi transferul în

străinătate);

costurile şi riscurile perioadei de armonizare legislativă şi instituţională

cu acquis-ul comunitar, respectiv de implementare a acestuia;

datorită tendinţei de aliniere a preţurilor terenurilor, pădurilor şi

locuinţelor la cele occidentale (concurenţa externă pe această piaţă fiind

hotărâtoare) accesul românilor pe piaţa funciară şi imobiliară va fi mai dificil

(în 2004, un hectar de teren arabil era de peste zece ori mai ieftin decât în

Uniunea Europeană - între 200-300 € în România faţă de 2500 € în Uniunea

Europeană).

Concluzionând cu privire la prevederile Tratatului pentru cele patru libertăţi statuate pe piaţa internă europeană, se poate arăta:► România nu a solicitat derogări decât la libera circulaţie a serviciilor şi cea a capitalurilor iar cea mai importantă este cea privitoare la amânarea accesului străinilor la achiziţionarea de terenuri agricole şi forestiere (7 ani) şi a celor pentru o reşedinţă secundară (5 ani). Această măsură va fi revizuită la 3

52

ani de la aderare.► Pentru cetăţenii români este importantă şi prevederea potrivit căreia cuantumul despăgubirilor pentru micii investitori va fi de 15.000 €, iar pentru depozite bancare de 20.000 €.► La solicitarea U.E. România a trebuit să accepte o perioadă de tranziţie cu mai multe trepte (2,5 respectiv 7 ani) pentru liberul acces al lucrătorilor români pe piaţa forţei de muncă comunitare (ţările U.E. au însă obligaţia de a nu înrăutăţi actualul acces al lucrătorilor români pe piaţa forţei de muncă şi individual să-l acorde chiar pe deplin, în timpul acestei perioade).► Referitor la accesul pe piaţa forţei de muncă de subliniat este poziţia Austriei şi Germaniei care încă de la început au precizat sectoarele de restricţionare (construcţiile şi serviciile aferente în cazul Germaniei, iar Austria a mai adăugat asistenţa socială şi medicală, horticultura şi prelucrarea pietrei), precum si faptul ca unele tari, printre care si Cehia, Slovacia, Slovenia, tarile baltice, Finlanda si Suedia au liberalizat accesul inca din primul an al aderarii, iar italia si Spania ne-au acordat o libaralizare partiala.

CAPITOLUL IV

ROMÂNIA ŞI PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ

4.1. Avantaje şi de dezavantajele integrări României în Piaţa Internă

Europeană

53

Libera circulaţie a mărfurilor

România nu a solicitat o perioadă de tranziţie sau derogări, deci va

aplica acquis-ul comunitar de la data aderării. Tratatul nu conţine prevederi

speciale pentru acest capitol însă cele prevăzute la alte capitole, în special la

Uniunea vamală şi Relaţii externe, vizează libera circulaţie a mărfurilor.

Important pentru ţara noastră este securizarea graniţei externe (modernizare,

instruire poliţiştilor de frontieră), care va deveni frontiera U.E., pentru a nu mai

pătrunde mărfuri contrafăcute şi a se pune capăt contrabandei. Criteriile de

aderare au vizat legislaţia achiziţiilor publice şi asigurarea conformităţii cu

standardele europene, inclusiv cele în tranzit.

Avantajele liberei circulaţii a mărfurilor pe o piaţă de dimensiunile

Uniunii Europene cu 480 milioane de locuitori în 2007 când vor adera România

şi Bulgaria sunt, în general, următoarele:

libera circulaţie a mărfurilor fiind însoţită şi de cea a factorilor de

producţie (materii prime şi semifabricate, tehnologie, capital, forţă de muncă şi

servicii) va conduce la creşterea concurenţei şi a competiţiei, cu efect benefic

asupra calităţii şi preţurilor;

consumatorii vor fi principalii beneficiari deoarece gama de produse

oferite va fi mai mare, preţurile mai uşor de comparat iar concurenţa sporită le

va menţine la un nivel rezonabil, standardele comune vor asigura o calitate

corespunzătoare tuturor produselor comercializate;

agenţii economici adresându-se unei pieţe mai mari = productie mai

mare, îşi vor putea reduce costurile pe unitate de produs („economia de scară")

şi spori în felul acesta profiturile; câştig din cantitate!

reindustrializarea ţării şi specializarea internaţională a economiei

româneşti vor fi mai uşor de realizat datorită liberei circu1aţii a mărfurilor,

serviciilor, tehnologiilor, capitalurilor şi în special a investiţiilor străine directe,

avantajelor competitive ce le-ar putea oferi piaţa românească (dimensiunea şi

poziţia geografică a acesteia); principii de eficienţă clare; dezvoltare durabila!

54

schimburile comerciale desfăşurându-se prioritar cu ţările membre ale

Uniunii Europene vor deveni mai competitive (mai avantajoase) datorită

apropierii geografice şi costurilor mai reduse cu expediţia, vămuirea şi

transportul. De asemenea, faptul că produsele vor trebui să facă faţă unor

exigenţe europene şi deci mondiale, va permite desfacerea lor în cantităţi mari

inclusiv pe alte pieţe decât ţări membre ale Uniunii Europene (în special în cele

care au Acorduri de liber schimb cu Uniunea Europeană).

Dezavantaje:

exigenţele de adaptare la cerinţele pieţei interne europene vor necesita

eforturi investiţionale pe care nu toţi agenţii economici le vor putea face şi

astfel îşi vor încheia activitatea sau vor fi nevoiţi să abordeze domenii noi;

restructurarea industriei va continua prin încheierea procesului de

privatizare, dar mai ales prin închiderea unităţilor neviabile (de exemplu, cele

miniere) ceea ce va însemna şi reducerea numărului locurilor de muncă;

pe măsura creşterii tarifelor la utilităţi şi a costurilor salariale va începe

un proces de delocalizare (mutare în alte ţări) a unor activităţi productive

orientate către export, cazul industriei textile, confecţiilor şi încălţămintei, ceea

ce va conduce la pierderea unor locuri de muncă şi a unor exporturi;

eforturile de restructurare şi modernizare a economiei vor însemna şi

resurse financiare substanţiale din partea statului şi a patronatului, ceea ce va

diminua posibilităţile de a satisface corespunzător nevoile sociale (sănătate,

educaţie şi pensii).

