Trei femei puternice 21 de pagini

COLEC Ț IE COOR DONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

CET OUVRAGE A BÉNÉFICIÉ DU SOUTIEN DES PROGRAMMES D’AIDE À LA PUBLICATION DE CULTURESFRANCE/MINISTÈRE FRANÇAIS

DES AFFAIRES ÉTRANGÈRES ET EUROPÉENNES.

ACEASTĂ CARTE A APĂRUT CU SPRIJINUL PROGRAMELOR DE PUBLICARE

CULTURESFRANCE/MINISTERUL FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE ȘI EUROPENE.

Marie NDiaye

Trei femei puternice

Traducere din franceză de Cecilia Ştefănescu

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Domnica Drumea

Coperta colecției: Faber StudioFoto copertă: Guliver/Getty Images/ © David Schweitzer

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Florin Paraschiv

Corectură: Cătălina ChiricheşMaria Muşuroiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiNDIAYE, MARIE Trei femei puternice / Marie NDiaye; trad.: Cecilia Ştefănescu. – Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978-973-707-513-0I. Ştefănescu, Cecilia (trad.)821.133.1-31=135.1

Titlul original: Trois femmes puissantesAutor: Marie NDiaye

Copyright © Éditions Gallimard, 2009

Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: [email protected]

ISBN: 978-973-707-513-0

Lui Laurène, Silvère, Romaric

7

I

Iar cel care a întâmpinat‑o sau care a apărut ca din senin în pragul casei sale mari de beton, într‑o revărsare neaşteptată de lumină atât de puternică, încât însuşi trupul său iradiant părea s‑o producă şi s‑o răspândească, bărbatul acela care rămăsese acolo, mic, gârbovit, emiţând o rază albă ca o lampă cu neon, acel bărbat răsărit pe pragul casei sale nemăsurat de mari nu mai avea nimic, şi‑a spus brusc Norah, din aroganţa, din ţinuta, din tinereţea odinioară atât de misterios de constantă, încât părea nepieritoare.

Îşi ţinea mâinile împreunate pe burtă şi capul înclinat într‑o parte, iar părul lui era cărunt şi pântecul se revărsa moale, pe sub cămaşa albă, peste cureaua pantalonilor crem.

Stătea acolo, aureolat de o strălucire rece, căzut fără îndoială pe pragul casei sale arogante de pe ramura vreu‑nui arbore tropical, plantat în grădină, pentru că, şi‑a spus Norah, se apropiase de casă fixând cu privirea, prin grilaj, uşa de la intrare şi nu o văzuse deschizându‑se pentru a‑l lăsa pe tatăl ei să treacă — şi iată că, totuşi, la sfârşitul zilei i‑a apărut acest bărbat iradiant, decăzut, căruia o monstru‑oasă lovitură asupra craniului părea să‑i fi distrus propor‑ţiile armonioase pe care Norah şi le amintea, reducându‑le

Marie NDiaye

fiction connection8

la cele ale unui om îndesat, fără gât, cu picioare greoaie şi scurte.

O privea nemişcat cum se apropia de el şi nimic din pri‑virea sa ezitantă, un pic pierdută, nu trăda că i‑ar fi aşteptat sosirea şi nici că i‑ar fi cerut, că ar fi rugat‑o insistent (atât cât e capabil un om ca el să cerşească un cât de mic ajutor, s‑a gândit ea) să‑i facă o vizită.

Stătea pur şi simplu acolo — poate coborâse cu un fâl‑fâit de aripi de pe ramura groasă a arborelui tropical care arunca o umbră galbenă asupra casei, pentru a ateriza greoi pe pragul de beton fisurat, şi parcă doar din întâmplare paşii lui Norah se îndreptau în clipa aceea către grilaj.

Iar acest bărbat, care putea să facă în aşa fel încât orice te‑ar fi rugat să pară că tu i‑ai fi cerut de fapt, a privit‑o cum deschide poarta şi intră în grădină, cu aerul unei gazde care, uşor deranjată, se străduieşte s‑o ascundă, cu mâna streaşină la ochi, chiar dacă seara scăldase deja în întuneric pragul care ilumina, totuşi, ciudata‑i făptură strălucitoare, electrică.

