PREFAŢA

Cheile Turzii reprezintă un obiectiv turistic de mare valoare pentru priveliştile încîntătoare pe care le oferă vizitatorilor, în ierarhia obiectivelor turistice din ţara noastră, ele se situează pe o poziţie de frunte datorită nu numai aspectelor estetice pe care le relevă, ci, în mod deosebit, datorită caracterului unic pe care îl au printre alte numeroase şi spectaculoase chei. Astfel, în timp ce Cheile Bicazului, Cheile Dîmbovicioarei, Cheile Nerei şi altele nu pot fi străbătute decît pe firul apei, Cheile Turzii pot fi parcurse şi pe deasupra versanţilor văii, care se ridică cu 300—350 m faţă de altitudinea acesteia, astfel că turiştii pot beneficia şi de priveliştea mai impresionantă, spre abisurile deschise către fundurile întunecate ale văii. Prezenţa unor peşteri, cu toate că sunt mici şi lipsite de concreţiuni interesante, aduce şi ea un element de atracţie suplimentar. Importanţa Cheilor Turzii este sporită şi de faptul că au în apropiere oraşe emiţătoare de turişti, precum Turda şi Cluj-Napoca. De asemenea, marea arteră de circulaţie a străinilor, care intra în ţara noastră prin Oradea şi se îndreaptă spre Bucureşti, trece prin municipiul Turda, situat la mică distanţă de Chei, ceea ce le face accesibile turismului internaţional.

Marele interes pe care îl prezintă pentru turism Cheile Turzii a determinat începerea efectuării unor amenajări pentru circulaţie de-a lungul firului văii şi în versanţi (amenajarea de poteci, construirea de podeţe, efectuarea de marcaje). S-a început apoi crearea unei baze materiale pentru cazare şi pentru alimentare: o cabană, cîteva căsuţe, un teren pentru instalarea corturilor proprietate personală, un bufet etc., iar pentru sezonul de iarnă s-a amenajat o pîrtie de schi şi s-a instalat un bebischi.

Ca un aspect cu totul remarcabil, atracţiilor turistice ale Cheilor Turzii li se adaugă interesul ştiinţific deosebit pe care îl prezintă formaţiunile geologice, fauna şi flora lor, interes care a determinat ca o suprafaţă de circa 175 ha, cuprinzînd Cheile Turzii şi zona înconjurătoare, să fie decretată monument al naturii. Ca atare, în conformitate cu Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător, în cuprinsul zonei se interzice desfăşurarea oricărei activităţi ce poate duce la degradarea sau modificarea aspectului iniţial al peisajului, a componenţei faunei şi florei sau a echilibrului ecologic, în afară de cazurile în care organul prevăzut de lege va aproba, în mod excepţional şi în baza unor cercetări de specialitate, exercitarea unor astfel de activităţi.

Din cele de mai sus rezultă că trecerea la o treaptă superioară, calitativ şi cantitativ, a activităţii turistice în Cheile Turzii presupune crearea condiţiilor pentru vizitarea acestora de către un număr cît mai mare de persoane, în vederea realizării scopurilor sociale şi economice ale turismului, vizitare care trebuie să se desfăşoare însă în aşa fel, încît să se asigure păstrarea nemodificată a peisajului, a florei şi a faunei, adică a principalelor componente care au determinat acordarea statutului de monument al naturii.

Prima condiţie pentru sporirea numărului de vizitatori o constituie rezolvarea completă a accesului autoturismelor şi autocarelor pînă la intrarea în Chei. Drumul respectiv pleacă din Turda, trece prin comuna Mihai Viteazul şi apoi o ramificaţie spre dreapta ne conduce la podul peste Arieş şi, mai departe, prin satul Cheia, spre cariera de gips şi spre Cheile Turzii. Ultima porţiune a drumului, de circa 3 km, necesită rectificări ale traseului pentru a se elimina pantele prea mari, în special în porţiunea finală (aici nu se poate circula pe timp de ploaie sau iarna), precum şi aplicarea unei îmbrăcăminţi definitive, de beton sau asfalt, aşa cum este practica obişnuită la orice obiectiv turistic de asemenea anvergură.

În punctul terminus al drumului e necesar să fie amenajat un parcaj spaţios care, ţinînd seama de sporirea numărului de vizitatori după modernizarea drumului de acces, va trebui să poată cuprinde 5-6 autocare şi 40-50 autoturisme, a căror pază va fi asigurată.

Numărul sporit de turişti care vor ajunge în acest fel la Cheile Turzii trebuie să beneficieze de condiţii de vi-zitare confortabile atît pe traseul ce urmăreşte firul apei, cit şi pe traseele care trec pe deasupra celor doi versanţi ai văii. Calea de circulaţie, care în porţiunea următoare primului podeţ este o alee foarte plăcută, trebuie continuată în acelaşi mod pină la punctul final din apropierea comunei Petreştii de Jos, cît şi în versanţi. Podeţele 2, 3 şi 4 trebuie şi ele refăcute cu soluţii tehnice şi estetice mai apropiate de cele adoptate la primul podeţ. Treptele, inevitabile în unele zone ale aleilor sau pentru accesul la nivelul mai ridicat al podeţelor, e necesar să fie confortabile, iar porţiunile periculoase ale aleilor din Chei sau din versanţi vor trebui prevăzute cu balustrade. In 4-5 puncte de privelişte pe firul văii şi pe aleile de sus din versanţi trebuie instalate

bănci pentru odihna vizitatorilor şi schiţe pe care aceştia să poată urmări formaţiunile naturale şi denumirile acestora. Cîteva dintre peşterile existente, vreo 3-4, trebuie să fie puse la dispoziţia vizitatorilor, amenajîndu-se accesul pînă la intrare şi o cale de circulaţie în interior.

Nivelul amenajărilor pe care le propunem pentru circulaţia turistică în zonă se explică prin diferenţa dintre drumeţia de munte, aşa cum se practică în prezent în Cheile Turzii, şi acţiunea de vizitare a unui monument al naturii, care, adresîndu-se unei game mult mai largi de vizitatori şi avînd un conţinut diferit, trebuie să dispună de condiţii de circulaţie mai confortabile.

Pentru realizarea scopurilor cultural-ştiinţifice ale acţiunii de vizitare a Cheilor Turzii se impune ca la punctul de intrare în trasee, adică lîngă actuala cabană, sa se amenajeze un pavilion pentru primirea turiştilor, în care să se organizeze o expoziţie permanentă cu hărţi şi planşe explicative privind formarea Cheilor Turzii şi interesul lor ştiinţific. Tot aici, ar trebui să activeze cel puţin un îndrumător al turiştilor, care să le dea acestora lămuriri suplimentare asupra aspectelor ştiinţifice caracteristice Cheilor şi să le explice regulile de comportament pe teritoriul monumentului naturii (interzicerea părăsirii traseelor marcate, interzicerea producerii de zgomote: strigăte, tranzistoare etc., interzicerea aruncării de ambalaje etc.).

Datorită caracterului de monument al naturii, zona Cheilor Turzii reprezintă o destinaţie pentru vizite scurte. Aici nu se recomandă practicarea turismului de sejur, în concedii sau vacanţe sau la sfîrşit de săptămînă. De aceea în Cheile Turzii nu este necesar să se construiască baze de cazare pentru aceste forme de turism, mai cu seamă în condiţiile în care îmbunătăţirea drumului va permite turiştilor să ajungă pînă la obiectiv într-un tîmp foarte scurt. Cabana existentă îşi va îndeplini, desigur, în continuare funcţiunea actuală, dar va fi destinată cu precădere, cazării cercetătorilor, personalului punctului turistic şi unor turişti aflaţi în trecere. Pentru turiştii care vizitează ţara cu autoturisme şi corturi proprietate personală, fie români, fie străini, trebuie amenajat un teren pentru instalarea corturilor în lunca văii, într-un loc mai favorabil decît cel utilizat în prezent.

O problemă care trebuie rezolvată este dezvoltarea alimentaţiei publice. Noua unitate de acest fel, care ar trebui construită în poiana de lângă cabană, va trebui să cuprindă şi un spaţiu pentru comerţul specific turistic, bine aprovizionat cu hărţi, ghiduri, albume, amintiri specifice locului, ilustrate, artizanat originar din zonă şi altele.

Desigur, toate construcţiile trebuie să se încadreze armonios în peisaj, să nu-l degradeze şi dacă se poate chiar să-l îmbogăţească. De asemenea, este necesar să se îndepărteze toate urmele intervenţiilor neestetice ale omului din zonă, cum sînt ruinele morilor de la intrarea văii în Chei sau unele monumente şi obiecte aflate acum în versanţi, care, nefiind întreţinute, au fost degradate de agenţii atmosferici şi de turişti.

În ceea ce priveşte ocrotirea zonei Cheilor Turzii în spiritul Legii nr. 9/1973 este necesar să se angajeze paznici, pentru a se împiedica unele degradări care se produc în prezent, fie de către animale, care pasc pe teritoriul rezervaţiei, fie de către unii cetăţeni care taie arbori din pădurea de protecţie, pentru folosinţe personale.

Dezvoltarea activităţii turistice la Cheile Turzii, bazîndu-se pe dezvoltarea amenajărilor şi pe dezvoltarea măsurilor de ocrotire a zonei, necesită desigur crearea unei administraţii a punctului turistic Cheile Turzii, similară cu cea existentă la punctul turistic Peştera Urşilor din judeţul Bihor. Această administraţie ar trebui să cuprindă, similar, personalul de îndrumare a turiştilor, personalul de pază a zonei, personalul necesar pentru încasarea taxelor, pentru prestarea serviciilor de cazare şi alimentaţie publică, pentru comerţul specific.

Sursele de venituri pe care ar trebui să le aibă la dispoziţie această administraţie a punctului turistic Cheile Turzii pot fi constituite din: taxe de peage pentru utilizarea drumului de acces pînă la Chei, taxe de parcaj, taxa de vizitare a Cheilor, care trebuie perceputa ca o urmare firească a îmbunătăţirii condiţiilor de circulaţie, precum şi beneficiile realizate din activităţile de alimentaţie şi comerţ specific.

Activitatea de ocrotire a Cheilor Turzii, cât şi îndrumarea şi supravegherea turiştilor în timpul vizitelor ar putea fi sprijinite prin înfiinţarea unei asociaţii turistice nepatrimoniale, intitulată „Prietenii Cheilor Turzii". De asemenea, la aceste acţiuni ar putea participa elevii unui liceu din municipiul Turda, grupaţi într-un cerc de studii biologice, precum şi studenţi de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Cluj-Napoca, în special în perioadele de practică.

Fără îndoială, o valorificare turistică raţională a Cheilor Turzii, aşa cum este schiţată mai sus, nu poate fi concepută fără o cunoaştere intimă a zonei şi a traseelor de vizitare sau de

legătură. O asemenea cunoaştere o au cei doi autori ai cărţii de faţă, Mihai Vasile şi Mircea Barbelian. Ea le-a permis să ofere cititorilor un îndreptar practic, detaliat, despre Cheile Turzii, şi să prezinte o serie de trasee de legătură spre diferite alte puncte de interes turistic. Dintre acestea considerăm necesar să atragem atenţia asupra celui care duce de la Cheile Turzii, prin versantul drept al văii, la cascada Ciucaş şi apoi la comuna Cerneşti. Descris pentru prima dată într-un ghid turistic, acesta este un traseu foarte plăcut, care oferă privelişti deosebite, permiţînd celor care îl urmează să cunoască interesantul curs al văii Hăşdatelor pînă la confluenţa cu valea Arieşului. Ne exprimăm convingerea că majoritatea turiştilor care pătrund în Munţii Apuseni prin Turda, după vizitarea Cheilor Turzii, vor prefera acest traseu pentru a reveni în valea Arieşului. În acelaşi timp însă, prin detaliile prezentate cei doi autori pun la dispoziţie o serie de date şi informaţii, care vor uşura munca experţilor în turism şi a proiectanţilor la aplicarea măsurilor de valorificare turistică a zonei.

Iată cele două argumente majore pentru care credem că acest ghid al Cheilor Turzii este de o utilitate reală pentru turismul românesc.

ALEXANDRU BORZA — expert în turism —

CUVÎNTUL AUTORILOR

Cheile Turzii au trezit şi continuă să trezească interesul pentru practicarea turismului în perimetrul lor şi în împrejurimi. Statutul de rezervaţie naturală pe care-l au nu trebuie să împiedice, desigur, pe nimeni de a le vizita şi a le cerceta, ca amatori de drumeţie ori ca pasionaţi de studiul naturii. Dimpotrivă: faptul ca celebrul defileu tăiat de rîul Hăşdate a fost declarat monument al naturii ne îndeamnă pe toţi iubitorii de drumeţie să-l vedem şi să ne bucurăm de unicitatea lui, fiind fără îndoială şi o destinaţie turistică de importanţă majoră.

Prezentând cititorilor Cheile Turzii dorim să afirmăm, de la bun început, că în zona lor, ca pretutindeni de altfel, este necesar să se practice un turism civilizat, că toţi oaspeţii acestui loc minunat din ţară vor trebui să dovedească o mare grijă pentru tot ce există în interiorul lor - flori, vieţuitoare, arbori, stînci — că sînt interzise toate manifestările menite să urîţească natura. Numai aşa vom putea fi beneficiarii frumuseţilor pe care le-a modelat şi conservat timpul aici.

In cartea noastră, care s-a închegat ca urmare a multor drumuri făcute de autori în regiune, cu dragoste pentru ea şi bucurîndu-ne de ajutorul unor prieteni sinceri, vom înfăţişa aspecte ce ţin de geografie, geologie, floră şi faună, vom propune cîteva trasee de drumeţie prin Chei şi împrejurimi, vom descrie traseele de căţărare. Textul este însoţit, cum se obişnuieşte în toate lucrările de literatură pentru turism, de o ilustraţie fotografică şi cartografică.

Ţinem să mulţumim şi pe această cale tuturor celor care ne-au sprijinit în definitivarea ghidului nostru, fie punîndu-ne la dispoziţie diferite date, fie făcind echipă cu noi în traseele alpine.Dintre aceştia menţionăm în primul rînd pe Szánto Eugen, cel care a fost tot timpul alături de noi în perioada documentării, sfătuindu-ne, informîndu-ne şi primindu-ne cu toată dragostea în „împărăţia" de care are grijă, ca de propriul copil, de cîţiva ani buni.

Mulţumim apoi cunoscătorilor competenţi ai Cheilor Turzii: .Molnár Ludovic, Constantin Mititeanu, Moravek Vasie, Armaş Ion şi loan Stăncescu, ale căror îndrumări practice ne-au fost de un real folos. Le rămânem recunoscători amicilor Octavian Brătilă (Bulinel) şi Silvius Iorga pentru datele furnizate; lui Lörincz Nicolae, pentru amănuntele privind premierele, cît şi membrilor echipei salvamont Cluj-Napoca: Nagy Istvan şi Harmath Csaba.

In sfîrşit, exprimăm gratitudinea faţă de prietenii noştri, alpiniştii, care s-au legat în corzi împreună cu noi: Adrian Vana, Adrian Chifa, Vasile şi Rodica Vana, Vasile Lazăr, Marcus Gabor, Vlad Vărzaru, Adrian Moldovan, Dan Moldovan, Gelu Botezan, Adrian Corobeanu, Relu Anghel, Dorin Luduşan, Aurel Geana, Liviu Munteanu, Brînduşa Bocoş, Mircea Rusu. Mihaelei Dinu şi Melaniei Schulze le exprimăm recunoştinţa noastră.

Mulţumim de asemenea lui Mircea Popescu şi Octavian Bortoş pentru ajutorul dat la realizarea ilustraţiei fotografice; la fel şi cabanierilor Vica Angelescu, Marin Gheorghe Todea şi Ionel Crişan pentru ospitalitatea dovedită.

PREZENTARE FIZICO-GEOGRAFICĂ

CADRUL GEOGRAFIC DE ANSAMBLU

De un pitoresc rar întîlnit, Cheile Turzii, născute din înfruntarea milenară a apelor rîului Hăşdate cu pieptul calcaros al Munţilor Trascău, au adus faima regiunii din preajmă. Prin cadrul geografic natural de excepţie, ele constituie o zonă de interes ştiinţific şi turistic aparte. Pentru a avea o imagine cît mai exactă a aşezării Cheilor Turzii în spaţiul geografic, vom face cîteva corelări cu unitatea gazdă şi cu cele din apropiere.

Munţii Trascău, care cuprind acest fenomen natural numit Cheile Turzii, participă la alcătuirea Munţilor Apuseni, iar aceştia întregesc, la rîndul lor, osatura Carpaţilor româneşti. Apusenii, datorită faptului ca sînt înconjuraţi de regiuni cu altitudine joasă - culoarul Mureşului, la sud şi est, Podişul Transilvaniei, la est şi nord-est, Podişul Someşan, la nord, şi Cîmpia Panonică, la vest - par mai înalţi decît sînt în realitate, şi au înfăţişarea unui contrafort, a unei uriaşe cetăţi naturale. Priviţi dinspre răsărit, din culoarul Mureşului, ei ni se dezvăluie masivi şi accidentaţi, din cauza culmii abrupte şi calcaroase a Trascău Bedeleului, care scoate în evidenţă acest pronunţat aspect al lor. Masivitatea Apusenilor însă este aparentă, deoarece numeroase „depresiuni" pătrund adînc în zona muntoasă şi o fragmentează în mai multe masive, din care cauză, observaţi cu atenţie, se aseamănă cu „o palmă cu degetele răsfirate către Cîmpia Tisei” (G. Vîlsan). Această ,,palmă” de relief a fost împărţită, pe baza limitelor geografice şi a structurii geologice, în mai multe unităţi.

Partea centrală este constituită de grupul muntos purtînd numele cu rezonanţă dacică Bihor, o veritabilă „casă a apelor" din care izvorăsc o serie de rîuri mari ca Arieşul, Crişul Alb, Crişul Negru, Someşul Cald. Constituţia geologică a masivului, formată preponderent din şisturi cristaline, a determinat apariţia unor forme de relief domoale - cu spinări largi şi pante line. Acest relief larg vălurit este marcat, ici-colo, de benzile de calcar sfredelite şi scrijelite de ape, luînd înfăţişarea unor lapiezuri, doline, chei sau peşteri, Cetăţile Ponorului fiind un exemplu elocvent în acest sens, un fenomen natural complex şi interesant. In partea centrală, în masivul Bihor, se ridică, la 1849 m, cocoaşa Curcubătei Mari, cel mai înalt pisc al Apusenilor. De aici, dacă ne facem ochii roata, descoperim spre sud, peste apa Hălmăgelului, Muntele Găina (1 484 m), vestit pentru singulara nedeie a munţilor — Tîrgul de Fete — obicei cu începuturi străvechi, cu prilejul căruia, în fiecare an, în duminica cea mai apropiată de 20 iulie (Sf. Ilie), au loc manifestări tradiţionale şi pot fi văzute şi admirate exponate ale artei populare a moţilor. Tîrgul de Fete de pe Muntele Găina atrage, prin originalitatea desfăşurării lui, excursionişti de pretutindeni, dornici să cunoască particularităţile de viaţă ale entităţii umane ce trăieşte de veacuri pe aceste meleaguri.

Vecine Bihorului, spre est, se întind masivele Gilău şi Muntele Mare, munţi înfrăţiţi pe care cu greu îi poate separa o limită geografică. Un punct de mare atracţie al Muntelui Mare este Complexul turistic Băişoara, avînd program de funcţionare permanent (iarnă-vară), complex ce trebuie să fie vizitat într-o drumeţie de plăcere de către toţi cei care vin să vadă rezervaţia naturală Cheile Turzii.

Spre miazănoapte, Bihorul, Gilăul şi Muntele Mare sînt hotărnicite de masivul granitic Vladeasa, iar acesta este continuat, spre nord-vest, de Munţii Pădurea Craiului, masiv de o spectaculozitate rar întîlnită. Ochii turiştilor avizi de frumuseţi şi de cunoaştere vor descoperi aici cele mai interesante forme de endo şi exocarst ca: peşteri impresionante, chei. izbucuri, doline etc.

În marginea vestică a Apusenilor se întîlnesc înşirate spinările stîncoase ale Codrului Moma şi Zarandului. Partea sudică a „ghemului" muntos al Apusenilor este formată de catenele Munţilor Metaliferi, „stăviliţi" la rîndul lor, spre Carpaţii Meridionali, de culoarul Mureşului.

O caracteristică morfologică a Munţilor Apuseni este data de prezenţa numeroaselor chiuvete intramontane, ce au fost adevărate vetre de civilizaţie şi leagăn de naştere al strămoşilor noştri din această parte de ţara; de la est spre vest, enumerăm depresiunile Zlatnei, Abrudului, Roşiei Montane, Bradului şi Săcărîmbului.

Din valurile culmilor muntoase se ridica, ici-colo, petice de acoperire calcaroase, care bruschează privirea prin verticalitatea pereţilor lor. Un exemplu elocvent: fortul calcaros al dealului Vulcan veghind din înălţime localitatea Buceş. Spre deosebire de aceşti aşa-zişi vulcani,

în Munţii Apuseni vulcanii, ca fenomene geologice, cu activitate intensă de-a lungul mileniilor, au jucat un rol important în formarea şi fixarea zăcămintelor metalifere. Prezenţa mineralizaţiilor de cupru, aur şi argint în aceste zăcăminte au contribuit la concentrarea în jurul lor a numeroase comunităţi umane, constituite în cătune şi comune, care din cele mai vechi timpuri le-au exploatat, scoţînd la suprafaţa, prin tot felul de lucrări subterane, rodul filoanelor. Oraşele Brad, Zlatna, Abrud, Roşia Montana reprezintă continuarea centrelor miniere de demult, a căror temelie a fost aşezată acum mal bine de 2000 ani.

Alt punct de atracţie al Munţilor Metaliferi îl constituie ivirile de ape minerale şi termale legate tot de prezenţa în subsolul regiunii a acestor zăcăminte metalifere de origine magmatică. Un asemenea dar natural nu putea fi trecut cu vederea de către cercetătorii de specialitate,aşa ca pe seama lor s-au înfiripat şi apoi s-au dezvoltat staţiunile balneoclimatice de la Vata de Jos şi Geoagiu-Băi (apele de la Geoagiu-Băi sînt cunoscute chiar din vremea daco-romanilor).

In extremitatea estică a Apusenilor se ridică spinările pietroase ale Munţilor Trascău. Ei îşi împlîntă în Podişul Transilvaniei pintenul calcaros al Culmii Petreşti sau Petridu, în coasta căruia se află formidabila spintecătură a Cheilor Turzii.

Mai departe spre nord, dincolo de Valea Crişului Repede, se întind Munţii Rez (Şes) şi Mezeş, desfăcuţi ca două degete, care bat la poarta Maramureşului.

MUNŢII TRASCĂU, AŞEZARE Şl LIMITE

Munţii Trascău, ca localizare strict geografică, alcătuiesc extremitatea de răsărit a Apusenilor, dincolo de ei desfăşurîndu-se Podişul Transilvaniei. Spre nord sînt hotărniciţi de Dealurile Clujului, iar graniţa lor sudica este marcată de Valea Ampoiului, care-i desparte de Munţii Metaliferi. Cu toate că au înălţimi moderate, Munţii Trascău sînt interesanţi datorită formelor de relief spectaculoase, modelate în calcare de factorii atmosferici şi de ape, constituind prin acestea principalele atracţii turistice ale zonei. Intre formele de relief create pe seama calcarelor, la loc de frunte se situează „cheile” dintre care menţionăm: Cheile Turzii, Cheile Turenilor, Cheile Borzeştiului, Cheile Aiudului etc.

Drumeţul va descoperi pe cărările Munţilor Trascău însă şi cele două defilee: al văii Iara, numit Surduc, şi al Arieşului, între localităţile Buru şi Moldoveneşti, acesta din urmă fiind cea mai solicitată poartă de pătrundere în Apuseni.

Sectorul nordic al Munţilor Trascău este ocupat de Culmea Petreşti, care străjuieşte parcă municipiul Turda. Spinarea lui largă se înfige ca un deget calcaros în Podişul Transilvaniei orien-tată fiind în direcţia sud-vest-nord-est şi desfăşurîndu-se pe o distanţă de aproape 15 km. A-ceastă culme calcaroasă suportă „rănile" adînci tăiate de apa Hăşdate şi Pîrîul Racilor, „răni” numite Cheile Turzii şi respectiv Cheile Turenilor. Acest ansamblu de relief carstic de excepţie a adus faimă locurilor de aici.

La sud de Culmea Petreşti se înalţă, peste apa Arieşului, Colţul Trascăului sau, cum îi spun bătrînii din zonă, Piatra Secuiului. Dincolo de el, spre apus şi sud, se înlănţuie crestele culmilor Trascău, Bedeleu şi Rîmeţi care formează cumpăna apelor între Valea Arieşului şi Mureş. Din creştetul lor se poate zări spre nord-est şerpuirea apelor Arieşului printre şisturile cristaline ale culmii Trascău şi bazinul Iara-Arieş, limită geologică între Munţii Trascău şi Munţii Gilău. După lupta şi zbuciumul dintre munţi, Arieşul îşi domoleşte unda între colinele molcome ale Podişului Transilvaniei, ca mai apoi să-şi reverse prinosul apelor în albia larga a Mureşului.

Inşirarea culmilor muntoase este curmată de încă două chiuvete intramontane: chiuveta Borzeştiului şi chiuveta Trascăului. Prin aceasta din urma coboară spre sud, desfăcîndu-se din drumul Baia de Arieş-Turda, în dreptul localităţii Buru, calea Aiudului. Vegheat de la înălţime de cele doua cocoaşe ale Pietrii Secuiului, drumul Aiudului însoţeşte rîul cu acelaşi nume prin depresiunea Trascău ieşind la larg din strînsoarea munţilor, în Podişul Transilvaniei prin „gîtuitura” Cheilor Aiudului. De la Aiud, şoseaua ce merge spre Cluj-Napoca urmează aproape conturul Munţilor Trascău pe linia imaginară de înfrăţire cu Podişul Transilvaniei. Departe, spre apus, parcă la marginea norilor, se ondulează larg spinarea Bedeleului şi Trascăului. Dincolo de ele, spre nord, în ceata depărtării, se ghiceşte spintecătură Cheilor Turzii. Rîul Hăşdate, arhitectul acestor chei, a ferestruit tenace, din timpuri străvechi, stînca, dezvăluind generos alcătuirea geologica pe adîncimi de 250-300 de metri. Din zbuciumul luptei duse de apă şi piatră au rezultat cele mai variate forme carstice ca: peşteri, doline, lapiezuri, mici izbucuri, toate la un loc formînd

un ansamblu demn de admirat. Pe ţancuri, de marginea grotelor, pe prispele să-pate-n perete se agaţă cu unghii lemnoase fel de fel de arbuşti, iar pe povîrnişuri, prin crăpături, din smocurile de iarbă îşi iţesc corolele atîtea şi atîtea flori, îndulcind şi înviorînd asprimea peisajului, fermecînd ochii privitorului.

Dacă apa Hăşdate, ca de altfel toate celelalte cursuri de apă din regiune, a fost din timpuri imemoriale un duşman nemilos al stîncii, sfredelind-o şi dîndu-i înfăţişarea pitorească de azi, zonele din preajma ei au constituit pentru oameni dintotdeauna un perimetru ideal de vieţuire.

Călătorind pe poteci sau hoinărind cîteodată aiurea prin această parte de ţară vom întîlni cătune strîns adunate ori gospodării stinghere risipite pretutindeni, pe culmi, pe văi. Oamenilor le-a priit din cele mai vechi timpuri această zonă, clima de aici, bogăţia pămîntului. Pădurea şi stînca i-a apărat în vremuri de restrişte, apele le-au ostoit setea, iar pajiştile i-au ajutat să-şi crească animalele. Numărul mare al satelor împrăştiate în cuprinsul acestor munţi mărturisesc de fapt despre ospitalitatea acestui pitoresc colţ de ţară.

GEOLOGIA REGIUNII

După succinta privire de ansamblu asupra înfăţişării Munţilor Trascău, să încercăm să pătrundem puţin în istoria geologică a regiunii, căutînd explicaţia formelor de relief pe care le vedem azi, cu chipul lor de munte, vale epigenetică, chei, defileu, suprafaţă de abraziune etc. Aspectul lor este o consecinţă a acţiunii deosebit de complexe a proceselor şi prefacerilor geologice. Raportate la unităţile structurale învecinate, formaţiunile geologice ale Munţilor Trascău sînt strîns legate de acestea, tot aşa cum Cheile Turzii sînt legate de Munţii Trascău.

Aceşti munţi sînt orientaţi în general în direcţia sud-vest - nord-est, observîndu-se, la o prima privire a lor, o dispoziţie aparent paralela cu planul axial. Frămîntările tectonice, mişcările de ridicare sau coborîre ale uscatului sau ale domeniului marin, au ,,deranjat” însă acest fel de simetrie. Fundamentul Munţilor Trascău este constituit dintr-o succesiune groasă de şisturi cristaline, formate la rîndul lor în adîncul unui geosinclinal hercinic, unde au fost supuse unor grade diferite de metamorfism. Astfel, observăm o dispoziţie gradată de la est spre vest a rocilor mai slab metamorfozate, trecînd treptat la cele puternic metamorfozate.

Zona exterioară estică este formată din roci cristalofiliene epizonale de tipul cuarţitelor, filitelor negre şi şisturilor cloritoase. Acestea din urmă sînt preponderente şi pot fi recunoscute după culoarea lor verzui-albicioasă şi după friabilitatea mare. La partea superioară a acestei serii întîlnim calcarele cristaline, cum sînt cele din Colţul Trascăului. Avansînd spre vest, întîlnim rocile specifice mezozonei, ridicate la suprafaţă de convulsiile scoarţei, în regiunea centrală a Trascăului şi în versantul apusean al Culmii Bedeleu. Este bine cunoscuta serie mezometamorfică Vidolm-Lunca, unde întîlnim următoarele tipuri de roci: şisturile cuarţitice cu granaţi, şisturi cuarţitice cu muscovit, care strălucesc din cauza aglomerărilor de paiete de mică, şisturi amfibolice şi calcarele cristaline. Ultima şi cea mai intens metamorfozată zonă este localizată în Culmea Vîrfuiata, unde, pe lîngă paraşisturi, găsim şi gneisul ocular. Gneisul, aşa cum îl arată şi numele, este plin de ,,ochi” migdalaţi de feldspat. Toate aceste serii cristalofiliene au suportat enorma dezlănţuire a orogenezei hercinice, cînd s-au ondulat şi cutat strîns formînd anticlinale şi sinclinale, pînze de încălecare etc.

O dată cu trecerea timpului, în regiune s-au mai succedat şi alte cicluri tectonice (kimmerică, alpină) care au modelat şi remodelat relieful existent, dînd şi posibilitate magmei din adîncime să iasă spre suprafaţă pe fracturile şi crăpăturile din scoarţă. În acest mod s-a facilitat formarea complexului ofiolitic din timpul triasicului, prezent şi în fundamentul Cheilor Turzii, unde este acoperit de bancurile groase ale calcarelor jurasice.

Acest complex este reprezentat aici de diabaze, porfire şi porfirite sticloase ce apar la zi, dezgolite de apa Hăşdate în zona ieşirii din Chei. Culoarea lor frumoasa, verzuie sau brun-roşiatică, o putem vedea în albia rîului, chiar prin transparenţa apei, cînd nivelul ei este mai scăzut.

Regiunea Munţilor Trascău, inclusiv zona Cheilor Turzii, cade în perioada imediat următoare, în jurasic, sub năvala apelor marine. Adîncimea destul de mică a marii, abundenţa organismelor cu carcasele, cochiliile sau scheletele calcaroase au favorizat formarea celebrelor calcare jurasice, în timpul jurasicului superior sau malm. In bancuri groase, calcarele jurasice participă Ia formarea Culmilor Petreşti, Bedeleu şi Rîmeţi din partea centrală a Munţilor Trascău

şi mai apar ca petice înconjurate de masa depozitelor cretacice în Piatra Secuiului şi Cheile Aiudului. De culoare albă-cenuşie sau gălbuie, dispuse în bancuri groase, stratificate, ele păstrează şi azi urmele numeroaselor vieţuitoare ca: foraminifere, radiolari, lamelibranchiate etc.

La alcătuirea calcarelor din Munţii Trascău au participat în mod masiv şi scheletele unor coralieri din care menţionam: Aulastrea shaferi, Amphiastraea gracilis, Stycosmilia rugosa etc.

Cu toată masivitatea lor, bancurile calcaroase sînt foarte vulnerabile la acţiunea apei, fie că-s provenită din ploaie, fie că-s apă curgătoare. Cea mai elocventă dovadă a solubilităţii calcarelor este existenţa cheilor, cu toate formele de endo şi exocarst. Şi valea Hăşdate şi-a săpat drum îngust — Cheile Turzii — în calcarele recifale neojurasice, dezvoltate în facies asemănător calcarelor de Stramberg. Intrînd în Chei pe la capătul amonte, putem observa aceste calcare pe ambii versanţi, dispuse în bancuri cu înclinare generală spre nord-est. Au o culoare specifică calcarelor jurasice, albă-cenuşie, gălbuie cu unele treceri spre culoarea roşcată, pe care o remarcăm spre mijlocul Cheilor. Această culoare poate fi pusă şi pe seama alterării calcarelor sub influenţa factorilor atmosferici externi.

Acţiunea apei şi a celorlalţi factori erozivi şi-a pus şi aici pecetea, reprezentată prin aproape toate fenomenele carstice. Remarcăm astfel prezenţa lapiezurilor şi dolinelor, a peşterilor, destul de numeroase, a firidelor. Apele de şiroire s-au „împletit" pe deasupra stîncii scrijelind-o şi, cînd, în timpul perioadelor ploioase, cantitatea de apă a crescut, au luat naştere adevăraţi torenţi. Dezagregarea fizico-mecanica şi-a spus şi ea cuvîntul, la piciorul versanţilor acumulîndu-se cantităţi mari de grohotiş de pantă sau, cum sînt denumiţi de localnici, „zuruşi”.

Apele care „stăpîneau" în timpuri imemoriale regiunea fremătau de agitaţia peştilor şi a altor vieţuitoare. De prezenţa lor sînt legate resturile fosile, şi anume dinţii sferici ai speciei Spherodus maximus, pe care îi vom găsi scormonind în cariera Sănduleşti, din marginimea nordică a Cheilor Turzii.

La baza calcarelor jurasice din Chei se evidenţiază o intercalaţie de calcare cu puternice silicifieri, adevărate jaspuri cunoscute şi ca pietre semipreţioase.

Din timpul ultimului etaj al jurasicului superior, numit porthland, în zona noastră s-au format şi au rămas aşa-zisele calcare porthlandiene, pe baza cărora se fabrica cimentul, în perioada imediat următoare, cretacic inferior, prin scufundarea uscatului, în această regiune s-a instalat o zonă de geosinclinal care, prin extinderea mare a apelor, părea să astupe totul sub sedimentele sale. Numai insula dură a cristalinului din culmea Trascău apărea de sub apa mării neocomiene, ţinînd piept invaziei lichide. Urmarea transgresiunii marine din cretacicul inferior este crearea unor strate de marnocalcare, calcare marnoase, de culoare cenuşiu-verzuie sau roşu-violacee, cunoscute în literatura de specialitate ca strate cu Apthycus. Bogat fosilifere, stratele cu Apthycus conţin resturi de Cephalopode, Apthycus şi chiar capsulele întregi ale infuzorilor Tintinopsela carpathica şi Calpionella el1iptica.

Intercalate între aceste strate apar pînze subţiri de şisturi marnoase dure şi gresii cenuşii. Stratele cu Apthycus au mare dezvoltare în regiune, ele găsindu-se şi în Cheile Turzii, unde stau transgresiv peste calcarele jurasice. Prezenţa fosilelor amintite pledează pentru vîrsta valanginian-hauteriviană şi, ca o curiozitate, putem spune că sînt contemporane cu bine cunoscutele strate de Sinaia. In Culmea Petreşti stratele cu Apthycus capătă un caracter calcaros litografic, adică foarte fin şi omogen şt din această cauză este folosit în tipografie.

Marea neocomiană a avansat tot mai mult, încît în barremian, vîrsta imediat următoare, avea o extensie maximă. Singură Culmea Trascău înfrăţită cu Bedeleu s-a opus năvălirii marine, jucînd rolul de cordilieră în geosinclinalul cretacic, astfel instalat.

Meterezul Trascău-Bedeleu împărţea domeniul oceanic în două bazine, partea propriu-zisă, la est, deci cuprinzînd şi zona Cheilor Turzii şi fosa Arieşului, la vest, între catena Trascăului şi Munţii Gilău. Cu timpul, cele două bazine s-au umplut cu sedimente, formîndu-se depozitele flişului, cel din fosa Arieşului purtînd numele de subzona flişului intern, iar cel din bazinul exterior numindu-se subzona flişului extern. Această ultimă subzona înglobează şi teritoriul din vecinătatea Cheilor Turzii.

Petrografic, se caracterizează prin conglomerate, gresii, argile cu intercalaţii de calcare cu forme fosile de Orbitolina lenticularis şi Orbitolina bulgarica.

De zvîrcolirile scoarţei nu au scăpat nici aceste formaţiuni, pe care presiunea „stressului" le-a încreţit strîns în sinclinale şi anticlinale normale, răsturnate, inverse, întocmai ca un imens şarpe boa contorsionat.

După această perioadă regiunea a mai fost tulburată de transgresiunea din timpul cenoma-nîanului şi din timpul turonian-senonianului. In conglomeratele, gresiile şi marnele formate în timpul turonian-senonianului se găsesc numeroase urme ale organismelor fosile. Din acel timp străvechi au ajuns pînă la noi, înţepeniţi în stîncă, melcii sau, cum li se spune ştiinţific, gasteropodele: Acteonela gigantea şi Acteonela lamarki. Prezenţa lor ne indică că pe aceste locuri se întindea litoralul unei mări calde puţin adîncă, lucru dovedit şi de urma împietrită a valurilor rămasă pe suprafaţa gresiilor fine muscovitice numite „ripple markes”.