Libera circulaţie a persoanelor

România se arată că „Statele membre urmăresc să acorde un acces sporit

pe piaţa forţei de muncă resortisanţilor români în conformitate cu dreptul intern,

pentru a accelera aplicarea acquis-ului comunitar. În consecinţă şansele de

angajare ar trebui să sporească semnificativ după aderare”.

55

Libera circulaţie a persoanelor va avea un impact puternic asupra

viitorului economico-social al României, raportul dintre beneficii şi costuri,

respectiv între transferurile băneşti ale emigranţilor către cei din ţară şi exodul

creierelor îşi va lăsa amprenta asupra acestui viitor. Se estimează că în prima

decadă ce va urma introducerii liberei circulaţii pentru cetăţenii români va

emigra în Uniunea Europeană aproape 3-4% din populaţia României, ceea ce

înseamnă jumătate din cei care se află deja la lucru în aceste ţări. Ţările UE în

care au emigrat cei mai mulţi români sunt în ordine: Italia (20%), Germania

(18%), Spania, Franţa, Austria, Portugalia şi Grecia.

Principalele caracteristici ale migraţiei româneşti sunt: în ultimii ani a

devenit mai temperată (în jur de 10-15.000 persoane anual); este orientată către

găsirea unui loc de muncă, cuprinde în special populaţia tânără între 18 şi 23 de

ani; raportul migraţie legală şi ilegală evoluează în favoarea primei forme;

zonele de plecare se dispersează; câştigă teren emigraţia orientată pe

considerente de legături de familie; criteriul destinaţiei şi distanţei îşi reduce din

importanţă; migraţia pentru muncă devine tot mai fluctuantă şi nu va atinge un

nivel critic pentru ţările de destinaţie; continuă să se însănătoşească

comportamentul emigraţilor români etc. Cauzele fenomenului migraţiei sunt în

special de natură economică (diferenţa de venit şi dificultatea găsirii unui loc de

muncă).

Intr-o ţară europeană este legiferată interzicerea cerşetoriei; dacă în şase

luni un migrant nu îşi gaseşte de lucru, este expulzat!

Deşi cuantificarea avantajelor şi a dezavantajelor emigraţiei este greu de

făcut, în linii mari acestea se rezumă la următoarele:

Avantaje:

Posibilitatea găsirii unui loc de muncă în afara ţării;

remisiile (transferurile băneşti ale emigranţilor) au efecte pozitive

importante pentru economia naţională, deoarece: măresc cererea internă de

bunuri şi servicii, devenind astfel factor de creştere economică; sporesc fluxul

monetar şi contribuie la îmbunătăţirea soldului balanţei de plăţi şi a rezervelor

56

valutare ale ţării (permiţând astfel importuri mai mari şi împrumuturi pentru

dezvoltare mai substanţiale); contribuie la reducerea costului banilor (cursului de

schimb şi a ratei dobânzilor, ceea ce înseamnă credite mai avantajoase pentru

consum şi investiţii); conduc la creşterea standardului de viaţă a celor în cauză şi

a familiilor acestora, pe termen lung şi în mod indirect a întregii populaţii.

La transferurile băneşti efectuate prin sistemul bancar, circa 5 mld. $ în

2005 trebuie adăugate cele ilegale sau aduse personal de către emigranţi. De

aceea pot fi sensibil mai ridicate, ceea ce ar putea însemna un impact mult mai

puternic. Calea oficială şi sigură - cea a transferului bancar este ocolită şi

datorită organizării necorespunzătoare a acestuia (filiale în străinătate şi dobânzi

sau plasamente stimulative) precum şi fiscalităţii ridicate a veniturilor din muncă

care descurajează declararea integrală a veniturilor.

Fenomenul emigraţiei nu este specific României, acesta se întâlneşte şi în

alte ţări chiar membre ale Uniunii Europene, cazul Greciei care a beneficiat în

2000 de remisii legale de la emigranţi în valoare de 7,5 mld. $, Portugalia 4,0 şi

Spania 3,2, iar ţări care au aderat în 2004 la Uniunea Europeană, Polonia 2,9

mld. $ şi Ungaria 1,0 mld. $. Există şi ţări ca India, care primeşte anual de la

emigranţi circa 10,3 mld. $.

migraţia forţei de muncă ridicându-se la aproape 2 milioane de persoane a

însemnat şi detensionarea pieţei forţei de muncă din România, uşurând astfel

sarcina autorităţilor în privinţa şomajului şi asigurărilor sociale precum şi a celor

în căutarea unui loc de muncă. Rata şomajului în România este mai mică cu

două puncte procentuale decât cea din Uniunea Europeană, respectiv de circa

7% faţă de circa 9%;

economii la buget (ajutor de somaj, instruire restructurati..)

migraţia temporară pentru muncă este benefică şi pentru aceea că poate

contribui la schimbarea mentalităţii românilor, în multe cazuri la creşterea

calificării acestora, respectiv la o nouă atitudine faţă de muncă şi lege, la o

percepţie corectă a valorilor democraţie, la insuflarea unui spirit de competiţie

mai puternic şi la mai multă iniţiativă;

57

treptat România va deveni şi o ţară de imigraţie, deci va putea beneficia

de aportul celor care vor veni să lucreze în ţara noastră, ceva mai calificaţi dacă

vor veni din Vest, însă şi necalificaţi dacă vor fi imigranţi din lumea a 3-a;

în viitor, România va reprezenta o sursă de alimentare a emigraţiei Est-

Vest şi un beneficiar al emigraţiei Sud - Nord şi Est - Vest, însă întotdeauna

raportul emigraţie/imigraţie va fi net favorabil emigraţiei;

