Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 ...tomisulortodox.ro/imagini/Tomisul-Ortodox-serie-noua-Anul-I-Nr.-10-12...tomisul ortodox revistĂ de culturĂ Și spiritualitate

TOMISUL

ORTODOX

REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE

A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

APARE CU BINECUVÂNTAREA

ÎNALTPREASFINȚITULUI

TEODOSIE,

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

SERIE NOUĂ

ANUL I, NR. 10-12, OCTOMBRIE-NOIEMBRIE-DECEMBRIE, 2017

ISSN 1223 – 8554

ISSN-L 1223 – 8554

EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

CONSTANȚA

Comitetul de redacție

Președinte:

Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,

Arhiepiscopul Tomisului

Vicepreședinte:

Arhim. dr. Cosma Mitu,

Vicar Eparhial

Membri:

Arhid. dr. Bogdan-Florin Chiriluță,

Consilier Cultural-Educațional

Pr. drd. Ștefan Leocă

Prof. drd. Gabriel Mitroi

Tehnoredactare:

Andreea Irianu

Pr. drd. Ștefan Leocă

Redactor șef:

Ionuț Druche

Contact:

www.tomisulortodox.ro

[email protected]

http://www.tomisulortodox.ro/

mailto:[email protected]

Cuprins

Pr. dr. Mircea Cristian Pricop Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)……................................ p. 5

Pr. dr. Mircea Cristian Pricop

Un nou Sfânt al Bisericii și al neamului românesc.

Aspecte biografice din viața Preotului Martir Ștefan Moleavin (1896-1942)……............... p. 9

Arhim. conf. univ. dr. Miron Vasile Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur.................................................................... p. 15

Pr. Jean-Paul Lefebvre-Filleau Henri Berthelot, Cel mai român dintre generalii francezi din Primul Război Mondial.... p. 29

Lect. univ. dr. Carmen Ciornea Glasul documentelor în apărarea studentului Sandu Tudor................................................ p. 34

Diac. drd. Florin-Dionisi Bătrânac

Trăsături generale ale învățământului constănțean 1878 -1918........................................... p. 37

Preot asist. univ. dr. Petre Ilie

Ieromonahul Macarie, înnoitorul muzicii bisericești românești.......................................... p. 42

Înaltpreasfințitul

Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)

5

Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)*

Studiu și traducere din limba latină de


Papa Grigorie VII Hildebrand

(1073-1085) este considerat personajul

principal al așa-numitei „reforme” a

Bisericii din Apus din secolul al XI-lea.

Generalizarea cultului statuilor, impunerea

celibatului preoțesc, universalizarea

practicii azimei în Liturghia apuseană și,

mai ales doctrina supra-suveranității

papale, sunt cele mai însemnate măsuri ale

acestei mișcări reformatoare inițiate de

puternicul centru monahal de la Cluny și

asumate de către „papii reformatori”,

dintre care cel mai remarcabil este Grigorie

VII.

Imediat după alegerea sa, papa

Grigorie convoacă conciliul de la Roma,

din 1074, în cadrul căruia publică patru

decrete privind disciplinarea clerului,

combaterea simoniei1 și a nicolaismului

2.

Decretele gregoriene sunt

completate cu prevederile documentului

Dictatus Papae, din 1075, asupra căruia ne

îndreptăm atenția în cadrul acestui articol.

Potrivit Dictatului Papei orice autoritate

bisericească ori seculară se subordonează

Tronului Sfântului Petru. Documentul

* Dictatul papei Grigorie reprezintă documentul

programatic al absolutismului papal și al

suprematismului Bisericii Apusene, emis de către

papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085). Traducerea s-a efectuat după originalul latin, editat

de Karl Hofmann, Der "Dictatus papae" Gregors

VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr.

Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh,

Paderborn, 1933, pp. 202-208. Pentru comparație

am utilizat ediția Ernest F. Henderson, Select

Historical Documents of the Middle Ages, Ed.

George Bell and Sons, London, 1910, p. 366-367. 1 Cumpărarea și vinderea demnităților eclesiale.

2 Erezie a cărei doctrină permitea imoralitatea și

luxul oficianților și adepților ei.

exclude orice amestec laic în alegerile sau

în numirile eclesiatice3.

Potrivit mai multor cercetători,

autorul de fapt al Dictatus Papae ar fi fost

prietenul papei și susținătorul înflăcărat al

reformelor gregoriene, cardinalul

Deusdedit. Într-adevăr, acesta este cel care

a pus în circulație, imediat după moartea

papei Grigorie VII, acest document,

descoperit de el – potrivit propriei mărturii

- între scrisorile decedatului său prieten.

Indiferent cine este cu adevărat

autorul său, Dictatus Papae rămâne

documentul fundamental al

universalismului politico-religios al

Statului Pontifical conceput de Hildebrand.

„Grigore era pe deplin pregătit să impună

aceste pretenții la supremație atât seculară

cât și spirituală. El afirma că țări ca

Anglia, Ungaria, Rusia și Spania fuseseră

puse sub controlul Sfântului Petru și al

succesorilor lui”4. Prințesa bizantină Ana

Comnena amintește în cronica ei despre

pretențiile hegemonice ale papei Grigorie,

prezente și în Dictatus Papae5.

Dictatus Papae are mai multe surse

de inspirație, identificate fie în sistemul

teocrației islamice (accesibil occidentalilor

prin intermediul statelor musulmane

hispano-maure) fie în absolutismul

3 Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul

secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, trad. Doris

Laurențiu și John F. Tipei, Ed. BEE International,

Chișinău, 1992, p. 206. 4 Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul

secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, ..., p. 206. 5 Ana Comnena, Alexiada, vol. I, trad. Marina

Marinescu, prefață, tabel cronologic și note de

Nicolae Șerban Tanașoca, Ed. Minerva, București,

1977, p. 52-54.


6

împăraților isaurieni ai Bizanțului (la

rândul său adăpat la o sursă islamică). Așa-

zisul argument al „principatului lui Petru”

pe care se fondează doctrina teocratică

papală poate fi ușor de găsit în doctrina

isauriană.

Ecloga împăratului

Leon III Isaurul (726)6

Dictatus Gregorii

Papae (1075)7

„Domnul a încredințat

Imperiul împăraților,

poruncindu-le totodată

să se ocupe și de turma

lui Hristos, având ca

exemplu pe Petru,

conducătorul

Apostolilor”.

„...Că doar pontiful

Romei poate fi numit

cu adevărat universal.

Că numai el singur

poate folosi însemnele

imperiale. Că numai

papei îi sunt datori toți

principii să-i sărute

picioarele. Că numai

numele lui va fi

pomenit în biserici. Că

acest nume este unic în

lume. Că are dreptul

să demită împărați. Că

sentința pronunțată de

el nu poate fi

retractată de către

nimeni și că el însuși,

singurul din toți, poate

să o retracteze. Că el

însuși nu poate fi

judecat de către

nimeni. Că Pontiful

Roman, dacă va fi fost

investit canonic, este

făcut sfânt, fără de

îndoială, prin meritele

Fericitului Petru, după

cum mărturisește

Sfântul Ennodius,

episcopul Paviei, și

fiind de acord cu el

mulți Sfinți Părinți,

așa cum este prevăzut

în decretele Fericitului

Papă Simah...”.

6 C. A. Spulber, Ecloga isaurienilor, Cernăuți,

1929, p. 3. 7 Karl Hofmann, Der "Dictatus papae" Gregors

VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr.

Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh,

Paderborn, 1933, p. 202-208. Traducerea integrală a

documentului se găsește în anexa II a prezentei

lucrări.

Efectele pe termen scurt ale

Dictatului Papei au fost dezastruoase.

Regii și principii seculari au contestat

viziunea papei Grigorie VII. Reacția

violentă a împăratului german Henric IV

(1056-1106) împotriva măsurilor

gregoriene s-a concretizat în două

campanii militare de lungă durată

împotriva Statului Papal, intitulate de către

istorici Lupta pentru învestitură. În final,

papa a fost forțat de trupele germane să

părăsească Roma și să se refugieze în

principatul normand, unde își va găsi

sfârșitul. Conflictul dintre Imperiu și

Papalitate va continua, sub diverse forme,

până în 1122, când împăratul Henric V și

papa Calixt II vor încheia o înțelegere

intitulată Concordatul de la Worms, prin

care Biserica Apuseană va reuși să impună

cu tenacitate prevederile Dictatului.

Efectele pe termen lung ale

reformei gregoriene se vor concretiza pe de

o parte în disciplinarea clerului apusean și

în punerea sub ascultarea Romei a întregii

lumi apusene, pentru câteva secole, ceea ce

va duce la o înflorire fără precedent a vieții

religioase și culturale din Occident. Pe de

altă parte, în raport cu Răsăritul ortodox,

Biserica Apusului își va afișa din ce în ce

mai pregnant pretențiile primațiale,

generând reacții de respingere din partea

clerului și a popoarelor ortodoxe,

păstrătoare, cel puțin în teorie, a

principiului sinodal. Putem face observația

că însăși apariția Reformei protestante,

precum și declanșarea revoluțiilor din

secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, au avut

drept cauză indirectă reacția adversă la

absolutismul papal promulgat prin Dictatul

Papei.

În concluzie, un document contestat

încă de la nașterea sa, ne stă în față, cu

bunele și cu relele sale. Pe de o parte

generator de stabilitate și ordine, iar pe de

alta furnizor de continue suspiciuni până

astăzi, Dictatus Papae reprezintă un

monument al gândirii politico-religioase

medievale fără de care am fi lacunari în

înțelegerea fenomenului papal și a

dezvoltării sale ulterioare.


7

Pentru uzul cunoscătorilor, am

introdus și textul latin, în vederea unei

eventuale îmbunătățiri a sensului

traducerii.

Dictatus Gregorii Papae

(Dictatul Papei Grigorie)

1. Că Biserica Romană a fost întemeiată

numai de către Dumnezeu (Quod

Romana ecclesia a solo Domino sit

fundata).

2. Că doar pontiful Romei poate fi numit

cu adevărat universal (Quod solus

Romanus pontifex iure dicatur

universalis).

3. Că el singur poate să depună8 sau să

reabiliteze episcopi (Quod ille solus

possit deponere episcopos vel

reconciliare).

4. Că într-un conciliu, legatul său, chiar

dacă de un rang inferior, este mai

presus decât toți episcopii și poate,

împotriva lor, să emită sentință de

depunere (Quod legatus eius omnibus

episcopis presit in concilio etiam

8 În sens bisericesc depunerea înseamnă înlăturarea

din funcție.

inferioris gradus et adversus eos

sententiam depositionis possit dare).

5. Că papa poate să-i depună pe cei

absenți (Quod absentes papa possit

deponere).

6. Că, printre altele, trebuie să nu

rămânem în aceeași casă cu cei

excomunicați de către el (Quod cum

excommunicatis ab illo inter cetera nec

in eadem domo debemus manere).

7. Că numai lui i se cuvine să creeze noi

legi, potrivit cu nevoile vremii, să

adune noi congregații, să facă dintr-o

casă parohială9 o abație și, pe de altă

parte, să dividă o episcopie bogată și să

le unească pe cele sărace (Quod illi soli

licet pro temporis necessitate novas

leges condere, novas plebes

congregare, de canonica abbatiam

facere et e contra, divitem episcopatum

dividere et inopes unire).

8. Că numai el singur poate folosi

însemnele imperiale (Quod solus possit

uti imperialibus insigniis).

9. Că numai papei îi sunt datori toți

principii să-i sărute picioarele (Quod

solius papae pedes omnes principes

deosculentur).

10. Că numai numele lui va fi pomenit în

biserici (Quod illius solius nomen in

ecclesiis recitetur).

11. Că acest nume este unic în lume (Quod

hoc unicum est nomen in mundo).

12. Că are dreptul să demită împărați

(Quod illi liceat imperatores

deponere).

13. Că are dreptul să mute episcopii dintr-

un scaun în altul dacă nevoia o cere

(Quod illi liceat de sede ad sedem

necessitate cogente episcopos

transmutare).

9 Canonica (echivalentul medieval al unei case

parohiale) reprezintă unul din mijloacele prin care

papii secolului al XI-lea i-au convins sau constrâns

pe preoții de mir să renunțe la orice fel de

proprietate personală. Clerul de parohie, obligat la

celibat, „despovărat” de toate grijile lumești, era

obligat să aibă rezidența în aceste case aparținând

Bisericii, fiind asimilat aproape în totalitate clerului

de mănăstire.


8

14. Că are puterea să ordineze un cleric din

orice biserică oriunde ar dori (Quod de

omni ecclesia quocunque voluerit

clericum valeat ordinare).

15. Că acela rânduit10

de către el poate să

cârmuiască peste altă biserică, însă nu

în calitate de supus al cuiva11

; și că

(acela investit de papă) nu are voie să

primească un grad superior din parte

nici unui episcop (Quod ab illo

ordinatus alii ecclesiae preesse potest,

sed non militare; et quod ab aliquo

episcopo non debet superiorem gradum

accipere).

16. Că nici un sinod nu poate fi numit

general fără de porunca lui (Quod nulla

synodus absque precepto eius debet

generalis vocari).

17. Că nici un capitol și nici o carte nu pot

fi considerate canonice în afara

autorității sale (Quod nullum capitulum

nullusque liber canonicus habeatur

absque illius auctoritate).

18. Că sentința pronunțată de el nu poate fi

retractată de către nimeni și că el

însuși, singurul din toți, poate să o

retracteze (Quod sententia illius a nullo

debeat retractari et ipse omnium solus

retractare possit).

19. Că el însuși nu poate fi judecat de către

nimeni (Quod a nemine ipse iudicari

debeat).

20. Că nimeni să nu îndrăznească să

condamne pe cel care a făcut apel la

Sfântul Scaun (Quod nullus audeat

condemnare apostolicam sedem

apellantem).

21. Că la el trebuie să fie raportate cauzele

cele mai mari ale oricărei biserici

(Quod maiores causae cuiuscunque

ecclesiae ad eam referri debeant).

22. Că Biserica Romană nu a greșit

niciodată și nici nu va greși în veci,

după cum mărturisește Scriptura (Quod

Romana ecclesia nunquam erravit nec

10

Ordinatus poate să însemne și hirotonit, și numit

sau investit. 11

Termenul militare indică o subordonare față de o

autoritate laică, fie civilă fie militară.

imperpetuum scriptura testante

errabit).

23. Că Pontiful Roman, dacă va fi fost

investit canonic, este făcut sfânt, fără

de îndoială, prin meritele Fericitului

Petru, după cum mărturisește Sfântul

Ennodius, episcopul Paviei, și fiind de

acord cu el mulți Sfinți Părinți, așa cum

este prevăzut în decretele Fericitului

Papă Simah12

(Quod Romanus pontifex,

si canonicae [sic] fuerit ordinatus,

meritis beati Petri indubitanter efficitur

sanctus testante sancto Ennodio

Papiensi episcopo ei multis sanctis

patribus faventibus, sicut in decretis

beati Symachi pape continetur).

24. Că la porunca și cu aprobarea acestuia

supușii au dreptul de a face acuzații

(Quod illius precepto et licentia

subiectis liceat accusare).

25. Că poate depune și reconcilia episcopii

fără (să mai convoace) adunarea

sinodală (Quod absque synodali

conventu possit episcopos deponere et

reconciliare).

26. Că nu va fi considerat catolic cel ce nu

se află în înțelegere cu Biserica

Romană (Quod catholicus non

habeatur, qui non concordat Romanae

ecclesiae).

27. Că poate să scutească supușii de

jurământul de fidelitate față de

(suveranii) cei nedrepți (Quod a

fidelitate iniquorum subiectos potest

absolvere).

12

Emise la 1 martie 499, de către papa Simah, în

urma sinodului ținut în basilica Sfântului Petru din

Roma, la care au participat 72 de episcopi din toată

Italia, așa numitele „decrete” proclamă, în special,

interdicția de a se face vreo alegere sau vreo

înțelegere anticipată cu privire la noul pontif atâta timp cât papa este în viață și dreptul papei de a-și

numi un succesor. Dacă un papă murea fără a-și fi

numit succesorul atunci clerul bisericesc avea

obligația să-l aleagă pe noul pontif. Participarea

laicilor la alegerea și investirea unui nou papă era

strict interzisă. Prevederile cu pricina au fost

folosite cu mare pricepere de către papii reformatori

ai secolului al XI-lea pentru a respinge și în cele din

urmă pentru a exclude intervențiile puterii seculare

în stabilirea candidaților la preoție, episcopat și

papalitate, respectiv în alegerea efectivă a acestora.


9

Un nou Sfânt al Bisericii și al neamului românesc.

Aspecte biografice din viața Preotului Martir Ștefan Moleavin (1896-1942)


Calitatea de martir este recunoscută

în Biserică, potrivit dogmelor și canoanelor

ortodoxe, oricărei persoane care întrunește

cumulativ cele patru trăsături

fundamentale: 1. mărturisirea dreptei

credințe înaintea persecutorilor; 2.

respingerea fermă, fără nici un compromis,

a doctrinei, a „moralei” și a practicilor

anticreștine adoptate de către opresor; 3.

acceptarea liberă și conștientă a voinței lui

Dumnezeu; 4. moartea prin violență.

Acestor patru valențe ale ființei martirului,

care atestă însăși starea acestuia de icoană

vie a lui Hristos, li se

adaugă circumstanța

probatorie a ostilității

exteriorizate de către

ucigaș în orice fel și în

toate gradele de

intensitate (de la

defăimare până la

tortură și crimă)

împotriva credinței creștine.

Dezvăluirea vieții unui martir – mai

ales a unui martir necunoscut până la

momentul de față - implică un atent proces

de investigare, căruia i se poate adăuga

respectul creștin față de toate amănuntele

vieții și ale mărturisirii sale.

Tocmai de aceea, prezentul articol

anticipează o lucrare documentară de mai

mare amploare, aflată acum în stadiul

finisării, la care Domnul nostru Iisus

Hristos a binevoit să ne încredințeze

porunca ostenelii.

Părintele Ștefan Moleavin, ucis de

bolșevici în 1942, în Basarabia, reprezintă

o nouă lumină a sfințeniei răsărită în acest

pământ ștefanian, îngrășat din belșug cu

lacrimi și sânge românesc. Numele său a

fost complet omis din listele victimelor

atrocității bolșevice din anii 1940-1941,

acest lucru dând, pe de o parte, caracter

inedit lucrării noastre de investigare, iar, pe

de alta, arătând că nici până în ziua de

astăzi nu s-a epuizat izvorul Mucenicilor

jertfiți „pentru Cruce și pentru neam” în

acele momente de grea cumpănă.

Citind cu atenție aceast articol

premergător cărții despre viața și pătimirile

Părintelui Martir Ștefan Moleavin, „să

stăm bine, să stăm cu frică, să luăm

aminte”, așadar, la felul în care Se

revelează Domnul întru Sfinții Săi, în

fiecare generație.

1883: Se naște Marcu

Moleavin, primul fiu al

familiei dascălului

român Ioan și al

Vasilisei Moleavin, din

localitatea Tatar

Copceac, raionul

Taraclia, județul Cahul. Va îndeplini

misiunea de preot în orașul Piatra Neamț.

1886: Se naște Ecaterina, sora mai mare a

părintelui Ștefan Moleavin. Va avea

profesia de casnică și va locui în satul

Beștemac, raionul Leova, județul Cahul.

1893: Se naște Martinian, al doilea fiu al

familiei Moleavin. Părinte și el, va păstori

la parohia Bărcănești, județ Prahova.

1896, 10 iulie: Se naște Ștefan Moleavin,

al treilea fiu al familiei Moleavin.

1900 (?): Se naște Vasilisa, sora cea mică a

părintelui Ștefan Moleavin. Prin 1942 era

profesoară în România.

1906: Este adus pe lume fratele cel mic al

Părintelui Ștefan, care va fi numit Victor.

Victor Moleavin nu va îmbrățișa cariera

pastorală a fraților săi mai mari. Va

îmbrățișa, pentru o vreme, ocupația de


10

funcționar la o fabrică de postavuri din

orașul Buhuși, județul Bacău.

1906: Ștefan Moleavin absolvă școala

locală și se înscrie la Școala

Duhovnicească din Ismalovsk.

1913: Ștefan Moleavin este admis la

Seminarul Teologic din Chișinău.

1914: Izbucnește Primul Război Mondial.

1916: România intră în război alături de

Marea Britanie, Franța și Imperiul țarist,

împotriva Puterilor Centrale.

1916: Ioan, tatăl părintelui Ștefan

Moleavin, trece la cele veșnice.

1917, 15 martie (stil vechi): În urma

declanșării revoltelor anti-război, Țarul

Nicolae II abdică. Puterea este preluată de

guvernul provizoriu condus de prințul

Gheorghe Evghenievici Lvov (martie-iulie

1917) și apoi de Alexandr Kerenski (iulie-

octombrie, 1917). Tot mai multe provincii

ale fostului imperiu țarist își obțin

autonomia față de Moscova.