Sfîrşitul cretacicului a adus o lungă perioadă de aşa-zisă linişte, cînd apele mari s-au retras concomitent cu ridicarea uscatului, cu exondarea lui. Formaţiunile formate şi cimentate în apa marii vor cunoaşte de data aceasta la suprafaţă puterea vîntului, a apei, a căldurii, a gerului, pe scurt eroziunea. Ea va fi aceea care, iarăşi milioane de ani, va macină piatra, va îndepărta chiar depozite întregi de sedimente, aşa cum se poate vedea atît în Cheile Turzii, cît şi în împrejurimi.

Activitatea forţelor exterioare a încetat o data cu instalarea pe acest domeniu a mării mioce-ne, care în tortonian a reuşit chiar să acopere creasta CuJmii Petreşti. Valurile marii s-au înverşunat asupra acestei culmi şi au format, cu trecerea timpului, o suprafaţă netedă uşor înclinată. Forma aceasta de relief este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de suprafaţă de abraziune.

Transgresiunea tortoniană a invadat în acest perimetru şi bazinele Petreştiului de Jos, Tureni şi bazinul Borzeşti, la sud de Cheile Turzii.

Litoralul marin instalat aici a favorizat formarea conglomeratelor, pietrişurilor, calcarelor şi breciilor calcaroase la marginea nordică a calcarelor jurasice, în jurul localităţilor Tureni, Sănduleşti şi Petreştii de Jos.

Calcarele recifale create în pătura subţire de apă abundă de forme fosile de viaţă, mai ales alge calcaroase de genul Lithothamnium.

Excursionistul care, pe lîngă frumuseţile regiunii, vrea sa cunoască şi ce vieţuitoare foiau prin partea locului poate să le găsească împietrite şi cimentate în rocă în împrejurimile comunelor Tureni, Copăceni, Moldoveneşti.

Între stratele tortoniene apar intercalaţii de tufuri dacitice, de culoare alb-gălbuie — cenuşie, provenite de la erupţiile neogene, efuzate pe liniile de fractura, formate în timpul mişcărilor orogenice, ce au însoţit scufundarea bazinului transilvănean. În perimetrul Cheilor Turzii tuful dacitic, descris mai sus, aflorează la intrarea de jos a Cheilor Turzii.

Clima aridă, adîncimea mică a apelor şi soarele torid au contribuit la crearea, în zonele depresionare ale fundului marin, a rocilor de evaporaţie, gipsul şi sarea.

Gipsul, prin varietatea sa, alabastrul, apare în aflorimentele din Dealul Alb, de lîngă cabana Cheilor Turzii. Alabastrul mai apare şi pe teritoriul localităţii Cheia şi este exploatat împreună cu gipsul în carierele din vecinătatea Cheilor Turzii la Imezeu şi Rîpile Albe. Lentile groase de gips sînt prezente şi în Dealul Dăbăgău, comuna Copăceni, în apropierea drumului Cluj-Napoca—Turda, unde au fost găsite şi filoane din cristale azurii transparente, de celestină. Celestina a fost identificată şi pe lîngă gipsurile de la Sănduleşti şi satul Cheia.

Concentraţia sporită şi clima foarte caldă au permis crearea, tot în faciesul lagunar al tortonianului, a zăcămintelor de sare din partea nordică a oraşului Turda. Acestea au fost exploatate încă de pe vremea romanilor; azi, în locul vechilor saline cu tavanele prăbuşite, au apărut lacurile sărate de la Băile Turda, folosite ca băi de tratament.

Încet-încet, marea a început sa se retragă spre centrul Podişului Transilvaniei, lăsîndu-ne din timpul etajului sarmaţian, în sinclinalul din faţa Cheilor Turzii, gresiile micacee cu mecanoglife, care au rezistat pînă azi eroziunii. Retragerea mării sarmatice se făcea concomitent cu ridicarea întregii regiuni, pînă la dispariţia totală a apelor marine, teritoriul astfel eliberat rămînînd exondat pînă în prezent. Ridicarea masivului a atras după sine reactivarea reţelei hidrografica asemănătoara celei pe care o cunoaştem azi.

La început parcă ezitînd, apoi din ce în ce mai sigur, apele rîurilor şi-au croit cursul prin săparea şi transportarea la vale a sedimentelor acumulate milioane de ani.

Rîurile din această zonă au fost atrase de regiunea joasa a bazinului transilvănean. Apele văilor Hăşdate şi Pîrîul Racilor au străbătut mai întîi depozitele mai tinere, apoi, cu trecerea vremii, şi-au adîncit văile prin formaţiunile mai vechi, şi de asemenea prin masa calcaroasă a culmii Petreşti.Această evoluţie în timp a văilor şi faptul că au străbătut strate de compoziţii şi vîrste diferite le

conferă caracterul de vale epigenetică.Din cauza mişcărilor tectonice ciclice, de ridicare şi coborîre a domeniului continental şi

oceanic, pe scurt spus din cauza mişcării epiro-genice şi eustatice, precum şi a orogenezei, în Munţii Trascău s-a creat un sistem de falii şi fisuri ce au compartimentat şi străbătut roca în toate direcţii'le, orientarea generală fiind nord-vest — sud-est.

Şi în zona platoului calcaros al Petreştilor se evidenţiază acest complex de falii, unde o fractură majoră străbate de-a curmezişul masivului, iar alta se dezvoltă longitudinal, paralelă cu direcţia pintenului calcaros. Faliile şi fracturile au facilitat strecurarea apelor pe crăpăturile din rocă, uşurîndu-se astfel activitatea de dizolvare şi dezagregare a stîncii.

La fel şi pîrîul Hăşdate, după ce a săpat în depozitele mai noi, acoperitoare, a întîlnit în masivul calcaros falia transversală, pe care s-a insinuat şi adîncit, reuşind să ferestruiască întreg pachetul de calcare jurasice şi dezvelind în albie chiar porţiuni din ofiolitele triasice.

Planul faliei iniţiale îl putem observa azi, în mijlocul Cheilor, de unde trece în imensitatea Peretelui Uriaş. Cealaltă fractură, care afectează Culmea Petreşti în lungul ei, o descoperim, în capătul amonte al Cheilor Turzii, în zona numită „Polmoane" şi în partea centrală a defileului.

La acţiunea de distrugere şi săpare a apei s-a adăugat activitatea factorilor externi, vîntul, ploaia, îngheţul şi dezgheţul, căldura, după cum în regiune a alternat climatul cald şi umed cu climatul rece şi foarte rece din timpul glaciaţiunilor cuaternare.

Fiecare din aceşti factori, în felul său, a erodat şi dislocat fragmente din stratele calcaroase, prăbuşindu-le în vale, apei Hăşdate revenindu-i sarcina de a le transporta şi îmbrînci dincolo de Chei, spre vărsare.

Dar principalul factor care a favorizat săparea acestor Chei, totuşi destul de tinere, aşa cum am mai menţionat, a fost proprietatea calcarului de a se dizolva în prezenţa apei. Din această cauză, în cuprinsul Cheilor Turzii se întîlnesc numeroase forme ale acţiunii de dizolvare a apei, cunoscute sub numele de forme carstice, şi care vor forma obiectul unui capitol aparte.

Această incursiune sumară în istoria alcătuirii geologiei Munţilor Trascău, în general, şi a Culmii Petreşti, în special, au darul de a explica condiţiile şi factorii care au concurat şi au dus la formarea acestei uriaşe despicături - Cheile Turzii.

După cum am văzut, aşa s-au născut şi au „crescut" aceşti munţi, din jocul mereu schimbător al mărilor străvechi, prin avansări irezistibile şi retrageri ezitante, prin acumulări avare de sedimente şi risipiri prin eroziuni sălbatice, prin înălţări şi scufundări repetate ale uscatului, ca, în final, să ni se dezvăluie cum îi cunoaştem azi. Dar, chiar şi azi, putem observa, în mic, bineînţeles, unele din prefacerile care au modelat de-a lungul timpului relieful. Nouă nu ne rămîne decît să le descoperim rostul şi frumuseţile, prin ,,hălăduiri" repetate pe văi şi pe culmi, încercînd să înţelegem ceva din măreţia naturii. Abia atunci bucuria drumeţiei va fi deplină.

RELIEF CARSTIC

Dintre toate rocile existente în natură doar una singură, calcarul, s-a impus riguros în relief, prin sensibilitate la confruntarea cu agenţii externi, pe seama ei iscîndu-se forme inedite ale configuraţiei scoarţei terestre.

Datorită calcarului şi a timpului care s-a scurs peste el, cu toate consecinţele, avem azi Cheile Turzii, Cheile Bicazului, Platoul Vaşcău ctc., adică relieful carstic, căruia i s-a consacrat o întreagă ştiinţă - carstologia.

Format în trei feluri şi clasificat de literatura de specialitate în calcare anorganice, biogene şi organogene, calcarul a fost modelat mai frumos şi mai interesant decît oricare altă rocă sau asociaţie de roci.

Rozaceu, alb, cenuşiu sau roşiatic, fin la pipăit sau zgrunţuros, el a avut şi are principala proprietate de a se dizolva în prezenţa apei, bineînţeles în decursul a milioane de ani. Consecinţa directă a acestui fapt este existenţa unui întreg complex carstic cuprinzînd formele de la interiorul masivelor calcaroase — endo-carstul şi acelea de la suprafaţa lor — exocarstul. Ne vom ocupa în paginile următoare, succint, numai de bariera calcaroasă a Culmii Petreşti, ramificaţie a Munţilor Trascău.

Conform literaturii şi studiilor de specialitate, din punct de vedere al celor trei criterii, morfologic, structural şi al raporturilor poziţionale cu zonele învecinate, Culmea Petreşti se integrează categoriei de carst de bară calcaroasa proeminentă. Lucru foarte uşor de observat; în

primul rînd, Culmea Petreşti este net individualizată şi ridicată faţă de regiunea înconjurătoare, fiind uşor de reperat de la mari distanţe; în al doilea rînd, râul ăşdate a ferestruit transversal culmea calcaroasa, tăindu-şi valea adîncă cu pereţii abrupţi, Cheile Turzii, fenomen specific unor astfel de bare.

Am văzut la capitolul despre evoluţia geologică a zonei cadrul şi condiţiile care au facilitat adîncirea văii Hăşdate în calcarul Culmii Petreşti. Interacţiunea apei, ca dizolvant, şi calcarul, ca factor litologic, favorizată şi de prezenţa în masiv a litoclazelor, cum li se spun fisurilor, a dus la formarea impresionantelor Chei ale Turzii. Dar acţiunea apei nu s-a redus numai la atît. Apa provenită din şiroirea ploilor a creat pe platoul somital al Culmii Petreşti microcar-stoplene, în care găsim formele tipice ale exocarstului, ca lapiezuri de diferite forme şi mici doline. Astfel, pe Culmea Mînăstirii, în zona denumita ,,La Bliduri", apa a corodat roca şi a dat naştere unui cîmp tipic de lapiezuri cavernoase şi rotunjite. Putem semnala, de asemenea, pe platoul Culmii Sanduleşti, lapiezurile în turmă "de miei" şi existenţa Marii Doline, din perimetrul numit „Grădina". Tot ca forme ale exocarstului mai putem aminti în arealul Cheilor Turzii ţancurile şi crestele verticale ale Pereţilor cu Trepte, Pereţii Alghinelor, stîncăria Borza, ca şi zona Costişata de pe malul drept al Cheilor.

In momentul cînd apa a găsit calea spre adînc, deschisă de leptoclaze (fisuri fine) sau diaclaze, s-a infiltrat din ce în ce mai profund, spălînd ambiţioasă piatra. Cînd infiltraţia şi curgerea au continuat timp îndelungat, fisurile s-au lărgit, fracturile s-au mărit şi a apărut, ca o urmare firească, golul carstic sau, obişnuit spus, peştera, cu întreaga ei reţea de galerii, săli, canale, tuburi.In cuprinsul Cheilor Turzii se întîlnesc destule peşteri care, se pare, au luat naştere din drenarea apelor de ploaie sau a micilor torenţi de către albia văii Hăşdate. De aceea, ele sînt de dimensiuni modeste, nedepăşind gdîncimea maximă de 75 m (peştera Ungurească), reţeaua subterană mărginindu-se doar la două, trei ramificaţii. La dezvoltarea lor a mai contribuit, pe lînga procesele obişnuite de coroziune şi eroziune, şi incaziunea sau, simplist spus, „prăbuşirea înăuntru". Acest fenomen se evidenţiază olar şi poate fi constatat în fundul peşterii Ungureşti, unde vatra cavernei este plină de bolovani şi lespezi desprinse din tavan. Şi, curios, în nici una din aceste peşteri nu apar aşa-numitele speleotheme, cum ar fi stalactitele şi stalagmitele. In schimb, în ele vom descoperi acumulări coprogene, adică dejecţii provenite de la liliecii ce se adăpostesc aici. Pe lînga aceste goluri naturale subterane vom mai întîlni şi altfel de grote, cele de la suprafaţă, la marginea rîului Hăşdate, numite ştiinţific grote de evorsiune, excavate de apă la piciorul versantului, prin curgerea turbionară.

După această succintă incursiune în „secretele” reliefului carstic, să vizităm cîteva dintre cele mai interesante peşteri. Trecerea lor în revistă o vom face ,,inspectîndu-le” mai întîi pe cele de pe versantul stîng în ordine aval-amonte, apoi pe cele de pe versantul drept, „eşalonate” amonte-aval. Despre golurile subterane mai importante vom spune şi cîteva cuvinte, iar pe celelalte le vom aminti numai. De asemenea, vom indica accesul la peşterile la care se poate ajunge fără dificultate. Pentru a ne bucura de priveliştile minunate ale lumii subpămîntene, ne va fi de folos o lanternă puternică, ori o lampă cu acetilenă, care ne vor feri totodată şi de accidente.

...Plecăm aşadar, pe versantul stîng, unde, sub Cornul Cheii, se deschide peştera Anton, o grotă de mici dimensiuni. Urmează mai departe, lînga Pereţii Pripoanelor, peştera descoperită de alpinişti şi botezată de ei Erasmus Iuliu Nyárády, după numele savantului clujean care a trăit între anii 1891-1966. Intrucît accesul în ea este foarte dificil chiar şi pentru turiştii antrenaţi, mergem mai departe spre peştera Călaştur sau Lăbăşuc. Pe platoul somital al Culmii Sanduleşti, dirijaţi de marcajul punct roşu, ajungem la o dolină. In dreptul acesteia, pe o potecuţă, ne lăsăm pe versant pînă la intrarea în peştera Călăştur. Sîntem întîmpinaţi de o deschidere amplă orientată spre apus, largă cam de şase metri. In interior, primul lucru pe care-l vedem sînt doi stîlpi ce par a împărţi caverna în trei „încăperi”. Impresia ne-o clarificăm, avansînd de-a lungul primului stîlp, alungit în interior pe o distanţă de 12 metri.

Dincolo de el, în partea dreaptă, se deschide un gang îngust de circa un metru, care răspunde în fundul peşterii. La stînga acestui pilier se mai afla un stîlp, mai mic, sprijinind tavanul în arc frînt, arcuit peste o firidă lată. Din firidă se observă un coridor strâmt care iese la suprafaţă mai sus de intrarea mare. După aceşti stîlipi, peştera se continuă pînă la adîncimea de 17 m cu o cameră lată de 13 metri, avînd tavanul în ogivă. Poziţia peşterii, imediat sub coasta Călaştur şi ascunsă vederii, a făcut să fie folosită de oameni încă din preistorie. Urmele lor au fost relevate de

săpăturile arheologice făcute la intrare, unde au fost găsite fragmente de ceramică, obiecte de fier şi altele.

De la Peştera Călaştur ne îndreptăm spre peştera Morarilor. Accesul la ea este foarte greu deoarece gura peşterii este inundată de vegetaţie, iar pe platoul din faţa intrării creşte un adevărat lan de urzici. Din poteca Cheii, în dreptul Grohotei Morarilor, suim pe panta malului, pînă la o coamă stîncoasă desprinsă din Creasta Scoruşului. Ne căţăram pe ea, apoi, pe partea cealaltă, coborîm şi începem să căutăm peştera. Cu ochi ageri, îi descoperim gura boltită, înaltă de aproximativ cinci metri. Ne încumetăm şi pătrundem în interior. După ce străbatem sala centrală, largă de nouă metri, şi orientată nord-est-sud-vest pe circa 29 metri, vedem cum înaintea noastră grota se desface în două ramificaţii; cea din stînga este mai îngustă şi mai adîncă (15 m), cea din dreapta, mai scurtă şi mai lată (5 m pe 5 m), înaltă de şapte metri. Şi aici au fost identificate resturi din obiectele folosite de oamenii preistorici.

Tot pe malul stîng se găseşte o peşteră cu tavanul căzut, numită Şura lui Bolica, aflată la cîţiva paşi de potecă, din care cauză o vom vizita la plimbarea prin Chei. Mergînd spre vale pe potecă, ajungem la un podeţ, flancat în stînga şi în dreapta pe versanţi de gurile a două peşteri: Cetăţeaua Mică, pe versantul stîng, şi Cetăţeoua Mare, pe versantul drept. Interesant de observat este ca deschiderile lor, aşezate vizavi de o parte şi de alta a văii, sînt cam în acelaşi ax. Accesul la ele este foarte lejer şi chiar de la început interesul ne este reţinut de ruinele unor ziduri aflate la intrările lor. Mai întîi cercetăm peştera Cetăţeaua Mică, ajungînd în dreptul ei pe un povîrniş destul de scurt. La intrare, păşim într-o „cameră" ceva mai mare, prelungită spre interiorul muntelui pînă la 70 m. Nu vom putea avansa însă în adîncime deoarece galeria principală este îngustă (ceva mai mult de un metru) şi foarte umedă. La ieşire, în „holul” intrării privirea ne este atrasă de o rază de lumina pătrunzînd în interior printr-o săpătură dreptunghiulară, asemănătoare cu un ochi de geam. Traversăm pe malul drept şi, imediat după podeţ, urcăm destul de abrupt malul rîpos spre peştera Cetăţeaua Mare. Chiar la gura ei se ridică un zid gros cam de un metru şi jumătate, cu o spărtură practicată în el, prin care pătrundem înăuntru. La cîţiva paşi de primul zid întîlnim un altul, cu o grosime de doi metri. Trecem şi de acesta, tot printr-o deschizătură aflată în stînga, şi ajungem într-un spaţiu larg de aproximativ cinci metri. Undeva, deasupra noastră la circa cinci metri se găseşte tavanul. Sala centrală este barată, la 36 m de la intrare, de un culoar transversali din care, în stînga şi în dreapta, pornesc două galerii. Pă'rundem în galeria din dreapta trecînd peste o treaptă stîncoasă de un metru înălţime şi, după aproximativ 20 m, ieşim intr-un loc mai larg, de unde direcţia se schimbă la 90°. După cîţiva metri, braţul coteşte din nou în unghi drept şi se îngustează accentuat, termânîndu-se cu o nişă umedă. Revenim în sala centrală şi intrăm în galeria din stingă, înălţată la un metru de vatra sălii. Păşim peste acest prag şi continuăm să mergem pînă la capătul ei pe o distanţă de aproape 35 m. Faptul ca a fost locuită şi ca la un moment dat a fost fortificată împotriva duşmanilor de tot felul nu ne mira, deoarece dimensiunile peşterii Cetăţeaua Mare permit adăpostirea mai multor oameni. Şi ea a fost prospectata arheologic, descoperindu-se urmele şi fragmentele feluritelor obiecte folosite de oamenii din preistorie.

După vizitarea celor două goluri subpămîntene, cele mai des cercetate de turişti, plecam mai departe pe poteca Cheii, în căutarea celorlalte peşteri de pe versantul drept. Spre deosebire de versantul stîng, pe cel drept vom găsi un număr mai mare de peşteri şi mai interesante. In dreptul Colţului Sanşil urcăm panta malului pînă ce ieşim în Şaua Sanşil, traversăm Zuruşul Cetăţii şi ajungem la locul numit Cupola. In acest loc, trei peşteri sfredelesc masivul şi anume: Modoloaie, ,,La Cuptor" şi Liliecilor. Din faţa peşterii Liliecilor zărim vizavi, peste Zuruşul Cetăţii, în Colţul Sanşil, gura Vizuinii Sanşil. Prin trecătoarea Cupolei ieşim în zona de sub povîrnişul „La Cîrlige", unde se găsesc alte două peşteri: peştera Ascunsa şi peştera Feciorilor. Accesul la ele este dificil, mai cu seama la peştera Feciorilo; de aceea, recomandăm ca ele sa fie vizitate numai de excursionişti foarte bine antrenaţi.

Ne continuăm drumul pentru cercetarea peşterilor şi, pe poteca din interiorul Cheilor Turzii, poposim la locul numit Mijlocul Cheii. De aici ne suim pe malul drept printr-un jgheab, ajungînd pe un platou plin cu sfărîmaturi de rocă care se numeşte „Cîmpul lui Prodan”. Trecem peste el şi ocolim prin stînga Vîrful lui Puşcariu, ieşind pe marginea superioară a grohotişului ,,La Cigăi". Urcăm o cărare vizibilă pînă ce depăşim creasta Colţului Lat, după care urcăm în continuare panta pînă în dreptul a doi copaci mari. Aici, în spatele lor, găsim intrarea în peştera Hornarilor. Numele ei provine, se pare, după cum ne informează prof. E. I. Nyárády în lucrarea

Cheia Turzii1, de la un hornar, Ioan Kis, venit aici în 1780 să caute comori, dar care şi-a găsit sfîrşitul în acest Ioc. Primul care a explorat-o temeinic a fost profesorul geolog loan Tulogdy în 1934. In peştera se intră printr-un portal înalt de şase metri, orientat în direcţia nord-vest - sud-est. Chiar de la intrare, în partea stînga sus, se observă un horn îngust, populat de foarte mulţi lilieci, prin care se vede cerul. Peştera se continua cu o sală mare, largă de patru metri şi lunga de 22 m, avînd tavanul drapat în falduri. Pe măsura ce avansăm, înălţimea tavanului scade. In fundul grotei, spre dreapta, se deschide un coridor îngust, lung de 15 m, terminat cu un puţ cu apă, adine de aproape 35 m.

De la peştera Hornarilor, revenim pe acelaşi drum la Cîmpul lui Prodan şi căutam sa ne apropiem de peretele Colţului Lat, unde se găseşte deschiderea scundă a peşterii Binder. Ne orientam după creasta Colţului Lat şi străbatem încîlceala vegetală ce ne îngreunează drumul, ieşind, în sfîrşit, în dreptul peşterii Binder. Intrarea larga de circa şase metri are numai doi metri înălţime şi, undeva deasupra, vedem o ferestruică, uşor de observat mai ales din interiorul grotei. Avansînd în interior vedem tavanul peşterii înălţîndu-se la şapte metri, pe o distanţă de 20 m, cînd sala se închide. Doar în dreapta se observa un culoar foarte îngust, ce se adînceşte cu încă cîţiva metri. Un fapt demn de reţinut: pe peretele din fundul peşterii se găseşte o semnătură, De Pato, datînd din anul 1574 şi aparţinînd, cu siguranţă, celui mai vechi vizitator cunoscut.

Părăsind peştera Binder, coborîm coasta în direcţia rîului. Trecem doua văioage la rînd, venite din culme, traversăm un bot de deal şi luăm coasta pieptiş spre intrarea largă a peşterii Ungureşti. Dar atenţie: drumul descris poate fi parcurs numai cu un ghid şi pe vreme frumoasa, din cauza pantelor accentuate!

Peştera Ungurească este cea mai mare cavernă din cuprinsul Cheii Turzii, afundîndu-se în munte pe o distanţă de 75 m şi fiind orientată în direcţia nord, nord-est - sud, sud-est. Gura peşterii, un adevărat portal, are o formă trapezoidală cu latura mare jos, de 19 m şi înălţimea de 11 m, Intrînd, remarcăm în peretele din stînga o mică galerie, la doi metri şi jumătate înălţime, adîncă de aproximativ patru metri. In stînga şi dreapta, pe măsură ce avansăm, descoperim, pe pereţi, excavaţii mai mori sau mai mici, unele chiar de mărimea unor loje. La aproape 20 m de la intrare, tot în peretele stîng, descoperim un coridor lat de trei metri şi lung de 16 m. Din tavan atîrnă frumoase perdele de stîncă, din care, cînd şi cînd, mai cad bucăţi de piatră. Cam la 30 de paşi de la intrare, sala principală se îngustează pînă la trei metri, ca după aceea să revină la lărgimea iniţială. Pe peretele din dreapta se observă nişte scobituri alveolare, unele de dimensiunea unor nişe. Pe distanţa cuprinsă între 58 şi 75 m, pardoseala peşterii este acoperită de blocuri şi lespezi provenite din distrugerea tavanului.După cum era de aşteptat, şi această peşteră a fost folosită încă din preistorie, săpaturile arheologice scoţînd la iveală fragmente de ceramică, obiecte şi unelte, utilizate de oamenii primitivi.

Cu peştera Ungurească se încheie vizitarea peşterilor din Chei, nu înainte de a aminti şi de peştera Filimon, ultima de pe versantul drept, situată lîngă Poliţele lui Bielz. De la peştera Ungurească coborîm puţin şi prindem o cărare vizibilă care ne conduce spre Pereţii cu Trepte şi spre punctul Belvedere, uşor de reperat. De aici, prin Pădurea Mischiului, ieşim în poteca Cheilor şi apoi la cabana Cheilor Turzii.

REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua de rîuri şi pîraie din regiunea prezentată şi, în special, din zona Cheilor Turzii aparţine bazinului hidrografic al rîului Arieş. Cu un bazin bogat în afluenţi, acest rîu este cel mai mare curs de apă cules de rîul Mureş din cuprinsul Munţilor Apuseni şi străbătînd spaţii geografice unde istoria, de milenii, a fost scrisă cu sudoarea şi cu sîngele oamenilor de pe aceste meleaguri. Arieşul drenează o mulţime de versanţi, adunîndu-şi afluenţii din masivele Bihor şi Trascău.

Acest dispozitiv complex al reţelei hidrografice prezintă caracterul văilor tinere cu mersul vijelios, cu învolburarea aprigă a apei, acolo unde bolovanii le stînjeneşte alunecarea. Ele izbucnesc din coastele munţilor, ca scăpate din pripon, şi se prăvălesc la vale pentru înfruntarea dură cu stîncă. Drumul lor este presărat cu bolovani, pietrişuri, nisipuri, truda lor încetînd la

1 apăruta la Cluj în 1936.

vărsare, unde, prin conurile de dejecţie depuse, ne arată, ca-ntr-un atlas geologic, formaţiunile străbătute.

Arieşul străbate Munţii Trascău de la vest spre est formînd un semicerc cu cocoaşa îndreptată spre nord. În bazinul superior, el se aduna din două pîraie, Arieşul Mare şi Arieşul Mic, amîndouă izvorînd de sub vîrful Curcubăta Mare (1849 m), cel mai înalt vîrf al Munţilor Bihor. Pînă la vărsarea în Mureş, într-un punct situat la 10 km vest de Luduş, parcurge 110 km, desfăşurîndu-se pe o suprafaţă de 2 910 km2. In cuprinsul montan panta medie a rîului este de 7‰. iar pe sectorul colinar şi de cîmpie panta este de 2‰. Pe tot acest parcurs, Arieşul îşi poartă apele în cuprinsul ,,Ţării Moţilor" — ţară de piatră, cu străvechi rădăcini înfipte adînc în trecutul ţării noastre. La tot pasul întîlneşti aici locuri şi vestigii ce amintesc de istoria zbuciumată a acestei „ţari". Pe Arieşul Mare, din satul Horea, comuna Albac, s-a ridicat conducătorul şi sufletul războiului ţărănesc de la 1784, Vasile Nicola Ursu, zis Horea. Pe dealul Fericetului se înalţă şi azi „Frasinul lui Horea", de peste 200 ani vechime. Din satul Cărpiniş, spălat de rîul Abrud, afluent al Arieşului, se trage loan Oargă, cunoscut sub numele de Cloşca, tovarăşul de arme şi fratele de suferinţă al lui Horea. Tot în această zonă se află locul natal al unui alt mare luptător pentru dreptate şi libertate, Avram lancu, născut în satul Vidra de Sus, de pe Arieşul Mic, sat ce poartă astăzi numele „craiului munţilor" — Avram lancu.

După unirea Arieşului Mare cu Arieşul Mic în dreptul localităţii Mihoieşti, Arieşul ajunge la Cîmpeni, cel mai important oraş al „Ţării Moţilor". De aici, în 1784, a pornit flacăra răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan; aici a fost şi centrul luptei moţilor în revoluţia de la 1348. Astăzi în Cîmpeni funcţionează cel mai mare combinat de industrializare a lemnului din acest colţ de ţară.

Mai jos, pe Arieş, vom întîlni localitatea Baia de Arieş, străveche aşezare minieră, cunoscută de pe vremea daco-romanilor. Atestată documentar pentru prima oară în 1325, Baia de Arieş şi-a întemeiat existenţa pe prezenţa mineralizaţiilor auroargentifere din subsolul regiunii, cît şi pe prezenţa aluviunilor aurifere, purtate de apa Arieşului. Venind spre Baia de Arieş de la Cîmpeni, puţin înainte de a intra în comună, pe versantul drept, putem vedea ,,Fagul împăratului", un copac ce suscită o vie atracţie, întrucît nici iarna el nu-şi pierde frunzele mărunte ce-i alcătuiesc coroana.

Urmărind cursul Arieşuiui, ajungem curînd la Sălciua de Jos, de unde, pe valea Morilor în sus, putem urca la peştera Huda lui Papară, ce adăposteşte stalagmite anemolitice de o mare frumuseţe. De la Sălciua de Jos, Arieşul intra pe teritoriul Munţilor Trascău, sporindu-şi apele cu afluenţi pe care-i primeşte de pe ambii versanţi. Primul dintre ei vine de pe partea stîngă şi se numeşte Poşaga, avînd la rîndul lui doi afluenţi: Inceşti şi Săgagea. Pe traseul acestui rîu, cu o suprafaţă a bazinului de 112 km, demn de văzut şi reţinut este „Cheia Poşăgii". Dincolo de ea, la capătul amonte, apar din străfunduri pe ambii versanţi două izbucuri: Feredeu şi Bujor, iar puţin mai sus de aceştia — din satul Poşaga de Sus — porneşte drumul spre rezervaţia naturală Scărişoara-Belioara.

Tot versantul stîng trimite, ca afluenţi, Arieşului două rîuri mai puţin importante: Ocoliş (S=67 km2)) şi Ocolişel (S=67 km2).

Mai jos cu circa trei kilometri de confluenţa Ocolişului cu Arieşul, din localitatea Vidolm se poate urca pe malul drept spre rezervaţia forestieră Vidolm, unde este ocrotită o specie relictă rămasa pe aceste locuri din timpul glaciaţiuni-lor, laricea (Larix decidua ssp. carpathica). Cu puţin înainte de intrarea în comuna Buru, în Arieş se varsă, venind din versantul stîng, cel mai mare afluent al lui, rîul Iara.

Izvorînd de sub vîrful Muntelui Mare, Iară îşi sporeşte unda cu aportul pîraielor Ierta, Şoimul şi Sărulesti, întinzîndu-se pe o lungime de 48 km şi o suprafaţă de 320 km- a bazinului de recepţie. Un punct de atracţie, care ar putea constitui etapă de excursie pentru cei ce nu pregetă să meargă mai mult pe jos, este defileul Surduc, de la vărsarea Iarei în Arieş. Alt obiectiv turistic interesant din această zonă este Complexul turistic Băişoara aflat pe afluentul Iarei, Ierta.

Aval de cabana Buru, la 550 metri, se găseşte una din ţintele turelor noastre turistice cu plecarea din Cheile Turzii, şi anume defileul foarte spectaculos şi sălbatic al pîrîului Berchiş sau Borzeşti. În aceeaşi categorie de fenomene geo-morfologice se înscrie şi defileul Arieşului între Buru şi Moldoveneşti.

Tot în dreptul localităţii Buru, dar venind de pe malul drept, se varsă în Arieş rîul Rimetea, străjuit spre răsărit de Piatra Secuiului sau Colţul Trascăului. Din dreptul comunei Rimetea, o potecă suie pieptiş abruptul Colţului Trascăului spre vîrful de 1128 m.

Arieşul, scăpat din strînsoarea munţilor, iese la larg în cîmpie unde, înainte de a străbate municipiul Turda, primeşte apa rîului Hasdatelor, valea constructor al Cheilor Turzii.

Valea Hăşdatelor, acest arhitect lichid, izvorăşte din coasta răsăriteană a Muntelui Mare şi se varsă în Arieş lîngă satul Corneşti.

Departe de a fi un afluent bogat, rîul Hăşdate se întinde pe o distanţă de numai 31 km, bazinul de recepţie dezvoltîndu-se pe o suprafaţă de 215 km. Aşa mic cum este, rîul Hăşdate îşi îmbogăţeşte apele cu ajutorul mai multor pîraie, venite din versantul stîng şi drept. Le enumerăm în ordine amonte-aval pe cele mai importante. Din versantul stîng se adună văile Sălicea, Ciunla, Sălişte, Micuşu şi Negoteasa, iar din versantul drept pîraiele Hăşmaş, Şchiopi, Valea Mare şi Valea după Deal.

De la izvoare şi pînă la intrarea în Chei, rîul Hăşdata parcurge aproximativ 26 km opintindu-se apoi între pereţii calcaroşi ai defileului. La ieşirea din Chei, Hăşdatele îşi schimbă direcţia de curgere cu aproape 90° şi se îndreaptă spre sud, către satul Cerneşti, unde se şi varsă în Arieş. In acest sector cursul apei este foarte sinuos, întrerupt din loc în loc de mici rupturi de pantă unde se formează prăvălişuri de apă, cea mai mare şi mai frumoasă fiind cascada Ciucaş.

Dincolo de confluenţa cu valea Hăşdate, Arieşul mai primeşte din împrejurimile Cheilor Turzii două pîraie: Pordeiul şi Săndulesti. In municipiul Turda, în Arieş îşi varsă apele Calda Mare, unită cu pânul Racilor.

Pîrîul Racilor sau al Turului, cum îi mai spun localnicii, aval de comuna Tureni şi-a creat drum sălbatic în calcarele Culmii Petreşti, în apropierea Cheilor Turzii. De moi mică amploare decît acestea, Cheile Turenilor păstrează, prin sălbăticia formelor carstice şi frumuseţea lor, ceva din măreţia erelor geologice apuse.

In cuprinsul Cheilor Turzii, apa Hăşdate se îmbogăţeşte şi cu aportul cîtorva izvoare, venite din ambii versanţi.

La capătul amonte al Cheilor, pe malul drept, chiar lîngă marginea Pădurii Cheii, întîlnim Fântâna Morarilor şi, dacă ne continuăm drumul spre creastă, vom întîlni izvorul Fântâna lui Chiper. Aproape de albia văii, sub Şura Bali-chii, şiroieşte izvorul Feredeului, ivirea lui aici putînd fi pusă în legătură cu prezenţa faliei din zona „Polmoanelor". Cercetînd Cheile înspre aval, la locul numit Hodiniş, străjuit de Colţul Sanşil, apare un grup de trei mici izvoare neînsemnate. Mai jos cu circa 60 m de acest loc, din malul drept curge cel mai bogat izvor din Chei - Şipoiul Cheii - aflat sub Zuruşul Cetăţii.

In vecinătatea Cheilor Turzii se evidenţiază existenţa unor lacuri, unele naturale şi altele antropice. In rîndul lacurilor naturale, menţionăm lacul de la Cheia Turda, cantonat în gipsurile miocene. Din categoria lacurilor antropice fac parte lacurile din jurul localităţii Turda, formate prin prăbuşirea tavanelor vechilor exploatări de sare. Dintre ele, lacul Roman este cel mai mare. El este amenajat pentru băi şi helioterapie.

Debitul apelor din regiune este în funcţie şi de cantitatea de precipitaţii căzute. In asemenea împrejurări, nivelul apelor creşte în mod impresionant. De astfel de întîmplări povestesc documentele şi oamenii locurilor, amintind de inundaţii şi viituri de ape catastrofale. Atunci, „plăpîndul" Hăşdate, din cauza ploilor prea mari sau a topirilor rapide de zăpadă, s-a transformat într-un dragon lichid, distrugînd şi măturînd totul în cale. Aşa cum s-a întîmplat în anii 1897, 1932 şi culminînd cu inundaţia din 28 mai 1940. Daca celelalte două inundaţii au stricat poteci sau au luat podeţele din Chei, cea din 1940 a distrus case, a făcut victime omeneşti, în multe puncte din Chei viitura schimbînd chiar înfăţişarea locurilor, blocurile de stîncă, copacii tîrîţi la vale, sedimentele depuse ulterior la larg demonstrînd din plin forţa penetrantă şi de rupere a apei. In timpul inundaţiei, frontul undei, povestesc oamenii, avea cam şase, şapte metri înălţime. Deci, nu este de mirare ca apa poate săpa asemenea chei, mai ales atunci cînd primeşte şi ajutor de la ceilalţi factori atmosferici. De mai mică amploare decît inundaţia din 1940, dar tot distructivă, a fost inundaţia din anul 1975. Apele furioase ale rîului Hăşdate, din acel început de iulie 1975, au rupt şi au dus iar la vale podeţele, care au fost refăcute în 1981.

Efortul şi puterea dovedite ale acestor ape au atras atenţia specialiştilor datorită potenţialului lor hidroenergetic, aşa încît se studiază amplasarea pe Arieş a unei uzine hidroelectrice, în defileul Buru, iar pe cursul rîului Hăşdate, în aval de Cheile Turzii, montarea unei microhidrocentrale.

CONDIŢII TOPOCLIMATICE

In plimbările noastre prin zonele limitrofe Cheilor Turzii sau în timpul escaladelor pe pereţii lor este bine să cunoaştem acţiunea factorilor climatici principali din regiune. Ţinînd cont de aceştia, ne vom putea planifica excursiile şi ascensiunile în aşa fel, incit să nu avem surprize neplăcute, care să împiedice reuşita lor.