Dezavantaje:

diminuarea semnificativă a ofertei naţionale de forţă de muncă,

cantitativ şi calitativ, care limitează posibilităţile de reducere mai rapidă a

diferenţelor de venit faţă de ţările Uniunii Europene. Aspectul cel mai negativ

este componenta tot mai calificată a acestei migraţii („exodul creierelor”) şi

astfel lipsirea economiei naţionale de factorul uman indispensabil modernizării

şi eficientizării acesteia, ceea ce face mai dificilă reducerea decalajului

economico - social ce ne desparte de celelalte ţări membre ale Uniunii

Europene;

apariţia la nivel naţional a unor segmente deficitare de forţă de muncă

calificată, cazul celei pentru construcţii în Sud Estul ţării. Localizarea acestui

deficit în zone slab dezvoltate le va face şi mai grea ieşirea din această situaţie;

pierderea capitalului investit în pregătirea profesională a celor care

emigrează şi indirect finanţarea acestei pregătiri din alte ţări, în condiţiile în care

avem suficiente probleme cu procesul educaţional naţional şi cu fondurile

alocate învăţământului;

pierderi la export prin diferenţa de productivitate potenţială a celor

plecaţi la muncă în străinătate care prin calificarea şi spiritul lor inventiv ar fi putut

contribui la creşterea performanţelor produselor româneşti;

accentuarea procesului de îmbătrânire demografică datorită ponderii

mari a tinerilor care emigrează, ceea ce va crea dificultăţi programelor de

dezvoltare viitoare şi va mări povara socială (pensii, ajutoare sociale, sănătate);

58

orientarea prioritară a remisiilor către consum şi nu către afaceri le reduce

substanţial efectul pozitiv ce l-ar putea avea pe termen mediu şi lung, atât

pentremigranţi cât şi pe plan naţional

Libera circulaţie a serviciilor

România a acceptat acquis-ul comunitar din domeniul serviciilor şi s-a

angajat să-l implementeze până la data aderării cu excepţia a două directive

pentru care a solicitat o perioadă de tranziţie de 5 ani (până la 1 ianuarie 2012)

pentru asigurarea de răspundere civilă în cazul accidentelor auto şi schemele de

compensare ale micilor investitori. S-a acceptat (conform prevederii din Anexa a

VII-a a Tratatului) un cuantum minim de compensare (despăgubire, prin

asigurări) pentru investitori de 4.500 € în 2007, 7.000 în 2008, 9.000 în 2009,

11.000 în 2010 şi 15.000 în 2012.

Din 2007, despăgubirile pentru depozitele bancare, în caz de faliment, vor

fi de 20.000 €..

Avantaje:

toate avantajele pe care le asigură libera circulaţie a lucrătorilor

(remisiile de la emigranţi, creşterea calificării şi formarea noilor mentalităţi,

reducerea presiunii asupra pieţei forţei de muncă autohtone etc.) cu remarca că

se încurajează şi migraţia profesiilor liberale (arhitecţi, medici, avocaţi, asistenţi

medicali) sau a fermierilor, meşteşugarilor şi a comercianţilor.

accentuarea competiţiei pe piaţa serviciilor va conduce la prestatii de

mai bună calitate şi mai ieftine pentru consumatorii români. De exemplu

preţurile pentru serviciile de telecomunicaţii pe ansamblu Uniunii Europene, au

scăzut cu aproximativ 7,5% pe an de când piaţa a fost complet liberalizată în

1998, iar la energia electrică furnizată consumatorilor casnici cu 6,5% între

1996-2001, chiar cu peste 20% cum a fost cazul Spaniei;

protejarea economiilor micilor investitori prin rigorile introduse

sistemului bancar şi pieţei de capital, despăgubirea acestora în caz de faliment cu

59

o sumă mai consistentă, respectiv 20.000 € din 2007;

domeniul serviciilor conducându-se după reguli comunitare şi fiind

insuficient dezvoltat în România va putea atrage mai mulţi investitori

occidentali, inclusiv cu prilejul privatizării utilităţilor publice, ceea ce va asigura

o aliniere mai rapidă la standardele europene;

piaţa de capital prin Bursa de Valori Mobiliare - BVM îşi va spori

rolul în atragerea de fonduri pentru investiţii de la localnici şi străini,

devenind un loc de plasament şi pentru economiile populaţiei;

alinierea la condiţiile de asigurare din Uniunea Europeană va încuraja

libera circulaţie a persoanelor cu efect benefic pentru cei care emigrează

pentru muncă sau fac turism şi afaceri;

pe măsura îmbunătăţirii infrastructurii, România va putea beneficia de

poziţia sa geografică în tranzitul către Est şi Orientul Mijlociu şi de atracţiile

turistice pe care le oferă Delta Dunării, Marea Neagră, munţii şi mănăstirile.

Dezavantaje:

toate dezavantajele la care conduce migraţia forţei de muncă (lipsirea

economiei naţionale de aportul acestora la dezvoltarea şi modernizarea

sectorului serviciilor, pierderea capitalului investit în pregătirea acestora,

accentuarea îmbătrânirii demografice etc.);

pierderile prin emigraţie devin importante şi datorită cuprinderii

profesiunilor liberale prestatoare de servicii (arhitecţi, doctori, farmacişti,

veterinari, avocaţi, asistenţi medicali ş.a.); costurile mari pe care le implică

procesul de adaptare legislativă şi instituţională în special în perioada de

preaderare etc.

Libera circulaţie a capitalurlor

60

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar, cu două

excepţii pentru care a solicitat o tranziţie de 15 ani pentru achiziţionarea de către

străini a terenurilor cu destinaţie agricolă şi forestieră şi 5 ani pentru terenurile

din intravilan. S-au acceptat (Anexa VII a Tratatului):

- România poate menţine în vigoare timp de 5 ani de la data aderării

restricţia dobândirii de către străini a proprietăţii asupra terenurilor pentru

reşedinţe secundare (resortisanţii UE şi ai Spaţiului Economic European sau

firme care nu au filiale / reprezentanţe în România).