1917, iulie: Comitetul central ostășesc din

Chișinău înființează un consiliu al

provinciei. Adunarea Națională

Ucraineană declară Basarabia parte a

Ucrainei. Comitetul central ostășesc

împreună cu Consiliul de la Chișinău

solicită Guvernului provizoriu de la

Moscova sprijin urgent împotriva

pretențiilor ucrainene.

1917, 25 octombrie/7noiembrie: Are loc

Revoluția Bolșevică.

1917, 27 octombrie: Basarabia devine

autonomă.

1917, 21 noiembrie: Este deschis Sfatul

Țării, condus de profesorul Ion Inculeț

(184-1940), la rândul său absolvent al

Seminarului Teologic din Chișinău.

1918, 24 ianuarie: Republica Democratică

Moldovenească își proclamă independența

față de Rusia. Președinte al noului stat este

ales Ion Inculeț.

1918, 6 ianuarie: Tentativă a bolșevicilor

de a cuceri Chișinăul. Sfatul Țării solicită

ajutorul armatei române.

1918, 13 ianuarie: Armata română intră în

Chișinău și elimină pericolul comunist.

1918, 27 martie: Proclamarea de către

Sfatul Țării a Unirii cu România. După

106 ani de la ruperea ei de către Imperiul

Rus, Moldova lui Ștefan este reîntregită în

trupul României Mari.

1918: În noul context, tânărul Ștefan

Moleavin își continuă studiile teologice la

Seminarul din Chișinău.

1920: Ștefan Moleavin devine absolvent al

Seminarului Teologic din Chișinău.

1920, iunie (?): Se căsătorește cu Elena

Mihailovna (1895).

1920, 2 august: Înaltpreasfințitul Gurie

Grosu, Arhiepiscop al Chișinăului și

Hotinului și Mitropolit al Basarabiei, îl

hirotonește pe evlaviosul Ștefan Moleavin

preot pe seama bisericii Sfântul

Haralambie, localitatea Joltai, județul

Tighina. În actul de hirotonie este

menționat și numele duhovnicului

părintelui Moleavin: protosinghelul

Pitirim.

Preotul Ștefan Moleavin

1923, august: Preoţii Vasile Ștefan Cernev

de la parohia Cairaclia, judeţul Cetatea

Albă, şi Ştefan Moleavin de la parohia


11

Joltai, judeţul Tighina, au fost transferaţi,

în interes de serviciu, unul în locul altuia1.

1924: Dumnezeu trimite o fiică în familia

părintelui Moleavin. Aceasta va primi la

Botez numele Serafima.

1925, 30 noiembrie: Episcopul Justinian al

Cetății Albe – Ismail, ridică în rang pe

părintele Ștefan „pentru dragostea cu care

își îndeplinește misiunea sa pastorală”.

1926: Se naște cea de-a doua fiică a

preotului Ștefan, Tamara.

1926, 23 martie: Regele Ferdinand conferă

părintelui Moleavin Ordinul Răsplata

Muncii pentru construcții școlare, clasa I,

pentru ridicarea unei școli cu predare în

limba română, pe cheltuiala parohiei, în

satul Cairaclia.

1930: După întoarcerea în țară și

încoronarea sa, regele Carol II întreprinde

un șir de vizite prin toate regiunile țării.

1 Alexandru Cerga, Lăcașurile sfinte ale bulgarilor

din satele Cairaclia și Corten, raionul Taraclia, în

Revista de etnologie și culturologie, vol. XVII,

Academia de Științe a Moldovei, Institutul

patrimoniului Cultural, Chișinău, 2015, p. 73.

Cu ocazia vizitei regale la Chișinău,

Înaltpreasfințitul Gurie Grosu l-a

întâmpinat pe noul stăpânitor cu toată

cinstea cuvenită. Însă atunci când regele a

vrut să intre prin Ușile Împărătești în

Sfântul Altar al Catedralei din Chișinău,

iubitorul de Dumnezeu vlădică l-a oprit,

aducându-i aminte că unsul lui Dumnezeu

nu poate pătrunde în Sfânta Sfintelor decât

dacă își păstrează cinstea căsătoriei.

Mitropolitul l-a mustrat pe rege pentru

viața imorală și pentru izgonirea soției

legitime, fapt care a pornit dușmănia

nesăbuitului Carol și presiunile constante

din partea acestuia pentru demiterea

viteazului Ierarh. La insistența camarilei

Palatului, mitropolitul Gurie al Basarabiei

va fi obligat să aleagă între demisie și

trimiterea sa în fața justiției pentru o

presupusă fraudă. Refuzând orice

compromis, vlădica s-a pus el însuși la

dispoziția instanței de judecată. Având în

vedere calitatea de acuzat a mitropolitului

Basarabiei, Sfântul Sinod l-a „suspendat

temporar”, în 1936, până la încheierea

procesului. Întrucât această situație a adus

un plus de simpatie națională pentru

mitropolit, dușmanii Bisericii au abordat o

altă metodă. Blândul Părinte Gurie s-a

văzut târât, la bătrânețe, într-un proces

executat alene, cu multe amânări, spre

deliciul presei de scandal a vremii. În cele

din urmă procesul se va încheia, din lipsă

de probe, însă de-abia după moartea

ierarhului, întâmplată în 1943. În acest fel,

dorința regelui-călău de a-l scoate din

scaunul vlădicesc al Basarabiei s-a

îndeplinit2.

1932, 15 ianuarie: Părintele Ștefan

Moleavin este transferat în satul Baurci,

județul Cahul. Satul Baurci era format

dintr-o comunitate multi-etnică, grupul

majoritar fiind format din tătari. Părintele

învață limba localnicilor majoritari și

2 George Enache, Trista poveste a mitropolitului

Gurie Grosu, în Ziarul Lumina, 14 noiembrie 2009,

apud http://ziarullumina.ro/trista-poveste-a-

mitropolitului-gurie-grosu-37228.html, accesat:

7.06.2017.

http://ziarullumina.ro/trista-poveste-a-mitropolitului-gurie-grosu-37228.html

http://ziarullumina.ro/trista-poveste-a-mitropolitului-gurie-grosu-37228.html


12

desfășoară printre ei o înfloritoare

activitate evanghelică.

1933, 24 martie: Preasfințitul Dionisie,

episcopul Cetății Albe-Ismail, emite

Gramata de ridicare în rang a părintelui

Moleavin, pentru merite misionare

excepționale.

1933: Părintele Ștefan Moleavin devine

licențiat în Teologie al Academiei

Teologice din Chișinău, avându-l ca

îndrumător pe Părintele Profesor Doctor

Grigore Pișculescu (Gala Galaction).

1934, 13 decembrie: Preasfințitul Dionisie,

episcopul Cetății Albe-Ismail, conferă

rangul „crucea aurită” părintelui

Moleavin, pentru merite misionare

excepționale.

1937, 22 noiembrie: Conform Deciziei 34

a Consiliului Comunal, Primăria comunei

Cairaclia, județul Cahul, proclamă pe

părintele Moleavin cetățean de onoare,

„pentru stăruința și munca depusă pentru

binele obștesc, la construcția localului de

primărie și a școalei”.

1938, 6 iunie: Preasfințitul Dionisie,

episcopul Cetății Albe-Ismail, conferă

părintelui Ștefan rangul de protoiereu.

1939, 1 martie: Conform Ordinului 1699 al

Sfintei Episcopii a Cetății Albe-Ismail,

părintele Ștefan Moleavin este numit

protopop al cercului 3, județul Cahul.

1939, 23 august: Pactul Ribbentrop-

Molotov este semnat. Anexa secretă a

documentului prevedea extinderea Uniunii

Sovietice asupra Bucovinei de Nord și a

Basarabiei, împreună cu ostroavele de la

gurile Dunării.

1939, 1 septembrie: Izbucnirea Celui de-al

Doilea Război Mondial.

1940, 26 iunie: România primește

ultimatum din partea URSS, pentru a

retrage, în termen de 4 zile, administrația

civilă și armata română din Basarabia și

Bucovina de Nord. Odată cu retragerea

autorităților românești, s-au refugiat în

România 486 de preoți basarabeni și 112

preoți bucovineni3. Pătrunderea trupelor

3 Ioan Lisnic, Preoți basarabeni martirizați în

primul an de ocupație sovietică (1940-1941), în Revista de Istorie şi Cultură Destin Românesc,

sovietice a fost precedată de teroarea

declanșată, sub coordonarea Moscovei, de

bandele bolșevice formate în majoritate

din etnici evrei, ucraineni și ruși4.

1940, 27 iunie: În timpul retragerii

administrației române, preotul protoiereu

Petru Sinitân, slujitor la Catedrala

„Înălțarea Domnului” din orașul Cetatea

Albă, este prins, împreună cu soția și

copiii, în gara orașului, de către o bandă

de teroriști bolșevici condusă de către

evreul Abraham Carolic. Părintele

protoiereu și toți membrii familiei sale sunt

duși cu forța la catedrală, fiind spânzurați

în Sfântul Altar.

1940, 28 iunie: Începe ocuparea

Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a

Herței (Herța nici măcar nu fusese

amintită în negocierile dintre Ribbentrop și

Molotov, ci a fost ocupată abuziv) de către

forțele armate sovietice5. Este înființată

așa-numita RSS Moldovenească.

1940, 28 iunie: Preotul român Gheorghe

Fotescu din Tighina este prins în oraș de o

bandă bolșevică aflată sub comanda

avocatului evreu Glinsberg. Părintele

Fotescu este mutilat, i se taie urechile și

limba, apoi este târât până la Biserica

„Sfântul Alexandru Nevschi” unde slujea

acesta. Acolo este urcat pe masa altarului,

udat cu benzină și ars de viu. Sfântul Lăcaș

este incendiat6.

Serie nouă, An X (XXI), Nr 4 (94), 2015; articol

reprodus integral pe site-ul Basarabia-

Bucovina.Info:http://basarabia-

bucovina.info/2016/02/24/martirii-basarabiei-

preoti-basarabeni-martirizati-in-primul-an-de-

ocupatie-sovietica-1940-1941/, accesat: 9.06.2017. 4 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria

Bisericii și a neamului românesc, Ed. Trinitas, Iași,

1993, p.120. 5 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria

Bisericii și a neamului românesc, ..., p.119. 6 Pr. Protoiereu Ioan Lisnic, Preoți basarabeni

martirizați în primul an de ocupație sovietică (1940-1941), în Revista de Istorie şi Cultură Destin

Românesc, Serie nouă, An X (XXI), Nr 4 (94),

2015; articol reprodus integral pe siteul Moldova

Ortodoxă: http://ortodox.md/preoti-basarabeni-

martirizati-in-primul-an-de-ocupatie-sovietica-

1940-1941-partea-a-ii-a/#_ftn57, accesat:

10.06.2017; Paul Goma, Săptămâna Roșie 28 iunie-

3 iulie 1940, Ediție pentru internet, 2008, p.327;

http://ortodox.md/preoti-basarabeni-martirizati-in-primul-an-de-ocupatie-sovietica-1940-1941-partea-a-ii-a/#_ftn57




13

1940, iunie-decembrie: Părintele Moleavin

este supus tratamentului umilitor al noii

puteri sovietice. Parohia este obligată să

achite un impozit exorbitant, intenționat

ticluit ca să nu poată fi plătit. Amenințările

cu moartea la adresa preotului și a

creștinilor se întețesc. Sunt trimise tot felul

de somații pentru închiderea lăcașului de

cult.

1940-1941: În perioada ocupației sovietice

a Basarabiei și Bucovinei, au fost distruse

13 biserici, 27 au fost transformate în

cluburi iar aproape toate au fost închise

sau reconfigurate în cazărmi, grajduri sau

closete. Dintre clericii care au rămas

alături de credincioșii lor, 48 au fost uciși

și peste 100 au fost deportați7. O implicare

majoră în arestarea, respectiv în

terorizarea și asasinarea a mii de oameni

nevinovați, au avut-o bolșevicii evrei8.

Listele victimelor alcătuite de cercetători

diferă ca număr însă cifrele vehiculate

pornesc de la câteva zeci de mii până la

300.000 de persoane, ucise, dispărute fără

urmă sau deportate în perioada 1940-

1941.

1940, august: Părintele își mută familia,

pentru siguranță, în orașul Bolgrad, Strada

Bulivarnaia, nr. 9, la o proprietate a soției

sale. El rămâne în parohie, făcând naveta

între Biserică și familie. Depune cerere la

autoritățile comuniste pentru a fi repatriat

în România, împreună cu familia.

1940, 28 iulie-4 iulie: Sunt arestate de

NKVD (serviciul secret sovietic) 1122 de

persoane.

1940, 9 iulie: Sunt înființate tribunale

militare cu atribuții coercitive extinse pe

„activități contrarevoluționare”. Sunt

arestate 2624 persoane, marea majoritate

dintre ele fiind executate.

1940, 1 decembrie: Părintele Moleavin,

forțat de bolșevici, întrerupe slujirea în

Martiri pentru Hristos, din România, în perioada

regimului comunist, Ed. IBMBOR, București, 2007,

p.764. 7 În nici una din listele publicate până acum de către

cercetători Părintele Ștefan Moleavin nu este

menționat. 8 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria

Bisericii și a neamului românesc, ..., p. 119-121.

Biserică, continuând să lucreze particular,

în agricultură și albinărit, iar, în

clandestinitate, să oficieze toate Sfintele

Slujbe în casa parohială din Baurci.

1941, mai: Sunt deportate 5000 de

persoane din Basarabia în Siberia.

1941, noaptea de 12-13 iunie: Sunt

arestate 5479 de persoane și 24.360, din

Basarabia și Bucovina de Nord, sunt

deportate în Siberia.

1941, 22 iunie: Mareșalul Ion Antonescu

emite cunoscuta proclamație către armată

și țară: „Ostași, vă ordon: Treceți

Prutul!”.

1941, 2 iulie: Trupele române, dornice să

spele rușinea retragerii din 1940, în acord

cu „Planul Barbarossa” al armatei

germane, pătrund în Basarabia, eliberând

localități după localități. Eliberarea pe

calea armelor a Basarabiei, Bucovinei de

Nord și a Herței a fost denumită

„Operațiunea Munchen”.

1941, iunie-iulie: Armata sovietică

înfrântă, efectuează, împreună cu agenți ai

NKVD, activități de terorizare a

populației, răpind și ucigând, fără

provocare, mulți localnici, selectându-și

victimele în special dintre preoți și cadrele

didactice.

1941, 8 iulie: Preotul Teofan Ignatovici,

din satul Babin, județul Hotin, împreună

cu soția sa, presbitera Eufimia, sunt scoși

din casă de soldații sovietici, duși la

marginea satului și împușcați9.

1941, 15 iulie: Părintele Moleavin este

„invitat” de un agent NKVD la primăria

orașului Bolgrad pentru o „declarație”. Își

ia rămas bun de la soție și fiice, primind de

la doamna preoteasă blândul cuvânt: „Să

nu întârzii mult. Eu și fetele te așteptăm la

masă”. Familia Părintelui nu va mai afla

nimic despre dânsul. Părintele este arestat

și dus la sediul Comisariatului poporului

pentru afacerile interne (CPAI al NKVD).

După o anchetă sumară, Părintele este

învinuit pentru crima de activitate

contrarevoluționară (celebrul articol 58 din

Codul Penal al URSS) și spionaj în

9 Episcopia Hotinului, nr. 2, 1941, p. 40.


14

favoarea României, fiind trimis urgent la

penitenciarul din Cetatea Albă. În urma

înaintării frontului, deținutul este mutat,

împreună cu alți întemnițați, la închisoarea

nr. 1 din Novosibirsk.

1942, februarie- martie: Părintele este

supus unor anchete severe din partea

agenților NKVD.

1942, 10-21 februarie: Interogarea

„martorului” Prednek Ianis Petrovici și

confruntarea cu „spionul” Ștefan

Moleavin.

1942, 6 mai: Concluzia de acuzare privind

cauza urmăririi penale nr. 2576, deși

recunoaște că „nu există probe materiale

pe dosar”, este înaintată Consiliului

Special CPAI al NKVD cu propunerea

procurorului: „Considerăm necesar ca

acuzatul Moleavin Stepan Ivanovici să fie

împușcat”.

1942, iunie (?): Părintele Ștefan Moleavin

este executat, prin împușcare, la

Novosibirsk.

1944, 1 aprilie: Pe fondul invaziei

sovietice, familia Părintelui se refugiază în

România, fiind repartizată în orașul

Băilești.

1972: Trece la cele veșnice Doamna

preoteasă Elena Moleavin, fiind

înmormântată în Cimitirul Central din

Constanța.

2015: Doamna Tamara Lupu, fiica mai

mică a Părintelui Moleavin, primește, prin

intermediul unui văr, medic erudit din

Chișinău, documentele interogatoriului și

ale condamnării la moarte traduse în limba

română. După 75 de ani de la arestarea

Părintelui Moleavin, adevărul despre

Golgota pe care a străbătut-o este revelat.

2017, 24 ianuarie: Are loc interviul despre

viața și mărturisirea Părintelui Ștefan

Moleavin pe care Pr Dr. Mircea Cristian

Pricop și Dl. Ionuț Druche, directorul

Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, îl

realizează împreună cu Doamna Tamara

Lupu.


15

Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Arhim. conf. univ. dr. Miron Vasile

Sfântul Ioan Gură de Aur, una

dintre cele mai impunătoare și mai

reprezentative personalități ale culturii și

spiritualității patristice, s-a născut la

Antiohia, capitala Orientului, în anul 354,

din părinții Secundus și Antuza, care aveau

o aleasă reputație și o bună situație

materială. Tatăl său îndeplinise funcția de

mare comandant în armata imperială

(magister militum Orientis), iar mama sa,

de origine și formație greacă, era o femeie

cultivată și cu un caracter nobil1, fiind

apreciată chiar și de păgâni pentru virtuțile

ei.

Murind tatăl său devreme, copilul

Ioan a fost crescut și educat de venerabila

și înțeleapta sa mamă Antuza, care nu s-a

recăsătorit, ci s-a dedicat exclusiv formării

sufletești a celor doi copii ai ei: Ioan și sora

sa mai mare, trecută la cele veșnice de

timpuriu. „Religiozitatea și caracterul ferm

al mamei s-au imprimat profund în sufletul

lui... Credința caldă și viața exemplară a

Antuzei, precum și contactul continuu cu

Biserica, au fost decisive pentru viitorul lui

Ioan. Ele au determinat toată evoluția sa

ulterioară”2.

După ce primește noțiunile

elementare de educație civică și religioasă

de la mama sa, adolescentul Ioan urmează

studiile superioare, la școlile celebrilor

retori și filozofi păgâni: Libanius și

Andragatius. Aceștia îl inițiază în tainele

culturii elene de care nu se va lăsa

niciodată copleșit, pentru că era fascinat

1 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările

istoricilor bisericești: Paladie, Teodor al

Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fer. Teodoret al

Cirului, traducere, introducere și note de Constantin

Cornițescu, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001, p.

6. 2 Ioan Coman, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în

Glasul Bisericii, XVIII (1959), nr. 1-2, p. 22.

mereu de frumusețea învățăturii creștine pe

care i-o sădise mama sa în frageda lui

tinerețe. Tinerii instruiți în aceste școli

renumite ale timpului se pregăteau ca să

ocupe în viața civilă anumite dregătorii

publice, însă studentul Ioan, văzând viața

tumultoasă și zbuciumată din tribunale, a

refuzat să profeseze avocatura și s-a

dedicat studiului Sfintei Scripturi și

rugăciunii, pentru că nici firea sa sensibilă

și meditativă nu era compatibilă cu o

asemenea îndeletnicire laică. Dacă ar fi

îmbrățișat o asemenea misiune, „ar fi putut

ocupa cele dintâi locuri ale imperiului; dar

de când a văzut cât de plăcut era jugul

Domnului, nu-l mai atrăgeau onorurile

lumii și unica sa dorință era de a se

consacra lui Dumnezeu în singurătate”3.

Progresele sale în arta elocinței erau așa de

strălucite, încât îl depășise în această

privință pe dascălul său Libanius.

Cunoștințele profane i-au fost utile pentru

minunata și prolifica sa operă oratorică,

pentru că, „studierea artelor liberale,

îndeosebi a retoricii și a filozofiei, a

înarmat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul

tehnicii cuvântului și al argumentării”4.

Pătruns în adâncul sufletului de frumusețea

cuvintelor Scripturii și înțelegând cât de

sublim este misterul trăirii vieții în Hristos,

renunță la mirajul plăcerilor efemere ale

acestei lumi înșelătoare și se consacră

ascezei și meditației, ducând o luptă

încordată împotriva patimilor trupești și

străduindu-se să înainteze pe calea

desăvârșirii creștine prin practicarea

virtuților evanghelice. „Se îmbrăca în

haină simplă, întrebuința cea mai mare

parte a timpului în rugăciune, citirea și

3 Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic

cuprinzând pe scurt vieţile sfinţilor, Bucureşti,

1898, p. 415. 4 Ioan Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 22.