— Ia uite, tu eşti, a spus cu vocea lui surdă, stinsă, ezi‑tantă când rostea cuvinte în franceză, în ciuda faptului că stăpânea perfect limba, ca şi cum teama orgolioasă pe care o resimţise mereu faţă de anumite greşeli greu de evitat sfârşise prin a‑i face glasul să tremure.

Norah nu i‑a răspuns.L‑a îmbrăţişat repede, fără să‑l strângă la piept, amin‑

tindu‑şi că nu‑i plăcea contactul fizic după felul cum, aproape imperceptibil, pielea flască de pe braţe i se strân‑gea sub atingerea degetelor ei.

I se părea că simte o miasmă de mucegai.Miros ce provenea de la inflorescenţa bogată, ofilită a

marelui arbore cu flori galbene, care‑şi întindea ramurile peste acoperişul turtit al casei şi printre ale cărui frunze îşi


9

făcuse poate cuib acest bărbat reţinut şi arogant, ce pândea, îşi imagină Norah, cel mai mic zgomot de paşi din preajma porţii pentru a‑şi lua zborul şi a se aşeza stângaci pe pra‑gul vastei sale case cu ziduri de beton, deşi la fel de bine se putea ca mirosul să fi fost emanat de corpul sau de hainele tatălui ei, de pielea lui bătrână, zbârcită, cenuşie — nu‑şi dădea prea bine seama, îi era greu să spună de unde venea.

Tot ce putea spune era că în ziua aceea purta, şi cu siguranţă aşa era îmbrăcat tot timpul, şi‑a zis ea, o cămaşă şifonată, cu pete de sudoare la subsuori şi că pantalonii erau decoloraţi şi lucioşi la genunchi unde materialul atârna dizgraţios, fie pentru că, mult prea greu, cădea de fiecare dată când lua contact cu solul, fie, se gândea Norah cu o compasiune vag obosită, pentru că devenise şi el, până la urmă, un bătrân neglijent, indiferent sau orb la murdărie, deşi încă păstra obiceiurile unei eleganţe convenţionale, îmbrăcându‑se cum o făcuse mereu, în alb şi în crem, fără să apară niciodată, nici măcar în pragul propriei sale case neterminate, fără să‑şi fi încheiat nodul de la cravată, din orice salon prăfuit ar fi ieşit, de pe ramura oricărui arbore tropical obosit să tot înflorească şi‑ar fi luat zborul.

Venind de la aeroport, Norah luase un taxi, după care mersese mult prin căldură, pentru că uitase adresa exactă a tatălui ei şi nu se dezmeticise decât atunci când recunos‑cuse casa — acum îşi simţea pielea năclăită şi parcă trupul i se împuţinase.

Era îmbrăcată cu o rochie verde‑gri, fără mâneci, presă‑rată cu mici flori galbene, aproape aidoma celor care căzu‑seră din copacul tropical, aşternându‑se pe prag, şi sandale fără toc, în aceeaşi nuanţă de verde.

A observat, zguduită, că tatăl său era încălţat cu nişte şlapi, el, care‑şi făcuse mereu un titlu de onoare, crezuse

Marie NDiaye

fiction connection10

ea, din a nu apărea decât cu pantofii lustruiţi, bej sau în culoarea untului.

