TRATAMENTUL PERFUZABIL INTRAVENOS

Iniţierea, ajustarea şi monitorizarea tratamentelor perfuzabile endovenoase reprezintă o mare parte din activitatea zilnică a asistentelor medicale şi necesită o bună cunoaştere a tehnicilor, pentru prevenirea complicaţiilor. Aproximativ 90% din pacienţii internaţi necesită la un momentdat o formă de tratament intravenous.

Administrarea intravenoasă a drogurilor poate conduce la erori terapeutice. Orice administrare parenterală a medicaţiei trebuie făcută cu respectarea strictă a regulilor de asepsie şi antisepsie. Administrarea profesională a tratamentului endovenos presupune cunoaşterea utilizării echipamentului necesar pentru terapia intravenoasă, cunoaşterea anatomiei venoase, pentru a alege sediul adecvat administrăriimedicaţiei, dimensiunile adecvate ale cateterului periferic, în funcţie de vena selectată. În plus, asistenta medicală trebuie să aibă cunoştinţele necesare privitoare la medicaţia şi soluţiile prescrise pentru administrare, posibilele efecte secundare ale acestora, precum şi tratamentul impus de apariţia reacţiilor adverse medicamentoase.

Monitorizarea frecventă a perfuziilor intravenoase face parte din standardele impuse de practica sigură profesională. Buna cunoaştere a soluţiilor infuzate, a drogurilor adăugate soluţiilor

perfuzate şi a ritmului de perfuzie fac, de asemenea, parte din exercitarea în siguranţă a practicii de nursing. Monitorizarea sediului perfuziei endovenoase, întreţinerea perfuziei în condiţii de antisepsie şi asepsie, schimbarea la timp a liniei de perfuzie sunt gesture profesionale ce previn apariţia complicaţiilor asociate terapiei endovenoase şi montării cateterelor.

Instituirea şi supravegherea dispozitivelor intravenoase reprezintă una din principalele atribuţii profesionale ale asistentelor medicale şi constituie o mare parte din activitatea de îngrijire a bolnavilor, fiind destinate administrării fluidelor, nutrienţilor, sâgelui şi derivatelor de sânge sau monitorizării pacienţilor instabili hemodinamic. Toate aceste tehnici pot genera complicaţii: infecţii hematogene favorizate de prezenţa cateterului şi spitalizarea prelungită (infecţii nozocomiale, cu floră “selecţionată”, de spital), flebite, accidente embolice, chiar deces. Aceste complicaţii survin mai des în cazul cateterelor venoase centrale decât al celor periferice. În cazul cateterelor venoase periferice complicaţiile cele mai frecvente sunt flebitele şi infiltraţiile paravenoase. Riscul flebitic variază în funcţie de sediul venei cateterizate, fiind mai mare în cazul membrelor inferioare. Pentru membrul superior, riscul flebitic este mai mic pentru venele mâinii faţă de cele de la braţ sau pumn.

Injecţiile efectuate în tuburile sistemului de perfuzie, printr-un dop special, sunt considerate injecţii intravenoase.

Soluţiile perfuzabileÎn funcţie de scopul utilizării, soluţiile

perfuzabile se impart în trei categorii:1. Soluţii de bază:Sunt utilizate ca vehicol pentru medicaţie,

pentru asigurarea parenterală a aportului lichidian, ca soluţii complementare soluţiilor corectoare şi pentru menţinerea permeabilităţii unei linii venoase. Cele mai utilizate soluţii de bază sunt:

Soluţia glucozată simplă 5% Soluţii glucozate cu electroliţi Soluţii izotone de electroliţi

2. Soluţii corectoare:Sunt special concepute pentru corecţia

perturbărilor echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic. Includ:

Soluţii de electroliţi; Soluţii tampon – bicarbonat de sodiu

(8,4%, 4%, 1,4%); Concentrate de electroliţi (sodiu,

potasiu, clor, calciu şi potasiu, magneziu), care sunt destinate a fi adăugate unui alt suport lichid;

Diuretice osmotice – manitol 10%, 20%, sorbitol 40%, glicerină 10%

3. Soluţii pentru nutriţie parenterală: Soluţii de carbohidraţi – glucoză

10%, 33%, xilitol, glucoză-xilitol, fructoză;

Soluţii de aminoacizi – conţin cei 8 aminoacizi esenţiali (izoleucină, leucină, valină, metionină, triptofan, treonină, fenilalanină şi lizină), cu sau fără adaus suplimentar de carbohidraţi şi electroliţi;

Emulsii lipidice – din ulei de soia (trigliceride), emulsionate cu lecitină ţi adaus de glicerol. Emulsiile lipidice nu se administrează simultan cu alte soluţii sau concentrate electrolitice. Administrarea lor se face perfuzabil lent, de preferinţă cu ajutorul injectomatului.

Bibliografie:1. J. LeFevre Kee, Evelyn R. Hayes –

“Pharmacology – A Nursing Process Approach”, 3-rd Ed., W.B. Saunders, Philadelphia, 2000.

2. Sandra F. Smith, Donna J. Duell, Barbara C. Martin – “ Clinical nursing Skills – Basic to Advanced Skills”, 6-th Ed., Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2004.

3. K.H. Kristel – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. All, Bucureşti, 1998.

PRINCIPII ŞI REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A TRATAMENTELOR

Cele “cinci plus cinci” principii generale de administrare a medicaţiei:

Administrarea corectă a medicamentului pacientului desemnat (verificarea identităţii pacientului înainte de administrarea tratamentului);

Administrarea corectă a medicamentului prescris (reverificarea prescripţiei medicamentuluiînainte de administrare);

Administrarea medicamentului prescris în doza corectă (reverificarea dozei prescrise înainte de administrarea medicaţiei);

Administrarea medicamentului prescris în pe calea corectă (reverificarea căii de administrareprescrise a medicaţiei înainte de efectuarea tratamentului);

Administrarea corectă a medicamentului prescris cu frecvenţa şi durata recomandate;

Evaluarea corectă a datelor înainte de administrarea terapiei – de exemplu: măsurarea frecvenţei cardiace înainte de administrarea Digoxinului, determinarea glicemiei înainte de administrarea Insulinei;

Informarea pacientului cu privire la terapia administrată (parte a consimţământului informat);

Evaluarea rezultatelor terapiei administrate (sub aspectul efectelor primare, benefice şi a celor secundare);

Dreptul pacientului de a refuza administrarea terapiei. Într-o asemenea situaţie asistenta medicală trebuie să încerce să afle motivul refuzului, să anunţe medicul despre decizia pacientului şi să încerce să convingă pacientului asupra necesităţii şi beneficiilor medicaţiei recomandate.

