1

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII,

TINERETULUI

ȘI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

METAMORFOZELE PSALMULUI ÎN

POEZIA ROMÂNEASCĂ MODERNĂ ȘI

POSTMODERNĂ

Conducător științific : Doctorand:

Prof. Univ. Dr. ION SIMUȚ ANCA TOMOIOAGĂ

ORADEA

2011

2

Cuprins

Argument………………………………………………………………………………….…….5

Capitolul 1. Vocația sacră a poeziei……………..…………………………….…13

1.1. Sacrul și sacralitatea din om.................................................................................13

1.2. Natura poeziei – un vehicul de trecere........................................ ....................17

1.3. Chestiunea spinoasă a poeziei religioase...............................................................22

1.4. Particularizări: poezia modernă și postmodernă.................................................31

1.4.1.Mic tablou istoric al concepției omului despre Dumnezeu....................31

1.4.2.Religiozitatea poeziei secolului al XX-lea..............................................36

1.4.2.1.Poezia religioasă românească din secolul trecut și de-acum.

Repere………………………………………………………………………………...40

Capitolul 2. Psalm biblic vs. Psalm laic. Delimitări preliminare...........................47

2.1.Psalmii biblici.................................................... …................................................47

2.1.1.Duhul davidic................................................................... ......................51

2.2.Psalm, rugăciune, poezie....................................................................................... 55

Capitolul 3. O perspectivă diacronică asupra psalmului românesc.....................60

3.1. Apetența literaturii române pentru psalm.............................................................60

3.1.1.Printre iconari – versificatorii Psaltirii................................................63

3.1.1.1.Moment psalmic: Dosoftei....................................................65

3.2.2.Printre poeții psalmiști.........................................................................70

.

3

Capitolul 4. Psalmul românesc modern și postmodern.......................................74

4.1. Psalmii (ego)lui Alexandru Macedonski.........................................................74

4.1.1.A fi Macedonski........................................................................................74

4.1.2.Psalmul macedonskian vs. psalmul biblic (sau impostura lui

Macedonski)……………………………………………………………………79

4.1.3.Fenomenologia eului în psalmi..............................................................85

4.2. Psalmii lui Tudor Arghezi.................................................................................95

4.2.1.Psalmii arghezieni în critica literară. Retrospectivă..............................95

4.2.2.O minte zburdalnică şi un Dumnezeu sfios..........................................106

4.2.3.Între epifanie şi restricţiile sinelui. Limita de atins şi limita de

depăşit………………………………………………………………………....110

4.2.4.Sinusoida spirituală a căutărilor.......................................................115

4.2.5.Psalmii în proză sau împăcarea cu Dumnezeu..............................136

4.3. Moment psalmic: Lucian Blaga……………..…………………...……155

4.4. Psalmii lui Vasile Voiculescu.........................................................................165

4.4.1.Tradiţionalist şi religios – o viziune a criticii literare.........................165

4.4.2.Psalmodieri din antume .....................................................................168

4.4.3.Urcușul mistic descendent – un traseu al mântuirii în

[Clepsidra].................................................................................................................183

4.5. Psalmii lui Ștefan Aug. Doinaș - sincronii.................................................207

4.5.1. Un dialog sinergic...................................................................................212

4.5.1.1. Reprezentările lui Dumnezeu și dinamica eului.............214

4.5.2. A arde și a raționa...................................................................................224

4

4.5.2.1.Dumnezeul filozofilor și Dumnezeul lui Avraam, Isaac și

Iacob………………………………………………………………...229

4.6. Psalmii unui postmodernist religios - Paul Aretzu..................................234

4.6.1. Cartea întoarcerii acasă ..........................................................................235

4.6.2.Dublul succes al psalmilor lui Aretzu (chestiuni de marketing poetic)...240

4.6.3. Psalmi și doctrină poetică recentă........................................................250

4.6.4. A psalmodia și a rodi .............................................................................258

4.7. Crochiuri cu psalmiști mai vechi și mai noi.............................................264

4.7.1.B.Fundoianu – psalmii vitalității..........................................................264

4.7.2. Aron Cotruș - psalmistul neamului......................................................271

4.7.3. Psalmii dorului: Dorel Vișan..............................................................274

4.7.4.Dumnezeu și mânia unei femei – psalmii Martei Petreu.....................280

4.7.4.1.Scara care doar coboară..........................................................284

4.7.5. Psalmista din grădinile austere: Aura Christi ................................290

4.7.6. Psalmiști, psalmiști, psalmiști .............................................................295

4.7.7. Iconarii de psalmi (sau versificarea poetică a psalmilor):

V. Militaru, M. Sadoveanu, Traian Dorz, Eugen Dorcescu, Șerban Foarță……… .302

Concluzii.....................................................................................................................315

Bibliografie.................................................................................................................326

5

Rezumat

După o expresie a lui William Blake, Northrop Frye își intitula la

începutul anilor ’80 una dintre cărțile dedicate studiului literar al Bibliei: Marele cod.

Biblia și Literatura (The Great Code. The Bible and Literature), relevând discursul

paradigmatic, dacă nu arhetipal, al Bibliei în calitatea sa de codex fundamental pentru

imaginarul tradiției culturale occidentale, greu însă elucidabil ca „o enigmă în inima

moștenirii noastre culturale, asemenea marelui Boyg sau sfinxului din Peer Gynt”1.

Ipoteza de la care pornește criticul literar canadian confirmă faptul că pe teritoriul

poeziei, în plan analogic, și psalmul regelui David devine el însuși un model poetic, în

definitiv, un codex liric care păstrează în sine configurații de bază al unei ontologii

(poetice) în sacru.

Psalmul biblic mărturisește modul artistic al unei sensibilități religioase și

poetice de a se raporta la Dumnezeu. Regele David dispune de un talant, acela de a

lucra în registrul artei, și-l așează în slava propriului Creator. Psalmul expune, așadar,

strădania unui poet de a cânta despre relația sa cu Dumnezeu, cu tot ce implică

modulațiile ei, poezia fiind în sine un limbaj privilegiat în dialogurile cu și despre

Dumnezeu.

Ca rugăciune a poetului/artistului, în fapt, ca gest poetic/artistic al raportării la

sacru, psalmul devine și un reper fundamental în cultura de tradiție iudeo-creștină, cu

vizibile valorificări nu numai în spațiul privilegiat al teologiei și cultului religios, ci și

în muzică și literatură/ poezie. Este în cultură un catalizator prin traducerea și

versificarea lui, prin rescriere și pastișare, prin compozițiile muzicale, interpretările

lui teologice și literare, menținându-se viu în același timp și-n cultul religios. Deși în

cultura română interesul pentru psalm n-a luat amploarea pe care o luase în Occident,

Psaltirea a avut o contribuție esențială.

Literatura română a acordat o evidentă atenție acestei paradigme poetice,

pentru că psalmul biblic a fost de la început un abecedar esențial în care limba

română literară și-a exersat virtualitățile poetice. Mai mult decât atât, ea s-a

concretizat într-o necesitate internă de a reitera gestul arhetipal al regelui poet în

registru poetic particular, la o anumită distanță de modelul biblic, creându-se în timp

o tradiție literară unică. Un număr considerabil de poeți români au scris psalmi, cicluri

de psalmi, volume de psalmi, sau câte un psalm figurând răzleț în antologii. Lucrarea

Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă și postmodernă își propune

să urmărească felul în care o specie literară cu tradiție seculară reușește să rămână vie,

solicitantă și provocatoare pentru poeți, în mod extraordinar, pentru poeții moderni și

postmoderni.

E remarcabil faptul că psalmul ca specie literară cu vizibile înclinații

religioase, paradoxal preocupă cu predilecție conștiința poetică modernă până în

postmodernitate, cu atât mai mult cu cât se poate observa în ultimii douăzeci de ani de

poezie românească cum psalmul cunoaște o curioasă inflație, devenind aproape o

modă poetică (care a generat însă, cu câteva excepții evidente, și volume de versuri

inegale valoric, derapând deseori într-un neotradiționalism naiv). Un studiu asupra

1 Northrop Frye, Marele Cod. Biblia și literatura, traducere Aurel Sasu și Ioana Stanciu, Editura

Atlas, București, 1999, p. 22

6

psalmilor poeziei române se dovedește în aceste context, actual și util pentru că poate

urmări sincronic și diacronic evoluția abordării unei specii literare care face tradiție în

mod surprinzător odată cu începutul secolului al XX-lea.

Istoria tensionată a acestui început de secol, pozitivismul, nihilismul puneau în

mod cert sub semnul întrebării credibilitatea lui Dumnezeu, mai mult, axiologia

relativă a postmodernismului cobora și ea de pe piedestal Principiul Absolut al lumii.

Psalmul pare în aceste condiții gestul subversiv al poeților care aleg să rămână, oricâte

dificultăți ar presupune, în esențialitatea dialogului cu Dumnezeu. Interogarea sacrului

și recuperarea lui se impunea în mod cert ca necesitate profund umană și ca tentativă

de reechilibrare. Așadar, cercetarea acestor producții literare stârnește cu atât mai

mult interesul, mai ales că, în asemenea context istoric, filozofic, religios, psalmul

(laic) dobândește inevitabil o anumită independență de originalul biblic. Pentru că

relația omului cu Dumnezeu cunoaște într-o perioadă istorică contradictorie, diferite

intensități, conflicte, problematizări, psalmul lui e cu atât mai provocator.

Studiul Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă și

postmodernă se preocupă de psalm ca specie literară autonomă, vizând în majoritatea

cazurilor poeziile Psalm (cu toate variațiile de titlu care decurg de aici) care alcătuiesc

un ciclu (Alexandru Macedonski, Aron Cotruș, dintre clasicii moderniții,Tudor

Arghezi, Aura Christi, un exemplu răzleț în perimetrul postmodernismului) sau un

volum de versuri (Ștefan Augustin Doinaș, urmat de Paul Aretzu, Dorel Vișan) sau

care apar în mod repetat de-alungul mai multor cicluri/volume de versuri și alcătuiesc

o unitate de viziune (Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Marta Petreu).

Desigur, acest criteriu de selecție poată să pară facil, naiv și insuficient pentru

că exclude poeziile scrise în structură și semnificație psalmică, o parte din poezia

religioasă, sau cazurile răzlețe de psalmi. Însă el servește două interese: pe de o parte,

îngustează pentru studiul de față sfera de aplicabilitate care, altfel, e evident

inepuizabilă, fără însă să neglijeze poeții canonici, iar pe de altă parte, slujește bine

uneia dintre intențiile acestei cercetări, aceea de a putea delimita, în metodă inductivă,

specificul psalmului, așa cum este el înțeles de poeții români.

În chiar gestul poetului de a-și numi poezia psalm, stă un avertisment asupra

intenționalității poetice a textului, un aviz asupra ceea ce înseamnă psalm în concepția

poetului, aspect absolut necesar într-un studiu atent la metamorfozele unei specii

poetice care se detașează treptat de originalul biblic și deci pierde un reper absolut

obiectiv de definire. Studiul de față urmărește felul în care psalmul ca poezie a

dialogului cu Dumnezeu se metamorfozează, suportând de la un mod de abordare la

altul, modificări cu predilecție de conținut (nefiind o specie literară care să implice o

formă fixă), nu numai din perspectiva modelului biblic care se eludează, ci mai ales ca

specie literară în sine a poeziei românești, cu o anumită autonomie față de original.

Acordând atenție anume poeziilor intitulate de creatorii lor psalm, urmărim de fapt

felul în care psalmul (eliberat de model ca reper obiectiv) se definește singur prin

chiar felul în care au înțeles poeții să-l scrie. Problemele pe care le pun din capul

locului definiția psalmului și individualizarea lui între alte specii literare, impun un

principiu metodic inductiv care să selecteze din varietatea psalmilor scriși, liniile

generale de definire nu numai ale psalmului, ci mai ales ale psalmului românesc.

Din această diversitate de psalmi, absența poeziilor voiculesciene pe care

poetul nu și le-a intitulat psalmi, ni s-ar fi părut totuși o omisiune flagrantă.

Contribuția lui Voiculescu ni se pare esențială cu atât mai mult cu cât poeziile sale

pledează în mod particular pentru un psalm mistic. O altă excepție care încalcă

principiul de selecție mai sus amintit o reprezintă sporadicii psalmi ai lui Lucian

7

Blaga, analizați aici datorită modului inedit de concepere a psalmului, care va

influența clar felul de a scrie poezie religioasă. De altfel, aceste derogări se datorează

într-o anumită măsură unui studiu similar lucrării de față, deosebit de bine cumpănit,

publicat de criticul și istoricul literar de la Iași, Al. Andriescu, în 2003: Psalmii în

literatura română (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”).

Până la Al. Andriescu însă, exegeza nu s-a preocupat de psalm (biblic sau nu)2

ca fenomen literar decât sporadic și în situații particulare, cum este cazul versificării

lui Dosoftei sau al psalmilor lui Arghezi, și datorită religiozității nonconformiste și

controversate. În mare parte acest fapt se datorează și interesului scăzut pentru lirica

de factură religioasă, căreia, de la sine înțeles, s-a integrat și psalmul.

Revenind la studiul Psalmii în literatura română, cartea lui Al. Andriescu are

în vedere atât proza cât şi poezia, analizând prezenţa psalmului biblic atât în forma lui

tradusă prin Dosoftei, apropiat de model, cât şi în vechile scrieri ale lui Grigore

Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir. Dacă la aceştia autorul

urmăreşte exclusiv citatul biblic, la Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu observă

influențele psalmului biblic, și respectiv, analizează abordarea modelului psalmic în

doinele eminesciene. Nu sunt uitaţi desigur psalmii lui Macedonski, psalmii lui

Arghezi, referindu-se de asemenea la modelul psalmic al poeziilor lui Voiculescu şi

Blaga. Profesorul Al. Andriescu își încheie studiul cu Ştefan Augustin Doinaş.

Rămân de precizat două aspecte care delimitează studiul despre psalmi al profesorului

ieșean de cercetarea noastră: pe de o parte, volumul urmărește prezența și influența

psalmului biblic în literatura română de la începuturile ei până azi, pe baza unei

analize lexicale și etimologice, cu referiri la Psaltirile românești vechi; pe de altă

parte, pornind de la aceste analize etimologice, criticul literar oferă noi grile de

interpretare a psalmilor lui Macedonski, Arghezi, Voiculescu, Doinaș.

Teza Metamorfozele psalmului în poezia română modernă și

postmodernă nu-și propune în primul rând să identifice apropierile cu psalmul biblic,

ci urmărește evoluția unei specii literare autonome în interiorul liricii românești, așa

cum s-a scris ea, începând cu Macedonski până azi, incluzând referiri și la psalmiști în

genere neglijați de critica literară (Cotruș, Fundoianu), la care se adaugă autorii

recenți de psalmi (Dorel Vișan, Aura Christi, Marta Petreu) și versificatorii (Militaru,

Dorcescu, Foarță).

Ineditul lucrării constă nu numai în abordarea sintetică a psalmului ca specie

literară (subliniind predispoziția poeților români pentru psalmodiere, fie că versifică

sau rescriu într-un mod personal psalmul), ci și în faptul că ea analizează și creații

literare, cum sunt, de exemplu, psalmii macedonskieni, psalmii arghezieni în proză

sau poeziile voiculesciene din [Clepsidra], care au primit mai puțină atenție din

partea criticii literare. De asemenea, ea încearcă să ofere noi grile de lectură, cum este,

de exemplu, cazul psalmilor arghezieni în versuri, cărora conceptele de limită de

depășit și limită de atins, umilitate, umilință, fond intimstrăin, instrumentele de lucru

ale lui Gabriel Liiceanu, au slujit bine viabilității demersului nostru interpretativ.

Apoi, abordarea unor psalmi cu totul inediți ai unor poeți actuali ca Marta Petreu, Paul

Aretzu, Aura Christi, Dorel Vișan, Ștefan Foarță aduce în prezent problematica și-i

infirmă anacronismul.