Era oare din cauza faptului că acest bărbat şleampăt îşi pierduse orice drept de a o mai privi critic, cu dezamăgire sau severitate, sau din cauza faptului că, la cei treizeci şi opt de ani ai săi, nu o mai îngrijora dacă oamenii o judecau după înfăţişare? Nu mai conta. Însă şi‑a spus că s‑ar fi simţit jenată, umilită să se prezinte, în urmă cu cincisprezece ani, asudată şi obosită în faţa tatălui ei, al cărui fizic şi a cărui alură nu erau atinse pe‑atunci de nici cel mai mic semn de slăbiciune sau de sensibilitate la căldura sufocantă, pe când astăzi, toate acestea îi erau indiferente şi, mai mult, îi arăta tatălui ei, fără să se ascundă, un obraz gol, care lucea, pentru că nici măcar nu se obosise în taxi să‑l pudreze, spunându‑şi, surprinsă: cum de am dat atâta importanţă acestor mărunţişuri?, apoi cu o veselie uşor caustică, uşor ranchiunoasă: să gândească despre mine ce‑o vrea, pen‑tru că îşi aducea aminte foarte bine de remarcile crude, ofensatoare, aruncate cu nepăsare de acest om înfumurat atunci când, adolescente fiind, ea şi sora ei veneau să‑l vadă, remarci care, toate, ţinteau lipsa lor de eleganţă sau absenţa rujului de pe buze.

I‑ar fi plăcut să‑i spună acum: îţi dai seama, ne vor‑beai ca unor femei, ca şi cum datoria noastră ar fi fost să seducem, pe când noi eram nişte puştoaice şi, pe deasupra, eram şi fetele tale.

I‑ar fi plăcut să i‑o spună cu o uşurinţă doar puţin dojenitoare, ca şi cum ar fi fost numai o formă a umorului cam aspru al tatălui ei, şi să râdă împreună, el cu o undă de remuşcare.

Dar văzându‑l în faţa ei, cu şlapii lui de plastic, pe pragul de beton presărat cu flori ofilite, pe care le scutura


11

probabil atunci când, cu aripa grea şi obosită, cobora din arbore, şi‑a dat seama că nu mai era preocupat s‑o exa‑mineze şi să formuleze vreo părere critică despre cum arăta, că n‑ar mai simţi, n‑ar mai înţelege nici cea mai insistentă aluzie la remarcile răutăcioase pe care le făcea odinioară.

Avea ochii înfundaţi în orbite, privirea rătăcită, puţin fixă.

S‑a întrebat atunci dacă îşi aducea cu adevărat aminte că‑i scrisese pentru a o ruga să vină.

— Intrăm? a întrebat ea, punându‑şi geanta de voiaj pe celălalt umăr.

— Masseck!A bătut din palme.Lumina îngheţată, aproape albăstruie, pe care corpul

său diform o răspândea, a părut să crească în intensitate.Un bătrânel îmbrăcat în bermude şi într‑un tricou rupt,

cu picioarele goale, a ieşit din casă cu un pas sprinten.— Ia bagajul, i‑a ordonat tatăl lui Norah. Apoi a întrebat‑o:

Îl recunoşti pe Masseck?— Pot să‑mi duc singură bagajul, a spus ea, regretându‑şi

imediat cuvintele care nu făceau altceva decât să‑l jignească pe servitorul obişnuit, în ciuda vârstei, să ridice şi să trans‑porte încărcăturile cele mai incomode, şi întinzându‑i geanta cu atâta îndrăzneală încât acesta, luat prin surprin‑dere, s‑a clătinat, înainte să‑şi revină şi s‑o arunce pe spi‑narea gârbovită, intrând apoi în casă.

— Ultima dată când am venit era Mansour, a spus ea. Pe Masseck nu‑l cunosc.

— Care Mansour? a întrebat‑o tatăl ei cu un aer dintr‑odată pierdut, aproape consternat, pe care nu i‑l văzuse niciodată înainte.

Marie NDiaye


— Nu‑i ştiu numele de familie, dar acel Mansour despre care vorbesc a locuit aici ani de zile, a spus Norah, care se simţea cuprinsă încet de o jenă dezgustătoare, sufocantă.