Documentarea corectă a terapiei administrate în dosarul medical al pacientului.

Ghidul administrării corecte a medicaţiei

Pregătirea administrării:Spălarea mâinilor înainte de administrarea

medicaţiei;Verificarea existenţei eventualelor alergii

medicamentoase consemnate în documentele pacientului;

Verificarea prescripţiei terapeutice în documentul medical al pacientului;

Verificarea etichetei medicaţiei de administrat (de 3 ori: la primul contact cu medicaţia, înainte şi după administrarea acesteia);

Verificarea termenului de valabilitate al medicaţiei de administrat;

Se verifică din nou, împreună cu o altă asistentă medicală, doza de medicament calculată

pentru a fi administrată (în cazul exprimării pe unitate de greutate);

Se pregăteşte doza de medicaţie ce urmează a fi administrată şi se verifică din nou identitatea pacientului;

Pentru medicaţia lichidă: aceasta va fi turnată la nivelul ochilor, meniscul trebuind să fie la nivelul indicativului de volum;

Medicaţia iritantă gastric (săruri de potasiu, Aspirină) va fi diluată sau administrată împreună cu alimentele.

Administrarea medicaţiei:Administraţi numai medicaţia pregătită de

dumneavoastră şi nu pregătiţi medicaţia pentru a fi administrată de către o altă persoană;

Oferiţi cuburi de gheaţă când medicaţia administrată are gust neplăcut;

Când este posibil administraţi întâi medicaţia cu gust neplăcut;

Ajutaţi pacientul să se instaleze într-o poziţie cât mai confortabilă, în funcţie de calea de administrare a tratamentului;

Oferiţi numai lichidele premise de dieta pacientului;

Staţi cu pacientul până la terminarea administrării medicaţiei;

Pentru administrarea i.m. nu injectaţi mai mult de 2,5 – 3 ml soluţie la o administrare la adulţi şi respective 1 ml la copii. Pentru administrarea s.c. nu injectaţi mai mult de 1 ml soluţie. Nu

recapişonaţi acele după terminarea administrării injecţiilor.

Când se administrează în acelaşi timp tratamentul mai multor pacienţi, tratamentul pacienţilor care necesită extra asistenţă va fi administrat la sfârşit.

După administrarea tratamentului gestionaţi corespunzător seringile şi acele utilizate, în containerele speciale.

Gestionarea deşeurilor poate varia în funcţie de recomandările existente la nivel naţional sau de instituţie. De exemplu:

Restul de medicaţie neutilizat va fi vărsat în toaletă sau chiuvetă, nu în coşul de gunoi. Medicaţia cu regim special va fi returnată la farmacie. Unele deşeuri medicamentoase necesită semnătura persoanei care a efectuat distrugerea lor.

Stocaţi corespunzător (refrigerare) soluţiile stabile nefolosite din fiolele desfăcute. Notaţi data şi ora la care au fost desfăcute fiolele şi iniţialele asistentei medicale care a administrat respectivul tratament.

Narcoticele se păstrează într-un dulap cu încuietoare dublă. Dulapurile cu medicamente vor fi întotdeauna încuiate când asistenta medicală nu se află în încăperea respectivă.

Cheile de la dulapurile cu narcotice sunt păstrate de asistenta medicală, nefiind depozitate într-un dulap sau sertar.

Narcoticele trebuie păstrate într-un loc sigur, departe de accesul copiilor sau al altor membri ai personalului sau familiei.

În cursul administrării tratamentului evitaţi contaminarea tegumentelor sau inhalarea medicaţiei, pentru a preveni sensibilizarea şi dezvoltarea alergiilor.

Documentarea efectuării terapiei:Orice eroare în administrarea tratamentului

va fi comunicată imediat medicului şi asistentei şefe. Se va completa un raport asupra incidentului.

În documentul medical al pacientului (foaia de observaţie) se va nota medicaţia administrată, doza, calea, ora şi iniţialele asistentei medicale care a efectuat tratamentul.

Consemnarea în documentul medical se va face imediat după administrarea medicaţiei.

Se vor consemna în documentul medical al pacientului (foaia de observaţie) efectele farmacologice şi eventualele efecte secundare ale tratamentului administrat.

În cazul refuzului pacientului de a i se administra tratamentul recomandat, acesta va fi consemnat în documentul medical al pacientului (foaia de observaţie) şi va fi comunicat medicului.

Se va consemna pentru medicaţia orală administrată cantitatea de lichide utilizate.

Deprinderi incorecte (de evitat) în administrarea tratamentelor

Nu vă lăsaţi distraşi în timpul pregătirii medicaţiei de adminisitrat.

Nu administraţi medicaţia pregătită de alte persoane.

Nu utilizaţi medicaţia din flacoane cu etichete ilizibile sau ale căror etichete sunt deteriorate sau desprinse.

Nu mutaţi medicaţia dintr-un flacon în altul.Nu turnaţi medicaţia în mâna

dumneavoastră.Nu administraţi medicaţia al cărei termen de

valabilitate este depăşit.Nu “ghiciţi” numele sau dozele

medicamentelor de administrat. Dacă aveţi nelămuriri, întrebaţi medical.

Nu administraţi medicaţie injectabilă sau orală care prezintă sedimente, modificări ale culorii sau turbidităţi anormale.

Nu lăsaţi medicaţia pregătită pentru administrare în afara razei dumneavoastră vizuale.

Nu lăsaţi medicaţia pe noptiera pacientului sau la îndemâna vizitatorilor.

Nu administraţi medicaţia dacă pacientul spune că este alergic la respectivul medicament sau la un grup de medicamente înrudit.

Nu folosiţi numele pacientului ca singură modalitate de verificare a identităţii acestuia înainte de administrarea medicaţiei.

Nu administraţi medicaţia dacă pacientul spune că aceasta este diferită de cea administrată anterior. Verificaţi încă o dată prescripţia în documentul medical al pacientului.

Nu recapişonaţi acele folosite. Respectaţi precauţiile universale în administrarea tratamentelor.

Nu amestecaţi medicaţia cu cantităţi mari de lichide sau alimente sau cu lichide ori alimente contraindicate.