- Idem, însă pe 7 ani pentru dobândirea proprietăţii asupra terenurilor

agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere.

Cetăţenii comunitari nu pot fi trataţi mai puţin favorabil decât cei din

ţările terţe;

O revizuire de ansamblu a măsurilor respective (tranzitorii) va avea loc în

cel de-al 3-lea an de la data aderării şi pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul

poate hotărî cu unanimitate scurtarea sau încetarea acestor perioade.

Avantaje:

economia naţională beneficiază de un acces sporit şi în condiţii

avantajoase (dobânzi accesibile) pe piaţa de capital comunitară într-o

perioadă când fondurile proprii pentru modernizare şi adaptare la exigenţele

integrării în Uniunea Europeană sunt insuficiente (datorită nivelului scăzut al

veniturilor rata acumulării este mică);

agenţii economici şi persoanele fizice vor avea acces la o piaţă de

capital mai ieftină, respectiv pentru constituirea de firme, efectuarea de

investiţii, construirea şi cumpărarea de locuinţe prin ipotecile transfrontaliere

(mult mai convenabile decât cele naţionale) etc.;

adoptarea monedei unice va aduce binefacerile stabilităţii monetare:

curs de schimb stabil, inflaţie mică şi rată a dobânzilor rezonabilă, comisioane

bancare corecte şi identice în zona EURO etc.;

Creşterea investiţiilor directe comunitare în ţara noastră va însemna

restructurarea şi modernizarea mai rapidă a ţării şi astfel reducerea decalajului

61

economic şi social ce separă România de celelalte ţări ale Uniunii Europene;

Armonizarea legislativă şi aplicarea acquis-ului comunitar vor conduce

la alinierea ţării la exigenţele unei economii de piaţă funcţionale şi din

punctul de vedere al pieţei de capital;

Posibilitatea efectuării de plasamente în străinătate cu profituri mai

substanţiale decât în ţară etc.

Dezavantaje:

date fiind preţurile mici ale terenurilor şi pădurilor din România este

posibilă achiziţionarea lor de către străini în perioada imediat următoare

expirării interdicţiei (2014) cu efectele negative ce pot decurge din aceasta;

pătrunderea de capital speculativ prin investiţii de portofoliu care

prezintă riscuri importante pentru o economie fragilă ca cea românească

(scurgerea de venit naţional prin retragerea de pe piaţă şi transferul în

străinătate);

costurile şi riscurile perioadei de armonizare legislativă şi

instituţională cu acquis-ul comunitar, respectiv de implementare a acestuia;

datorită tendinţei de aliniere a preţurilor terenurilor, pădurilor şi

locuinţelor la cele occidentale (concurenţa externă pe această piaţă fiind

hotărâtoare) accesul românilor pe piaţa funciară şi imobiliară va fi mai dificil

(în 2004, un hectar de teren arabil era de peste zece ori mai ieftin decât în

Uniunea Europeană - între 200-300 € în România faţă de 2500 € în Uniunea

Europeană).

4.2 Prevederile din Tratatul de Aderare cu privire la participarea noastră

la această piaţă

România nu a solicitat o perioadaă de tranyiţie sau derogări, deci

aplică acquis-ul comunitar de la data aderării. Tratatul nu conţine prevederi

62

speciale pentru acest capitol însă cele prevăyute la alte capitole, în special la

Uniunea vamală şi Relaţii externe, vizeaza libera circulaţie a mărfurilor.

Important pentru ţara noastră este securizarea graniţei externe, care a devenit

frontiera U.E., pentru a nu mai pătrunde mărfuri contrafăcute şi a se pune capăt

contrabandei. Criteriile de aderare au vizat legislaţia achiziţiilor publice şi

asigurarea conformităţii cu standardele europene.

Cu privire la libera circulaţie a persoanelor, criteriile s-au referit la

recunoaşterea reciprocă a calificărilor şi diplomelor precum şi la coordonarea

sistemelor de securitate socială. Tratatul de aderare prevede următoarele:

a) „Dispoziţiile acquis-ului Schengen sunt obligatorii şi se aplică de la data

aderării”, însă în temeiul unei decizii europene adoptate de Consiliu.

b) România nu beneficiază de acordul privind libera circulaţie a

persoanelor încheiat de UE cu Elveţia.

c) Anexa II cuprinde lista dispoziţiilor acquis-ului Schengen referindu-se,

în special la: eliminarea controalelor la frontierele interne, cooperarea judiciară

în combaterea traficului de droguri şi a disfuncţiilor de la frontierele externe;

înfiinţarea unui Comitet permanent de evaluare şi punere în aplicare; Manualul

şi instrucţiunile consulare comune, cooperarea poliţienească transfrontalieră

pentru prevenirea şi depistarea infracţiunilor; formularul armonizat pentru

invitaţii, declaraţii de garanţie şi atestări de cazare; combaterea traficului ilegal

de arme, răpirii de minori şi imigrării ilegale; modelul uniform de viză; norme

metodologice şi proceduri de realizare a controlului şi supravegherii frontierelor;

Sistemul de Informaţii Schengen; constituirea reţelei de ofiţeri de legătură în

materie de imigrare; obligaţia transportatorilor de a comunica date privind

pasagerii; lista ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză;

constituirea Sistemului de Informaţii privind vizele şi a Agenţiei Europene

pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale UE;

obligaţia ştampilării cu regularitate a documentelor de călătorie ale

resortisanţilor ţărilor terţe la trecerea frontierei externe a statelor membre;

63

elementele de securitate şi datele biometrice ce trebuie să le cuprindă

paşapoartele şi documentele de călătorie eliberate de statele membre etc.

d) La cererea Uniunii Europene perioada de tranziţie pentru libera

circulaţie şi şedere în UE va cuprinde 3 etape:

1. Până la sfârşitul unei perioade de 2 ani de la data aderării se vor aplica

măsurile de drept intern sau rezultate din Acorduri bilaterale care reglementează

accesul (limitat!) resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă.