— A, înseamnă că era tatăl lui Masseck.— Nu, a murmurat ea, Masseck e mult prea în vârstă ca

să fie fiul lui Mansour.Şi, cum tatăl ei avea un aer din ce în ce mai dezorientat şi

părea gata să se întrebe dacă nu râdea de el, a adăugat imediat:— Dar, sincer, nu are importanţă.— N‑am avut niciodată niciun Mansour care să lucreze

pentru mine, te înşeli, a spus el cu un fin surâs arogant, condescendent, care, ca o primă manifestare a vechii per‑sonalităţi a tatălui ei şi oricât de agasant fusese întotdeauna acel surâs dispreţuitor, i‑a încălzit sufletul lui Norah, ca şi cum era mai important ca acest om vanitos să continue să se încăpăţâneze în a avea ultimul cuvânt, mai mult chiar decât să aibă dreptate.

Pentru că, în ceea ce o privea, era sigură de prezenţa unui Mansour prompt, răbdător, eficient, care stătuse pe lângă tatăl ei ani de‑a rândul, şi chiar dacă, din copilărie, nici ea, nici sora ei nu mai trecuseră pragul casei, decât de vreo trei–patru ori, pe Mansour îl văzuseră aici, şi nu pe acest Masseck cu figura lui necunoscută.

De îndată ce a intrat, Norah a simţit cât de goală era casa.Se lăsase seara.Salonul cel mare era întunecat şi scăldat în tăcere.Tatăl său a aprins un lampadar şi o lumină chioară, aşa

cum răspândesc becurile de 40 de waţi, care a lăsat să se vadă mijlocul încăperii, cu masa lungă, cu tăblie de sticlă.

Pe pereţii zugrăviţi în calcio‑vecchio, Norah a recunos‑cut fotografiile înrămate cu satul de vacanţă pe care tatăl său îl deţinuse şi‑l administrase şi din care îşi făcuse averea.


13

O mulţime de persoane fuseseră adăpostite de acest om atât de mândru de reuşitele sale, nu atât generos, cum îşi imaginase mereu Norah, cât mândru să arate că era capa‑bil de a găzdui şi de a‑şi întreţine fraţi şi surori, nepoţi şi nepoate, diverse rude, astfel că Norah nu văzuse niciodată salonul cel mare gol, la orice oră din zi s‑ar fi aflat acolo.

Erau mereu copii care se tolăneau pe canapele, cu bur‑ţile în sus ca nişte pisici îmbuibate, bărbaţi care beau ceai uitându‑se la televizor, femei care veneau şi plecau din bucă‑tărie sau din camere.

În acea seară, camera goală dezvăluia cu cruzime durita‑tea materialelor sale, pardoseala lucioasă, pereţii de ciment, ferestrele lungi şi înguste.

— Nevasta ta nu‑i aici? l‑a întrebat Norah.Tatăl ei a tras două scaune de la masă, le‑a apropiat,

apoi s‑a răzgândit şi le‑a pus la loc.A pornit televizorul şi l‑a oprit înainte să apară imaginea.S‑a îndepărtat târându‑şi şlapii pe podea, fără să‑şi des‑

prindă picioarele de pământ.Buzele îi tremurau uşor.

— E plecată într‑o călătorie, a lăsat să‑i scape într‑un final.Oh, şi‑a spus Norah cu nelinişte, nu îndrăzneşte să măr‑

turisească faptul că, probabil, l‑a părăsit.— Şi Sony, unde e Sony?— La fel, a spus el pe nerăsuflate.— Sony a plecat într‑o călătorie?

Iar faptul că tatăl ei, care avusese atâtea femei şi atâţia copii, acest bărbat care, fără a fi înzestrat cu o frumuseţe specială, dar care fusese sclipitor, perspicace, necruţător şi ager şi care, ieşind din mizerie, trăise mereu înconjurat de o mică societate recunoscătoare şi supusă, odată ce averea sa se consolidase, faptul că acest bărbat răsfăţat se trezise

Marie NDiaye


singur şi, probabil, abandonat îi alimenta lui Norah, împo‑triva voinţei ei, o veche şi vagă ranchiună.

I se părea că tatăl său primea, în sfârşit, lecţia pe care viaţa ar fi trebuit să i‑o servească mult mai devreme.