Pentru că psalmul în sine traduce dialogul poetului cu Dumnezeu, lucrarea

urmărește nu numai evoluția unei specii literare, ci și metamorfozele dialogului dintre

2 De altfel, nici psalmul biblic nu se bucură de mai multă atenție nici în critica literară, nici măcar în

literatura românească de specialitate din ultimii o sută de ani care n-a oferit nicio carte valoroasă în

acest sector al teologiei Vechiului Testament.

8

poet și Creator. Acest dialog, ca parte definitorie a psalmului, a impus însă anumite

problematizări preliminare, destinate să lămurească natura acestei specii poetice. Pe

acestea le-am cuprins în primul capitol al lucrării, Vocația sacră a poeziei.

Devreme ce prin psalm artistul stabilește o relație cu Dumnezeu, este evident

că natura lui, așadar natura poeziei, este predispusă la o asemenea comunicare,

dovadă stă faptul că poezia a fost mereu limbajul predilect pentru manifestările

religiozității umane. Omul care este esențialmente religios, racordat deci apriori la

sacru, știe să transfere limbii acest dat, transformând-o în poezie, și obținând codul de

comunicare cu sacrul. Pornind de la binecunoscuta teorie a sacrului a lui Rudolf Otto,

poezia și arta trimit mai degrabă la numinos, miezul irațional din sacru, un fapt

demostrat prin ceea ce a numit Liviu Rusu în Estetica poeziei lirice supraraționalitatea

poeziei3. Concepția abatelui Bremond despre poezie, teoria blagiană a metaforei și

recentul studiu al lui Horia Bădescu despre sacru și poezie4 aduc argumente viabile în

favoarea vocației sacre a poeziei.

Când nu numai prin natura ei, ci și în intenționalitatea ei, ea exprimă căutarea

sacrului, cum este cazul psalmului, poezia devine religioasă. Multiplele teorii despre

natura sacrului au creat și în registrul literar liric însă, confuzii vizibile mai ales în

cazul definirii poeziei religioase. Am pornit de la premisa că religiozitatea nu

înseamnă religie, ci raportarea structurală a omului la sacru. Când sacrul reprezintă

dimensiunea metafizică a lumii, poezia exprimă mai degrabă o incursiune de tip

filozofic. Când sacrul se personalizează în Dumnezeu-Tatăl, poezia exprimă alt tip de

religiozitate. Când conține și evidente trimiteri la o religie, religiozitatea se

particularizează. Aceste diferențe au creat confuzii puternice în definirea poeziei

religioase.

Analiza naturii controversate a poeziei religioase ni s-a părut cu atât mai

necesară cu cât psalmul se presupune a fi poezie religioasă (cum de altfel a fost în

general definit) și deci solicită descrierea unor metamorfoze în chiar natura lui

religioasă. Pornind și de la simpla observație că tipul de religiozitate a psalmului

blagian este net diferit de religiosul poeziei voiculesciene, orice demers în analiza

metamorfozelor psalmice plonjează inevitabil în miezul dilematic al chestiunii poeziei

religioase, cu tot ceea ce include ea: suprapunerile dintre experiența mistică și

experiența estetică, dintre poezia religioasă și rugăciune, capacitatea poeziei de a

deveni rugăciune și imposibilitatea ei de a fi rugăciune totală, mistică plenară (de

unde și problematizarea poeziei ca insuficientă rugăciune la Paul Aretzu, Șt. Aug.

Doinaș, chiar și Tudor Arghezi), decurgând de aici și lupta de priorități pentru și în

dezavantajul criteriului estetic, înăbușit uneori de dogmatism și retorism, și nu în

ultimul rând, confuziile terminologice.

Eugen Dorcescu face, oarecum, ordine între aceste confuzii, clarificând că

poezia cu trimiteri certe la religie, e religioasă, iar poezia care exprimă legătura cu

sacrul (metafizica) este o poezie mistică. Apoi adaugă faptul că o poezie poate fi

deopotrivă mistică și religioasă. Din acest punct, psalmul se definește ca poezie

mistico-religioasă, pentru că aparține prin arhetip unei tradiții religioase și pentru că el

însuși se construiește pe raportarea la sacru. Este cazul psalmilor lui Paul Aretzu, Șt.

Aug. Doinaș, V.Voiculescu, Tudor Arghezi chiar (în ciuda misticii sale eliptice),

Dorel Vișan, în intensități diferite de religiozitate. Psalmii lui Lucian Blaga, Marta

3 Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, Editura Pentru Literatură, București, 1969, p. 178

4Horia Bădescu, Memoria Ființei. Poezia și sacrul, Editura Junimea, Iași, 2008.

9

Petreu, Aura Christi aparțin sferei poeziei mistice; psalmii macedoskieni, fără mistică

și cu o religiozitate formală, sunt greu încadrabili unei categorii.

De asemenea, e un fapt evident că felul în care se scrie psalmi la un moment

dat depinde de modul cum a evoluat relația omului cu Dumnezeu și concepția despre

sacru. Ultimul secol și ceva l-a privit pe Dumnezeu cu rezerve și cu revoltă. Teza

nietzscheană a morții zeilor, efectele raționalismului iluminist, disputele teologice și

filozofice modifică conștiința religioasă a omului modern. Poezia modernă și

postmodernă a putut înregistra aceste modificări și a încercat să le facă față: fie

substituindu-se sacrului, exagerându-și valențele mistice (conceptul de poezie pură),

fie repliindu-se pe valorile tradiționale, o tendință promovată în literatura română de

mișcarea literară de la Gândirea, căreia psalmul românesc îi datorează suficient, fie

efectiv exprimând fățiș dreptul ei de a recupera relația cu Dumnezeu în mijlocul

pluralității postmoderniste a opțiunilor.

În primul caz, deși critica literară a văzut în străduințele estetice ale poeziei

moderne o recuperare a sacrului, bănuim totuși mai degrabă o sacralizare a poeziei

înseși, o idolatrizare compensatorie. Poeziei i se neagă deschiderea spre sacru

(devreme ce transcendența e goală), dar îi sunt explorate toate atributele,

supraraționalitatea ei care face posibilă această deschidere. Dovadă stă un concept atât

de cunoscut în epocă, bremondianul poezie pură. Accentul pe puterea ei de sugestie,

un concept care a înlocuit altul, expresia poetică5, și, mai ales, tentația ei de a se

apropia de teritoriul misticii, a adus în mijlocul teoretizărilor legate de poezia

modernă conceptul de poezie pură, o poezie care prin elitismul ei întoarce spatele

limbajului comun (la langue de la tribu) și deopotrivă realității la care aceasta se

referă.”6 Poezia, mai mult decât oricând, intenționează să se apropie de mistică

7,

apropiindu-se însă cel mult de trăirile de natură numinoasă sau de numinos (dacă

numinosul poate exista înafara sacrului).

În al doilea caz, chiar dacă mișcării culturale din jurul Gândirii nu i s-a arătat

atât de mult interes precum altor mișcări literare, meritul de seamă al ei, incontestabil

și absolut necesar, stă în faptul că a creat cadrul propice pentru nașterea poeziei

religioase la noi, chiar dacă valoric, ea este inconsecventă. Mai mult, îndrăznește

apropieri între poezie și religie, solicitând formarea în planul literaturii a unei

conștiințe poetico-religioase, clar confesionale, ortodoxia contribuind profund la

structura de adâncime a poporului român.

În al treilea caz, într-un context oportun tuturor stilurilor, ideilor, opțiunilor și

care înregistrează aleatoriu și fără discriminare opțiunea pentru religiozitate și religie,

pentru psalm, în raport cu pluralitatea alegerilor nu este altceva decât o chestiune

personală, una din multiplele povestiri locale. Poezia religioasă, la fel, își poate cere

drepturile, este un tip de discurs care-și poate regăsi locul în virtutea liberalizării

subiectelor în literatură. Psalmii aretzieni sunt cea mai bună mărturie. Oricât ar părea

de straniu, creația religioasă ca expresie a aderenței unui poet la Ortodoxie, de

exemplu, are mai mult loc în rândurile poeziei postmoderne, decât în poezia modernă

cu accent puternic pe estetizare.

În sfârșit, poezia religioasă poate cunoaște o puternică revitalizare pe urmele

mult anticipatei reîntoarceri a omului mileniului II la religios, la tradiția credinței. Ea

5 Benedetto Croce, Poezia. Introducere în critica și istoria poeziei și literaturii, Editura Univers,

București, 1972, p. 72 6 Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Aula, Brașov, 2003, 137

7 G. Călinescu, spunea că „Orice poet e pur dacă prin el ajungi la acest exercițiu quasi – mistic” în

Principii de estetică, Editura Junimea, Iași, 1996, p. 55

10

poate să anunțe o asemenea răzgândire sau s-o descrie. Oricum, dispus în plin haos,

de aici omul postmodern nu mai are unde să se întoarcă, decât la principii.

Capitolul al doilea a pornit de la întrebarea: cât de mult datorează psalmii

poeților modelului lor din Scriptură? De aceea, analiza psalmului biblic, în datele lui

generale, s-a vrut un preambul necesar, în care să se evidențieze destinația sa inițială,

tipurile și structura sa interioară, figurile de stil specifice (paralelismul, chiasmul), cât

și rădăcinile etimologice ale cuvântului psalm. Această etimologie este esențială

pentru că ea clarifică statutul psalmului ca specie literară. Numele psalm derivă din

grecescul psalmos care înseamnă cântec sau cântec de laudă și care, de fapt, a tradus

cuvântul mizmor, un text interpretat doar cu ajutorul unui acompaniament muzical.8

De asemenea, cuvântul Psaltire derivă din psalterion care în limba greacă se referă la

un instrument muzical foarte asemănător harfei care acompania cântarea psalmilor.

Psalmul, spre deosebire de cântec, se individualiza prin acest acompaniament

instrumental datorat regelui David, el însuși muzician și poet. În cultura ebraică,

Psaltirea ia numele de Tehillîm sau Tillîm (laude) preferat alegerii textului masoretic

care numește psalmii tepillot (rugăciuni).9 Cele două semnificații anticipează

caracterul dublu al psalmului, acela de rugăciune și de imn și pun accent pe caracterul

artistic al acestor atitudini religioase.

În plus, ni s-au părut relevante nu numai aceste date care definesc

psalmul biblic oarecum din exterior, ci și coordonatele de bază care conturează relația

psalmistului biblic cu Dumnezeu și pe care le-am reunit sub sintagma mitropolitului

Bartolomeu: duhul davidic10

. În această analiză am pornit de la textul: „Dar eu pururi

voi nădăjdui în Tine/ și laudei Tale întregi voi pune adaos./ Gura mea va vesti

dreptatea Ta/ toată ziua mântuirea Ta/ altceva nu știu.” (Ps. 70, 14-15). Cuvintele

psalmistului biblic fac vizibilă dependența de Dumnezeu, care, de fapt, se conjugă

într-o relație de tip buberian în care eu se definește exclusiv în raport cu Tu.

Fiecare verset din citatul psalmic pare să ducă la aceeași finalitate, că un astfel

de om credincios are neclintit convingerea că răspunsurile și întrebările lui mărunte și

esențiale, că tot ce simte sau suferă, îl exaltă sau îl problematizează, că orice caută sau

găsește, totul se definește în raport cu Dumnezeu ca adevăr ultim, ca alfa și omega:

„Dumnezeu constituie în același timp exclusivismul deplin și inclusivismul total”.11

Omul și creația sa nu există decât în contextul acestei relații fundamentale

dintre Dumnezeu și om, dintre eternul obiectiv Tu și subiectivul Eu. Martin Buber

vede în relație resursa arhetipală a lumii. Legământul dintre Dumnezeu și Moise este

un astfel de model relațional pe care poporul evreu, și apoi umanitatea însăși, îl

reeditează la nesfârșit în toate dimensiunile ei existențiale. Dependența ontologică a

omului de Dumnezeu e explicată clar de Buber în raportul dintre Eu și Tu: „Nu

există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu, și Eu din

cuvântul fundamental Eu-Acela.”12

Un act concret de prezență în spațiul acestei relaționări este rugăciunea,

dialog manifest. Psalmul se înscrie tot ca act de angajare în relație cu Dumnezeu, este

8 Carroll Stuhlmuller, Psalms, volumul 1, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1990, p. 19

9 James L. Crenshaw The psalms. An introduction, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand

Rapids, Michigan/ Cambridge, U.K.,2001, p.3 10

Bartolomeu Anania, Introducere la Psalmi în Biblia, Ediţie jubiliară, versiune diortosită după

Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura

IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 616 11

Ștefan Augustin Doinaș în Prefață la Martin Buber Eu și tu, Editura Humanitas, București, 1992, p.

17 12

Martin Buber, op.cit., p. 31

11

tot o rugăciune, numai că Eu din relația cu Tu etern are o calitate în plus, e poet.

Angajamentul în redarea delimitărilor semantice dintre psalm și rugăciune pare cel

puțin riscant. Nu e și psalmul o rugăciune? Nu orice rugăciune este un psalm? Unde

e genul proxim și diferența specifică a noțiunii psalm? Totul se simplifică extrem de

mult însă, când soluția întrebărilor o dă însuși eul rugător. Dacă David e imaginat

îngenuncheat, șoptind cu Dumnezeu, șoapta lui e în mod cert rugăciune, dar dacă

David cântă la psaltire, vorbindu-i în versuri lui Iahve, e psalm. Sfera noțională a

rugăciunii devine astfel mai îngustă decât a psalmului. Diferența specifică a noțiunii

de psalm stă în poetizare. În relația cu Dumnezeu, când se roagă, David este rugător,

când însă cântă psalmi, David este poet. Într-o concluzie silogistică, poetul/artistul se

roagă în psalmi, credinciosul în rugăciuni. Psalmul este deci o rugăciune poetizată.

Psalmistul biblic se însoțește de toate darurile poeziei și ale cântecului pentru

a exprima și transmite mesajul sacru. În momentul în care psalmul a pătruns în cultul

religios, suprapunerea dintre experiența estetică și cea religioasă era deja un fapt

intrinsec al naturii psalmului. Psalmul este considerat text sacru, hierofanic și, de

fapt, împlinește aspirația poeziei la sacralizare. El este, în conștiința omului religios,

act sacru în care intenția revelațională a lui Dumnezeu și dorința estetizantă a

poetului se întâlnesc la modul sublim. În conștiința poetului funciar religios, psalmul

devine paradigmatic pentru orice poezie.

Odată ce a fost demonstrat cât de propice pentru religiozitate este alegerea

psalmului ca expresie, cu predilecție, poetică, s-a impus stabilirea granițelor dintre

psalmul biblic și varianta lui laică, în vederea definirii celei din urmă. Am pornit de la

premisele: psalmul biblic se adresează unei divinități și, prin urmare, include un

dialog nemediat între două instanțe, una umană și una divină; psalmistul biblic își

concepe existența doar în relația om-Dumnezeu; psalmul include o stare imnică, de

adorare pe de o parte, iar pe de altă parte, se construiește în jurul unei game foarte

largi de stări interioare rugătoare ale eului uman, de la recunoștință și smerenie, la

revoltă împotriva dușmanilor, la disperarea singurătății și a păcatului, de la înfiorarea

în fața lui Dumnezeu până la conștientizarea nimicniciei firii umane. În raport cu

aceste aspecte, psalmul laic poate să reinterpreteze anumite tematici specifice

(conflictul cu vrăjmașii, perisabilitatea umană), să utilizeze tehnici ale psalmului

(chiasmul sau paralelismul)13

, motive literare, paremiologii.