2. Înaintea expirării celor 2 ani, Consiliul examinează situaţia pe baza unui

raport al Comisiei, iar ţările membre pot notifica continuarea regimului respectiv

până la expirarea unei perioade de 5 ani, în lipsa acesteia se aplică Regulamentul

1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (adică

liberul acces la piaţa forţei de muncă comunitare).

3. La sfârşitul perioadei de 5 ani, în cazul în care pe piaţa forţei de muncă

dintr-un stat membru se „produc sau există riscul unor perturbări grave” după ce

notifică Comisiei, o ţară membră poate prelungi la 7 ani regimul restrictiv

respectiv.

e) Alte precizări:

- La solicitarea României situaţia poate fi reexaminată.

- Resortisanţii români care muncesc legal (admişi pe piaţa forţei de muncă

pe o „perioadă de cel puţin 12 luni”) la data aderării vor beneficia în continuare

de acest statut, dar numai în statul respectiv.

- Pe parcursul perioadei de 7 ani ţările care aplică Regulamentul 1612/1968

vor continua să elibereze Permise de muncă resortisanţilor români în scopul

monitorizării şi în cazul „perturbării pieţei forţei de muncă care ar putea

ameninţa nivelul de trai sau de ocupare într-o regiune sau profesie” informează

Comisia şi celelalte state solicitând suspendarea totală sau parţială a aplicării

Regulamentului respectiv (în cazuri urgente decide suspendarea şi ulterior

trimite notificarea motivată).

- Soţul unui lucrător şi descendenţii acestora care nu depăşesc vârsta de 21

de ani şi locuiesc legal împreună cu lucrătorul pe teritoriul unui stat membru la

64

data aderării, beneficiază după aderare, de acces imediat pe piaţa forţei de

muncă a statului respectiv (nu şi în cazul celor admişi pe o perioadă de mai puţin

de 12 luni).

- Idem cei care se găsesc în aceeaşi situaţie la o dată ulterioară aderării, cu

condiţia să fi locuit cel puţin 18 luni sau din al 3-lea an după data aderării.

- România poate menţine în vigoare măsuri echivalente în ceea ce priveşte

resortisanţii statului sau statelor membre în cauză.

- Orice actual stat membru poate introduce o libertate de circulaţie mai

mare decât cea existentă la data aderării, inclusiv accesul deplin pe piaţa forţei

de muncă, de propriul interes. Cele care aplică măsuri de drept intern o pot face

în orice moment începând cu al 3-lea an după aderare. Comisia trebuie

informată.

- Pentru a face faţă perturbărilor grave sau riscului acestora din sectoarele

sensibile de servicii, încă din start, Germania şi Austria pot limita dreptul de a

munci temporar în sectoarele construcţii, curăţenia clădirilor, decoraţiuni

interioare în Germania şi horticultură, prelucrarea pietrei, construcţii metalice,

construcţii, securităţii, curăţarea clădirilor, asistenţă socială şi cea medicală la

domiciliu, în Austria.

- Aplicarea unora dintre aceste măsuri nu poate avea ca efect crearea unor

condiţii mai restrictive decât cele existente la data semnării Tratatului.

- Actualele state membre sunt obligate să ne acorde un tratament

preferenţial în comparaţie cu lucrătorii ţărilor terţe.

f) În declaraţia comună privind libera circulaţie a lucrătorilor din România

se arată că „Statele membre urmăresc să acorde un acces sporit pe piaţa forţei de

muncă resortisanţilor români în conformitate cu dreptul intern, pentru a accelera

aplicarea acquis-ului comunitar. În consecinţă şansele de angajare ar trebui să

sporească semnificativ după aderare”.

România a acceptat acquis-ul comunitar din domeniul serviciilor şi s-a

angajat să-l implementeze până la data aderării cu excepţia a două directive

pentru care a solicitat o perioadă de tranziţie de 5 ani (până la 1 ianuarie 2012)

65

pentru asigurarea de răspundere civilă în cazul accidentelor auto şi schemele de

compensare ale micilor investitori. S-a acceptat (conform prevederii din Anexa a

VII-a a Tratatului) un cuantum minim de compensare (despăgubire, prin

asigurări) pentru investitori de 4.500 € în 2007, 7.000 în 2008, 9.000 în 2009,

11.000 în 2010 şi 15.000 în 2012.

Din 2007, despăgubirile pentru depozitele bancare, în caz de faliment, vor

fi de 20.000 €.

În ceea ce priveşte libera circulaţie a capitalurilor. Criteriile au vizat

alinierea legislaţiei pieţei valorilor mobiliare şi întărirea supravegherii

serviciilor financiare.

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar, cu două excepţii

pentru care a solicitat o tranziţie de 15 ani pentru achiziţionarea de către străini a

terenurilor cu destinaţie agricolă şi forestieră şi 5 ani pentru terenurile din

intravilan. S-au acceptat (Anexa VII a Tratatului):

- România poate menţine în vigoare timp de 5 ani de la data aderării

restricţia dobândirii de către străini a proprietăţii asupra terenurilor pentru

reşedinţe secundare (resortisanţii UE şi ai Spaţiului Economic European sau

firme care nu au filiale / reprezentanţe în România).

- Idem, însă pe 7 ani pentru dobândirea proprietăţii asupra terenurilor

agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere.

Cetăţenii comunitari nu pot fi trataţi mai puţin favorabil decât cei din

ţările terţe;

O revizuire de ansamblu a măsurilor respective (tranzitorii) va avea loc în

cel de-al 3-lea an de la data aderării şi pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul

poate hotărî cu unanimitate scurtarea sau încetarea acestor perioade.

4.3 Ce perspective deschide României aprofundarea şi extinderea Pieţei

Interne Europene?