Dar ce fel de lecţie era asta?Gândind astfel, se simţea meschină şi rea.Pentru că, dacă tatăl său ar fi adăpostit oameni intere‑

saţi, dacă tatăl său n‑ar fi avut niciodată prieteni adevăraţi, nici femei sincere (cu excepţia mamei sale, îşi zise Norah) şi nici copii iubitori, şi dacă, bătrân, gârbovit, fără îndoială mult mai puţin înfloritor, îşi ducea zilele singur în casa lui lugubră, care ar fi fost morala cinstită, absolută care ar fi consolat‑o în sfârşit şi de ce o astfel de morală ar fi mulţumit‑o, de la înălţi‑mea virtuţii de fată geloasă şi în cele din urmă răzbunată că nu aparţinuse niciodată cercului de apropiaţi ai tatălui său?

Şi, simţindu‑se meschină şi rea, îi era acum ruşine de pielea ei încălzită, umedă, de rochia ei boţită.

Ca şi când ar fi vrut să‑şi lase în urmă gândurile urâte, ca pentru a se asigura că nu va rămâne prea mult timp sin‑gur, l‑a întrebat:

— Sony o să se întoarcă repede?— O să‑ţi spună el singur, a murmurat tatăl ei.— Cum aşa, dacă nu e aici?— Masseck! a strigat el, bătând din palme.

Mici flori galbene i‑au căzut de pe umeri sau de pe ceafă pe podea şi, cu vârful unui şlap, printr‑o mişcare rapidă, le‑a strivit.

Norah a avut impresia că, de fapt, îi călca în picioare rochia ei presărată cu flori asemănătoare.

Masseck a apărut, împingând un cărucior încărcat cu feluri de mâncare, farfurii şi tacâmuri şi s‑a apucat să aran‑jeze totul pe masa de sticlă.


15

— Aşază‑te, a spus tatăl ei, o să mâncăm.— Vreau să mă spăl pe mâini înainte.

Îşi regăsea în tonul vocii acea volubilitate tranşantă pe care nu o folosea cu nimeni altcineva în afară de tatăl ei şi prin care voia să împiedice orice încercare a lui de a‑l pune pe Masseck, şi odinioară pe Mansour, să facă ce ar fi trebuit ea să facă, ştiind că ura atât de mult să‑şi vadă oaspeţii făcând cel mai mic efort şi să pară că se îndoiesc astfel de competenţa servitorilor lui, încât ar fi fost în stare să‑i spună: Masseck o să‑şi spele mâinile în locul tău, fără să‑şi imagineze vreun moment că ea nu‑l va asculta, cum îl ascultaseră toţi cei din jurul lui, tineri sau bătrâni.

Dar tatăl ei aproape că nici n‑a auzit‑o.Se aşezase şi urmărea cu o privire absentă gesturile lui

Masseck.I se părea că avea pielea negricioasă, uşor mai deschisă

ca înainte, lipsită de strălucire.Saliva ca un câine, tăcut, cu gura larg deschisă.A fost atunci sigură că mirosul fetid pe care îl remar‑

case în pragul casei venea atât de la copac, cât şi de la corpul tatălui său, pentru că se scălda în întregime în lenta descom‑punere a florilor galben‑portocalii — acest om, şi‑a spus ea, care fusese atât de îngrijit, care nu se parfumase decât cu esenţele cele mai plăcute, acest om trufaş şi neliniştit care n‑ar fi lăsat niciodată pe nimeni să‑i simtă mirosul adevărat!

Sărmanul, cine ar fi crezut că va deveni o pasăre gre‑oaie, cu zborul stângaci şi care împrăştie mirosuri puternice?

Norah s‑a îndreptat spre bucătărie, străbătând un culoar cu pardoseală din beton, pe care o lampă, înnegrită de excremente de muscă, abia îl lumina.