16

meditarea Sfintei Scripturi. Ajuna în toate

zilele și se culca pe jos, când era cu totul

obosit de privegheri”5.

Cultura, modestia, evlavia și ținuta

sa morală impecabilă îl remarcă în mod

deosebit în fața opiniei publice. Curând

este botezat și la scurt timp este prohirisit

citeț în Antiohia de către episcopul Zenon

al Ierusalimului6, care venise întâmplător

în acest oraș. În această treaptă a ierarhiei

inferioare rămâne trei ani, ucenicind pe

lângă episcopul Meletie al Antiohiei, care,

observând calitățile intelectuale și

sufletești ale tânărului lector Ioan „i-a

îngăduit sa-i stea mereu în preajmă și,

îndrăgind frumusețea inimii sale, a

prevăzut cu ochi profetic creșterea lui”7.

Pentru a nu o lăsa pe mama sa, văduvă „a

doua oară”, practică ascetismul în casa sa

părintească, îngrijind de mama sa.

Episcopul Meletie l-a încredințat pe citețul

Ioan celui mai savant profesor de teologie

din Antiohia: lui Diodor, viitorul episcop al

Tarsului, un erudit în ce privește

interpretarea istorico-literară a Scripturii,

de la care Ioan a deprins tehnica explicării

corecte a sensului fiecărui cuvânt

scripturistic. Admirația sa deosebită pentru

Sfântul Apostol Pavel îi aprinde în suflet

râvna de a-i urma exemplul. „Inima lui

Pavel – spune el – este inima lui Hristos.

Să-L imităm, frații mei, așa cum făcea el

însuși”8. Toate eforturile sale intelectuale

și spirituale erau canalizate în scopul

atingerii acestui ideal. Ca să-l egaleze pe

apostolul neamurilor, „a studiat zi și

noapte. A aprofundat învățătura lui Iisus și

a căutat să o aplice literal în viața sa. Și-a

redus somnul, și-a redus hrana. A rupt

toate legăturile sale cu lumea. Știa însă că

5 Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, ..., p.

416. 6 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările

istoricilor, ..., p. 188. A se vedea și Viețile sfinților

pe luna noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului și

Hușilor, Chișinău, 1993, p. 212. 7 Ibidem, p. 47.

8 Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,

trad. în rom. de Maria-Cornelia, Ică Jr., Ed. Deisis,

Sibiu, 2004, p. 34.

aceste exerciții nu erau decât un început”9.

I-a convins în acest timp și pe foștii săi

colegi de la școala lui Libanius, pe Teodor

și pe Maxim, să renunțe la plăcerile

lumești și să îmbrățișeze stilul de viață

ascetică. După o lungă perioadă de

nevoință, primul dintre ei a devenit episcop

de Mopsuestia, iar celălalt episcop de

Seleucia, în Isauria. La această școală

duhovnicească recunoscută sub numele de

„Ascheterionul” lui Diodor de Tars și a lui

Carterius10

, au ucenicit împreună cu

Sfântul Ioan nu numai cei doi atleți

menționați mai sus, ci și alți luminători ai

credinței, cum a fost, de pildă, Vasile, un

prieten apropiat al Sfântului Ioan, ajuns

ulterior episcop de Rafaneea11

, cu care se

hotărâse să pășească împreună pe calea

vieții anahoretice. Sfântul Ioan a fugit de

această înaltă demnitate. El a rămas sub

acoperământul matern, ducând în casa

mamei sale aceeași viață pe care ar fi dus-o

în pustiu.

După moartea mamei sale,

întâmplată în anul 374, a împărțit averea

săracilor, apoi s-a retras în Munții

Antiohiei, unde, timp de patru ani, a

petrecut o viață austeră sub îndrumarea

unui bătrân sirian, în preajma căruia a și

stat, „imitând viața lui aspră și luptându-se

cu noianul plăcerilor. Iar dacă, destul de

ușor, le-a învins, nu atât prin nevoințele

trupești, cât prin rațiune, s-a retras într-o

peșteră, pentru că dorea cu tot dinadinsul

să stea departe de lume. Acolo a stat doi

ani, petrecându-și cea mai mare parte a

timpului fără să doarmă și învățând pe de

rost Testamentul Domnului, pentru a nu

rămâne întru neștiință. În timpul celor doi

ani nu s-a culcat nici ziua, nici noaptea

încât și-a mortificat coapsele, iar rinichii i-

au fost afectați de frig”12

. Pentru a nu-și

9 Ibidem, p. 35.

10 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările

istoricilor, ..., p. 188, 209. 11

Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, ..., p.

416. 12

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările

istoricilor..., p. 47-48. Cât timp a viețuit în

mănăstire, Sfântul Ioan a săvârșit multe minuni,

vindecând pe orbi și pe neputincioși și nimicind cu


17

vătăma și mai mult sănătatea, a renunțat la

rigorile ascezei și a revenit în slujirea

bisericească, în cetatea sa natală a

Antiohiei, unde episcopul Meletie îl

hirotonise diacon, în anul 381. În această

treaptă a slujit o perioadă de cinci ani,

„împodobind Biserica lui Dumnezeu cu

chipul vieții sale cea plină de fapte bune și

cu scrierile cele de suflet folositoare”13

. În

această perioadă a compus tratatul Despre

preoție, iar în anii anteriori diaconatului,

pe când viețuia în pustia ascetică, a scris

despre apologia vieții monahale și despre

feciorie cu o admirație și un patos

inegalabil.

În noua slujire clericală, Sfântului

Ioan i s-a încredințat o sarcină de natură

social-caritativă. „Misiunea sa era

ajutorarea săracilor... . El s-a consacrat

acestei lucrări cu întreaga sa pasiune de

atlet al lui Hristos, așa cum s-a consacrat

singurătății câțiva ani înainte”14

, însă nu a

neglijat nici slujirea cuvântului

dumnezeiesc cu care a îndulcit inimile și

sufletele poporului dreptcredincios. Pentru

că talentul său excepțional de predicator îl

făcuse atât de cunoscut, iar credincioșii

rămâneau încântați de frumusețea

cuvintelor sale, a fost hirotonit preot de

către episcopul Flavian, urmașul în scaun

al lui Meletie, care murise în anul 381 la

Constantinopol, unde venise pentru

instalarea în scaun a Sfântului Grigorie de

Nazianz. În viața sfântului se istorisește că,

în momentul hirotoniei sale, când

episcopul și-a pus mâna pe capul său,

îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte

luminat, zburând deasupra creștetului său,

încât toți slujitorii prezenți s-au minunat15

.

Timp de aproape 12 ani (386-397) a slujit

în această treaptă în Biserica Antiohiei

„luminând clerul de aici, cu exemplul vieții

sale: pe unii i-a atras prin înțelepciune, pe

puterea crucii un leu care producea multă vătămare

oamenilor și dobitoacelor (Viețile sfinților pe luna

noiembrie, ..., p. 214-215). 13

Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 215. 14

Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui

Hristos, ..., p. 60. 15

Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 216.

alții i-a luminat prin învățătură, iar pe alții

i-a adăpat cu undele Duhului”16 și i-a

vindecat cu darul minunilor. Nu numai

cuvântările sale captivante îi convingea și

îndrepta pe credincioși, ci mai ales faptele

sale de slujire a aproapelui în duhul

dragostei lui Hristos, căci tuturor săracilor,

bolnavilor și orfanilor le-a fost părinte,

îngrijitor și ajutător. Predicile sale

zguduitoare „inspiră simțămintele și

iubirea de virtute unui mare număr din

auditorii săi. El îi mișcă mai mult prin

exemplul său, decât prin discursurile sale

și îi câștiga cu atât mai lesne, cu cât el îi

convingea prin evidența adevărului”17.

Zelul său misionar era atât de înflăcărat,

încât „voia să convertească la creștinism

toată Antiohia, până la ultimul om și să-l

facă pe fiecare creștin să trăiască exact

așa cum ar fi cerut Iisus; apoi, mergând

mai departe, să-i adune în Biserică pe toți

cei din afara ei. Aceasta era ambiția lui”18:

să îmbunătățească moravurile ascultătorilor

săi.

Cu episcopul Flavian a colaborat și

a întreținut cele mai loiale și mai demne

raporturi, Sfântul Ioan fiind ochiul, gura și

mâna prelungită a ierarhului său,

bucurându-se permanent de prețuirea și

dragostea sinceră a acestuia și sprijinindu-l

în toate acțiunile sale. În anul 387, Sfântul

Ioan a potolit poporul antiohian care se

revoltase împotriva împăratului și

dărâmase statuile familiei imperiale, ca

semn de protest pentru impozitele grele pe

care le impusese statul pe umerii

locuitorilor cetății. În acele clipe de groază

înfiorătoare, când cetatea era amenințată cu

exterminarea, bătrânul episcop Flavian

merge în audiență la împărat ca să-l

convingă să renunțe la acest plan diabolic,

în timp ce Sfântul Ioan consola poporul,

rostind în prezența acestuia cele 21 de

predici, numite Despre statui, în care

16


istoricilor, ..., p. 48. 17

Sozomen, în Istoria bisericească, trad. în rom. de

Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1897, p. 317. 18


Hristos, ..., p. 64.


18

analizează, cu un deosebit simț psihologic,

toate manifestările interioare ale sufletului

omenesc și arătând că „frica nu trebuie să

micșoreze devotamentul față de datoriile

creștine. Aceeași mângâiere este reluată

zilnic, de fiecare dată, într-o altă formă și

cu o neobosită inventivitate”19

. Predicile

Sfântului Ioan au deșteptat conștiințele

antiohienilor. „Toți cetățenii s-au strâns în

jurul lui. Toți oamenii Antiohiei au devenit

creștini. Toți creștinii s-au întrecut în

virtute”20

. Între timp, episcopul Flavian

obținuse grațierea cetățenilor Antiohiei, iar

această salvare a fost tot opera Sfântului

Ioan, care redactase un discurs elogios în

cinstea împăratului Teodosie (citit în

prezența sa de către Flavian) și, în cele din

urmă, împăratul s-a îmblânzit și a anulat

sentința de pedepsire.

Veștile despre celebritatea

talentului oratoric al Sfântului Ioan și a

virtuților sale alese s-a răspândit în tot

Orientul. Împăratul Arcadie, fiul și urmașul

lui Teodosie la cârma Imperiului de

Răsărit, aflând despre renumele său, l-a

numit arhiepiscop al Constantinopolului,

după moartea lui Nectarie, întâmplată în

anul 397. Adus în mod discret în capitala

imperiului, prin intervenția lui Eutropiu

(primul ministru al împăratului) și a lui

Asterie, comitele Antiohiei, Sfântul Ioan fu

hirotonit arhiereu în ziua de 24 februarie

398 de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei,

chemat special pentru solemnitatea sfințirii

și instalării noului patriarh al cetății

imperiale. Teofil nu agrease alegerea și

numirea Sfântului Ioan în această înaltă

demnitate, pentru că el îl susținuse pentru

acest scaun pe presbiterul Isidor, un ucenic

fidel care îi prestase multe servicii, însă,

constrâns de împrejurări, a fost nevoit să-l

accepte pe Sfântul Ioan, pentru că, atât

administrația imperială, cât și soborul

19

Ilias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur,

o prestigioasă autoritate morală, trad. în rom. de

Olimp D. Căciulă, în Mitropolia Olteniei, XXXII

(1980), nr. 3-6, p. 427. 20


Hristos, ..., p. 83.

preoților l-au preferat cu ardoare numai pe

el21

.

În clipa în care a urcat pe caunul

patriarhal, starea morală a clerului și a

demnitarilor împărătești era deplorabilă.

„Luxul provocator și desfrâul de la curte

erau neînchipuite. Magnații cheltuiau

averi întregi în luptele de la hipodrom, iar

mulțimea își risipea toată vremea cu ele. În

teatre, desfrânarea depășea orice limită.

Dar nici măcar treburile bisericești nu se

găseau într-o soartă mai bună. Existau și

clerici și monahi influențați de cugetul

lumesc, abătuți de la misiunea lor”22

. În

fața unor asemenea tragedii, marele

predicator și reformator al moravurilor nu

putea să rămână indiferent, ci trebuia să ia

atitudine radicală pentru stârpirea

neregulilor și combaterea fărădelegilor.

Mai întâi de toate, a luat măsuri energice

pentru înlăturarea abuzurilor din mediu

clerical, „dezrădăcinând obiceiurile cele

rele din toate treptele, iar mai vârtos

dintre preoți, precum: necurăția, zavistia,

nedreptatea și orice lucru neplăcut. Apoi

răsădea curăția, dragostea, dreptatea,

milostenia și tot felul de fapte bune și cu

gura sa cea de aur pe toți îi povățuia. Nu

numai în cetatea Constantinopolului, ci și

prin cetățile și țările cele dimprejur avea

multă purtare de grijă pentru mântuirea

sufletelor omenești”23, „chemând la ordine

oile cu fluierul cel duhovnicesc”24

al

cuvintelor sale și „atrăgând cu o sârguință

de necrezut o mulțime de păgâni și de

eretici”25. Uneori aplica și toiagul certării,

mustrând pe clericii nedemni și

excluzându-i din Biserică, pentru diferite

abateri. Pentru îndreptarea clericilor,

instituie reguli de conduită morală pentru

a-i convinge să ducă o viață sfântă și

21


istoricilor, ..., p. 49, 211. Cu prilejul întronizării

sale, după rostirea cuvântului de învățătură, a

vindecat un îndrăcit. 22

Ilias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur,

..., p. 428. 23




Sozomen, Istoria bisericească, ..., p. 323.


19

pilduitoare pentru păstoriți. Unii,

nemulțumiți de măsurile sale de redresare a

moravurilor rele, „au conspirat împotriva

lui și au încercat să-l compromită înaintea

poporului.... Poporul însă, pentru

cuvântările rostite în biserică, îl aplauda

și-l iubea, puțin păsându-i de acuzele care

se aduceau împotriva lui”26. Mai puțin

manifestau această atitudine bogații și

oamenii de afaceri ai capitalei, pe care

marele păstor duhovnicesc îi biciuia și îi

apostrofa cu asprime în cuvântările sale,

pentru lăcomia și avariția lor. La palatul

patriarhal el a pus capăt neorânduielilor cu

privire la irosirea injustă a veniturilor

Bisericii, utilizând banii din buget în

scopuri filantropice, pentru ajutorarea

săracilor și a bolnavilor. Din prisosul

veniturilor bănești a întemeiat și întreținut

mai multe spitale, încredințând

administrarea acestora preoților evlavioși,

însărcinați cu îngrijirea bolnavilor27

.

Permanent „avea grijă de cei săraci și

neputincioși, iar din averea Bisericii

hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi

și de orfani și de văduve mai înainte de

toate se îngrijea”28

. Cuvântul său ziditor

avea efect în sufletul celor ce-l ascultau,

pentru că trăia ceea ce spunea și practica

ceea ce recomanda altora. El desființase

luxul exorbitant de la reședința patriarhală,

înlocuindu-l cu simplitatea și modestia

specifică vieții călugărești, atât în ceea ce

privește confortul, cât și în privința hranei

și a îmbrăcămintei. „Postea întotdeauna și

se înfrâna fără măsură, pentru că gusta

26



Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, ..., p.

417. „Pe lângă spitalul cel mare, făcut lângă

biserică, el mai făcu încă două pentru streini. De almintrelea el privea eparhia sa ca un spital plin de

surzi și de orbi, cu atât mai periculoși, că nu căutau

vindecare. Pe mulți îi vedea umblând pe marginea

prăpastiei, și pe alții căzând în focul cel nestins.

Necontenit se ruga la Dumnezeul milelor pentru

dânșii și nimic nu-l împiedica spre a le veni în

ajutor” (Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic,

..., p. 418). Aceste spitale fusese clădite cu banii

rezultați din vânzarea obiectelor de lux pe care le

găsise în palatul patriarhal. 28


numai pâine de orz și apă și somn puțin și

acela nu pe pat, ci stând și nevoindu-se”29

.

Activitatea Sfântului Ioan Gură de

Aur a fost la fel de prolifică și sub aspect

misionar. Fiind un om activ și iubitor de

liniște, el a izbutit să dizolve conflictele

existente între Bisericile din Apus și cele

din Răsărit, a reașezat în raporturi de pace

pe episcopul Flavian al Antiohiei cu

episcopul Romei și a împăcat pe episcopii

egipteni cu cei apuseni, restabilind

comuniunea între Bisericile aflate – cândva

în discordie. El s-a preocupat de buna

rânduială a tuturor Bisericilor din spațiul

răsăritean, cum ar fi cele din Tracia, Pont,

Asia, Siria, etc. Aflând că în Fenicia se mai

aduceau încă sacrificii idolilor păgâni, „a

adunat monahi mistuiți de râvna

duhovnicească, pe care i-a întrarmat cu

porunci imperiale și i-a trimis împotriva

templelor idolești”30 ca să le distrugă. Tot

el a trimis în regiunile noastre preoți și

diaconi misionari, „râvnitori de lucrare

apostolică”, ca să atragă la dreapta credință

pe goții și sciții de la Dunăre și „să-i aducă

apa mântuitoare” a cuvântului lui

Dumnezeu, ca să nu rămână contaminați de

eresul arian, iar episcopului din Cipru îi

trimite o scrisoare în care îl îndeamnă să ia

măsuri pentru combaterea ereticilor

marcioniţi ce se infiltraseră în această

țară31

. Pentru a contracara pe arieni, care

își propagau ideile lor eretice prin

intermediul cântărilor interpretate în miez

de noapte, Sfântul Ioan a organizat coruri

de cântăreți ortodocși ce se deplasau în

procesiune și intonau imnuri cu conținut

doctrinar, despre egalitatea și

consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl32

. De

asemenea, Sfântul Ioan l-a înfruntat și pe

arianul Gainas, un general al armatei

imperiale, care ceruse împăratului

29

Ibidem, p. 221. 30

Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria

bisericească, cartea a V-a, cap. 29, trad. în rom. de

Vasile Sibiescu, în col. P.S.B., vol. 44, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 236. 31

Ibidem, cap. 30, 31, p. 237-238. 32

A se vedea Viețile sfinților pe luna noiembrie, ...,

p. 224 și Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui

Hristos, ..., p. 125.


20

Arcadius o biserică dintre cele ortodoxe,

pentru a servi ca locaș pentru întrunirile

religioase ale arienilor. La insistențele

sfântului, împăratul s-a opus și nu i-a

îndeplinit rugămintea33

.

După ce aplică regulile de conduită

și îndreptare a vieții morale clericale,

desființează obiceiul păstrării țiitoarelor,

adică a femeilor „subintroduse” (a

diaconițelor și văduvelor) care mai locuiau

pe la casele clericilor, apoi ia măsuri

energice pentru instaurarea ordinii și

diciplinei morale în rândurile

credincioșilor, condamnând abuzurile,

scandalurile, jurămintele, lăcomia și

nedreptatea și recomandând în schimb

cumpătarea, înfrânarea, modestia, cinstea

și corectitudinea. Pe văduve le povățuia să

se îmbrace cuviincios, să evite băile

publice, să-și înfrâneze trupul prin post și

să aibă o comportare morală demnă și

adecvată stării lor, iar pe fecioare le

îndemna să se consacre slujirii lui

Dumnezeu și să se distingă prin viețuirea

lor curată și duhovnicească34

. Cuvântul său

înțelept și dojenitor se îndrepta și

împotriva bogaților lacomi, împotriva

luxului și cochetăriei feminine care

producea sminteală, precum și împotriva

celor distractivi care frecventau teatrele și

spectacolele indecente. Predica sa era

convingătoare mai ales datorită faptului că

el se oferea pe sine exemplu prin lucrarea

faptelor sale bune. Tot timpul era dedicat

rugăciunii, lucrului manual, îngrijirii

bolnavilor și scrierilor sale exegetice. În

această perioadă scrie el comentariile la

Epistolele pauline, la cartea Psalmilor și la

Faptele Apostolilor.

Zelul său misionar era atât de mare,

încât se preocupa și de buna rânduială a

33


bisericească, ..., cap. 32, 33, p. 238-239. 34


Hristos, ..., p. 127-132. Pentru fecioare, sfântul a

scris și un tratat despre castitate. În asemenea

împrejurări, Sfântul Ioan s-a arătat a fi „critic al

celor purtători de răspunderi și înțelepților ai

societății din vremea sa” (Ilias

Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, ..., p.