66

Piaţa Internă, lansată în 1993, reprezintă un factor cheie în cadrul

politicilor comunitare, de creştere a standardului de viaţă al cetăţenilor europeni

şi a competitivităţii Europei în cadrul economiei globalizate. Presupune

înlăturarea barierelor şi simplificarea reglementărilor pentru a permite

indivizilor, consumatorilor şi companiilor din interiorul Uniunii Europene să

beneficieze pe deplin de oportunităţile oferite de accesul direct la o piaţă formată

din 27 de state şi 480 milioane de persoane.

Elementul de bază al constituirii pieţei interne este reprezentat de cele

„patru libertăţi” ale circulaţiei produselor, serviciilor, capitalului şi forţei de

muncă, consacrate prin Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Piaţa

internă a condus la un aport de 2,2% din PIB-ul UE şi 2,75 milioane de noi

locuri de muncă, în perioada 1992-2006. Aceste rezultate au fost posibile printr-

un intens proces de formulare şi convenire de obiective, priorităţi, ţinte şi măsuri

de liberalizare a pieţelor produselor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă,

dar şi în dreptul întreprinderii, guvernare corporatistă, dreptul contractual,

dreptul proprietăţii industriale şi intelectuale, achiziţiile publice, societate

informaţională ş.a.

În contextul actualei etape a procesului de globalizare, obiectivul

completării/finalizării prin înlăturarea obstacolelor transfrontaliere din calea

afacerilor rămâne valabil, dar s-a constatat că este necesară mutarea accentului

pe obiectivul îmbunătăţirii funcţionării pieţelor şi amplificarea capacităţii

acestora de a produce beneficii tangibile pentru cetăţeni. 

În anul 2006 a început procesul de reexaminare a politicilor aferente Pieţei

Interne, pe baza consultării aprofundate cu statele membre şi cu ceilalţi actori

interesaţi, precum şi prin implicarea unei mari părţi a serviciilor Comisiei

Europene. Acesta s-a finalizat cu adoptarea, în noiembrie 2007, a Pachetului

privind Piaţa Internă Revizuită („Single Market Review”). Pachetul cuprinde

Comunicarea Comisiei „O piaţă unică pentru secolul 21” şi alte 5 documente de

lucru, care tratează mai detaliat o serie de aspecte precum realizările Pieţei

Unice, instrumente de modernizare a politicilor pieţei unice, metode de

67

monitorizare a pieţei, dimensiunea externă a Pieţei Unice, iniţiative în domeniul

serviciilor financiare cu amănuntul.

Consiliul European din martie 2008 a andosat revizuirea strategiei cu

privire la piaţa internă. Liderii europeni au stabilit priorităţile de acţiune pentru

valorificarea mai eficientă a potenţialului pieţei interne, astfel încât să răspundă

mai bine noilor provocări. Printre măsurile şi acţiunile considerate priorităţi

imediate s-au numărat asigurarea unei monitorizări anuale eficiente a revizuirii

pieţei unice, realizate de Comisie; intensificarea eforturilor de consolidare a

concurenţei în industriile de reţea (energie, comunicaţii electronice) şi adoptarea

cadrelor de reglementare adecvate, precum şi asigurarea transpunerii şi punerii

în aplicare integrale, consecvente şi în timp util a Directivei privind serviciile.

La 16 decembrie 2008, Comisia Europeană a publicat Raportul „Piaţa Internă

Revizuită – după un an” („The Single Market Review: one year on”), cu privire

la măsurile care au fost luate sau care sunt pe cale de a fi luate, ce vor crea

condiţiile pentru relansarea economiei europene.

Potrivit raportului, criza economică a demonstrat oportunitatea noii

abordări a Pieţei Interne Revizuite: promovarea investiţiilor şi inovaţiilor,

încurajarea consumatorilor şi întreprinderilor mici şi mijlocii, dezvoltarea

dimensiunilor socială şi de mediu ale pieţei interne. Obţinerea de rezultate

viabile va depinde de modul de utilizare a instrumentelor existente şi de noile

metode de lucru, printr-un parteneriat mai strâns între statele membre şi toţi

actorii implicaţi – consumatori, parteneri sociali, entităţi economice şi societatea

civilă.

Raportul, prezentat ca parte a Pachetului Lisabona 2009, a fost supus

aprobării Consiliului European din martie 200913.

Se poate aprecia că Piaţa Internă a Uniunii a produs o creştere economică

susţinută şi echilibrată, respectând mediul înconjurător, un înalt nivel de

angajare a forţelor de muncă şi de protecţie socială, standarde de viaţă şi de

calitate a vieţii mai bune, precum  şi coeziunea socială în ţările membre.

13 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=34941

68

O Carte Albă referitoare la  Piaţa Unică a fost adoptată în iunie 1995, cu

scopul de a sprijini ţările asociate să devină compatibile cu Piaţa Internă a UE.

Pe lângă Acordurile Europene (AE) de asociere şi dialogul structurat între aceste

ţări şi instituţiile UE, acest document a reprezentat unul din componentele

strategiei de pre-aderare la UE.

Cartea Albă s-a dorit a fi un ghid al măsurilor pe care ţările asociate la UE

ce aspiră să adere la aceasta trebuiau să le adopte pentru a fi capabile să

participe la o componentă primordială a UE, Piaţa Internă. Cartea Albă a stabilit

care sunt caracteristicile fundamentale ale Pieţei Interne ce au dus la eliminarea

barierelor fizice, tehnice, fiscale şi tarifare dintre statele membre ale UE. Pentru

a adapta pieţele naţionale ale ţărilor asociate astfel încât ele să poată face piaţă

unică cu aceea a UE în perspectiva aderării lor, Cartea Albă a prevăzut

domeniile în care aproximarea legislaţiei este o condiţie obligatorie pentru

realizarea Pieţei Interne, precum şi măsurile/instituţiile de implementare şi

control al respectării acestei legislaţii. Cartea a oferit un ghid cu ordinea logică

de prioritate în armonizarea legislaţiei în diferite sectoare ce concură la crearea

Pieţei Interne.