Teritoriul Munţilor Trascau şi, implicit, al Cheilor Turzii se încadrează în sectorul cu climă temperat-continentală moderată. Partea vestică a acestui teritoriu aparţine domeniului climatic al munţilor cu altitudini medii, acoperiţi cu păduri, iar partea estică - domeniului climatic specific Podişului Transilvaniei.

Pe latura de est a Munţilor Trascau şi, bineînţeles, a Culmii Petreşti şi a Cheilor Turzii, se individualizează nuanţa topoclimatică de versanţi adăpostiţi, cu frecvente efecte formale; acestea sînt determinate de circulaţia maselor de aer dinspre vest, după ce depăşesc creasta principală a masivului Bihor şi coboară spre zona depresionară Turda-Cîmpia Turzii. Efectul de föhn aduce după sine încălzirea aerului şi scăderea apreciabila a cantităţilor de precipitaţii.

Caracteristicilor climatice specifice aşezării în latitudine li se adaugă o serie de particularităţi ce ţin de dispunerea în etaje a reliefului. Masele de aer care acoperă regiunea determină un regim termic moderat, o umezeală a aerului relativ mare, nebulozitate accentuată -mai ales în zona Muntelui Băişoara — şi precipitaţii atmosferice suficiente, datorita, evident, circulaţiei vestice ce predomina în cea mai mare parte a anului.

Procesele atmosferice se desfăşoară cu o intensitate deosebită pe versanţii culmilor montane şi submontane expuse spre vest şi nord -vest.

În timpul sezonului rece predomina pătrunderea maselor de aer temperat-continentale, dinspre nordul şi nord-estul Europei, iar mai rar se resimte şi influenţa aerului umed din zona bazinului mediteraneean.

Fronturile atmosferice sosite dinspre sud-est nu influenţează prea mult arealul Cheilor Turzii, tocmai din cauza orientării lor spre nord-est.

TemperaturaRegimul termic prezintă o mai mare nuanţare de la vest către est, datorită condiţiilor

specifice ale reliefului local. Media anuală variază de la mai puţin de 2,0°C pînă la peste 8,0°C. In partea estică, în aria depresionară Turda-Cîmpia Turzii şi arealul Cheilor Turzii, valoarea medie anuală atinge 8,5°C (Turda, 8,4°C; Cîmpia Turzii, 8,6°C; Tabelul 1).

TABEL 1

Temperaturi medii lunare si anualeStaţia I F M A M I Turda -4,4 -2,2 3,4 9,4 14,4 17,6

Staţia I A S O N DTurda 19,3 18,5 14,7 9,1 3,1 -2,0

Anual: 8,4Amplitudine: 23,7

Temperatura maximă absolută la Turda a fost de 38,5°C (29 august 1946), iar minima absolută de -31,2°C (25 ianuarie 1942). Radiaţia solară globală însumează valori medii anuale de 110-115 kcal/cm an. Primăvara, ca de obicei, în majoritatea zonelor ţării, este un anotimp efemer, nedepăşind de regulă 6-8 săptămîni, în intervalul aprilie—mai. Vara, în schimb, durează de la sfîrşitul lunii mai pînă spre mijlocul lunii septembrie, după care toamna îşi face simţită prezenţa pînă în a doua jumătate a lunii noiembrie. Pe toată această perioadă, în Cheile Turzii precum şi în regiunile învecinate, se poate desfăşura o bogată activitate turistică întrucît prezenţa în regiune a masivelor calcaroase ce se încălzesc rapid sub acţiunea razelor solare creează un microclimat plăcut şi propice drumeţiilor şi ascensiunilor. Iarna însă, se menţine cel puţin patru luni pe an (decembrie-martie), cu geruri deosebite în lunile ianuarie-februarie, cînd, destul de frecvent,

temperaturile minime coboară în timpul nopţii pînă la -25oC.Răcirile excesive din timpul iernii datorate inversiunilor de temperatură constituie o

trăsătură evidentă pentru zonele depresionare (Iară, Turda), făcîndu-le improprii pentru culturile mai pretenţioase. In zona muntoasă, primul îngheţ se produce în perioada 20-30 septembrie, iar ultimul - în intervalul 1-10 mai.

Zona deluroasă beneficiază de mai puţine zile cu îngheţ la sol, primul producîndu-se cam în prima jumătate a lunii octombrie, iar ultimul în perioada 21-30 aprilie. Numărul mediu al zilelor cu îngheţ variază între 140-180 la munte, în zona Cheilor Turzii reducîndu-se la 100— 120 anual.

Nebulozitatea şi precipitaţiileDe prezenţa fronturilor şi a circulaţiei atmosferice este legată ş f acoperirea cerului de nori,

pe scurt spus, nebulozitatea. In zonele înalte, nebulozitatea este mai accentuată, cam de 6,1 zecimi (perimetrul Muntelui Băişoara) şi de 5,7 zecimi în zonele depresionare. Cea mai noroa-să lună în perimetrul montan este luna mai, iar în regiunile depresionare — luna decembrie.

Umiditatea în Cheile Turzii se menţine destul de ridicată, chiar în circumstanţele unor precipitaţii sărace, şi aceasta din cauza morfologiei specifice, cu pereţi înalţi şi deschideri înguste între versanţi.

Este bine de reţinut de toţi cei care vin în Cheile Turzii că, pentru a evita neplăcerile provocate de ploi, trebuie să cunoască şi starea precipitaţiilor. Repartiţia acestora este inegală, cu cantităţi minime în zona depresionară Turda-Cîmpia Turzii (circa 550 mm), în funcţie de fenomenul de fohnizare a aerului descendent din Bihor, şi maxime (circa 1 400 mm) în perimetrul montan. Repartiţia lunară a precipitaţiilor, care ating maximul în luna iunie şi minimul în luna februarie, confirma tipul de regim caracteristic transilvănean în Cheile Turzii şi în zona din faţa lor (Tabelul 2).

TABELUL 2Cantitatea medie lunară şi anuală a precipitaţiilor

Staţia I F M A M ICampia Turzii 21,8 19,8 20,9 43,5 71,6 85,9

Staţia I A S O N DCampia Turzii 73,6 69,6 42,2 38,3 27,9 23,6

Anual: 58,7

Cantităţile medii ale lunii februarie sînt cuprinse între 20 şi 60 mm, aceasta fiind o luna săracă în precipitaţii, mai ales în partea de est a regiunii. In luna iulie, luna cea mai călduroasă, cantităţile medii de precipitaţii se înscriu între 70 şi 110 mm, celelalte luni avînd valori intermediare. în timpul verilor călduroase se înregistrează ploi frecvente mai ales în cursul după-amiezii. Dar, cîteodată, în condiţiile producerii ploilor torenţiale, se pot înregistra cantităţi foarte mari de apa, în 24 ore, cum s-a întîmplat la Turda pa data de 29 mai 1926, atunci atingîndu-se valoarea de 120 mm.

În cadrul regimului anual al precipitaţiilor atmosferice se înscriu şi ninsorile. Acestea se manifestă între 40-80 zile pe an în perimetrul montan şi 25-35 zile în zonele depresionare. În funcţie de ninsori, apare şi stratul de zăpada, cu importanţa lui specifică, atât pentru agricultură, cît şi pentru turism. Astfel, în zona montană înconjurătoare zăpada persistă între 90 şi 160 de zile, pe cînd în zona deluroasă şi, deci, în arealul Cheilor Turzii doar între 65 şi 100 zile, de la sfîrşitul lunii noiembrie cam pînă la jumătatea lui martie.

Vânturile au o circulaţie specific zonală din partea de vest, modificata, adesea, de configuraţia şi orientarea principalelor forme de relief (culmi muntoase, coline, culoarele văilor, cheile). În zona depresionară din faţa Cheilor Turzii (Turda-Cîmpia Turzii), cea mai mare frecvenţă anuală o au vînturile dinspre nord-vest (12,8%) şi dinspre vest (10,4%).

Prin faptul că sectorul Cheilor Turzii are cam aceeaşi orientare, în culoarul său aceste vînturi au o intensitate mai mare decît în regiunile învecinate.

Pe platourile înalte, cum este şi platoul Culmii Petreşti, cea mai mare frecvenţă o au vînturile dinspre vest (30,0%) şi sud-vest (20%). In perioada caldă a anului, la munte, în zonele depresionare, culoarele văilor, precum şi în Cheile Turzii se evidenţiază şi frecvenţa brizelor.

VEGETAŢIA Şl FLORA

Existenţa unor unităţi fizico-geografice diverse şi a complexităţii litologice se reflectă în arealul Munţilor Trascău şi îndeosebi a Cheilor Turzii în varietatea lumii vegetale şi animale. Astfel, numai în perimetrul rezervaţiei naturale complexe Cheile Turzii apar şi sînt ocrotite o mulţime de specii vegetale, între ele multe fiind rarităţi floristice.

Vom încerca în cele ce urmează să menţionam pe cele mai reprezentative, pentru a ne convinge şi în felul acesta de importanţa lor în ambianţa naturală a zonei, precum şi de frumuseţea locurilor demne de cercetat nu numai de către turişti, ci şi ca ,,teren de observare" al botaniştilor.

În Cheile Turzii vegetaţia lemnoasă, care în alte zone geografice se distribuie în funcţie de altitudine, se dezvoltă intercalat, astfel: esenţe specifice marilor altitudini vor fi întîlnite aici crescînd laolaltă cu specii caracteristice dealurilor şi cîmpiilor.

Culmea Petreşti se situează la nivelul de creştere al gorunului (Quercus petraea), el amestecîndu-se în acest loc cu fagul (Fagus silvatica). Pe malul drept al văii Hăsdate, în pădurea Mischiului, gorunul alternează cu carpenul (Carpenus betulus) pe lîngă care mai trăiesc fagul, teiul (Tilia Cordata), cornul (Cornus mas) şi sîngerul (Cornus Sanquinea) cu fructe albăstrui şi frunzele ce se înroşesc cînd vine toamna. Acestor copaci li se mai asociază măceşul (Rosa canina), împreună cu ruda lui - păducelul (Crataoegnus monogyno).

La capătul aval al intrării în Chei, imediat în stînga, cum trecem peste pod, sub Colţul Mischiului, vom fi surprinşi de prezenţa unui petic de pădure format din pini (Pinus sylvestris) plantat aici sub zona lui altitudinala, la începutul veacului.

De-a lungul văilor, inclusiv a văii Hăsdate, se dezvoltă pîlcuri de sălcii (Salix alba), răchita (Salix fragilis), arini (Alnus incana, Alnus glutinosa) şi plopi cu cele două varietăţi, Populus alba şi Populus negra, aceasta din urmă fiind reprezentata prin exemplare falnice în lunca de sub Peretele Uriaş.

De prăvălişurile versanţilor, lîngă Turnul Galben, Turnul Ascuţit şi Zuruşul Lung, se agaţă cu unghie de lemn un conifer pitic, tisa (Taxus baccata), vestit pentru lemnul lui mirositor şi trandafiriu. Acest lucru şi faptul că frunzele lui sînt otrăvitoare a făcut să fie exploatat şi distrus iraţional, încît azi e pe cale de dispariţie în Carpaţi. Deoarece acest conifer se caţără pe pereţi prăpăstuiţi sau creşte în poieniţele abrupte dintre cleanţurile versanţilor văii Hăşdate, recoltarea lui este deosebit de dificilă şi foarte periculoasă. Astfel, lîngă Turnul Ascuţit, cu mulţi ani în urmă, un locuitor din satul Petreşti, încercînd să strîngă tisă, a căzut în abis, numele lui, Hili, fiind dat zonei Hiliodul. In prezent, Taxus baccata este ocrotit nu numai în cadrul rezervaţiei Cheile Turzii, ci pe întregul perimetru al Carpaţilor, ca şi tulichina (Daphne cneorum).

Tulichina creşte în locuri umede şi răzleţe sau în tufişuri şi impresionează ochiul, în primăvară, prin mulţimea floricelelor de culoare rozacee, frumos mirositoare. În toiul verii, tulichina se împodobeşte cu frumoase boabe sîngerii, la fel de otrăvitoare ca şi scoarţa copăcelului. În Carpaţi se întîlneşte destul de rar şi mai poartă numele de cleiţă, dafin sau liliac de munte.

Poziţia privilegiată a Cheilor Turzii, cu orientarea generală nord-vest—sud-est, apărată de fronturile atmosferice reci din nord şi aerul foarte uscat din sud, a favorizat dezvoltarea şi păstrarea unor specii de plante întîlnite foarte rar chiar şi în alte părţi ale continentului nostru. Dintre acestea, între pereţii stîncoşi ai Cheilor Turzii a rămas pîna azi usturoiul sălbatic (Allium obliqum), întîlnit numai în R.S.S. Turkmenă, mărarul păsăresc (Ferrula sadleriana), o umbelifera care creşte numai în Cîmpia Panonică.

Usturoiul sălbatic (denumit de localnici „ceapa ciorii din cheie") creşte pe ţancurile calcaroase ale versanţilor, dar îl putem vedea şi în crăpăturile stîncii, la înălţimile ameţitoare din Peretele Uriaş, încît te miri prin ce minune trăieşte acolo. El îşi face simţită prezenţa prin puternicul miros pe care-l răspîndeşte. Cînd dai cu ochii de el ţi se înfăţişează ca un smoc de frunze (ca al usturoiului de cultură) dintre care se înalţă o tijă purtînd la capăt un bucheţel de flori albe-gălbui. Pentru faptul că este foarte rar, el trebuie ferit de distrugere, cu atît mai mult cu cît este şi comestibil.

Pe platoul de deasupra versantului stîng şi vizavi de el, pe Culmea Mînăstirii, drumul ne va fi îngreunat de tufişuri şi boschete de alun şi cununiţă. În zona „Polmoane'lor" din capătul amonte al Cheilor creşte păducelul şi porumbarul (Prunus spinosa), o rudă mai depărtata a măceşului. Peste apă, pe versantul drept, cam în dreptul Fîntînii Morarului, apare un soi de arţar, jugastrul (Acer campestre) folosit cîteodată şi ca pom ornamental. Asociat jugastrului şi ocupînd uneori suprafeţe mai mari apare lemnul cîinesc (Ligustrum vulgare), un neam de aproape al frasinului, deosebit de frumos cînd este înflorit şi cînd îşi etalează ciorchinii de floare, de culoarea florii de lămîi.

Din timpul perioadelor climatice reci şi foarte reci, corespunzătoare celor patru glaciaţiuni, s-au păstrat în interiorul Cheilor o serie de plante alpine, care aici se dezvoltă sub altitudinea lor specifică. Dintre ele amintim: ochiul boului (Aster alpinus), piciorul cocoşului (Ranunculus oreophilus), bănica (Phyteuma orbiculare), cu florile ei albastre atît de atrăgătoare, odoleanul de stîncă şi struţuşorii (Selaginella helvetica).

Perioadelor calde, care au precedat glaciaţiunile sau le-au succedat, le-au supravieţuit pe stîncile calcaroase următoarele plante: scoruşul (Sorbus dacica), un fel de arbust, colilia (Stipa eriocaulis), negara (Stipa capillata), păiuşul (Festuca vallesiaca), peliniţa (Artemisia pontica), trînjoaica (Ranunculus illyricus), vegetaţie specifică zonei de stepă.

Din loc în loc, acolo unde prăvălisul versanţilor este întrerupt de cîte o brînă, îşi înalţă trunchiul contorsionat un arbust pitic — cîrcelul (Ephedra distachya).

Platourile, stîncile calcaroase, cerdacurile peşterilor sînt acoperite de o pătură groasă de ierburi, între care o specie de graminee, coada iepurelui (Sesleria rigida), deţine întîietatea. Împreună cu această graminee, pe pajiştile de pe culme şi în smocurile crescute pe versanţi, mai cresc şi alte plante ierboase calcofile şi xerofile ca păiuşul de stîncă (Festuca saxatilis), negară, colilia etc.

Risipite între colţurile stîncoase, îşi ridica capetele galbene florile ochelăriţei (Biscutella laevigata). Pe stînci, drumeţii sau alpiniştii vor vedea sau vor întîlni pete de culoare care distonează cu cenuşiul peretelui; sînt obişnuiţii licheni care înviorează roca prin culoarea lor, unii de culoare roz (Verrucarla marmorea), alţii gălbui aurii (Caloplaca surantiaca) colorînd ,,Polmoanele" sau cei albicioşi ca petele de var (Caloplaca lactes) apăruţi pe Pereţii cu Trepte Şi Pripoane.

Dar ceea ce a făcut ca zona Cheilor Turzii să fie proclamată şi rezervaţie botanica este prezenţa unor plante endemice, ce nu cresc de-cît aici. Transcriem numele cîtorva: o specie de omag (Aconitum callibotryon fissurae), cu flori albastre ce ne reţin privirea (este planta otrăvitoare !), delicatul stînjenel (Iris gürteleri) înflorînd violaceu printre stînci, o specie de fetică (Valerianella Zoltani), ţeposul spin zbîrlit, gata să ne înţepe, în Alghine (Carduus alghinae) şi vulturica (Hieracium substellatum tordanum). Cu ele coabitează şi cîteva specii endemice carpatine cum sînt: garofiţa albă (Dianthus spiculifolius), care ne încîntă ochii şi în Bucegi, tămîioara (Viola joói) înroşind cu florile-i sîngerii grohotişurile, şi soponelul, ca să amintim numai cîteva dintre ele.

Toate plantele menţionate aici, alături de cele obişnuite, au darul ca prin florile, inflorescenţele şi tipsiile floricole, de toate culorile, să ne înveselească ochii şi sufletul în preumblările noastre.

FAUNA

Pretutindeni, fauna urmează în linii mari distribuţia zonală a vegetaţiei. La fel se întîmplă şi în spaţiul Cheilor Turzii, unde fiecare colţişor de stîncă, ochi de apă, pădurea şi tufişurile freamătă de viaţă, de la formele cele mai simple pînă la animalele de interes cinegetic. Ochiului iscoditor, interesat, nu-i poate scăpa agitaţia gîzelor cu aripi, a insectelor zumzăind în căutarea hranei, preocupate de îngrijirea şi perpetuarea speciei.

La ora amiezii, cînd aerul tremură de căldură, văzduhul se umple de zbîrnîitul libelulelor, care aici plutesc, atîrnate parcă de un fir nevăzut, aici străbat spaţiul cu viteză do fulger. Aceste ,,minielicoptere" sînt reprezentate în zona Cheilor Turzii de libelulele comune (Calopterix splendens) sau de tipurile mai rare (Lestes barbarus), toate splendid colorate.

Surori florilor, prin colorit, se mişcă în aer fluturi cu aripi de pudră, fluturi foarte rari (Heterogynms, Phybaloptenix, Eublema Suavis) alături de alte exemplare banale, oare odihnesc ochii prin zborul lor ezitant, de petală desprîn-să şi căzută. Frumuseţea speciei Phybalopterix

caligraphata, prezentă aici, mai poate fi admirată numai în Iugoslavia, lîngă Rijeka, sau în U.R.S.S., în Urali.

Datorită faptului că se constituie în teritoriu ocrotit, valea rîului Hăşdate oferă condiţii favorabile dezvoltării faunei piscicole de talie mica şi mijlocie. In adîncul undei reci se întrec între ele: zvîrluga (Cobitis taenia), gălbuie pe spate, cu pete mărunte negre şi avînd două-trei dungi în lungul trupului, şi ruda ei — grindelul (Nemachilus barbatulus), la care petele sînt mai mari, de culoarea frunzelor. Acestora le ţin tovărăşie boişteanul (Phoxinus phoxinus), la fel de mărunt şi durduliu, mîndru de ,,veş-mîntul" pe care-l poartă: verde pe spate, strălucitor ca argintul, pe burtă; în focul dragostei culorile i se schimbă, spatele devenindu-i albăstrui iar burta i se înroşeşte; foarte zglobiu, înoată în toate părţile şi cîteodată poate fi văzut depăşind obstacole din apă prin salturi, aidoma păstrăvilor. In marginea apelor, pe lingă malurile străjuite de pereţii verticali, se furişează porcuşorii (Gobio gobio) căutînd adăpostul grotelor sau al rădăcinilor de sub apă. De talie mică, porcuşorii sînt împodobiţi pe părţi de solzişori argintii, iar pe spate sînt stropiţi de-a curmezişul cu peta negre.

Spaima insectelor de tot felul, ca şi în alte părţi, o constituie în rîul Hăşdate broasca roşie de munte (Rana temporaria) şi broasca rîioasă brună (Bufo bufo). De pe malurile apei, privind cu atenţie ochiurile de apă liniştită, vom surprinde ondulînd perdeaua lichidă pe Natorix natorix, sarpele de apă, total inofensiv, dar care poate speria pe cei ce nu-l cunosc (pe cap are două semilune yalbene şi e lipsit de semnul negru zigzagat de pe spate, semn indicînd speciile de şerpi veninoşi). Zilele însorite scot afară la plajă, pe calcarele din preajmă, şi comuna şopîrlă (Lacerta muralis) care, cînd e deranjată, dispare într-o clipită, făcîndu-ne să tresărim la repezişul mişcărilor ei.

De sus de pe ţancurile cele mai înalte veghează din loc sau din zbor planat acvila de stîncă (Aquila chrysaetos), exemplar rarissim de pajură, cel moi mare răpitor înaripat de la noi. Comparativ cu ea, vînturelul (Falco tinunculus), alt răpitor de zi, este ca un pui. De talia unei ţarce, are penele de culoare cenuşie cu stropiturile în lungul pieptului. A primit numele de vînturel pentru că se opreşte în aer, ca suspendat, dînd foarte repede din aripi.

Nici noaptea nu este lipsită de păsări de pradă în Cheile Turzii. Dintre acestea, bufniţa sau buha (Bubo bubo) înfiorează liniştea nopţii cu vaierul ei străpungător. Mare cît un curcan, are în vîrful capului doua moaţe şi penajul frumos colorat cu alb, galben şi brun. Zburînd, alunecarea ei este atît de lină încît prada nici nu se dezmeticeşte cînd este luată în gheare.

In perimetrul aerian al Cheilor Turzii, se agita de colo-colo-n zbor tot felul de înaripate, unele dintre ele fiind rarităţi avicole, piuind şi fluie-rînd, dînd viaţa sonoră stîncăriei şi tufişurilor. In zona abruptă a versanţilor zboară, în căutarea hranei, un exemplar rar şi în zona munţilor înalţi - fluturaşul purpuriu (Tichodroma muraria). Puţin mai mare decît o vrabie, are penajul în culori pastelate, e foarte zglobiu şi inspectează pereţii prăpăstuiţi pentru a-şi găsi hrana zilnică.

In ascensiunile noastre vom fi însoţiţi, parcă făcîndu-ne concurenţă, de o altă înaripată de mărimea unui pumn, pe care o putem vedea şi în văile de abrupt din Bucegi: mierla de piatră sau mierla de stîncă, pe numele latinesc Monticola saxatilis. Vom întîlni de asemenea, aproape cu invidie, pentru felul de a sta pe verticala peretelui, presura mustăcioasă (Emberiza cia) cu un penaj frumos colorat. Versanţii Cheilor Turzii mai sînt însufleţiţi de agitaţia pietrarului (Oenanthe oenanthe), cu spatele în culoarea calcarului, de codruşul de casă, la fel de cenuşiu ca şi stîncă. Din cînd în cînd, pe deasupra Cheilor mai răzbate croncănitul corbului (Corvus corax), şi el în căutare de hrană. Cu penajul de culoarea antracitului, este uşor de observat cînd zboară sau chiar cînd se odihneşte în vreun copac sau cleanţ de stîncă. Primăvara, adus parcă de valul de aer cald, apare şi lăstunul de stîncă sudic (Apus melba); are un frurnos „frac" pe care-l poartă elegant. O dată cu el, din aceeaşi familie, soseşte şi lăstunul de stîncă (Apus apus).

La intrarea în Chei, după ce trecem primul pod şi ne afundăm în pădurice, sîntem luaţi în primire de cîntecul şi trilurile privighetorii (Luscinia luscinia) ale piţigoiului de livadă şi ale multor altor zburătoare, toate la fel de gureşe.

Grotele, văgăunile şi scobiturile stîncii au favorizat cuibărirea porumbelului (Columba livia domestica).

Arealul Cheilor Turzii găzduieşte şi oferă condiţii bune de vieţuire multor animale mari, de interes cinegetic. Frecvent apar vulpea (Vulpes vulpes), bursucul (Meles meles), căruia localnicii îi spun şi viezure, şi care îşi sapă vizuinele în partea de jos a defileului. Mistreţul (Sus scrofa) este cel mai mare animal care poate fi întîlnit în regiunea Cheilor Turzii, iar cel mai

graţios este căprioara (Capreolus capreolus), infinită mai ales în zona povîrnişului Emil Pop.In rîndul carnivorelor de talie mică amintim jderul de stîncă (Mustela foina) şi ruda lui,

nevăstuica (Mustela nivalis). Lăstărişurile şi desişurile de arbuşti de pe Culmea Petreşti oferă adăpost celui mai fricos animal, iepurele (Lepus europaeus transsilvanycus).

Sub stîncăria Borza, acolo unde se întinde Pădurea Mischiului şi în păduricea de pini pot fi urmărite jocurile şi salturile spectaculoase ale veveriţei (Sciurus vulgaris).

Din cauza numărului mare de peşteri, în pereţii calcaroşi ai Cheilor Turzii s-au pripăşit şi s-au înmulţit vreo trei specii de lilieci. Una din ele, Myotis myotis, are talia cea mai mare dintre liliecii de la noi din ţară. Celelalte specii, liliacul cu potcoavă mare şi liliacul cu potcoavă mică, sînt mai mici decît primul, dar la fel de vioi, zigzagînd văzduhul în fapt de seară şi aducînd unul din primele semne ale primăverii.

Lumea vegetală şi cea animală, după cum am văzut, este bine reprezentată în zona Cheilor Turzii. Ba, mai mult, aici s-au conservat specii din ambele regnuri, din timpuri de mult apuse. Datoria noastră, a drumeţilor, a alpiniştilor, este aceea de a ocroti, de a încerca să le deranjăm cît mai puţin şi, bineînţeles, atunci vom putea să le şi admirăm.

SOLURI

În strînsă legătură cu distribuţia formelor de relief, constituţia geologică, influenţa condiţiilor bioclimatice şi hidrologice dintr-o anumită regiune geografică există şi se dezvoltă o gamă variată de soluri. În funcţie de forma de relief pe care se formează, apar tipurile genetice de sol montan, de deal sau de cîmpie. Această distribuţie este valabilă şi în cazul Cheilor Turzii şi a zonelor învecinate.

În perimetrul montan din nord-vestul Munţilor Trascău, datorită constituţiei mai variate de roci, învelişul de sol este mai eterogen. Astfel, aici se evidenţiază solurile brune acide şi brune pod-zolite, asociate cu soluri argilo-iluviale brune şi brune podzolite, aflate pe unele roci sedimentare.

In cuprinsul Cheilor Turzii întîlnim aceste tipuri de soluri, pe versantul drept al rîului Hăşdate şi pe Culmea Petreşti, cam de la jumătatea Cheilor în amonte.

In perimetrul culmilor mijlocii se dezvoltă solurile brune şi brune gălbui, cărora li se adaugă diferitele faze de erodare, inclusiv regosolurile. Sub stîncăria Borza şi în cadrul pădurii Mischiului de pe malul drept al Hăşdatelor întîlnim ades acest tip genetic de sol. Pe seama calcarelor din regiune, a alterării lor s-a mai format „terra rosa" şi rendzinele negre şi brune; pe Culmea Mînăstirii, unde au o largă răspîndire, ele sînt străpunse de blocuri de calcar.

Prezenţa solurilor amintite mai sus a favorizat activitatea silvic-pastorală, ele nefiind propice culturilor organizate. Tot în etajul superior muntos mai apare, de asemenea, solul de pajişte subalpină, înţelenit secundar.

Sub fîneţele umede, neexpuse insolaţiei sau expuse puţin, ce se întind mai mult pe versantul drept al cheilor, se formează rendzinele roşii, brune şi solurile negre argiloase. Existenţa lor este legată de natura petrografică a locului şi, în principal, de drenajul apelor de şiroire.

Pe malurile rîului Hăşdate şi aval de intrarea în Chei putem observa regosolurile diferit erodate, asociate cu roci mobile. De la cabana Cheile Turzii înspre Turda încep să apară aşa-zisele soluri de cultura, caracteristice zonei colinare şi de cîmpie. Enumerăm cernoziomurile cambice (levigate) şi cernoziomurile argilo-iluviale ce ocupă suprafeţe întinse în jurul oraşului Turda şi al oraşului Cîmpia Turzii.

Pe rocile salifere din perimetrul cutelor diapire, aflate pe aliniamentul Turda-Someşeni-Apahida, întîlnim restrîns săraturile. In culoarul Arieşului şi în regrunea de captare a afluenţilor săi, Iară, Berchişul şi Hăşdatele, se dezvoltă solurile aluviale de lunca, pe care le-am mai întîlnit la ieşirea Hăşdatelor din Cheile Turzii.

Folosirea intensivă a resurselor de sol din preajma Cheilor Turzii necesită în continuare aplicarea măsurilor şi lucrărilor menite să prevină şi să combată eroziunea solurilor în, pantă. De asemenea, se impun masuri pentru stabilizarea terenurilor afectate de alunecări. Aceste soluţii, dincolo de finalitatea lor pentru agricultură şi activitatea silvo-pastorală, se încadrează în menţinerea şi păstrarea intactă a mediului înconjurător pentru desfătarea ochilor celor ce vin ca turişti în acest minunat colţ de ţara.

PROTECŢIA NATURII ŞI TURISMUL ÎN CHEILE TURZII

Am reunit aceste două noţiuni în titlul capitolului de faţă deoarece am considerat că între ele există o legătură nemijlocită. Afluxul mare de turişti într-un perimetru destul de restrîns, mai ales cînd aici sînt ocrotite o sumedenie de specii vegetale şi animale rare, poate duce, în j momentul cînd aceştia nu sînt avertizaţi, la stricăciuni ireparabile. De aceea, pledăm pentru o atenţie şi o grijă deosebite din partea excursioniştilor, fie alpinişti, fie drumeţi, în ocrotirea acestui unic monument al naturii, Cheile Turzii.

Din capitolele precedente ne-am putut forma o idee despre cît i-a trebuit naturii să dureze această veritabilă „operă de artă" în care se.ascund şi vieţuiesc atîtea şi atîtea specii. Şi nu numai atît. În această zonă, cu deosebire în peşterile din Chei, au rămas urme ale vieţii materiale din perioada copilăriei speciei umane. De asemenea, arealul Cheilor Turzii a oferit adăpost în vremuri de restrişte strămoşilor noştri. Astfel de evenimente au fost consemnate la timpul respectiv, în documentele epocii, unele dintre ele ajungînd pînă la noi. Prof. Erasmus Iuliu Nyárády ne spune în lucrarea sa Cheia Turzii că un document din 1291 emis de la curtea regelui maghiar Andrei al III-lea aminteşte de impunătorul defileu al Hăşdatelor.

Dar faima Cheilor Turzii a fost dată de relieful de excepţie, modelat în calcare, şi de prezenţa a 997 de specii vegetale, multe dintre ele rarităţi la nivel european. Abundenţa florei şi peisajul remarcabil au polarizat interesul mai multor cercetători, încă din anii 1913-1914, botanistul luliu Prodan cerea ca arbustul pitic, cîrcelul, Ephedra distachya, să fie protejat. Comisia Monumentelor Naturii, înfiinţată în 1930, a depus eforturi considerabile, prin profesorul botanist Alexandru Borza, ca regiunea Cheilor Turzii să fie declarată rezervaţie naturală, ceea ce s-a şi întîmplat în anul 1938. Cu o suprafaţă de 175,5 ha, rezervaţia complexă Cheile Turzii a fost inclusă, alături de alte 15 rezervaţii de la noi din ţară, pe lista U.N.E.S.C.O.

Fig01a.jp2Fig01b.jp2Deci, o dată mai mult, ca români, ca locuitori ai acestei ţări, datoria noastră este să păzim

şi să ocrotim tezaurul faunistic, floristic şi geologic din Cheile Turzii, ca şi de oriunde în altă parte. Turişti fiind sau alpinişti, să le recomandăm celor mai puţin umblaţi acelaşi lucru, avertizîndu-i că totul aici este sub protecţia legii, uşurînd astfel sarcina celor desemnaţi anume să protejeze rezervaţia.Din practica şi din experienţa dobîndită de-a lungul anilor se ştie că în toate zonele montane cei mai mari iubitori ai naturii sînt alpiniştii, care nu permit degradarea sau distrugerea cadrului natural. Grija pentru natură nu trebuie să se manifeste numai în cuprinsul Cheilor Turzii, ci şi pe parcursul traseelor turistice, descrise în paginile acestei cărţi. Călătorind, vom vedea şi ne vom bucura de frumuseţi singulare, ca acelea din Cheile Turzii, din Cheile Berchişului sau Borzeştiului şi din multe alte locuri. Ne luam îngăduinţa sa propunem parcurgerea traseelor în ordinea în care sînt descrise în carte. Le-am prezentat astfel ţinînd searna şi de lungimea lor, încît descoperirea celor mai interesante zone să se facă gradat.

Timpul de mers a fost estimat foarte larg, luind în consideraţie posibilităţile unei mai mari categorii de turişti. Cei antrenaţi şi alpiniştii pot reduce substanţial timpul, uneori chiar la jumătatea celui indicat. Toate traseele sînt marcate cu semnele convenţionale de marcaj, universal folosite, din loc în loc apărînd şi jaloane indicatoare. Plecările, în toate excursiile propuse, vor avea loc din faţa cabanei Cheile Turzii, aflată aproape de intrarea aval a Cheilor, la o altitudine de 450 m. Ea dispune de 26 de locuri în camere de 2-5 locuri şi de încă 20 locuri în cele 10 căsuţe de camping. In dreapta cabanei, cu o terasă frumos amenajată în faţă, se află bufetul. In perioada anotimpului rece, pe pantele Dealului Alb şi ale Dealului Lupului se poate schia; pe Dealul Alb există şi o instalaţie de bebischi. In afară de căsuţele de camping, tot în apropierea cabanei, în stînga ei este amenajat un teren închis pentru corturi, care dispune şi de grup sanitar.

TRASEE TURISTICE

PLIMBARE PRIN INTERIORUL CHEILOR

Punctul de pornire spre traseele de turism este, cum am spus, cabana Cheile Turzii, unde

se găsesc şi indicatoarele cu semnele marcajelor ce străbat întreaga regiune. Tot aici, la vedere, este plasat şi panoul ce avertizează că din acel loc începe rezervaţia naturală Cheile Turzii.

Din spatele cabanei, aşadar, coborîm treptele ce dau în drumul spre moara veche, un adevărat „tunel" de verdeaţă. In faţa morii, dezafectată acum cîţiva ani, poposim pe o banca, de unde putem admira o primă panoramă a Cheilor. Versantul stîng se deschide generos, în prim-plan avînd Povîrnişul Emil Pop plin de vegetaţie.

Deasupra lui se ridică, sprijinind parcă cerul, stîncăria Hornului Vulturilor. In adîncime se eşalonează Peretele Marac, Turnul Borş, zona celor două Alghine, Turnul Galben şi Pereţii Pri-poanelor, fundalul peisajului fiind ocupat de Peretele Uriaş; sus, la înălţime, se profilează în zare Crucea Sînduleştilor, construcţie din metal, vizibilă de la mari distanţe. Versantul drept al Cheilor îl vom descoperi treptat, pe măsură ce vom avansa, deoarece pădurea ce acoperă Colţul Mischiului ne limitează priveliştea asupra acestui versant. Doar o porţiune din creasta zimţuită a Pereţilor cu Trepte şi catargul de la Belvedere pot fi zărite în depărtare.

De la banca de lemn plecăm mai departe. Trecem printr-un desiş de tufişuri şi poposim pe malul rîului Hăşdate, cîţiva metri mai la vale de impozantul pod metalic arcuit peste apă.

Aici, cu emoţie, bucurie şi curiozitate ne pregătim să intrăm în defileul numit Cheile Turzii. Vom străbate defileul încsrcînd să recunoaştem zonele prăpăstuite ale versanţilor, precum şi locurile de acces la baza traseelor alpine, răspîndite pe toţi pereţii văii. Cum descrierea intrărilor şi a turelor alpine formează obiectul altui capitol al cărţii, vom nota de fiecare dată numerele şi denumirea traseelor la baza cărora se poate ajunge pe cărările desprinse din poteca Cheilor.

a) Înainte de trecerea podului, pe malul stîng al rîului, urmînd linia de ţărm, se poate ajungem la traseele nr. 1 - „Hornul Maroc", nr. 2 — ,,Fisura Maroc", nr. 3 — „Creasta lui Mihai Borş".

Traversăm albia Hăşdatelor pe podul metalic, primul pod din Chei. Coborînd scările acestuia, sîntem înconjuraţi dintr-o dată de desişul padurii Mischiului, loc înviorat de trilurile şi cîntecele păsărelelor, de joaca şi salturile veveriţelor.

Avem acum ocazia să vedem de aproape pîlcul de pini, crescuţi sub altitudinea lor normală, fiind plantaţi în acest loc în 1917 de locuitorii comunei Cheia (proprietarul de atunci) în urma incendiului din 1907. La piciorul podului, puţin în stînga, apar marcajele a şase trasee turistice: triunghi roşu, indicînd accesul j la cabana Buru, punct roşu, arătînd calea spre circuitul crestelor, bandă galbenă - accesul la Izvorul Popii — Cascada Ciucaş, triunghi galben, ce îndrumă spre cascada Ciucaş — sat Corneşti, cruce roşie şi bandă roşie, primul marcaj semnalînd drumul prin Petreştii de Jos — Iară spre Complexul turistic Băişoara, al doilea, tot prin Petreştii de Jos, la Deleni, şi de aici la cabana Făget, Cluj-Nopoca.