Definirea psalmului ca specie literară, separată de model, se impune imediat

ca o necesitate. Capitolul al doilea conține și o analiză a definițiilor oferite de

dicționarele de terminologie literară, care însă par fie prea generoase, fie prea

restrictive, greu aplicabile unei majorități. Noțiunea psalm scapă tot timpul din

rigiditatea catalogărilor. O definiție perfectă/exactă ni s-a părut la acest moment

aproape imposibilă, cel mult s-ar putea oferi o descriere de tipul: psalmul laic pare a fi

o poezie mistică sau/și religioasă (în termenii lui Dorcescu), care poate păstra

influențe ale psalmului biblic și care descrie stările interioare de lamentație sau

adorare ale poetului în raport cu o instanță divină, exprimate de cele mai multe ori sub

forma unui dialog poetic direct cu divinul. În fapt, psalmul este un manifest poetic al

religiozității.

Primele două capitole s-au dorit în mare parte teoretice, de aceea au încercat să

fixeze anumite concepte, ca recuzită de bază pentru demersul științific ulterior: sacru,

numinos, poezie pură, poezie religioasă, poezie mistică, religiozitate, psalm.

13

Maria-Daniela Pănăzan în Poezia religioasă românească, (Editura Reîntregirea, Alba Iulia , 2006)

realizează o astfel de analiză a unor poezii religioase românești pornind de la identificarea chiasmului

în interiorul structurii lor poetice, pp. 275-288

12

Înainte de abordarea efectivă a psalmului, am recurs la descrierea evoluției

psalmului în literatura română, cu referiri la psalmiștii precursori. Acest demers

cuprins în capitolul al treilea a debutat cu explicarea persistenței psalmului în

literatura română, în favoarea căreia, teoria lui Eugen Negrici legată de vocațiile

neamurilor lumii și argumentul moștenirii culturale bizantine au putut oferi o posibilă

explicație. Ne-am referit în special, la vocația desăvârșirii și vocația magnificării.

Dorința de a se desăvârși, altfel spus, dorința de educație, după cum explică istoricul

literar, se împlinește „fie imitând conduita unui model, fie urmând un model de

gândire, fie evitând modelele negative”14

. În literatură, ia forma romanelor cavalerești,

a biografiilor unor personalități, operelor literare moraliste, a predicilor și meditațiilor

morale. Aceste forme de literatură oferă modul ideal de a fi sau a gândi, fiind foarte

asemănătoare cu miturile care în interpretarea eliadescă, sunt istoriile exemplare pe

care omul le actualizează prin reiterarea ritualică a gesturilor model ale zeilor.

Această imitare implică, în mod necesar, idealizarea modelului, din care decurge cu

naturalețe vocația magnificării. Idealizarea se cere confirmată prin laudă. Glorificarea

ia forma odei, a imnului, desigur, a psalmului, a rugăciunii.

Vocația desăvârșirii creează încă o receptivitate și mai mare pentru imnografia

bizantină. Moștenirea culturii bizantine este cel de-al doilea factor care influențează

vizibil și modelează cultura română. Creștinismul a adus în Dacia o literatură care va

deveni apoi „modelul cel mai prestigios”15

. Tradiția imnografică atât de veche a

Bizanțului își lasă amprenta puternic. Dacia intră sub influența Bizanțului începând

cu secolul al V-lea când are loc și o reorganizare a instituției ecleziale. De asemenea,

Bizanțul a avut o influență definitorie, cea mai importantă, asupra culturii române

până-n secolul al XVIII-lea. Pe bună dreptate, Mircea Scarlat poate afirma că de

vreme ce „Bizanțul ne-a modelat prin creștinism” atunci „modelele posibile le putem

căuta în întreaga literatură bizantino-slavă.”16

Imnul bisericesc poate constitui un

asemenea model. Imnurile bizantine, la rândul lor, pe filiera poeziei religioase de

origine siriană, își au obârșia în lirica iudaică, așadar în psalmi.17

Influența psalmică

ajunge în literatura română prin intermediul tradiției imnografice bizantine.

În plus, interesul pentru Psaltire crește și datorită faptului că ea „era prima

carte de cetire după care se preda alfabetul”18

, intra în textele slujbelor ortodoxe, se

cerea neapărat tradusă în limba română și versificată. Limba română se dezvoltă și se

autodescoperă odată cu aceste traduceri. În versificări ea își cunoaște poeticitatea.

Stihuitorii încep acest demers, conștienți de darul poetic pe care îl au psalmii. Unii au

reușit să le redea metafora și-n limba română, alții mai puțin. Gestul mitropolitului

Dosoftei de a versifica psalmii nu este absolut insolit, ci vine în urma unei bogate

tradiții europene (de influență calvină) a versificării Psaltirii.

Meritul mitropolitului stă însă în descoperirea psalmului ca poezie. În acest

punct are loc, de altfel, debutul disociației între literatura artistică și literatura

religioasă. Ele se contopesc în psalm, dar Dosoftei se vede pus în situația de a ține

cont neapărat de atuurile primeia, pentru a capta mesajul celei de-a doua.

Confruntându-se cu un limbaj metaforic, mitropolitul se străduiește să dea un

echivalent cât mai bun, nevoit uneori să recurgă la parafraze explicative ample pe care

totuși să le poetizeze în așa fel încât să nu eludeze caracterul poetic al originalului. Nu

14

Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Editura Vlad & Vlad, Craiova 1996, p. 7 15

Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, Editura Minerva, București 1982, p. 51 16

Ibidem, p. 53 17

Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva,București, 1980, p.13 18

Ștefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Editura Eminescu, București, 1989, p. 94

13

vrea însă să se depărteze de sensul inițial al psalmului, finalitatea demersului lui este

în definitiv posibilitatea cântării acestuia în biserică. Însă pus în fața unui asemenea

text și confruntat cu lipsurile limbii, mitropolitul nici nu-l traduce cu rigoare și

exactitate, nici nu are teama că, în fața unui text sacral, intervențiile prea personale ar

putea altera hierofania. Dovadă sunt parafrazele de tot felul: „Nuorii ț-ai pusu-ț scară,/

Când vei pogorî în țară./ Caii îț sunt iuț ca vîntul,/De mărg unde ți-i cuvântul,/ Și ca

gîndul mărg de tare/ Îngerii tăi cei călare,/ Și pedestrimea ca focul/ Merge strălucind

cu totul.”(Psalm 103). În fața „intangibilității” textului biblic, Dosoftei tratează totul

cu foarte multă naturalețe și pragmatism. El nu vizează reușite strict în sfera culturală

a intelectualului, ci conștient de nevoia omului de rând de a accede la textul biblic, se

folosește de stilistica poeziei populare pentru a clarifica, dar și pentru a poetiza (așa

cum îi cerea de altfel specificul psalmului biblic) mesajul psalmic. Comparațiile „ca

vântul”, „ca gândul”, „ca focul” atât de cunoscute azi în special din colindele Anului

Nou și din basme fac parte dintr-un fond popular care se revitalizează în cultură.

Dosoftei reușește astfel să deschidă calea spre valorizarea literaturii populare, matrice

pentru limba literară.

Libertatea parafrazării pe care și-o asumă pragmaticul Dosoftei, derivă însă

mai ales dintr-o familiaritate cu sacrul, atât de specifică literaturii populare și

conștiinței omului simplu care-l percepe pe Dumnezeu foarte aproape, nu

înspăimântându-se în fața tainei, ci dorind un dialog natural, imanentizat. De aceea,

Dumnezeu din cer pogoară în țară, nu pe pământ, din nori în țară, nu în lume.

Viziunea cosmică asupra divinității se îngustează și se personalizează. Mysterium

tremens se dizolvă într-o relație individualizată care-și păstrează măreția, dar care în

același timp devine foarte familiară, apropiată, naturală. Din acest tip de raportare la

Dumnezeu, rezultă naturalețea cu care versifică psalmii Dosoftei, și de aici și

poeticitatea ei implicită.

De asemenea, capitolul face referire și la Ioan Viski, Teodor Corbea și Ioan

Prale cu versificările lor relativ slabe. Printre cele mai semnificative astfel de

întreprinderi (analizate într-unul dintre subcapitolele finale) rămân Psaltirea din 1933

a poetului Vasile Militaru, versificarea lui Traian Dorz și cei 92 de psalmi sadovenieni

scriși tot în decursul deceniului al treilea, psalmii versificați de Eugen Dorcescu și

stihuirile recente ale lui Șerban Foarță.

În paralel, s-a observat felul în care și traducerea psalmilor a fost încă și mai

prodigioasă. Începând cu prima traducere integrală a scripturii, Biblia de la Bucureşti,

1688, a urmat un număr destul de mare de traduceri ale Psaltirii în toate cultele,

toate, după cerințele bisericilor, fiind canonice. Două astfel de traduceri aparțin unor

clerici, mult implicați și-n viața literară: Gala Galaction (1939) și Valeriu Anania

(1998). Meritul lor stă în stilizarea limbii române a textului biblic. Este vizibilă și o

anumită tendință în traduceri care indică o apropiere de textul original ebraic. Trei

astfel de întreprinderi duc la concluzia necesității unui cât mai apropiat analog al

textelor psalmice ebraice în limba română: traducerea lui Liviu Pandrea (1993), a lui

Ioan Botiza (2000) și a lui Tertulian Langa (2000).

Traducerea și versificarea psalmului a dus în cele din urmă, începând cu

secolul al XX-lea, la aspirația poeților de a rescrie psalmii și de a crea propriii psalmi.

Literatura română n-a avut până-n secolul al XX-lea poeți exclusiv religioși, însă a

menținut, deși prin relativ puține creații poetice religioase, această tendință. În

puținele poezii religioase19

ale lui Iancu Văcărescu, Vasile Cârlova, Barbu Paris

19

Reperate de antologiile de poezie religioasă.

14

Mumuleanu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Andrei Mureșanu, Vasile

Alecsandri chiar, se pot regăsi accente psalmice, dialogări cu Dumnezeu, smerenia,

căința. Relația cu Dumnezeu însă nu se personalizează, ci rămâne în registrul

atitudinii general umane vizavi de divinitate.

Primul care și-a numit psalm una dintre poezii a fost Ion Heliade Rădulescu

(1802-1872) în volumul din 1847, În așteptarea lui 1848. Gestul poetic al lui Ion

Heliade Rădulescu, venit în descendența lui Dosoftei, marchează prima tentativă

poetică de acest fel, fără însă ca psalmul poetului să se vrea unul exclusiv original.

Accente psalmice s-au remarcat și-n poezia eminesciană de factură religioasă,

îndeosebi în imnurile mariane. Al. Andriescu observă într-un studiu foarte interesant

structura psalmică a doinei eminesciene20

. Mai trebuie adăugat aici și un antipsalm

eminescian care exprimă revolta spiritului romantic: Rugăciunea unui dac (1879).

Totuși, primul care a scris psalmi personali, cu o anumită distanță de paradigma

biblică este Alexandru Macedonski. Cel care-i consacră este însă Tudor Arghezi.

Tot aici am pomenit faptul că tradiția psalmului datorează foarte mult și

grupării literare de la Gândirea care în prima jumătate a secolului al XX-lea a găzduit

foarte multă poezie religioasă în paginile revistei, încurajând producțiile literare

similare. George Călinescu afirmă că „Gândirea vrea să realizeze faza propriu-zis

mistică. Aici spiritul e pasiv și Dumnezeu activ. Este treapta colocviilor cu duhul

sfânt, a Vizitelor, a extazelor, beatitudinilor, a stărilor paradisiace.”21

Așadar, psalmul

poate deveni specia predilectă, fie că poeziile erau numite astfel sau nu. În marea

majoritate a creațiilor poeților religioși (Nichifor Crainic, Ion Pillat, Valeriu Anania,

Magda Isanoș, Radu Gyr, Ștefan I. Nenițescu ș.a.) apar inevitabil influențe psalmice

sau poezii-psalm. Sporadic, apar poezii-psalmi sau psalmi (ca titlu) și în poezia

următoarei jumătăți de secol și ceva: Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Nichita

Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ion Stratan, ș.a. Volumele de psalmi sau

ciclurile de psalmi au fost mai rare, însă trebuie menționat volumul de psalmi, de data

aceasta, suprarealiști, publicat de Constantin Abăluță și psalmii lui Cristian Popescu

din Arta Popescu.

Eliberarea de sub cenzura istoriei totalitarismului a dus iarăși la o revitalizare a

poeziei religioase, însă calitatea estetică a multiplelor producții literare din ultimii

douăzeci de ani a fost, nu de puține ori, pusă sub semnul întrebării. S-au publicat

multe volume de psalmi. Poeții s-au preocupat de această specie mai ales în ultimul

deceniu. Curioasa inflație de psalmi în poezia românească recentă pare pe bună

dreptate să se configureze ca o modă poetică în care sub titlul de psalm, poezia să aibă

o dinamică tematică foarte diversă, de la una foarte religioasă, la cealaltă extremă.

Capitolul al patrulea este cel mai amplu și vizează partea aplicativă a

prezentei lucrări. Datorită vastității sferei sale de aplicabilitate, studiul nu se pretinde

exhaustiv, însă pe baza unor criterii de selecție deopotrivă valorice și subiective,

vizând și diversitatea tipurilor de psalmi abordați, se preocupă în prim plan de cei

unsprezece Psalmi moderni (1893 -1894) ai lui Alexandru Macedonski, de psalmii în

versuri și psalmii în proză (Printre psalmi, 1933-1934) ai lui Tudor Arghezi, de

psalmii voiculescieni din [Clepsidra], apoi de volumul de psalmi (1997) al lui Ștefan

Augustin Doinaș și de Cartea Psalmilor (semne de iubire), 2003, a lui Paul Aretzu.

20

Al. Andriescu Modelul psalmic al doinei eminesciene în Psalmii în literatura română, ed.cit., p. 156-

179 21

George Călinescu Istoria literaturii române de la origini până-n prezent, Editura Minerva, București,

1982, p. 885

15

Am ales pentru acești psalmi o abordare analitică mai degrabă de tip

chirurgical, cu atenție sporită asupra detaliilor poetice, asupra semnificațiilor lor,

urmărind sinuozitățile drumului pentru care eul poetic a optat spre Dumnezeu și

specificitatea fiecărui tip de abordare a psalmului ca specie. Insistența interpretativă

pe detaliu e binevenită într-un text poetic bogat pentru care o privire fugitivă asupra

sugestiilor ar putea însemna nu numai o trunchiere, ci și o neglijare a virtualităților de

care este capabil. Cu atât mai relevantă este o asemenea analiză în cazul unei poezii

cum este cea argheziană care s-a bucurat de multiple grile de lectură, un labirint în

care textul poetic poate fi rătăcit cu ușurință, motiv pentru care am oferit acestui

periplu critic (labirintic) un subcapitol separat.

În cazul psalmilor macedonskieni, am considerat necesară o prezentare

preliminară a personalității poetului, care impregnează poezia fie de sentimentul

personal al decepţiei şi ranchiunei, fie de dorinţele sale de zbor şi apetenţa pentru

extaz. Astfel se explică faptul că până şi specia literară a psalmului preia specificul

acestei sensibilităţi în aşa măsură încât îşi pierde atributele definitorii, tipice liricii

religioase. Orientarea egocentrică, unilaterală a poetului, i-a făcut imposibilă

abordarea unei poezii religioase. În cei unsprezece Psalmi Moderni, poetul a văzut

probabil pretextul perfect să-şi exprime spiritul de revoltă, sentimentul damnării,

martiriul, aversiunea faţă de duşmani. Psalmul ca specie literară nu este nici pe de

parte exploatat la potenţialul său maxim, neatingându-şi scopul lui obiectiv, acela al

inter-relaţionării asumate dintre om-divinitate pe linia unor căutări şi a unor revelaţii.

Totuși, psalmii macedonskieni rețin multe aspecte ale formulei psalmice, incluzând

referiri clare la variantele biblice.