429).

altor Biserici, chiar dacă nu se aflau sub

jurisdicția lui, cum ar fi cele din Asia,

păstorite de clerici nevrednici. Pentru a

curma impostura, convoacă un sinod local

la Efes, în anul 401, și depune din scaun 13

episcopi simoniaci, care vindeau preoția pe

bani sau pe daruri. În aceste condiții,

„Biserica înflorea zi de zi, orașul întreg

ducea viață aleasă, iar sufletele străluceau

de cumpătare și psalmodiere”35

, însă

diavolul, urâtorul binelui, nu suporta

această redresare morală și încearcă să

uneltească răul împotriva Sfântului Ioan.

Atâta timp cât a mustrat doar pe clerici,

intrigile urzite împotriva sa nu au avut prea

mare efect, însă din clipa în care a încercat

să-i mustre pe cei din afara clerului,

îndeosebi pe nobili, și-a atras asupra sa

mânia multora, iar acuzațiile formulate au

început să fie crezute. Tensiunea a luat

amploare în momentul în care Sfântul Ioan

a rostit în public o cuvântare împotriva

ministrului Eutropius36

, cel care a stăruit și

a mijlocit la împărat pentru aducerea și

întronizarea sa în scaunul patriarhal al

capitalei imperiale, însă Eutropiu a intrat în

conflict și cu împăratul și, în cele din urmă,

a fost demis și ucis.

Momentan, se crease un complot

împotriva Sfântului Ioan, urzit de trei

episcopi intriganți, care, în loc să-și

petreacă timpul în eparhiile lor și să se

preocupe de pastorația credincioșilor

încredințați lor, zăboveau în capitală

culegând zvonuri false și acuzații

calomnioase și nefundamentate la adresa

35


istoricilor, ..., p. 52. Se crease o coaliție potrivnică

sfântului, formată din bogați nemilostivi, femei

cochete și preoți certați cu disciplina pe care sfântul

îi dojenea fără cruțare, pentru că el „nu avea decât o singură teamă: păcatul. Ostilitatea preoților, a

celor bogați, a femeilor elegante și a fecioarelor

nu-l înspăimânta. Un om sfânt este fără frică”

(Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,

..., p. 134). 36


Hristos, ..., p. 191. Eutropius l-a convins pe împărat

să emită o lege prin care să interzică Bisericii

dreptul de a acorda azil celor inculpați, care cereau

ocrotire în sânul ei (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur,

atletul lui Hristos, ..., p. 138).


21

arhiepiscopului Ioan, pe care le strecurau

cu viclenie în urechile împărătesei Eudoxia

și ale persoanelor influente din suita

palatului. Numele acestor ierarhi egipteni

erau: Severian de Gabala, Acacius de

Bereea și Antioh al Ptolemaidei. Ei erau

premeditați și instruiți să facă acest lucru

din îndemnul arhiepiscopului Teofil al

Alexandriei, care îl pizmuia pe Sfântul

Ioan pentru prestigiul și reputația lui și

căuta cu orice preț să-i găsească un motiv

și un prilej nimerit să-l destituie din

scaun37

. I se crease Sfântului Ioan o

atmosferă de ostilitate și aversiune „care

cuprindea cercuri din ce în ce mai mari de

clerici și călugări”38 obsedați de gând rău

împotriva lui. Trebuia numai un pretext

iluzoriu ca să declanșeze o conspirație

37

Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură

de Aur, în Ortodoxia, IX (1957), nr. 4, p. 547. 38

Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 30.

Cei trei episcopi egipteni, găzduiți și ospătați de

Sfântul Ioan, care căutau să-l submineze, au incitat

spiritele împotriva lui și au dezbinat Biserica din

Constantinopol în timpul șederii sale la Efes, unde

se deplasase pentru a hirotoni și instala în scaun pe episcopul acestei cetăți (Viața Sfântului Ioan Gură

de Aur, în relatările istoricilor, ..., p. 13, 197).

Pentru că Sfântul Ioan biciuia în predicile sale

patima lăcomiei de avere, a atras asupra sa ura

împărătesei Eudoxia, care era foarte iubitoare de

argint. „Din această pricină, mâniindu-se

împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe

Ioan de la patriarhie” (Viețile sfinților pe luna

ianuarie, ..., p. 226). În cele din urmă, împărăteasa

a trimis la el o solie cu mesajul de a-i atrage atenția

să înceteze cu mustrările și criticile la adresa ei și a

celor pe care îi ataca în mod public și indirect în

predicile sale, pentru abuzurile și lăcomiile de care

se făceau vinovați. La replicile împărătesei, Sfântul

Ioan a dat următorul răspuns: „Împărăteasa voiește

să fiu ca un mort, care nu vede nedreptățile ce se

lucrează și nu aude glasurile celor asupriți și ale

celor ce plâng și suspină și nu face mustrări celor ce greșesc. Dar de vreme ce sunt episcop și mie îmi

este încredințată purtarea de grijă pentru suflete,

sunt dator a privi cu ochi neadormiți asupra

tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăța pe toți și

a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra... .

Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voiește,

eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine

este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci

dacă aș plăcea oamenilor, apoi nu aș fi rob al lui

Hristos” (Viețile sfinților pe luna ianuarie, ..., p.

230, 231).

împotriva Sfântului Ioan și, în urma

înscenariului, să se recurgă la răsturnarea

lui. Prilejul se ivi în clipa când Sfântul Ioan

acceptă să ofere găzduire Fraților Lungi39

,

un grup restrâns de călugări, acuzați de

erezie origenistă, excomunicați și alungați

din Egipt de către arhiepiscopul Teofil,

pentru că nu acceptaseră să devină părtași

la faptele lui oribile și să dea declarații

mincinoase împotriva unor oameni

nevinovați. Acești călugări au peregrinat

pe la locurile sfinte, și au fost refuzați de

episcopul Ierusalimului să locuiască

încetatea sa, fiind atenționat de Teofil, însă

și-au îndreptat traiectoria spre

Constantinopol, unde au beneficiat de

ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care

le-a oferit locuință în casele bisericii

Anastasia și le-a permis să participe la

sfintele rugăciuni, însă fără să primească

Sfântă Împărtășanie40

, pentru că se aflau

sub pedeapsa excomunicării. Misiunea de

a-i îngriji căzuse în sarcina diaconiței

Olimpiada, o aristocrată care își donase

întreaga sa avere în slujba săracilor. La

insistențele lor, Sfântul Ioan a intervenit la

39

Se numeau așa pentru că erau înalți de statură.

Erau patru la număr și trăiau în deșertul Nitriei în

Egipt, iar lumea toată îi recunoștea ca pe niște

îngeri în trup pentru viața lor ascetică. „Gură de

Aur primea regulat vești de la acești atleți ai lui

Hristos care trăiau în nisip. Îi admira și îi respecta

pe acești patru frați” (Virgil Gheorghiu, Gură de

Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 175-176). Acuzația

că aceștia ar fi origeniști a fost o calomnie inventată

de Teofil, care era un om detestat de popor și lipsit

totalmente de scrupule, pentru că a organizat o

trupă militară, cu care a pornit la atac împotriva

anahoreților incendiind chiliile pustnicilor din

pustia Egiptului și maltratând în chip groaznic pe

călugări. În urma masacrului au scăpat numai cei

patru Frați Lungi împreună cu trei sute de monahi

care s-au refugiat în Palestina, însă și dintre aceștia au rămas în viață numai optzeci, fiindcă restul au

murit în timpul călătoriei lor prin deșert, din cauza

foamei, setei, insolației și bolilor. Nici în Palestina

nu au putut zăbovi din cauza intrigilor urzite de

Teofil și, în cele din urmă, s-au stabilit la

Constantinopol, rămânând în viață numai cincizeci

dintre ei. 40

A se vedea Viețile sfinților pe luna noiembrie, ...,

p. 235, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în

relatările istoricilor, ..., p. 194 și Virgil Gheorghiu,

Gură de Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 181.


22

Teofil în scris ca să le ridice

excomunicarea, însă acesta a ezitat.

Călugării egipteni n-au mai avut răgaz și

au făcut apel la curtea imperială.

Împărăteasa îi compătimea și îi proteja pe

acești călugări și, pentru a-i salva, cere

convocarea unui sinod în care să se

analizeze situația lor și să fie absolviți de

pedeapsă, dar să fie chemat și Teofil la

acest sinod pentru a se justifica de

vinovăția lui de a-i prigoni și a-i exclude

din Biserică pe acești monahi năpăstuiți pe

nedrept. Sinodul urma să fie prezidat de

Sfântul Ioan. Teofil profită de circumstanță

și, prin abilitatea și diplomația lui

diabolică, reușește să răstoarne lucrurile,

intrând în complicitate cu Eudoxia pentru

a-l ataca pe Sfântul Ioan pe care deja îl

acuzase în mod fals că i-a primit în

comuniune pe călugării „origeniști”

expulzați de el. Acum rolurile se

inversează și, din acuzat, Teofil devine

judecător, dezlănțuind o campanie de

denigrare a Sfântului Ioan și de înlăturare a

lui din scaunul patriarhal. Pentru a-și

realiza acest scop cinic, intră în legătură,

prin curieri speciali, cu toți dușmanii

Sfântului Ioan Gură de Aur, trimite scrisori

episcopilor din diferite oraşe, îndemnându-

i să condamne operele lui Origen și îl pune

în alertă pe episcopul Epifanie al Ciprului.

Pe acesta îl convinge să convoace un sinod

în eparhia sa pentru a interzice citirea

cărților lui Origen, după care îl sfătuiește

să meargă la Constantinopol pentru a se

solidariza cu potrivnicii Sfântului Ioan și a-

l descalifica pe „motivul” că ar fi origenist,

pentru că a oferit adăpost și îngrijire

călugărilor egipteni „origeniști”. În

sinceritatea și dorința sa arzătoare de a

pune capăt ereziilor, bătrânul episcop

Epifanie a dat crezare uneltirilor viclene

ale lui Teofil, însă s-a convins de cursa în

care fusese atras de acesta și plecă grăbit în

țara lui, unde n-a avut bafta să ajungă,

pentru că s-a sfârșit pe drum, așa cum îi

prevestise Sfântul Ioan.

Încercarea împărătesei de a-l atrage

pe Epifanie de partea ei, ca să comploteze

împotriva Sfântului Ioan și să-l înlăture din

scaun, a eșuat pentru că acest ierarh s-a

lămurit asupra adevărului și n-a vrut să dea

satisfacție diavolului, făcând jocul

Eudoxiei și luptând împotriva unui om

nevinovat. Pentru că și el avea o viață

sfântă „Domnul, nelăsând să se facă nici

un fel de vrajbă și de mânie între plăcuții

Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite

descoperiri, cum că Ioan este curat ca

soarele și că din zavistia omenească rabdă

clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la

mulți oameni despre credința lui cea fără

prihană și despre viața lui cea

desăvârșită”41

.

Văzând că a pierdut un susținător în

îndeplinirea planului ei diabolic,

împărăteasa îi scrie lui Teofil al

Alexandriei să vină îndată la

Constantinopol ca să-și izbândească visul

lui cel mult dorit: destituirea din scaun a

Sfântului Ioan și exterminarea lui.

Împăratul, influențat și sedus de soția sa

sadică și frivolă, și-a dat consimțământul în

derularea acestui joc murdar, dând cale

liberă triumfării răului. La invitația

împărătesei, Teofil vine triumfal în

Constantinopol cu o ceată de 36 de

episcopi sufragani din Egipt, este instalat

în palatul imperial, unde zăbovește trei

săptămâni pentru a strânge argumente false

împotriva Sfântului Ioan, pe care îl evită

categoric, apoi purcede la acțiune,

convocând sinodul tâlhăresc într-o vilă

somptuoasă aflată în parcul de la Stejar,

situat într-o suburbie a capitalei, dincolo de

Bosfor, aproape de Calcedon, pentru că se

temea de o eventuală răzvrătire a

poporului. Și Sfântul Ioan avea la

dispoziția sa episcopii devotați lui,

patruzeci la număr, gata pregătiți să se

întrunească în sinod, spre a-l judeca pe

Teofil, însă el n-a abuzat de acest prilej,

căci dacă ar fi recurs la acest fapt, Teofil și

episcopii lui odioși ar fi rămas dezarmați și

41

Ibidem, p. 240. „Specialitatea lui Epifanie era

detectarea ereziilor. Toată viața sa nu făcuse decât

să caute erezii la toți monahii din străfundul

deșertului, de pe munți, din mănăstiri sau din

orașe” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui

Hristos, ..., p. 187).


23

nevoiți să se întoarcă la casele lor.

„Generozitatea lui i-a fost spre pieire”42

.

Acest act dovedește noblețea sufletească și

superioritatea de spirit a acestui mare sfânt,

care a preferat să îndure nedreptatea și

suferința, decât să se apere pe sine, pentru

ca să nu se producă tulburare și dezbinare

în Biserică, după cum însuși a mărturisit,

zicând trimișilor lui Teofil: „Noi nu ne-am

adunat spre risipirea Bisericii, ci spre

pace”43

.

Sinodul întrunit de Teofil cu

sprijinul curții imperiale era practic ilegal,

însă avea autorizația împăratului, care

ordonase judecarea Sfântului Ioan Gură de

Aur în absența sa. Capetele de acuzare au

fost puerile, infame și ridicole44

, fără temei

și fără consistență. În fond, nu acestea au

fost pretextele care au dus la destituirea din

scaun a Sfântului Ioan, ci dușmănia de

moarte împotriva sa îl împingea pe Teofil

42

Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 33. 43


Sinodalii l-au învinovățit că făcea baie singur, că

mănâncă bomboane, că servește masa individual, că

nu-și aranjează veșmintele în mod ordonat și că îl

sfidează pe împărat (Virgil Gheorghiu, Gură de

Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 200-201).

la o asemenea faptă odioasă, ucigătoare de

frate45

.

După convocarea acestui pseudo-

sinod, Sfântul Ioan este invitat de patru ori

(prin delegați) să se prezinte în fața

ierarhilor, pentru a răspunde reclamațiilor

pe care aceștia le formulaseră la adresa sa,

la îndemnul lui Teofil, însă sfântul a

refuzat să se înfățișeze înaintea lor,

socotindu-se nevinovat. În cele din urmă, a

trimis în locul său o delegație formată din

trei episcopi și doi preoți ca să-l susțină,

însă nu li s-a acordat audiență, ci au fost

bătuți și maltratați, iar unul dintre ei a fost

pus în lanțuri de fier, pe care le pregătiseră

pentru schingiuirea Sfântului Ioan46

.

Sinodul a pronunțat sentința depunerii din

scaun și a exilării sale, pentru simplul

motiv că a fost chemat să vină la judecată

și nu a dat curs chemării47

. În raportul său

către împărat, Teofil îl acuză pe Sfântul

Ioan de crimă de lezmaiestate48

, care

atrăgea după sine pedeapsa cu moartea,

măsură pe care nu putea să o aplice decât

un tribunal imperial. „În ciuda insistenței

Eudoxiei, împăratul a refuzat să-l exileze

pe sfânt. Mai mult, Arcadius a dat ordinul

categoric să nu se facă nici o violență

împotriva sfântului”49, însă a intrat pe rol

împărăteasa, care a trimis în repetate ori pe

un ofițer al curții imperiale să-l convingă

pe Sfântul Ioan să părăsească palatul

patriarhal și să plece în exil. Spiritele se

încinseseră și mulțimea răzvrătită, care îi

jurase sfântului credință până la moarte,

era gata pregătită să se revolte împotriva

45

Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 31. 46

Viețile sfinților pe luna ianuarie, ..., p. 245.

Sfântul Ioan a motivat absența sa la sinod pe

considerentul „că nu este atât de fără de minte să

accepte judecata judecătorilor dușmani” (Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor,

..., p. 221). 47


istoricilor, ..., p. 202, 221. 48


Hristos, ..., p. 201. Învinuirea aceasta era întemeiată

pe faptul că Sfântul Ioan o ofensase pe împărăteasa

Eudoxia, comparând-o într-una din predicile sale cu

Izabela (Viețile sfinților pe luna ianuarie, ..., p.

243). 49

Ibidem, p. 203.


24

împăratului. În fața unei asemenea stări

discordante, Sfântul Ioan s-a simțit nevoit

să ia atitudine fermă, potolind mulțimea,

pentru a nu se produce dezordine și

dezbinare în sânul Bisericii. Chiar și în fața

împăratului a protestat, pentru că acesta nu

a avut o poziție consecventă, ci s-a lăsat

înduplecat la stăruințele Eudoxiei.

Împăratului i-a spus aceste memorabile

cuvinte: „Eu am primit de la Mântuitorul

Dumnezeu Biserica aceasta, spre a mă

îngriji de mântuirea poporului și nu pot s-o

părăsesc; dacă însă vrei aceasta, scoate-

mă cu forța, să am ca justificare a

dezertării mele de la datorie, autoritatea

ta”50

.

A treia zi după încheierea lucrărilor

sinodului de la Stejar (403), împăratul

ordonă prin decret imperial depunerea și

exilarea Sfântului Ioan. Ofițerii imperiali îi

înaintează sfântului ordinul scris,

amenințându-l cu abuzul de forță, în cazul

în care ar ezita să se retragă din scaun și ar

refuza să plece în exil. Pentru a nu se

provoca zarvă și tulburare în rândurile

mulțimii, se supune dispoziției împăratului

și părăsește cetatea, discret, în miez de

noapte, fiind dus cu escorta la Praenetum,

un târg aflat în vecinătatea Nicomidiei51

.

După acest eveniment tragic, mulțimea

credincioșilor din capitală s-a răsculat,

cerând insistent împăratului readucerea

Sfântului Ioan pe tronul patriarhal, căci nu

se cuvenea ca „omul curat, bun și drept,

propovăduitorul idealist și trăitorul

moralei evanghelice, cenzorul și

reformatorul societății corupte și al

Bisericii trase în jos, spre lume, să

coalizeze împotriva sa pe oamenii acestei

lumi – pe ipocriți, pe vanitoși, pe imorali,

pe intriganți, pe perverși și pe unii naivi

amăgiți chiar, care au folosit prilejul

trebuitor lui Teofil, ca să abată judecarea

50

Elias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur,

..., p. 429. 51

A se vedea Viețile sfinților pe luna ianuarie..., p.

246 și Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în

relatările istoricilor, ..., p. 203.

lui asupra capului lui Ioan Gură de Aur”52

.

Însă, Dumnezeu nu a îngăduit ca răul să

biruie până la infinit, căci, în timp ce

Teofil a încercat cu ajutorul trupelor

imperiale să ia în stăpânire cu forța

bisericile, „s-a produs în timpul nopții un

cutremur foarte mare, care a îngrozit pe

împărăteasă. Dimineața s-au trimis soli

după cel alungat, rugându-l să se întoarcă

cât mai repede în cetate (Constantinopol)

și să oprească nenorocirea venită asupra

52

Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură

de Aur, p. 548. Înainte de a pleca în exil a rostit o

cuvântare solemnă în fața celor 40 de episcopi fideli

lui, care se tânguiau cu lacrimi înainte de a-și lua

rămas bun de la el. Din textul acestei cuvântări

redăm următorul pasaj: „Multe sunt valurile și grea

este furtuna; dar nu ne este teamă că ne vom

scufunda, căci noi stăm pe stâncă. Marea n-are

decât să se înfurie, dar ea nu va putea nimici

stânca; valurile n-au decât să se ridice, dar corabia

lui Iisus nu va fi în stare să se scufunde. Pentru ce

să ne fie frică de moarte? Spune-mi! Al Domnului

este pământul și tot ceea ce este pe el. Dar

confiscarea banilor? Nimic n-am adus cu noi pe

lume și este lămurit că nici nu vom putea scoate de

aici ceva cu noi. Iar cele înspăimântătoare ale

lumii sunt pentru mine vrednice de dispreț și cele bune ale lumii, vrednice de râs. Nu mă tem de

sărăcie, nu doresc bogăția, nu mă tem de moarte,

nu doresc să trăiesc, decât numai pentru scopul

vostru duhovnicesc... . Când Hristos este cu mine,

de cine mă voi înfricoșa? Chiar dacă împotriva

mea se vor ridica valuri, chiar dacă se vor ridica

mări întregi, chiar dacă împotriva mea se va ridica

mânia tiranilor, pentru mine toate acestea sunt mai

de nimic decât pânza de păianjen” (Patrologia

Greacă, vol. 52, col. 427, apud. Elias

Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, ..., p.

429). Cuvântarea aceasta reliefează în chip

magistral atitudinea eroică a sfântului și ținuta sa

morală impecabilă. Este mărturia unui suflet mare

care s-a mistuit de dragostea față de Dumnezeu și

de oameni, pentru care a răbdat toate încercările,

suferințele și lipsurile. Sfântul Ioan era incomod

stăpânirii imperiale și pentru faptul că era un ascet desăvârșit, neiubitor de avere, de lux și de abilități

politice. Și aceste acuzații i-au fost imputate la

sinodul de la Stejar, pentru că el era degajat absolut

de cele lumești și ducea o viață de anahoret. „Trăia

izolat, simplu, călugărește, mânca puțin și singur,

ușurase reședința episcopală de tot ce era lux și

risipă, transformase casa în mănăstire, era auster,

smerit și sărac și – ce e mai rău – cârtitor

împotriva celor care trăiau după preceptele fericirii

pământești” (Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului

Ioan Gură de Aur, p. 549).