Surse posibile de eroare în administrarea medicaţiei

Abrevieri neclare sau neobişnuite;Scris iligibil;Virgule omise sau prost plasate în

consemnarea dozelor;Prescripţii verbale;Ordine incomplete în prescrierea medicaţiei.

Bibliografie:1. J. LeFevre Kee, Evelyn R. Hayes –

“Pharmacology – A Nursing Process Approach”, 3-rd Ed., W.B. Saunders, Philadelphia, 2000.

2. Sandra F. Smith, Donna J. Duell, Barbara C. Martin – “ Clinical nursing Skills – Basic to Advanced Skills”, 6-th Ed., Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2004.

3. K.H. Kristel – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. All, Bucureşti, 1998.

AGENŢI FARMACOLOGICI

Medicaţia desemnează agenţii farmacologici terapeutici, aplicaţi sau introduşi în organism cu scopul producerii unui efect local sau sistemic fiziologic. Termenul de medicaţie (drog)se referă la diverşi compuşi chimici produşi de laboratoarele farmaceutice, prescrişi de medic pentru a fi administraţi pacientului în scop profilactic sau curativ. Aceşti agenţi se deosebesc de produsele care pot fi eliberate fără prescripţie, de tipul vitaminelor, mineralelor, suplimentelor nutritive sau agenţilor botanici (fitomedicamente, plante). Este însă importantă cunoaşterea utilizării acestor produse de către pacienţi, datorită potenţialelor interacţiuni medicamentoase.

Agenţii farmaceutici au o denumire comună internaţională (DCI), desemnând principiul activ; pot fi generice (nume oficial, similar DCI) sau pot avea o denumire comercială dată de firma producătoare. Genericele sunt de regulă mult mai ieftine faţă de produsele originale ale firmelor consacrate.

Efectele biologice ale medicamentelor

Efectele terapeutice ale medicamentelor sunt determinate de patru procese biologice: absorbţia, distribuţia, metabolizarea (biotransformarea) şi excreţia (eliminarea) drogurilor.

Absorbţia

Procesul de absorbţie se referă la deplasarea medicamentelor de la nivelul locului de administrare în torentul circulator. Calea de administrare este cea care determină dacă acţiunea medicamentului este limitat doar la o anumită regiune a corpului (efect local) sau dacă drogul trece în sistemul circulator, fiind distribuit în toate ţesuturile organismului şi exercită un efect sistemic.

Calea orală de administrare (p.o.) este cel mai des folosită. Medicaţia orală poate exercita un efect local (de exemplu antiacidele, antitusivele) sau poate fi absorbită din tractul gastro-intestinal, cu efect sistemic. Formele lichide sunt absorbite mai rapid decât comprimatele. Majoritatea drogurilor sunt absorbite din intestinal subţire, prin suprafaţa mucoasă intens vascularizată. Absorbţiagastro-intestinală este influenţată de pH, de prezenţa sau absenţa alimentelor, de administrarea concomitentă a mai multor medicamente, de solubilitatea drogului şi de fluxul sangvin local. În genere, biodisponibilitatea medicaţiei orale este diminuată deoarece după absorbţie drogurile ajung la nivel hepatic (efectul de prim pasaj), fiind

metabolizate înainte de a trece în circulaţia sistemică.

Medicamentele cu administrare topică(locală) pot fi aplicate la nivel cutanat (dermic), ocular (oftalmic), în conductul auditiv (otic), cu scopul acţiunii locale. Pielea este utilizată şi pentru aplicarea percutană (transdermică) a patch-urilor, drogurile fiind eliberate continuu, exercitând un efect sistemic.

Mucoasele oferă şi ele căi convenabile pentru administrarea medicamentelor, cu efect local sau sistemic, după absorbţie. Sunt utilizate în acest scop calea sublinguală (pentru nitroglicerină, anticalcice, inhibitori ACE), mucoasa bucală, nazală sau tractul respirator (inhalare), conjunctiva oculară, mucoasa vaginală sau rectală.

Administrareaa parenterală presupune injectarea medicaţiei, oferind cea mai rapidă modalitate de absorbţie a drogurilor. Metodele de administrare parenterală includ administrarea intradermică (i.d.), subcutană (s.c. sau hipodermică), intramusculară (i.m.) sau intravenoasă (i.v.). Modalitatea de administrare variază în funcţie de medicament, de acţiunile sale, precum şi de factori care ţin de pacient. De exemplu, un pacient cu o reacţie alergică severă, de tip anafilactic, va primi epinefrină (adrenalină) i.v., deoarece această cale scurtcircuitează absorbţia, conferind drogului o distribuţie imediată în torentul circulator, cu efect sistemic imediat, necesar în urgenţă.

Distribuţia

Distribuţia desemnează procesul prin care medicamentul este transportat prin torentul circulator la nivelul sediului său de acţiune. Desfăşurarea acestui process presupune un debit cardiac adecvat şi o perfuzie tisulară eficientă. O parte din droguri se fixează pe proteinele plasmatice transportoare, putând intra în competiţie cu alte medicamente administrate concomitent. Restul sunt transportate liber în circulaţie. Această fracţiune liberă este fracţiunea activă farmacologic. Drogurile “libere” străbat membrane celulară; pe măsură ce drogul este metabolizat şi eliminat, fracţiunea fixată de proteinele transportoare este eliberată, devenind activă. Drogurile liposolubile sunt distribuite şi stocate în ţesutul adipos, fiind ulterior eliberate lent în torentul circulator. Procesul de distribuţie a drogului depinde de debitul cardiac şi de perfuzia tisulară, în timp ce distribuţia medicamentului este influenţată de capacitatea de fixare a drogului de proteinele plasmatice transportoare, de solubilitatea acestuia, de concentraţia plasmatică a medicamentului şi de prezenţa unor bariere fiziologice (bariera hemato-encefalică şi cea placentară).

Metabolizarea drogurilor

Metabolizarea sau biotransformarea se referă la ansamblul proceselor enzimatice prin care drogul “liber” este covertit într-un produs inactiv şi nedăunător, ce poate fi eliminat. Majoritatea medicamentelor sunt metabolizate hepatic; unele droguri sunt convertite în metaboliţi cu eficienţă farmacologică superioară medicamentului administrat. Unele droguri administrate per os sunt semnificativ inactivate prin “efectul de prim pasaj hepatic” înainte de a ajunge în circulaţia sistemică şi a fi transportate la nivelul ţesuturilor ţintă. Dozele cu administrare orală a acestor medicamente trebuie să fie mai mari decât cele pentru administrarea parenterală. Există şi droguri complet inactivate prin “efectul de prim pasaj hepatic”, care trebuie administrate exclusive parenteral.