Pentru plimbarea prin Chei propusă de noi, o vom lua pe un drum larg de pămînt, ca o alee de parc, drum ,,gîtuit" din loc în loc de asaltul vegetaţiei. La un moment dat, o spărtură în frunzişul copacilor ne dă prilejul să vedem contrafortul Turnului Borş, detaşat singular din versantul stîng.Continuăm mersul pe potecă pînă cînd în stînga noastră se prăvale stîncos abruptul malului drept, în dreapta aparînd înaintea ochilor apa Hăşdate.

b) De aici putem ajunge, după ce traversăm rîul pe pietre, la traseele nr. 7, nr. 2, nr. 3.

Pe partea dinspre apa, poteca este susţinută de un zid de sprijin şi ridicată cam la doi metri deasupra oglinzii apei. Deasupra noastră o arcadă de piatră boltită peste potecă anunţă povîrnişurila Turnului de Jos şi cele ale Pereţilor cu Trepte.

Înaintăm pe poteca dăltuită acum în stînca malului drept şi lăsăm privirea să alerge slobodă pe versantul de vizavi, unde între steiurile de stînca se lăţesc cele două poieniţe înclinate ale Alghinelor: Alghina 1 şi Alghina 2. Peste ele creşte spre cer Peretele Alghinelor, continuat spre amonte de Creasta Sură. În faţa Crestei Sure, ocupînd primul plan şi străjuind Alghina 2, se ridică maiestuos Turnul Galben. Ne continuăm drumul şi după circa 50 rnetri coborîm cîteva trepte săpate în patul potecii, ieşind în zona unde cursul Hăşdatelor este strîmtat de versanţi şi unde, pe cel de-al doilea podeţ, se trece pe versantul stîng al văii.

c) Fără să părăsim malul drept, ocolim podeţul şi prindem fosta potecă pe care o urmăm pînă în dreptul unei văi de torent. Aici este accesul la baza traseului nr. 50 — „Morcov".

d) Pe versantul stîng, după podeţ, imediat în dreapta, se observă o potecuţă mergînd în sensul de curgere al nulul, care ne conduce la traseele nr. 4 - „Creasta Sură" şi nr. 5 - „La Tisa".

Aval de pod, la cîţiva metri, în versantul stîng se deschide, la nivelul apei, concavitatea unei grote, uşor de remarcat. Îndată după podeţ, înălţînd privirea, reuşim să vedem, pe coasta dreaptă, ceva din măreţia Peretelui Vulturilor, la piciorul căruia, nezărită din potecă, se adînceşte în munte „Peştera Ungurească". Mai departe poteca se afundă într-o pădurice crescută în lunca rîului şi întinzîn-du-se pînă la bara Pereţilor Pripoanelor. Ne strecurăm urmărind drumeagul, sprijinit spre apă de un zid, pe lîngă pereţii verticali, în penumbra frunzişului copacilor.

e) La circa 170m de locul unde se găseşte o placă comemorativă, din potecă se observă linia

pitoanelor din traseul nr. 43 — „Turnul Galben".

Parcurgem aproape 170 metri şi poposim pe un colţ de stîncă ce sugrumă valea, ivindu-se acum ocazia să cercetăm în voie larga privelişte asupra Peretelui Vulturilor. Aproape de apa, se mai vede încă urma drumului abandonat de pe malul drept, săpat în stîncă de sub Poliţele lui Bielz.

De la înălţimea potecii, pe nişte trepte scobite în piatră, coborîm chiar pe plaja nisipoasă a rîului. In această porţiune de la nivelul apei găsim amestecate cu pietriş, nisip şi crengi cablurile şi traversele unuia dintre fostele poduri suspendate, rămăşiţe ce amintesc de puterea destructivă a Hăşdatelor. Lunca nisipoasă se termină în dreptul unui prăguleţ de stîncă, calea noastră luînd-o în dreapta, iar valea Hăşdatelor arcuindu-se spre stînga, într-o curba largă. Conduşi de poteca ce ia treptat înălţime, ne oprim la un moment dat într-un cot al ei, descoperind înaintea noastră o perspectivă generoasă a ambilor versanţi. Privirea ne este reţinută la început de masivitatea Peretelui Uriaş din versantul stîng, ca apoi, aruncînd ochii vizavi, să vedem creasta ascuţită a Colţului Crăpat şi, dincolo de ea, meterezul Colţului Sanşil. Deasupra noastră, Pereţii Pripoanelor ascund în adîncimea lor creste şi colţuri stîncoase, jgheaburi şi scocuri.

f) Chiar din potecă, spre dreapta, se desface o cărăruie uşor vizibilă ce suie pantele abrupte spre baza traseelor din Pereţii Pripoanelor: nr. 6 — ,,Priponul Mare", nr. 7 — ,,Între Pripoane I", nr. 8 - „Intre Pripoane II", nr. 9 - „Priponul Mic". Tot de aici trecem printr-o strungă numită Furca, aflat deasupra Jgheabului Fioros, pentru intrările în traseele nr. 10 — „Erasmus Nyárády" şi nr. 11 - „Peretele Caprelor".

Pe povîrnişurile înierbate ale Pripoanelor, accesibilă numai alpiniştilor din cauza înclinaţiei terenului, se află, descoperită şi botezată chiar de ei, peştera „Erasmus Iuliu Nyárády ".

Continuăm drumul ce şerpuieşte printre bolovani, copaci şi tufişuri, care se apropie tot mai mult de piciorul Peretelui Uriaş, şi ieşim în dreptul celui de-al treilea pod chiar la baza masivului. Din acest punct, Peretele Uriaş ni se dezvăluie în toată plenitudinea, impresionîndu-ne cu verticala lui, prelungit spre culme cu o înlănţuire de pereţi şi creste ce trec de 300 metri. La mare înălţime, distingem, pe abruptul peretelui, mici brîne, crăpături şi alveole în care cresc diverse plante, în dreptul peretelui, albia Hăşdatelor formează un S, loc care a fost numit Balta Cotita. De pe bolovanii îngrămădiţi de rîu aici putem cuprinde cu ochii o zonă mai largă a peisajului oferit de versantul stîng.Peste apă se înalţă, ca o căciulă, Vîrful lui Puşoariu, iar în spate şi peste el — cocoaşa rotunjită a Coltului Lat sau, cum îi mai spun alpiniştii, Colţul Rotunjit. La poalele lui se găseşte Peştera Binder, alt gol carstic demn de vizitat.

Cum îl privim, Colţul Lat are în dreapta o limbă de grohotiş cunoscută sub numele de „La Cigăi", ce îl separă de impresionanta lamă calcaroasă a Colţului Crăpat. Colţul Crăpat iese clar în

evidenţă, detaşat de fundalul format de peretele Suurime de o văioagă îngustă.Ocolind bolovanii, ne îndreptăm spre podeţ şi, cînd ajungem pe malul celălalt, coborîm

atenţi o placă spălată, cu mici scobituri în ea pentru sprijinul piciorului. Urcăm în continuare o ruptură de pantă şi mergem mai departe printr-un tunel verde de arbuşti.

Ieşim la larg în lunca rîului, înţesată toată de bolovani, tufişuri şi fragmente uscate de copaci, în dreptul Bălţii Cotite, la locul numit Mijlocul Cheii. De aici putem vedea mai bine verticalitatea Peretelui Uriaş, sprijinit în acest cot al rîului de un contrafort ieşit chiar din apa.

g) Trecem rîul pe bolovanii de la baza Peretelui Uriaş, unde este accesul în traseul nr. 12 - „Madona Neagră". Amonte, 10 m de traseul nr, 12, se află baza traseului nr. 13 — „Vigh Tibor".

Căţărîndu-ne pe un fel de trepte, prindem din nou poteca situată cam la doi metri înălţime, potecă tăiată în stîncă pentru a uşura plimbarea prin Chei. Avînd o lăţime de numai un metru sau chiar mai puţin, ea urmăreşte toate sinuozităţile versantului în care a fost scobită. După cîţiva metri în versantul drept apare o treaptă stîncoasă cam de 1,50 m înălţime, continuată în sus de un jgheab plin de pietre, tufişuri şi arbuşti.

h) Urcam treapta stîncoasă şi jgheabul prinzînd deasupra cărarea ce ne scoate la intrările în traseele: nr. 36 - „Creasta Colţului Crăpat", nr. 37 - „Metalul", nr. 47 - „Fisura Şoimilor", nr. 38 - „Peretele Suurime", nr. 48 - „Traseul Frontal Suurime", nr. 49 - „Pajura", nr. 39 -„Creasta Matematică", nr. 40 - „Peretele sudic al Colţul Rotunjit", nr. 41 - „Frontalul din Colţul Rotunjit".

Din locul unde am ajuns privim din nou, pe malul opus, Peretele Uriaş pe care îl vedem cum se prelungeşte spre amonte cu Peretele Porumbeilor, aflat deasupra unui mare prag stîncos denumit Padini.

i) Pragul stîncos Padini reprezintă plecarea în traseele nr. 14 - „Peretele Porumbeilor" şi nr. 44 - „Diedrul Porumbeilor".

Dincolo de Peretele Porumbeilor, în depărtare, se zăreşte parţial „Coşul Hili" sau „Grota lui Hili" şi partea superioară a catedralei pietroase, Colţul Coşului sau Turnul Ascuţit. Ridicînd privirea spre abruptul malului drept descoperim iarăşi muchia îngustă a Colţului Crăpat şi, mai departe, Colţul Sanşil pe care desluşim mai multe turnuleţe, crăpături şi grote rezultate în urma acţiunii factorilor atmosferici.

Urmam drumul într-o curbă largă şi, după circa 100 metri, acolo unde acesta coteşte scurt spre stînga, trecem pe sub o arcadă sfredelită în versant, întocmai ca un tunel, căruia îi lipseşte un perete. Puţin mai departe de acest pasaj, avem prilejul să vedem, pe malul stîng, la nivelul apei, o grota aproape sferică. In scurt timp apoi, ajungem la a doua excavaţie în versant. Spre deosebire de prima, aceasta are podină de beton şi balustradă, dedesubtul ei forfotind apa. La cîţiva paşi mai încolo, pe nişte trepte scobite în stîncă potecii, sosim la cel mai important izvor din Chei, Şipotul Cheii, care are un debit variabil.

Şipotul Cheii şiroieşte de sub pietrele acoperite cu muşchi ale Surducului Şipotului, partea inferioară a Zuruşului Cetăţii, o limbă uriaşă de grohotiş întinsă în sus pînă aproape de Polmoane. In perioadele ploioase şi de topire a zăpezii, Şipotul Cheii arc un debit atît de mare încît îi stropeşte pe toţi cei care trec prin preajma lui; în schimb, pe timpul verii, abia curge.

După ce ne-am ostoit setea, urcăm cîteva trepte ale potecii şi ne oprim sa admirăm cea mai interesantă formă de relief din cuprinsul Cheilor Turzii; de fapt, este vorba de un complex alcătuit din Coşul Hili şi Colţul Coşului sau Turnul Ascuţit !

In prelungirea Peretelui Porumbeilor, dincolo de un umăr stîncos, la mare înălţime, se profilează golul imens al unui horn, prin care, de jos din potecă, la anumite ore din zi, se poate zări albastrul cerului. Cunoscut din batrîni cu numele de „Coşul Hili", el mai e denumit de către alpinişti şi „Grota lui Hili" sau „Hiliodul".

De sub el se alungeşte spre apă o limbă îngustă de grohotiş, întreruptă în partea inferioară de o săritoare. In stînga Coşului Hili se întinde un perete de culoare gălbuie, terminat cu o muchie

mai ascuţită, ca o lamă de cuţit. De sus şi pînă jos, acest perete este străbătut de hornuri şi fisuri, ce separă între ele creste minuscule ca nişte turnuleţe, iar pe creasta culmii se înalţă două vîrfuri subţiri care, privite din vale, lasă impresia că formează o catedrală gotică. Zvelteţea şi subţirimea crestei turnului i-a determinat pe turiştii şi pe alpiniştii contemporani să îl boteze Turnul Ascuţit, în ciuda vechiului său nume de Colţul Coşului.

j) La aproximativ 10 m de la Şipotul Cheii, pe pantele din stmqa drumului, urca o poteca ce duce la Coltul Sanşil, unde găsim traseele nr. 31 — „Sanşil", nr. 32 - „Surplomba Sanşil", nr. 33 - „Peretele Suspendat", nr. 34 - „Grota Sanşil" şi nr. 46 - „Traseul Lateral".

Parcurgem alţi cîţiva paşi pe potecă, atraşi fiind de prezenţa unui bloc de stîncă asemănător unui zid avansat pînă la apă, care se întinde spre piciorul Turnului Ascuţit; este aşa-zisul Turn Despărţitor, mărginit în ambele părţi de curgeri de grohotiş, una venind, prin dreapta, de sub Coşul Hili, iar cealaltă, prin stînga, coborînd tocmai de sub culme şi prăvalindu-se în apă. Acesta din urmă este faimosul Zuruş Lung, cel mai mare grohotiş din Cheile Turzii, în care se revarsă pietrele desprinse din abruptul Zgovonilor şi cele căzute din Coasta Călăştur, aflată pe partea stîngă, deasupra Turnului Ascuţit. Ascunsă privirii noastre, undeva sus, printre faldurile calcaroase ale Coastei Călaştur, se găseşte peştera Călăştur sau Lăbăşuc.

k) Trecem apa pe pietre prin dreptul Zuruşului Lung şi ne îndreptăm pe grohotiş spre intrările în traseele nr. 15 - „Grota lui Hili", nr. 16 - „Grota lui Hili" - varianta, nr. 17 - „Turnul Ascuţit", nr. 78 - „Solidarităţii", nr. 79 - „Creasta Cocoşului", nr. 45 — „Şcoala Clujeană", nr. 22 - „Garofiţei" şi nr. 23 — „Zburătorul".

Vizavi de Zuruşul Lung, pe pantele pline de vegetaţie ale malului drept, descoperim renumitul Hodiniş, loc de odihnă pentru excursionişti. Pe poteca ce se curbează înaintăm, în direcţia unei cărărui şerpuind pe costişa malului drept. Urmărind-o, sîntem conduşi, prin spatele Colţul Sanşil şi prin pădure, la Fîntîna lui Chiper.

l) Potecuţa reprezintă cobonrea din traseele Colţului Sanşil, dar poate fi folosita şi pentru accesul la traseul nr. 35 - „Peretele Colţului Crăpat".

Continuîndu-ne drumul, la un nou cot spre stînga al potecii intrăm pe o prispă stîncoasă, ridicată la vreo doi metri deasupra văii Hăşdate, unde apa curge foarte liniştita între cele doua maluri. Acestei porţiuni de rîu oamenii locului i-au spus sugestiv „Balta lui Dănilă". De la înălţimea prispei vedem, peste apă, cum se ridică, mărginind abrupt rîul, un prag stîncos masiv, dominat de culmea zveltă a Crestei Frumoase.

Urmăm mai departe poteca ce se apropie vizibil de apă, coborîm cîteva trepte şi ieşim pe un petic de nisip cu bolovani, în dreptul celui de-al patrulea şi ultimul pod din Cheile Turzii. In stînga şi în dreapta vedem rămăşiţele fostului pod luat de una din viiturile anilor trecuţi.

Urcînd pe pod observăm, pe malul stîng şi pe cel drept, deschiderile gurilor unor peşteri mai mari, dispuse pe ambii versanţi cam la acelaşi nivel. Peştera de pe malul drept se numeşte Ce-tăţeaua Mare, iar cea de pe malul sting -Cetaţeaua Mică. Accesul spre aceste goluri subterane se face pe pante relativ puţin înclinate.

m) Pe lîngă peştera Cetaţeaua Mare se poate ieşi la baza traseului nr. 30 — „Colţul Cetaţii”.

Cele două peşteri menţionate au fost folosite, cum am mai spus, din timpuri imemoriale de oameni. In vremurile mai apropiate de noi ele au servit ca locuri de adăpost şi apărare împotriva duşmanilor de tot felul. Chiar şi azi se pot vedea ruinele zidurilor ce închideau gura peşterilor, transformate pe atunci în adevărate cetăţi.

Din faţa peşterii Cetăţeaua Mare examinam atenţi versantul stîng, deschis generos înaintea noastră. Dincolo de Creasta Frumoasa, în zona Zgovonilor, zărim cele două poieniţe verzi - Tisa Mare şi Tisa Mică - mărginite la partea superioară de Creasta Scoruşului, lăsata ca o cortină de

piatră, iar spre vale de Zuruşul Lung. Tot de aici, în depărtare, remarcăm, desfăşurîndu-se larg, Coasta Călăştur. Ne folosim de pod şi traversăm Hăşdatele pe malul stîng, spre peştera Cetăţeaua Mică. In dreapta ei se deschide o mică platformă de unde putem revedea în perspectivă o parte din peisajul natural privit în timpul plimbării de pînă acum.

n) Cam la mijlocul pantei, "între pod şi gura peşterii Cetăţeaua Mică, se afla intrarea în traseul nr. 24— „Colţul Vestic". De pe mica platformă ajungem repede la baza traseelor nr. 20 - „Creasta Frumoasă", şi nr. 21 - „Şcoala Turdeană".

Jos, sub noi, luceşte un colţ din Balta Iui Dănilă, deasupra căruia se înalţă masiv Colţul Sanşil. În spate, dincolo de Zuruşul Cetăţii, remarcăm peretele şi creasta abrupta ale Colţului Crăpat, bine individualizat pe fundalul peretelui Suurime.

Pe malul stîng, vedem spre aval cum se succed: Turnuri Despărţitor, Coasta Călăştur, sprijinită parcă de Turnul Ascuţit, şi Peretele Porumbeilor.

Coborîm panta din faţa peşterii Cetăţeaua Mică pentru a ne relua excursia spre capătul amonte al Cheilor. Observam că deja valea se lărgeşte şi versanţii nu mai au înălţimi ameţitoare şi pereţi abrupţi; numai malul stîng, pe care mergem, mai ridică din loc în loc la verticală cîte o creastă. După pod, înspre amonte, albia rîului Hăşdate este mai lata şi cu mulţi bolovani în ea; este zona cunoscută sub numele de „Bolboana". Cam în dreptul Bolboanei, pînă în potecă, ajunge coama pietroasa a Crestei Scoruşului. Depăşim acest bot de deal şi puţin mai departe trecem de cîteva trepte ale potecii şi dăm, în dreapta noastră, de o concavitate mare săpată în stînca Crestei Scoruşului.

o) Sîntem lîngă baza traseelor nr. 25 — „Peretele Scoruşului", nr. 26 — „Brînele de Piatră" şi nr. 27 - „Fisura Scoruşului".

Urmăm în continuare drumul nostru, care coteşte mult spre dreapta, îndepărtîndu-se de rîu, şi se strecoară printre bolovani, tufişuri şi arbuşti. Curînd ajungem în dreptul altui umăr stîncos prăvălit în potecă dintr-o culme înşirată pe versant.

p) La 20 m de poteca se găseşte intrarea în traseul nr. 28 — „Gabor Francisc".

Trecem şi de acest umăr stîncos şi la cîţiva metri întîlnim un alt bot de deal prelungit în sus de o creastă în trepte.

q) Este locul unde se desfăşoară tura alpină nr. 29 - „Concurs".

Odată ocolite aceste ultime ţancuri de piatră, dăm de o ruptură de pantă avînd un bolovan uriaş sub ea. Ne sprijinim de bolovan şi, pe treptele practicate în potecă, coborîm într-o vale largă plină de bolovăniş şi cu foarte multă vegetaţie, pentru a poposi la partea inferioară a Grohotei Morarilor. Aici vom observa ca printre pietroaie, copaci şi tufe, se furişează la deal o potecuţă, pe care daca o urmăm vom ieşi aproape de culme, în pădurea Morarilor. Valea Grohotei Morarilor este mărginită în dreapta de o costişă cu stratificaţie evidenta, poate o ramificaţie a Polmoanelor, alungită pînă în apa rîului Hăşdate. Intrucît îngreuia drumul în Chei, în această creastă a fost săpată o trecere cam de 1,20 m lăţime şi trei m înălţime primind şi numele de „Portiţa". De la înălţimea ei, se observă în versantul stîng un fel de peşteră cu tavanul parţial căzut, rămînînd în picioare doar nişte coloane. Este Şura lui Balica, loc pitoresc unde, cum spune legenda, s-ar fi adăpostit cîndva un viteaz luptător al acestor meleaguri, Nichita Balica. Peste apă, versantul drept este acoperit pînă aproape de rîu, de aşa-zisa Pădure a Cheii.

Lăsam în urma Şura lui Balica, intrînd într-a zonă inundată de vegetaţie, unde poteca este aproape astupată de tufişuri şi arboret. La un moment dat, drumul este barat de stratele celebrelor Polmoane, care ajung pînă în apă. Aici avem prilejul să observăm structura ca de zid a acestei formaţiuni geologice, mărturie a erelor de mult apuse.

După Polmoane, pe malul drept al Hăşdatelor, vedem ţîşnind de sub pătura de iarbă uni ultim colţ de stîncă, care are numele de Stînca Mică. Dacă vom străbate însă Cheile Turzii, în sensul amonte-aval, Stîncă Mică ne va anunţa de pătrunderea în lumea de piatră a Cheilor Turzii.

Din dreptul Stîncii Mici plecăm mai departe, poteca scoţîndu-ne curînd la ruinele fostelor mori construite aici. Deasupra acestor rămăşiţe, panta înierbată a Pleşului, străpunsă din loc în loc de blocuri calcaroase, suie pieziş, spre culmea versantului stîng.

Ieşiţi la larg în capătul din amonte al Cheilor Turzii, lăsăm ochii să rătăcească pe orizontul liber acum, deschis generos, unde, departe în zare, se vede comuna Petreştii de Jos.

CIRCUITUL DE CULME AL VERSANŢILOR

1. VERSANTUL STÎNGMarcaj: punct roşu Timp: 2-2½ ore

După ce am văzut Cheile Turzii din poteca defileului, impresionaţi de înălţimea pereţilor şi originalitatea dispunerii lor în spaţiu, să încercăm să le privim şi de pe culme, descoperindu-le şi astfel.

De la cabană ne îndreptăm spre păduricea Văpii. Pătrundem în ea imediat în stînga bufetului şi ne angajăm, ghidaţi de marcaj, pe serpentinele potecii cunoscute şi sub numele de Drumul lui Borş. Urcam agale panta ce suie pieptiş şi cînd păduricea se răreşte, zărim, deasupra capului, cleanţurile stîncoase de Cornului Cheii. Părăsim poteca şi ne strecurăm pe la poalele peretelui ridicat la circa 20 metri spre înalt din păşunea Povîrnişului „Emil Pop". In scurt timp poposim lîngă o grotă numita peştera Anton, în faţa acestei grote de mici dimensiuni facem un popas şi căutăm cu ochii zarea larg deschisă şi adîncimea Cheilor de sub noi.

r) Pe lîngă baza pereţilor se poate ajunge la intrarea în traseele nr. 42 — „Hornul Vulturilor" şi nr. 51 - „Hornul Ascuns".

Remarcăm imediat firul argintiu al pîrîului Văpii curgînd prin faţa terasei unde este instalat campingul, bufetul şi cabana Cheile Turzii. Dincolo de păduricea crescută pe malurile acestui pîrîu, comuna Sănduleşti ne apare ca o aglomerare de căsuţe, legată prin şnurul albicios al şoselei de municipiul Turda, înaintea cabanei se înalţă colina domoală a Dealului Alb scobit de vechea şi acum părăsita carieră de alabastru. Un plai înierbat îl leagă de Dealul Ascuţit, pe care şerpuieşte drumul venind de la Turda prin satul Cheia.

Cam pe acelaşi aliniament cu cele două dealuri şi vizavi de Pădurea Mischiului, Dealul Lupului îşi lasă coasta înclinată spre rîul Hăşdate. Îndărătul acestor dealuri se lăţeşte podişul Pordeiului străbătut de Drumul Domnilor ce duce la Turda, drum ce va constitui etapă de excursie pentru noi. În ceaţa depărtării se desluşeşte municipiul Turda, trimiţînd spre boltă coloane de fum, semn al bogatei activităţi industriale desfăşurată în oraş. Departe, în dreapta, lucesc în lumina zilei acoperişurile comunei Mihai Viteazu ocolită de apele argintii ale Arieşuiui.

Impresionaţi de perspectiva orizontului larg din faţa noastră, ne îndreptăm ochii spre locul de intrare în Cheile Turzii, privirea alunecînd pe panta vertiginoasă a Povîrnişului ,,Emil Pop", unde, jos în vale, se zăreşte minusculă clădirea fostei mori. Cu puţin noroc, printre tufişurile şi arbuştii ce îmbracă Povîrnişul „Emil Pop", putem surprinde alergarea sprintenă a căprioarelor din zonă. Peste apa Hăşdatelor, în cotul pe care-l face aceasta cînd părăseşte Cheile, ni se dezvăluie un petic de pădure cu verdels frunzişului mai întunecat; sînt pinii crescuţi în mod neobişnuit la această altitudine! Pădurea de conifere continuă pe versant pînă sub cortina de piatră a Stîncăriei Borza cu pădurea Mischiului, şi aceasta dominată de Colţul Mischiului. De sus, de sub Colţul Mischiului, coborînd spre apă, se înşiruie creasta Pereţilor cu Trepte, în spatele căreia, spre interior, se ridică semeţe Turnul de Jos şi Obeliscurile. Ceva mai jos de mijlocul Pereţilor cu Trepte, într-o curmătură străjuită de un catarg, se află punctul numit Belvedere.

După această primă examinare cu privirea a malului drept, revenim în potecă, ocolim Cornul Cheii şi zona stîncoasă Muruna şi ieşim la larg pe platoul Dealului Sîndului, cum mai este numit versantul stîng al Cheilor. Ne orientăm după marcajul punct roşu vopsit pe pietrele ce apar ici şi colo din tăpşanul culmii şi trecem prin dreptul Hornului Vulturilor, prăpăstuit spre vale. Printre tufişuri, ferind bolovanii răspîndiţi pretutindeni pe culme, urmăm marginea părţii de sus a platoului, atenţi sa nu alunecăm în abrupt. Depăşim locuri pitoreşti precum Peretele Marac, Turnul Borş, Peretele Alghinelor cu cele două poieniţe de la poale Alghina 1 şi Alghina 2, Turnul Galben şi Creasta Sură - toate acestea putînd fi văzute mai bine în timpul excursiei pe malul drept.

Luîndu-ne după marcaj, ajungem curînd la un povîrniş înierbat, Dosul Coşului, ce se prăvale spre afundul văii. De aici ni se oferă o altă perspectivă a malului drept, dominat de steaua metalică, vizibilă de departe. Spre deschiderea din aval a defileului se profilează creasta zimţuită a Pereţilor cu Trepte, străjuită la partea superioară de Turnul de Jos şi sprijinită, cam pe la mijloc, de Obeliscuri, întoarsă puţin spre noi, astupînd vederii jgheaburile din spate, platoşa calcaroasă a Peretelui Vulturilor impresionează prin masivitatea şi verticalitatea ei. La piciorul acestui perete desluşim gura neagră a unei peşteri ce se afundă în stîncă. Este peştera Ungurească, cea mai mare şi adîncă peşteră din cuprinsul Cheilor Turzii. Din culme, prin stînga Peretelui Vulturilor, se lasă un tăpşan înierbat ca o pîlnie denumit ,,la Dos". Acest povîrniş năpădit de vegetaţie e prelungit spre rîu cu valea unui zuruş sau grohotiş, cunoscut sub numele ,,La Cigăi". Impozantul Perete al Vulturilor se continuă, spre apă, cu cîteva spinări stîncoase, Poliţele lui Bielz, în apropierea cărora stă ascunsă Peştera Filimon.

Imediat sub platoul bombat al Culmii Mînăstirii, cum se numeşte partea din Dealul Bisericii ce formează versantul drept al Cheilor Turzii, ies în evidenţă turnuleţele Crestei Wolff, din stînga Cigăilor. Această creastă este dispusă transversal pe impunătorul perete al Colţului Lat şi separată de el printr-un vîlcel. Această viguroasă formă de relief a primit numele de Colţul Lat din cauza crestei teşite şi uşor bombate, cît şi din cauza peretelui neted larg extins. El mai este cunoscut şi sub numele de Colţul Rotunjit, botezat astfel de alpinişti. La poalele Colţului Lat, care se termină în îngrămădirea haotică de bolovani şi tufişuri a Cîmpului Prodan, se deschide gura scundă a peşterii Binder. Sub Colţul Lat, unit printr-o şa cu el, remarcăm „căciula", puţin înaltă, a Vîrfului Puşcariu, înconjurat şi el la bază de bolovănişurile Cîmpului Prodan.

În apropierea acestor forme de relief, se desfăşoară limba grohotitică a Zuruşului „La Cigăi", care, deasupra grohotişului Prodan, se îngustează mult, terminîndu-se deasupra unui jgheab, în cealaltă parte a Cigăilor şi vizavi de zona descrisă mai sus, urca abrupt spre înălţimi stînca zveltă a Colţului Crăpat avînd o muchie subţire şi culmea crestată, în spatele Colţului Crăpat, o văioagă îl separă de impozantul perete al Suurimei, ce formează fundalul peisajului. Peretele Suurime pare, văzut de pe versantul stîng, alcătuit dintr-o succesiune de coloane, iar capătul lui de sus formează marginea Culmii Mînăstirii. Pe culme, spre interior, cam pe la jumătatea peretelui Suurime, se ridică steaua metalică, un principal punct de reper al malului drept.

Părăsim Dosul Coşului şi mergem mai departe în căutarea unui alt loc de unde să putem vedea cît mai bine cei doi versanţi. In trecere depăşim Peretele Uriaş aflat sub noi (pe care nu îl putem vedea) şi intrăm în zona pe care localnicii o numesc „Grădina". Ceva mai jos, ni se înfăţişează privirii trei vîrfuri despărţite între ele prin văioage pline cu vegetaţie. Pe un făgaş stîncos plin cu tufişuri, ne orientăm spre cel de-al doilea vîrf, pe care este implantată crucea metalică, vizibilă chiar de pe Podişul Pordeiului. Coborîm cu grijă un hornuleţ, apoi, pe o potecuţă vizibila, ne strecurăm printre arbuşti şi dăm de al doilea hornuleţ, cam de trei metri înălţime, ce ne conduce pe ţancul Crucii Sînduleştilor. Din prima clipă, impresia orizontului larg deschis şi a panoramei Cheilor este copleşitoare. Spre aval întrezărim firul argintiu al Hăşdatelor ieşind în larg dintre Povîrnişul „Emil Pop" şi păduricea de pini. In amonte, recunoaştem Capătul de Sus al Cheii şi, ceva mai departe, spre linia orizontului, îngrămădirea de case a comunei Petreştii de Jos. In imediata noastră apropiere, după o creastă a ţancului, se întinde spre apus repezişul unui tăpşan îndreptat către Coşul Hili, ghicit undeva mai jos.

Plecăm de pe vîrful ce pare suspendat în văzduh şi, pe aceeaşi cale, ne întoarcem pe culme la Colţul Sîndului, de unde marginea platoului coteşte brusc în unghi ascuţit spre nord. Aici zăbovim din nou, atraşi de imaginea celuilalt mal şi a împrejurimilor de sub Colţul Sîndului.

Din punctul nostru de observaţie coboară în adîncime o coastă bine înierbată ce se termină în creasta de culme a Turnului Ascuţit. Văzut de sus, Turnul Ascuţit nu mai are acea impozanta dată de înălţime.

Intorcînd privirile de la Turnul Ascuţit spre nord, descoperim Coasta Călăştur sprijinind ca un parapet extremitatea platoului. Toată faţa Coastei Călaştur este brăzdată de o mulţime de jgheaburi, vîlcele şi făgaşe, între ele ridicîndu-se colţi şi creste stîncoase, ca nişte pilaştri. Din ele se desprind sfărîmături de rocă ce se rostogolesc la piciorul pantei în Zuruşul Lung, cea mai întinsă limbă de grohotiş din Chei, plecat chiar de sub culme şi stăvilit la partea inferioară de rîul Hăşdate şi Turnul Despărţitor. Acesta din urmă separă Zuruşul Lung de grohotişul scurs de sub Coşul Hili.

Pe celălalt versant iese puternic în relief Colţul Crăpat, dezvăluindu-şi peretele dinspre vale prăbuşit vertiginos în jos. În spatele lui, observăm, la marginea superioară a peretelui Suurime, un prag stîncos avîntat deasupra prăpastiei, căruia localnicii i-au dat numele de „Strana". Dincolo de creasta orizontală a Colţului Crăpat ies în evidenţă cîteva crestuliţe, terminate, la partea de jos, într-o văioagă ascendentă îndreptată spre poiana povîrnită „La Cîrlige". Mai sus, pe culme, se găseşte punctul numit Capul Cheii, de unde Culmea Mînăstirii începe să piardă din altitudine, coborînd mereu spre satele Petreştii de Mijloc şi Petreştii de Jos.

În ultimul timp, din cauza vegetaţiei crescute abundent, în zona de sub căldarea „La Cîrlige" şi din dreapta Colţului Crăpat, nu se mai poate vedea intrarea la peştera Ascunsă. De asemenea, din aceeaşi cauză, nu mai pot fi recunoscute faimoasele strate ale Polmoanelor, dar putem distinge partea superioară a Zuruşului Cetăţii. Lîngă el se reliefează creştetul Colţului Sanşil, înapoia căruia se găseşte Şaua Sanşil, pasaj de coborîre pe Zuruşul Cetăţii.

De la înălţimea Colţului Sîndului rămîne nevăzută partea inferioară a Zuruşului, şi anume Surducul Şipotului, locul de sorginte al Şipotului Cheii, înaintăm mai departe, aproape de marginea Coastei Călăştur şi, după aproximativ 100 metri, ajungem la o zonă circulară, crateiformă, înfundată cu vegetaţie. Avem în faţa ochilor o dolină mare, cu un diametru de aproximativ 20 metri, creată în urma acţiunii apei asupra calcarului, cunoscută sub numele generic de Dolina. De la ea, ne îndreptăm paşii spre linia ce marchează povîrnirea versantului şi remarcăm o potecuţă ce coboară în trepte, formate de pietrele ieşite din versant şi împiedicată de tufişuri şi arbuşti. Ne angajăm pe ea şi, în cîteva minute, poposim în faţa celei mai interesante peşteri din Cheile Turzii, peştera Călăştur. Ineditul acestei peşteri este dat atît de aspectul de catedrală gotică al intrării, cît şi al interiorului în care tavanul în arc frînt este susţinut de coloane caloaroase. Săpaturile arheologice au relevat, prin urmele materiale descoperite, existenţa omului primitiv aciuat şi aici. Printre copacii crescuţi în faţa peşterii, peste Zuruşul Lung şi vizavi de Coasta Călăştur, zărim ceva din abruptul rîpos al Zgovonilor. De la peşteră revenim în culme urmînd din nou marcajul vopsit pe pietre. Semnul punct roşu ne călăuzeşte într-o curbă largă pînă în zona de origine a Zuruşului Lung. Locul este ideal pentru a scruta valea prăpăstioase a grohotişului în care se varsă pietrele căzute din Coasta Călăştur şi din coasta accidentată a Zgovonilor. In cuprinsul stîncăriei Zgovoni, crestată de multe rîpe şi jgheaburi, se întind poienile celor două Tise, Tisa Mică, aproape de culme, şi Tisa Mare, deasupra Crestei Frumoase. Cele doua Tise sînt flancate de puternica brazdă pietroasă a Crestei Scoruşului, care se întinde de jos, din valea rîului Hăşdate pînă în Dealul Sîndului. În apropierea poieniţei Tisg Mică, această creastă are aspectul unei perdele de piatră şi a fost botezată Brîna Aeriană.

La partea superioară şi în dreapta Crestei Scoruşului, cum ne uităm de pe culme, într-un fel de amfiteatru, se dezvolta Pădurea Morarilor. Cam la jumătatea versantului Crestei Scoruşului ce mărgineşte. Pădurea Morarilor se adînceşte în masiv peştera Morarilor, bine ascunsă vederii şi dificil de găsit din cauza vegetaţiei. De la peşteră, peste o muchie zimţuită, ramificaţie a Crestei Scoruşului, se poate ajunge la şuvoaiele de pietre ale Grohotei Morarilor ce ies de sub poala Pădurii Morarilor şi se scurg pînă în albia rîului.

După ce depăşim pe la partea superioară Pădurea Morarilor încep sa se vadă din ce în ce mai bine stratele Polmoanelor, ele fiind aproximativ paralele cu Creasta Scoruşului şi conti-nuîndu-se şi pe versantul celalalt. Ici-colo, ele au fost erodate, astupate de năvala arborilor, arbuştilor de tot felul, dar aproape de firul văii pot fi văzute în toată frumuseţea lor.

Cam din dreptul Polmoanelor, panta culmii scade repede lăsîndu-se spre ruinele fostelor mori. Pe acest parcurs tufişurile se răresc, pretutindeni întinzîndu-se păşunea ce nu reuşeşte totuşi să acopere toate pietrele din fundament. Coborîm atenţi coasta înierbată a Pleşului, cum se numeşte această porţiune, ocolind plăcile stîncoase şi bolovanii ieşiţi în relief. Departe în zare se profilează satele Petreştii de Jos şi Deleni. Curînd, sosim la fostele clădiri ale morilor de sus, în faţa lor, peste apa, reliefîndu-se colţul Stîncii Mici. De la ruinele morilor, intrarea în Cheile Turzii, dinspre capătul amonte unde am ajuns, pare foarte modestă, nebănuindu-se straşnica energie a reliefului din interiorul lor, modelate, în acest loc, de paşnicul rîu Hăşdate.

VERSANTUL DREPTMarcaj: punct roşu. Timp; 2-2½ ore.

De la ruinele fostelor mori traversăm albia rîului Hăşdate în dreptul Stîncii Mici, pe

bolovani sau chiar prin apa, întrucît adîncimea apei ne permite acest lucru1. La liziera pădurii ce coboară pînă aproape de rîu, un stîlp indicator ne arată drumul spre culme, drum ce se afundă în pădure.