25

orașului. Au mai fost trimiși și alți soli

după aceștia și încă alții după ei, încât era

plin Bosforul de mulțimea corăbiilor cu cei

trimiși”53. Sfântul a acceptat să-și reia

scaunul numai după ce, în prealabil, va fi

reintegrat în drepturile lui de un sinod

general, însă poporul nu a mai avut răgaz

să aștepte acest moment decisiv și a

început să facă manifestații de protest.

Revenirea Sfântului Ioan în cetatea

imperială a produs un mare entuziasm în

rândurile credincioșilor, care au ieșit în

întâmpinarea lui „cu făclii de ceară,

aprinse”54

, intonând cântări de bucurie și

de mulțumire adusă lui Dumnezeu, pentru

că a izbăvit păstorul de pedeapsa

surghiunului și l-a readus nevătămat în

mijlocul turmei Sale. Văzând că toată

uneltirea sa demonică a eșuat, Teofil

încearcă rușinat, pe toate căile, să-și

salveze viața în fața furiei mulțimii, care îl

căuta ca pe iarba de leac să-l prindă și să-l

arunce în mare. „Cu multă greutate a

reușit să găsească o navă veche și să se

îmbarce într-un port izolat cu toți egiptenii

săi pentru a nu fi făcuți bucăți de

mulțime”55

, în timp ce Sfântul Ioan a fost

primit triumfal în catedrală și așezat pe

tron, de unde a binecuvântat poporul și a

rostit un frumos cuvânt de învățătură.

Oamenii îl ascultau cu admirație, plângând

de bucurie. „Eudoxia și Arcadius erau

alături de popor, din nou credincioși lui

Gură de Aur. Dar această împăcare era

prea frumoasă ca să dureze mult timp”56

.

Ea a durat două luni, când începe să apară

pe scena politică un nou paradox:

inaugurarea unei staui de argint, care o

reprezenta pe împărăteasa Eudoxia,

îmbrăcată în hlamidă, pe o coloană

purpurie, așezată pe un pedestal înalt, în

apropierea bisericii Sfânta Sofia din

Constantinopol. Cu acest prilej s-au

organizat ceremonii, cântece, jocuri, coruri

53


bisericească, ..., cartea a V-a, cap. 34, p. 240. 54

Ibidem. 55

.Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui

Hristos, ..., p. 213. 56

Ibidem, p. 214.

și spectacole de tot felul, după moda

cultului păgân. Aceste dezmățuri îl

deranjau enorm pe Sfântul Ioan, mai ales

când slujea și predica în biserică. Însă nu

numai pe el, ci pe întreg poporul credincios

îl tulbura zgomotul produs de aceste

festivități păgâne, încât sfântul s-a simțit

nevoit să reacționeze prompt, printr-o

predică colerică, în care a combătut aceste

obiceiuri orgiastice, adevărate acte de

sfidare și de insultă la adresa Bisericii.

Luând cunoștință de acest fapt, și simțindu-

se ofensată, împărăteasa a cerut îndată

convocarea unui sinod împotriva lui Ioan.

Aflând despre acest lucru, Sfântul Ioan a

rostit iarăși în biserică o omilie celebră

care începea cu cuvintele: „Iarăși se

înfurie Irodiada, iarăși se tulbură, iarăși

dănțuiește, iarăși cere să primească pe

tipsie capul lui Ioan”57

. Aceste cuvinte au

iritat-o și mai mult pe împărăteasă care, de

această dată, nu l-a mai putut suporta,

cerând în mod deliberat exilarea lui.

Tratativele s-au derulat începând din

toamna anului 403 până în preajma

Paștelui din anul 404, când împăratul, sub

presiunea Eudoxiei și a adversarilor

Sfântului Ioan, îi impune acestuia

domiciliu forțat în propria sa locuință,

interzicându-i să mai ia parte la slujbele

bisericești timp de două luni, când se va

hotărî sentința de trimitere a lui în exil. În

zilele Sfintelor Paști a avut loc unul dintre

cele mai cumplite masacre, în care

credincioșii ortodocși devotați Sfântului

Ioan, supranumiți ioaniți, au fost maltratați,

arestați și mulți dintre ei uciși de armată,

condusă de clerici trădători, manipulați și

dirijați de împărăteasa Eudoxia58

.

57




Hristos, ..., p. 229-236. Împărăteasa, împreună cu

episcopii cinici și cu aristocratele ei de la curte, au

plătit doi criminali ca să pătrundă în palatul

patriarhal și să-l lichideze pe Sfântul Ioan, însă nu

au izbutit, cu toate că al doilea infractor a asasinat 5

paznici până să ajungă la chilia sfântului (Virgil

Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, ..., p.

240-245).


26

Sinodul întrunit la porunca

împărătesei, format din dușmanii

înverșunați ai sfântului, au reactivat decizia

de condamnare a sa pe care o emisese

sinodul de la Stejar și au legiferat revenirea

sa în scaunul patriarhal ca fiind un act

necanonic, săvârșit printr-un ordin imperial

și nu printr-o decizie sinodală. În cele din

urmă, episcopii „l-au convins pe împărat

că hotărârea anterioară este legală și

dreaptă”59

și astfel, la îndemnul lor,

împăratul dă poruncă să fie înlăturat din

scaun și scos afară din cetate, sub pretext

că nu a fost reabilitat în mod canonic. De

aici încolo, începe un nou calvar de

suferințe pentru marele luceafăr și stâlp al

Ortodoxiei. A fost preluat de un grup de

soldați, care l-au îmbarcat pe o corabie și

dus în Bitinia, în cetatea Niceea, iar de aici

a fost transferat la Cucuz și apoi la

Arabissos, în Armenia Mică60

. Pe drum a

îndurat multe chinuri, batjocuri, suferințe și

lipsuri, pentru că împărăteasa poruncise

celor ce îl însoțeau „să-l amărască în tot

timpul pe cale, că doar va muri mai

degrabă”61

, însă sfântul a răbdat cu

mulțumire toate încercările și ispitele. Pe

cale, în timp ce călătorea prin ținutul

Capadociei, îl întâmpinau cete de cuvioși și

de fecioare, care se tânguiau, vărsând

lacrimi amare pentru el și, compătimindu-l,

strigau: „Mai bine ar fi fost să se fi stins

soarele, decât să fi tăcut gura lui Ioan”62

.

59


bisericească, ..., p. 240. 60

Ibidem, p. 241. A se vedea Gherasim Timuș,

Dicţionar aghiografic, ..., p. 418 și Viața Sfântului

Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, ..., p.

225-226. Prin trimiterea sa la Cucuz, împărăteasa

nu urmărea altceva decât „moartea lui prin foame

sau strangulare” (Virgil Gheorghiu, în trad. rom. cit., p. 269). 61

Viețile sfinților pe luna noiembrie..., p. 249. Când

traversa dieceza Galatiei, episcopul provinciei,

Leonte, la îndemnul Eudoxiei, a pus la cale un

complot pentru asasinarea sfântului, însă încercarea

lui a eșuat, pentru că gardienii care îl escortau pe

sfânt l-au apărat în fața acestor bande de tâlhari

(Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,

..., p. 270). 62


Hristos, ..., p. 250.

În urma deportării sfântului, în

Constantinopol s-a petrecut o mare

tragedie: un incendiu năpraznic a ars

biserica în care slujise Sfântul Ioan, iar

focul s-a extins și asupra palatului

imperial, pe care l-a ars din temelii,

prefăcându-l în scrum63

. Atunci toți au

cunoscut că această calamitate a fost un

semn al pedepsei dumnezeiești, pentru

nedreptatea ce i s-a făcut acestui mare

dascăl al adevărului și atlet al lui Hristos,

care a fost trimis în surghiun fără nici o

vină.

Dar fiindcă în perioada cât a stat la

Arabissos a adus la cunoștința adevăratului

Dumnezeu pe mulți necredincioși și

închinători la idoli și, pentru faptul că

devenise renumit prin măiestria cuvântului

său și prin darul minunilor sale, împăratul

a dat un edict prin care a poruncit să fie

mutat la Pityum, o localitate aflată într-un

loc pustiu, pe țărmul Mării Negre, în

vecinătatea barbarilor64

, la poalele

63

Ibidem, p. 249. 64

Ibidem, p. 250. A se vedea: Teodoret, Episcopul

Cirului, în Istoria bisericească, ..., cartea a V-a, cap. 34, p. 241 și Gherasim Timuș, Dicţionar

aghiografic, ..., p. 419. La Cucuz a ajuns după

două luni și jumătate de drum lung și anevoios, plin

de chinuri, de suferințe și de primejdii, îndurate mai

mult din partea clericilor, decât din partea străinilor.

Când a poposit în Cezareea Capadociei a fost

aclamat și îngrijit de mulțimea credincioșilor, în

timp ce Pharetrius, episcopul cetății, a înarmat pe

monahi cu săbii și toiege ca să-l masacreze pe

Sfântul Ioan și astfel, să-i dea Eudoxiei, spre

satisfacție, capul său, gândind că va obține o mare

recompensă din partea ei, în urma acestui act „de

bravură” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul

lui Hristos, ..., p. 278-282). Atât de dezamăgit a

ajuns acest luceafăr al Ortodoxiei, încât, după atâta

amar de chin și de prigoană, îi scrie unei foste

ucenițe (diaconița Olimpiada) că „nu se mai teme

decât de episcopi” (Ibidem, p. 282). „Dumnezeu a început să-i pedepsească, unul după altul, pe cei

care-l condamnaseră pe sfântul episcop Ioan Gură

de Aur... . Pe Eudoxia a pedepsit-o cu o moarte

cumplită... . Toți membrii conjurației care l-au

trimis pe Gură de Aur în Cucuz au fost loviți de

pedepse spectaculoase” (Virgil Gheorghiu, Gură de

Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 284-285). După

moartea Eudoxiei, mormântul ei s-a cutremurat

timp de 33 de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, iar

cutremurul a încetat în clipa când au fost aduse la

Constantinopol cinstitele moaște ale Sfântului Ioan


27

Munților Caucaz. Călătoria a fost lungă și

istovitoare; ostenelii drumului i se adăugau

arșița soarelui și ploile. Unul dintre ostașii

gardieni (trimiși special de către împărat în

acest loc) îl compătimea și se comporta

umanitar cu el, pe când celălalt, în speranța

că îi va pune capăt zilelor și va fi promovat

în rang de către împărăteasă pentru această

ticăloșie, era de o cruzime și bestialitate

neobișnuite, nepermițându-i sfântului să-și

facă necesitățile importante și

neîngăduindu-i să intre în convorbire cu

oamenii aleși care îi ieșeau în cale spre a-l

mângâia și ajuta cu ofrande, pentru a-i

ușura amarul suferinței. Era obligat să

meargă pe cărările stâncoase ale munților,

însă „sfântul mergea mai neobosit decât

tinerii polițiști care-l escortau. Gură de

Aur suporta foamea și setea mai bine ca

acești gardieni. Lucrul i-a uimit până într-

atât pe polițiști, încât unul dintre ei a

crezut că era o minune și a încercat să-l

salveze pe episcop. Al doilea era însă

neînduplecat. Știa că dacă prizonierul nu

murea pe drum, nu va primi nici bani, nici

avansarea, nici concediul. Gândindu-se la

toate acestea, a rărit opririle cu riscul de a

cădea el însuși bolnav. Dar sfântul mergea

ca un tânăr fără să obosească”65

. El știa că

acest drum presărat cu spini era o cale

împărătească spre cer. În toată perioada

exilului s-a bucurat de stima și prețuirea

celor de bună credință, veniți din

Constantinopol și din Antiohia ca să-l

cerceteze și să-i aline necazurile și

ostenelile chinurilor.

Gură de Aur (Viețile sfinților pe luna noiembrie, ...,

p. 255). Pe când se afla la Arabissos a cerut printr-o

scrisoare intervenția papei Inocențiu (402-417),

rugându-l să mijlocească la împărat pentru a-i anula pedeapsa exilului. Papa a venit în sprijinul său,

făcând toate demersurile necesare pentru a-l salva,

însă fără nici un rezultat pozitiv. Chiar ambasadorii

papali, majoritatea dintre ei episcopi, trimiși în

capitala imperială să negocieze soarta crudă a

marelui arhipăstor Ioan, au fost masacrați și uciși de

forțele armatei imperiale, trimise de împărat (Virgil

Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, ..., p.

304). 65


Hristos, ..., p. 309.

Cu câteva zile înainte de obștescul

sfârșit, i s-au arătat în vedenie Sfinții

Apostoli Petru și Ioan, înștiințându-l că, în

curând, va fi sălășluit în odihna cea veșnică

a împărăției celei de sus, unde va primi

răsplata ostenelilor sale66

. Escorta n-a mai

ajuns cu Sfântul Ioan la locul destinației,

pentru că ceasul sfârșitului său s-a

apropiat. „Domnul cel iubitor de oameni

nu a îngăduit ca atletul cel vestit

învingător să fie dus în acea insuliță, căci,

ajungând la Comana, a trecut în viața cea

neîmbătrânită și fără de întristare”67

.

Ajungând în localitatea Comana, Sfântul

Vasilisc – fostul episcop al acestei

localități, care suferise moarte martirică pe

vremea împăratului Maximian – ale cărui

moaște se aflau în biserica din această

cetate, - i s-a arătat Sfântului Ioan în vis și

i-a zis: „Nădăjduiește, frate Ioane, că

mâine vom fi amândoi împreună”. Același

sfânt mucenic s-a arătat și preotului

bisericii sale, zicând: „Gătește loc fratelui

Ioan, căci vine la noi”68. A doua zi,

dimineața, Sfântul Ioan i-a rugat pe

gardieni să mai zăbovească un timp în

cetate, dar ei n-au vrut și au pornit la drum.

O ploaie torențială i-a întors înapoi.

Revenind deci la Comana, Sfântul

Ioan a cerut permisiunea să se îmbrace în

veșmintele sale albe și strălucitoare, demne

de viața dusă de el, apoi a săvârșit Sfânta

Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele

Taine. După ce a împărțit celor de față

hainele sale uzate și ultimile lucruri rămase

de la el, a rostit o rugăciune de mulțumire,

apoi a închis ochii predându-și sufletul în

mâinile lui Dumnezeu și grăind obișnuitul

său cuvânt: „Slavă lui Dumnezeu pentru

toate”69

! Așa s-a stins stâlpul Bisericii și

luminătorul lui Hristos, în ziua de 14

septembrie 407. „Trupul său, cel care așa

de bine se luptase, a fost așezat lângă

66





Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,

..., p. 311. 69

Ibidem, p. 252. Virgil Gheorghiu, în trad. rom.

cit., p. 312.


28

racla mucenicului Vasilisc, după ce

mucenicul acesta a poruncit prin vis acest

lucru”70

.

În anul 438, împăratul Teodosie al

II-lea repară în parte greșeala mamei sale,

Eudoxia, aducând în triumf moaștele sale

de la Comana la Constantinopol și

îngropându-le cu cinste în biserica Sfinților

Apostoli, în timpul păstoririi patriarhului

Proclu. La această ceremonie a asistat

însuși împăratul și soția sa, Pulheria,

vărsând lacrimi pentru greșeala părinților

lor, în timp ce clerul, oficialitățile și

mulțimea credincioșilor, stând în genunchi,

vrând parcă să-l reabiliteze în demnitatea

sa pe Sfântul Ioan strigau cu tânguire:

„Părinte, ia-ți înapoi locul pe scaunul

episcopal”71.

În anul 1204, când

Constantinopolul a fost devastat și

incendiat de armatele cruciadei a IV-a,

sfintele sale moaște au fost duse la Roma și

așezate în biserica Sfântului Apostol

Petru72

. Istoria l-a etichetat ca fiind cel mai

mare orator creștin. Biserica Romano-

Catolică l-a proclamat în anul 1908

patronul predicatorilor.

Biserica Ortodoxă îl serbează de

trei ori pe an: pe 27 ianuarie, pe 13

noiembrie și pe 30 ianuarie, împreună cu

ceilalți doi corifei, Vasile și Grigorie.

Ceea ce l-a impus pe Sfântul Ioan

Gură de Aur în fața posterității a fost viața

sa morală exemplară, coincidența perfectă

dintre cuvânt și faptă, conștiința

responsabilității față de slujirea sacerdotală

și față de valorile umanitar-creștine,

dragostea sa nesfârșită față de om,

atitudinea sa combativă și intransigentă în

eliminarea corupției, nedreptății și

minciunii, lupta sa necurmată și intolerantă

pentru stârpirea patimilor și viciilor de tot

felul și inegalabilul său talent de

predicator. Adversarii săi nu l-au ruinat, ci

l-au înălțat, ajutându-l să-și etaleze și mai

70




Hristos, ..., p. 313. 72

Ibidem, p. 314.

mult capacitatea sa, eroismul său moral,

spiritul său de jertfă și de abnegație,

statornicia sa neclintită în îndeplinirea

cuvântului evanghelic și răbdarea sa

mucenicească. Astăzi, atât Biserica de

Apus, cât și cea din Răsărit îi recunoaște cu

prisosință meritele și virtuțile sale și îl

cinstește cu evlavie, ca pe cel ce este

„trâmbița cea cu aur ferecată, organul cel

de Dumnezeu insuflat; noianul dogmelor

cel nedeșertat, întărirea Bisericii; mintea

cea cerească, adâncul înțelepciunii;

paharul cel cu totul de aur, care varsă

râuri de învățături și adapă făptura”73

cu

mierea cea hrănitoare a dumnezeieștilor

sale cuvinte, căci a fost un înțelept tâlcuitor

al tainelor lui Dumnezeu. A fost un model

de viețuire creștinească, pentru că a trăit

așa cum a învățat și a învățat așa cum a

trăit, adică după Evanghelie, avându-L ca

model pe Domnul nostru Iisus Hristos.

„Având pe de o parte o virtute severă și

exactă, el avea pe de altă parte un mod de

a predica clar și elegant”74.

Opera sa este foarte vastă,

cuprinzând aproape 750 de omilii la cărțile

Sfintei Scripturi, scrieri dogmatico-

polemice pentru apărarea dreptei credințe

și combaterea ereziilor vremii, scrieri

ascetice și cu caracter educativ-moral,

numeroase predici și cuvântări panegirice

la praznice împărătești și la sfinți și o

corespondență alcătuită din 240 de scrisori.

El rămâne cunoscut și ca mare moralist și

exeget biblic, însă darul elocinței l-a

remarcat cel mai mult, calificându-se drept

punctul de apogeu al oratoriei sacre.

73

Stihira întâi, gl. 4, de la Doamne strigat-am,

Vecernia zilei prăznuirii aducerii moaștelor Sf. Ioan

Gură de Aur, în Mineiul lunii ianuarie, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 400. 74

Sozomen, în Istoria bisericească, ..., p. 317.


29

Henri Berthelot,

Cel mai român dintre generalii francezi din Primul Război Mondial

Pr. Jean-Paul Lefebvre-Filleau

Parohia ortodoxă Sainte Catherine d’Alexandrie din Vernon

La Chapelle-Réanville (Eure)

1916. Pe cele două fronturi

europene, cel occidental şi cel de răsărit,

războiul stagnează. Deşi armata germană

este îngenuncheată la Verdun, pe un câmp

de luptă plin de noroi şi sânge, bătălia de

pe râul Somme încă nu e pe deplin

câştigată. În estul Europei, situaţia este la

fel de neclară. Un general francez, însă,

Henri Berthelot, se va ilustra pe frontul

românesc printr-o misiune care va pecetlui

relaţiile indefectibile de stimă şi prietenie

între cele două naţiuni, română şi franceză.

În România, memoria acestui militar,

distins cu titlul de „Cetăţean de Onoare al

României” şi decorat cu „Ordinul Mihai

Viteazul” de către regele Ferdinand I

(1865-1927), este încă vie.

În data de 19 septembrie 1916,

generalul de divizie Marie Fayolle (1852-

1927), comandant al Armatei a 6-a, îl

anunţă pe generalul de divizie Henri

Berthelot că va fi numit şef al misiunii

militare franceze în România.

Berthelot ştie cât de greu cântăreşte

Romănia în echilibrul de forţe, aliată fiind

cu ţările Antantei – Franţa, Marea Britanie

şi Rusia –, şi se întreabă ce anume aşteaptă

de la el guvernul francez.

Dar să ne întoarcem puţin în urmă,

la data de 27 august 1916, când România

declară război Imperiului Austro-Ungar.