Alte sedii de metabolizare a medicamentelor sunt rinichiul, pulmonul, plasma şi mucoasa intestinală.

Excreţia (eliminarea) drogurilor

Excreţia reprezintă procesul prin care drogurile sunt eliminate din organism. Rinichiul reprezintă principala cale de eliminare a medicamentelor, atât a drogului original

administrat, cât şi a metaboliţilor acestuia. În timpul excreţiei, drogurile sunt filtrate la nivel glomerular, secretate tubular şi apoi fie reabsorbite la nivelul tubilor renali, fie excretate direct şi eliminate prin urină.

Alte căi de eliminare a medicamentelor sunt reprezentate de pulmon (prin expiraţie), tractul gastro-intestinal, salivă, transpiraţie şi secreţia lactată.

Procesele biodinamice medicamentoase şi răspunsul individual al pacientului la tratamentul administrat depind de o multitudine de factori, printre care se numără geutatea şi indexul de masă corporală (IMC), sex, vârstă, echilibrul hidro-electrolitic şi acido-bazic al pacientului, starea generală de sănătate şi de nutriţie a acestuia. În plus, o serie de factori rasiali, etnici, genetici, imunologici, fiziologici, emoţionali şi de mediu influenţează biodinamica drogurilor. Termenul de polimorfism medicamentos desemnează răspunsul individual al pacientului la medicaţia administrată.

Bibliografie:1. J. LeFevre Kee, Evelyn R. Hayes –

“Pharmacology – A Nursing Process Approach”, 3-rd Ed., W.B. Saunders, Philadelphia, 2000.

2. Sandra F. Smith, Donna J. Duell, Barbara C. Martin – “ Clinical nursing Skills – Basic to Advanced Skills”, 6-th Ed., Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2004.

3. K.H. Kristel – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. All, Bucureşti, 1998.

TRATAMENTUL PERFUZABIL INTRAVENOS

Iniţierea, ajustarea şi monitorizarea tratamentelor perfuzabile endovenoase reprezintă o mare parte din activitatea zilnică a asistentelor medicale şi necesită o bună cunoaştere a tehnicilor, pentru prevenirea complicaţiilor. Aproximativ 90% din pacienţii internaţi necesită la un momentdat o formă de tratament intravenous.

Administrarea intravenoasă a drogurilor poate conduce la erori terapeutice. Orice administrare parenterală a medicaţiei trebuie făcută cu respectarea strictă a regulilor de asepsie şi antisepsie. Administrarea profesională a tratamentului endovenos presupune cunoaşterea utilizării echipamentului necesar pentru terapia intravenoasă, cunoaşterea anatomiei venoase, pentru a alege sediul adecvat administrării medicaţiei, dimensiunile adecvate ale cateterului periferic, în funcţie de vena selectată. În plus, asistenta medicală trebuie să aibă cunoştinţele necesare privitoare la medicaţia şi soluţiile prescrise pentru administrare, posibilele efecte secundare ale acestora, precum şi tratamentul

impus de apariţia reacţiilor adverse medicamentoase.

Monitorizarea frecventă a perfuziilor intravenoase face parte din standardele impuse de practica sigură profesională. Buna cunoaştere a soluţiilor infuzate, a drogurilor adăugate soluţiilor perfuzate şi a ritmului de perfuzie fac, de asemenea, parte din exercitarea în siguranţă a practicii de nursing. Monitorizarea sediului perfuziei endovenoase, întreţinerea perfuziei în condiţii de antisepsie şi asepsie, schimbarea la timp a liniei de perfuzie sunt gesture profesionale ce previn apariţia complicaţiilor asociate terapiei endovenoase şi montării cateterelor.

Instituirea şi supravegherea dispozitivelor intravenoase reprezintă una din principalele atribuţii profesionale ale asistentelor medicale şi constituie o mare parte din activitatea de îngrijire a bolnavilor, fiind destinate administrării fluidelor, nutrienţilor, sâgelui şi derivatelor de sânge sau monitorizării pacienţilor instabili hemodinamic. Toate aceste tehnici pot genera complicaţii: infecţii hematogene favorizate de prezenţa cateterului şi spitalizarea prelungită (infecţii nozocomiale, cu floră “selecţionată”, de spital), flebite, accidente embolice, chiar deces. Aceste complicaţii survin mai des în cazul cateterelor venoase centrale decât al celor periferice. În cazul cateterelor venoase periferice complicaţiile cele mai frecvente sunt flebitele şi infiltraţiile paravenoase. Riscul flebitic variază în funcţie de sediul venei cateterizate, fiind

mai mare în cazul membrelor inferioare. Pentru membrul superior, riscul flebitic este mai mic pentru venele mâinii faţă de cele de la braţ sau pumn.

Injecţiile efectuate în tuburile sistemului de perfuzie, printr-un dop special, sunt considerate injecţii intravenoase.

Soluţiile perfuzabileÎn funcţie de scopul utilizării, soluţiile

perfuzabile se impart în trei categorii:1. Soluţii de bază:Sunt utilizate ca vehicol pentru medicaţie,

pentru asigurarea parenterală a aportului lichidian, ca soluţii complementare soluţiilor corectoare şi pentru menţinerea permeabilităţii unei linii venoase. Cele mai utilizate soluţii de bază sunt:

Soluţia glucozată simplă 5% Soluţii glucozate cu electroliţi Soluţii izotone de electroliţi

2. Soluţii corectoare:Sunt special concepute pentru corecţia

perturbărilor echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic. Includ:

Soluţii de electroliţi; Soluţii tampon – bicarbonat de sodiu

(8,4%, 4%, 1,4%); Concentrate de electroliţi (sodiu,

potasiu, clor, calciu şi potasiu,

magneziu), care sunt destinate a fi adăugate unui alt suport lichid;

Diuretice osmotice – manitol 10%, 20%, sorbitol 40%, glicerină 10%

3. Soluţii pentru nutriţie parenterală: Soluţii de carbohidraţi – glucoză

10%, 33%, xilitol, glucoză-xilitol, fructoză;

Soluţii de aminoacizi – conţin cei 8 aminoacizi esenţiali (izoleucină, leucină, valină, metionină, triptofan, treonină, fenilalanină şi lizină), cu sau fără adaus suplimentar de carbohidraţi şi electroliţi;

Emulsii lipidice – din ulei de soia (trigliceride), emulsionate cu lecitină ţi adaus de glicerol. Emulsiile lipidice nu se administrează simultan cu alte soluţii sau concentrate electrolitice. Administrarea lor se face perfuzabil lent, de preferinţă cu ajutorul injectomatului.