În fine, Cartea a reprezentat fundamentul programelor finanţate prin UE –

PHARE, de sprijinire a ţărilor asociate în efortul lor de asimilare a unei părţi a

legislaţiei comunitare, cea referitoare la piaţa unică.

România şi Bulgaria şi-au armonizat în bună măsură legislaţia naţională

cu cea comunitară în domeniul Pieţei Interne. Dificultatea principală este însă

punerea în aplicare. De aceea Uniunea nu mai pune accent pe procesul de

armonizare a legislaţiei, cât mai ales pe implementarea acesteia. Noii membri ai

UE au fost supuşi deja unui strict proces de monitorizare în privinţa respectării

acestei legislaţii.

Ø      O mai bună implementare şi respectare a legislaţiei comunitare.

Transpunerea greoaie a directivelor comunitare în legislaţia naţională a

statelor membre a creat goluri majore în cadrul Marii Pieţe Unice. Este

necesară o mai bună colaborare între Comisia Europeană şi statele

69

membre pentru aplicarea, la timp şi corectă, a legislaţiei U.E.. Printre

domeniile unde  transpunerea incorectă a legislaţiei comunitare a creat

probleme pot fi amintite: industria muzicală întâmpină dificultăţi datorită

incorectei aplicări, în unele state membre, a directivei privind comerţul

electronic; în industria alimentară producătorii şi-au exprimat

nemulţumirile privind nerespectarea de către statele membre a Directivei

privind Ambalarea.

Ø      Un cadru legislativ mai eficient. Birocraţia excesivă, volumul enorm

de „legi” comunitare, au determinat critici din partea mediului de afaceri

european. Camera de Comerţ a Austriei a elaborat un studiu ce releva

faptul că legiferarea excesivă aduce costuri suplumentare de circa 4-6%

procente din PIB-ul cumulat la nivelul U.E..

Ø      O mai mare atenţie acordată de organismele comunitare pentru

asigurarea pe Piaţa Unică a unui mediu „prietenos” atât pentru

inovaţie cât şi pentru accesul unor noi actori. Asigurarea unui mediu

concurenţial autentic la nivelul Pieţei Unice este o condiţie esenţială

pentru redresarea procesului de atingere a obiectivelor Strategiei de la

Lisabona, prin care Uniunea Europeană îşi propune să devină cea mai

puternică economie a lumii bazată pe cunoaştere.

Ø      Asigurarea unui răspuns adecvat la transformările globale.

Organismele comunitare trebuie să ţină seama de noile coordonate ale

mediului global, astfel încât legislaţia U.E. asupra Pieţei Interne să nu

creeze dezavantaje competitive pentru societăţile transnaţionale europene

ce au o dimensiune mondială.

Ca membru al Uniunii, România are acces liber la o piaţă unică, iar

cetăţenii şi firmele româneşti beneficiază de cele patru libertăţi economice:

libera circulaţie a forţei de muncă, a serviciilor, a bunurilor şi capitalului. Astfel,

România accede la o zonă de stabilitate şi creştere economică pe termen lung. Se

aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume. De asemenea, va

creşte comerţul intra-comunitar şi comunitar datorită înlăturării barierelor

70

tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii

produselor româneşti, fapt ce se va datora creşterii concurenţei. O piaţă mai

mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea

economiilor de scară.

Adoptarea standardelor de calitate în ceea ce priveşte comportamentul

firmelor aduce beneficii imediate la nivelul consumatorilor prin deschiderea

accesului către piaţa europeană. Un efect important al acestor reglementări

vizează contracararea asimetriei de informaţie existente în mod natural între

producători şi clienţi. Astfel, clientul nu cunoaşte detaliile procesului de

producţie şi dacă anumite condiţii nu ar fi reglementate, producătorii care le

respectă ar fi necompetitivi în raport cu cei care le ignoră. Pentru a realiza

bunuri şi servicii la calitatea europeană este nevoie, pe lângă disciplina impusă

de Uniune, şi de mobilizarea unor resurse necesare noului model de producţie.

Există riscul, însă, ca agenţii economici să nu poată aduna aceste resurse din mai

multe motive :

accesul limitat la capital;

lipsa personalului cu experienţă sau cu calificări necesare;

infrastructura insuficient dezvoltată;

incapacitatea de administrare în condiţiile unei complexităţi crescute.

Unul din beneficiile procesului de aderare la Piaţa Internă îl reprezintă o

creştere a investiţiilor străine directe (ISD). "Numeroase studii arată că există o

corelaţie între anunţul privind extinderea Uniunii Europene şi evoluţia ISD.

Astfel anunţul Consiliului de la Essen din 1994 a fost urmat de creşterea

semnificativă a ISD în ţările cu cele mai multe şanse de aderare (Ungaria, Cehia,

Polonia). De asemenea, decizia UE din 1997 de a deschide negocierile cu cinci

dintre ţările candidate a condus la majorarea ISD în aceste ţări, stimulând cercul

virtuos al creşterii economice şi restructurării"14.

Principalele beneficii pe care le aduc ISD :

14 Institutul European din Romania, Studiul nr 12: Evaluarea costurilor si beneficiilor aderarii Romaniei la UE, Bucuresti, 2004, pag 46

71

crearea de noi locuri de muncă;

creşterea concurenţei pe orizontală;

transfer tehnologic, de know-how managerial şi de marketing;

acces la pieţele în care companiile investitoare activează;

o pregătire superioară a personalului şi un impact mai redus asupra

mediului.

Dezvoltarea infrastructurii reprezintă unul din factorii cheie ai succesului

în realizarea saltului pe care firmele trebuie să îl realizeze la modelul european

de producţie. În această privinţă România trebuie să acţioneze pe două direcţii

majore :

o infrastructura de transport;

o infrastructura informaţională (tehnologia informaţiilor şi

comunicaţii).

În calitate de ţară membră, România beneficiază de asistenţă financiară

nerambursabilă ce are drept obiectiv dezvoltarea infrastructurii de căi ferate,

porturi şi aeroporturi.