Din acest motiv, a doua parte a studiului despre psalmul macedonskian a

urmărit ce anume reţine acesta din psalmul biblic. Dincolo de cuvintele din recuzita

psalmului biblic și tehnica de versificaţie a strofei şi antistrofei, s-au putut face multe

apropieri de conținut, deși totul apare cu sens schimbat: lamentația davidică de a fi

fost uitat de Dumnezeu ia forma unui reproş adus divinității care l-a lăsat pradă unui

univers duşmănos; iminenţa morţii şi condiţia nemernică a omului e deplânsă și la

Macedonski, însă eul poetic este orgolios și invocă fără smerenie o condiție

privilegiată; folosindu-se de motivul vrăjmaşului, des întâlnit în psalmii biblici,

Macedonski transformă conflictul său cu contemporanii în psalm; de asemenea, ambii

psalmişti pomenesc coborârea în dizgraţia şi batjocura lumii şi ca un efect consecutiv,

zdrobirea inimii în umilință, însă pe când psalmistul biblic intuieşte umilința lui

Hristos, eul poetic face mereu aceeași aluzie la propria condiţie socială, plângându-se

de nerecunoştinţa celor din jur.

Sensul iniţial biblic e tergiversat spre o semnificaţie subiectivă. Macedonski

vorbește în psalmi aproape exclusiv despre sine, în diferite ipostaze: eul neînţeles,

ajungând însă mândru și neclintit în eşuarea lui, uneori transformându-se într-un sfinx

al răbdării care trădează speranţa răscumpărării; poetul care și-a pierdut harul;

damnatul uitat de Dumnezeu şi de lume; eul umil care se recunoaște creatura lui

Dumnezeu; eul care devine profet, voce a morţii inevitabile a omului; poetul ca

Phoenix neîncetat, care renaște din propria obidă prin puterea de a accepta insulta şi

dispreţul ca un martir sau ca Hristos însuși, însă nu merge spre Hristos pentru a

împărtăşi ca un mistic aceste suferinţe, ci se regăseşte cu aroganţă el însuşi în aceeaşi

poziţie hristică. Aceste ipostaze se succed pe parcursul unui traseu care debutează

într-o epocă paradisiacă a eului și care derapează într-una a căderii, a nefericirii, a

înfrângerii, situaţie din care caută ieşirea fie prin acceptare, asumare şi răbdare, prin

îngheţarea sensibilităţii poetice, fie prin rugăciunea către o divinitate care să-l

16

răzbune, să-i răscumpere suferinţa. Psalmii sunt lamentații pentru pierderea acestui

paradis.

Psalmii lui Tudor Arghezi au reprezentat o reală provocare, cu atât mai mult

cu cât dispun de o impresionantă bibliografie, justificabilă de altfel, însă simultan

inhibantă pentru asemenea viitoare demersuri critice. Din acest motiv, subcapitolul

dedicat lui Arghezi începe cu o retrospectivă asupra exegezei psalmilor arghezieni în

versuri, cu referințe la critici literari ca: Pompiliu Constantinescu, Ov. S.

Crohmălniceanu, Dumitru Micu, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Mihail

Petroveanu, Nicolae Manolescu, Vladimir Streinu, Ion Simuț, și mai ales Nicolae

Balotă, Marin Beșteliu și Alexandru Andriescu cărora studiul de față le datorează

unele deschideri interpretative.

În studiul psalmilor arghezieni, am pornit de la ipoteza că în planul larg al

mişcărilor istorice şi de gândire filozofică, poezia religioasă a revoltei şi a întrebărilor

se justifică. Conştiinţa modernă nu-l poate primi pe Dumnezeu decât în astfel de

condiţii. Arghezi e un David reinventat, o replică modernă a psalmistului, iar psalmul

său o rugăciune a conştiinţei moderne. Mai mult însă, modul acesta de a scrie poezie,

chiar și în chestiuni religioase, se datorează și unei structuri interioare aparte. Când

psalmistul se raportează la Creator nu poate fi altfel decât în celelalte poezii ale sale.

Nu poate fi un credincios al pioşeniei poetul care a adus în poezie „bube, mucegaiuri

şi noroi”. Deci, nu i-a fost greu poetului să insereze în psalmi nespusul, vorba grea,

tabu-urile, stările de ruşine ale credinciosului, pe care le exhibă, le exprimă torturant

şi obsesiv, până la autoflagelare.

Așa cum refuză conformismul limbajului, poetul se împotrivește oricărei

convenții, în definitiv, limitatorie, aspirând la libertate interioară. Psalmii dezvoltă și

ei o dialectică a libertăţii şi a limitei în relaţia cu Dumnezeu. Pornind de aici, am

propus o posibilă grilă de lectură a psalmilor, axată pe recuzita conceptuală din eseul

despre limită a lui Gabriel Liiceanu. Psalmii arghezieni descriu, astfel, secvenţa de

depăşit-atins22

, fiind rezultatul nuanţat al întâlnirii dintre apetenţa argheziană pentru

revoltă, ca formă de refuz a oricărei limitări sau subjugări şi nevoia profundă de

Dumnezeu, ca formă fiinţială de supunere prin iubire. Am stabilit că limita de atins

este întâlnirea cu Dumnezeu, nu atât pentru a se uni mistic cu El, cât pentru a şi-L

reprezenta în mod concret, senzorial, cu omenescul său ca apostolul Toma.

Dificultatea acestei reprezentări între limitele senzorialului constă în intenţia

de a-şi propune ca limită de atins ceea ce nu poate fi pus în limită. Refuzul de a-l

accepta pe Dumnezeu exclusiv cu prerogativele Lui divine şi dorinţa de a-l cunoaşte

în concretul imanent vin dintr-o nevoie structurală a fiinţei argheziene. În mod cert,

nu avem de-a face cu o sensibilitate religioasă de factură mistică, ci cu un anumit tip

de „tăietură spirituală”, aşa cum numeşte Liiceanu unul dintre elementele care

compun fondul intimstrăin. Neşansa spiritului arghezian este de a fi fost fatalmente

construit pe o structură interioară orientată spre ceea ce Liiceanu numise precis, iată

limita de depășit, de aici şi imposibilitatea de a se fi ridicat vreodată la starea de

adoraţie mistică pentru a fi iluminat, deşi tentaţia sacrului l-a însoţit neobosit în toată

opera.

Conflictul major al sensibilităţii argheziene porneşte din obstinaţia cu care

poetul insistă să-l caute şi să-l aştepte pe Dumnezeu al Slavei prin ceea ce este în el

profund uman, natural, netransfigurat, între marginile intelectului şi ale senzorialului,

şi nu în verticalitatea fără fund a inimii. Eul arghezian se încăpățânează să nu accepte

22

Gabriel Liiceanu, Despre limită , Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.40

17

transgresabilitatea limitei de depășit, el vrea să rămână în limită, cerându-i și lui

Dumnezeu să-şi ajusteze slava la nevoile lui fiinţiale, fără ca slava sacră să sufere

vreun fel de trunchiere care să-i faciliteze accesibilitatea la omenesc.

Contradicţia devine pregnantă atunci când bucuria omenescului intersectează

traseul căutărilor în sacru, când fiinţa orientată, prin însăşi configuraţia ei, spre lume

nu se poate abţine să-l caute pe Dumnezeu cu sete. Poetul are tentaţia interzisului, iar

Dumnezeu este tentaţia ultimă. Pentru psalmistul arghezian, Dumnezeu care se

ascunde dincolo de „lacăte şi drugi” rămâne mereu provocarea finală. Cu cât tace mai

mult, cu atât psalmistul devine mai insistent şi mai volubil, pentru că: „Înverşunat de

piedici, să le sfărâm îmi vine.” Psalm (Călare în şa, de-a fuga pe vânt ca Făt-

Frumos). Psalmii arghezieni au fost creaţi pe fondul acestui conflict, de altfel

unidirecţional, care se naşte între o divinitate pudică şi un credincios solicitant şi

perseverent.

Deseori însă, eul arghezian se împotriveşte tot la fel de mult tentaţiei de a se

împotrivi, așadar luptă cu această limită internă, o altă posibilă limită de depășit.

Lupta nu se duce cu îngerul, ci cu sine însuşi, pentru că psalmistul, în ciuda faptului

că se simte uitat de Dumnezeu, se îndârjeşte să rămână în credinţă. Psalmul dezvăluie

pe credinciosul care crede cu râvnă pentru că nu vrea să cadă pradă necredinţei, cu

atât mai mult cu cât acum Dumnezeu tace, iar psalmistului îi este la îndemână să se

revolte, pentru că-i este specific. Acestei neputinţe de a fi altfel se împotriveşte

psalmistul arghezian. Efortul pentru închegarea unei relaţii coerente cu Dumnezeu

pare să aibă o finalitate imposibilă, dar confruntarea cu ceea ce îi este refuzat devine

pentru poet o perpetuă provocare.

Psalmii în versuri însă nu reprezintă decât momente de climax din tumultuoasa

devenire spirituală argheziană. Portretul psalmistului pare static în psalmii versurilor

pentru că poetul statornicește cu obstinație în căutare, refuzând să decidă fie

abandonul, fie găsirea unei soluții. Mereu la răspântii, eul poetic rămâne același,

spiritualmente nu devine pe nicio traiectorie, e static.

Psalmii în proză completează însă acest traseul spiritual. Ei nu par a fi insule

conotative de sine stătătoare, ci sunt momentele spirituale de legătură, intercalările

necesare între un climax şi altul. Lecturate în paralel cu psalmii în versuri, aceste

poeme creează o imagine integratoare asupra psalmodiei argheziene şi asupra mişcării

eului spiritual. Deci se poate descrie un portret dinamic al eului poetic arghezian.

Psalmii prozastici mai ales, relevă un dinamism evolutiv al eului poetic până la o

finalitate salutară şi armonizantă, de aici şi valoarea acestor texte poetice în context

conotativ.

Poemele în discuție vin să detalieze stările psalmistului din versuri, puterea

expresivă rămâne aceeaşi, însă ambiguităţile care au indus în eroare atât de mult pe

exegeţii psalmilor în versuri, sunt mai rare, schimbările spontane de ton se resorb într-

o stare generală de împăcare sufletească. Disperarea şi revolta psalmului arghezian

aici se convertesc în bucurie.

Lectorul poemelor descoperă treptat sursa acestei seninătăţi poetice subiacente

în pasaje desprinse parcă din manuscrisul unei biografii spirituale. De altfel, pe

parcursul psalmilor prozastici arghezieni am urmărit traiectoria unei dinamici

spirituale, delimitată în etape cu succesiune logică: conştientizării apartenenţei la

sacru îi este consecutivă nevoia de sacru, necesitate intrinsecă care induce febrilitatea

stării de căutare a sacrului pentru reîntregirea primordială; din metamorfozele căutării

se naşte revelaţia sacrului în lume care delimitează o viziune diferită asupra sacrului,

18

lumii şi omului. Linia acestei traiectorii a devenit, în cazul studiului de față, firul

Ariadnei în interpretarea grupului de psalmi ai volumului Printre psalmi.

La finalul traiectoriei spirituale, eul poetic mărturisește deschis împăcarea cu

Dumnezeu pe care, în cele din urmă, l-a descoperit, însă e vorba de un Dumnezeu al

unei viziuni personale. Dumnezeul poemelor în proză este surprinzător. Toate

atributele divinităţii sunt înlocuite de un sacru lipsit de grandoare. Împăratul

Împăraţilor spune în poezia argheziană nu ştiu, neştiinţă care vine dintr-o inocenţă de

fond. Dumnezeul întâlnit de psalmist este un copil al iubirii şi al jocului cosmic, o

divinitate de dinainte de păcat, însemnând pe deplin iubire, fără atribuţii de stăpân, un

prieten, „un copil între ceruri, aruncând cu stele în mare.” (Viaţa mea trece către

veac).

În cazul operei blagiene, deși exemplele de psalmi23

sunt destul de rare de-

alungul volumelor, ele sunt îndreptățite la o atenție specială pentru că marchează un

debut în relația poetului cu sacrul care inevitabil amprentează definitiv în poezia

românească natura psalmului ca poezie religioasă și-i potențează virtuțile poetice.

Psalmul blagian abandonează canoanele psalmului tradițional, instituie o altfel de

relație cu sacrul, un limbaj metaforic suplu cu acces la divin, în fine, devine poezia

religioasă a poetului modern care percepe sacrul ca mister, necunoscutul dintre

straturile lumii, prezent oricând și oriunde, (în termenii lui Rudolf Otto, numinosul).

O astfel de poezie se apropie de mistică, în sensul căutării unei stări inefabile de

comuniune cu sacrul, în contextul existenței esențial dialogală. În poeziile lui Blaga,

relația cu Dumnezeu, un sacru personalizat în marele TU, oscilează între apropieri și

depărtări ființiale.

Psalmii reflectă diferite stadii ale relației cu Dumnezeu, de la situația

incomunicabilității cu sacrul când eul încearcă să recupereze o plenaritate a relației cu

divinitatea, trăind însă o criză a necunoașterii voinței lui Dumnezeu (Psalm - O durere

totdeauna mi-a fost singurătatea), la abandonul în moarte (Cânele din Pompei) ca

șansă de reunire cu sacrul, de la indiferența reciprocă dintre om și Dumnezeu la

căutarea obsesivă printr-un pelerinaj de basm în care eul întreabă neobosit: „Unde

ești, Elohim?” (Ioan se sfâșie în pustie), de la reperarea unui Dumnezeu ca o impresie

(Psalmul 151), ca un musafir plecat, la regăsirea sacrului în natură, în timpii sfinți ai

„anilor-dumineci”, ai verilor de foc, al sfintelor toamne, ai prundului, ai holdei, ai

undei. Nu în ultimul rând, întâlnirea cu sacrul se produce și prin iubire; eul poetic are

certitudinea că, spre deosebire de moarte, experiența întunecată a divinului, iubirea

împlinește, prin frenezia ei, aspirația spre sacru, alungând toate tribulațiile (Psalm

Dragostei).

Subcapitolul dedicat psalmilor voiculescieni este structurat pe trei secțiuni,

dintre care prima problematizează tipul de tradiționalism propagat de poezia

voiculesciană care impregnează primele volume de poezii până la mimetism, dar care

se convertește într-un discurs poetic specific voiculescian printr-o dinamică de

adâncire a sinelui, vizibilă în versurile ulterioare. Asociat grupării literare de la

Gândirea, în mare parte și datorită poeziei religioase, Vasile Voiculescu n-a fost

totuși un gândirist ad litteram, nu a respectat gratuit o doctrină poetică. Voiculescu a

23

Volumul În marea trecere conține un Psalm (O durere totdeauna mi-a fost singurătatea) scris în

1924; Corăbii cu cenușă contribuie cu încă doi psalmi, Psalmul 151 și Psalm (Iubind – ne-credințăm

că suntem), plus un Psalm Dragostei scris între 1946-1951. La aceștia patru care au primit propriu-zis

numele de psalm, mai pot fi alăturate alte poezii psalmice cum sunt de exemplu: Ioan se sfâșie în pustie

(Laudă somnului, 1926), Cânele din Pompei, 1943, Doamne îngăduința ta (1946-1951), Linia (1951-

1957) și poezia Psalmistul (Pașii profetului,1921).

19

scris poezie religioasă ca o necesitate ființială; credinţa lui, ca dat înnăscut, curge

natural în fluxul vital al poetului şi, implicit, al poeziei. În ciuda mărturisirilor

poetului, în mod greu explicabil, sacrul în poezia voiculesciană nu o dată a dat

naştere la dispute exegetice. Dar la Voiculescu, dramele de conştiinţă, trăirile intense

ale căutărilor şi îndoielilor nu-şi au locul în intimitatea sufletească a poetului nu

numai pentru că îi este „dat” să fie credincios, ci mai ales pentru că, spre deosebire de

Arghezi, liminaritatea afectului e atinsă altfel, nu din drama îndoielii şi a căutării

disperante, ci din nevoia unirii cu sacrul.

În ce privește psalmii, singurul volum pe care îl considerăm prin organicitate

şi congruenţă un veritabil volum de psalmi formează ansamblul de poezii postume

aparţinând volumului [Clepsidra] şi reunite de editor sub titlul Călătorie spre locul

inimii.