Bibliografie:1. J. LeFevre Kee, Evelyn R. Hayes –

“Pharmacology – A Nursing Process Approach”, 3-rd Ed., W.B. Saunders, Philadelphia, 2000.

2. Sandra F. Smith, Donna J. Duell, Barbara C. Martin – “ Clinical nursing Skills – Basic to Advanced Skills”, 6-th Ed., Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2004.

3. K.H. Kristel – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. All, Bucureşti, 1998.

ADMINISTRAREA TRATAMENTELOR PARENTERALE

Tratamentul parenteral presupune administrarea injectabilă a drogurilor, în scop terapeutic, străbătându-se bariera cutanată.

Calea parenterală include injecţiile intradermice (i.d.), subcutanate (s.c. sau hipodermice), intramusculare (i.m.), intravenoase (i.v.) şi intraarteriale (i.a.).

În prezent, pentru toate tipurile de injecţii se utilizează seringi de unică folosinţă, cu excepţia administrării s.c. a Insulinei când se folosesc seringi speciale, pen-urile (stilourile) care sunt special concepute pentru mai multe utilizări.

Alegerea acului de injectare este deosebit de importantă, atât pentru corectitudinea administrării, cât şi pentru prevenirea eventualelor defecte de tehnică sau efecte secundare nedorite.

Tabel 1 -Tipuri de ace şi utilizarea lor pentru diversele căi parenterale

(tabel modificat după K.H. Kristel 3)

Culoarea amboului

Calea parente-rală

Lungimea acului

Diametrul lumenului

Gauge (G)

Nr

Galben i.m. 3,5-4 cm 0,9 mm 20 1Verde închis

i.v., recoltări

3,5-4 cm 0,8 mm 21 2

Negru s.c. 3-3,2 cm 0,7 mm 22 12Mov s.c. 3-3,2 cm 0,6 mm 23 14Albastru

s.c. 2,3-2,5 cm 0,6 mm 23 16

Portocaliu

s.c. 2,3-2,5 cm 0,45 mm 26 18

Verde deschis

s.c., i.d. 2-2,2 cm 0,4 mm 27 20

Maro s.c. (Insulină, Hepari-nă)

1,2-1,4 cm 0,4-0,45 mm

26 19

Pentru administrarea oricărui tratament parenteral se va avea în vedere respectarea strictă a precauţiilor universale!

Injecţia intradermică (i.d.)

Definiţie:Injecţia inradermică (i.d.) reprezintă

introducerea parenterală, stric intradermică a unui medicament, cu respectarea riguroasă a regulilor generale de asepsie şi antisepsie.

Scopuri:Injecţia i.d. se efectuează în scop: Diagnostic: testarea la tuberculină

(i.d.r. 2 U PPD- derivate proteic purificat din BK), testări la diverşi alergeni sau substanţe medicamentoase cu uz terapeutic (Xilină, diluţii din diverse antibiotice – Penicilină).

Terapeutic: vaccinarea BCG, desensibilizări faţă de alergenii identificaţi sau imunoterapie în neoplazii.

Cantitatea de soluţie injectată la o administrare i.d. nu trebuie să depăşească 0,01-0,1 ml.

Contraindicaţii:Refuzul pacientului.

Sediul injecţiei i.d.:Se aleg regiunile în care reacţia locală

determinată de injecţia i.d. poate fi bine observată. Se preferă regiunile anatomice puţin pigmentate,

slab cheratinizate, cu pilozitate redusă: porţiunea medie a feţei anterioare a antebraţului, zona subclaviculară, zona scapulară.

Figura 1 -Regiunile pentru administrarea injecţiilor i.d.

Materiale necesare: Seringă sterilă de unică folosinţă de

1 ml, cu subdiviziuni de 0,01-0,1 ml;

Ace sterile 26-27 G;

Comprese cu soluţie antiseptică.

Tehnica injcţiei i.d.: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru

administrarea injecţiei i.d.; Se antiseptizează tegumentele

regiunii alese, prin mişcări circulare, din centru spre periferie;

În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea efectului antiseptic;

Se întinde pielea cu policele şi indexul mâinii nondominante;

Se introduce acul, cu vârful bizoului orientat în sus, la un unghi de 10-15◦

faţă de planul cutanat, astfel încât vârful să fie vizibil sub piele;

Se injectează lent medicaţia (maxim 0,1 ml soluţie), pentru a se forma o papulă;

Se retrage lent acul; Nu se masează zona.

Figura 2 -Tehnica injecţiei intradermice

Interpretarea injecţiilor i.d. în scop diagnostic:

Se marchează locul administrării s.c. cu o cariocă. Pacientul este rugat să nu spele zona respectivă până la citirea reacţiei cutanate. Interpretarea rezultatelor reacţiei alergice locale se face la 24-72 ore de la injectare. Se măsoară diametrul reacţiei locale (în mm). Pentru interpretarea i.d.r. la tuberculină se măsoară doar diametrul zonei indurate, nu cel al eritemului local.

Injecţia subcutană (hipodermică, s.c.)

Definiţie:Injecţia subcutană (s.c.) reprezintă

introducerea parenterală a unui medicament în ţesutul celular subcutan, cu respectarea riguroasă a regulilor generale de asepsie şi antisepsie.

Scopuri:Injecţia s.c. se efectuează în scop terapeutic.Substanţele administrate s.c. au acţiune

sistemică şi efect susţinut, prin absorbţia drogului administrat la nivelul capilarelor hipodermice. Efectul medicaţiei administrate s.c. se instalează mai lent faţă de injecţiile intramusculare şi intravenoase.

Pe această cale se administrează cantităţi mici de medicamente hidrosolubile, noniritante (maxim 1,5 ml soluţie).

Contraindicaţii:Refuzul pacientului.