Bucătăria era cea mai mică şi cea mai înghesuită încă‑pere din acea casă disproporţionată şi lucrul acesta făcea

Marie NDiaye


şi el parte, şi‑a adus aminte Norah, din şirul inepuizabil de reproşuri pe care i le aducea tatălui ei, ştiind bine că nu o să i le împărtăşească vreodată, nici pe cele grave, nici pe cele neînsemnate, ştiind bine că nu ar putea da dovadă niciodată, într‑o confruntare faţă în faţă cu acest om ascuns, de curajul care nu‑i lipsea atunci când era departe pentru a‑l acoperi cu reproşuri şi, din cauza asta, era şi mai nemulţumită, mai dezamăgită de ea însăşi şi încă şi mai furioasă pe el că‑şi încovoiase spatele, că nu îndrăznise să‑i spună nimic.

Tatălui său nu‑i păsa că‑şi punea servitorii să lucreze în acel spaţiu strâmt şi sufocant, de vreme ce nici el, nici invitaţii lui nu călcau vreodată pe acolo.

N‑ar fi putut înţelege poziţia ei, şi‑a spus Norah cu o ostilitate sporită; o punea pe seama unei sensibilităţi tipice sexului ei şi lumii în mijlocul căreia trăia fiica lui şi a cărei cultură el n‑o împărtăşea.

Nu trăim în aceeaşi ţară, lumile noastre sunt diferite, aşa ar fi spus, cu un aer doct, condescendent, chemându‑l probabil pe Masseck pentru a‑l întreba în faţa ei dacă bucă‑tăria era cum trebuie, la care Masseck ar fi răspuns afirma‑tiv, iar tatăl ei, fără măcar să‑i arunce lui Norah o privire triumfătoare, pentru că un astfel de gest ar fi dat o impor‑tanţă prea mare unui subiect prea mic, ar considera pur şi simplu discuţia închisă.

E absurd şi fără rost să ai ca tată un om cu care efec‑tiv nu poţi să te înţelegi şi a cărui afecţiune a stat mereu sub semnul întrebării, şi‑a zis ea încă o dată, dar fără să se everveze, fără s‑o mai cuprindă acel sentiment de nepu‑tinţă, de furie şi de descurajare care o răvăşea altădată, atunci când împrejurările o făceau să se lovească de dife‑renţele insurmontabile de educaţie, de opinie, de percepţie


17

asupra lumii dintre acest bărbat animat de pasiuni reci, care nu petrecuse în Franţa decât câţiva ani, şi ea, care trăise acolo de când se ştia şi a cărei inimă era înflăcărată şi vulnerabilă.

Şi totuşi, acum era acolo, în casa tatălui ei, venise când el o chemase.

Iar dacă n‑ar fi fost stăpânită de această emotivitate pe care tatăl ei o dispreţuia făţiş, dispreţuindu‑şi astfel propria fiică şi tot Occidentul vlăguit şi efeminat, Norah ar fi găsit un pretext oarecare pentru a evita o astfel de călătorie — … şi mi‑ai face onoarea şi o plăcere deosebită binevoind, dacă puterile îţi permit, să te desparţi pentru o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de familia ta, pentru a veni la mine, tatăl tău, fiindcă am să‑ţi spun unele lucruri importante şi grave…

Oh, cât de mult regreta că cedase, cât de mult îşi dorea să se întoarcă acasă, la viaţa ei.

O fată pirpirie, îmbrăcată în maiou şi într‑un sarong uzat, spăla vasele în chiuveta mică din bucătărie.

Masa era acoperită de farfurii pline care aşteptau, şi‑a dat Norah seama, să le fie servite ei şi tatălui ei.

Uluită, a zărit puiul la cuptor, cuşcuş, orez cu şofran, o bucată de carne închisă la culoare în sos de arahide şi alte feluri pe care le ghicea sub capacele transparente şi aburite, o abundenţă care‑i tăia picioarele şi pe care o simţea deja grea în stomac.

S‑a strecurat între masă şi chiuvetă şi a aşteptat ca tânăra să termine de clătit, cu chiu, cu vai, o tigaie uriaşă.

Chiuveta era atât de strâmtă, încât pereţii vasului loveau mereu marginile şi robinetul şi, cum nu avea scurgă‑tor, tânăra trebuia să se aplece pentru a pune vesela la scurs pe jos, pe o cârpă întinsă.