Câteva poezii-psalm din volumele anterioare au anticipat apariția acestui

volum. De aceea, în a doua secțiune a prezentului subcapitol ne-am ocupat de analiza

semnificațiilor esențiale ale unor astfel de poezii. Psalmul Părinte, unde să te caut

(Poezii, 1916) anunță imaginea emblematică a seminței, pretutindeni prezentă în

volumul Pârgă, și care definește în concepție voiculesciană, trupul – cale a rodului.

Durerea, suferința însă îl şlefuieşte pe om până la dobândirea unui alt tip de

corporalitate, corpul de lumină (Ca pe un diamant – în volumul Din ţara zimbrului).

Uneori însă, eul prins între patimi şi rațiune, se roagă pentru dezlegarea de omenesc,

pentru ca sămânța veșniciei pe care Dumnezeu a pus-o în om să rodească (Dezlegare -

în volumul Pârgă), deși sub blestemul morţii, umanul păstrează latent simţul

încolţirii, nevoia originară de a întoarce faţa spre sacru, de a rodi, de a-şi manifesta

eternitatea nelimitat (Căzut pe piatră - în volumul Pârgă. Dacă poezia Spectrul vieții

(Pârgă) este o spovedanie a instabilităţii umane între iubire şi ură, Duminica Tomii

(Pârgă) devine un psalm de laudă în care curiozitatea şi ezitările lui Toma în faţa

miracolului învierii se converteşte aici într-un sentiment de adoraţie. Luminătorul

(Poeme cu Îngeri) insistă mai mult asupra revelaţiei luminii sacre, îngerii fiind

secerătorii, aducătorii apocalipsei, a marii revelaţii finale. Psalmistul invocă această

apocalipsă personală, revelaţia finală a lui Dumnezeu creaturii sale, întâlnirea

fundamentală dintre om şi sacru. Versurile psalmului Aşteptare sub cortul pustiei

(Destin) reclamă lipsa de întrepătrundere între planul sacru şi cel uman. Dumnezeu se

izolează în cer, iar omului îi este inaccesibilă orice cale de înălţare, rămânând în

expectativă.

Una dintre poeziile esențiale ale volumului Destin, Horeb lăuntric, indică o

tipologie a dinamismului sentimentului de credinţă la Voiculescu, o mişcare simultan

ascendentă şi descendentă. Eul poetic este un Moise care pe măsură ce urcă muntele,

coboară la chemarea lui Dumnezeu din sine. Finalitatea întâlnirii dintre Dumnezeu şi

om este coincidenţa naturii divine cu natura omului, întoarcerea la divinul din om, la

puritatea originară. Ciclul de șase poezii, cu titlul Urcuşuri (volumul Urcuș) urmăresc

aceeași idee poetică a ascensiunii spirituale. În volumul Întrezăriri, o Rugăciune

descrie un Dumnezeu pretenţios care cere eternizarea fiinţei umane prin ridicarea ei

din starea de umilinţă a condiţiei umane în munte sacru pe care să coboare în

revelaţie. Unul dintre volumele de versuri postume reușește să descrie drumul acestui

tip de metamorfoză spirituală.

Călătorie spre locul inimii exprimă opţiunea pentru o poezie care să satureze

expresia nevoii de sacru, permanent manifestă în timpul interior voiculescian, dar

neîmplinită poetic. Prin volumul [Clepsidra], opera poetică voiculesciană se întoarce

20

aici definitiv spre Dumnezeu, o opţiune pentru reinstaurarea poeziei în sacru, care a

dus la, probabil, cea mai valoroasă poezie religioasă de la noi.

Deși poezia lui Voiculescu nu-şi propune să demonstreze preceptele

dogmatice ortodoxe, ci mai ales o experienţă personală a întâlnirii cu Dumnezeu,

apropierile de modul de gândire religios răsăritean nu ar trebui să devină un tabu al

criticii literare, putând fi la fel de prodigioase ca referinţele exegetice de tip filozofic,

de exemplu. De aceea, am recurs în analiza psalmilor lui Voiculescu, la explicațiile în

materie de mistică răsăriteană, ale lui Dumitru Stăniloae, Vladimir Lossky și Thomas

Spidlik.

Psalmii voiculescieni descriu o călătorie mistică surprinsă sub toate aspectele

ei, de la despătimire, la intuirea lui Dumnezeu în finit, o cunoaştere pozitivă, la

apofatism şi finalmente, iluminare, starea de contemplaţie, de iubire în comuniunea cu

Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu simultan coboară și urcă, fie că e vorba despre un

pelerinaj intim pe care poetul îl realizează în mănăstirea din sine, o fundamentală

coborâre în inimă, când caută sinele său cel mai profund unde să-şi dea întâlnire cu

sacrul, fie că e vorba despre un urcuş duhovnicesc pe care mistica răsăriteană l-a

exemplificat concret cu celebrul episod biblic al urcuşului lui Moise pe muntele Sinai,

simbolul ascensiunii spirituale spre Dumnezeu și unirea cu El.

Psalmii lui Șt. Aug. Doinaș s-au născut dintr-o necesitate spirituală. Odată cu

propunerea profesorului Paul Miron care intenționa în 1986 să publice Biblia lui

Șerban Cantacuzino într-o nouă ediție căreia să-i alăture o Biblie într-o limbă română

modernă, poetul traduce 50 de psalmi, de aici și ideea scrierii propriiilor psalmi.

Volumul Psalmi, publicat în 1997, mărturisește credința, de data aceasta, nu

ca mască poetică, ci ca autentică stare interioară. Doinaș afirmă că poetul nu poate

juca rolul unui homo religiosus, dacă nu este cu adevărat în această postură. Există

însă la Doinaș o disociere clară între eul poetic, scriitor, omul de cultură care caută

rațional sensuri adânci în straturile lumii prin teologie, meditație, analiză și eul

biografic care își trăiește efectiv sentimentul religios și care reprezintă auzul divin24

al

primului. Poetul pare să nu poată purta masca religiosului fără experiența religioasă

prealabilă a eului empiric, nu se poate inventa religios. De la acest tip de duplicitate

am pornit în analiza relației eului poetic cu Dumnezeu din psalmii doinașieni.

Întrebarea care stă la baza psalmilor doinașieni, Ce este Dumnezeu?,

generează marile teme ale acestor poeme: misterioasa prezență a lui Dumnezeu în

lume, oscilația între îndoială și extaz, invazia simțurilor și imposibilitatea mântuirii și

prin ele, nevoia de ascetism, teama abandonului ceresc, foamea de Dumnezeu.

Aceste poezii printre care am identificat psalmi ai provocării cerului, ai

invocării, ai nemulțumirii, arte poetice, reeditări ale unor istorii biblice, psalmii de

laudă nu sunt exclusiv imnuri, nici doar rugăciuni de cerere, ci fragmente dintr-o

lungă conversație cu sacrul în care se-mbină proslăvirea cu ruga și cu interogația

tensionată. În contextul acestui dialog, se produc și întâlnirile dintre cele două

ipostase, ipostasul uman și cel divin, în diverse ipostaze. Maniera în care Dumnezeu

este perceput de către poet, îi determină acestuia o poziționare aproape simetrică față

de El, o resituare de tip sincronic. Se poate sesiza felul în care creatura se

reconfigurează după Creatorul său în ceea ce teologia numește sinergie. Această

sinergie se insinuează în toate conexiunile dintre diversele ipostaze ale lui Dumnezeu

reprezentate de poet și ipostazele psalmistului. De reținut, prin urmare, că psalmii

doinașieni nu sunt monolog disperat, ci rugăciuni de străduință în care Dumnezeu

24

Ștefan Aug. Doinaș Mai mult ca prezentul , Editura Aius, Craiova, 1996, p. 84

21

intervine și ascultă. Multiplele apelative ale lui Dumnezeu mărturisesc o căutare

continuă: „Gelosule”, „Neînduratule”, „viul între vii”, „Părăsitule” „Osânditule”, „cel

Nenumit”, „Celălalt”, „Divinule” „Stăpâne” . Dumnezeu însă îi scapă psalmistului,

rămânând ascuns nu pentru că se ascunde, ci pentru că îi este imposibil ochiului uman

să-l perceapă. Poate doar să-l intuiască, să-l numească Nenumitul, să afirme pe cale

apofatică, mai degrabă ce nu este Dumnezeu, decât ce este.

Nemulțumirea psalmistului se naște din conștientizarea diferențelor dintre

Dumnezeu cu atributele Sale (eternitate, sfințenie) și nimicnicia creației Lui, totuși

aceasta din urmă e pătrunsă de energiile necreate, este martora unor minuni, în

filozofia hasidică, e dialect al limbii Domnului. Nu numai că Dumnezeu rămâne

permanent Mister, marea Taină a universului, indescifrabilă, dar însuși cosmosul nu

este altceva decât o imensă metaforă reușită. Mistuită, ființa umană e ocupată total de

Dumnezeu. Biblică este respingerea celor căldicei, pentru că focul ceresc îi cere

omului toată ființa într-o sfântă gelozie. Eul religios trebuie să se lase absorbit în acest

dialog fundamental. Psalmistul nu crede într-un Dumnezeu al jumătății de măsură, ci

într-Unul al nemăsurii.

Adesea, Domnul e perceput în ipostaza sa chenotică. E vorba de smerenia lui

Dumnezeu, când pare învins și ezitant, când însă psalmistul îl instigă să devină

judecătorul sfârșitului de veacuri. Alteori, Dumnezeu e perceput în plină slavă,

Dumnezeu atotștiutorul, Dumnezeu împărat, Monarh în cosmos. Uneori, psalmistul îl

dorește un interlocutor apropiat pe care psalmistul să-l tutuiască: „Doamne, aș vrea

să-Ți spun Tu, cum i-aș spune/ celui ce-mi pune povara lui groaznică-n spate.”

(Psalmul V). Dumnezeu apare în psalmii doinașieni și neimplicat în lume, detașat,

exilat, un creator care și-a abandonat creația hazardului.

În ce-l privește pe psalmist, la fel ca în cazul lui Arghezi, lumea devine la fel

de tentantă uneori ca și promisiunea lui Dumnezeu de a-i oferi viața veșnică. Lupta cu

propriul trup va fi un conflict recurent în versurile psalmilor. Eul poetic resimte intens

limitele cărnii și depărtarea prin ea de Dumnezeu. Psalmistul se roagă însă adesea

pentru trup, dorindu-l cale de mântuire. Alteori, trupul se lasă transfigurat, umplut de

lumină, devenind templu pentru cel Sfânt. Lepădându-se de închisorile cărnii, trupul îl

primește pe Dumnezeu în sine ca-ntr-o biserică. psalmistul alege asceza. Psalmistul,

admirându-i pe anahoreți, se vrea ascet, cerând „iarna dură” a lepădării de lume.

O iarnă dură este și lupta cu rațiunea și limitele ei. Prin duplicitatea sa,

poetul acceptă un tip de complementaritate care-i salvează credința. Credința începe

acolo unde rațiunea se termină, susține poetul într-unul din eseurile sale, Dialog cu

mine însumi. Aici eul poetic intră în dialog cu eul empiric, fiecare arogându-și teritorii

aparte din lumea interioară pe care o împart. Poetul e rațional și apolonic, eul

biografic pleacă genunchii, se roagă, fiecare compensându-l pe celălalt. Acolo unde

eul rațional nu mai poate explica, intervine salvatoare credința eului empiric.

Iscoditorul eu rațional cercetează, interoghează, ia la rost, întrebându-se la nesfârșit

despre natura lui Dumnezeu. Căutările lui întrețin setea de sacru, credința arzândă.

Când ajunge în impas, îl salvează credința. Dacă nu găsește răspunsuri, psalmistul

nu-și pierde cumpătul, ci așteaptă în starea de credință prin care se salvează. Iată cum

eul poetic și eul empiric, credința și rațiunea se armonizează, completându-se, ambele

conținând în ele gândul la Dumnezeu. Din strădania acestei armonizări s-au născut

Psalmii.

O complementaritate similară apare și-n înțelegerea lui Dumnezeu ca sensul

prezent-absent al lumii. Ușor deductibil, psalmul devine pretextul cel mai potrivit prin

care eul empiric și eul poetic să fie exprimați simultan. Poezie și rugăciune în același

22

timp, psalmul devine el însuși un intermediar între eu și sacru. Poezia este astfel

teritoriul revelației pe care psalmistul o așteaptă, vorbind în tăcerea profundă a

misticului Psalmistul e conștient însă de puterea limitată a cuvântului, care doar

intuiește, sugerează sacrul. De aceea, nu-l va căuta doar în cuvânt, ci și în fiecare

element al naturii, al lumii, în relația cu celălalt, în tot ceea ce rațiunea umană poate

percepe. Ce trebuie reținut însă în cazul poeziei lui Doinaș nu este transcendența

inaccesibilă a sacrului, ci ideea de incomprehensibilitate a lui Dumnezeu, Dacă

intelectul, cu toate conceptualizările sale, rămâne neputincios în fața acestui mister a

lui Dumnezeu, cum îl poate cunoaște și recunoaște pe Dumnezeu cel care-l caută. Este

vorba despre calea revelației, a epifaniei pe care au căutat-o misticii. Nu trebuie găsit

Dumnezeu, ci Dumnezeu însuși îl găsește pe credincios, i se arată. Dumnezeul acesta

vechitestamentar, Dumnezeu care s-a descoperit și i-a vorbit lui Moise de sub puterea

focului, e unul al mâniei în fața căruia omul se percepe total neputincios. Starea de

fascinație și de tremur care-l face să se simtă infinitezimal, sentimentul de dependență

îl trăiește și psalmistul biblic. Eul poetic caută starea de grație a misticilor, privilegiul

perceperii lui Dumnezeu dincolo de intelect, în inimă, printr-o sinergie verticală.

Dumnezeu nu este însă numai taină, dar este în mare măsură. Totuși taina

aceasta se face recognoscibilă în propria creație în care există ordine cosmică. Deși în

cazul lui Dumnezeu, insuficient, omul cunoaște prin creație și prin sine, pe Creator,

organicitatea creației relevă un Creator în raționalitatea Lui, inteligibilă, lizibilă

omului. Iată de ce, poetul psalmist nu se limitează la un singur tip de cunoaștere a lui

Dumnezeu. Raționalul și supraraționalul nu se exclud reciproc. În viziunea poetului

nu există un antagonism, ci în mod cert o complementaritate. Acolo unde rațiunea

devine insuficientă, este nevoie de o disponibilitate către miracol pentru conturarea

unui proces de cunoaștere autentic.

Penultimul subcapitol e dedicat unui psalmist recent, un poet suprarealist, Paul

Aretzu. Saltul de la suprarealism la o poezie cu puternice înclinaţii religioase dă

impresia unei semnificative schimbări de direcţie, și totuşi nu avem de-a face în

psalmii lui Paul Aretzu, atât cu o răsturnare spectaculoasă de situaţie poetică, cât cu o

metamorfozare evolutivă, anticipabilă în versurile volumelor anterioare. Chemarea pe

care o resimte nu provine dinafara, ci dinăuntrul constituţiei lui de esenţă. Din acest

motiv, Cartea Psalmilor nu este o carte a convertirii, (convertirea presupune o

modificare integrală de structură) ci, mai degrabă, o carte a întoarcerii acasă. E vorba

de o trezire la existenţă şi la poezie a unei predispoziţii şi a unei nevoi care urcă din

biografia de început şi din moştenirea genetică: „am simţit irepresibil nostalgia

inocenţei, a încercării din nou, a întoarcerii la credinţa din copilărie, mi s-a făcut dor

de biserică, de rugăciune, de bunica, de unchii mei pe care nu i-am considerat nici o

clipă morţi, de fratele meu de atunci, de vise şi de nădejdi. M-am întors la Biblie, la

părinţii bisericii, la cărţile vechi, la pildele din Pateric şi la Filocalie. Recitind Psalmii

lui David am înţeles cu adevărat că limba poeţilor trebuie să fie biblică.25

Confesiunile poetului în interviuri, dovedesc, ca în cazul lui Șt. Aug. Doinaș,

că eul biografic simte acut nevoia de a explica sau de a discuta poezia religioasă, de a

interveni, de a justifica. Religiozitatea ţine atât de mult de intimitatea eului biografic,

încât nu i se poate refuza o astfel de secondare a eului poetic.