Urcăm pe poteca abruptă, stricată din loc în loc de urmele vitelor, pînă ce intrăm într-un luminiş mustind de apa provenită de la izvorul Fîntîna lui Chiper. Prin stînga izvorului, unde se găseşte un troc de beton, urmăm marcajul şi urcăm pieptiş coasta prinzînd curînd un drum larg bătătorit ce suie în serpentine versantul. Pe pietrele din marginea lui apare ici şi colo, vopsit, punctul roşu. Aproape de culme, tufişurile încep să se îndesească, iar calea bătucită de pînă acum se pierde în păşune şi în boschete. Ne abatem puţin de la marcaj, în-dreptîndu-ne către abruptul platoului, fiind atraşi de imaginea pe care ne-o arată Creasta Scoruşului şi unele vîrfuri din Coasta Călăştur. Încîlceala arbuştilor însă ne împiedică să ne apropiem prea mult şi plecăm mai departe în căutarea unui punct mai bun de observaţie. Curînd păşim pe o coastă înierbată puţin înclinată, presărată cu pietre şi bolovani ieşind de sub pătura de verdeaţă, aidoma unor spinări de oi. Pe suprafeţele lor apele de şiroaie au săpat şi sculptat diverse forme, care mai de care mai bizare. Avem ocazia să vedem aici microrelieful de exocarst, reprezentat prin lapiezuri de diverse forme, alveole şi clepsidre. Acest cîmp a fost botezat de oamenii satelor din împrejurimi „La Bliduri"; ei au asemănat excavaţiile făcute în pietre cu oalele şi vasele din gospodăria lor.

La stînga acestei zone, spre locul unde culmea se prăpăstuieşte, se desfăşoară, oarecum în semicerc, strate'le Polmoanelor, o prelungire a celor de pe malul stîng. Strecurîndu-ne pe lingă ele, ieşim într-o mică terasă, lipsită de vegetaţie, de unde se deschide o frumoasă privelişte asupra versantului stîng. Sub noi, în adîncime, zărim apa rîului Hăşdate, curgînd domol, printre molurile abrupte. Peste apa, privirea ne este reţinută de falnica cortină de piatră a Crestei Scoruşului, din care se desfac cîteva crestuleţe sub formă de contraforturi, una dintre ele, Creasta Frumoasă, reliefîndu-se pregnant.

Dincolo de Creasta Scoruşului, în amontele văii şi oproximativ paralelă cu ea, se întrezăresc Polmoanele, ieşind precum un zid din vegetaţia abundentă, între acestea din urmă şi Creasta Scoruşului, desişul Pădurii Morarilor suie în prelungirea Grohotei Morarilor pînă în platou. In faţa noastră, pe calcarele cenuşii ale Zgovonilor, distingem cele două petice verzi ale Tiselor, Tisa Mică şi Tisa Mare.

În josul terasei pe care ne aflăm se prăvale spre apă Zuruşul Cetăţii, din care izvorăşte Şipotul Cheii. Aproape de mijlocul lui, Zuruşul Cetăţii este străjuit de colţul Sanşil, care e legat de versant printr-o şa împădurită ce facilitează coborîrea pe grohotiş şi de aici în poteca Cheilor.

În dreptul Şeii Sanşil putem să traversăm grohotişul Zuruşului Cetăţii şi să ajungem lingă Dealul Cupola, în care sînt sfredelite grota „La Cuptor" şi peştera Liliecilor. Dealul Cupola are la partea superioară o trecătoare, situată cam la acelaşi nivel cu Şaua Sanşil numită Trecătoarea Cupolei. Noi ne continuăm traseul, întorcîndu-ne pe acelaşi drum şi înconjurăm în semicerc Căldarea Cetăţii pe lîngă Polmoane, ieşind în capătul lor. In acest loc, avem ocazia să cercetăm capetele de strat ale formaţiunii mai sus-amintite, ridicate puţin deasupra păşunii şi retezate net de eroziune. Şi această zonă a fost botezată plastic de localnici cu numele de Costişata. Revenim la marginea Căldării Cetăţii, această mare depresiune înclinată în direcţia Zuruşului Cetăţii, care se termină în primii bolovani ai acestui grohotiş. Ocolim buza Căldării Cetăţii, ajungînd în cele din urmă la aşa-zisul Cap al Cheii, unde avem din nou ocazia să prospectăm vizual atît malul opus cît şi cel de sub noi. In primul rînd căutăm să recunoaştem locurile de vizavi, Zuruşul Lung atrăgîndu-ne de la început atenţia. Se văd clar rîurile pietroase desprinse din pereţii Zgovonilor şi cei ai Coastei Călăştur, cum se revarsă în plinul grohotişului. Lîngă apă, Zuruşul Lung este stăvilit de Turnul Despărţitor, ridicat parcă anume aici, să-l ferească de rostogolirea în rîu.

Coasta Călaştur, văzută din acest loc, este astupată în prim-plan de Turnul Ascuţit, alături de care Coşul Hili găureşte versantul.

Mai departe vedem pereţii de deasupra crestaţi de jgheaburi şi vîlcele alternînd cu mici poliţe înierbate, toate sfîrşind în culmea boltită a Dealului Sînduleşti.

Cu aceste alcătuiri stîncoase se învecinează şi se continua peretele triunghiular al Porumbeilor, înălţat pe treapta masivă a Padinilor, dincolo de el lăţindu-se enorma placă a Peretelui Uriaş. Deasupra tuturor, sfidînd parcă golul, se ridică un principal punct de reper, Crucea Sînduleştilor, de la care zarea se prelungeşte cu linia platoului. Ne întoarcem privirea spre 1 In acest loc s-ar putea amenaja o punte, fără prea mare cheltuiala şi risipă de energie, pentru uşurarea accesului de pe un versant pe altul.

dreapta văii, „inspectînd" profunzimile versantului pe care stăm, cercetînd colţurile şi crestele stîncoase, viroagele şi poieniţele dintre ele. Pe stînga noastră, poiana povîrnita „La Cîrlige" se lasă în prelungirea Căldării Cetăţii, desişul vegetal ascunzînd privirilor intrările la peşterile Feciorilor, Ascunsă şi Modoloaie. In aval, Colţul Crăpat îşi conturează creasta îngustă şi orizontală separată de peretele vertical al Suurimei de un vîlcel. Pe aceasta din urmă se poate ieşi, trecînd o strungă, la peştera Feciorilor, dar dificultatea accesului ne face să-l recomandăm numai turiştilor foarte bine antrenaţi şi alpiniştilor. De la Capul Cheii, printre tufişuri şi arbuşti, mai străbatem cîteva zeci de paşi, într-o zonă cu relief similar cîmpului ,,La Bliduri", ieşind la un pinten ce avansează ca un balcon deasupra abruptului Suurime. Acest loc poartă numele de Strana; se pare că în vechime era folosit de locuitorii din vecinătate ca spaţiu de sacrificiu al animalelor bolnave. Golul ce se cască sub noi ne împiedică înaintarea, dar acest punct este propice pentru examinarea împrejurimilor Colţului Lat.

Undeva jos, aproape de apă, distingem Vîrful Puşcariu, iar alături şi dincolo de el blocul pietros al Colţului Lat. Cum îl privim, prin stînga lui, curgînd la vale se află limba de grohotiş „La Cigăi", care-l separă de stînca zveltă a Colţului Crăpat. Spre versant, „Colţul Lat" este delimitat net de firul unui vîlcel, de la care se înalţă pînă în platou culmea dinţată a Crestei Wolff. Pe partea grohotişului ,,La Cigăi", coasta Crestei Wolff este brăzdată de cîteva jgheaburi şi văioage, precum: Căldarea Tulogdy şi Repezişul Caprelor. La poalele acestora, în spatele cîtorva copaci, e deschisă spre inima muntelui intrarea peşterii Homarilor, în depărtare, vederea deschiderii aval a Cheilor Turzii este limitată de profilul de meterez al Turnului Inferior şi de peretele abrupt al Vulturilor. Pe celălalt mal al Cheilor vedem din alt unghi Colţul Sîndului şi Crucea Sînduleştilor, ridicate deasupra Peretelui Porumbeilor şi Peretelui Uriaş.

De pe Strană, vîrful Peretelui Uriaş ne apare ca o căciula, continuata spre culme de creste ascuţite şi jgheaburi puternic înclinate. Ceva mai în dreapta, aproape de marginea platoului, fuge înspre vale coasta înierbata a Dosului Coşului.

Următorul popas al circuitului nostru pe culme este steaua de metal, bine fixată în beton şi uşor de reperat. Terenul din împrejurul ei este înţesat de bolovani mai mari sau mai mici. La stea regăsim marcajul părăsit în dreptul Stranei şi îl urmăm, strecurîndu-ne prin încîlceatla tufelor şi boschetelor pînă ce zărim deschiderea în amfiteatru a zonei ,,La Dos". Ne apropiem de marginea larg arcuită către stînga a platoului, unde se lasă spre vale panta înierbata a clinei „La Dos". Spre deosebire de versantul stîng însorit aproape tot timpul zilei, povîrnişul deasupra căruia am ajuns beneficiază mai puţin de razele soarelui şi, din această cauză, a fost numit „La Dos", întocmai ca la o căldare glaciară, flancurile coastei se adună la partea inferioara, în preajma unui grohotiş alungit în direcţia rîului. In stînga noastră, remarcam iar muchia Crestei Wolff din spatele Colţului Lat, apoi coama teşită a acestuia şi peretele lui prăvălit la verticală pînă în Cîmpul lui Prodan. Plimbam ochii spre interiorul costişei „La Dos" observînd cu interes creştetul Peretelui Vulturilor. Numele şi l-a luat, cu mulţi ani în urmă, cînd o pereche de vulturi se cuibăriseră în acest loc.

Pe versantul stîng încercăm sa descoperim din nou Peretele Uriaş, care, văzut de aici, nu mai pare atît de impunător, perspectiva diminuîndu-i dimensiunile. Tot vizavi, în dreptul nostru, Pereţii Pripoanelor îşi dezvăluie ceva din tainele ascunse între creste, jgheaburi şi poieniţe, „cotropite" toate de tufe şi arbuşti. In adîncimile lor se ascund, inaccesibile turiştilor, peştera descoperită de alpinişti şi botezată de ei cu numele botanistului Erasmus luliu Nyărady şi, de asemenea, celebra Furca, înapoia Pripoanelor iese în evidenţă singular Turnul Galben, care ne limitează priveliştea asupra poieniţei Alghina 2. Între aceasta din urmă şi poieniţa sora Alghina 1 se prelungeşte în sus un colţ stîn-cos, către Pereţii Alghinelor.

Călăuziţi de punctul roşu al marcajului, ne îndreptăm în direcţia ultimului loc de belvedere al versantului drept, Colţul Mischiului, de unde putem cuprinde cu privirea locul de ieşire a rîului Hăşdate din Cheile Turzii. In primul rînd, în prăpastia deschisă la picioarele noastre observăm cîteva vîlcele prăvălite în direcţia văii, izolînd între ele creste şi colţuri stîncoase dominate de coloana calcaroasă a Turnului de Jos. Sub el, ca nişte contraforturi, se succed Obeliscurile, continuate în profunzime de spinarea zimţată a Pereţilor cu Trepte. Privind cu atenţie creasta Pereţilor cu Trepte, distingem, cam pe la jumătatea întinderii lor, o mică degajare în care este înfipt un catarg: este punctul cunoscut sub numele de Belvedere, destul de greu accesibil excursioniştilor neantrenaţi.

De la înălţimea Colţului Mischiului avem posibilitatea să facem cu ochii un tur de orizont cuprinzător. Versantul stîng se desface aproape ca un evantai, pornind de la Alghina 1 şi

terminîndu-se la Cornul Cheii şi Stîncăria Muruna.Văzut de sus, Turnul lui Borş are aspectul unei turle neînsemnate; de la el, abruptul stîncos

se restrînge în înălţime spre Hornul Vulturilor, delimitat la bază de Povîrnişul „Emil Pop". Mai jos de Cornul Cheii şi sub Stîncăria Muruna se întinde pădurea Văpii, care îmbrăţişează parcă malurile pîrîului Vapa, către campingul cabanei Cheile Turzii.

Plimbăm ochii de la cabană la fosta moară, apoi, peste apă, la păduricea de conifere şi, mai departe, spre Pădurea Mischiului. Printre copacii acestei păduri lucesc stins, sub Colţul Mischiului, pietrele Grohotei Pădurii.

Ne întoarcem şi, apropiindu-ne de abruptul Stîncăriei Borza, avem prilejul să admirăm această bruscă întrerupere a platoului calcaros deasupra Pădurii Mischiului. Peste vîrfurile pomilor şi ale pinilor zărim în adîncime sclipirile argintii unduitoare ale Hăşdatelor, cotind în loc la 90° spre dreapta şi dispărînd sub poala pădurii, în zarea necuprinsă, dincoio de Dealul Alb, pe suprafaţa întinsă a Podişului Pordei, privirea ne alunecă spre orizontul întrerupt de sumeţirea spre cer a blocurilor şi turnurilor de fabrică din municipiul Turda. Prin faţa caselor înghesuite din comuna Mihai Viteazu şerpuieşte rîul celebru al moţilor, Arieşul. Pe lîngă marginea Stîncăriei Borza, subliniată de o lizieră subţire de tufe şi arbuşti, pornim în direcţia Urcuşului Domol, îndrumaţi de marcaj. Descoperim curînd stîlpul indicator ce ne semnalează calea spre cabană. Pe măsură ce înaintăm, pădurea se îndeseşte, iar poteca se transformă într-un drumeag larg în pantă, pavat cu frunze veştede. Ieşim apoi în drumul marcat cu triunghi roşu, pe care-l urmăm spre stînga. În circa 15 minute, ajungem la podul metalic şi la cabană, cu satisfacţia plimbării împlinite.

CABANA CHEILE TURZII - MUNICIPIUL TURDAMarcaj: cruce roşie. Timp: 2-2½ ore.

Pentru această excursie trebuie să ne alegem o zi frumoasă, cu orizont limpede, care să permită vederii cercetarea zării pînă departe.

De la cabană ieşim în şoseaua pietruită ce duce la Turda, iar cînd aceasta se înclină urcînd panta Dealului Ascuţit o părăsim şi ne abatem în stingă în direcţia unei potecuţa vizibile. Cam pe la jumătatea urcuşului, în dreapta noastră, peste şosea se înalţă un colţ de stîncă, sprijinit parcă de nişte bolovani ciudat sculptaţi, denumit Straja, în scurt timp ajungem pe un platou larg, pietruit, loc de parcare pentru autobuze, în preajma lui întîlnim un drum de pămînt, flancat de stîlpii unei linii electrice de înaltă tensiune, drum folosit de tractoare şi căruţe pentru accesul în comuna Sănduleşti. Pe un stîlp al liniei electrice apare semnul marcajului cruce roşie. De la acesta, se desfăşoară peste Podişul Pordeiului în direcţia municipiului Turda, întrezărit în zare spre est - calea cenuşie de pamînt a Drumului Domnilor. In jurul nostru, cît vezi cu ochii, se întind cîmpuri arate, terenurile din stînga drumului înciinîndu-se uşor către valea pîrîului Pordei, pîrîu care a dat şi numele podişului. Un timp, parcursul Drumului Domnilor este monoton, lungindu-se între malurile pămîntoase ale ogoarelor. Deodată, în partea dreaptă, cîmpurile arabile se curmă în-tr-o zonă intens erodată, cu văi, crovuri şi rîpe, însufleţite doar de cîteva tufe de arbuşti, ce fac adăpost păsăretului de tot felul. Dincolo de această zonă, în zare sclipeşte tremurînd unda Arieşului, rostogolindu-se leneşă, bucuroasă că a scăpat din strînsoarea munţilor, înaintea noastră se ridică, într-un gorgan, o proeminenţă a Podişului Pordei, Vîrful Hodiniş, cota sa de 444 de metri reprezentînd partea cea mai înaltă a podişului. Suim panta lină ce ne duce la semnalul topografic aflat în vîrful deluşorului, loc ideal pentru a putea face ochii roată asupra zării necuprinse, întîi, cum e firesc, ne uităm îndărăt, în direcţia cabanei de unde am plecat, prima imagine care ni se impune privirii fiind aceea a uriaşei despicături, în forma literei V, a Cheilor Turzii, dominînd întreg peisajul. De o parte şi de alta a ei se întinde culmea plată a Petreştiului, împărţită în două de impresionantul defileu al Hăşdatelor, Dealul Mănăstirii şi Dealul Sînduleşti, străjuite unul de steaua metalica şi celălalt de Crucea Sănduleştilor. De sub faldurile de stîncă ale abruptului Dealului Mănăstirii, pădurea Mischiului se prelungeşte spre noi cu spinările împădurite ale unor dealuri, dintre care luceşte în soare turla bisericii din satul Cheia.

Alunecînd cu privirea aninată de linia platoului Dealului Mănăstirii, spre sud, acolo unde culmile dealurilor se-nghesuie în trecătoarea Arieşului, vedem ţîşnind masiv spre înalta catena muntoasă a Pietrei-Secuiului. Dincolo de ea, creasta Bedeleului anunţă tălăzuirea încremenită în piatră a Apusenilor, întinşi pînă departe în profunzimea orizontului. Urmărim cu ochii apoi calea

de ape a Arieşului lăţindu-se în şesul de după munţi şi înconjurînd aglomerarea de case a comunei Mihai Viteazu.

Ne îndreptăm din nou atenţia către Cheile Turzii, de data aceasta însă, în direcţia Dealului Sînduleşti, în care este săpată cariera de calcar, din ea relevînduni-se numai o porţiune, în spatele carierei se desluşeşte partea superioară a versanţilor ce îngrădesc cursul rîului Tur, alcătuind interesanta formaţiune Cheile Turenilor.

La mare distanţă, mărginind bolta, ghicim alburia desfăşurare, larg vălurită, a Podişului Transilvaniei. Din vîrful Hodinişului ne răsucim în loc, întorcînd spatele Cheilor Turzii şi cuprin-zînd acum zarea răsăriteană deschisă către oraşul Turda, Observăm că din îngrămădeala de case, blocuri şi turle se năpustesc spre cer siluetele zvelte şi fumegînde ale coşurilor industriale, înconjurate toate de verdele abundent al vegetaţiei.

Popasul nostru la cota 445 se încheie cu această „recunoaştere" panoramică. Plecăm mai departe coborînd panta vîrfului, apucînd din nou calea Drumului Domnilor. In scurt timp, pe partea dreaptă, tivind parca marginea drumului, apare o perdea subţire de copaci, care se sfîrşeşte lîngă ograda unei căsuţe izolate, ascunsă sub un pîlc de arbori falnici. Din dreptul casei stinghere mai căutăm încă o data cu privirea falnica crăpătură a Cheilor Turzii, în stînga ei, la o oarecare distanţă, reliefîndu-se bine conturat versantul stîng al Cheilor Turenilor. Mergem mai departe pe podişul ce pierde din înălţime, înclinîndu-se uşor, şi, printr-o curba largă, ne apropiem de o ridicatură, marcată cu un semnal metalic. Urcăm şi aceasta denivelare de teren, pentru a privi din nou V-ul Cheilor Turzii şi înălţarea gradată spre sud, la orizont, a Pietrei Secuiului şi a Crestei Bedeleului. La cîţiva paşi mai încolo, un drum larg de care intersectează transversal direcţia din care venim. Curînd după ce ne-am angajat pe el, întîlnim plăcuţe avertizoare ce ne anunţă că sîntem în vecinătatea unei cariere de argilă. In faţa noastră apar deja, dintre parcele de vie, pe malul stîng al pîrîului Pordei, primele case ale municipiului Turda. Ocolim lejer marginea carierei, lingă care se găsesc nişte lacuri pline de agitaţia cîrdurilor de raţe şi gîşte. Ajunşi aici putem spune că am intrat în Turda, deoarece, după cîtsva zeci de metri, trecem podeţul de peste pîrîul Pordei, din chiar capătul străzii Cheii. Pe această stradă ne îndreptăm spre centrul oraşului, ghidaţi de cîteva marcaje vopsite pe stîlpi, garduri sau ziduri de casă. Pe sub podul de beton al şoselei, de unde mai putem încă vedea Cheile Turzii, ieşim în strada Aroneanu. Traversăm pasajul căii ferate înguste, venite de la cariera Sănduleşti, şi cel al căii ferate normale, mergînd apoi pe strada Aroneanu pînă la intersecţia cu piaţa Ecaterina Varga. In acest loc, un stîlp metalic cu săgeată indicatoare arată drumul spre Cheile Turzii: cruce roşie - peste Podişul Pordei şi cruce albastră — pe şosea, prin comuna Mihai Viteazu şi satul Cheia. Aici, lîngă clădirea Şcolii generale nr. 3, punctul terminus al excursiei noastre apare şi marcajul cruce roşie, călăuzitor spre Cheile Turzii.

CABANA CHEILE TURZII - COMUNA MIHAI VITEAZU - TURDAMarcaj: cruce albastră. Timp: 3—4 ore.

Chiar de la început, menţionam că această tură de drumeţie se desfăşoară de-a lungul şoselei ce leagă cabana Cheile Turzii de municipiul Turda.

De la cabană urcăm panta Dealului Ascuţit, trecînd pe lîngă ,,Straja", şi ajungem sus, pe platoul de parcare al autobuzelor. De aici o luăm spre dreapta angajîndu-ne pe drumul ce duce spre satul Cheia. După aproximativ 1,5 km întîlnim şoseaua betonată a carierei de gips şi alabastru, de unde, după aproape un kilometru, intrăm în satul Cheia. Mergem mai departe şi curînd ieşim în şoseaua naţională nr. 75, care leagă Turda de Cîmpeni. Ne continuăm excursia luînd-o spre stînga, de la bifurcaţia cu şoseaua spre Cheia, traversăm frumoasa comună Mihai Viteazu, îndreptîndu-ne către municipilui Turda. Cei aproape 6 km ce despart comuna Mihai Viteazu de Turda îi parcurgem urmărind drumul naţional 75, pînă la pasajul denivelat al căii ferate înguste Abrud-Turda, de unde o luăm spre stînga pentru a intra în municipiul Turda. Spre dreapta, dacă o luăm pe şoseaua naţională nr. 1, apoi de la intersecţia acesteia cu drumul spre comuna Bogata trei km, vom ajunge la monumentul lui Mihai Viteazul. Şoseaua ne călăuzeşte la sigur, mai ales că, din loc în loc, marcajul cruce albastră ne arată că sîntem pe drumul cel bun, la parcul din piaţa Ecaterina Varga, ţinta călătoriei noastre.

CABANA CHEILE TURZII - CABANA BURUMarcaj: triunghi roşu. Timp: 4-5 ore.

Pe drumul din spatele cabanei ne îndreptăm spre clădirile fostei mori, de unde în scurt timp ajungem la malul rîului Hăşdate. Suim treptele podului metalic şi, de pe el, aruncăm o scurtă privire asupra impresionanţilor versanţi de la intrarea în defileu. In stingă noastră se profilează cascada de piatră a Pereţilor cu Trepte cu punctul de perspectivă Belvedere situat la mijlocul lor. De la catargul înfipt aici căutam cu ochii, în sus, Colţul Mischiului. De sub el se lasă în vale desişul Pădurii Mischiului, care ne împiedică să vedem panta de grohotiş a Grohotei Pădurii. Pe malul celălalt, coasta plină de iarbă, tufişuri şi arboreturi a Povîrnjşului „Emil Pop" împinge parcă spre cer dantelăria de piatră a abruptului Peretelui Marac. De undeva de jos, din apropierea apei, se înalţă semeţ meterezul Turnului lui Borş, de la care, în adîncimea Cheilor, se înşiră zona celor doua Alghine, Turnul Galben, Pereţii Pripoanelor, perspectiva închizîndu-se cu Peretele Uriaş. Din cauza distanţei, platoşa calcaroasă a Peretelui Uriaş pare insignifiantă faţă de primul plan, linia de culme luînd înălţime spre Capul Cheii.

Lînga piciorul podului de pe malul drept, observăm marcajele traseelor ce străbat Cheile Turzii. Spre cabana Buru calea este însemnată cu triunghi roşu.

La cîţiva metri de pod urcăm pieptiş coasta (printre pini alternînd cu fagi şi goruni), pe un drum puţin înclinat, plin cu frunzişul adunat din toamnă şi larg ca de căruţă.

La un moment dat, în partea dreaptă se desface o potecă perpendiculară pe drumul nostru, marcată cu punct roşu, unde este plantat un indicator cu menţiunea: spre cabana Cheile Turzii 1 km, ½ ore, spre cabana Buru 11,5 km, 4 ore. Aici începe şi aşa-zisul Urcuş Domol în direcţia Culmii Mînăstirii, pentru circuitul de culme al Cheilor Turzii.

De la bifurcaţia cu Urcuşul Domol mai mergem o bucată pe sub bolta verde a copacilor, pînă cînd drumul se îngustează pronunţat rămînînd doar ca o potecă. Curma pădurea se răreşte şi ieşim în luminişul unui platou împestriţat cu flori şi înţesat cu tufişuri. Am ajuns pe vîrful Vînăta la cota 722 m.

Părăsim marcajul şi o luam în partea stîngă, atraşi de un crîmpei de zare, poposind îndată pe păşunea unei poieniţe povîrnite, în faţa căreia se desfăşoară o privelişte atrăgătoare, în prim-plan, cocoaşele unor dealuri senghesuie una intr-alta, îngrădind abrupt albia Hăşdatelor. După un ultim bot de deal, ocolit aproape-n loc de rîu, acesta iese într-o mică depresiune, curgînd repeziş către unda, scînteind în zare, a Arieşului. Dincolo de confluenţă, satul Corneşti îşi iţeşte acoperişurile şi turla bisericii dintre copacii ce-i năpădesc vatra. Străbătînd satul, şoseaua Turda-Cîmpeni îşi înşiră panglica cenuşie de la un capăt la celălalt al orizontului, în spatele Corneştiului, pe un front larg pune stăpînire spinarea masivă a Pietrei Secuiului, cu cele două vîrfuri ale sale separate de o şa. Deasupra lor se văluresc pînă departe, mărginind bolta albastră, culmile Bedeleului şi a Trascăului. Acest peisaj de excepţie se scaldă-n lumina blîndă a culorilor pastelate, risipite cu generozitate peste tot, odihnind şi fermecînd ochii.

Revenim în poteca marcată şi mergem mai departe printre tufele şi arbuştii crescuţi pe platoul care începe să se încline uşor. Poteca cu pantă lină ne călăuzeşte neobservată pînă sub peretele greu accesibil al Culmii Mînăstirii, evazat în dreapta noastră. De aici, marcajul se îndepărtează de abruptul stîncos spre stîngă şi în scurt timp ajungem la un punct unde lîngă triunghi roşu apare şi banda galbenă. Bifurcaţia benzii galbene spre cascada Ciucaş este mai jos, în acest loc poteca semnalată astfel dă numai un ocol. În continuare, înaintăm printr-o pădurice tînără pînă cînd din drumul nostru se desface o potecuţă însemnată cu bandă galbenă. Ne angajăm pe ea şi după cîţiva metri, ajungem la Izvorul Popii, ocazie bună să ne umplem bidoanele cu apă. De la izvor, printre copăcei, regăsim drumul marcat cu triunghi roşu, ca după 10 minute să pătrundem într-o poiană mlăştinoasă cu cîteva ochiuri de apă limpede. In oglinda lor se reflectă pereţii verticali ai Coastei Muntelui şi coroanele stufoase ale copacilor ce mărginesc luminişul. Cu grijă, să nu ne udăm prea mult, tăiem poiana în diagonală şi ne afundăm în pădure, întîlnind după aproximativ cinci minute bifurcaţia benzii galbene marcată cu un jalon metalic; textul săgeţilor arată că pînă la cabana Buru mai avem 8 km, pînă la cabana Cheile Turzii 3,5 km şi spre Cerneşti prin Ciucaş, 5 km şi o oră jumătate-două ore de mers.

Itinerarul nostru continuă spre sud-vest de-a lungul unui drum larg, ca de căruţa. Parcurgem un palier aproape orizontal, după care cotim în coborîre spre stînga ghidaţi de semnul triunghi roşu vopsit vizibil pe trunchiurile arborilor. La un moment dat, în faţa noastră penumbra

pădurii este risipită pe cîţiva metri de culoarul unei linii electrice de înaltă tensiune. Depăşim linia şi ne adîncim din nou în desişul verde, nu pentru mult timp. Deodată întrezărim, printre pomii din ce în ce mai rari, o zonă întinsă plină de tufişuri. Drumeagul iese de sub poala pădurii şi se arcuieşte mult în dreapta, ocolind un umăr stîncos, trecînd după aceea prin faţa unei şei şi continuîndu-se pe la poalele altei culmi calcaroase. Locul este numit Dealul Borzeşti, o formă de relief demnă de toată atenţia, de unde putem urca pe o culme nu prea înaltă la cota 712 m. Suim pieptiş printre bolovanii scobiţi de ploaie şi înconjuraţi de smocuri ierboase. Efortul ne este răsplătit de panorama lărgită spre sud-vest, distingînd în depărtare, într-o depresiune întinsă, aglomerările de case ale satelor Petreştii de Sus şi Borzeşti.

Întorşi în potecă ne reluăm calea, intrînd din nou în pădurea de foioase, întinsă dincolo de cocoaşa calcaroasă. De data asta marcajul de pe scoarţa arborilor este foarte rar şi estompat de intemperii, dar drumeagul ne călăuzeşte la sigur prin încîlceala copacilor, peste luminişuri şi vaioage. După porţiunea de traseu în care se impune totuşi refacerea marcajului, înconjuram spre dreapta un bot de deal despădurit, alături de el curgînd, pe stînga cum mergem, pîrîul Berchiş sau Borzeşti. Destul de vijelios, el îşi rostogoleşte unda pe un pat de calcar perfect lustruit, întrerupt din loc în loc de mici rupturi de pantă. Poteca noastră se curmă lîngă apa Berchişului sau Borzeştiului, o ramificaţie a ei luînd-o în direcţia casei ce se observă puţin mai sus. Hămăituri furioase de cîini ne anunţă prezenţa în imediata vecinătate a unei stîni şi a unei mori în locul denumit Gura Jigăului.

Trecem pe celălalt mal al apei, din piatră în piatră, în apropierea unei cascade, avînd circa trei metri înălţime. Curînd, păşim din nou sub coroanele stufoase ale pădurii, unde poteca noastră, flancată de arbori falnici, se lărgeşte la dimensiunea unui drum de căruţă. Coborîm panta uşoară şi traversăm trei pîrîiaşe ce ne intersectează calea, venite din partea dreapta. De la al treilea pîrîu începem să urmăm o coastă şi mai trecem încă două pîrîiaşe, după care coborîm repeziş ieşind la malul Berchişului, acesta făcînd aici un cot strîns în loc.

Zona arată răvăşită ca de un ciclon, copacii fiind căzuţi sau numai scoşi din rădăcini şi proptiţi de alţii. Malurile mîncate şi prăbuşite, răchitiş, crengi şi trunchiuri uscate îngrămădite peste tot ne amintesc de forţa apei dezlănţuite, încercăm să ne orientăm după cursul apei şi după marcaj, deoarece poteca dispare1, în scurt timp, strecurîndu-ne prin acest „haos vegetal", regăsim calea larga ce ne-a călăuzit pînă aici. Suim o pantă destul de înclinată, ajungînd deasupra rîului, care clocoteşte undeva jos în vale, printre bolovani şi copaci căzuţi, aruncîndu-se spumegînd peste cascade, într-un peisaj cu adevărat sălbatic şi virgin, acela al cheilor Berchişului sau Borzeştilor. De sus, de pe marginea drumului, mai aruncăm din cînd în cînd cîte o privire la încleştarea titanică a apei cu stînca, pînă la noi răzbătînd mugetul apei înfuriate.

Şi acest tronson al itinerarului este însemnat cu triunghi roşu, însă nu mai exista nici o dificultate de orientare. Parcurgem în continuare o porţiune aproape orizontală a drumului, pînă cînd zarea se luminează şi versanţii rîului Berchiş se restrîng, încetînd brusc aproape de cursul Arieşului. Ne aşezam pe un colţ de stînca şi, de la înălţimea căii pe care am urmat-o, cercetam cu privirea cei doi umeri masivi de piatră ce stînjenesc vărsarea Berchişului în Arieş. Cu ochi de alpinişti, examinăm interesantul versant stîng, imaginîndu-ne chiar un traseu la verticala peretelui. Cum însă excursia nu s-a terminat, plecăm mai departe şi coborîm coasta abruptă ce se termina în dreptul căii ferate şi a şoselei de pe malul Arieşului. Ungă pasajul C.F.R. apare şi un jalon indicator care ne ghidează pe şosea în amontele Arieşului spre vechea construcţie a cabanei Buru, actualmente anexa a recentului complex Buru. Pe lîngă mica clădire a cabanei, îndrumaţi de un indicator, ne angajam pe o şosea asfaltată şi după circa 150 m prin pădure poposim în faţa complexului turistic Buru, punctul terminus al drumeţiei noastre.

Cu o arhitectonică atrăgătoare, moderna cabana se integrează perfect peisajului şi dispune de 40 de locuri, de un restaurant şi o terasa ingenios amenajată.

Pentru întoarcerea la cabana Cheile Turzii putem folosi acelaşi itinerar marcat cu triunghi roşu sau putem alege varianta prin halta Moldoveneşti. Pentru aceasta ultimă opţiune, mergem de la cabana pe şoseaua asfaltată Cîmpeni - Turda, însoţită pe stîngă de calea ferată îngusta, pînă în dreptul haltei Moldoveneşti. De aici părăsim şoseaua şi o luăm pe terasamentul căii ferate ce ne scoate la podul metalic al drumului de fier, peste Arieş. Lăsăm podul în dreapta şi coborîm taluzul rambleului, ieşind pe un şes întins, de unde ne dirijam către o linie electrică de înaltă tensiune, pe

1 în anul 1984 drumul de vale a fost reparat iar marcajul refăcut şi îndesit.

unul din stîlpii săi apărînd primul marcaj — triunghi galben. Din acest loc este foarte uşor să ne orientăm, deoarece înaintea noastră, dintre două spinări de dealuri, se vede sclipind apa Hăşdatelor. Tot terenul dimprejurul nostru este plin de pietrişul şi nisipul albiei minore a Hăşdatelor, excavat pretutindeni şi folosit ca balast. Plecăm în direcţia pădurii din faţă, peste care se avîntă linia electrică şi apoi, pe lîngă liziera acesteia, întîlnim curînd culoarul rîului. Mergem pe malul drept în susul apei, printr-un sector destul de accidentat, pînă dăm de un mic pîrîiaş, Valea Arineilor, cu un stîlp indicator în apropiere. Săgeata lui ne arată drumul spre cabana Cheile Turzii prin triunghi galben şi spre izvorul Popii — bandă galbenă. Dacă dorim putem vizita şi cascada Ciucaş aflată în apropiere, dacă nu, urmărind triunghiul galben, putem ieşi la cabana Cheile Turzii.

CABANA CHEILE TURZII - IZVORUL POPII -CASCADA CIUCAŞMarcaj: bandă galbenă Timp: 2-3 ore

Ţelul acestei excursii este vizitarea celei mai mari cascade de pe cursul rîului Hăşdate, cascada Ciucaş. Traseul îl facem urmărind la început triunghiul roşu1 şi apoi marcajul bandă galbenă.

Plecăm de la podul metalic, tot în stîngă, şi străbatem Pădurea Mischiului trecînd pe lingă bifurcaţia cu punctul roşu. Sosim în cele din urmă în luminişul din care am admirat panorama regiunilor înconjurătoare în drumeţia la cabana Buru. In funcţie de timpul pe care-l avem la dispoziţie, mai putem zăbovi încă o dată în acest interesant punct de belvedere.

Pornim mai departe, poteca călăuzindu-ne printre tufanurile crescute în plaiurile smălţuite cu flori printre care se agită şi zumzăie gîzele. După o porţiune plată, terenul capătă o pantă uşoară şi o coborîre lină. Conduşi de semnele triunghiului roşu, ne apropiem încet de pereţii povîrniţi ai Culmii Mînăstirii. O curbă spre stînga a potecii ne îndepărtează însă de ei, ca după puţin timp să întîlnim primul semn bandă galbenă. Marcajul ne scoate curînd, printr-o pădurice, la Izvorul Popii. De aici, în cîteva minute, dăm peste poiana mlăştinoasă, supravegheată de la înălţime de parapetul stîncos al Coastei Muntelui. Traversăm luminişul mustind de apă şi pătrundem în pădure, găsind marcajul banda galbenă, vopsit pe copaci, precum şi un jalon indicator cu săgeţi. De data aceasta, marcajul se desprinde de triunghiul roşu, cotind în stînga spre sud-est. Ne luăm după el şi coborîm panta repede a versantului căutînd cu ochii tot timpul semnul benzii galbene.

In dreapta apare la un moment dat o văioagă numită Valea Arineilor în apropierea căreia se înşiră şi poteca noastră. Mai jos, versanţii ce mărginesc vîlcelul se strîng îngustînd cursul ei şi obligîndu-ne, din cauza povîrnirii malurilor, să intrăm chiar pe firul accidentat al văii. Cu grijă, păşim peste nişte plăci lustruite de apă şi, după aceea, revenim pe versantul stîng, îndreptîndu-ne către zona mai largă de vărsare în rîul Hăşdate. Curînd întîlnim stîlpul indicator, care ne arată calea spre cabana Cheile Turzii, prin triunghi galben, şi către Izvorul Popii, de unde tocmai am venit, pe bandă galbenă. Tot de aici avem posibilitatea să mergem în satul Cerneşti, dacă urmăm triunghiul galben în direcţia confluenţei Hăşdatelor cu rîul Arieş.