Această iniţiativă nu era prevăzută de

aliaţi, care doreau mai degrabă afectarea

armatei române spre sud, în teritoriu

bulgar, spre a face joncţiunea cu trupele

franco-britanice debarcate în Grecia, la

Salonic, care băteau pasul pe loc în faţa

armatei turce. Bucureştiul, însă, a preferat

să-şi îndrepte ofensiva militară spre

Transilvania – ofensivă care la început a

avut un oarecare succes, pentru ca repede

apoi trupele române (deşi dispunând de o

jumătate de milion de soldaţi, însă prost

echipaţi) să fie prinse ca într-un cleşte de

Armata a 9-a, comandată de generalul

Erich von Falkenhayn (1861-1922), şi de

trupele generalului August von Mackensen

(1849-1945), care comanda Armata a 17-a

germană, Armata a 3-a austro-ungară şi

Armata întâia bulgară. În urma acestor

evenimente, generalul Joseph Joffre (1852-

1931), comandant al forţelor franco-

britanice, îi aduce la cunoştinţă lui

Berthelot că a fost desemnat să salveze

România.

Cine este Berthelot?

Fiu al unui căpitan de jandarmi,

Berthelot s-a născut pe 7 decembrie 1861,

la Fleurs, în departamentul Loirei.

Absolvent al Şcolii Militare de la Saint-

Cyr (promoţia 1881), îşi face ucenicia de

ofiţer în Algeria şi în Indochina. Diplomat

apoi al Şcolii Superioare de Război, în

1887, este numit ataşat pe lângă Statul

Major al Armatei. De o statură

impunătoare şi cu un caracter dintr-o

bucată, Berthelot e descris de către Joffre,

în fişele dosarului său, ca un element

„dotat cu o enormă energie în gândire şi cu

o inteligenţă de prim ordin”. Într-adevăr,

Berthelot şi-a dovedit valoarea de


30

comandant în fruntea Diviziei a 53-a a

Corpului de Armată 32, având

responsabilitatea sectorului Soissons. A

trăit iadul pe frontul de la Verdun, iar acum

i se încredinţează o „misiune militară” şi

comanda unui stat major, a unui corp de

instructori, de subofiţeri şi de soldaţi, al

cărui efectiv atinge 1100 de oameni.

Berthelot este însărcinat să joace un rol

delicat, şi nu întotdeauna clar, acela de

„consilier” ataşat pe lângă regele

României, dar şi să îşi afirme independenţa

în relaţiile cu monarhul... Joffre îi dă mână

liberă, deşi „Rusia nu va vedea cu ochi

buni misiunea lui, şi, în plus, va trebui să

câştige încrederea românilor”.

O situație politico-militară dificilă

Pe data de 15 octombrie 1916,

generalul Berthelot este călduros primit la

Bucureşti de către regele Ferdinand.

Regina Maria1 se arată de la început

favorabilă misiunii lui şi îşi exprimă

simpatia faţă de personaj, chiar dacă pe

chipuri îngrijorarea este vizibilă. „Sunt

primit”, scrie generalul, „ca un salvator; eu

cred, însă, că mai înainte de toate ar trebui

să regăsească pe ei înşişi.”2.

Două luni mai târziu, în ziua de 9

septembrie 1916 mai exact, Berthelot trage

semnalul de alarmă: „(...) Este foarte

probabil că germanii vor fi în seara asta la

Bucureşti (...). Ce mai rămâne din Valahia

va fi repede pierdut, şi nu ştiu unde se vor

opri lucrurile dacă nu intervin Ruşii.”3.

Abia începută, misiunea lui

Berthelot pare să se încheie înainte de

vreme... Dar în ianuarie 1917 generalul

decide să „repună pe picioare armata

română, în baza a 15 divizii”4 – şi îşi

acordă trei luni ca să reuşească. În martie,

cartierul general al armatei se repliază la

1 Maria Alexandra Victoria de Edinbourgh (născută

în ziua de 29 octombrie 1875 la Eastwell, în Marea

Britanie, şi decedată în data de 18 iulie 1938, la

Sinaia) făcea parte din familia regală britanică în

calitate de nepoată a reginei Victoria. Prin căsătorie

a devenit regina României. 2 Din corespondenţa generalului Berthelot.

3 Din corespondenţa generalului Berthelot.


Iaşi, unde s-a retras şi familia regală. Cât

despre sprijinul ruşilor, Berthelot nu îşi

mai face iluzii: „Se vorbeşte de-a dreptul

despre revoltă, despre capitulare etc.,

lucruri care, în condiţiile actuale, nu

reprezintă o perspectivă atrăgătoare. Un

anume Raspucin (sic!), personaj cum

numai în Rusia poate exista, sfătuitor

damnat al împărătesei, a fost asasinat de

către un mare duce. Asta ca să vă faceţi o

idee despre ţara asta!”5.

Din fericire, iarna a încetinit

considerabil înaintarea trupelor germane.

Berthelot face dovada unei înflăcărări

neprecupeţite pe câmpul de luptă şi în

taberele de antrenament, îndrumând şi mai

cu seamă încurajând oamenii cu o

convingere care stârneşte admiraţia

populaţiei. Drapelul francez care flutură pe

maşina generalului este, pentru români, în

ciuda izolării, a mizeriei lor şi a

nenorocirilor pe care le îndură, semnul că

un adevărat prieten, Franţa, îi susţine şi

până la urmă îi va salva. Exemplul este dat

şi de cei doi suverani, care nu acceptă să se

refugieze în Rusia.

În mai 1917, cu armamentul

furnizat de statul francez (avioane, tunuri,

mitraliere, puşti, muniţii etc.), armata

română îşi regăseşte vigoarea. În ziua de

25 iulie, trupele ruseşti şi cele româneşti

iau cu asalt poziţiile ţinute de diviziile

germane şi austro-ungare. Pe 26 mai, a

doua zi după declanşarea operaţiunilor,

lovitură de teatru: Alexandrî Kerenski

(1881-1970), şeful guvernului provizoriu

rus, decide retragerea ruşilor din teatrul

operaţiunilor. În consecinţă, vreme de trei

săptămâni, bătăliile devin sângeroase.

Marile lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi

Oituz („triunghiul morţii” din Moldova)

sunt duse numai de armata română. În

seara zilei de 24 august, Berthelot notează:

„Diviziile noastre au rezistat într-un mod

remarcabil.”6. Trupele lui Mackensen şi ale

arhiducelui Josef sunt ţinute în şah.

O dată cu ieşirea din luptă a

trupelor ruseşti, preşedintele consiliului de



https://fr.wikipedia.org/wiki/29_octobre

https://fr.wikipedia.org/wiki/Octobre_1875

https://fr.wikipedia.org/wiki/1875

https://fr.wikipedia.org/wiki/Eastwell

https://fr.wikipedia.org/wiki/18_juillet

https://fr.wikipedia.org/wiki/1938

https://fr.wikipedia.org/wiki/Sinaia


31

miniştri, Ion Brătianu (1864-1927)

consideră că, fără aliaţi, România nu poate

continua războiul şi prin urmare va fi

nevoită să ceară armistiţiul, lucru care se

va întâmpla pe data de 9 decembrie, la

Focşani. În ziua de 5 februarie 1918,

forţele imperiale, dispunând de 37 de

divizii, îi adresează un ultimatum

generalului Alexandru Lupescu (1865-

1934). Bucureştiul acceptă condiţiile

armistiţiului, impuse de inamic, şi

parafează proiectul tratatului de pace în

data de 5 martie, la două zile după

încheierea tratatului de pace de la Brest-

Litovsk, dintre Rusia Bolşevică şi

Germania imperială. „Condiţiile” sunt

„umilitoare”, pentru Berthelot, printre care

obligaţia trupelor franceze de a părăsi

teritoriul începând cu ziua de 9 martie

1918.

Întors la Paris, Berthelot este trimis

pe front în fruntea Armatei a 5-a şi, sub

autoritatea generalului Philippe Pétain,

participă la toate bătăliile decisive din

acest an final al Primului Război Mondial.

Armata Dunării

Pe data de 1 octombrie, generalul

Berthelot este convocat de către

preşedintele consiliului de miniştri francez,

Georges Clemenceau (supranumit Tigrul),

care îl trimite iarăşi în România spre a o

reintegra în tabăta aliaţilor. Berthelot

formează „Armata Dunării”, alcătuită din

unităţi franceze, greceşti şi române, al cărei

comandant este începând cu ziua de 28

octombrie. Pornind din Salonic, Armata

Dunării reduce la tăcere ultimele bastioane

germane, atât în Bulgaria, cât şi în

România, până în ziua de 1 decembrie

1918, ziua victoriei, când Berthelot se

întoarce în capitala României, unde

constată că românii nu l-au uitat nici pe el,

nu au uitat nici Franţa. Foarte emoţionat,

Berthelot îi scrie uneia dintre rudele sale,

pe 2 decembrie: „Ieri, duminică, a fost ziua

noastră de glorie. Pe de o parte, am

capturat întreaga armată a lui Mackensen;

soldaţii se predau pe capete şi

necondiţionat. (...) Tot ieri, împreună cu

regele şi regina, mi-am făcut intrarea

triumfală în Bucureşti, în fruntea trupelor

aliate. După cum mă aşteptam, entuziasmul

a fost debordant (...). Regele şi-a făcut

apariţia în jur de ora 9 dimineaţa, apoi,

alături de câţiva ofiţeri, am pornit defilarea

călare. Eu în dreapta regelui, iar regina în

stânga (...). Defilarea a fost superbă, mai

cu seamă în ceea ce priveşte trupele

franceze, care s-au prezentat într-un mod

remarcabil şi au fost îndelung ovaţionate

de populaţie. (...) Sunt sărbătorit

pretutindeni unde mă duc şi oamenii mă

consideră salvatorul României. Îţi

mărturisesc că lucrul acesta îmi face mare

plăcere – totuşi, când mergem şi noi la o

partidă de pescuit?”

Generalul, însă, mai are până să se

bucure de plăcerile pescuitului la undiţă.

Armata română de sud, sprijinită de trupele

lui Berthelot, se poziţionează în

Transilvania începând cu data de 1

decembrie 1918... Va fi, însă, nevoie de

semnarea Tratatului de la Versailles pentru

ca Transilvaniei să i se recunoască, în ziua

de 4 iunie 1920, statutul de teritoriu

românesc.

Berthelot va rămâne în România

până în mai 1919. Întors în Franţa, va fi

numit succesiv guvernator militar al

oraşelor Metz şi Strasbourg. Generalul se

retrage din viaţa activă şapte ani mai

târziu, continuând să întreţină relaţii vii cu

România, pe care o consideră „a doua sa

patrie”. An de an îşi petrece o parte din

toamnă în Transilvania, în ţinutul

Hunedoarei, unde, în 1922, guvernul

român i-a oferit un teren şi o casă.7

Berthelot, personaj istoric român

a. Înainte de 1945

Vestea morţii generalului, din 28

ianuarie 1931, consternează poporul

român. „Amintirea lui a rămas înscrisă în

7 La moartea generalului, conform dorinţei lui,

această proprietate a fost restituită guvernului

român. Mai târziu, regimul comunist o va

transforma în sediu C.A.P. Din anul 2008, casa lui

Berthelot a devenit sediul Agenţiei de Dezvoltare

Durabilă a Ţării Haţegului.


32

adâncul sufletelor noastre”, îi telegrafiază

regele Carol al II-lea preşedintelui

Republicii Franceze; „Deplângem toţi, în

România, pierderea acestui mare prieten al

ţării noastre”8. Ziarul L’Indépendance

Roumaine, cotidian de limbă franceză

tipărit la Bucureşti, îşi intitulează cu

emoţie editorialul din 30 ianuarie

„Berthelot al nostru”. În teritoriu, ţăranii

din Fărcădinul de Jos, care l-au cunoscut

îndeaproape, decid ca de acum înainte satul

lor să se numească General Berthelot. La

Bucureşti, o slujbă de pomenire are loc la

biserica Mihai Vodă, în prezenţa membrilor

guvernului român. Iar Ministerul Educaţiei

hotărăşte încetarea cursurilor în şcolile din

ţară, timp de o oră, pe parcursul căreia

profesorii vor prezenta elevilor

însemnătatea misiunii lui Berthelot pentru

România în timpul Primului Război

Mondial.

Berthelot aparţine istoriei

României, după cum o dovedesc

numeroasele lucrări publicate între cele

două războaie, lucrări în care sunt

exprimate admiraţia şi recunoştinţa

românilor pentru ajutorul militar venit din

Franţa. Încă din anul 1918, generalul

Găvănescu celebrează rolul de prim ordin

jucat de „unul din generalii cei mai distinşi

ai Franţei”9. „O dată cu venirea generalului

Berthelot la comanda misiunii militare”,

notează marele istoric Gh. I. Brătianu, „am

beneficiat nu numai de strălucitul şef

militar şi organizator, dar mai cu seamă de

spiritul victorios al Franţei eterne”10

.

b. Perioada comunistă

Memoria generalului va continua să

fie onorată până la proclamarea Republicii

Populare, în 1947. În anii care urmează,

istoricii evului comunist se străduiesc să

8 Nicolae Cerbulescu, Generalul Henri Berthelot,

Sibiu, 1931, p. 43. 9 Epopeea română. Războiul nostru pentru

întregirea neamului (L’Épopée roumaine. Notre

guerre pour l’unification de la nation), Iaşi, 1918,

p. 62. 10

Souvenirs d’une coopération militaire franco-

roumaine dans la Victoire, 1916-1919, Bucarest,

1992, p. 14.

vadă lucrurile invers faţă de cum le vedeau

istoricii de dinainte, iar Berthelot va cădea

şi el victimă acestei lupte ideologice.

În 1957, însă, Petru Groza

(1884-1958) decide să celebreze cu fast a

patruzecea aniversare a luptelor de la

Mărăşeşti, iar Franţa este invitată şi ea să

participe. Delegaţia franceză, condusă de

generalii Chambe (1889-1983), Pétin şi

Cochet, din care mai fac parte şi douăzeci

şi trei de veterani ai armatei lui Berthelot,

însoţiţi de mai mulţi jurnalişti, este primită

cu onoruri la Bucureşti, în seara zilei de 1

august. „Cea de-a patruzecea aniversare a

bătăliei de la Mărăşeşti”, scrie generalul

Pétin în cartea de onoare a mausoleului de

la Mărăşeşti, „douăzeci şi cinci de ofiţeri ai

misiunii Berthelot au venit să-şi revadă

camarazii români şi să evoce amintirile

trecutului simbolic al prieteniei franco-

române.”. La statuia lui Berthelot, ridicată

în parcul Teatrului Naţional din Iaşi, Pétin

rosteşte un discurs emoţionant: „Vă salut,

domnule general! Am venit în vizită la

dumneavoastră, în ţara aceasta prietenă,

acum, după patruzeci de ani, împreună cu

douăzeci şi trei dintre ofiţerii

dumneavoastră de la 1917. Aici, la Iaşi,

unde aţi avut cartierul general, am venit să

evocăm cu emoţie amintirile misiunii al

cărei strălucit comandant aţi fost.”

O dată cu venirea la putere a lui

Nicolae Ceauşescu, naţionaliştii şovini îşi

impun punctul de vedere. Cultul trecutului

face oficiu de exaltare a comunismului de

tip românesc. Orice pretext e bun pentru a

preamări memoria României Mari şi a

anilor de luptă pentru împlinirea idealului

naţional (1916-1919).

Anul 1967 aduce cu el aniversarea

fastuoasă a cincizeci de ani de la bătăliile

câştigate la Mărăşti şi Mărăşeşti. Revista

română de istorie publică un articol despre

misiunea lui Berthelot. Calităţile

generalului sunt recunoscute în termeni

elogioşi: „Capacitatea şi experienţa lui

militară, caracterul lui optimist şi fidel,

prestigiul dobândit pe câmpul de luptă, în

Franţa, l-au împins pe generalul Joffre să îl

considere drept omul cel mai calificat să


33

colaboreze cu comandamentul român de

război.”11

În 1987, cartea România în anii

Primului Război Mondial, considerată în

epocă o istorie oficială a Marelui Război,

misiunea militară franceză beneficiază de o

largă descriere, iar numele lui Berthelot

este citat din abundenţă.

c. După căderea comunismului

În noiembrie 1992, ambasada

Franţei în România şi Muzeul Militar

Naţional publică împreună volumul

Souvenirs d’une coopération militaire

franco-roumaine dans la Victoire, 1916-

1919 (Amintiri despre colaborarea militară

franco-română la câştigarea Primului

Război Mondial – 1916-1919). În manualul

de istorie pentru clasa a XII-a, în vigoare

între anii 1994 şi 1997, putem citi:

„Apărarea ultimului petic de teritoriu în

care inima statului român încă mai bătea a

reprezentat, în campania de la 1916,

obiectivul principal al autorităţilor militare

române. Printr-un imens efort, a fost

constituită o forţă militară de 460.000 de

soldaţi şi ofiţeri. Graţie misiunii militare

franceze, conduse de către generalul

Berthelot, a fost posibilă achiziţionarea de

armament modern din străinătate”. În

1997, Dumitru Preda, cercetător la

Institutul de Istorie şi Teorie Militară din

Bucureşti, publică lucrarea bilingvă

Berthelot et la Roumanie, o culegere de

fotografii cu generalul Berthelot şi cu

principalii actori francezi, români şi ruşi ai

Marelui Război, însoţite de un edificator

comentariu privind importanţa misiunii

franceze.

În anul 1996 au loc mai multe

evenimente care comemorează importanţa

misiunii franceze din acei ani: un colocviu

intitulat Prezenţa franceză în România în

timpul Marelui Război (1914-1918) este

organizat la Cluj, în zilele de 27 şi 28

iunie, iar la Bucureşti are loc seminarul

Generalul Berthelot, 80 de ani de la

11

Ion Focşeneanu, Une mission militaire française

en Roumanie (1916-1918), în Revista română de

istorie, 1967, nr. 3, p. 382.

istorica misiune franceză în România, în

zilele de 15 şi 16 octombrie ale aceluiaşi

an. În paralel, Muzeul de Istorie Militară

organizează o expoziţie în holul Cercului

Militar din capitală, eveniment pe larg

descris în presă şi la televiziune. În fine, un

simpozion intitulat Generalul Henri

Berthelot şi misiunea militară franceză în

România are loc la Institutul de Istorie

A.D. Xenopol din Iaşi, în ziua de 25

octombrie.

Expoziţia din 1996, organizată de

Muzeul de Istorie Militară, este din nou

organizată, zece ani mai târziu, cu prilejul

lucrărilor Congresului Francofoniei, care s-

a ţinut la Bucureşti.

În România de astăzi, memoria

generalului Berthelot este încă vie, mai

ales prin şcolile şi străzile care îi poartă

numele. Dincolo de fraternitatea de arme

franco-română, generalul a întărit în mod

considerabil, la vremea respectivă, relaţiile

speciale dintre Franţa şi România – relaţii

care astăzi cunosc un nou avânt, politic,

economic şi cultural, în cadrul Uniunii

Europene. Diaspora românească şi

Arhiepiscopia Ortodoxă Română din

Franţa contribuie, de asemenea, la relaţiile

speciale care există între cele două ţări ale

noastre. Nu suntem oare şi noi franco-

români, aşa cum a fost şi generalul

Berthelot?


34

Glasul documentelor în apărarea studentului Sandu Tudor

Lect. univ. dr. Carmen Ciornea

Tumultoasa existență a lui Sandu

Tudor a fost pusă sub lupă de mulți

cercetători, mai ales după 1990, puține

fiind personalitățile române interbelice

care se pot prezenta într-o biografie atât de

bogată. De altfel, o bună parte din

semnatarii acestor studii l-au cunoscut

nemijlocit, acesta fiind, cum bine se știe,

fondatorul Rugului Aprins. Previzibil,

personalitatea impunătoare și polivalentă a

lui Sandu Tudor a stârnit și numeroase

controverse, antume și postume, astfel că

mulți dintre cei care au avut privilegiul de

a-i fi contemporani au simțit nevoia să

elucideze anumite aspecte ale devenirii

sale pământești. Cu toate acestea,

cronologia acestuia păstrează încă multe

lucruri neclare ceea ce a generat, în unele

cazuri, aprecieri eronate, mai ales legate de

dimensiunea bărbatului care a eșuat de trei

ori în încercarea sa de a-și clădi un cămin

conjugal.

Asupra acestei teme vom lărgi

discuția în acest articol. Menționăm că prin

fericita colaborare cu o rudă a celei care a

fost soția lui Alexandru Teodorescu (alias

Sandu Tudor), ne-a parvenit o serie de

documente cu ajutorul cărora putem depăși

o serie de neajunsuri pe această problemă.