Marie NDiaye


Încă o dată, dovada nepăsării pe care tatăl ei o arăta faţă de confortul servitorilor o înnebunea pe Norah.

Şi‑a spălat mâinile repede, zâmbindu‑i fetei şi făcându‑i semn din cap.

Şi, când a întrebat‑o cum o cheamă, iar fata, după o lungă tăcere (ca pentru a da greutate, şi‑a zis Norah, răs‑punsului ei), a rostit: Khady Demba, mândria calmă ce răz‑bătea din vocea sa fermă, din privirea sa directă a uimit‑o pe Norah, a liniştit‑o, i‑a alungat puţin iritarea pe care o simţea, oboseala agitată şi resentimentul.

Vocea tatălui ei răsuna din capătul culoarului.O chema nerăbdător.S‑a grăbit să se întoarcă şi l‑a găsit agasat, gata să atace

taboulé‑ul cu creveţi şi cu fructe pe care Masseck îl servise în cele două farfurii puse faţă în faţă.

De îndată ce Norah s‑a aşezat, tatăl ei a început să mănânce cu lăcomie, aproape scufundându‑şi faţa în mân‑care, iar această aviditate făţişă, lipsită de vorbărie, se potri‑vea atât de puţin cu vechile maniere ale acestui bărbat pretenţios, încât Norah a fost cât pe ce să‑l întrebe dacă nu postise, gândindu‑se că era capabil, dacă dificultăţile lui financiare erau cele pe care ea le bănuia, să‑şi fi adunat în acea masă, ca s‑o impresioneze, proviziile de pe ulti‑mele trei zile.

Masseck aducea fel de mâncare după fel de mâncare, într‑un ritm cu care Norah nu ţinea pasul.

A fost uşurată să vadă că tatăl ei nu era deloc atent la ce mânca ea.

Nu ridica fruntea decât pentru a scruta cu o privire bănuitoare şi avidă bucatele pe care Masseck le punea pe masă şi, când o singură dată a aruncat o ocheadă spre farfu‑ria lui Norah, a avut un aer temător atât de copilăros, încât


19

ea a înţeles că se asigura doar ca Masseck să nu‑i fi pus mai mult decât lui în farfurie.

Nu‑i venea să creadă.Tatăl ei, acest bărbat vorbăreţ, cu fraze emfatice, rămâ‑

nea tăcut.În casa aceea dezolantă nu se mai auzea decât zgomo‑

tul tacâmurilor, târşâitul picioarelor lui Masseck pe podea, poate că şi foşnetul ramurilor celor mai înalte ale copa‑cului pe acoperişul de tablă — îl chemau oare pe tatăl ei, se întrebă ea într‑o doară, copacul singuratic îl anunţa că venea noaptea?

Tatăl ei continua să mănânce, trecând de la mielul la grătar la puiul în sos, abia respirând între două înghiţituri, îmbuibându‑se fără bucurie.

La sfârşit, Masseck i‑a adus un mango tăiat în bucăţi.Şi‑a băgat o bucată în gură, apoi o alta, şi Norah a

văzut cum mesteca încet, cu dificultate şi încerca în zadar să înghită.

A scuipat totul în farfurie.Lacrimile îi şiroiau pe obraji.Norah a simţit şi ea cum căldura îi urca în obraji.S‑a ridicat, s‑a auzit ca prin vis bălmăjind nici ea nu ştia

ce, a venit în spatele lui şi n‑a ştiut ce să facă cu mâinile, ea, care nu se găsise niciodată în situaţia nici de a‑şi consola tatăl, nici de a‑i împărtăşi altceva decât nişte observaţii for‑male, silite, prin care răzbăteau resentimentele.

L‑a căutat pe Masseck din priviri, dar el deja plecase din încăpere cu ultimele farfurii.

Tatăl ei plângea în continuare, înfundat, iar faţa lui era golită de orice expresie.

S‑a aşezat lângă el, şi‑a apropiat fruntea de chipul lui înmuiat în lacrimi, răscolit.