De la jalonul metalic indicator, ocolim un bot de deal şi, pe malul drept, o luam în susul apei. Accesul este destul de accidentat şi trebuie să ferim mereu bolovanii şi arbuştii prăvăliţi de-a curmezişul, dar dificultatea parcurgerii acestui tronson ne este răsplătită de priveliştea cascadei Ciucaş. În acest loc, valea Hăşdatelor este îngrădită de doi umeri stîncoşi şi silită să se prăbuşească în jos, aproximativ cinci metri, peste doua trepte de stîncă. Primul prag de piatră sfîrşeşte într-o porţiune dreaptă, apa liniştindu-se puţin, ca apoi sa se arunce peste înălţimea celei de a doua trepte năruită vertical, depăşind în acest fel ruptura de pantă, spumegînd şi mugind, în faţa cascadei valea se deschide larg, învolburarea lichidă domolindu-şi treptat furia, curgînd repede spre înfrăţirea cu Arieşul. Căderea apei la cascada Ciucaş nu măsoară decît, cum am mai spus, circa cinci metri: ca fenomen geomorfologic, însă merită să fie văzută, înscriindu-se în cadrul reliefului modelat de apa Hăşdatelor. Ca să revenim la cabana Cheile Turzii putem folosi, în afara benzii galbene, şi traseul marcajului triunghi galben, care de altfel va fi descris la excursia cabana Ciucaş - sat Corneşti.

1 Marcajul a fost refăcut în 1985, banda galbena începînd de la cabanxx

CABANA CHEILE TURZII - CASCADA CIUCAŞ - SAT CORNEŞTIMarcaj: triunghi galben Timp: 3-4 ore

O altă posibilitate de a vizita cascada Ciucaş este de a urma traseul marcat cu triunghi galben. De la cabana Cheile Turzii coborîm mica pantă şi ieşim în şoseaua ce duce la Turda. Mergem pe ea, spre dreapta, cîteva zeci de paşi, apoi, în dreptul livezii, o părăsim şi trecem prin aceasta în direcţia rîului Hăşdate, unde se află o moară. Aici traversăm apa pe o punte improvizată dintr-o bîrnă şi începem urcuşul către liziera pădurii Mischiului unde întîlnim un jalon indicator pe care scrie următoarele: Spre stînga comuna Corneşti prin Ciucaş: 9,5 km — 3-3l/2 ore; spre dreapta cabana Buru — 73 km; spre dreapta sat Corneşti prin Izvorul Popii — 12 km; spre Culmea Mînăstirii - 2 ore.

La puntea din bîrnă (putem ajunge şi prin faţa morii de la intrarea în Chei, trecînd podul metalic. După pod, urmăm malul drept al văii în aval şi, pe lîngă pădure, sosim la podeţ. Din acest loc, plecăm în sus pe panta nu foarte abruptă a versantului pînă într-o poiană largă, mărginită la partea superioară de copaci. Pe unul dintre arbori apare vopsit semnul triunghi galben.

Mergem pe sub poala pădurii, atenţi să descoperim marcajul, care ne călăuzeşte în coborîre uşoară spre interiorul desişului. În scurt timp, o vale de torent ne barează drumul, obligîndu-ne să luăm coasta pieptiş în căutarea unui loc de trecere. O potecuţă bătătorită ne conduce la sigur şi ne reîntoarcem pe malul văioagei.

Traversăm pîrîul Feredeului, urcăm lin prin pădurea ce acoperă coasta crestei Vînăta şi, ocolind acest vîrf spre sud, ajungem în valea pîrîul Lupului. După ce traversăm acest pîrîiaş - ieşim spre dreapta pe o creastă golaşă numită Ciuma Goală, străbătută de numeroase ravene. Un stîlp indicator ne indică să ne întoarcem cu 90° spre dreapta (sud-vest) pînă la pîrîul Fîntîna lui Aron, pe care, după traversare, îl urmărim în jos pe malul lui drept pînă ieşim din pădure. Depăşim o coastă golaşă pîna la un vîlcel sec, intrînd iar în pădure şi ocolind piciorul Vîrfului Piculeţ. În cele din urmă, ajungem la partea superioară a unui horn destul de abrupt, flancat pe stînga de un deluşor. Suim panta lui şi ieşim, după circa şapte metri, pe vîrf, loc ideal pentru o prospectare vizuală a împrejurimilor. Şi avem ce vedea. Jos, în faţa noastră, se zbuciuma rîul Hăşdate prins în chinga stîncoasă a dealului şi silit să ocolească strîns pintenii ce-l stînjenesc în alunecare. Un ultim obstacol, cascada Ciucaş, din care nu vedem decît o parte, obligă apa să se arunce peste ruptura de pantă în jos. De aici, de sus, observăm cum, dincolo de cascadă, versanţii apei se trag în lături, făcînd loc Haşdatelor să se liniştească la larg şi să lunece molcom spre Arieş.

Părăsim vîrful deluşorului şi ne angajăm pe horn, coborînd, cu băgare de seama, sprijinindu-ne cînd de cîte un pomişor, cînd de pereţii înguşti. La partea inferioară, hornul se deschide spre malul pîrîului Valea Arineilor ce vine din dreapta, cu malurile marcate cu bandă galbenă. Imediat ce ieşim din horn găsim şi jalonul cu doua săgeţi indicatoare, una cu bandă galbenă, în susul pîrîului către cabana Cheile Turzii prin Izvorul Popii, iar cealaltă cu triunghi galben spre satul Corneşti şi cabana Cheile Turzii. De la stîlpul de marcaj, pe malul drept al rîului Hăşdate, ne orientăm în direcţia cascadei Ciucaş.

Revenim la stîlpul indicator metalic şi ne continuăm itinerarul călăuziţi de marcajul triunghi galben, pînă la ieşirea rîului dintre dealuri, înaintea noastră vedem întinzîndu-se un vast cîmp de balast, întretăiat în dreapta de o linie electrica de înaltă tensiune. Ne dirijăm spre ea şi, la primul pilon, regăsim marcajul. Tot pe partea dreaptă zărim deja podul metalic al căii ferate înguste Turda-Cîmpeni, ce traversează Arieşul. Plecăm de la stîlpul electric, ghidîndu-ne după arcul podului, şi, cînd am ajuns la el, urcăm rambleul şi ne angajăm pe el. Calea ferată îngustă trece prin satul Corneşti, dar noi, dacă dorim, înainte de a sosi în sat, ne abatem în direcţia şoselei asfaltate Cîmpeni-Turda, pentru a ajunge astfel în centrul Corneştiului. Aici, în centrul satului, se găseşte jalonul de origine al traseului triunghi galben şi a altor două trasee interesante: bandă albastră spre cabana Buru şi, pe creasta Dealului Sas, la Colţul Corbului şi Gura Jigăului; bandă roşie care, după 14 km, ne conduce pe creasta impunătoare a Pietrei Secuiului, cota 1128 m, trecînd prin comuna Moldoveneşti, dealul Flueriştea, pădurea Pietroasa şi Valea Irimie.

Pentru a reveni la cabană putem să refacem în sens invers traseul marcat cu triunghi galben, dar este mai bine să înaintăm încă trei kilometri, pînă la bifurcaţia cu şoseaua care merge la cariera de gips Cheia şi satul Cheia. De aici se ajunge foarte uşor la cabana Cheile Turzii.

CABANA CHEILE TURZII - CHEILE TURENILORMarcaj: triunghi albastru. Timp: 4 ore

In zona Cheilor Turzii, un fenomen carstic ce se înscrie ca obiectiv vrednic de interes şi de vizitat, inedit prin sălbăticia şi frumuseţea sa, este sectorul de chei al rîului Tur sau, pe scurt, Cheile Turenilor.

Traseul acestei drumeţii este marcat cu triunghi albastru şi bandă albastră, semne pe care le urmam chiar din faţa cabanei Cheile Turzii. După camping ne afundăm în păduricea Văpii, traversăm o surpătură destul de adîncă, cam de doi-trei metri, şi, pe valea unui torent, ieşim într-un drum de căruţă. Păduricea începe să se rărească şi, curînd, lăsăm în urmă şi ultimii copaci, înaintînd mai departe tot pe drumul larg de pamînt. Pe costişa dealului, din care răsar ici şi colo bolovani şi plăci calcaroase, ne îndreptăm spre o linie electrică de înaltă tensiune, aflată pe culme. Ajunşi sus, lîngă un stîlp al liniei electrice, care aici coteşte în direcţia comunei Sănduleşti, o luăm de-a dreptul peste platoul Dealului Sănduleşti. Întrucît marcajul în zona aceasta este rar, ne folosim în ghidarea noastră de urmele lăsate de roţile căruţelor ce străbat podişul. Undeva în stînga, la distanţă de drumul nostru, se înalţă, singuratice, cîteva cumpene de fîntînă, aflate la izvoarele pîrîului Văpii.

Orientarea în acest teren plat nu este dificilă, dar se simte nevoia de cîteva jaloane indicatoare. O bună bucată de vreme mergem prin păşunea podişului ca o blană „scrijelită" de şanţurile paralele ale roţilor de căruţă. Deodată, în faţa noastră, pe o ridicătură, vedem un semnal topografic în vecinătatea unei căsuţe. Din acest loc se desparte marcajul triunghi albastru (spre Cheile Turenilor) de marcajul banda albastră (spre comuna Tureni), pe care ne vom întoarce după vizitarea Cheilor.

Fără să părăsim semnul triunghi albastru, ne abatem în vale, în direcţia şoselei pietruite ce duce la cariera Sănduleşti. In spatele nostru, în serpentine strînse, se încolăceşte calea ferată îngustă, suind la staţia de concasare a carierei. Dincolo de ea, ascunsă parţial vederii de o culme, distingem comuna Sănduleşti şi, mai departe, în zare, alungit pe drumul Turda-Cluj, vedem satul Copăceni.

Coborîm o mică pantă accidentată şi, în scurt timp, intrăm pe calea pietruită, albită de praful calcaros, pe care circulă basculante uriaşe spre şi dinspre carieră. In dreptul unor blocuri tip ce aparţin de complexul industrial Sănduleşti părăsim drumul carierei şi traversăm linia ferată îngustă. Trecem printre două blocuri în direcţia şoselei asfaltate Turda - Petreştii de Jos din apropiere şi, peste ea, ne îndreptăm către o linie electrica de înaltă tensiune pe ai cărei stîlpi a fost vopsit semnul triunghi albastru. Urmărind marcajul, depăşim staţia de concasare a carierei, după aceea, dirijîndu-ne după stîlpii electrici, ne îndreptăm spre Cheile Turenilor.

Încet, încet, pe măsură ce ne apropiem, se profilează, din ce în ce mai clar, versantul stîng al Cheilor cu malul mîncat de o cariera. Străbatem în continuare o pădurice subţire, prelungire a pădurii ce îmbracă versantul drept al rîului Tur, pînă la locul unde linia electrică coboară-n adîncimea Cheilor Turenilor, printr-un culoar tăiat în vegetaţie. In sfîrsit, obiectivul excursiei noastre a fost atins; Cheile Turenilor, chiar văzute de sus, par foarte impresionante.

Săpate în aceleaşi calcare mezozoice ca şi Cheile Turzii, Cheile Turenilor nu beneficiază de acelaşi aflux de turişti, deoarece sînt greu accesibile din cauza lipsei amenajărilor turistice.

O plimbare prin Cheile Turenilor ridică o serie de probleme turiştilor neantrenaţi, absenţa potecii şi a podeţelor, trecerea de pe un mal pe celălalt pe pietre sau chiar prin apa, abordarea pantelor înclinate ale malurilor, cu puţine puncte de sprijin, îngreunează parcursul defileului. Cei ce se încumeta, totuşi, pot coborî în interiorul Cheilor, la deschiderea aval a lor, pe culoarul liniei de înaltă tensiune, dar care e plin de un hăţaş de ierburi şi tufişuri. O cale mai uşoara este la cîţiva metri dincolo de linia electrică, într-un loc unde marginea versantului se arcuieşte larg, aici apărînd şi o poteca ce coboară în zigzag către staţia de pompare din capătul aval al Cheilor. La staţia de pompare rîul Tur poate fi trecut pe o punte de lemn de la care, în amonte, apa face o curba de aproape 90°. În stîngă şi în dreapta noastră, pe marginea unui mare amfiteatru, vedem ridicîndu-se abrupt versanţii Cheilor, eroziunea dîndu-le un aspect foarte variat de turnuri, creste, jgheaburi, ferestruici. Şi aici, la fel ca în Cheile Turzii, localnicii au dat nume pitoreşti formelor de relief, asemuindu-le cu imagini din viaţa de toate zilele. Astfel, în malul stîng, aproape de ieşirea din Chei, unei stînci rotunde i-au zis Rotogolul sau Tunsul; de asemenea, pe malul drept - unei formaţiuni i-au spus Popa Ţiganilor; tot pe versantul stîng, lîngă un stîlp calcaros, apar doua

orificii mici botezate Cerceii Doamnei.Coborînd şi urcînd malurile Cheilor, sărind din piatră-n piatră sau luînd-o de-a dreptul prin

apă, avem prilejul să privim stînci prăpăstuite, pereţi crăpaţi şi vîlcele repezi. Curînd, valea se lărgeşte, în stînga noastră, din versantul drept, năvălind în rîul Tur pîrîul mic al Ghicinghii. Amonte de confluenţa cu el, Cheile se-ngustează din nou şi, peste nişte placi lustruite din malul stînq, trecem pe deasupra unei cascade de circa doi metri. In această zonă, puţin mai jos, în versantul drept, se deschide intrarea în peştera Feciorilor, despre care se spune, ca, de mult, aici, se ascundeau băieţii tineri de teama celor ce veneau să-i recruteze în armata imperială austriacă...

Mai departe de cascadă, în susul apei, observăm la o oarecare înălţime, în peretele stîng, gura peşterii Zînelor. Imediat după un cot al rîului Tur, versantul drept se ridică maiestuos cu un perete aproape vertical numit de tureneni Colţul Cîinilor, iar în versantul stîng se desfăşoară, pe doua orizonturi, o mare carieră de gips şi alabastru. Sub excavaţiile acestei cariere, pe cursul rîului, se găseşte Bolboana Fetelor, ultimul punct de interes din cuprinsul Cheilor Turenilor. Urmăm în continuare rîul Tur pînă la o moara, apoi, peste un podeţ, prindem drumul către comuna Tureni. Călăuziţi de indicatoare ajungem în centrul comunei la Complexul cooperaţiei de consum.

COMUNA TURENI - DEALUL SĂNDULEŞTI - CABANA CHEILE TURZIIMarcaj: bandă albastră Timp: 3½-4 ore

După oboseala cauzată de parcurgerea Cheilor Turenilor, cel mai lejer drum de întors la cabana Cheile Turzii este cel peste Dealul Sănduleşti, marcat cu banda albastră.

De la clădirea cooperativei de consum ne ghidăm după indicatorul cu săgeata îndreptat spre dreapta şi trecem prin faţa bisericii romano-catolice. Aici, alt marcaj ne orientează către ieşirea din comună. La marginea Turenilor, în stînga, se reliefează deja Cheile Turenilor, cu imaginea gălbuie a carierei de gips, iar înaintea noastră remarcăm uşor treptele excavaţiilor din cariera Sanduleşti.

Ne angajăm pe drumul pietruit mărginit de stîlpi de telefon, intersectat la un moment dat de o linie electrica de înaltă tensiune. Curînd după aceea ieşim în şoseaua asfaltata Turda - Petreştii de Jos în dreptul unei staţii de reparaţii. Traversăm şoseaua şi, perpendicular pe ea, începem să urcăm coasta dinaintea noastră pe un adevărat covor de iarbă străpuns din loc în loc de bolovani, în scurt timp, circa 10 minute, intrăm pe un platou puţin înclinat ce se întinde pînă departe. Sosiţi sus, ne întoarcem cu privirile în direcţia comunei Tureni, cuprinzînd un larg orizont.

In spatele Turenilor, spre nord, zarea este denivelata de ascuţişul acoperişurilor satului Ceanu Mic. Rotim ochii şi, în partea stîngă, pe linia de orizont descoperim în depărtare aglomerările domestice ale satelor Miceşti şi Deleni. Din locul nostru de observaţie, partea superioară a versanţilor Cheilor Turenilor ne apar, estompaţi de distanţă, ca o rîpă fără importanţă.

Plecăm în continuare pe urmele unor făgaşe de căruţă, venite din stînga şi îndreptîndu-se către cariera Sanduleşti. Pretutindeni sînt risipite mici fragmente de rocă provenite din carieră.

Prin spatele carierei mai parcurgem o bună bucată de drum, ajungînd în cele din urmă la bifurcaţia cu triunghiul albastru în apropierea semnalului topografic, menţionat la plimbarea spre Cheile Turenilor. De aici reluăm calea monotonă peste culmea Dealului Sănduleşti, care ne va scoate la cabana Cheile Turzii. Doar creasta Dealului Sănduleşti din dreapta noastră mai întrerupe uniformitatea peisajului. De la fîntînile cu cumpănă coborîm panta lină a dealului, descoperind peste puţin timp Stîncăria Murunei şi Cornului Cheii, de pe versantul stîng al Cheilor Turzii. Pe acelaşi drum marcat şi cu triunghi albastru ne întoarcem prin pădurea Văpii la cabană.

CABANA CHEILE TURZII - COMPLEXUL TURISTIC BĂIŞOARAMarcaj: cruce roşie Timp: 10-12 ore

Una dintre cele mai lungi ture de drumeţie cu plecarea de la cabana Cheile Turzii este cea spre Complexul turistic Băişoara. Pentru această etapă trebuie să ne pregătim mai serios, întrucît acoperirea distanţei se efectuează pe durata unei zile-lumină, urmînd ca abia a doua zi să ne întoarcem la cabana Cheile Turzii. Se impune, aşadar, să ne luăm cortul, sacul de dormit, inclusiv cele necesare unui drum lung şi unei eventuale înrăutăţiri a vremii.

Cum s-a luminat de ziuă ne luăm rucsacii, pregătiţi de seara, şi plecam de la cabană, angajîndu-ne pe calea ce duce spre intrarea în Cheile Turzii. De data aceasta străbatem defileul tăiat de Hăşdate mai repede decît de obicei, fără a scăpa spectacolul trezirii naturii la o nouă zi. După ce ieşim din Cheile Turzii şi trecem de ruinele morilor de sus, ne orientăm în continuare după cursul rîului Hăşdate, ghidaţi şi de marcajul cruce roşie. Aproape de capătul răsăritean al comunei Petreştii de Jos intrăm pe şoseaua care vine de la Turda. Remarcăm imediat semnele marcajelor cruce roşie şi bandă roşie, primul fiind cel care ne va călăuzi la Complexul turistic Băişoara, iar cel de-al doilea - spre cabana Făget, din apropierea municipiului Cluj-Napoca.

Ne angajăm pe drumul ce traversează comuna Petreştii de Jos, depăşim bifurcaţia cu şoseaua spre Deleni, loc unde cele două marcaje, cruce roşie şi bandă roşie, se despart şi ieşim din comună prin partea vestică a ei.

După circa 1 km spre stingă, dirijaţi de semnul cruce roşie, ne îndreptăm spre comuna Iară, pe drumeagul comunal ce trece prin satul Livada. De aici mergem mai departe, suim spinarea largă a Dealului Agriş şi în curînd ajungem în cătunul Valea Agrişului.

Ţinuturile străbătute sînt de un pitoresc deosebit: coline domoale alternînd cu terenuri arabile şi păşuni înconjurate de mici petice de pădure, printre care casele răzleţe îşi iţesc acoperişurile povirnite. Din cătunul Valea Agrişului plecăm mai departe şi după aproximativ 6 km ajungem în comuna Iară. Aici putem profita de ocazie pentru a vizita interesantele biserici construite în întregime din lemn. De altfel, această zonă încărcată de vestigii istorice, cum ar fi, de exemplu, cetatea Iară din imediata vecinătate a comunei, şi în care ecoul evenimentelor petrecute demult nu s-a stins, se poate zăbovi mult timp. Cum pe noi ne aşteaptă cale lunga, ne continuăm traseul încă 5 km pînă în comuna Băişoara, localitate al cărei nume provine, se crede, de la ocupaţia de bază a localnicilor, mineritul, sau, cum îi spun oamenii de aici, ,,băieşitul". Nici în localitatea Băişoara nu întîrziem prea mult, întrucît timpul şi distanţa ne presează sa continuăm drumul. Părăsim comuna pe o şosea ce însoţeşte pîrîul Ierţa, un afluent al rîului Iara. Cei 10 km care ne despart de următorul loc de popas, satul Muntele Baişorii, îi parcurgem prin defileul îngust al văii Ierţa, mai ales pe versantul stîng al acesteia.După satul Muntele Baişorii, la confluenţa a două piraie - izvoare ale văii Ierta - părăsim atît drumul vechi rarosabil ce urcă spre dreapta, cît şi şoseaua asfaltată ce face un ocol spre stînga, ieşind pe culmea ce separă valea lerţei de valea Vadului (Ocolişel) şi urca prin cătunul Vîceşti spre cabană. Poteca noastră însă, marcată cu cruce roşie, urcă pieptiş (după 50 metri de la pod) pe botul de deal dintre cele doua izvoare amintite mai sus, trecînd printre casele cătunului Gera. Cînd ajungem sus, în cumpăna apelor, lăsăm privirea să alerge slobodă, iscodind depărtările, „călărind" dealurile şi afundîndu-se în văi şi văioage. Undeva spre nord-est, sub cocoaşa Muntelui Buscat, descoperim, mititele, ca de jucărie, clădirile Complexului turistic Băişoara. Împrejurul nostru, deschise generos, privelişti de o neasemuită frumuseţe ne răsplătesc, din plin, oboseala drumului bătut pînă aici.

Pornim mai departe îndemnaţi de apropierea cabanei şi de speranţa unei odihne binemeritate, poposind, după o oră şi jumătate de la părăsirea şoselei asfaltate, la Complexul turistic Băişoara.

Aflat la o altitudine de 1385 m, complexul este flancat de o pădure de conifere, în vecinătate se găsesc cîteva pîrtii de schi, dintre care una este luminată noaptea, precum şi trei instalaţii de teleschi. De pe terasa modernului hotel alpin, desluşim în adîncimea orizontului, spre sud, coama calcaroasă a masivului Bedeleu, ca o prispă enormă, şi dincolo de ea — colţii muntelui Scărişoara — Belioara, numită de localnici şi Scăriţa, în cuprinsul căruia este adăpostită rezervaţia botanică cu acelaşi nume.

Din faţa vechii cabane, în dimineţile cu zarea limpede şi liniştită, se pot vedea piscurile Făgăraşilor, mai ales cînd sînt argintate cu zăpadă.

Turiştilor care vor să stea mai mult aici, zona le oferă, pe timp de vară mai ales, posibilitatea de a cutreiera, pe trasee marcate, meleaguri de o deosebită frumuseţe ca: Muntele Buscat, Muntele Mare, Pietrele Mărunte, cabana Muntele Filii de pe rîul Huza şi, bineînţeles, rezervaţia naturală amintită mai sus: Scărişoara — Belioara.

Noi ne vom întoarce însă a doua zi la cabana Cheile Turzii, iar pentru aceasta avem de ales între traseul pe care am venit şi şoseaua care duce la Băişoara, Iara, Buru, de unde, pe drumul ştiut, vom ajunge la cabană.

CABANA CHEILE TURZII - PETREŞTII DE JOS - DELENI - CABANA FAGETMarcaj: bandă roşie Timp: 10 ore

Acest traseu turistic, cu plecare de la cabana Cheile Turzii, este al doilea ca lungime şi timp de mers, dintre cele propuse pentru drumeţiile în împrejurimile Cheilor Turzii.

Ca şi la excursia spre Muntele Băişoara, plecam dis-de-dimineaţa, străbătînd repede Cheile Turzii, după care ne îndreptăm spre comuna Petreştii de Jos.

Cînd ajungem la bifurcaţia marcajelor cruce roşie cu bandă roşie, lăsăm în stîngă semnul cruce roşie ce duce la Muntele Băişoara şi o luam pe marcajul banda roşie, înşirat de-a lungul şoselei către localitatea Deleni.

Traversăm satul Deleni, apoi, pe drumeagul ce face legătura cu comuna Miceşti, trecem prin apropierea vîrfului Priporul. La ieşirea din Miceşti ne dirijăm în dreapta şi prindem o potecă, ce suie o coastă de deal. Străbatem, în continuare, o regiune deosebit de pitorească şi, după ce traversăm o pădure de stejar, sosim, după 8 km făcuţi din Miceşti, în satul Casele Miceşti. De aici vedem, spre răsărit, casele locuitorilor din comuna Feleacu. Părăsim cătunul Casele Miceşti, coborînd o pantă, nu foarte abruptă. Urmărind mai departe marcajul banda roşie, trecem de poteca ce duce la Fîntîna lui Bilaşcu şi care rămîne în stînga, apoi, tot în coborîre, ajungem la complexul turistic Făget. Cei care doresc mai pot parcurge şi cei 6 km care-i despart de municipiul Cluj-Napoca, intrînd în oraş prin cartierul Mănăştur.

ÎNCEPUTURILE ALPINISMULUI ÎN CHEILE TURZII

După prezentarea principatelor trasee de excursii în Cheile Turzii şi în împrejurimi, partea a doua a cărţii noastre este consacrată traseelor de caţarare. Înainte de a face descrierea lor, vom puncta cîteva momente din evoluţia alpinismului în aceste locuri.

Primii paşi au fost cei ai membrilor Societăţii Carpatine din Transilvania, societate înfiinţată în Cluj la data de 11 ianuarie 1891. Din anul 1945 activitatea alpină a continuat în cadrul Societăţii Carpatine Ardelene Populare. Un avînt deosebit l-a cunoscut alpinismul însă o data cu înfiinţarea cluburilor Metalul, Ştiinţa, Progresul şi Voinţa.

Căţărarea propriu-zisă a debutat prin activitatea echipei alcătuită din Rotaridesz Ştefan şi Bagameri Adalbert, pasionaţi cercetători ai peşterilor, care au vizitat în Cheile Turzii cîteva grote situate la altitudine. Au urmat alţi tineri, care, însuşindu-şi tehnica de caţarare din manuale vechi, au început să privească pereţii Cheilor cu gîndul să-i cucerească. Paralel cu prezenţa pe teren, s-au ţinut şi prelegeri despre tehnica de caţarare. La primele ieşiri s-au folosit funii obişnuite din cînepa şi pitoane forjate din buloane de cale ferata. Aşa s-a ajuns la primele încercări timide. In anul 1949 echipa alcătuită din Andrei Moldovan şi Kovács Francisc au intrat în Grota Sanşil, folosind o creastă laterală. Cîteva pitoane bătute atunci se mai văd şi astăzi. Traseul a fost repitonat mai tîrziu. In anul 1951 Lorincz Nicolae, Puiu Moldovan şi Andrei Moldovan au pitonat Grota lui Hili, traseu parcurs cu plăcere şi azi. Aceste ture marchează de fapt începuturile căţărării în Cheile Turzii.

La 1 iunie 1951 s-a deschis aici o şcoală de alpinism organizată de Confederaţia Generală a Muncii, la care au participat printre alţii şi alpiniştii autodidacţi din Cluj. Dintre ei, menţionăm pe Lorincz Nicolae, care a ajuns să fie principalul deschizător de noi trasee, instructor şi animator al mişcării alpine din zonă.

După închiderea şcolii, prima tură pitonată pe baza noilor cunoştinţe a fost traseul Sanşîl. Apoi ,,zestrea" de trasee a Cheilor Turzii a crescut neîncetat ajungînd astăzi la peste 50.

In anul 1972 a luat fiinţă secţia de alpinism a clubului sportiv Universitatea Cluj-Napoca. Aceasta secţie a fost condusă timp de 12 ani de cîţiva inimoşi, care au educat în spiritul muntelui, al dragostei şi respectului faţă de natură sute de tineri, dintre care unii sînt astăzi căţărători şi salvamontişti de frunte. „Stadionul" lor a fost bineînţeles tot zona Cheilor Turzii, unde se antrenau pentru marii pereţi din Bu-cegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului etc. Tot în anul 1972, Szalma Mihai, Bodea Gligor şi Moravek Vasile au înfiinţat în cadrul asociaţiei sportive Turdeana o secţie de alpinism care a realizat cîteva premiere în Cheile Turzii, Cheile Turenilor şi Cheile Poienii.

În prezent, există în judeţul Cluj trei asociaţii sportive cu secţii de alpinism: Metalul şi Voinţa Cluj-Napoca şi Turdeana Turda. Paralel cu această activitate, în anul 1951 s-a înfiinţat

Comisia de Turism şi Alpinism de pe lîngă U.C.F.S. Turda avînd ca prim preşedinte pe Szánto Eugen, urmat, începînd cu anul 1964, de Molnăr Ludovic. În toţi aceşti ani, cei doi s-au ocupat cu dăruire de dezvoltarea turismului şi a orientării turistice în zona Cheilor Turzii. Nu putem încheia aceste pagini fără a aminti de performanţa deosebită a lui Adrian Moldovan, cel care în ziua de 8 mai 1983 a parcurs patru trasee de gradul 5: traseul Peretele Colţului Crăpat (5A), traseul Peretele Suurime (5A) şi traseul Vigh Tibor (5B), alternativ cu Adrian Corobeanu, şi traseul Turnul Ascuţit (5A), alternativ cu Adrian Chifa.

CĂŢĂRARE

La începutul acestui capitol, unde sînt descrise turele de căţărare, dorim să lămurim cititorului cîteva aspecte, care să-i faciliteze parcurgerea textului şi studierea schiţelor, pentru ca, mai tîrziu, cînd va escalada aceste trasee să nu mai întîmpine dificultăţi deosebite.

În cartea noastră prezentăm pe larg 41 de trasee alpine (descriere şi schiţe); pentru 39 din ele datele sînt culese de autori, direct, în timpul ascensiunilor. Pentru prezentarea traseelor ,,Solidarităţii" şi „Furnicilor", menţionăm că am beneficiat de amănunte furnizate de Silvius lorga şi Bodea Gligor. La capitolul ALTE TRASEE, am înfăţişat sumar cîteva ture puţin frecventate; tot aici apare şi traseul Turnul Galben, pitonat de curînd.

Descrierea turelor alpine am făcut-o pe lungimi de coardă, pe schiţe apărînd cîţi metri măsoară, gradul lor de dificultate şi pasajele de căţărare artificială. În „cartuşul" schiţelor de traseu, am notat şi materialele necesare escaladei, fără a specifica timpul trebuincios parcurgerii acestora, întrucît el poate varia în funcţie de antrenamentul, coeziunea şi numărul de membri ai echipei.

Examinînd schiţele turelor propuse, fiecare alpinist îşi va putea face o părere privind numărul de ore necesare pentru a termina traseul. La stabilirea acestui timp este bine să se ţină seama şi de faptul că exista pasaje cu grad de dificultate mai mare decît gradul de ansamblu al traseului.

Un accent deosebit am pus, de asemenea, pe prezentarea căii de înapoiere la cabană, în Cheile Turzii fiind cîteva locuri (Pereţii Pripoanelor, Colţul Crăpat, Colţul Rotunjit etc.) de unde potecile de întoarcere sau pitoanele de rapel sînt mai greu de găsit. Din această cauză, recomandăm celor mai puţin familiarizaţi cu zona să ţină seama de acest lucru şi, bineînţeles, să studieze schiţa pe care sînt trecute locurile de acces la baza traseelor, coroborată cu textul de la plimbarea prin interiorul Cheilor.

TRASEE DE CĂŢĂRARE

1. TRASEUL HORNUL MARAC (4A)Pentru a ajunge la baza traseului, părăsim poteca ce străbate Cheile Turzii în punctul „a"

sau ,,b"1. Din „a" parcurgem aproximativ 300 de metri pe malul stîng al rîului Hăşdate. Din punctul „b" traversăm apa pe pietre. Urcăm apoi în diagonală spre dreapta şi, în scurt timp, ajungem la baza traseului Creasta lui Mihai Borş. Continuăm drumul, trecem pe sub „Prăpastia lui Borş" şi ne îndreptam spre baza unui alt vîlcel cu vegetaţie. De aici observam, spre dreapta, pe un brîu ascendent, o poteca ce ne duce la baza traseelor Hornul Marac şi Fisura Marac.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începem căţararea de la o înălţime apreciabilă, pe care am cîştigat-o în timpul marşului de apropiere. Pornim pe un perete cu prize bune, apoi pe o placa de stîncă, pe care o parcurgem cu ajutorul scăriţelor, avînd tot timpul în dreapta o fisură şi o placă ce dă acestei părţi a traseului aspectul unui diedru. În continuare, o surplombă şi un alt diedru frămîntat ne scot la baza hornului propriu-zis. Evităm prima parte a acestuia şi deviem spre stînga, pe o creastă îngustă şi friabilă, la capătul căreia regrupăm, în acest punct, traseul Hornul Marac se desparte de traseul Fisura Marac.

A DOUA LUNGIME DE COARDA. Urcam placa de deasupra regrupării folosind tehnica de căţărare artificială, apoi traversăm spre dreapta, în marele horn ce se observă şi din poteca Cheilor Turzii. Menţionăm că primele două surplombe figurate pe schiţă sînt îngustări ale

1 vezi schiţa Cheilor Turzii şi intrările la baza traseelor de căţărare.

hornului. Prima o trecem chiar în momentul ajungerii pe linia lui, apoi acesta se lărgeşte foarte mult, permiţîndu-ne o înaintare uşoară. Pe măsură ce urcăm, pereţii se apropie din ce în ce mai mult. La început folosim ramonajul. Curînd, locul devine atît de îngust încît sîntem nevoiţi sa ieşim pe feţele exterioare foarte expuse şi cu puţine prize. Odată trecut acest pasaj deosebit de dur, hornul se lărgeşte din nou şi, în curînd, pare că se încheie oferindu-ne posibilitatea unei regrupări intermediare. Privind în sus, observăm că el continuă larg şi barat de două surplombe. Gradul de dificultate al pasajelor scade însă simţitor şi, o dată cu întinderea totală a corzilor, ajungem la încheierea traseului.

Reîntoarcerea la baza o facem urcînd mai întîi pantele înierbate de deasupra, apoi urmînd spre dreapta marcajul punct roşu, care ne conduce în aproximativ 15 minute la cabana Cheile Turzii.

PREMIERA: Kari Desideriu,1 Kovacs Gheorghe.

2. TRASEUL FISURA MARAC (3A)Accesul la baza traseului, prima lungime de coardă şi reîntoarcerea la cabana Cheile Turzii

sînt cele descrise la traseul Hornul Marac.A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Traversăm spre stînga, pe un brîu de piatră spre baza

unei fisuri impresionante, care pe alocuri ia forma unui horn îngust. Fără a ne căţăra pe fisură, aşa cum am avea intenţia la prima vedere, continuăm traversarea peste o creastă pentru a ajunge la baza altei fisuri pe care o parcurgem în escaladă artificială. La capătul ei intrăm într-o zonă înierbată. Un horn şi o surplombă ne scot în regrupare.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ este scurtă, nu pune probleme de căţărare şi, după aproximativ 20 de metri, ne conduce într-o zonă înierbată unde traseul ia sfîrşit.

PREMIERA: Marac Papazian.

3. TRASEUL CREASTA LUI MIHAI BORŞ (4A)Accesul la baza este descris la traseul Hornul Marac.PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Cel dintîi obstacol al acestei ture alpine este un perete

brăzdat de două fisuri care ne conduce la un brîu de stîncă ascendent spre stînga. După ce l-am parcurs, continuăm traversarea pînă găsim calea de a trece impresionantul tavan de deasupra noastră. Ne căţărăm peste el în porţiunea din partea stîngă, unde acesta aproape că se termină. În finalul lungimii de coardă trecem peste două urechi de iepure şi ajungem în regrupare pe o platformă orizontală.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Fără a avea multe puncte caracteristice, ne conduce peste o creastă friabilă, întreruptă de o placă de stîncă pe care folosim scăriţele.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Pornim spre stînga, pe un brîu ce ne scoate în scurt timp la un perete pe care îl depăşim în escaladă artificială. Un diedru şi o surplombă sînt următoarele obstacole ale acestei lungimi de coarda. Am ajuns astfel în dreptul impresionantului tavan de culoare galbenă ce se vede deosebit de bine de la mari depărtări. Blocurile ce par a se prăbuşească la cel dintîi piton bătut au făcut pe alpinişti sa nu-şi îndrepte încă gîndul spre această parte a turnului. Tot în dreapta noastră se deschide ceea ce Erasmus Nyárády a denumit sugestiv Prăpastia lui Borş.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Urcăm spre stîngă printr-un horn scurt, pe un colţ de stîncă şi vizăm un alt horn cu o surplombă la partea inferioară, pe care îl parcurgem în căţărare liberă. Odată depăşit acest obstacol, trecem cu grija o lespede aproape desprinsă din perete. Ieşim astfel pe un brîu sub o îngrămădire de blocuri instabile la prima vedere, unde regrupăm.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Ocolim prin dreapta surplomba de deasupra noastră şi ieşim într-un horn cu vegetaţie. Il parcurgem pe o scurtă porţiune, apoi escaladăm fie creasta din stînga, fie creasta din dreapta lui. Regruparea o facem deasupra hornului.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurgem încă zece metri de creastă, după care ne orientăm spre stînga, efectuînd o traversare peste o zonă înierbată. Aici traseul se încheie.

Pentru a ne întoarce la cabană, va trebui mai întîi să urcăm o mică săritoare cu aspect de horn, care se găseşte chiar deasupra noastră. Ajungem astfel la o bifurcaţie de drumuri. De aici putem urca spre platou unde întîlnim marcajul punct roşu al circuitului Cheilor Turzii.1 Numele capului de coardă este subliniat; unii secunzi sînt necunoscuţi; unele date ale primei escalade a traseului sînt, de asemenea, necunoscute.

O variantă mult mai interesantă, mai ales cînd avem timp să facem o plimbare frumoasă, este coborîrea spre stînga, spre Alghine. Aproximativ la mijlocul drumului, scurt de altfel, avem surpriza să trecem printr-o fereastră săpată în stîncă. Odată ajunşi în aceste frumoase poieniţe, putem fie să coborîm în poteca Cheilor Turzii, fie să continuăm escalada pe traseele „Creasta Sură" sau „La Tisa", fie, în sfîrşit, să urcăm vîlcelul cu care se continuă Alghina 2 şi să ieşim din nou pe pantele de iarbă de sub platou — foarte aproape de Crucea Sînduleştilor.