Aflăm astfel că anul 1925 a marcat

schimbarea stării civile a lui Alexandru

Teodorescu, acesta căsătorindu-se cu

Virginia Gheorghiu. Născută în anul 1898,

la Azuga, Virginia a crescut într-o familie

numeroasă, tatăl, de profesie ceferist,

susținând costurile de întreținere a nu mai

puțin de 6 copii: trei fete și trei băieți.

Virginia a fost absolventă a

Facultății de Filosofie și Litere din

București, din anul 1930, fapt dovedit de

Diploma de Licență1.O privire mai atentă

asupra acestei ultime informații e de

natură, credem noi, să genereze importante

indicii legate de Sandu Tudor, mai precis,

asupra ambiguității statului său de

absolvent al unei universități.

După cum se știe, la data de 2 iunie

1950 Sandu Tudor – care, între timp,

îmbrăcase deja haina monahală și primise

numele de Monahul Agaton – a fost

arestat2. Câteva săptămâni mai târziu, mai

precis la data de 11 iulie 1950, acesta a fost

depus la Penitenciarul Jilava3. Menționăm

că Parchetul Curții București eliberase

mandatul de arestare pe numele lui

Alexandru Teodorescu încă din 1948

(Sandu Tudor)4. Trebuie notat că pe 12

iulie 1950, dată la care s-a încheiat

1A se vedea Carmen Ciornea, Chipul Rugului

Aprins, București, Ed. Eikon, 2015, p. 289. 2Vezi, Mandatul de arestare nr. 2961/948 emis de

Parchetul Curții București, Cabinetul I. Instrucție

Criminali de Război. Motivația acuzării, pe care o

regăsim în documentul sus-citat, era formulată în

următorii termeni: „ (…) Teodorescu Alexandru, zis

Sandu Tudor, de profesiune publicist, domiciliat în

București, str. Cernica nr. 11, acuzat că a săvârșit

crimă contra umanității, prin aceea că prin anunțul

făcut și prin actele sale a provocat aplicarea unor

tratamente neomenoase persoanelor supuse anchetei

și cercetărilor pentru activitate comunistă”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 1,

f. 241). 3A se vedea Nota Direcției Securității Capitalei, nr.

43/21494 din 11 iulie 1950 către Penitenciarul

Jilava în care erau menționate următoarele: „Vă

înaintăm odată cu prezenta pe numitul Teodorescu

Alexandru, zis Sandu Tudor, călugăr, fost publicist,

cu ultimul domiciliu în comuna Crasna, județul

Gorj, ce este condamnat la muncă silnică pe viață,

cu mandatul Parchetului Curții București, Nr. 2961

din 1948, pentru crime de război” (A.C.N.S.A.S.,

fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2, f. 160). 4 A.C.N.S.A.S., fond Penal, Dosar nr. 013495, vol.

1, f. 241.


35

procesul-verbal al interogatoriului

preliminar luat lui Sandu Tudor5, la

întrebarea standard (interogatoriul

preliminar era structurat după un clasic

formular tip, cu întrebări șablon și

răspunsuri completate de mână în dreptul

spațiilor lăsate libere) – Carte știi? – acesta

răspunde: „Licențiat în Filozofie”6. Or,

simpla coroborare a acestei informații cu

faptul dovedit că soția sa, Virginia

Teodorescu, începând cu 6 iunie 1930, era

licențiată în Filozofie și Litere (document

expus și în lucrarea „Chipul Rugului

Aprins”7), respectiv, cu datele din

numeroasele Note ale Siguranței și ale

Securității, unde se menționează că

„Teodorescu Alexandru este licențiat în

Litere și Filozofie”8 putem pune măcar un

bemol la teoria conform căreia acesta nu

și-ar fi finalizat studiile superioare.

Sigur că respectarea acestui tipar, al

legăturii dintre soți prin prisma valorilor,

scopurilor și activităților cultural-sociale

comune funcționează bilateral. Cu alte

cuvinte, focalizarea pe activitatea de

asecerist a lui Sandu Tudor9 probează și

implicarea Virginei în mișcarea

studențească, documentele de arhivă

recuperând imaginea ei ca reprezentantă a

A.C.F-ului (Asociația Creștină a Fetelor)10

.

Pregătirea intelectuală robustă a

Virginei reiese și din simpla enumerare a

funcțiilor deținute de aceasta (date

certificate, în cazul de față, prin

documentul întocmit de aceasta, mult mai

târziu, cu scopul de a obține pensie)11

.

5 Ibidem, f. 14.

6 Ibidem, f. 14.

7 Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, ..., p.

280. 8A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2,

f. 63, f. 65, f. 76, f. 90, f. 149 și f. 170 (facem

mențiunea că această ultimă filă este din dosarul de

detenție din 1958, unde, la rubrica studii, se

specifică doar: „Facultatea de Litere”). 9Pentru o discuție, pe larg, asupra temei a se vedea

Carmen Ciornea, Sandu Tudor și asociațiile

studențești creștine din România interbelică,

București, Ed. Eikon, 2017, 10

Ibidem, p. 325-328 . 11

Vezi Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, …, p. 290.

Astfel, a fost angajată la Institutul Național

de Export (1930-1935), apoi a lucrat la

Ministerul Economiei Naționale (1935-

1938), la Ministerul Afacerilor Străine

(1939-1942) și, în fine, la Ministerul

Industriei și Comerțului (1945-1946). În

plin război, din septembrie 1943, Virginia

Gheorghiu a fost detașată la Madrid și,

ulterior, la ambasada noastră de la Roma.

Virginia Gheorghiu

După încheierea celui de Al Doilea

Război Mondial, a luat decizia de a nu

reveni în România. În această perioadă,

Virginia Gheorghiu, care era în legătură cu

mulți dintre intelectualii români ce

aleseseră același drum al exilului (printre

care amintim pe Theodor Cazaban, George

Ciorănescu, Alexandru Ciorănescu, Iosif

Constantin Drăgan ș.a.) a deținut diverse

locuri de muncă. Conform documentelor

fundației, publicate de istoricul Matei

Cazacu12

, Virginia a devenit secretara lui

12

Matei Cazacu, George Ciorănescu și exilul românesc: documente din Arhiva Fundației Regale


36

George Ciorănescu la Fundația Regală

Universitară Carol I. În acest fel, legătura

acesteia cu intelectualii exilați din

România este validată și de bogata

corespondență publicată de Matei Cazacu

(inclusiv scrisorile secretarei). Misiunea pe

care și-o asumaseră aceștia era de natură a

salva valorile literare româneşti, infectate

în ţară de opresiunea ideologică a

comunismului13

.

Deși a intrat în exil cu conştiinţa

unei „misiuni” în slujba libertăţii – așa

cum o arată activitatea sa dar și

corespondența purtată – treptat, Virginia

conștientizează, probabil, că eforturile sale

nu au avut nici ecoul, nici rezultatul pe

care şi le imagina. Exilul de după Al

Doilea Război Mondial nu a avut sprijinul

moral-politic al Franţei, nici al Marilor

Puteri, legat de frământările pro-sovietice,

comunist-socialiste. În aceste condiții,

românii în exil au resimțit acut

singurătatea, izolarea, realitate confirmată

și de cărţile de memorii ale emigranților.

Cu toate acestea, conform

mărturisirii sursei noastre, Virginia a luat

cu mare dificultate decizia de a reveni în

țară. Ezitarea reiese și din lunga perioadă

de reflecție – timp în care s-au făcut

diligențele și, previzibil, a fost chemată la

ambasadă, în numeroase rânduri, pentru a

se derula tratativele specifice. Doar după

ce a primit toate asigurările că va reintra în

posesia bunurilor sale și că nu va suferi

nicio prejudiciere s-a reîntors în țară, în

1965.

La circa 6 luni de la repatrierea sa,

perioadă în care a fost găzduită de familia

surorii sale din București, și-a recuperat

imobilul al cărui titlu de proprietate îl

deținea – o garsonieră în capitală.

Fotografiile de epocă ale Virginei

Gheorghiu demonstrează frumusețea,

Universitare Carol I, Ed. Institutului Cultural

Român, București, 2007. 13

A se vedea valoroasa antologie literară românească în exil realizată de Mihai

NICULESCU, Omul și pământul românesc în

lumina literaturii noastre, Ed. Fundația Regală

Universitară Carol I, Paris, 1955 (cu o prefață de

Basil Munteanu).

rafinamentul și distincția acesteia.

Moștenirea materială pe care a păstrat-o,

până la trecerea ei la cele veșnice, de la

Sandu Tudor, ultimul ei soț, constă în

câteva poezii (printre care „Stihul hun”,

poem dedicat lui Ion Barbu) și în

scrisoarea de despărțire. Personalitatea

polivalentă, profunzimea, inteligența

spirituală sunt evidențiate și de această

selecție a „memoriilor”. De altfel, simpla

legătură cu Sandu Tudor presupunea

legătură cu mulți intelectuali români ai

perioadei interbelice, care nu aveau cum să

nu-și lase amprenta asupra sa.

Unde ne duc toate aceste indicii?

La confirmarea profilului de autentic

creștin a lui Sandu Tudor întărit și prin

textul epistolei, în care semnatarul acestor

rânduri probează capabilitatea de a-și

scruta cu luciditate trăirile din această

perspectivă, chiar și în aceste momente de

tulburare, când despărțirea de cea care

vreme de șase ani i-a fost alături devenise

o realitate inconturnabilă.

Rândurile care compun această

scrisoare dezvăluie un om sensibil,

complex, dar care, mai presus de toate, își

subordonează întreaga existență

preceptelor creștin-ortodoxe14

.

Indiferent de motivele care au

condus la despărțirea celor doi soți rămân

următoarele fapte: fosta soție și familia

acesteia i-au păstrat o vie amintire

gânditorului, poetului, gazetarului și

misticului Sandu Tudor cuantificată fie sub

aspectul documentelor pe care le avem

astăzi în față, fie sub chipul icoanei din

muntele Athos care le străjuiește locuința

(cadou de la acesta), fie prin încercările

Virginiei și ale marilor intelectuali români

din exil de a salva creația poetică a

Părintelui Daniil Sandu Tudor, socotind,

credem noi, că ar fi o mare pierdere pentru

românism dacă ele nu s-ar transmite

generațiilor viitoare.

14

Vezi Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins,

București, Ed. Eikon, pp. 281-283; 285-288.


37

Trăsături generale ale învățământului constănțean

1878-1918*

Diac. drd. Florin-Dionisi Bătrânac

În teritoriul dobrogean aflat sub

ocupația otomană, elementul etnic

românesc resimțea nevoia, de conservare a

identităţii naţionale prin cunoștința de carte

necesară promovării culturii românești

noilor vlăstare. Ion Ionescu de la

Brad preciza, la 1850: „Așa, pretutindeni

românii din Dobrogea simt nevoia de

dascăli, pentru a da învăţătură fiilor lor. În

câteva sate am găsit dascăli, pe care-i ţin

ei, cu cheltuiala lor. (…) au umblat şi nu s-

au lăsat până n-au furat din ţara

Românească un biet dascăl pe care-l ţin

românii în sânul lor mai bine de cum n-ar

fi în sânul lui Avram“1. Prin dorința

acerbă de carte, a românilor

transdanubieni, întâlnită în timpul

stăpânirii otomane, „ putem afirma că,

(…), în linii mari, Dobrogea fusese deja

integrată statului român, înainte de

reunirea ei cu România“2. Primele şcoli

româneşti din Dobrogea, au funcţionat pe

lângă biserici sau în case particulare și erau

cel mult de nivel primar, iar majoritatea

dascălilor erau aduşi de dincolo de Dunăre

sau chiar de dincolo de Carpați ori erau

dascăli sau preoți ai bisericilor. Prima şi

*Fotografiile din acest articol sunt preluate din

următoarele surse:

http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2017/10

/06/pics/scrie.jpg; http://www.primaria-

constanta.ro/oras/album/poze-vechi/page/2; http://radioconstanta.ro/wp-

content/uploads/sites/9/2016/06/orasul-

constanta.jpg. 1 Ion Ionescu de la Brad, Românii din Dobrogea, în

România literară, Iaşi, 1855, nr. 2, p. 15. 2 Gheorghe Dumitrașcu, Din istoria învățământului

românesc în Dobrogea până la 1878, în Stoica

Lascu, Constantin Vitanos (coordonatori), Colegiul

Pedagogic «Constantin Brătescu». Valori ale

civilizației românești în Dobrogea, Constanța, Ed.

Poligraf SA, 1993, p. 27-38.

cea mai veche şcoală românească din

Dobrogea, ia ființă la Cernavodă înainte

de 1766, fiind deschisă de dascălul Ioan3.

Monahul Nifon Bălășescu, în perioada

1870-1880, a înființat și reînființat peste 20

de școli în nordul Dobrogei, devenind

ctitor al școlii românești din această

provincie4.

Legea de organizare a Dobrogei,

din 9 martie 1880, prevedea printre altele

și organizarea învăţământului românesc

din Dobrogea în conformitate cu Legea

instrucțiunii publice din 1864, a lui

Alexandru Ioan Cuza, dar adaptată la

situația dobrogeană5. Aceasta prevedea:

înfiinţarea de şcoli în toate comunele,

obligativitatea studierii limbii române şi în

şcolile naţionalităţilor conlocuitoare,

învăţământ gratuit în şcolile statului

indiferent de sex, etnie și religie. Principii

ce devansau la acea vreme învăţământul

din multe state occidentale6. În clasele

3Lavinia Dumitrașcu, Intelectuali transilvăneni în

mişcarea naţională din Dobrogea pentru reunirea

ei cu România, în Buletinul cercurilor ştiinţifice

studenţeşti. Arheologie-Istorie, vol. I, Universitatea

„1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 1995, p. 191. 4 Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean de la

începuturi până în anul 2007, Ed. Școala XXI,

Tulcea, 2008, p. 19-22; Gheorghe Dumitraşcu,

Contribuții la problema vechimii unor şcoli

româneşti din Dobrogea înainte de 1878, în

Însemnări didactice. Culegere de studii şi articole metodica- ştiințifice de istorie, Constanța, 1982,

p.44-51. 5Lavinia Dumitrașcu, Slujitori şi creatori ai

învăţământului românesc în Dobrogea revenită la

Ţară (I), apud

http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/ziua-

dobrogei/scriedobrogea-slujitori-si-creatori-ai-

invatamantului-romanesc-in-dobrogea-revenita-la-

tara-i-galerie-foto-640746.html 6 Ion Faiter, Monografia Liceului „Mircea cel

Bătrân“, Ed. Muntenia, Constanţa, 1996, p. 16.

http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2017/10/06/pics/scrie.jpg

http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2017/10/06/pics/scrie.jpg

http://www.primaria-constanta.ro/oras/album/poze-vechi/page/2

http://www.primaria-constanta.ro/oras/album/poze-vechi/page/2

http://radioconstanta.ro/wp-content/uploads/sites/9/2016/06/orasul-constanta.jpg



http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/ziua-dobrogei/scriedobrogea-slujitori-si-creatori-ai-invatamantului-romanesc-in-dobrogea-revenita-la-tara-i-galerie-foto-640746.html





38

primare, şcolarii studiau: citirea, gramatica,

religia, istoria ţării, dreptul administrativ al

României şi igiena, o atenţie deosebită

acordându-se scrisului. Învăţătorii erau

numiţi provizoriu, pentru un an şcolar, de

către prefectul judeţului, la propunerea

revizorului şcolar7.

Cu toată lipsa de localuri pentru

şcoli şi a învăţătorilor calificaţi, încă din

primii ani ai administraţiei româneşti în

Dobrogea vor fi ctitorite multe instituţii de

învăţământ, aplicându-se principiul

formulat de Mihail Kogălniceanu: „E mai

bine să avem școale chiar în bordee decât

să amânăm înființarea școalelor până vom

avea palate“8. Învăţători din toate regiunile

românești, Muntenia, Moldova și

Transilvania vin să slujească în şcolile

româneşti care îşi deschid porţile în

Dobrogea9.

La 6 februarie 1879 este inaugurată

„într-o atmosferă de adevărată sărbătoare“,

prima şcoală românească din Constanţa în

prezenţa conducătorului său institutorul -

director Costache Petrescu, cel care a fost

comparat cu „un Gheorghe Lazăr,

un Poteca sau Eliade al Dobrogei de

Sud“10

, în prezența prefectului Remus

Opreanu și a primarului Antonio

Alexandridi. Instituția de învățământ era

organizată bilateral, conform legii

instrucțiunii publice, Școală de băieți și

Școală de fete, ambele situate pe strada

Traian11

, în clădiri ce aparţineau

oraşului12

. Între anii 1880-1881, dascălul

Costache înfiinţează o şcoală cu program

seral pentru adulţi în localul comunei de pe

strada Traian, iar în timpul zilei dădea

7 Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean, ...,

p. 26. 8 Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea 1879 - 1909.

Drepturi politice fără libertăți, București, Ed.

Librăriei Socec & Co, 1910, p. 112. 9 Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean, ...,

p. 28. 10

Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine

despre Dobrogea. Trecutul, prezentul, viitorul,

București, Ed. Casa Școalelor, 1928, p. 103. 11

Constantin Boncu, Natalia Boncu, Constanţa -

Contribuţii la istoricul oraşului, București, Ed.

Litera, 1979, pp. 87-91. 12

Ibidem, p. 84.

lecţii de limba română și la şcoala

comunităţii bulgare13

. O parte dintre

cursurile ținute la școala de băieți, erau

remunerate din fondurile oraşului14

,

dovedind astfel susținerea primăriei pentru

învățământul local.

Prefectul Remus Opreanu

13

Ion N. Roman, Pagini din istoria culturii

românești în Dobrogea înainte de 1877, în Analele

Dobrogei, I (1920), nr. 3, p. 396. 14

Constantin Boncu, Natalia Boncu, Constanţa -

Contribuţii la istoricul oraşului, ..., p. 85.


39

Lipsa unui local propriu pentru

școală rămâne o problemă mare atât pentru

elevi și institutori cât și pentru întreaga

suflare constănțeană. Încă din martie 1880,

mai mulţi cetăţeni ai oraşului adresează o

petiţie prefectului judeţului Constanţa, prin

care atrag atenţia asupra planului de

construcţie a oraşului, din care lipsesc un

loc pentru şcoală și primărie15

. Anii au

trecut şi noul local de şcoală la Constanţa

nu a mai apărut. Sub mandatul

primarului Mihail Coiciu, s-au făcut noi

adrese la Ministerul Instrucţiunii Publice şi

al Cultelor: „Domnule ministru, Consiliul

comunal a hotărât de a construi un local

pentru şcolile de băieţi şi fete, (…). Avem

un singur loc, acela pe care se află actualul

local al şcolii de băieţi şi grajdurile

pompierilor, dar nu

corespunde îndestul

destinaţiunei ce voiu a-i

da atât ca situaţiune cât

şi ca întindere. Un loc

care întruneşte toate

condiţiile cerute, fiind

în centrul oraşului şi

(…) îl deţine drumul de

fer, fără nici o utilitate,

(…) vă rugăm cu

stăruinţă, domnule

ministru, să binevoiţi a

interveni pe lângă onor minister respectiv,

ca să ne lase la dispoziţia noastră locul în

cestiune pentru scopul arătat“16

. Terenul

solicitat de primarul Coiciu se afla în fața

fostei gări din Constanța, astăzi în fața

Prefecturii pe bulevardul Tomis, însă

această cerere a aprins noi procese și

modificări de planuri arhitecturale și

financiare. După 12 ani de neînțelegeri,

dispute și amânări, la 8 iulie 1892, într-un

15

Ibidem. 16

Marin Stanciu, Din tezaurul documentar

dobrogean, Direcția Generală a Arhivelor Statului

din R.S.R. – Bucureşti, 1988, p.127. A se vedea și

Aurelia Lăpuşan, Constanţa de odinioară, ..., apud

http://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/constanta-

de-odinioara-in-imagini/constanta-de-odinioara-

idealul-primarilor-de-altadata-scolile-sa-fie-templu-

al-culturii-nationale-si-o-podoaba-a-orasului-

galerie-foto-638699.html

nou mandat ca primar, al lui Mihail Coiciu,

încep lucrările pentru construirea primului

local de şcoală din oraşul Constanţa.