Sediul injecţiei s.c.:Pentru administrarea injecţiilor s.c. se aleg

regiuni anatomice cu ţesut hipodermic bine reprezentat: faţa anterioară a abdomenului, faţa antero-laterală a coapselor, faţa laterală a braţelor şi faţa dorsală a toracelui (regiunea scapulară).

Figura 3 - Regiunile pentru administrarea injecţiilor s.c.

Materiale necesare: Seringă sterilă de unică folosinţă de

1 ml-3 ml; Ace sterile 25-27 G; Comprese cu soluţie antiseptică.

Tehnica injcţiei subcutanate.: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru

administrarea injecţiei s.c.; Se antiseptizează tegumentele

regiunii alese, prin mişcări circulare, din centru spre periferie;

În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea efectului antiseptic (excepţie: administrarea Insulinei, pe care alcoolul o inactivează);

Cu policele şi indexul mâinii nondominante se face un pliu cutanat;

Se introduce acul la un unghi de 45◦

sau 90◦ faţă de baza pliului cutanat; Se lasă pliul cutanat liber; Se aspiră (cu excepţia administrării

Heparinei); Se injectează lent medicaţia; Se retrage repede acul. Nu se

recapişonează acul (revedeţi precauţiile universale!);

Se masează uşor zona cu o compresă cu soluţie antiseptică, cu excepţia administrării Heparinei şi Insulinei.

Figura 4 - Tehnica injecţiei subcutanate

Reacţii adverse la injectarea s.c.: Durere locală; Inflamaţie locală; Necroză cutanată; Echimoze şi hematoame după

administrarea Heparinei.

Injecţia intramusculară (i.m.)

Definiţie:Injecţia intramusculară (i.m.) reprezintă

introducerea parenterală a unui medicament în

ţesutul muscular, cu respectarea riguroasă a regulilor generale de asepsie şi antisepsie.

Scopuri:Injecţia i.m. se efectuează în scop

terapeutic.Substanţele administrate i.m. au acţiune

sistemică şi efect susţinut, prin absorbţia drogului administrat la nivelul muşchiului. Efectul medicaţiei administrate i.m. se instalează mai lent faţă de injecţiile intravenoase, dar mai rapid de 4-5 ori decât cele s.c. Efectul maxim se instalează în aproximativ 20-45 de minute de la injectarea i.m.

Pe această cale se administrează cantităţi mai mari (maxim 3 ml la adult şi respective 1,5 ml la copil) de medicamente hidrosolubile iritante, ori medicamente liposolubile.

Contraindicaţii: Refuzul pacientului; Tratament anticoagulant oral sau

parenteral; Coagulopatii, trombocitopenii de

diverse cauze; Suspiciunea clinică de infarct

miocardic acut sau angor instabil (injecţiile i.m. falsifică rezultatul enzimelor de necroză miocardică şi crează dificultăţi în administrarea ulterioară a terpiei trombolitice).

Sediul injecţiei i.m.:Pentru administrarea injecţiilor i.m. se aleg

regiuni anatomice cu ţesut muscular bine reprezentat: regiunea fesieră (regiunile ventrogluteală şi dorsogluteală), faţa antero-laterală a coapselor (muşchiul vast extern/lateral – la copil) şi regiunea deltoidiană.

Regiunea ventrogluteală este cea preferată pentru injecţiile i.m. la adult şi la sugarul peste 7 luni.

Figura 5 - Regiuni utilizate pentru injecţiile intramusculare (regiune gluteală, deltoidiană, vast

extern)

Materiale necesare: Seringă sterilă de unică folosinţă de 1-3 ml; Ace sterile 20-23 G; Comprese cu soluţie antiseptică.

Tehnica injcţiei intramusculare ventrogluteale: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru administrarea injecţiei i.m; Se poziţionează pacientul în decubit lateral pe partea aleasă pentru

injectare; Se antiseptizează tegumentele regiunii alese, prin mişcări circulare, din

centru spre periferie; În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea

efectului antiseptic; Se întinde pielea; Se identifică în regiunea fesieră câmpul de injectare i.m. astfel: se plasează

eminenţa tenară a mâinii nondominante pe marele trohanter, policele privind cu vârful spre ombilic, indexul alipit de police fiind orientat spre spina iliacă antero-superioară, iar mediusul, depărtat de index, orientat cu vârful spre tuberculul crestei iliace. Zona de injectare i.m. ventrogluteală este situată între mediusul şi indexul mâinii ajutătoare;

Se introduce acul la un unhgi de 90◦ faţă de planul cutanat, orientat uşor spre creasta iliacă, în zona delimitată pentru injectarea ventrogluteală;

Se aspiră; Se injectează lent medicaţia; Se retrage repede acul pe direcţia de introducere, fără a-l recapişona (se

respectă precauţiile universale!); Se masează zona de injectare cu o compresă cu soluţie antiseptică.

Figura 6 - Delimitarea regiunii ventrogluteale pentru injecţia i.m.

Avanatajele injecţiei i.m. ventrogluteale: Regiunea ventrogluteală este liberă de formaţiuni vasculo-nervoase mari şi

bine delimitată prin repere osoase.

Are ţesut celular s.c. mai slab reprezentat faţă de regiunea dorsogluteală. Are o masă musculară suficient de bine reprezentată pentru injecţiile i.m.

profunde sau administrate prin tehnica în Z. Zona este uşor accesibilă din diverse poziţii ale pacientului (decubit lateral

sau ventral).

Dezavanatajele injecţiei i.m. ventrogluteale: În cazul apariţiei unei reacţii alergice nu se poate aplica garou în această

zonă; Personalul medical este în general puţin familiarizat cu tehnica.

Tehnica injcţiei intramusculare dorsogluteale: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru administrarea injecţiei i.m; Se poziţionează pacientul în decubit ventral ; Se antiseptizează tegumentele regiunii alese, prin mişcări circulare, din

centru spre periferie; În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea

efectului antiseptic; Se întinde pielea; Se identifică în regiunea fesieră câmpul de injectare i.m. astfel: se trasează

o linie imaginară care uneşte spina iliacă postero-superioară cu marele trohanter. Zona de injectare i.m. dorsogluteală este situată la mijlocul şi deasupra acestei linii imaginare;

Se introduce acul la un unghi de 90◦ faţă de planul cutanat; Se aspiră; Se injectează lent medicaţia; Se retrage repede acul pe direcţia de introducere, fără a-l recapişona (se

respectă precauţiile universale!): Se masează zona de injectare cu o compresă cu soluţie antiseptică.