Marie NDiaye


Cum tatăl ei ţinea capul aplecat, putea să simtă, dincolo de mirosul de mâncare, de sosuri înţepătoare, mireasma dulceagă a florilor descompuse din arborele uriaş, îi putea vedea gulerul murdar al cămăşii.

Şi‑a amintit de ceva ce‑i spusese fratele ei Sony, cu doi sau trei ani în urmă, şi despre care tatăl lor nu socotise nici‑odată de cuviinţă să le spună, ei şi surorii sale, motiv pentru care Norah îi purtase pică înainte de a uita şi informaţia, şi amărăciunea provocată de tăcere, toate i‑au trecut din nou prin minte, de aceea vocea i‑a sunat puţin aspru, deşi ar fi vrut să fie consolatoare.

— Spune‑mi, unde sunt copiii tăi?Norah îşi aducea aminte că erau gemeni, dar nu mai

ştia dacă erau fete sau băieţi.A privit‑o cu un aer neputincios.

— Copiii mei?— Ultimii, a spus ea, pe care i‑ai avut, cred. Soţia ta i‑a

luat cu ea?— Pe cele mici? Ah, da, fetele sunt acolo, a murmurat el,

distrat, şi era ca şi cum, dezamăgit, spera că ea avea să‑i vor‑bească despre ceva necunoscut lui sau căruia nu‑i bănuise toate consecinţele — ceva care, într‑un mod ciudat şi minu‑nat, avea să‑l salveze.

Norah nu şi‑a putut reţine un mic sentiment de triumf duşmănos, răzbunător.

Sony era, aşadar, singurul băiat al acestui om care nu iubea şi nici nu preţuia fetele.

Copleşit, asaltat de femei inutile, a căror prezenţă i se părea umilitoare şi care nu erau nici măcar drăguţe, îşi spunea liniştită Norah gândindu‑se la ea şi la sora ei, care, în opinia tatălui lor, avuseseră mereu defectul de neiertat de a fi fost prea tipice, adică de a‑i fi semănat mai mult


21

lui decât mamei lor, stând astfel mărturie pentru mariajul inutil cu o franţuzoaică — fiindcă, ce‑ar fi putut să‑i aducă bun această poveste în afară de nişte copii albi şi de nişte fii bine făcuţi?

Or, tocmai aici eşuase.Şi‑a lăsat mâna pe umărul lui, într‑un gest de tandreţe.Deşi tulburată, se simţea cuprinsă de o compasiune

amestecată cu ironie.— Mi‑ar plăcea să le văd, a spus ea, adăugând imediat pen‑

tru a nu‑l auzi întrebând despre cine e vorba: Pe cele două fete mici ale tale.

Umărul gras al tatălui ei s‑a eliberat de atingerea mâinii sale, o mişcare involuntară care însemna că nicio împreju‑rare nu justifica o astfel de familiaritate.

S‑a ridicat greoi şi şi‑a şters faţa cu mâneca de la cămaşă.A împins o uşă cu geam aflată în fundul încăperii, a

aprins singura lampă care lumina un nou culoar lung şi îngust, pardosit tot în beton gri, din care, îşi amintea Norah, dădeai, ca spre nişte celule, în nişte mici camere pătrate care, pe vremuri, erau destinate să găzduiască numeroasele rubedenii ale tatălui său.

Auzind cum le răsunau paşii şi răsuflarea zgomotoasă, neregulată a tatălui ei, Norah era sigură că acum camerele erau goale.

I se părea deja că mergeau de minute bune când culoa‑rul a cotit, apoi încă o dată în celălalt sens, fiind aproape înghiţit în beznă şi atât de sufocant, încât Norah a fost pe punctul s‑o ia la fugă.

Tatăl ei s‑a oprit în faţa unei uşi închise.A strâns pumnul şi a rămas o vreme nemişcat, cu ure‑

chea lipită de tocul uşii, iar Norah nu înţelegea dacă încerca să deosebească vreun zgomot din interior sau dacă încerca

Documents

Trei femei puternice 21 de pagini