CONCLUZII

Uniunea se confruntă cu un moment extrem de problematic din istoria

integrării pieței unice europene; crede că actualele și viitoarele provocări

72

trebuie abordate cu coerență, hotărâre, angajament și fermitate, toate acestea

asociate în mod necesar cu sensibilitatea și pragmatismul, în spiritul cooperării și al solidarității; subliniază faptul că acest demers va avea nevoie de o

autoritate fermă și de o mare capacitate de inițiativă din partea Comisiei

Europene, precum și de voință politică din partea Consiliului, a statelor membre și a Parlamentului European.

Piața unică nu este doar o structură economică, iar legislația privind piața

unică protejează și apără drepturi fundamentale specifice ale cetățenilor, cum ar

fi securitatea și dreptul la viață privată și că, din acest motiv, buna funcționare

a pieței unice este în interesul cetățenilor europeni, al consumatorilor și al

IMM-urilor, având în vedere numeroasele provocări de natură economică și nu

numai cu care se confruntă UE în prezent.

Indiferent de deficiențele economice, tehnologice și legislative din

structura sa, piața unică europeană, alături de zona euro, ilustrează cel mai bine

ceea ce înseamnă cu adevărat integrarea și unitatea economică a UE și este,

desigur, cea mai vizibilă realizare a integrării europene pentru cetățenii UE.

Piața unică ar trebui să deschidă orizonturi noi în sectorul cercetării și

inovării, făcând mai multe eforturi în direcția promovării dezvoltării bunurilor și serviciilor, punând accentul pe cunoaștere și tehnologie care constituie o

forță motrice a dezvoltării economice viitoare.

Parlamentul European sprijină fără rezerve intenția Comisiei de a readuce

în centrul pieței interne pe aceia care trăiesc în ea și o utilizează zilnic, precum și angajamentul Comisiei de a apăra cu fermitate piața internă făcând uz la

maximum de competențele sale executorii și de a elabora o viziune socială și

ecologică asupra pieței unice, pe baza obligațiilor prevăzute prin Tratatul de la

Lisabona.

Provocarea majoră cu care se confruntă Uniunea este găsirea unui

echilibru între o economie deschisă, capabilă să stimuleze creșterea economică și crearea de locuri de muncă și să ofere un răspuns integrat provocărilor majore

73

ale viitorului (cum ar fi competitivitatea, cercetarea și dezvoltarea, politica

industrială, aspectele demografice, mediul și noile tehnologii), pe de o parte, și

un sistem economic capabil în aceeași măsură să asigure protecția

consumatorilor și garanțiile sociale și de mediu de care cetățenii au nevoie, pe

de altă parte.

Punerea în aplicare a normelor pieței unice este în continuare inegală,

deoarece rețelele pieței nu sunt suficient de interconectate, ceea ce înseamnă că

întreprinderile și cetățenii trebuie să se confrunte cu realitatea zilnică a

dificultăților continue în activitățile lor transfrontaliere care pot implica 27 de

sisteme juridice diferite pentru o singură tranzacție.

Percepția, înțelegerea și cunoștințele cetățeanului european cu privire la

piața unică sunt scăzute, inexistente, vagi sau chiar negative, parțial din cauza

unei lipse de angajament politic și de informație, precum și a unui nivel scăzut

de sensibilizare a publicului; consideră că trebuie să se adopte măsuri ferme,

astfel încât politica viitoare a Uniunii Europene privind piața unică să răspundă

necesităților cetățenilor, în special ale consumatorilor și ale IMM-urilor, și să le

ofere rezultate tangibile.

Printre cele mai evidente probleme întâlnite de consumatori, în special în

domeniul serviciilor, care necesită luarea de măsuri în mod prioritar pentru a

obține rezultate rapide, se numără:

(1) accesul la produse sigure și la servicii de bază de calitate;

(2) accesul la informații comparabile și obiective, inclusiv comparații de

preț; (3) mai multă certitudine juridică și mai multă claritate în relațiile

contractuale;

(4) mai multă siguranță în ceea ce privește plățile;

(5) accesul la căi de atac adecvate, abordabile și eficiente și

(6) o mai bună cunoaștere a sistemului și o consolidare a încrederii în

sistem.

74

Inițiativele de integrare economică vor reuși să producă rezultate mai

bune dacă cetățenii sunt convinși că drepturile lor sociale sunt protejate și că

politicile în materie de piață internă vor avea un impact pozitiv asupra politicilor

sociale.

BIBLIOGRAFIE:

75

Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină

- ,,Guvernanţa U.E.” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2010

Daniela Dăianu, Radu Vrânceanu

- „România şi UE” – Editura Polirom, Bucureşti, 2002

Ion Ignat - UE de la Piaţa Comună la Moneda Unică” - Editura Economică, Bucureşti, 2002

Adrian Năstase - „România europeană” – Editura Mondo Mania, Bucureşti, 2007

Ion Niţă - „Integrarea României în UE” - Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007

Ion Niţă, Iulica Voicu, Iuliana Scărlătescu, Isabella Sima

- „Dicţionar explicativ al UE” – Editura Irecson, Bucureşti, 2009

Petre Prisecaru - „Politicile comune ale UE” – Editura Economică, Bucureşti, 2004

Petre Prisecaru - „Teoria Integrării Economice Europene”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001

*** - „Evaluarea costurilor şi a beneficiilor aderării la UE”, Institutul European din România, Studiul Nr.12

*** - „Adoptarea de către România a elementelor acquis-ului comunitar în trensporturile rutiere”, Institutul European din România, Studiul B2

*** - „Liberalizarea pieţei de utilităţi publice”, Institutul European din România, Studiul Nr.3

*** - „Tratatul de la Lisabona”, Jurnalul Oficial al UE, Nr. C 115/2008

*** - „Tratatul de aderare a României la UE”, Monitorul Oficial, Nr. 546/1 iunie 2005 şi publicat sub formă de volum de Institutul European din România în 2006

*** http://ec.europa.eu/agriculture/index_ro.htm

76