La 22 octombrie 1893, Take

Ionescu, Ministrul Cultelor şi al

instrucţiunii publice, a aprobat cererea

revizorului școlar Ion Bănescu, prin

ordinul 11336, în baza articolului 24 al

Regulamentului pentru aplicarea Legii

învăţământului primar şi normal-primar în

Dobrogea, hotăra înfiinţarea, la Constanţa,

a Şcolii normale pentru institutori şi

învăţători, strămoșul Liceului Pedagogic de

astăzi din Constanța. Ministrul Take

Ionescu l-a anunțat pe Ion Bănescu că-i

încredințează conducerea Școlii normale

numindu-l director, cu începere de la

1 noiembrie 1893 și profesor suplinitor de

partea

literară17

. În

Școala

normală

erau admiși,

tinerii

absolvenți a

patru clase,

indiferent de

vârstă,

„elevi aduna

ți de prin

sate chiar de

Bănescu“18

, revizorul școlar cunoscând în

detaliu „împrejurările din această provincie

(…), știa că ele nu pot fi schimbate în bine

decât prin învățătură“19

. Regele Carol I,

însoţit de Take Ionescu, ministrul

instrucţiunii, şi de generalul Poenaru,

ministru de război, cu ocazia inaugurării

podului de la Cernavodă, au vizitat în

septembrie 1895 și Şcoala normală de

17

Dumitru M. Păcuraru, Un secol de învățământ

pedagogic la Constanța. Istoricul Școlii Normale

„Constantin Brătescu”, Constanța, Ed. Muntenia,

1993, p. 12. 18

Vasile Helgiu, Școala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879 – 1919), în

Analele Dobrogei, I (1920), nr. 2, p. 238. 19

Ioan Georgescu, Învățământul public în

Dobrogea, în vol. 1878-1928. Dobrogea. Cincizeci

de ani de viață românească, Ed. Cultura Națională,

București, 1928, p. 656.

http://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/constanta-de-odinioara-in-imagini/constanta-de-odinioara-idealul-primarilor-de-altadata-scolile-sa-fie-templu-al-culturii-nationale-si-o-podoaba-a-orasului-galerie-foto-638699.html






40

învăţători şi institutori, unde „au rămas pe

deplin mulțumiți, regele felicitând pe

director de felul cum a găsit școala“20

.

În ziua de 1 iulie 1896, din motive

financiare, Școala Normală este desființată,

iar cei 72 de elevi orientaţi spre Şcoala

normală „Carol I“ din Câmpulung

Muscel21

. Constanța a

rămas din nou fără o

școală superioară.

Dorinţa oamenilor de a

avea gimnaziu în

oraşul lor era una

foarte mare și vocea

opiniei publice se făcea

auzită atât la nivel

local cât și național. Primarul Mihail

Coiciu făcea cunoscută situația

Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii

Publice: „În fiecare zi vin la Primărie

cetăţenii şi se roagă să intervin pentru

înfiinţarea unui gimnaziu în acest oraş,

deoarece copiii care au terminat clasele

primare n-au nici o şcoală superioară în

care să-şi continue studiile (…), dacă

părinţii lor n-au mijloace spre a-i trimite în

alte oraşe, nu mai pot continua studiile, iar

acei cu mijloace sunt trimişi în străinătate,

cum de exemplu în Constantinopole, unde

pierd simţul românismului“22

.

Prin ordinul din 12 septembrie

1896, transmis de ministrul Cultelor şi al

Instrucţiunii Publice primarului Constanței,

Mihail Coiciu, se făcea cunoscută

înfiinţarea unui gimnaziului clasic, care va

funcționa încă din anul şcolar 1896 - 1897

20

Anuarul Școalei Normale de Învățători din

Constanța, pe anul 1921 - 1922, Institutul de Arte

Grafice și Ed. Constanța, p. 3. 21

Școala normală din Constanța a fost reînființată în anul 1912, prin ordinul 547, ministrului

Instrucţiunii şi al cultelor, C.C. Arion, odată cu

școlile normale din Turnu-Severin și Piatra Neamț.

A se vedea pe larg la Filofteia Rotariu, Rolul Școlii

Normale și al corpului învățătoresc dobrogean în

sistemul instrucțiunii școlare din provincia

transdanubiană (1878-1944), în Stoica Lascu,

Constantin Vitanos (coordonatori), Colegiul

Pedagogic «Constantin Brătescu», ..., p. 41-49. 22

Marin Stanciu, Din tezaurul documentar

dobrogean, ..., p. 210.

cu clasele I – II ale ciclului inferior. „

Profesorii numiţi de minister, transferaţi de

altfel de la desfiinţata şcoală normală, „vor

forma corpul didactic al gimnaziului “23

.

Localul primului gimnaziu era închiriat și

se afla în strada Justiţiei, colţ cu Rahovei şi

Luminii, la numerele 17-19, iar peste

drum, 30-32, astăzi Mihai Viteazul colț cu

Constantin Brătescu,

dar aceste clădiri nu

mai există24

. În primul

an de funcţionare,

gimnaziul a avut 73 de

elevi, în două clase și

era sub directoratul

profesorului de

matematică Demetru

Rădulescu25

. Când a absolvit prima serie a

gimnaziului, s-au făcut alte memorii la

minister pentru a se înfiinţa un liceu.

Gimnaziul Clasic, de băieți, din Constanța

se transformă, în 1911, în Liceul „Mircea

cel Bătrân“, adăugându-i-se un ciclu

superior alcătuit dintr-o secție „modernă”

iar mai tarziu s-a înființat și o secție reală,

în conformitate cu „legea Haret”.

Condițiile desfășurării activității erau

precare, liceul întâmpina, mari probleme,

legate de spațiu, dotări și salarii, însă a

reușit să devină rapid, cea mai însemnată

instituție de învățământ din Dobrogea26

.

Mărturiile vremii îi prezintă pe

învățătorii și profesorii dobrogeni ca

adevărate modele de iubire și slujire a

patriei străbune atât pe timp de pace la

catedre când au reușit să sădească în

sufletele elevilor dragostea de țară și neam,

23

Anuarul Școalei Normale de Învățători din

Constanța, pe anul 1921-1922, p. 4. 24

Apud

http://www.cnmbct.ro/index.php/theme/istoric 25

Ibidem. 26

Aniversarea de 40 ani a Liceului «Mircea cel

Bătrân» din Constanța. Anuar pe anii școlari 1934-

1935 și 1935-1936, vol. X, Constanța, Institutul de

Arte Grafice „Albania“, 1937, p.31. A se vedea și

Aniversarea de 25 ani a Liceului «Mircea cel

Bătrân» din Constanța, Anuar pe anul şcolar 1921–

1922, Constanţa, Institutul de Arte Grafice şi Ed.

Constanţa, 1923, p. 39; Adrian Rădulescu, Ion

Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, Ed. Ex

Ponto, 1998, p. 394.

http://www.cnmbct.ro/index.php/theme/istoric


41

cât și în timp de război în tranșee cu arma

în mână, alături de foștii elevi, când au

luptat pentru apărarea țării și realizarea

idealului Marii Uniri. Datorită pierderilor

suferite, școala dobrogeană a trebuit să reia

drumul anevoios, pe care a pornit cu 40 de

ani în urmă.27

Multe școli au fost distruse

total sau parțial, însă dorința de carte a

locuitorilor dintre dunăre și mare, face ca

învățământul

româneasc dobrogean

să renască din propria

cenușă, reparând

școlile dărâmate sau

ridicând altele noi.

Şcoala

Gimnazială

nr.7 „Remus

Opreanu” Constanţa îşi

are rădăcinile în

perioada de început a secolului XX.

Deţinând o arhivă ce datează din anul

şcolar 1917-1918, există dovada faptului

că atunci funcţiona ca Şcoală primară

mixtă Anadalchioi - dirigintă Elena

Răducănescu, având la clasa I 50 de elevi,

la a II-a 8 elevi, la a III-a 10 elevi, iar la

clasa a IV-a o elevă. Deschiderea

cursurilor şcolii după înapoierea din

refugiu s-a făcut la 22 decembrie 1918. Ea

apare ca Şcoală primară de tip

urban, Comuna Anadalchioi, judeţul

Constanţa. Ca orice şcoală, a funcţionat

iniţial cu învăţământ primar, din care s-a

dezvoltat cel gimnazial28

. Liceul Teoretic

„Mihai Eminescu”, înființat în anul 1919

ca Școala secundară de fete „Domnița

Ileana”, având 138 de elevi înscriși la

cursul inferior de patru ani. În anul 1931,

Școala secundară de fete „Domnița Ileana”

obține din partea Ministrului Instrucţiunii

Publice un local propriu, cel actual, din

strada Traian, nr. 19, construit între anii

1906 – 1908.

27

Anuarul Şcoalei Normale de Învăţători, …., p.

14. 28

Apud

http://remusopreanu.000webhostapp.com/istoric/ist

oric-scoala7/

În 1923, cu ocazia vizitei

Ministrului Instrucţiunii Publice,

Constantin Angelescu, la Constanţa, acesta

semna actul de începere a construcţiei

acestei şcoli, act ce era aşezat la temelia

lucrării. Lucrările la localul actual de

şcoală au fost finalizate la finele anului

1927, când aflăm că la 10 noiembrie 1927,

Şcoala primară mixtă nr. 7 se mută în

localul ei de pe strada

Călăraşi colţ cu strada

Ştefan Mihăileanu29

. O

contribuţie însemnată a

avut-o dr. Constantin

Angelescu, ministru

timp de peste un

deceniu, care a

mobilizat oficialităţile

locale, comitetele de

părinţi, a organizat

fonduri de la buget pentru construirea unui

număr mare de şcoli, „tip Angelescu“.

În acest context pe la începutul

secolului al XX-lea, Vasile M.

Kogălniceanu evidenția

că „toți cunoscătorii Dobrogei și toți

admiratorii ei vorbesc de populațiunea

dobrogeană, de dorul ei de cultură și de

jertfele pe care le-au făcut a înmulți

școlile“ și că „nu numai populațiunea

românească a fost cuprinsă de dorul de a

avea școli, dar și toți ceilalți cetățeni

români de diferite origini au contribuit

deopotrivă la această operă“30

.

Institutorul Vasile Helgiu, cunoscător

profund al învățământului dobrogean,

afirma că „dragostea de progres, ambiția și

îndemnul, de o parte, nevoia de învățătură

și dragostea de carte, de altă parte, dădeau

imboldul să se ridice, an după an, școala

nouă“31

.

29

Apud

https://scoaladrconstantinangelescu.wordpress.com/

istoric/ Astăzi Școala Gimnazială nr. 11 „Dr.

Constantin Angelescu” din Constanța. 30

Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea 1879 – 1909,

..., p. 109. 31

Vasile Helgiu, Școala primară din Dobrogea, ...,

p. 241.

http://remusopreanu.000webhostapp.com/istoric/istoric-scoala7/

http://remusopreanu.000webhostapp.com/istoric/istoric-scoala7/

https://scoaladrconstantinangelescu.wordpress.com/istoric/

https://scoaladrconstantinangelescu.wordpress.com/istoric/


42

Ieromonahul Macarie, înnoitorul muzicii bisericești românești

Preot asist. univ. dr. Petre Ilie

Ucenicul protopsaltului Constantin

al Țării Românești1, aflat sub oblăduirea

mitropolitului Dositei Filitti al

Ungrovlahiei, cel care „a lăsat o bogată

moștenire culturală” poporului român2, mai

târziu inovatorul ieromonah Macarie, s-a

născut în jurul anului 1770 într-o familie

de țărani din satul Perieți, pe Ialomița. Încă

„din mica sa copilărie” a învățat muzica,

fiind un maestru al sistemului vechi de

notație, „sistima veche”3.

Traducător și totodată compozitor,

cu un renume de foarte bun muzician,

Macarie s-a ridicat la nivelul la care

„doritorii de învățătura meșteșugului

Psaltichiei” au solicitat din partea

mitropoliei permisiunea ca monahul să le

fie dascăl. Dorința inițială a fost aceea de

a-i înființa psaltului propria lui școală de

muzică. Conjunctura creată în urma

discuției referitoare la donațiile necesare

pentru existența respectivei școli a făcut ca

deschiderea acesteia să nu mai aibă loc4.

Macarie se număra, în ciuda

obstacolelor întâlnite, printre primii elevi

ai școlii lui Petre Efesiu de la Sfântul

Nicolae din Șelari, proaspăt inaugurată.

Absolvenții instituției respective aveau să

1Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea

Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul,

Institutul de arte grafice CAROL GOBL, București, 1908, p. 29. 2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, vol. II, Ed. Institului Biblic și de Misiune

Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p.

407. 3 Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea

Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, ..., p.

28-29 4.Apud

http://megaison.blogspot.ro/2013/06/macarie-

ieromonahul-1750-1836.html

fie cunoscătorii muzicii bisericești scrisă

după noul sistem de notație, „sistima

nouă”. Ieromonahul își însușește cu

sârguință acest alfabet, iar scopul său

începe de acum să primească atenția

cuvenită.5 Devine, așadar, unul dintre

cunoscătorii ambelor sisteme, cel vechi și

cel nou, fiind unul dintre pilonii

reprezentativi pe care s-a bazat tranziția

dintre acestea.

Anul în care este înscăunat

mitropolitul Dionisie Lupu, 1819,

reprezintă începutul schimbărilor. Macarie

este așezat la conducerea școlii de muzică,

în limba română, înființată în mitropolie și

este însărcinat cu administrarea și

extinderea acesteia. Actualul mitropolit îl

desemnează și îl încurajează pe smeritul

monah să realizeze cât mai repede

traduceri ale partiturilor grecești,

desemnându-l ca ajutor pe Anton Pann.6

Așadar, începe de acum, la nivel oficial,

metamorfozarea muzicii bisericești.

„Deci, Preasfinția sa știindu-mă pre mine

smeritul între ieromonahi desăvârșitu întru

amândoao sistimile, îndestulatu cu

iscusința cea de mulți ani și cu dreaptă

socoteală de a preface și a le aduce pre

acestea în graiul patriei [...] chiemându-

mă mi-au poruncitu ca toate cărțile sistimii

ceii noao să le prefac românește”.7

Entuziasmul cântăreților tineri cu

privire la partiturile simplificate de noua

5 Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea


30. 6 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, ..., p. 413. 7 Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea


34.


43

metodă a condus la interpretarea în biserica

românească a textelor exclusiv în limba

greacă, după modelul elin. Poporul nu mai

înțelegea mesajul, ci doar asculta

frumusețea armoniei muzicale8. Se simte

nevoia de o concretizare a idealurilor

ieromonahului.

În contextul eșecului de a înființa o

tipografie la București, Macarie se

deplasează împreună cu manuscrisele sale

la Viena. Aici reușește să tipărească

primele trei cărți traduse în limba română.

În înștiințarea din anul 1822 sunt anunțate

de către ieromonah cărțile date spre tipar:

„Cartea cea dintâi care am să tipăresc iaste

Gramatica (Teoreticonul) […] a doua carte

care se cheamă Anastasimatarul sau

Octoihul, cuprinde în sine cele opt glasuri

bisericești..., iar a treia carte, care se

cheamă Irmologhion, adecă Catavasieriu

[…] îndată fără zăbavă sunt gata să puiu și

a patra carte în tipar, care iaste Tomul al

patrulea al Antologhionului...” Cea din

urmă, împreună cu Tomul al doilea al

Antologiei le va fi tipărit Macarie la

București, în anul 1827.9

Mitropolitul Grigorie al IV-lea

Dascălul pune bazele unei tipografii la

Căldărușani, al cărei director a fost instalat,

nimeni altul decât ieromonahul Macarie.

Aici își va defășura o însemnată parte a

activității sale. Tipărește cărți în tiraje tot

mai mari, deși poporul era puțin receptiv la

început. Acest lucru ni-l înfățișează pe

Ieromonahul Macarie ca pe un reformator

al muzicii bisericești. Lucrările sale au

permis populației ortodoxe mai întâi din

Țara Românească, iar mai apoi tuturor

vorbitorilor de limbă română de pe

suprafața României de astăzi să descifreze,

să intoneze și să învețe muzica

rugăciunilor cu mai multă ușurință.

Transilvania a fost ostilă noutăților

muzicale oferite de biserică, acolo

desfacerea fiind îngreunată. Cauza acestei

încetiniri a fost influența în acea regiune a

8 Ibidem, p. 26.

9 Nicu Moldoveanu, Cântarea bisericească, în

Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990), nr. 1-2,

p. 121.

maghiarilor catolici care se temeau

deoarece „pierdeau din ce în ce mai mult

teren”10

în fața ortodoxiei.

Lucrarea lui Macarie nu era una de

traducere propriu-zisă a partiturilor și

textelor grecești, ci era o adevărată

adaptare la necesitățile bisericii de atunci.

Eficiența „românizării” muzicii bisericești

reiese din numărul mare de imprimări, dar

și din atitudinea celor ce aveau să

beneficieze de cărțile recent ieșite din

tiparul vienez. Astfel, la 2 iulie 1823

Macarie îi scrie lui Zamfir Pop, membru al

casei Pop din Sibiu care a susținut

deplasarea muzicianului la Viena, cerându-

i aprobarea ca pentru prima pagină a celor

cinci sute de volume pentru fiecare carte,

să consemneze „titlul Basarabiei, cu

numele monarhului și al arhiereului

locului.” Așadar, după cum îi va confirma

și spătarul Grigorie Grosul, psaltul din Iași,

vânzarea și paradosirea (predarea) cărților,

cel puțin în Moldova, era asigurată.11

În

timp, însă, receptivitatea națională nu s-a

ridicat la nivelul așteptărilor autorului și al

susținătorilor acestuia. După moartea

ieromonahului Macarie, care în toamna

anului 1836 se afla „nemișcat și bolnav”12

,

1523 de cărți au fost date spre depozitare

până în ziua în care vor putea ajunge pe

mesele de studiu ale învățăceilor.

Tulburările politice din perioada

pașoptistă s-au resimțit și în interiorul

Bisericii Ortodoxe Române, reprezentând

un factor ostil pentru întreaga instituție și

implicit pentru școlile de cântăreți care au

fost închise. Revoluționarii au pătruns

inclusiv în spațiul unde zăceau cărțile lui

Macarie, distrugând o foarte mare parte din

acestea. Salvarea a venit abia în anul 1863

când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a

hotărât, prin ordonanța domnească numărul

272, ca „în toate mănăstirile și bisericile

statului, cultul atotputernic să se serbeze

numai în limba română”.13

10

Ibidem, p. 122 11

Ibidem. 12

Ibidem, p. 121. 13

Ibidem, p.123.


44

În urma activității sale, sub

îndrumarea directă a Ieromonahului

Macarie, au fost tipărite patru cărți:

1. „Theoreticonul sau privire

cuprinzătoare a

meșteșugului musichiei

bisericești după

așezământul sistimii ceii

noao”

2. „Anastasimatariu

bisericeasc după

așezământul sistimii ceii

noao”

3. „Irmologhion sau

Catavasieriu musicescu”

4. „Tomul al doilea al

Antologhiei”, prima carte

tipărită în țară.14

A cincea carte este tipărită în anul

morții lui Macarie, 1836. „Prohodul

Domnului”, prefațată de episcopul

Chesarie al Buzăului, cunoaște o

răspândire rapidă, semnificativă datorită

măiestriei cu care a fost lucrată. Erudit

cunoscător al cuvântului și nu doar al

muzicii, Macarie s-a străduit să nu

„rănească” nici melodia lăsată bisericii de

către înaintași, dar nici să lezeze graiul

românesc și slovele ce nu mereu se

potriveau cu cele grecești. Așadar, așezarea

textului pe portativ, „cu limbă curat

bisericească” și cu o ritmare bine făcută, a

ridicat standardele vremii atât de mult încât

„toate încercările de mai târziu de refacere

n-au reușit.”15

Manuscriesele rămase netipărite au

avut parte de un traseu special, probabil

acela pe care autorul și l-a dorit în ultimă

instanță pentru opera sa. Au fost preluate,

după trecerea în veșnicie a Ieromonahului

Macarie, de către sora acestuia, maica

Justina, stareța mănăstirii Viforâta de lângă

Târgoviște și au fost dăruite episcopului

Chesarie al Buzăului, susținătorul

muzicianului încă din timpul studiilor.

Ierodiaconul lui Chesarie, mai târziu

14

Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea


45-54. 15

Ibidem, p. 58.

mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei

intră în posesia manuscriselor pe care le

donează Academiei Române, ele fiind

disponibile pentru studiu.16

Datorită eforturilor depuse pentru

materializarea unor idealuri benefice

legăturii dintre om și biserică, dar și pentru

că nu a contenit, în pofida impedimentelor

întâlnite, să își continue activitatea

creatoare, putem spune că Ieromonahul

Macarie este într-adevăr un înnoitor al

muzicii bisericești și nu numai. A făcut

dovada, prin întreaga sa operă, vastelor

sale cunoștințe lingvistice, muzicale dar și

teologice. Atitudinea sa, după cum

menționam anterior, față de muzica

bisericească veche, trecerea acesteia într-

un nou sistem, fără a-i știrbi însă melodia,

împreună cu grija purtată gramaticii limbii

române, pentru ca nici graiul autohton să

nu aibă de suferit, ne prezintă un om de

cultură capabil să sintetizeze atât de multe

informații încât efectul trecerii majore în

mijlocul căreia se aflau oamenii la

începutul secolului al XIX-lea, să fie

ameliorat, cel puțin din punct de vedere

cultural.

16

Nicu Moldoveanu, Cântarea bisericească, ..., p.

119-120.