Figura 7 - Delimitarea regiunii dorsogluteale pentru injecţia i.m.

Avanatajele injecţiei i.m. dorsogluteale: Zonă musculară bine reprezentată care permite injectarea profundă i.m. şi

tehnica injecţiei în Z; Pacientul nu poate vedea manevra.

Dezavanatajele injecţiei i.m. dorsogluteale Reperul superior al liniei de demarcaţie a regiunii dorsogluteale este

deseori selectat arbitrar şi poate depăşi limitele de siguranţă; Există riscul lezării pachetului vasculo-nervos fesier în cazul unei tehnici

incorecte; Ţesutul celular s.c. este bogat reprezentat şi există riscul injectării s.c. a

medicaţiei; În cazul apariţiei unei reacţii alergice nu se poate aplica garou în această

zonă; Este o regiune în care antisepsia se menţine mai greu; Eventuala incizie şi drenajul unui abces se desfăşoară în proximitatea unor

nervi şi vase de calibru mare.

Tehnica injecţiei i.m. în Z

Avantaje:Tehnica în Z previne refluarea medicaţiei injectate i.m. în ţesutul s.c.Se recomandă în special pentru drogurile care determină pigmentări ireversibile

ale pielii (de exemplu, preparatele de Fier Dextran).Se preferă administrarea în regiunea gluteală.

Tehnică: Se aspiră medicaţia; Se decartează acul de aspiraţie şi se montează acul pentru injecţia i.m.; Se întinde pielea regiunii alese pentru injecţia i.m. cu ajutorul indexului

nondominant; Păstrând tensiunea, se injectează lent medicaţia; Se retrage repede acul şi se eliberează pielea de sub tracţiune.

Tehnica injecţiei i.m. deltoidiene: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru administrarea injecţiei i.m;; Se poziţionează pacientul în ortostatism, cu mâna pe şold ; Se antiseptizează tegumentele regiunii alese, prin mişcări circulare, din

centru spre periferie; În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea

efectului antiseptic; Se întinde pielea; Se identifică în regiunea deltoidiană câmpul de injectare i.m. astfel: se

palpează apofiza acromială a scapulei şi muşchiul deltoid, situat inferior faţă de aceasta. Se coboară 2-3 laturi de deget faţă de acromion, pe linia mediană a feţei laterale a braţului;

Se introduce acul la un unghi de 90◦ faţă de planul cutanat, uşor îndreptat spre acromion;

Se aspiră;

Se injectează lent medicaţia; Se retrage repede acul pe direcţia de introducere, fără a-l recapişona (se

respectă precauţiile universale!); Se masează zona de injectare cu o compresă cu soluţie antiseptică.

Figura 8 - Delimitarea regiunii deltoidiene pentru injecţia i.m.

Avanatajele injecţiei i.m. deltoidiene: Zona este uşor accesibilă; Regiunea este uşor acceptată de pacient pentru injectarea i.m.; În cazul apariţiei unei reacţii alergice se poate aplica cu uşurinţă garou în

această zonă.

Dezavanatajele injecţiei i.m. deltoidiene: Masă musculară redusă comparative cu alte regiuni; Limite mici de siguranţă şi învecinarea cu structuri vasculo-nervoase

importante (nervul şi artera radială); Nu se pot administra cantităţi de medicament > 2 ml.

Tehnica injecţiei i.m. la nivelul m.vast extern: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru administrarea injecţiei i.m;; Se poziţionează pacientul în decubit dorsal; Se antiseptizează tegumentele regiunii alese, prin mişcări circulare, din

centru spre periferie; În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea

efectului antiseptic; Se întinde pielea; Se identifică regiunea de injectare i.m la nivelul feţei antero-laterale a

coapsei, măsurând câte un lat de palmă inferior de marele trohanter şi respective deasupra genunchiului;

Se introduce acul la un unghi de 45◦ faţă de planul frontal, sagital şi orizontal al coapsei, îndreptat spre genunchi;

Se aspiră; Se injectează lent medicaţia;

Se retrage repede acul pe direcţia de introducere, fără a-l recapişona (se respectă precauţiile universale!):

Se masează zona de injectare cu o compresă cu soluţie antiseptică.

Figura 9 - Delimitarea regiunii pentru injecţia i.m. în m. vast extern

Avanatajele injecţiei i.mîn vastul extern Zona este uşor accesibilă; Regiunea este uşor acceptată de pacient pentru injectarea i.m.; Masa musculară este foarte bine reprezentată, fiind recomandată pentru

injecţiile i.m. la adult şi sugarul peste 7 luni; Se pot face administrări i.m. multiple la acest nivel; Regiunea este relativ săracă în structuri vasculo-nervoase mari; În cazul apariţiei unei reacţii alergice se poate aplica cu uşurinţă garou în

această zonă.

Dezavanatajele injecţiei i.mîn vastul extern Injectarea profundă i.m. poate determina lezarea nervului sciatic sau a

vaselor femurale în cazul unui defect de tehnică.

Complicaţiile injecţiilor i.m.:Leziuni nervoase manifestate prin parestezii sau pareze (prin lezarea mecanică a

nervului sau prin nevrită chimică, iritativă) a nervilor sciatic în cazul injectării dorsogluteale sau a nervului radial în cazul injecţiei deltoidiene. Această complicaţie survine secundar unui defect de tehnică sau în situaţia injectării i.m. a unor substanţe iritante sau cu eliberare prelungită.

Leziuni vasculare manifestate prin sângerare la extragerea acului, echimoză sau hematom local. Sunt produse prin înţeparea unui vas venos sau arterial. Complicaţia se produce în cazul unui defect de tehnică, fiind prevenită prin aspirarea înaintea injectării i.m.

Necroza aseptică se produce ca urmare a injectării medicamentului s.c., în special în cazul drogurilor greu resorbabile sau iritante. Complicaţia se datorează unei tehnici deficitare (alegere nepotrivită a acului comparativ cu grosimea tegumentelor pacientului).

Infecţia locală se manifestă prin constituirea unui abces muscular şi se datorează unei antiseptizări prealabile deficitare sau antrenării unui fragment de piele contaminat cu bizoul acului i.m. Cel mai frecvent implicat în producerea abceselor fesiere este stafilococul auriu.