PREMIERA: Moravek Vasile, Vigh Tibor.

4 TRASEUL CREASTA SURĂ (3B)Cele două poieniţe numite Alghine sînt despărţite de o aşchie de stîncă îngustă, dreaptă şi

verticală. În stînga acesteia, deasupra Alghinei 2, observăm o altă creastă arcuită la partea superioara, pe care alpiniştii au denumit-o Creasta Sură. Pentru a ajunge la baza traseelor avem de ales între mai multe variante.

1) Imediat după ce am traversat al doilea pod (punctul „d" indicat la plimbarea prin Chei), parcurgem o scurtă porţiune pe malul rîului în sensul lui de curgere, pînă la pereţii care scapă de sub Alghina 1. Aici începem urcuşul pe o placă de stîncă ferindu-ne de vegetaţia abundentă din dreapta noastră, care la fiecare atingere se agaţă de haine. Urmează o traversare spre stînga, peste un perete cu bolovani şi iarbă care ne conduce în punctul unde un vîlcel se termină deasupra unui perete vertical. Urcăm vîlcelul apoi traversăm, tot spre stîngă, într-un alt vîlcel. In stînga noastră, foarte aproape, se află partea finală a Turnului Galben. Noi însă ajungem la baza stîncii urcînd în diagonala spre dreapta.

O atenţie deosebită va trebui acordată acestui drum în cazul în care dorim să-l coborîm, deoarece vîlcelele descrise anterior sfîrşesc, de regulă, deasupra unor pereţi verticali iar traversările se găsesc destul de greu, poteca fiind aproape inexistentă.

2) Altă variantă de a ajunge în acest loc presupune parcurgerea unor trasee. Astfel, dacă escaladăm una dintre turele din Pereţii Pripoanelor, sau traseul Erasmus Nyárády, ajungem într-un vîlcel pe care îl putem coborî, fără probleme, la baza traseului nostru. Tot aici ajungem dacă escaladăm traseul Turnul Galben.

3) Accesul în Alghine — după efectuarea Crestei Iui Mihai Borş - l-am descris la traseul numărul trei. Odată ajunşi la baza stîncii, descoperim, printre crengi, cele dintîi pitoane care ne indică intrarea în Creasta Sură.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ începe cu un horn scurt, care iese în creastă, în continuare, ne căţărăm de-a lungul acesteia, trecem la mijlocul ei o porţiune verticală, apoi înaintăm peste zone friabile şi ieşim în regrupare, care nu este altceva decît un balcon înclinat spre gol.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Pornim urcînd spre o surplombă la care ajungem după ce am trecut o porţiune unde am folosit pitoanele ca prize. In continuare, ne îndreptam spre o placa barată de o surplombă. Deasupra, un diedru ne conduce la un pom uscat unde regrupăm. Puţin mai sus, pe partea dreaptă a crestei, se găseşte şi un piton.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ reprezintă o creastă uşoară şi friabilă, care ne permite să aruncăm din cînd în cînd cîte o privire spre marele perete ce se înalţă în dreapta noastră.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ este foarte scurtă şi, după aproximativ zece metri, iese pe pantele de iarbă care sfîrşesc pe platoul din imediata apropiere a Crucii Sînduleştilor.

Înapoierea la cabană se face urmînd, spre dreapta, marcajul punct roşu al circuitului Cheilor.

PREMIERA: Szatmari Ludovic.

5. TRASEUL LA TISA (4B/3A)Traseul La Tisa se găseşte în stînga traseului Creasta Sură şi în imediata apropiere a părtii

finale a Turnului Galben. În aceste condiţii, pentru a ajunge la bază, urmăm la început poteca descrisă la traseul numărul patru. Din punctul unde aceasta se încheie ne îndreptăm spre stînga şi în scurt timp descoperim, fără dificultate, cele două variante ale traseului La Tisa.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începem căţărarea pe varianta stîngă, mult mai dificilă şi mai interesantă tehnic. Pornim de lîngă un pom crescut la marginea stîncii şi urcăm cîţiva metri pe un diedru înierbat. Urmează o traversare delicată spre stînga, de aproximativ patru metri. In

continuare, obstacolele se înlănţuie: o placă, o fisură pe care o parcurgem în escaladă liberă, apoi o alta pitonată, pe care folosim scăriţele, totul culminînd cu un diedru deosebit de dificil, deasupra căruia regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ traversează, spre dreapta, o placă de stîncă, apoi, parcă pentru a ne da posibilitatea să ne odihnim, continuă pe o creastă friabilă şi pitonată foarte rar. Regruparea o facem într-o grotă de dimensiuni reduse. Tot în acest punct, cele două variante se unesc. Precizăm că a doua variantă, mult mai uşoară (3A) şi mai puţin spectaculoasă, parcurge, pe distanţa a două lungimi de coardă, jgheabul înclinat şi înierbat din dreapta noastră.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Urcăm deasupra grotei şi ajungem la baza unui perete vertical. Trecem pentru început o surplomba cu ajutorul a două pitoane. Deasupra se înalţă o fisură dificilă pe care o escaladăm la liber, în continuare, un brîu de iarbă orientat spre stînga ne conduce în regrupare, În stînga noastră putem admira una dintre cele mai impresionante tise ce cresc în Cheile Turzii şi, care, probabil, i-a inspirat pe autorii premierei cînd au dat denumirea traseului.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Deasupra se înalţă o fisură pitonată pentru escalada artificială. Atenţie însă: după patru pitoane traversăm spre dreapta într-un horn pămîntos ! Îl urcăm şi ajungem într-o excavaţie de culoare galbenă. Singura cale de a ieşi din acest loc este să efectuăm o traversare spre dreapta, apoi sa ne angajăm pe creasta de deasupra, care ne conduce într-un loc cunoscut. Ne aflăm în ultima regrupare a traseului Creasta Sură.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ este scurta, de zece metri.Reîntoarcerea la bază este cea descrisă la traseul anterior.PREMIERA: Bagameri Adalbert, Gora Laurenţiu, Daume Attila, la 10.06.1952.

6. TRASEUL PRIPONUL MARE (4A)Din punctul de bifurcare „f" urcăm pieptiş o poteca pînă pe o creastă, la capătul căreia

ajungem pe pajiştile de iarbă de sub peretele Priponului Mare. Intrarea în traseu se găseşte în dreptul unui pom, în partea de mijloc a bazei stîncii.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Pornim din dreapta pomului începînd o traversare ascendentă spre stînga. După ce trecem de primele trei pitoane, ne îndreptăm pe verticală spre o placă de stîncă, depăşind astfel cea mai dificilă porţiune de pe traseu, în continuare, linia traseului se clarifică. Folosim scăriţele măi întîi, pentru a traversa spre dreapta placa amintită, puţin mai înainte. Următorul obstacol este o surplombă pe care o trecem la liber după care, folosînd escalada artificială, traversăm din nou spre dreapta pe sub un tavan. Exact în locul unde acesta se încheie observăm un diedru la mijlocul căruia regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ este mai scurta şi mai puţin dificilă, încheiem escalada diedrului şi ieşim într-un horn larg şi înierbat pe care îl parcurgem pînă sub o surplombă unde regrupăm.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Trecem surplomba şi în scurt timp ieşim într-o creastă pe care o parcurgem pînă la o strungă unde regrupăm, în acest punct traseul se încheie.Revenirea la cabana. La început facem o traversare de 80-100 de metri spre dreapta. Nu ne vom lasă tentaţi de hornurile de deasupra şi nu ne vom opri nici la un punct de traversare pe stîncă friabila, pentru ca în final sa ajungem într-un vîlcel larg şi bogat înierbat. Acesta, urmat în jos, ne conduce în zona Alghinelor. Daca însă îl urcăm, după ce trecem, la liber, o săritoare, observăm că deasupra noastră se deschid pantele de iarbă ce scăpa de sub Dealul Sîndului. Odată urcate, acestea ne scot la traseul turistic al circuitului de culme al Cheilor Turzii care urmat spre dreapta ne conduce la cabană.

PREMIERA: Romus Stoicovici, Kelp, la 31.05.1955.

7. TRASEUL ÎNTRE PRIPOANE I (3A)De la baza traseului anterior parcurgem spre dreapta aproximativ 80 de metri. Trecem

astfel de peretele Priponul Mare şi observăm că între acesta şi peretele Priponul Mic se afla o creastă. Aici se desfăşoară traseul pe care îl descriem şi care este cel mai uşor din zona Pripoanelor.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Ceea ce te frapează de la început sînt pitoanele deosebit de solide folosite la premieră, lucru rar în Cheile Turzii, unde mai repede găseşti pitoane pe care le îndoi cu mîna! începem căţărarea peste o placă pînă sub o fisură proeminentă, în

continuare, cu ajutorul scăriţelor, cîştigăm înălţime şi ajungem într-un punct unde sîntem nevoiţi să trecem la liber un pasaj dificil. Deasupra acestuia începem o traversare spre dreapta, apoi, pe lîngă o buză de stîncă, ieşim pe un brîu înierbat şi ne îndreptăm spre regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Trecem pe partea stînga a crestei, depăşim o fisură în căţărare liberă şi la capătul ei revenim pe creasta unde regrupăm pentru a doua oară.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Este cea mai lungă şi cea mai uşoară a traseului. Ne căţărăm pe creastă pînă cînd aceasta se termină lăsînd locul ierbii. Ne găsim la aproximativ 60 de metri în dreapta punctului unde se încheie traseul Priponul Mare.

Pentru a ne reîntoarce la cabană urcăm panta înierbată de deasupra pînă la baza stîncii. Începem apoi traversarea spre dreapta, în zona friabilă amintită la traseul numărul şase. Variantele de coborîre sînt cele descrise la traseul Priponul Mare.

PREMIERA: Kari Desideriu.

8. TRASEUL INTRE PRIPOANE II (4B)De la baza traseului numărul şapte ne deplasăm spre dreapta aproximativ 15 metri.

Deasupra, pe peretele Priponul Mic, observăm o fisură adîncă. Ea brăzdează peretele pe toată înălţimea lui. În dreapta acestei fisuri, la cîţiva metri, pe o creastă mică este bătut un piton.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Pentru început trecem creasta şi ieşim pe un brîu de iarbă orientat ascendent spre stînga. Ajungem în curînd pe linia fisurii amintite mai sus. Trecem o placă de stîncă, apoi traversăm spre stînga pentru a depăşi o zonă fără prize. Un brîu de piatră, o surplombă, apoi un alt brîu orizontal de piatră pe care îl parcurgem spre dreapta ne conduc din nou în fisură. In acest punct ea se adînceşte luînd forma unui horn. Puţin mai sus, sub o surplombă, regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Acest traseu, ca de altfel toate din zona Pripoanelor, se pare că este parcurs foarte rar. Deasupra, pitoanele pentru trecerea surplombei sînt acoperite de obicei cu iarbă. După ce le descoperim şi trecem cu greu obstacolul, ieşim într-un horn vertical, fără prize, care în partea superioară surplombează. Sus, pe peretele din stînga, un piton ne indică începerea unui traver-seu spre stînga. Dificultatea acestor primi metri ai lungimii combinaţi cu poziţia incomodă din regrupare transformă pasajul în cel mai dur de pe întreg traseul. Traversarea spre stînga ne conduce sub un horn friabil care se încheie în zonele înierbate de deasupra peretelui. Continuînd urcuşul, după ce trecem o creastă mică şi năpădită de vegetaţie, ajungem în vîlcelul ce coboară spre Alghine.

Variantele de reîntoarcere la cabană sînt cele descrise la traseul Priponul Mare. PREMIERA: Eme Sabin Doctor.

9. TRASEUL PRIPONUL MIC (3A)Traseul se găseşte în extrema dreaptă a peretelui Priponul Mic, foarte aproape de Turnul

Galben de care este despărţit doar de o mare excavaţie în perete.PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Ne căţărăm pentru început pe perniţe de iarbă pînă la

nivelul excavaţiei. Deasupra, observăm o fisură nepitonată pe care o ocolim prin stînga. În continuare, înaintăm cu ajutorul scăriţelor aproximativ zece metri. Urmează o traversare spre dreapta, întretăiem a doua oară fisura amintită şi ajungem în dreptul unei tise. În finalul acestei lungimi mai urcăm puţin pe verticală spre un vîlcel cu vegetaţie unde regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ, începem escalada pe peretele din stînga, întretăiem din nou fisura întîlnită şi în prima lungime de coardă şi ne îndreptăm spre baza unui horn unde regrupăm.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ o formează hornul la baza căruia am regrupat. În scurt timp după încheierea traseului ieşim în acelaşi vîlcel de unde începe coborîrea la

toate cele patru trasee din zonă, coborîre pe care am descris-o la traseul Priponul Mare. PREMIERA: Remus Stoicovici.

10. TRASEUL ERASMUS NYÁRÁDY (4B)La început ne angajăm pe poteca descrisă la traseul numărul şase şi mergem pînă pe

pantele acoperite cu iarbă de sub peretele Priponul Mare. Aici ne permitem un mic popas ca să admirăm priveliştea versantului drept al Cheilor Turzii. Observăm, în primul rînd, impunătorul perete al Colţului Rotunjit şi peştera Binder, care se cuibăreşte la baza lui. Spre stînga se ridică

Peretele Vulturilor cu peştera Ungurească. Privind acest perete observăm, pe fisura din mijloc, un cuib de vulturi care, din păcate, este părăsit. Continuînd drumul şi privind spre stînga observam o mare tăietură în formă de „M". Este punctul numit „Furca", îl trecem într-o căţărare uşoară şi, dintr-o dată, priveliştea se schimbă, în faţa noastră se află un vîlcel înclinat cu foarte multă vegetaţie. Partea de sub noi a vîlcelului se termină printr-un perete vertical şi poartă un nume impresionant, „Jgheabul fioros”. Pentru a ajunge la baza traseului sîntem nevoiţi să urcăm vîlcelul pe aproximativ 100 metri. În acest timp trecem o săritoare şi ajungem pînă sub un mic perete vertical. Privind cu atenţie pe placa din stînga observăm pitonul care marchează intrarea în traseul Erasmus Nyárády.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începem căţărarea pe o placă de stîncă vizînd, în dreapta, o surplombă prelungă. Trecem pe sub ea şi, după o scurtă porţiune verticală, traversăm spre dreapta peste o altă placă, cu ajutorul scăriţelor. Urmează un alt pasaj vertical şi în scurt timp regrupăm lîngă o tufă de măceş.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ, începe cu un diedru de aproximativ zece metri, barat la partea superioară de o surplombă. O traversare spre dreapta ne conduce sub o fisură care, urmata pe verticală, ne scoate într-o regrupare incomodă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Este formată dintr-o înlănţuire de trei plăci spălate. Pe primele două le trecem în căţărare, pe a treia în traversare. Spre dreapta şi la capătul ei regrupăm pe o creastă friabilă şi înierbată.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Dificultatea traseului scade vizibil. Parcurgem un horn uşor pînă într-o creastă pe care mergem pînă la întinderea corzilor.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Scurtă, de 20 de metri, nu pune nici o problemă de tehnică şi se termină în aceeaşi strungă unde se încheie vîlcelul cu care se prelungesc Alghinele.

Din acest punct avem de ales între doua variante de întoarcere la bază şi una de continuare a căţărarii:

1) suim pantele înierbate de deasupra şi ajungem pe platou, la marcajul punct roşu;2) coborîm pe vîlcelul din dreapta, ajungem în Alghine şi de acolo urmam în sens invers

drumul de acces la traseul Creasta Sura, care ne conduce în poteca Cheilor;3) facem o traversare pe curbă de nivel, spre stînga, spre un perete în formă de semicerc;

îl trecem în partea lui cea mai joasa şi în curînd ajungem la un horn scurt pe care îl coborîm; la capătul acestuia găsim un piton; un rapel de 40 de metri ne scoate în imediata vecinătate a traseului Peretele Caprelor.

PREMIERA: Ferenci Emeric.

11. TRASEUL PERETELE CAPRELOR (4A)Pentru accesul la bază folosim drumul descris la punctul numărul zece. De la intrarea în

traseul Erasmus Nyárády escaladăm săritoarea ce întrerupe vîlcelul pe oare am urcat pîna în acest moment, apoi ne îndreptăm spre stînga, la baza Peretelui Caprelor, unde, lîngă o excavaţie în perete şi un trunchi uscat de copac, observam primele pitoane ale traseului. Dacă, odată ajunşi deasupra săritorii amintite mai sus, ne vom îndrepta spre dreapta, vom descoperi peştera Erasmus Nyárády - o Grota a lui Hili în miniatură.

A doua variantă de acces, mult mai interesantă, este legarea traseului Peretele Caprelor de traseul Erasmus Nyărădy. Această variantă a fost descrisă la tura anterioara.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Primii metri îi parcurgem pe creasta din stînga excavaţiei, apoi escaladam, cu ajutorul scăriţelor, o placă deasupra căreia regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Ne căţărăm pe verticala peretelui pînă în dreptul unei nişe, traversăm spre stînga spre un arbust, apoi continuăm traseul pe un brîu de iarbă pe care îl urmăm pînă aproape de sfîrşit, unde regrupăm.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ, încheiem ascensiunea brîului, apoi atacăm o placă şi un diedru punctat cu pitoane. O traversare spre dreapta şi încă un pasaj vertical ne conduc în regrupare.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Urcam în caţărare liberă zonele friabile de deasupra noastră şi, după aproximativ 30 de metri, ajungem la încheierea traseului.

Ne aflăm foarte aproape de platoul Dealului Sîndului unde întîlnim marcajul punct roşu care ne conduce la cabana Cheile Turzii.

PREMIERA: Kovács Gheorghe.

12. TRASEUL MADONA NEAGRĂ (6A)La ora actuală, Madona Neagră este cea mai dificilă şi mai lungă tură alpină din Cheile

Turzii, gradul de dificultate menţinîndu-se constant ridicat pe toată lungimea ei. Baza acesteia se găseşte la aproximativ zece metri aval de intrarea în traseul Vigh Tibor.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Escaladăm la liber o fisură care ne conduce într-un horn înierbat. În continuare, trecem o surplombă şi regrupăm la baza unui alt horn.1

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Escaladăm hornul surplombat la baza căruia ne-am oprit şi regrupăm aproape de baza celui de-al treilea horn.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Din locul de regrupare efectuăm o traversare spre dreapta pe un brîu de piatră, întrerupt la mijloc. Pe prima parte, o surplombă care tinde să ne arunce în afară ne îngreunează mersul. Regruparea o găsim pe un prag de iarbă la baza unui alt horn.

A PATRA LUNGIME DE COARDA. Urcăm cinci-şase metri pe horn, apoi intrăm intr-o traversare scurtă de trei metri spre stingă, urcăm pe verticală în bavareză patru metri, traversăm descendent spre stingă încă patru metri, pentru ca în final să intrăm într-un horn. Parcursul dintre cele doua hornuri este unul dintre cele mai dificile pasaje ale traseului, fiind cotat de autorii premierei la gradul VI. În continuare, escaladăm hornul pînă la întinderea completă a corzilor.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Ne caţărăm încă zece metri pe horn şi ieşim la o placă stîncoasă. Odată trecut acest obstacol ajungem pe vîrful Piciorului Peretelui, unde regrupăm.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. De pe vîrful Piciorului Peretelui începe marea traversare a Peretelui Uriaş. Trecem o surplombă deasupra căreia intrăm pe linia unei fisuri bine conturate.2 În continuare, depăşim două surplombe suprapuse, un brîu şi încă o surplombă, ieşind pe alt brîu ascendent, unde regrupam.

A ŞAPTEA LUNGIME DE COARDĂ. După o fisura pe care o depăşim în escaladă artificială, trecem pe deasupra unei surplombe şi ajungem sub un tavan. Continuăm traversarea pînă pe un brîu pietros, dificil şi ascendent, spre dreapta, unde regrupăm.

A OPTA LUNGIME DE COARDĂ. După ce trecem o muchie, ajungem sub un pasaj foarte dificil, al cărui început este marcat de un piton mic în care nu putem prinde decît un cîrlig fifi sau o carabiniera foarte subţire. Faţa de stîncă de deasupra o parcurgem într-un mers la limita căderii. O surplombă şi o zonă friabilă sînt ultimele puncte caracteristice ale lungimii. Regruparea, deosebit de comoda, ne permite un popas mai lung.

A NOUA LUNGIME DE COARDĂ. Din regrupare înaintăm cu mare atenţie pentru a nu pierde linia traseului, zona care urmează fiind deosebit de frămîntată. Primii metri îi parcurgem în traversare spre dreapta, trecem o muchie şi observăm că platforma unde am regrupat este aproape desprinsă din perete. În acest punct am terminat practic traversarea Peretelui Uriaş. Escalada continuă peste o surplombă prin zone extrem de friabile.

A ZECEA LUNGIME DE COARDĂ. O traversare spre dreapta ne conduce într-un horn care se termină într-o zonă înierbată.

A 11-A LUNGIME DE COARDĂ. Ne apropiem pe iarbă de baza unui alt perete.A 12-A LUNGIME DE COARDĂ. O succesiune de surplombe şi plăci stîncoase care

culminează cu un pasaj unde înaintăm în bavareză, ne scot pe un brîu de iarbă.A 13-A LUNGIME DE COARDĂ. Deasupra noastră observăm două hornuri. Urmîndu-l

pe cel din stingă ieşim pe creastă în punctul unde se încheie traseele Vigh Tibor şi Peretele Porumbeilor.3

Variantele de revenire la cabană sînt descrise la punctul numărul 13.PREMIERA: Silvius Iorga, Octavian Bratilă, la 15.10.1984.

13. TRASEUL VIGH TIBOR (5B)4

În zona numită Mijlocul Cheii, versantul stîng se ridică impresionant spre înălţimi. Este

1 Această lungime de coardă are şi o variantă care ne conduce prin stîngă primului horn la un copac unde regrupăm. Apoi efectuam o traversare scurtă spre dreapta şi intrăm în traseul direct.2 Iniţial, aici au fost bătute două pene de lemn, înlocuite apoi cu ţevi.3 Ieşirea se poate face şi pe hornul din dreapta, acesta încheindu-se tot în creastă.4 Pentru a evita confuziile, precizăm că acest traseu a fost cunoscut şi sub numele de Traseul Turnul Mare al Peretelui Uriaş sau Traseul a ĂV-a Aniversare.

imensa platoşă de stîncă ce poartă un nume sugestiv - Peretele Uriaş. Aici, vizavi de Vîrful Puşcariu, se desfăşoară pe toată verticala peretelui traseul Vigh Tibor considerat pînă nu de mult cea mai dură tură alpină din Cheile Turzii.

Traseul este o piatră de încercare pentru toţi alpiniştii sosiţi în acest paradis de stîncă, fiind constituit dintr-o succesiune de surplombe, hornuri, traversări expuse, eşalonate de-a lungul verticalei peretelui. In plus, este şi printre cele mai lungi din Chei, începînd la nivelul Hăşdatelor şi terminîndu-se în imediata apropiere a Crucii Sînduleştilor.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începe de lîngă albia rîului. O fisură vizibilă din potecă şi orientată spre stînga, pe care o parcurgem în escaladă liberă, este primul obstacol al traseului. Urmează un horn deasupra căruia regrupăm într-o zonă cu iarbă, la o placă spălată.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Din regrupare plecăm spre stînga pe un brîu de iarbă. La nivelul nostru se află o surplombă pe care o vom trece în traversare. Un alt horn este, din nou, ultimul obstacol al acestei lungimi de coardă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ, începe cu un scurt traverseu uşor descendent spre dreapta, sub surplomba de la nivelul regrupării. Depăşim direct acest obstacol şi suim pe un prag de piatră ce ne conduce ascendent spre dreapta pînă sub o placă. O escaladăm prin stînga, pentru a ieşi pe un brîu de rocă friabilă. Atenţi să nu rostogolim pietre în vale, ne angajăm pe el şi, în scurt timp, ajungem la o platformă unde regrupăm.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Din regrupare o luăm puţin spre stînga pe o fisură ce trece pe la baza unui mic diedru. Din acest punct avem de ales între două variante. Una dintre acestea „propune" continuarea escaladei diedrului, trecînd peste o placă, unde vom folosi scăriţele, şi ieşind în regrupare, după ce am depăşit o zonă friabilă. A doua varianta „escaladează" o mică parte din diedrul iniţial, apoi face o traversare spre dreapta intrînd dintr-un alt diedru mult mai deschis decît primul, surplombant în partea finală, şi iese pe un brîu de iarbă, care, parcurs spre stînga, ne conduce în regrupare.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Din regrupare putem ieşi spre stînga, pe iarba, spre baza traseelor Peretele Porumbeilor şi Diedrul Porumbeilor. Noi însă escaladăm, într-o frumoasă bavareză, o faţă de stîncă brăzdată de o fisură şi ieşim pe o creastă uşoară cu multe zone friabile. La capătul crestei putem alege mai multe variante pentru a ajunge în regrupare: a) escaladăm hornul din stînga, b) facem o combinaţie creastă-horn. Regruparea, comodă, este vecină cu regruparea din traseul Madona Neagră.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ, începem cu o traversare spre stînga, pe o placă cu prize fine. Escaladăm în continuare o surplombă, apoi ne îndreptăm spre stînga; traversăm o fată de stăncă şi ajungem la intrarea într-un horn. Dacă pînă aici am întrebuinţat destul de des scăriţele, hornul îl vom parcurge în escaladă liberă. În partea lui finală, acesta se desparte în două. Noi escaladăm ramura din dreapta şi la sfîrşitul ei regrupăm.

A ŞAPTEA LUNGIME DE COARDĂ. Deasupra observăm o arcadă de stîncă. Folosind scăriţele, o ocolim prin partea stînga. Trecem peste o placă surplombantă, după care intrăm într-un horn cu porţiuni friabile. La ieşirea din horn, un brîu stîncos orientat către dreapta ne conduce pînă în dreptul unei plăci. Facem o traversare scurtă şi expusă şi ajungem la baza unui alt horn unde regrupăm.

A OPTA LUNGIME DE COARDĂ. Primul obstacol al celei mai frumoase lungimi a traseului este hornul în care am regrupat. Traversarea ce urmează, fără a fi deosebit de dificila, este una dintre cele mai expuse din traseele din Cheile Turzii. Numai pasajele de traversare din noul traseu Madona Neagră o întrec în spectaculozitate şi lungime, dar nu şi în înălţime. Sub noi se prăvăleşte Peretele Uriaş, la baza căruia curge apa Hăşdatelor. Pitoanele bătute de jos în sus sau îndoite după ce au intrat doar cîţiva centimetri ne îndeamnă să înaintăm repede. In mijlocul traversării întîlnim, prinsă în perete, o placă în memoria lui Vigh Tibor1. La încheierea acestui pasaj, ne căţărăm iar pe verticala peretelui depăşind o surplombă dificilă. Regruparea o facem într-o zona cu iarbă.

A NOUA LUNGIME DE COARDĂ. Doua variante ne stau în faţă: putem escalada fie creasta din stingă, fie hornul din dreapta. Ambele variante au zone friabile. După aproximativ 30 m regrupăm pe un umăr al crestei.

A ZECEA LUNGIME DE COARDĂ. Urmînd linia crestei trecem o surplombă după care

1 Vigh Tibor (1937-1977), autorul premierei acestui traseu, răpus de o boală incurabila la numai 40 de ani.

străbatem o zonă friabilă. O placă spălată şi un diedru sînt ultimele obstacole ale lungimii.A 11-A LUNGIME DE COARDĂ. Este, practic, ultima lungime de coardă a traseului. Ne

scoate, după 40 m de creastă, aproape de punctul de ieşire al traseelor Grota lui Hili şi Diedrul Porumbeilor. Aici traseul Vigh Tibor se încheie.

In continuare, parcurgem creasta ce ne conduce la Crucea Sînduleştilor, unde intrăm în marcajul punct roşu al circuitului Cheilor. Urmîndu-l spre dreapta, coborîm în 20 minute la cabana Cheile Turzii.

O varianta de coborîre deosebit de interesantă este şi rapelul prin Grota lui Hili. După ce ne-am încheiat tura coborîm la liber pantele de iarba din stînga noastră pînă la ieşirea din traseul Grota lui Hili şi Diedrul Porumbeilor. Aici vom observa primele pitoane. Un rapel de 20 metri ne scoate pe platforma de la capătul traversării, pentru ca următorul rapel de 40 metri să ne conducă la primul piton al traseului Grota lui Hili. De aici, pentru mai multă siguranţă, mai facem un rapel de 40 m, care se încheie în locuri ce pot fi coborîte făra pericol. In continuare, vom urma în sens invers drumul de acces la traseul numărul 15.

PREMIERA: Vigh Tibor, Molnar Ladislau, Vigh Bela, Moravek Vasile, Vigh Paul, în 1969.

14. TRASEUL PERETELE PORUMBEILOR (5A)Peretele Porumbeilor este un traseu în care predomină căţărarea artificială. Pentru a ajunge

la baza avem de ales între două variante:1) parcurgem primele patru lungimi de coardă ale traseului Vigh Tibor, apoi ieşim spre stîngape iarbă, unde, la 60 de metri, observăm pe perete primele pitoane;2) suim pe o potecă, puţin vizibilă, pragul stîncos Padini, pînă sub Peretele Porumbeilor.

Varianta de acces pe sub Grota lui Hili este lunga şi neclară, motiv pentru care nu o recomandăm.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurgem în escaladă artificială o fisură cu iarbă, care acoperă pitoanele, pînă sub o surplombă, unde regrupăm în scăriţe.

A DOUA LUNGIME DE COARDA. Depăşim surplomba, apoi trecem un horn surplombant foarte scurt. După o mică traversare spre dreapta, ne căţărăm cu ajutorul scăriţelor pe o fisura înierbată orientată spre stînga, pînă sub o surplombă. O escaladăm, trecem un horn şi regrupăm pe un prag.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Iarba care ne-a însoţit pînă aici dispare complet. Ne căţărăm într-o uşoara diagonală spre stînga, trecem o fisură în escaladă artificială, apoi depăşim un complex de obstacole format dintr-un diedru, o surplombă şi o placă deasupra căreia ajungem într-o regrupare incomodă.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Fisura se adînceşte luînd forma unui horn îngust. După opt-zece metri evităm o surplombă, trecînd prin stînga ei. Aici, într-o gaură în perete, observăm un cuib de porumbei de stîncă. Puţin mai sus intrăm într-un horn înierbat orientat spre dreapta şi, după ce depăşim un arbust, regrupăm. Deasupra, pe verticala peretelui, observam pitoane. Este varianta directa a traseului Peretele Porumbeilor, care are în componenţa ei singurul pasaj cu pitoane cu expansiune din zona Cheilor Turzii.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Un diedru rotit cu 45° ne conduce după 20 de metri în creastă.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Ne îndreptăm privirile spre peretele din stînga. O surplomba şi o ultimă porţiune de căţărare artificiala de aproximativ zece metri ne scot iar în creasta pe care se desfăşoară traseul Vigh Tibor, cu aproape două lungimi de coardă înainte de încheierea acesteia.

Continuarea escaladei şi reîntoarcerea la cabană sînt cele descrise la tura anterioară.PREMIERA: Eme Sabin Doctor — varianta clasica; Bucur Dinu - varianta directă, în

1971.

15. TRASEUL GROTA LUI HILI (2A)Traseul este deosebit de spectaculos şi străbate, pe toată înălţimea, una dintre cele mai

frumoase zone ale Cheilor Turzii. In plus, nu pune probleme deosebite de tehnică alpină, fiind accesibil şi începătorilor conduşi şi asiguraţi de un alpinist cu experienţă.

La cîţiva metri după ce depăşim Şipotul Cheii, ajungem la punctul de bifurcaţie „k". Aici trecem apa Hăşdatelor pe pietre şi începem urcuşul pe Zuruşul Lung, avînd în partea dreaptă Turnul Despărţitor1. Deasupra acestuia, o traversare spre dreapta ne conduce pe la baza traseului Turnul Ascuţit, apoi continuăm drumul peste un perete cu prize bune pînă în valea largă ce duce spre Grota lui Hili. Nu ne vom abate spre mijlocul acesteia. Mergem cît mai aproape de peretele din stînga noastră, pe un brîu de piatră, pînă în dreptul unui soc, deasupra căruia ne închide calea o surplombă pămîntoasă. În acest punct ne legăm în coardă.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Surplomba de deasupra este practic cea mai dificilă parte a traseului. Stîncă friabilă şi alunecoasă, din cauza prafului depus, ne pune probleme deosebite. O dată depăşit acest punct, înaintăm pînă la întinderea totală a corzilor, unde întîlnim un piton şi regrupăm. Acest pasaj poate fi ocolit prin dreapta. Suim spre alt pom, apoi mai întîi pe verticală şi, în final, într-un traverseu spre stînga, ajungem la pitonul amintit mai sus.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Deasupra noastră se deschide, impresionantă, aceasta grota fără tavan. Ne apropiem de ea tot pe lîngă peretele din stînga pînă cînd drumul ni se închide. Ne îndreptăm cu 90° spre dreapta şi urcăm în căţărare uşoară spre o grota de mici dimensiuni, unde întîlnim primele pitoane şi regrupam.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Din grotă traversăm spre stînga, ajutîndu-ne de un cablu prins în pitoane. În scurt timp ajungem pe o creastă care, urcata, ne conduce aproape de tavanul peşterii, unde regrupăm.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Este în totalitate un traverseu spre dreapta pînă pe un balcon de stîncă foarte încăpător. In acest punct traseul original se desparte de varianta lui Kari Desideriu.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Pe peretele din stînga observăm un piton. După ce ajungem la el, trecem o treaptă stîncoasă, apoi o zonă de iarbă şi blocuri de stîncă. Ieşim astfel deasupra Grotei lui Hili, pe o platforma, unde la adăpostul unui perete, sînt bătute ultimele pitoane ale traseului. În faţa noastră se profilează o creastă spre care ne vom îndrepta urcînd cu atenţie pe pante înclinate de iarbă. O dată ajunşi aici găsim un piton care reprezintă punctul unde am regrupat ultima oară în traseul Vigh Tibor.

Variantele de coborîre sînt cele descrise la traseul numărul 13.PREMIERA: Lorincz Nicolae, Puiu Moldovan, Andrei Moldovan, în 1951

16. TRASEUL GROTA LUI HILI - VARIANTA (2B)Accesul la bază şi primele patru lungimi de coardă sînt comune cu traseul numărul 15, iar

revenirea la cabană este cea descrisă la traseul l numărul 17. Ne aflăm în regrupare imediat după ce am încheiat traversarea din interiorul grotei. Dacă ne aruncăm privirea pe peretele din faţa noastră observăm o fisură pitonată pentru escalada artificială.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Urcam cu ajutorul scăriţelor fisura amintita şi ieşim într-o strungă. Ne căţărăm apoi pe creasta din dreapta, mai puţin înclinată, pînă la un loc plan, unde regrupăm sub o placă de stîncă.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Folosind pitonul fixat aici traversăm spre stînga într-un horn cu vegetaţie. Atenţi la zonele friabile de pe creasta din dreapta noastră ieşim deasupra pe o pajişte de iarbă lîngă punctul final al traseului Turnul Ascuţit.

PREMIERA: Kari Desideriu.

17. TRASEUL TURNUL ASCUŢIT2 (5A) Imediat ce depăşim Şipotul Cheii observăm în dreapta noastră un grohotiş, care ajunge

pînă în apa Hăşdatelor. Este Zuruşul Lung sau Zuruşul lui Gütler.Pentru a ajunge la baza traseului trecem în acest punct apa pe pietre, urcăm grohotişul şi,

îndată ce depăşim Turnul Despărţitor, observăm, în dreapta, o potecă firavă, care ne scoate la baza peretelui Turnului Ascuţit. Un piton marchează intrarea în traseu.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Plecăm pe un horn scurt, pe alocuri înierbat şi, după 10 metri, regrupăm pe un pinten. Această lungime scurtă este necesară pentru a nu regrupa apoi în scăriţe, ci a folosi platformele bune de pe parcursul traseului.

1 În peretele Turnului Despărţitor vom observa pitoane bătute, probabil, pentru antrenament de căţarare.2 Traseul a avut o varianta de gradul 3B pitonată la 2.08. 1953 de Bagameri Adalbert, Gagyi Andrei şi Zelenka Carol, care evita primele două lungimi dificile ale Turnului Ascuţit.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. De pe pintenul pe care ne-am oprit observăm o fisură puternic conturată şi orientată spre dreapta. In stînga ei, pe direcţia traseului se înalţă, suprapunîndu-se şi barîndu-ne calea, trei surplombe. Depăşim cu ajutorul scăriţelor acest obstacol ce pare atît de redutabil de jos. În continuare, după ce facem un scurt traverseu spre dreapta, ne căţaram din nou pe verticala peretelui spre o nouă surplombă, a patra. După depăşirea ei intrăm într-un horn larg deschis. Ieşirea în regrupare se face escaladînd o placă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. În stînga noastră observăm un nou horn înierbat. Atenţie însă: nu pe aici continuă traseul! Din regrupare plecăm spre dreapta şi, printr-o traversare ascendentă, ne apropiem la cîţiva metri de linia crestei Turnului Ascuţit. Ajungem curînd sub o surplombă dificilă pe care o trecem direct. În continuare, ghidîndu-ne după linia pitoanelor, intrăm în regrupare la epuizarea celor 40 m de coardă.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Depăşim cu atenţie doua brîne ascendente, separate între ele de o placă, şi ieşim pe creastă într-un punct de unde putem admira măreţia locurilor care ne înconjoară. Regrupăm cîţiva metri mai sus. Ca şi cea precedentă, şi această regrupare se face tot pe partea stîngă a crestei.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Ocolim prin dreapta o surplombă ce se află deasupra noastră şi pentru scurt timp mergem chiar pe linia crestei, pe un prag de piatră aproape vertical. Continuăm escalada pe faţa dinspre Zuruşul Lung, pentru a ieşi din nou pe linia crestei, într-o zonă deosebit de friabilă. Aici exista un horn. În luna august anul 1983, partea dreaptă a acestuia s-a prăbuşit. Acum pasajul s-a transformat într-o creastă. În dreapta noastră blocuri imense stau gata sa cadă. Regruparea o facem la capătul crestei.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Plecăm repede din acest loc extrem de periculos. Un brîu de iarbă şi o surplombă ce se găsesc la capătul lui sînt ultimele obstacole ale traseului. După ce am depăşit surplomba, ieşim pe o creastă largă şi orizontală pe care înaintăm pînă la întinderea completă a corzilor.