Mai mult, poezia face parte astfel din rândul harismelor care parcurge traseul

sinergic dintre omul-poet şi Dumnezeu, prin urmare, sensul ei primordial nu este

25

Paul Aretzu, Scriitorul moare în scrisul său pentru a învia, Interviu de Cornel Mihai Ungureanu,

http://www.pravaliaculturala.ro/template1.php?aa=2007&ll=4&menu=7 (consultat 18.04.2010)

23

esteticul, ci într-un registru atât de propice, este să întreţină dialogul cu Dumnezeu, pe

fundalul valorii estetice intrinseci cuvântului poetic. Poetul nu mai creează pentru

sine, vanitos, în registru exclusiv estetic, ci își vrea poezia rugăciune.

Străduinţa lui Aretzu în a crea deopotrivă poezie-rugăciune şi rugăciune-

poezie nu rămâne doar în proiect. Aşa se face că pentru un credincios ortodox, şi nu

evităm afilierea poeziei lui Aretzu la o confesiune aşa cum n-o face nici poetul,

psalmii aceştia sunt la fel de valoroşi ca rugăciune, cum sunt şi ca poezie pentru

degustătorii actuali de lirism. Reuşita lui Aretzu, care justifică entuziasmul criticii de

întâmpinare, stă în dublul succes pe care-l au psalmii la publicul religios pe de o parte,

şi la cititorul de poezie obişnuit pe de alta, altfel spus, poezia lui Aretzu e dogmatică

fără să fie tezistă şi valoroasă estetic, fără a-i obstrucţiona vocaţia de rugăciune. Ea

pare să rezolve echilibrul sensibil din interiorul unei poezii religioase care sau riscă să

fie eretică, dar valoroasă estetic şi autentică, sau e rugăciune sinceră, dar din punct de

vedere estetic ratată.

Mai mult, Biserica, şi, în mod declarat, cultul ortodox mijlocesc în relaţia

misterioasă dintre poet şi Dumnezeu. Nu-şi impersonalizează credinţa până a o

îndepărta de orice confesiune şi nu o individualizează în aşa fel încât să fie un mod

unic de a crede într-o divinitate aleasă prin propria conştiinţă. Meritul aşadar al lui

Paul Aretzu este de a scrie o poezie care mărturiseşte nu numai religiozitatea, dar mai

ales identitatea confesională, fără însă a se erija într-un gest prozelitist şi ieşind din

conformismele de limbaj aferente confesiunii. Când Paul Aretzu pictează imagini ale

bisericii în versurile sale, descriind mişcările tainice, sacramentale ale preotului în

momentul liturghiei, poetul mărturiseşte modul în care-şi trăieşte silenţios credinţa un

creştin ortodox, un popor, totul particularizându-se până la urmă în religiozitatea unui

poet.

Din alt unghi al problematicii, versurile nu sunt nici eretice, nu se depărtează

aproape deloc de dogmă, fără însă s-o expună sau s-o predice. Accentul e mutat în

planul eului poetic şi a felului în care îşi trăieşte relaţia cu Dumnezeu, fie ea şi

mijlocită de liturghie. În mare parte, de aici vine o altă virtute a psalmilor lui Aretzu,

ei reușesc să exprime printr-o experienţă poetică religioasă aferentă unei identităţi

confesionale de margine, experienţa sacră însăşi.

Am remarcat, de asemenea, că Paul Aretzu scrie o poezie religioasă cu câteva

dintre instrumentele poetului postmodern. În a aborda o formula poetică postmodernă

pentru versul religios e un gest de nonconformism în rândul poeţilor religioşi care de

obicei se feresc (cu excepţia lui Arghezi) să părăsească un fel de convenţionalism

lingvistic, metaforic, smerit al poeziei religioase, impus de însăşi problematica ei.

Nici poezia lui Aretzu nu refuză pioşenia, psalmistul vrea cuvintele cuminţi, însă nici

nu renunţă la expresia poetică cea mai apropiată modului în care trăim și gândim

astăzi: autoreferenţialitatea, reinventarea cuvântului banal, familiar şi simplu, pe care

îl învesteşte cu o funcţie sacramentală, biografismul, parantezele narative care dau o

anumită discontinuitate textului, hibridizându-l şi întrerupându-i ritmul, trecerea de la

problematici grave, cum este moartea, de exemplu, la chestiuni concrete, prozaice sau

derizorii, alternându-se gestul cotidian cu liturgicul.

De asemenea, ar fi fost greu de conceput ca suprarealismul versurilor din

volumele anterioare să nu se fi prelungit până la psalmi fie şi sub forma unor

reminiscenţe. Într-un fel, tangenţele poetului cu suprarealismul l-au putut apropia mai

repede de religiosul creştin decât oricare curent avangardist, în ciuda insubordonării

24

declarate a suprarealiştilor faţă de orice doctrină.26

La Aretzu, aderenţa la

suprarealism i-a creat sau poate a pornit dintr-o predispoziţie pentru un dincolo, un

altceva, pentru esenţă, o disponibilitate pe care suprarealiştii o exaltau. Asociaţiile

lexicale insolite, locurile comune în limbaj, polisemia trimit tot la suprarealism.

În psalmi, textual, tehnica suprarealistă de a scrie nu este total abandonată,

atâta timp cât serveşte benign compoziţia şi metafora psalmului. Nu de puţine ori

imaginile poetice pe care le creează Aretzu par să fie desprinse din picturile lui

Salvador Dali. De exemplu, ca să exprime momentul ispitei, poetul creează în

Psalmul 5 o imagine asemănătoare cu Ispita Sfântului Anton „Printre dunele de nisip

din apropiere, trec femei cu sânii goi sticlind în soare, iar eu în mănăstire, sunt

îmbrăţişat continuu cu Dumnezeu intrat în mine ca un vultur.” Tot în stil dalinian,

poetul dă gravitaţie şi materialitate imponderabilului: „De pe masă picură un poem

răsturnat…”(Psalmul 11).

Paul Aretzu explică felul în care stă înscris în configuraţia noastră de esenţă

codul unui dialog cu sacrul, o idee vehiculată des şi polemic la Părinţii Bisericii. În

poeme, Aretzu învesteşte fiecare fiinţă, sub amprenta lui Dumnezeu, cu funcţie

psalmică. Universul uman este în străfunduri imnic. Psalmistul se află mereu în stare

preliminară, de aşteptare, de iniţiere, cu sufletul „nedospit şi încrudat”, în starea

cuvintelor „nespuse”. Eul poetic nu aşteaptă altceva decât forţa care să suscite

manifestarea acestor latenţe, harul lui Dumnezeu. Descoperind că poetul trebuie să fie

omul lui Dumnezeu, se produce o reală vitalizare a universului poetic, o

scurtcircuitare care traversează energic tot poeticul. Această energie este creatoare.

Harul întâlnit, revelat, trebuie să facă rod. Prin poem, poetul nu face altceva decât să

înmulțească Harul ca pe un talant, o misiune care-l apropie de șansa întâlnirii cu

Dumnezeu.

Întâlnirea cu Dumnezeu presupune o comuniune totală prin transfigurarea nu

numai a gândului, dar și a trupului, impregnat de prezența lui Dumnezeu Nu de

puține ori în psalmi, poetul aspiră la o metamorfozare a simțurilor, a trupului însuși

înafara timpului. Psalmistul trece printr-o sforțare a întregii ființe, carne și trup, spre

Dumnezeu: ”Îmi întind mâinile spre cer, seara, până când nervurile unei albețe de

argint coboară în mine, și mă rog, Doamne, până îmi sângerează buzele, până

cuvântul încolțește în mine, până când genunchii mei se ridică de-o palmă de la

pământ, până ating cu limba marginea dangătului de clopot” (Psalmul 5). Ca sub

impactul unei atracții irezistibile, poetul se prelungește dincolo de sine, levitează în

cuvânt. Tot despre iubire este vorba și aici. Psalmii aretzieni se desfășoară pe

traiectoria unei relații de iubire, cu tânjirile și dorurile ei, cu întrebările și împlinirile,

cu bucuriile comuniunii și cu strădaniile căutării. Nu degeaba și-a numit Paul Aretzu

psalmii semne de iubire. Poeziile aretziene nu sunt altceva decât o declarație de

dragoste.

Ultimul subcapitol cuprinde, în crochiuri, psalmiști, mai noi și mai vechi, mai

valoroși și mai puțin valoroși, care însă, din punctul nostru de vedere, nu au putut fi

omiși. B. Fundoianu (1978, postume) Aron Cotruș (Psalmii românești), Dorel Vișan

(Psalmi, 2002), Marta Petreu (Cartea mâniei,1997, Scara lui Iacob, 2007) și Aura

Christi (Grădini austere, 2010) aduc în perimetrul psalmodiei abordări inedite, noutăți

de viziune, exploatând potențialul acestei specii literare într-o direcție particulară, pe

care am considerat necesar s-o evidențiem.

26

S-a întâmplat şi cu Salvador Dali şi catolicismul explicit la care aderă în perioada mistică a picturii

sale..

25

Psalmii lui B. Fundoianu celebrează vitalismul, trupul, darurile vieții. Adam

nu se simte pedepsit la izgonirea din rai, pentru că altfel n-ar fi primit frumusețea

pământului, a vieții, a naturii. Psalmii vibrează de o vitalitate pe care o pune

recunoscător între el și Dumnezeu. Firea umană coruptă, căzută din Paradis,

descoperă darul vieții, bucuria naturii, dulceața sexualității, pasiunea, forța, în

definitiv, umanul pur, desculț, tocmai datorită acestei căderi. Nici elanul mistic, nici

asceza nu definesc psalmii aceștia, ci darul sacru al vieții și recunoștința.

Psalmii lui Aron Cotruș nu intenționează să exprime vocea unui singur eu

poetic, ci strigătul unui popor și a unei ginți întregi. Poetul aduce în psalm

intemperiile, frământările istorice ale neamului căruia îi aparține și pe care-l deplânge

din exil într-o creație poetică plină de patos. Toate convulsiile istoriei recente, în

special a Ardealului, poetul le răsfrânge într-o expresie poetică tumultoasă,

incandescentă. Orice trăire interioară, individuală se deschide inevitabil în psalmul

lui Cotruș spre neam. Așa cum psalmistul David nu se putea concepe înafara relației

cu Dumnezeu, tot așa eul liric din poeziile cotrușiene există doar în raport cu propriul

popor, el însuși nu se poate concepe altfel.

În psalmii lui Dorel Vișan, eul poetic nu înaintează spre Dumnezeu mânat

numai de dor, în deplină smerenie, ci și din nevoia fundamentală de a se raporta la

timp și la moarte pentru a dobândi o conștiință eliberată de spaime prin promisiunea

mântuirii. Relația cu Dumnezeu ușurează gândul morții, garantează veșnicia.

Psalmii austeri ai poetei Aurei Christi vorbesc despre moarte și viață și despre

intimitatea lui Dumnezeu în acestea, imposibil de redat altfel decât prin metaforă.

Discursul psalmic este aici mult mai rarefiat, formulele obișnuite din poeziile

psalmice sunt de negăsit. Aura Christi este unul dintre psalmiștii care au mers pe calea

deschisă de Blaga psalmului, aproape golit de religie, pregnant de religiozitate.

Poezia Martei Petreu dezvoltă, cu predilecție în două din volumele sale,

Cartea mîniei (1997) și Scara lui Iacob (2006), o relație aparte cu Dumnezeu.

Volumul Cartea mîniei debordează de vehemență și furie, revărsate în ceea ce Ion

Pop a numit psalmi negri sau anti-psalmi27

. Dialogul cu Dumnezeul cel mut este o

ceartă aspră, imprecativă, în cuvinte tari, tăioase. Sunt psalmii unui eu poetic profund

feminin. Nu-și vrea această poetă creația impersonală, golită de sensibilități feminine,

de referiri la feminitatea sa (așa cum se întâmplă în poezia Aurei Christi), ci

dimpotrivă, se afirmă ca femeie în raportul cu Dumnezeu, o nuanță care în Scara lui

Iacob se fortifică vizibil, până la erotism. Însuși raportul cu Dumnezeu nu se

translează atât prin conexiunea substanțială de tip creator-creatură, cât prin conceptul

de cuplu. În psalmii poetei, eul poetic, feminin în toată evidența, formează cu

Dumnezeu un cuplu în care submisiunii i se substituie interdependența. Relația

buberiană de tip eu-Tu se convertește din iubire într-un prizonierat torturant, o

mucenicie obligatorie. Eul și Dumnezeu aparțin în acest caz unui binom arhetipal care

derapează în căsnicie nefericită, imposibil de anulat. Psalmul Martei Petreu nu

constituie atât un dialog sau replică adresată divinității, cât un instantaneu dintr-o

viziune dramatică construită pe relația disfuncțională cu Dumnezeu și interferența

tragică a morții în această relație, de unde și recluziunea în propriul eu, coborârea

continuă în sine.

Într-o secțiune separată (Psalmiști, psalmiști, psalmiști), sunt cuprinși și alți

psalmiști, prezentați pe scurt: Ștefan Baciu (Pe Tine Te lăudăm, 1932), Constantin

27

Ion Pop în Dicționarul esențial al scriitorilor români, coord. de Mircea Zaciu, Marian Papahagi,

Aurel Sasu Editura Albatros, București, 2000, p. 657

26

Abăluță (Psalmi, 1969), Emil Alexandrescu (Legea iubirii, 1992), Mihai Pleș

(Psalmi curbi: poeme, 1995), Claudiu Soare (Psalmii maimuței, 1998), Florin

Grigoriu (Rugăciuni și psalmi, 1999), Valeriu Butulescu (Imensitatea punctului.

Psalmi Țigănești, 2002), Gh. Popescu Ger (Psalmii păpădiei, 2004), Constantin

Ghiniță (Psalmi, 2003), Radu Cazan (Bentu: început de lume, 2004), Ștefan Amariței

(Psalmi 2004), Tatiana Scorțanu (Psalmi de taină, 2006), Eugen Virgil Nicoară

(Psalmii mei, 2007), Dumitru Vacariu (Psalmii fiului rătăcitor, 2007), Ștefan Sabău

(Psalmii suferinței mântuitoare, 2008).

De asemenea, de o atenție specială beneficiază și versificările psalmilor

biblici ca forme de poetizare relevante în registrul abordării psalmului, începând cu

Vasile Militaru, Mihail Sadoveanu, Traian Dorz, Eugen Dorcescu și încheind cu noua

și poetizanta stihuire a lui Șerban Foarță. Dacă versificările lui Vasile Militaru, Mihail

Sadoveanu sau Traian Dorz nu se îndepărtează canonic de psalm, rezumându-se la

stihuire în sine, accentele poetizante fiind poate ușor vizibile la Sadoveanu, traducerea

versificată a lui Eugen Dorcescu însă denotă o schimbare de viziune în asemenea

abordări, ținând cont de poeticul psalmului, parafrazând metaforic, rămânând însă în

canon. Abia cu performanțele deosebite de stihuitor ale lui Șerban Foarță, canonul

dogmatic trece în plan secundar, intențiile fiind pe deplin estetizante, accentul nu cade

atât pe mesaj, cât pe formă și delicii estetice, trădând oarecum scopurile ultime ale

psalmului prin joc și textualizare. E remarcabilă evoluţia traducerii psalmului de la

Dosoftei care versifică literar din necesitate, la Foarța care versifică literar din plăcere.