Ruperea acului este o complicaţie excepţională, ce survine ca urmare a unui defect de tehnică (ac necorespunzător şi relaxare musculară insuficientă a pacientului). Necesită extragerea chirurgicală imediată a fragmentului reţinut i.m.

Apariţia complicaţiilor va fi documentată în foaia de observaţie a pacientului.

Injecţia intravenoasă (i.v.)

Definiţie:Injecţia intravenoasă (i.v.) reprezintă introducerea parenterală a unui medicament

în lumenul venos, cu respectarea riguroasă a regulilor generale de asepsie şi antisepsie.

Scopuri:Injecţia i.v. se efectuează în scop diagnostic (de exemplu substanţele radioopace)

sau terapeutic.Substanţele administrate i.v. au acţiune sistemică rapidă, prin administrarea

drogului direct în torentul circulator. Pe această cale se administrează cantităţi mai mari de substanţe active hidrosolubile. Nu se utilizează această cale pentru administrarea substanţelor liposolubile (risc de embolie grăsoasă pulmonară) şi se evită administrarea substanţelor iritante (risc de producere a flebitelor).

Contraindicaţii: Refuzul pacientului; Alergie medicamentoasă cunoscută la drogul respective; Medicament liposolubil sau irritant.

Sediul injecţiei i.v.:Pentru administrarea tratamentului i.v. la adult se aleg venele accesibile ale

membrului superior nondominant: vena cefalică, vena bazilică, vena madio-cubitală, vena radială sau arcada venoasă dorsală a mâinii. La nou născut se utilizează venele membrului inferior (arcada venoasă dorsală a piciorului, venele gambei) şi venele epicraniene.

În cazul pacienţilor cu tratament parenteral i.v. de lungă durată ordinea puncţionării venelor este întotdeauna dinspre capătul distal spre cel proximal al membrelor.

Se va evita puncţionarea venelor situate în vecinătatea unei articulaţii.

Figura 10 - Venele membrului superior utilizate pentru injecţiile i.v.

Materiale necesare: Seringă sterilă de unică folosinţă de 1-20 ml; Ace sterile 20-21 G pentru adult, de 24 G pentru nou născut şi sugar şi de

22 G pentru copil; Comprese cu soluţie antiseptică; Garou.

Tehnica injecţiei i.v.: Se spală mâinile; Se pregătesc materialele pentru administrarea injecţiei i.v; Se poziţionează pacientul în decubit dorsal, cu membrul superior în

extensie completă a cotului sau în poziţie şezândă pe scaun, cu cotul în extensie şi braţul sprijinit pe un suport textile pe spătarul scaunului;

Se antiseptizează tegumentele regiunii alese, prin mişcări circulare, din centru spre periferie;

În cazul utilizării soluţiilor alcoolice se aşteaptă 30 sec pentru exercitarea efectului antiseptic;

Se întinde pielea; Se aplică garoul, cu 10 cm deasupra regiunii la nivelul căreia urmează să

se facă injecţia i.v.; Se identifică în regiunea antebraţului vena aleasă pentru injectarea i.v. prin

palpare. Dacă venele nu sunt vizibile se poate recurge la diverse manevre care favorizează evidenţierea acestora prin venodilataţie (mişcări repetate de închidere-deschidere a pumnului, aplicare locală de comprese calde, introducerea mâinii în apă caldă sau poziţionarea declivă a mâinii).

Odată aleasă vena se procedează la introducerea acului, prin metoda indirectă: acul cu orificiul bizoului în sus este introdus prin tegumente, la 3-8 mm depărtare de vena aleasă, progresând către aceasta, sub aspiraţie continuă, până în momentul apariţiei sângelui venos în seringă;

Se injectează lent sau rapid în bolus substanţa medicamentoasă, în funcţie de prescripţie;

Se supraveghează atent pacientul pe toată durata manevrei; Se extrage rapid acul şi se aplică local o compresă cu antiseptic, până la

oprirea sângerării (3-5 min la pacienţii fără tratament anticoagulant). Se poziţionează antebraţul cu vena puncţionată deasupra nivelului atriului

drept, pentru a facilita hemostaza; Se respectă precauţiile universale.

Figura 11 -Tehnica injecţiei intravenoase

Complicaţiile injecţiilor i.v.:Perforarea venei este rezultatul unui defect de tehnică şi se soldează cu injectarea

paravenoasă a drogului administrat. Secundar acesteia pot apare echimoze, hematoamelocale şi flebite în cazul injectării paravenoase a unui medicament iritant.

Traumatismele venoase repetate ca urmare a utilizării frecvente a aceleiaşi vene sau injectării de substanţe cu potenţial iritant determină tromboflebite.

Puncţionarea unei artere se datorează unui defect de tehnică. Accidentul este sugerat de apariţia în seringă a sângelui arterial, de culoare mai deschisă decât cel venos. La injectarea accidentală intraarterială a medicamentului pacientul resimte o durere locală vie, însoţită de spasm arterial, cu albirea şi ulterior cianoza mâinii şi degetelor.

La administrarea injecţiilor i.v. este posibilă producerea sincopei vagale, de teama, în cazul pacienţilor anxioşi, hipervagotoni.

În cazul administrării i.v. este posibilă, ca la orice cale de administrare a medicaţiei, apariţia reacţiilor alergice. Dată fiind administrarea rapidă a unei cantităţi mari de alergen acestea pot îmbrăca aspectul cel mai grav, al şocului anafilactic. Într-o asemenea situaţie se întrerupe administrarea medicamentului, se păstrează acul în venă, se schimbă seringa şi se administrează medicaţia de urgenţă (Adrenalină, Hemisuccinat de hidrocortizon sau Metilprednisolon).

Bibliografie:1. J. LeFevre Kee, Evelyn R. Hayes – “Pharmacology – A Nursing Process

Approach”, 3-rd Ed., W.B. Saunders, Philadelphia, 2000.2. Sandra F. Smith, Donna J. Duell, Barbara C. Martin – “ Clinical nursing Skills

– Basic to Advanced Skills”, 6-th Ed., Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2004.

3. K.H. Kristel – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. All, Bucureşti, 1998.4. Elizabeth M. Jamieson, Janice M. McCall, Rona Blythe, Winifried W. Logan –

“Guidelines for Clinical Nursing Practices Related to a Nursing Model”, Churchill Livingstone, Edinburgh, 1988.