Limba literară e inventată la Dosoftei, la Foarță ea a ajuns la maturitate, e valorificată.

De la un poet la altul, de la un versificator-poet la altul, psalmul cunoaște

diferite metamorfoze în abordare, tematică, substanță poetică. Pentru a le face mai

vizibile, capitolul final concluzionează propunând o analiză comparativă a psalmilor

analizați, pornind de la două repere: distanța de modelul biblic și dialogul cu

Dumnezeu (gradul de religiozitate).

În ce privește primul aspect, versificările, mai ales cea a lui Dosoftei până la

cea poetizantă a lui Foarță, sunt cele mai apropiate, urmând apoi psalmul-compilație,

o poezie care îmbină sintagme din Psaltire sau formulări foarte asemănătoare

psalmului biblic, un colaj în care contribuția personală a poetului e minimă, și abia

apoi psalmii poeților, de la preluările psalmice formale macedoskiene, la rescrierea

argheziană până la psalmii celor două poete, care se distanțează și mai intens, astfel

încât chestiunile de conținut identificabile la ceilalți psalmiști se resorb într-o

relaționare cu Dumnezeu sau cu Marele Nimeni, plină de specificitate, foarte

personală, care iese din paradigmele generale-umane și care nu trimite în niciun fel la

modelul scripturistic.

Textele poetice denumite psalm cunosc sub acest titlu o dinamică de formă și

fond foarte diversă, încât titlul psalm, devenit în cele din urmă aproape o convenție

literară, poate să fie așezat tot la fel de bine deasupra unei epigrame sau haiku, unei

meditații sau sonet (dovadă stă diversitatea de tematici și formule poetice care stau

sub acest titlu, vizibile mai ales în modul uneori greu explicabil în care unii poeți își

numesc volumele de poezii psalmi, referindu-ne la Psalmii păpădiei, de Gh. Popescu

Ger; Psalmi curbi, de Mihai Pleș, chiar Psalmii lui Constantin Abăluță).

Psalmul în sine, ca specie, pare să nu aibă pretenții formale, decât în măsura în

care vrea și poate respecta profilul oferit de psalmul biblic prin tipologii de limbaj și

topică, prin figuri de stil specifice (chiasmul, paralelismul), expresii și sintagme

similare, invocații specifice rugăciunii, elemente de odă sau lamentație. Unele poezii,

cum sunt o parte din cele ale Aurei Christi, de exemplu, stau mărturie că tot în aceeași

27

măsură psalmul poate să nu conțină niciunul dintre elementele enumerate. Din punctul

acesta de vedere, sfera psalmului se lărgește generos.

Singurele care pot defini holistic specia psalmului sunt chestiunile de conținut

care formează un trunchi comun în această tradiție poetică particulară a literaturii

române. Marea majoritate a psalmilor scriși de poeți conțin următoarele elemente

tematice: dialogul direct cu Dumnezeu, sentimentul nimicniciei umane, imnicul și

lamentația, dorul/foamea de sacru, căutarea lui Dumnezeu, confruntarea cu

incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, reperarea tainei lui Dumnezeu în natură. În

definitiv, este vorba despre problematicile pe care le statuează relația în sine cu

Dumnezeu, care cunoaște de la un poet la altul accente particulare, intensități diferite,

abordări personalizate. Singurul element de conținut care definește în mod cert orice

psalm, până și excepțiile care evită abordarea comună, este raportarea conștientă,

volitivă la sacru ca finalitate poetică în contextul căreia poetul scrie.

Urmărind raportul eu-Dumnezeu, se poate realiza un scurt studiu comparativ

al modulațiilor pe care acesta le-a cunoscut în interiorul psalmilor analizați în lucrarea

de față.

Relația buberiană de tip eu-Tu este centrul catalizant al oricărui psalm, ea își

modifică de la un poet la altul conținutul. În psalmii săi de un religios mai degrabă

decorativ, Macedonski nu problematizează în jurul relației sale cu Dumnezeu, nici nu

aspiră la comuniunea cu sacrul sau la cunoașterea lui Dumnezeu, ci consideră că

Dumnezeu trebuie să devină el însuși un aliat în vendeta poetului, un justițiar care să-i

facă dreptate, o ipostază a lui Dumnezeu invocată și de Aron Cotruș în Psalmii

românești.

Dialogul cu Dumnezeu ia o amploare mult mai gravă în majoritatea celorlalți

psalmi. Revenind la al doilea criteriu al comparației ample, Arghezi, Doinaș și

Voiculescu se raportează la Dumnezeu într-un mod asumat, dar substanțial diferit.

Arghezi e conflictual, Voiculescu mistic, Doinaș profund receptiv. Dacă Voiculescu

pare în psalmii săi un mistic determinat să parcurgă treptele scării spre comuniunea cu

Dumnezeu ca un traseu natural spiritului, psalmistul arghezian nu are asemenea

aspirații mistice. Arghezi se-ndreaptă spre Dumnezeu nu cu o sensibilitate religioasă

de factură mistică, ci cu un anumit tip de „tăietură spirituală” orientată spre concret,

cu tatonări, pieziş, însă în sforțare și perseverență. Psalmistul voiculescian crede ca și

cum credința e un dat de la sine, pe când psalmistul arghezian crede, dar cu strădanii

îndelungi. Căutarea asiduă a lui Dumnezeu vădește la Arghezi un efort conștient a

eului psalmist de a se păstra în credință. Dificultățile pe care le întâmpină spiritul

arghezian constă în asincronia în care se dispune față de Dumnezeu, când dorește să-l

perceapă prin tot ceea ce-i este profund natural, cerându-i să-și ajusteze slava.

Căutările, tensionările şi întrebările lui Arghezi care vizează revelaţia lui Dumnezeu

se manifestă cu predilecţie pe planul inteligenţei şi al raţiunii, facultăţi ineficiente faţă

de numinos.

În mod diferit, psalmistul doinașian reușește să se instaleze într-un raport

sinergic cu un Dumnezeu activ, implicat, (spre deosebire de Dumnezeul pudic

arghezian sau impasibilitatea blagiană a Marelui Anonim) o sincronie care se

insinuează în toate conexiunile dintre diversele ipostaze ale lui Dumnezeu

reprezentate de poet și ipostazele psalmistului parcă aferente celor dintâi: dacă

Dumnezeu e geometru, psalmistul se vrea triunghi; dacă Domnul este copac,

psalmistul este frunză; dacă Divinul se ascunde, slăvitorul îl caută, dacă Domnul e Tu,

atunci poetul e Eu. Relația determină ipostazele eului care, dorindu-se coincident cu

reprezentarea lui Dumnezeu, stă, de fapt, la pândă, finalmente caută.

28

Pluralitatea eurilor, prezentă de altfel și la Macedonski însă cu alte scopuri,

dezvăluie felul în care psalmistul doinașian știe realmente să comunice cu Dumnezeu,

să depășească stările conflictuale. Rațiunea problematizantă la Arghezi este

complementară la Doinaș în cunoașterea lui Dumnezeu. Eul arghezian e imobil,

implantat în neliniștea structurală care-l definește, invocându-l pe Dumnezeu să se

ajusteze în mod accesibil numai acestei unice ipostaze în care eul său poate fi.

Cel mai mistic dintre psalmiști, Vasile Voiculescu scrie o poezie religioasă în

deplinul sens al cuvântului, o religiozitate asumată, deloc decorativă, cu trimiteri la

mistica răsăriteană. În relația cu Dumnezeu, eul nu se pluralizează, ci parcurge un

urcuș spiritual al golirii de eu, ca într-o ipostază pură a tăcerii, pentru a-l întâmpina pe

Dumnezeu cu lumina căruia să se contopească în iubire.

De asemenea, în aceleași scopuri, în capitolul concluziilor au fost identificate

trei puncte comune multora dintre psalmodieri: incomprehensibilitatea lui Dumnezeu,

condiția umană ca limită, vocația sacră a poeziei – dificultăți pe care le-au întâmpinat

psalmiștii în dialogul psalmic. Această comparație amplă statuează în pragul

concluziei finale că se poate vorbi, în cazul psalmului, despre o tradiție în literatura

română.

Câți din acești psalmi au pornit din rugăciuni sau au devenit rugăciuni în forul

interior al creatorilor lor și câți au eșuat în acest demers sau nu s-au vrut nicicum în

acest statut, doar poeții înșiși o pot mărturisi. Rămânem cu două convingeri însă: a)

psalmul este discursul predilect al poetului despre Dumnezeu și relația lui cu acesta,

orice fel de chestiuni particulare sau general-umane ar conține și indiferent că au făcut

parte sau nu din dialogul intim rugător al poetului; b) problematicile comune pe care

le-au pus poeții români în psalmi de-a lungul unui secol și ceva, creându-se astfel o

tradiție literară unică, nu numai că au fost generate de un model prolific, comun, un

cod matricial fundamental – psalmul biblic, ci ele însele alcătuiesc în inima tradiției

pe care o edifică, miezul de semnificații care poate contura granițele psalmului ca

specie literară autonomă și poate constitui un reper în abordările (non)conformiste ale

acestei specii.

BIBLIOGRAFIE

BELETRISTICĂ:

a) Ediții ale operelor:

Abăluță, Constantin Psalmi Editura Tineretului, București, 1969;

29

Alexandrescu, Emil Legea iubirii, prefață de Constantin Ciopraga, Editura Moldova, Iași,

1992;

Amariței, Ștefan Psalmi, Editura Cronica, Iași, 2004;

Aretzu, Paul Cartea psalmilor (Semne de iubire), cu o prefață de Marian Drăghici, Ca regele

David …(cuvânt de laudă, invidie şi însoţire), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003;

Aretzu, Paul Urma lui Uriel, cu o postfață de Eugen Negrici, Cartea unei chemări

copleşitoare, Editura Vinea, Bucureşti, 2006;

Arghezi, Tudor Printre Psalmi, antologie, tabel cronologic şi prefaţă de Roxana Sorescu,

Editura Art, Bucureşti, 2010;

Arghezi, Tudor Scrieri vol.1-6 , Editura pentru literatură, București, 1964;

Baciu, Ștefan Căutătorul de comori Ediție bibliofilă alcătuită de Elena Fluerașu, Editura

Muzeul Literaturii Române, Colecția Manuscriptum, București, 2002;

Blaga, Lucian Opera poetică, Cuvânt înainte de Eugen Simion, Prefață de George Gană,

ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga, Editura Humanitas, București, 1995;

Butulescu, Valeriu Imensitatea punctului, Editura Polidava, Deva, 2002;

Cazan, Radu Bentu: început de lume, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2004;

Christi, Aura Grădini austere, Editura Ideea Europeană, București, 2010;

Cotruș, Aron Peste prăpastii de potrivnicie, ediție, prefață și tabel cronologic de Alexandru

Ruja, Editura Minerva, București, 1995;

Doinaș, Șt. Aug. Psalmi, Editura Litera International, București-Craiova, 2003;

Dorcescu, Eugen Psalmii în versuri, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Marineasa,

Timișoara, 1997;

Dorz, Traian Cântările Psalmilor. Versificarea Psalmilor, Editura Oastea Domnului, Sibiu,

2005;

Dosoftei, Opere, I, Versuri, editor N.A. Ursu, Studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura

Minerva, București, 1978;

Foarță, Șerban Cartea psalmilor/ pre stihuri retocmită, acum, de Șerban Foarță, Editura

Brumar, Timișoara, 2007;

Fundoianu, B. Poezii, Ediție, note și variante de Paul Daniel și G. Zarafu, Studiu introductiv

de Mircea Martin, Postfață de Paul Daniel, Editura Minerva, București, 1978;

Ghiniță, Constantin Psalmi, Editura Zelax, Focșani, 2003;

Grigoriu, Florin Rugăciuni și psalmi, Editura Macarie, Târgoviște, 1999;

Macedonski, Al. Opere, II, Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi variante, cronologie şi

bibliografie de Adrian Marino, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966;

Militaru, Vasile Lămuriri la Ediția I, în Psaltirea în versuri, Editura Lumină din lumină,

București, 2000;

Nicoară, Eugen Virgil Psalmii mei, Editura Semne, București, 2007;

Petreu, Marta Cartea mîniei, Editura Albatros, București, 1997;

Petreu, Marta Scara lui Iacob, Editura Cartea Românească, București, 2006;

Popescu, Cristian Arta Popescu, Editura Societății „Adevărul”, București, 1994;

Popescu-Ger, Gh.Psalmii păpădiei, Editura Perpessicius, București, 2004;

Psalmii în traducerea lui M. Sadoveanu, ediție îngrijită și prefațată de Ioan Oprișan, Editura

Saeculum, București, 1992;

Sabău, Ștefan Psalmii suferinței mântuitoare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008;

Scorțanu, Tatiana Psalmi de taină, Editura Corgal Press Bacău, 2006;

Soare, Claudiu Psalmii maimuței, Editura Vinea, București, 1998;

Vacariu, Dumitru Psalmii fiului rătăcitor, Editura Junimea, Iași, 2007;

Vișan, Dorel De vorbă cu Domnul, Editura Popa’s Art, Timișoara, 1997;

Vișan, Dorel Psalmi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Voiculescu, Vasile Călătorie spre locul inimii, Poeme religioase, ediţie îngrijită şi notă asupra

ediţiei de Radu Voiculescu, prefaţă de Zoe-Dumitrescu Buşulenga, Editura Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 1994;

Voiculescu, Vasile Integrala operei poetice, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Roxana Sorescu,

Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.

30

b) Antologii:

Rugăciunile poeților (antologie de poezie religioasă românească) Irina Nicolaescu, Sergiu I

Nicolaescu, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2000;

1700 de ani de poezie religioasă, antologie, prefață, note, bibliografie de Mircea Croitoru,

Editura Ager, București, 2003;

Poezie religioasă românească, antologie, prefață și note biobibliografice de Florentin

Popescu, Editura Coresi, București, 2002.

Poezia religioasă română, antologie de Ion Buzași, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Poeţii italieni din secolul XX, antologie, traducere şi note introductive de Marin Mincu,

Editura Cartea Românească, 1988.

c) Alte ediții consultate:

Voiculescu, Vasile Toiagul minunilor, ediție îngrijită, prefață și note de Nicolae Florescu,

Editura Jurnalul Literar, 1998;

Aretzu, Paul Diapazonul de sânge, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006;

Christi, Aura 3000 de semne, Editura Ideea Europeană, București, 2007;

Christi, Aura Exerciții de destin, Editura Ideea Europeană, București, 2007;

Eminescu, Mihai Opere I, ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, Editura Minerva,

București, 1973;

ISTORII LITERARE ȘI DICȚIONARE:

***Dicționarul general al literaturii române, Academia Română, București, Univers

Enciclopedic, 2004;

Anghelescu, Mircea; Ionescu, Cristina; Lăzărescu, Gheorghe Dicționar de termeni literari,

Editura Garamond, București, 1995;

Cartojan, Nicolae Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva,București, 1980;

Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, Revăzută

și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1988;

Ciobanu, Ștefan Istoria literaturii române vechi, Editura Eminescu, București, 1989;

Dicționar de termeni literari, coordonator: Alexandru Săndulescu, Editura Academiei,

București, 1976;

Dicționarul analitic de opere literare românești, coordonator: Ion Pop, Editura Casa Cărții

de Știință, Cluj-Napoca, 2003;

Iorga, Nicolae Istoria literaturii române, vol. I, Editura Pentru Literatură, București, 1925;

Ivașcu, George Istoria literaturii române, vol. I, Editura Științifică, București, 1969;

Lovinescu, Eugen Istoria literaturii române contemporane, I, Editura Socec, Bucureşti,

1937;

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane , II, Editura Minerva, Bucureşti,

1981;

Manolescu, Nicolae Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura

Paralela 45, Pitești, 2008;

Mureșanu, Camelia Dicționar de termeni literari, ediția a II-a, Editura Klim, București, 2006;

Petraș, Irina Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-

Napoca, 2002;

Piru, Al. Istoria literaturii române, Editura Grai de suflet - Cultura naţională, Bucureşti,

2001;

31

Piru, Al. Istoria literaturii române, vol I, Perioada Veche, Editura Didactică și Pedagogică,

București 1970;

Popa, Marian Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, II, versiune revizuită şi

augmentată, Editura Semne, 2009;

Sasu, Aurel Dicționarul biografic al literaturii române, Paralela 45, Pitești, 2006;

Scarlat, Mircea Istoria poeziei românești, vol. I, Editura Minerva, București 1982;

Scarlat, Mircea Istoria poeziei româneşti, volumul II, editura Minerva, Bucureşti, 1984;

Ştefănescu, Alex., Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000; Editura Maşina de

Scris, Bucureşti, 2005;

The New Encyclopaedia Britannica, volum 16, Macropaedia, Knowledge in Depth, 15th

Edition, Encyclopedia Britannica, Inc., 1994;

Ţeposu, Radu G. Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel (coord.) Dicţionarul scriitorilor români, I,

Fundaţia Culturală Română, III, Editura Albatros, 2001.

CRITICĂ LITERARĂ

În volume:

* Templul meu, Șt. Aug. Doinaș în dialog cu Emil Șimăndan, Editura Fundația Ioan Slavici,

Arad, 1998;

Andriescu, Al. Psalmii în literatura română, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,

Iași, 2003;

Apetroaie, Ion V. Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975;

Armanca, N. Brânduşa Mesajul lui Crypto, cap. Arghezi – ispita şi himera, Editura Curtea-

Veche, București, 2005;

Bădescu, Horia Memoria Ființei. Poezia și sacrul, Editura Junimea, Iași, 2008;

Bălan, Ion Dodu Aron Cotruș, Editura Demiurg, București, 1994;

Balotă, Nicolae Euphorion (Eseuri), Editura Pentru Literatură, București, 1969;

Balotă, Nicolae Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999;

Beşteliu, Marin Tudor Arghezi-poet religios, Editura Cartea Românească, Craiova, 1999;

Bremond, Henri La poésie pure, Editura Bernard Grasset, Paris, 1926;

Bremond, Henri Prière et poésie, Editura Bernard Grasset, Paris, 1926;

Breton, André Second manifeste du surréalisme, în vol. Manifestes du surréalisme,

Gallimard, Paris 1998;

Călinescu, George Principii de estetică, Editura Junimea, Iași, 1996;

Călinescu, Matei Cinci fețe ale modernității, Editura Polirom, Iași, 2005;

Cărtărescu, Mircea Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 2010;

Cernătescu, Radu O istorie ocultă a literaturii române, Editura Cartea Românească,

București, 2010;

Cioculescu, Şerban Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985;

Cioculescu, Șerban Aspecte literare contemporane, 1932-1947, Editura Minerva, București,

1972;

Ciopraga, Constantin Amfiteatru de poeţi, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2002;

Ciopraga, Constantin Personalitatea literaturii române, Editura Princeps Edit, Iași, 2007;

Constantinescu, Pompiliu Tudor Arghezi, Fundaţia pentru literatură şi artă. Regele Carol II,

Bucureşti, 1940;

Cristea, Dan Poezia vie, Editura Cartea Românească, București, 2008;

Croce, Benedetto Poezia. Introducere în critica și istoria poeziei și literaturii, Editura

Univers, București, 1972;

Crohmălniceanu Ov. S., Tudor Arghezi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,

1960;

32

Crohmălniceanu, Ov. S. Literatura română între cele două războaie mondiale, II, Editura

Minerva, Bucureşti, 1974;

Diaconu, Mircea A. Poezia de la Gândirea, Editura Didactică și Pedagogică, R.A, București,

1997;

Diaconu, Mircea A. Atelierele poeziei, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană,

București, 2005;

Diaconu, Mircea A. Poezia de la „Gândirea”, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008;

Diaconu, Mircea A. Postmodernismul pe înțelesul tuturor, Editura Princeps Edit, Iași, 2004;

Doinaş, Şt. Aug., Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974;

Doinaș, Șt.Aug. Eseuri, Editura Eminescu, București, 1996;

Dorcescu, Eugen Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare. (Poeţilor tineri, care

îmi sunt prieteni) în Semănătorul, Editura on-line, iulie, 2008;

Dumitriu, Daniel Grădinile suspendate – Poezia lui Alexandru Macedonski, Editura Junimea,

Iaşi, 1988;

Eugen Simion Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974;

Filipaş, Elena Zaharia Introducere în opera lui Vasile Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti,

1980;

Friedrich, Hugo Structura liricii moderne, Editura Univers, Bucureşti, 1998;

George, Alexandru Marele Alpha, Cartea Românească, Bucureşti, 2005;

Grăsoiu, Dorina Bătălia Arghezi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984;

Grăsoiu, Liviu Poezia lui Vasile Voiculescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;

Lefter, Ion Bogdan 5poeți, Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarță, Paralela 45, Pitești, 2003;

Lovinescu, Eugen, Scrieri I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969;

Manolescu, Nicolae Despre poezie, Editura Aula, Brașov, 2003;

Manolescu, Nicolae Metamorfozele poeziei, Editura Timpul, Reşiţa, 1996;

Manolescu, Nicolae Metamorfozele poeziei,Metamorfozele Romanului, Editura Polirom,

Bucureşti, 2003;

Manolescu, Nicolae, Teme, Editura Universalia, Bucureşti, 2000;

Marino, Adrian Opera lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967;

Martin, Aurel Poeţi contemporani, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967;

Mazilu, Dan Horia Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Editura Minerva,

București, 1976;

Mazilu, Dan Horia Literatura română în epoca Renașterii, Editura Minerva, București, 1984;

Micu, Dumitru Gândirea și Gândirismul, Editura Minerva, București, 1975;

Micu, Dumitru, Tudor Arghezi, Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2004;

Mihail Petroveanu, Tudor Arghezi, Editura pentru Literatură, 1961;

Miu, Constantin Vasile Voiculescu - poet isihast: de la ascetica la mistica în poezia religioasă

a lui Vasile Voiculescu, Editura Florile Dalbe, 1997;

Morar, Ovidiu Avatarurile suprarealismului românesc, Editura Univers, Bucureşti, 2003;

Mușina, Alexandru Paradigma poeziei moderne, Editura Aula, Brașov, 2004;

Negoițescu, Ion Scriitori contemporani, Editura Paralela 45, Pitești 2000;

Negoițescu, Ion Scriitori moderni, vol 2, Editura Eminescu, 1997.

Negrici, Eugen Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, București, 1977;

Negrici, Eugen Poezia medievală în limba română, Editura Vlad & Vlad, Craiova 1996;

Nemoianu, Virgil Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Ștefan Aug.

Doinaș, Ed. Fundația Culturală Secolul 21, București, 2004;

Oprea, Nicolae Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1999;

Oprea, Nicolae Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1999;

Pănăzan, Maria-Daniela în Poezia religioasă românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,

2006;

Pantea, Aurel (coord.) Sacrul în poezia românească, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-

Napoca, 2007;

33

Pop, Ion Introducere în avangarda literară românească, Editura Institutului Cultural Român,

Bucureşti, 2007;

Popescu, Florentin Necunoscutul Macedonski, Editura Fundaţiei Regale. Ideea Europeană,

Bucureşti, 2005;

Raymond, Marcel De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, București, 1998;

Rusu, Liviu Estetica poeziei lirice, Editura Pentru Literatură, București, 1969;

Rusu, Mina-Maria Poetica sacrului, Editura Institutul European , Iaşi, 2005;

Streinu, Vladimir Eminescu. Arghezi, Editura Albatros, București, 1972;

Todoran, Eugen Lucian Blaga, Mit, poezie, mit poetic, Editura Grai și Suflet - Cultura

Națională, București, 1997

Valerian, I. Cu scriitorii prin veac, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967;

Vianu, Tudor Estetica, E.P.L., București, 1968;

Vianu, Tudor Studii de literatura română, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2003;

Zamfir, Mihai Introducere în opera lui Alexandru Macedonski, Editura Minerva, Bucureşti,

1972;

În periodice:

*** Revista Secolul 21, Madrid, 2-6, 2003, număr dedicat lui Şt. Aug. Doinaş

Bambulea, Luigi Psalmodierea și lirismul de azi. Şerban Foarţă, „Cartea Psalmilor pre

stihuri retocmită” şi maturitatea limbii literare româneşti, România Culturală, nr. 42-43,

august, 2008;

Blaga, Lucian Începuturile și cadrul unei prietenii, Gândirea, XIX, nr. 4, aprilie 1940;

Borbely, Ştefan O regăsire fericită: Paul Aretzu, în Apostrof, anul XIX, 2008, nr.8

Coşoveanu, Gabriel Psalmistul printre noi, în Ziua literară, 19 ian. 2004;

Crainic, Nichifor Isus prin țara mea, în Gândirea, II, nr. 11-12, 5 ianuarie, 1923;

Crainic, Nichifor Poezia noastră religioasă, în Gândirea, XXII, nr. 8,octombrie 1942;

Diaconu, Mircea. A. Paul Aretzu. Cartea psalmilor, în Ziua literară, 25 septembrie, 2004

Friggieri, Oliver Un dialog intercultural prin intermediul poeziei, în Steaua, nr. 1, 1990,

tradus de Irina Petraș;

Grigurcu, Gheorghe Poezie religioasă, în Jurnalul Naţional, 25 Iulie, 2007;

Grigurcu, Gheorghe Suprarealismul târziu, în România Literară, nr. 29, 25-31 iulie, 2001

Grigurcu, Gheorghe Un poet religios în România Literară, nr. 31/ 2004;

Grigurcu, Gheorghe Un poet religios, România literară, nr. 31/2004;

Macedonski, Alexandru Ultime voințe, publicat în articolul Testamentul lui Macedonski de

Simona Cioculescu, România literară, nr.47/ 2004;

Manolescu, Nicolae Poezia ca formă a rugăciunii, în România Literară, nr. 30/1997;

Nicolae Manolescu Poetul, în România Literară, nr.16/2002;

Popescu, Adrian Trei poeţi , în revista Vatra, Anul XXXI. Nr. 404-405 noiembrie -

decembrie 2004;

Simuț, Ion Poezia – scară spre cer, în România Literară, nr. 16/ 2005;

Simuț, Ion Resursele psalmilor în România Literară, nr. 31/ 2005;

Ștefănescu Alex., Zoom critic: Marta Petreu, în România Literară, nr. 1./2004;

Ștefănescu, Alex. La o nouă lectură: Ștefan Aug. Doinaș, România Literară, nr. 16/2002;

Zubaşcu, Ion Bună Vestirea Psalmilor unui mare poet – Paul Aretzu, în Convorbiri Literare,

nr. 7 (139), 2006.

TEOLOGIE. RELIGIE. FILOZOFIE:

Abrudan, Dumitru Cartea psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în Studii teologice, seria aII-

a, anul XXXVII, nr. 7-8, iulie-octombrie, 1985;

Armstrong, Karen O istorie a lui Dumnezeu, Editura Cartea Românească, 2001;

34

Balotă, Nicolae Calea, adevărul și viața, București, Editura Eminescu, București, 1995;

Baștovoi, Savatie Ieromonah, (coord.) Ortodoxia pentru postmoderniști. În întrebări și

răspunsuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2004;

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de pr. Gala Galaction și pr. Vasile Radu,

Editura pentru Literatură și Artă, Regele Carol II, București, 1939;

Biblia, Ediţie jubiliară, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de

Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001;

Blaga Lucian Trilogia cunoașterii III. Cenzura transcendentă, Editura Humanitas, București,

2003;

Bouvy, Edmond Etudes préparatoires au pèlerinage de Jérusalem, Paris, Boeme Presse,

1983;

Brand, Chad Brader, Charles England Archie Illustrated Bible Dictionary, Holman Bible

Publishers, Nasaville, Tennessee, 2004;

Breck, John Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2005;

Brown, Colin Filozofia și credința creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea 2006;

Buber, Martin Eu și tu, Editura Humanitas, București, 1992;

Caillois, Roger Omul și sacrul, Editura Nemira, București, 1997;

Codoban, Aurel în Sacru și ontofanie. Pentru o noua filozofie a religiilor, Editura Polirom,

București, 1998;

Crainic, Nichifor Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994;

Crenshaw, James L. The psalms. An introduction, William B. Eerdmans Publishing

Company, Grand Rapids, Michigan/ Cambridge, U.K., 2001;

Dionisie Areopagitul, Sfântul Opere Complete, Editura Paideia, București, 1996;

Djivers, Pius The Psalms, Their structure and meaning, Herder, Freiburg/ Burns& Oates,

London, 1965;

Doinaș Șt. Aug. Mai Mult ca Prezentul, Editura Aius, Craiova, 1996.

Durkheim, Émile Formele elementare ale vieții religioase, Editura Polirom, Iași, 1995;

Eftimie Zigabenul, Cuviosul; Nicodim Aghioritul, Sfântul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților

Părinți, transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca,

Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, Galați

Eliade, Mircea Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2000

Frunză, Sandu Iubirea și transcendența, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999;

Frye, Northrop Marele Cod. Biblia și literatura, traducere Aurel Sasu și Ioana Stanciu,

Editura Atlas, București, 1999;

Geisler, Norman L. Filozofia religiei, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999;

Girard, René Sacrul și violența, Editura Nemira, București, 1995;

Mircea, Corneliu; Lazu, Robert (coord.) Orizontul sacru, Editura Polirom, Iași, 1998;

Nemoianu, Virgil Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu,

Editura Polirom , Iași, 2000;

Otto, Rudolf Despre numinos, Editura Humanitas, București, 2006

Otto, Rudolf Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Patapievici, H.R.Omul recent, Editura Humanitas, București, 2008;

Spidlik, Thomas Spiritualitatea Răsăritului Creștin, Editura Deisis, Sibiu, 1998;

Stăniloae, Dumitru Mistică și ascetica creștină sau Teologia vieții spirituale, Editura Casa

Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1993;

Stăniloae, Dumitru Ascetică şi mistica creştină sau Teologia vieţii spirituale, Editura Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1993;

Stuhlmuller, Carroll Psalms, volumul 1, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1990;

Vasile cel Mare, Sfântul Omilii la Psalmi în Scrieri, partea I, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Orotodoxe Române, București, 1986;

Vattimo, Gianni Sfârșitul modernității, Editura Pontica, Constanța, 1993;

Velasco, Juan Martin Introducere în fenomenologia religiei, Editura Polirom, Iași, 1997;

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, Bucureşti, 1991;

35

Ware, Kallistos Rugăciune și tăcere în spiritualitatea orodoxă, Editura Christiana, București,

2003;

Weber, Max Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, Editura Teora,

București, 1998;

Wunenburger, Jaques Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000;

BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ:

Petreu, Marta în interviu cu Dora Pavel, „Făcutul unei cărți este o activitate senzuală”,

România Literară, nr. 49, 2007

http://www.romlit.ro/marta_petreu__fcutul_unei_cri_este_o_activitate_senzual (consultat

20.02.2011)

Vișan, Dorel în interviu cu Simona Chițan Cele „Trei surori” au ajuns să fie cele trei

borfete, http://stiri.rol.ro/DOREL-VISAN-Cele-Trei-surori-au-ajuns-sa-fie-cele-trei-borfete--

253946.html

Aretzu, Paul Scriitorul moare în scrisul său pentru a învia, Interviu de Cornel Mihai

Ungureanu, http://www.pravaliaculturala.ro/template1.php?aa=2007&ll=4&menu=7

Caragiu, Florin Rugăciunea fără sfârşit,

http://agonia.ro/index.php/essay/13958467/Rugaciunea_fara_sfarsit

Dorcescu, Eugen Mărturia Stihuitorului, în România Culturală,

(http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/Dorcescu%20Marturia%20stihuitorului.pdf)