A ŞAPTEA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurgem în continuare creasta şi pe ultima porţiune efectuăm o coborîre de zece metri la liber pînă pe zonele înierbate de sub Crucea Sînduleştilor. Strîngem corzile şi ne îndreptăm spre platoul unde întîlnim marcajul punct roşu care, urmat spre dreapta, ne conduce la cabana Cheile Turzii.

PREMIERA: Eme Sabin Doctor.

18. TRASEUL SOLIDARITĂŢII (5A)De Ia intrarea în traseul Turnul Ascuţit continuăm urcuşul pe Zuruşul Lung şi, curînd,

ajungem sub peretele impunător al Coastei Călaştur, pe verticala căruia se desfăşoară traseul Solidarităţii.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, înaintăm în căţărare la limita echilibrului peste praguri înguste dispuse la trei-patru metri distanţă. Micii pereţi dintre aceste praguri tind să ne arunce în afară. După 20 de metri, ajungem pe o brină largă şi uşor ascendentă. Aici efectuăm o traversare spre dreapta, pînă la un pasaj vertical, pe care îl depăşim în escaladă artificială. Deasupra acestuia, o zonă înierbată şi înclinată ne conduce în regrupare lîngă un copac.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Este orientată oblic spre stînga. Pe această parte a traseului escalada liberă se îmbină cu cea artificială peste zone cu stîncă friabilă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Depăşim în escaladă artificială o fisura care ne conduce sub o surplombă, apoi efectuăm o traversare delicată spre dreapta pînă pe un prag, la baza unui horn, unde regrupăm.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Escaladăm hornul prin spraiţ şi ramonaj şi ieşim în linia crestei, pe care o urmăm pînă la întinderea totală a corzilor.

A CINCEA, A ŞASEA Şl A ŞAPTEA LUNGIME DE COARDA. Urmează creasta prin zone care nu pun probleme de tehnică alpină, înălţimea mare la care ne aflam şi porţiunile friabile pe care le străbatem ne îndeamnă însă să ne sporim atenţia.

În scurt timp după încheierea traseului ieşim pe platoul Dealului Sîndului unde întîlnim marcajul punct roşu.

PREMIERA: Octavian Bratilă, Silvius Iorga, la 10.10.1983.

19. TRASEUL CREASTA COCOŞULUI (3B)Pentru a ajunge Ia baza, îndată ce am depăşit Şipotul Cheii, părăsim poteca ce străbate

Cheile Turzii. Urcăm pe Zuruşul Lung, trecem rînd pe rînd prin apropierea intrărilor la traseele Turnul Ascuţit şi Solidarităţii şi ajungem în dreptul unui turn care împarte rîul de grohotiş în două. Pe partea dreaptă observăm o mică placă ovala, fixată acolo de prieteni în memoria unui căţărător. Ne aflăm la intrarea în traseul Creasta Cocoşului.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începem căţărarea pe o faţă de stîncă surplombantă în partea finală, continuăm apoi pe o fisură dificilă pînă sub o surplombă care nu este altceva decît un bloc ce pare aproape desprins din perete. Ocolim obstacolul prin stînga şi ieşim pe un prag de iarbă deasupra căruia o mică treaptă stîncoasă ne scoate în regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Chiar de la plecare trecem o surplombă şi ne îndreptăm spre alta, formată tot de un bolovan aproape desprins din perete. Il depăşim cu grijă prin dreapta, apoi trecem direct sau ocolim prin stînga o placă spălată şi regrupam cu ajutorul a două pitoane.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ, înaintam relativ uşor pînă la nivelul unui al treilea bloc, aproape desprins din perete. În dreapta se observă un pom. Noi însă urcăm pe bolovanul amintit de unde observăm urechea ruginită a unui piton. Un diedru pe care îl traversăm spre stînga pînă într-o fisură proeminentă pe care o escaladăm la liber, apoi un alt diedru ne conduc în regruparea punctată, ca şi celelalte, cu două pitoane. In unul dintre ele, o plăcuţă metalică ne dezvăluie iniţialele numelui autorului premierei şi anul efectuării acesteia: M.L. 1971.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. După o frumoasă porţiune verticală, creasta pe care se desfăşoară această ultimă parte a traseului devine friabilă, pierde din dificultate şi se încheie după 30 de metri, într-o zonă cu iarbă. Strîngem corzile şi parcurgem încă 40 de metri printre tufişuri şi stînci pe panta înclinată ce ne scoate pe Dealul Sîndului, foarte aproape de punctul numit Dolina. Aici întîlnim marcajul punct roşu al circuitului versanţilor Cheilor Turzii.

PREMIERA: Moravek Vasile, Szilagyi Eva, în 1971.

20. TRASEUL CREASTA FRUMOASA (3B)De la ultimul pod părăsim poteca şi ne îndreptăm spre peştera Cetăţeaua Mică. Nu

ajungem însă pînă la ea, ci, urcînd spre dreapta, ieşim pe o frumoasă platformă înierbată. Pe peretele ce se ridică deasupra observăm mai întîi o zonă pitonată pentru şcoală de căţărare, apoi hornul caracteristic al traseului Şcoala Turdeană. In continuare, o potecă firavă ne conduce spre baza traseului nostru, aflată la aproximativ 20 metri spre dreapta.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. De la început intram într-un horn larg şi cu vegetaţie, pe care urcăm şapte-opt metri. O scurtă traversare ne ajută să prindem scăriţa în primul piton pe care îl zărim pe peretele din stînga noastră. Urmează o porţiune de căţărare artificială pe un perete cu alveole. În finalul lungimii trecem un horn uşor surplombant în partea terminală, după care regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDA. Ne căţărăm pe un perete cu alveole, apoi pe o muchie ce se detaşează evident din perete. Urmînd în continuare creasta, ajungem în regrupare.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Un prim obstacol este o placă pe care o parcurgem în diagonală spre dreapta. Deasupra noastră se deschide un horn larg. Îl escaladăm parţial, apoi trecem pe creasta din stînga şi ajungem la o faţă de stîncă pitonată. Prizele bune şi căţărarea prin aderenţă ne ajută să trecem acest pasaj la liber. În final, creasta devine orizontală şi noi o parcurgem pînă la întinderea totală a corzilor.

Din acest punct avem de ales între două variante de coborîre şi una de continuare a escaladei. Putem coborî folosind mai întîi poteca ce parcurge pantele înierbate de sub Peretele Aerian, apoi de-a lungul Zuruşului Lung pînă la nivelul riului Hăşdate pe care îl trecem pe pietre. În cazul în care dorim să ne întoarcem la baza traseului putem alege varianta de coborîre peste un diedru vertical cu prize bune, care ne scoate în imediata vecinătate a platformei înierbate de unde am început escalada.In sfirşit, o variantă mult mai interesantă este să continuăm escalada de-a lungul traseului Garofiţei sau a traseului Zburătorul.

PREMIERA: echipa A.S. Armata Braşov, în 1956.

21. TRASEUL ŞCOALA TURDEANA (3A)Intrarea în traseul Şcoala Turdeană se găseşte chiar pe platforma înierbată descrisă la

traseul Creasta Frumoasă.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începem căţărărea pe o fisură şi, după aproximativ cinci metri, traversăm spre dreapta pîna într-un horn. Specificăm că intrarea în traseu se poate face şi direct pe horn. In continuare, ne căţărăm pe prize bune, cum numai în calcar putem întîlni, pînă în regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Pornim peste un perete vertical care ne scoate într-o şa. De aici ne îndreptăm spre dreapta, trecem o placă spălată, apoi parcurgem un brîu pietros la capătul căruia regrupam în acelaşi loc unde ne-am oprit după a doua lungime din traseul Creasta Frumoasă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ şi înapoierea la baza este cea descrisă la traseul numărul 20.

PREMIERA: Szölösi Ernest, Szántó Eugen ş.a.

22. TRASEUL GAROFIŢ I (36)Variantele de acces la baza şi cele de revenire la cabană sînt descrise la punctul numărul

23. Intrarea în traseul Garofiţei se găseşte la zece metri în dreapta intrării în traseul Zburătorul.PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. O fisură ne conduce în escaladă artificială pînă sub un

tavan. Urmează o traversare scurtă spre dreapta şi trecerea directă a tavanului. Deasupra întîlnim o alta fisură care, pe măsură ce înaintăm, se adînceşte luînd forma unui mic diedru. Ieşirea în regrupare se face pe creasta friabilă din dreapta noastră.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Are aproximativ 15 metri şi străbate un brîu ascendent de iarba; pitoanele de regrupare le întîlnim pe un colţ de stîncă lîngă un pom firav.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Chiar din regrupare escaladăm o placă uşor înclinată şi ieşim la baza unui diedru barat de o surplombă. După ce îl depăşim, ocolim prin dreapta un bloc instabil ce surplombează deasupra. Zona în care înaintăm este din ce în ce mai frămîntată. Trecem în continuare o placa, apoi ajungem sub o surplombă pe care o depăşim la liber. Din acest punct, în stînga, observăm o strungă. Linia traseului continuă însă uşor spre dreapta, oferindu-ne încă un punct de căţărare pînă în Creasta Scoruşului unde ieşim în scurt timp.

PREMIERA: Vasile Lazăr, Mihai Vasile, Marius Gabor, la 11.05.1985.

23. TRASEUL ZBURĂTORUL (3A)Două variante de a ajunge la baza traseului ne stau în faţă. Putem să traversăm apa rîului

Hăşdate în dreptul Zuruşului Lung; urcăm de-a lungul acestuia o porţiune scurta, după care ne îndreptăm spre pajiştile cu iarbă din stînga grohotişului, de sub Peretele Aerian; în aproximativ 20 de minute ajungem Ia baza peretelui.

O altă variantă, mult mai interesantă, este să escaladăm fie traseul Creasta Frumoasă, fie traseul Şcoala Turdeană; la ieşire urcăm în diagonală spre dreapta aproximativ 100 de metri, urmînd o potecuţă care ne duce la un copac distinct crescut lîngă stîncă, chiar la intrarea în traseul Zburătorul.

Această tură străbate pe toată înălţimea, mică de altfel, Peretele Aerian, şi are pasaje ce depăşesc dificultatea gradului 3A.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. De la pom urcăm fie pe placa spălată de deasupra, fie pe creasta din stînga. Sus, în dreapta noastră, se profilează o surplombă pe care o trecem prin căţărare liberă. Continuăm escalada pe un brîu de iarbă orientat ascendent spre stînga. O ultima treaptă, de trei metri, cu porţiuni friabile, ne conduce în regrupare lîngă un pom.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Plecăm pe peretele din faţa noastră, trecem o placă mai puţin înclinată şi ne apropiem, prin stînga, de o surplombă care poate fi văzută de la baza traseului. Atacăm obstacolul tot prin stînga şi ieşim deasupra într-un diedru pe care îl parcurgem cu ajutorul scăriţelor. Ultimul obstacol al traseului este un horn cu prize bune care ne scoate în Creasta Scoruşului. Urmînd spre dreapta aceasta creastă ieşim pe Dealul Sîndului unde întîlnim marcajul punct roşu al circuitului Cheilor Turzii.

Dacă dorim să ajungem Ia nivelul apei Hăşdatelor, ne angajăm pe un hăţaş abia vizibil ce străbate curba de nivel pînă în dreptul Grohotişului Morarilor. De aici coborîm pînă în apropierea „Portiţei”.

PREMIERA: Kari Desideriu.

24. TRASEUL COLŢUL VESTIC (3A)

Din punctul ,,n" urcăm puţin pe poteca spre peştera Cetăţeaua Mică. În stînga ei se ridică o creastă scurtă pe care se desfăşoară cele trei lungimi de coardă ale traseului Colţul Estic. De obicei, acesta este folosit pentru antrenament şi şcoală de alpinism. După prima lungime, majoritatea căţărătorilor sînt tentaţi să coboare în rapel.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Este cea mai dificilă de pe întreg traseul, începem escalada pe un diedru prin stingă crestei, apoi traversăm puţin spre dreapta pe un perete vertical. Urmează o fisură pe care o parcurgem cu ajutorul scăriţelor pînă la nivelul altei fisuri pronunţate ce brăzdează placa de deasupra noastră. În acest punct traversăm spre stînga şi ieşim într-un horn. La capătul lui, o surplombă ne conduce într-un culoar deasupra căruia regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Escaladăm mai întîi un horn friabil, apoi trecem peste o surplombă. Dificultatea traseului scade vizibil, pereţii verticali de la început lăsînd loc unei creste pe care înaintăm pînă la întinderea totală o corzilor.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ ne conduce în creasta Scoruşului.Pentru coborîre putem urma variantele descrise la traseul Peretle Scoruşului sau, aşa cum

am amintit la început, putem face un rapel de 40 de metri, după prima lungime de coardă, pînă în imediata vecinătate a peşterii Cetăţeaua Mică.

PREMIERA: echipa A.S. Armata Braşov, în 1956.

25. TRASEUL PERETELE SCORUŞULUI (4A)În scurt timp după ce depăşîm cel de-al patrulea pod peste rîul Hăşdate ajungem în punctul

de bifurcare „o". In dreapta noastră observăm un perete arcuit unde începe escalada traseului Peretele Scoruşului. Poieniţa de la baza lui, mascată faţă de potecă de o perdea de vegetaţie, este adesea plină de alpinişti începători care deprind tehnica de căţărare artificială.

PRIMA LUNGIME DE COARDA. Se desfăşoară, în mare parte, peste o surplomba impresionantă, apoi străbate un perete brăzdat de fisuri, trece un diedru şi o surplomba ieşind într-o zona cu iarbă.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Ne conduce printr-un vîlcel larg şi înierbat pînă la baza unui alt perete.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Depăşim pentru început o fisura în escalada liberă şi ne îndreptăm spre o placă. O trecem în aderenţă, apoi ne căţărăm peste o surplomba şi un horn, ajungînd într-o regrupare foarte comodă.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Din locul de regrupare avem de ales între două variante:

• fie ocolim prin dreapta peretele de deasupra, apoi escaladăm un horn pînă în regrupare.• fie trecem direct peretele şi creasta de deasupra, în cazul în care nu mai dorim să continuăm traseul, un rapel de 40 metri pe peretele din stînga ne va scoate foarte aproape de intrarea în traseul Fisura Scoruşului.

A CINCEA ŞI A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Urmează creasta Scoruşului, avînd fiecare cîte o scurtă porţiune mai dificilă la început.

Reîntoarcerea la cabană:1) o traversare spre stînga ne conduce în Grohotişul Morarilor, de-a lungul căruia coborîm în poteca Cheilor;2) urmăm creasta pînă pe Dealul Sîndului unde întilnim marcajul punct roşu.

PREMIERA: Matei Schenn, Karaczony Ladislau, în 1956.

26. TRASEUL BRÎNELE DE PIATRA (4B)De pe platforma de la intrarea în traseul Peretele Scoruşului urcăm, prin stînga, un prag

stîncos, pînă la intrarea într-un vîlcel. În dreapta, pe o platformă înierbată, se află intrarea în traseul Brînele de Piatră.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. O fisură pe care o trecem în escalada artificială ne conduce pe un brîu de piatră. Traversăm spre stînga pînă la baza altei fisuri unde ne căţărăm tot cu ajutorul scăriţelor. La capătul acesteia regrupăm într-o zonă înierbată, foarte aproape de intrarea în traseul Fisura Scoruşului ale cărui prime pitoane le observăm pe un perete apropiat.

A DOUA LUNGIME DE COARDA. Din regrupare traversăm spre dreapta pe un brîu de iarbă pînă sub o surplombă dificilă, apoi, folosind pitoanele existente, parcurgem o fisură bine

conturată, în continuare, o succesiune de trei brîne de piatră ne întrerupe drumul spre creastă. Odată ajunşi aici, traseul pierde din dificultate, însă zona friabilă ne impune atenţie. Un brîu este ultimul obstacol înaintea regrupării.

Următoarele trei lungimi de coardă şi reîntoarcerea la cabană sînt comune cu cele descrise la traseul Peretele Scoruşului.

PREMIERA: Dan Moldovan, la 21.04.1984.

27. TRASEUL FISURA SCORUŞULUI (4A)De pe platforma de la baza traseului Peretele Scoruşului suim o treaptă stîncoasă şi

ajungem într-un vîlcel cu grohotiş. La capătul lui, pe peretele din dreapta observăm pitoane. Ne aflăm la intrarea în Fisura Scoruşului.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Trecem peste o nişă, apoi ne căţărăm pe o fisură ce brăzdează peretele. Urmează un horn friabil care în partea finală se lărgeşte şi se acoperă cu iarbă, pentru ca după ce depăşim o placă, echipată cu un piton să ieşim în regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDA. O scurtă traversare prin stînga ne conduce pe lîngă o creastă într-o fisură largă. O zonă de iarbă şi un prag de piatră ne scot în regrupare. Tot în acest punct ajungem pe o variantă care din regrupare pleacă în diagonală spre dreapta.

Ultimele doua lungimi de coardă şi reîntoarcerea la cabană sînt cele descrise la traseul numărul 25.

PREMIERA: Boros Ladislau, Kovács Francisc.

28. TRASEUL GABOR FRANCISC (3B)Din punctul de bifurcare „p” urcăm pantele din dreapta potecii pînă la baza peretelui, pe o

platformă cu iarbă şi pomi. PRIMA LUNGIME DE COARDA. Debutează cu o surplombă care ne scoate pe un perete

cu alveole. Urmează o traversare spre dreapta pe sub altă surplombă. Ajungem astfel în dreptul unui tavan de mici dimensiuni. Îl trecem direct, apoi escaladăm hornul de deasupra. O placă, unde vom folosi aderenţa espadrilelor, ne conduce în dreptul unei regrupări foarte comode.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Continuăm ascensiunea depăşind două trepte surplombante. Apoi, tot prin aderenţă, trecem o placă spălată şi regrupăm o dată cu întinderea totală a corzilor.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Deosebit de uşoară, lungimea parcurge creasta ce se află în faţa noastră. Pentru a reveni în potecă, efectuăm o traversare spre stînga pînă în Grohotişul Morarilor de-a lungul căruia, coborînd, ajungem în scurt timp la nivelul apei Hăşdatelor.

De la ieşirea din traseu există şi posibilitatea urcuşului spre culmea Dealului Sîndului.PREMIERA: Gabor Francisc, Vigh Paul, în 1963; repitonat: Szalma Mihai, în 1970.

29. TRASEUL CONCURS (2A)Ultimul traseu înainte de ieşirea amonte a Cheilor Turzii este unul dintre cele mai scurte şi

mai uşoare din zonă. Escalada începe chiar din potecă, din punctul de bifurcare „r”.PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Porneşte pe o faţă uşor înclinată, apoi depăşeşte prin

dreapta o placă spălată, în acest loc traseul îşi modifică direcţia parcurgînd parţial un horn spre stînga. Urmează o faţă verticală punctată de o surplomba care ne conduce lîngă un brîu, sub o placă. Deasupra plăcii regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Se prezintă sub forma unei creste uşoare la capătul căreia traseul se încheie.

Pentru a reveni în potecă, efectuăm o traversare spre stînga printr-o zona împădurită, pînă în Grohotişul Morarilor. Coborîm de-a lungul lui ajungînd aproape de baza traseului.

PREMIERA: Moravek Vasile.

30. TRASEUL COLŢUL CETĂŢII (3B)Istoria traseului Colţul Cetăţii este elocventă pentru traseele abandonate din Cheile Turzii.

După premieră, traseul a fost parcurs din ce în ce mai rar, apoi uitat. In vara anului 1984, o echipă intră aici pentru a face o premieră. Cele cîteva pitoane întîlnite nu i-au ajutat pe componenţi să recunoască existenţa unui traseu. Totuşi, în afară de primii zece metri, ei au refăcut o veche tură alpină pe nedrept uitată.

Pentru a ajunge la bază, părăsim poteca ce însoţeşte apa Hăşdatelor în punctul de bifurcare „m”, apoi suim pantele abrupte şi înierbate din dreapta peşterii Cetăţeaua Mare, pînă sub perete.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ, începem căţărarea depăşind, cu ajutorul scăriţelor, o fisură orientată oblic spre dreapta. Aceasta este noua variantă a traseului. Tot aici ajungem dacă urmărim varianta originală1. Ea porneşte din dreapta fisurii, trece mai întîi o placa, ocoleste prin stîngă un tavan şi, în sfîrşit, escaladează un horn. În continuare, depăşim o zonă friabilă unde se simte lipsa unui piton pentru asigurare. Ultimele obstacole ale lungimii sînt două placi de stîncă deasupra cărora regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Ne îndreptăm în diagonală spre stînga către o placă ce pare desprinsă din perete, apoi traversăm spre dreapta pe o faţă cu puţine prize, încă o dată ne îndreptăm într-o uşoară diagonală spre stînga, trecem cu uşurinţă o surplombă şi o placă şi ajungem la baza unui diedru. Este punctul cel mai dificil al traseului. După ce depăşim obstacolul în escalada liberă intrăm într-o zonă friabilă întreruptă de o surplombă de mici dimensiuni şi de o placă brăzdată de o fisură. Ajungem astfel pe creastă unde regrupăm.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Străbate creasta şi iese din zona de iarbă.Pentru a coborî, urmăm potecuţa firavă din stînga noastră, care nu este alta decît cea folosită pentru coborîrea din traseele din Colţul Sanşil.

PREMIERA: Victor Măciucă, în 1956; repitonat de Dan Păvăloiu şi Gheorghe Pop, în 1984.

31. TRASEUL SANŞIL (3B) De la punctul de bifurcaţie „j” din poteca ce străbate Cheile Turzii urcăm deasupra

Şipotului Cheii, lăsăm în stînga intrarea în traseu Surplomba Sanşil şi escaladăm cu atenţie pantele de deasupra noastră. Poteca ce se vede printre stînci şi iarba ne scoate pe un brîu unde se afla intrarea în traseul Sanşil, unul dintre cele mai căutate şi îndrăgite din zonă.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. De la baza traseului, marcată cu un piton, urcăm în diagonală spre stînga o porţiune cu perniţe de iarbă. După aproximativ şase metri întîlnim o fisură orientată spre dreapta. În partea ei inferioară trecem o surplombă cu ajutorul a trei pitoane. În continuare, ne orientăm puţin spre dreapta către un diedru pe care nu îl vom parcurge în întregime, ci vom traversa spre stînga. O surplombă şi o creastă scurtă ne conduc în regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDA. Din acest punct escaladăm un diedru cu prize solide, apoi, asiguraţi în două pitoane, trecem în căţărare liberă o placă. Pînă la următoarea regrupare urmăm fără abatere linia crestei.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Continuam urcuşul şi ocolim prin stînga o mică placă spălată. După 20 de metri de la plecare ajungem la a doua placă pe care o vom trece cu ajutorul a patru pitoane. Urmează curînd un horn pe care îl depăşim fără dificultate şi ieşim într-o zonă unde traseul îşi pierde din verticalitate.

URMĂTOARELE PATRU LUNGIMI DE COARDĂ străbat creasta Colţului Sanşil, lungă de aproximativ 160 m. Fără a fi deosebit de dificilă, aceasta necesită însă o atentă asigurare datorită înălţimii mari la care se desfăşoară.

La încheierea escaladei, ca o răsplată a efortului depus, ne odihnim pe pajiştile de iarba de la capătul crestei şi admirăm splendida panoramă ce ni se deschide spre satele Petresti, Deleni etc. Pentru coborîre, urmăm mai întîi spre dreapta pînă la ieşirea din traseul Coltul Vestic, apoi în jos, poteca ce se conturează firav chiar de la sfîrsitul crestei Colţului Sanşil. Aceasta ne conduce în aproximativ zece minute la nivelul rîului. Coborîrea pe partea stînga nu este recomandată decît dacă dorim să intrăm într-unul din traseele ce pornesc din Zuruşul Cetăţii.

PREMIERA: Lonincz Nicolae, Kovács Francisc, Gagyi Andrei, în mai 1952.

32. TRASEUL SURPLOMBA SANŞIL (4A)Principala caracteristică a acestui traseu este surplomba de la începutul primei lungimi de

coardă, una dintre cele mai redutabile existente în traseele alpine din Cheile Turzii, care a dat şi denumirea traseului. Acesta are numai două lungimi distincte, restul de şase fiind comune cu lungimile finale ale traseului Sanşil. La bază ajungem folosind aceeaşi poteca pe care am urcat şi la traseul precedent.

1 Dacă ne hotărîm pentru varianta originală regrupăm în punctele marcate în schiţă ca regrupări intermediare.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Pornim în escalada dintr-un intrînd al peretelui. Urcăm la liber cinci metri pînă la baza surplombei pe care o depăşim cu ajutorul scăriţelor. După trecerea ei ne angajăm într-o traversare spre stînga folosind, pe lîngă pitoanele fixate în perete, şi o clepsidra naturală săpată în stîncă. Continuăm ascensiunea pînă unde stîncă ne oferă posibilitatea unei regrupări intermediare. Mai departe trecem o mica surplomba, apoi ne căţărăm pe verticala peretelui pînă în regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Contrar aşteptărilor, în acest punct ne abatem de la firul crestei printr-un traverseu de circa opt-zece metri spre stîngă, pe versantul ce se ridica deasupra Zuruşului Cetăţii. Aceasta zona friabila şi cu iarba necesită o atenţie deosebita. Pasajul odată depăşit, continuăm escalada pe verticala peretelui spre un horn care ne scoate din nou pe linîa de creasta. Aici întîlnim traseul Sanşil în punctul unde acesta şi-a consumat prima lungime.

PREMIERA: Rozsnyai Carol, Gyöngyösi Nicolae.

33. TRASEUL PERETELE SUSPENDAT (4B)Din punctul unde se găseşte intrarea în traseul Sanşil coborîm ocolind un pom ce a crescut

chiar la marginea stîncii. Urcam apoi spre alt pom ce marchează intrarea în traseu.PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Ne căţărăm la început pe un diedru larg şi intrăm într-

o zonă cu iarbă. În continuare, escaladăm o placă brăzdată de o fisură şi barată de mai multe surplombe de dimensiuni reduse. Trecem direct două dintre ele, apoi traversăm spre stînga urmînd linia pitoanelor. Un ultim pasaj vertical ne scoate în regrupare pe un brîu de piatră înclinat spre gol.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurgem integral brîul, după care escaladăm o fisură orientată spre stînga. Faţa de stîncă ce urmează o trecem prin căţărare liberă. La capătul ei ieşim într-o regrupare comodă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Este cea mai lungă de pe întreg traseul. Există însă posibilitatea să facem o regrupare intermediară, ceea ce micşorează foarte mult frecarea corzilor şi, deci, efortul pe care trebuie să-l depună capul de coardă. Primele obstacole, o placă şi un diedru sur-plombant, le depăşim cu ajutorul pitoanelor. În continuare, un scurt traverseu spre stînga ne ajută să ocolim un bloc ce surplombează deasupra noastră. Mai sus ne căţărăm cîţiva metri şi ajungem sub ultima surplombă a traseului. Din acest punct există două variante:

1) escaladăm la liber surplomba şi, deasupra ei, regrupăm la baza unui horn;2) ocolim acest obstacol făcînd o traversare spre dreapta, apoi urcăm pe verticala peretelui printr-o zonă friabilă pînă la baza hornului unde ne întîlnim cu prima variantă şi regrupăm.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Urcăm hornul şi, după zece metri, ieşim în creastă, pe care o parcurgem pînă la întinderea completă a corzilor. Ultimele trei lungimi de coardă, ca şi coborîrea la bază, sînt cele descrise la traseul Sanşil.

PREMIERA: Andrei Moldovan, Lorincz Nicolae, Boroş Ladislau.

34. TRASEUL GROTA SANŞIL (3B)La intrarea în acest traseu ne conduce limba de grohotiş a Zuruşului Cetăţii. Urcăm

aproximativ un sfert din lungimea lui pîna la un pîlc de copaci tineri, de unde căutăm cu privirea pitoanele ce punctează traseul Grota Sanşil. Aceasta tură alpină se parcurge destul de rar, deoarece stînca este acoperită cu iarba pe prima lungime şi are mai multe porţiuni friabile pe ultima.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Trecem mai întîi două muchii pînă ajungem la primul piton. Puţin mai sus intrăm într-o zona cu multă iarbă. Pentru a o depăşi trebuie sa mergem în zigzag în căutarea pitoanelor. La ieşirea din această porţiune întîlnim o arcadă ce ne respinge în afara. Stînd în aderenţa pe placă trecem obstacolul şi ieşim în regrupare.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. De la pom traversam spre dreapta peste o placa spălată, în continuare urcăm ghidaţi de linia pitoanelor, pentru ca în finalul lungimii să ne îndreptam din nou spre dreapta printr-o porţiune friabilă, spre o grotă unde vom regrupa.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Pornim pe peretele din stingă grotei şi urcăm cu atenţie pe un pasaj scurt, unde căţărarea liberă se îmbină cu cea artificială peste zone deosebit de friabile. La nivelul superior al grotei, drumul ne este închis de o surplombă pe oare o trecem direct. Odată depăşit acest obstacol intrăm într-un horn larg, barat la rîndul lui de o altă surplombă de mari dimensiuni. De sub ea traversăm spre dreapta pe un sector foarte sfărîmîcios. Atenţie

mare în acest punct: pietrele căzute din perete ajung la Şipotul Cheii şi pot provoca accidente printre turiştii care trec pe potecă!

Ultima parte a traseului se îndreaptă pe verticala peretelui printr-un horn fără pitoane, spre creastă. Ultimele trei lungimi de coarda străbat porţiunea finală a crestei Colţului Sanşil.

Coborîrea este cea descrisă la traseul Sanşil.Am descris mai sus tura ce ne duce din Zuruşul Cetăţii pîna pe creastă. Aceasta însă are şi

doua variante deosebit de interesante:1) din prima regrupare, de la pom, escaladînd feţele de deasupra noastră, putem vizita o grota la care ajungem după ce ne căţărăm pe o faţă de stînca spălată. Coborîrea o facem în rapel;2) o altă variantă, descoperită de curînd de echipa Moravek Vasile - Dan Moldovan, porneşte din grota din a doua regrupare. De aici continuăm traversarea spre dreapta şi, după aproximativ 20 m, ajungem într-un jgheab spălat. Îl urcăm şi intrăm într-o grotă prin care, surpriză, vedem lumina! O parcurgem în grabă şi ieşim pe versantul opus al Colţului Sanşil, de unde două rapeluri, unul de 40 m, celălalt de 20 m, ne scot la baza peretelui.

PREMIERA: Andrei Moldovan, Kovács Francisc - varianta originala, în 1949; Gyöngyösi Nicolae, Rozsnyai Carol - varianta cu ieşire în creasta, în 1961; Moravek Vasile, Dan Moldovan - varianta cu ieşire prin tunel, în 1984.

35. TRASEUL PERETELE COLŢULUI CRĂPAT (5A)Din punctul de ramificaţie „l” urmăm în sens invers poteca de coborîre din traseele din

Colţul Sanşil, apoi, traversînd Zuruşul Cetăţii prin partea lui superioară, ajungem la brîul de iarbă de sub peretele impunător al Colţului Crăpat. Urmăm acest brîu pe o distanţa mica, pîna în dreptul unui pîlc de copaci. Din acest loc ne înălţăm privirea pe verticala peretelui descoperind cu uşurinţă pitonul ce indică intrarea în traseu. Recomandăm ca varianta de acces pe Zuruşul Cetăţii să fie evitată, deoarece, deşi pare mai directa, nu scurtează urcuşul şi nici nu este mai uşoară. Dimpotrivă, mersul pe grohotiş este foarte obositor şi, în plus, există pericolul ca pietrele instabile să se prăvălească pe pantă accidentînd turiştii care se odihnesc la Şipotul Cheii.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Se observă chiar de la început ca traseul are o uşoara tendinţă spre stînga. Pornim pe perniţe de iarbă, peste un perete cu prize întoarse spre primul piton văzut de jos. Ajunşi deasupra lui, mai urcăm cîţiva metri pînă pe un brîu pe care îl urmăm spre stînga. Din acest punct încep practic marile plăci spălate ale peretelui, punctate doar foarte rar de brîne minuscule, fisuri sau alveole. Folosind tehnica de escalada artificială, ne căţărăm la început pe verticala peretelui, apoi traversăm spre stînga. Zece metri deasupra punctului unde am încheiat traverseul se găseşte o brînă îngustă şi uşor ascendentă spre stînga, pe care regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Mergem încă trei-patru metri pe brîna pe care am regrupat. Linia pitoanelor ne indica locul unde, mai întîi în escalada liberă, apoi cu ajutorul scăriţelor, continuăm căţărarea. Un traverseu, tot spre stînga, avînd pitoane foarte depărtate solicita din plin forţa şi atenţia căţărătorilor. Următoarea porţiune, verticală, ne conduce la o alveola pe care încap doar tălpile espadri-lelor şi în jurul căreia sînt bătute mai multe pitoane. Am cîştigat înălţime şi priveliştea din jurul nostru devine impunătoare. Brîul pe care am ajuns la baza traseului a rămas undeva jos, lipit de perete, şi privirea noastră scapă pînă în albia rîului.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Este cea mai uşoară a traseului, deoarece peretele pierde din verticalitate. Totuşi, lipsa prizelor ne obliga să recurgem la folosirea scăriţelor. La sfîrşitul lungimii, un traverseu spre stînga ne scoate într-un horn înierbat unde regrupăm.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Este cea mai frămîntată de pe traseu. Din regrupare observăm, în dreapta şi puţin deasupra noastră, o surplombă de mari dimensiuni, pe care o evităm prin partea stîngă. Continuăm ascensiunea cu escaladarea unui diedru întrerupt de două surplombe, apoi ne angajăm direct în trecerea altei surplombe care ne barează calea. Pîna în regrupare, ultimii metri îi parcurgem uşor, orientîndu-ne spre dreapta. Din acest punct traseul se ramifică în două variante.

1) Varianta dreapta.A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Un brîu de piatră ne conduce la baza unei placi de

stîncă. La partea superioară, aceasta se depărtează de perete. Escalada în opoziţie ne ajuta să ajungem deasupra, unde se înălţa un perete fără prize, pe care, undeva sus, este bătut un piton.

Menţionăm că acest pasaj dificil poate fi ocolit prin stînga. În continuare ne căţărăm peste ultima surplombă a traseului, apoi străbatem atenţi o zona friabilă, în finalul lungimii poposim pe iarba din creasta, unde regrupăm pentru ultima oară.

2) Varianta stîngăa.A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Fie direct din regrupare, fie de la nivelul plăcii de

stîncă descrisă anterior, facem un traverseu spre stînga pîna într-un horn de mari dimensiuni ce se observă de la mari depărtări. Ne căţărăm pe horn pînă la întinderea completă a corzilor.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurgem partea finală a hornului şi ieşim în creasta Colţului Crăpat, în apropierea punctului unde se găsesc pitoanele pentru prima variantă de coborîre din traseele Metalul şi Creasta Colţului Crăpat.

Coborîrea şi reîntoarcerea în poteca ce străbate Cheile Turzii este cea descrisă la traseul numărul 36.

PREMIERA: Kovács Gheorghe - traseul clasic; Gyöngyösi Nicolae - varianta cu horn.

36. TRASEUL CREASTA COLŢULUI CRĂPAT (3B)Părăsim poteca Cheilor în punctul de bifurcare „h”, suim o treaptă stîncoasă şi ieşim pe o

limbă de grohotiş ce ne conduce spre punctul numit „Moara", format din doua jgheaburi de stîncă spălate de ape, pe care însă îl putem evita urcînd prin stînga pe vîrful lui Puşcariu. Aici facem un scurt popas ca să admîrăm priveliştea ce se deschide spre cea mai impresionantă zonă a Cheilor Turzii. Coborîm de pe vîrf, lăsăm în stînga un brîu de iarbă care înconjură peretele Colţului Rotunjit şi ieşim deasupra jgheabului pe care îl evitasem puţin mai înainte. În faţa noastră se deschide amfiteatrul format în stînga de Colţul Rotunjit, în dreapta de Colţul Crăpat şi în faţa de Peretele Suurime. Privind spre Colţul Crăpat, vom observa două creste paralele. Cea din dreapta este scurtă şi nu prezintă importanţă pentru căţărare. Traseul Creasta Colţului Crăpat se desfăşoară pe peretele şi creasta din stînga.

După acest tur de orizont, urcăm spre dreapta pe o potecă ce abia se vede, care ne conduce la baza peretelui. Aici căutăm cu privirea un imens piton tubular, cu un inel pe măsura lui, ce constituie cel mai evident reper pentru intrarea în traseul Creasta Colţului Crăpat.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. O faţă brăzdată de fisuri adînci ne conduce, după cinci-şase metri, la pitonul tubular observat de la baza peretelui. Aici avem de ales între două variante:

1) prin dreapta unei surplombe de mari dimensiuni, escaladăm o faţă verticală de stîncă; după aproximativ şase metri traversăm pe creasta din stîngă:2) peste imensa ţeava bătută adînc în stîncă urcăm un mic horn la capătul căruia întîlnim prima variantă.

O zonă verticală şi cu iarbă este ultimul obstacol al primei lungimi de coardă. Regruparea o facem pe un brîu în dreptul unui arbust.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ, începe cu o fisură pe care o depăşim prin escaladă artificială, trece la liber o surplombă şi iese în creasta Colţului Crăpat. Primul contact cu perspectiva Cheilor este impresionant. Privite din acest punct, Cheile Turzii au un farmec aparte. După ce escaladăm un mic horn surplombant, ne căţărăm pină la întinderea totală a corzilor.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Reprezintă porţiunea cea mai înclinată a crestei. Din regrupare, urmînd linia pitoanelor, parcurgem placa verticală ce se ridică înaintea noastră şi în stînga crestei. Trecem o surplomba apoi un mic diedru surplombant şi ajungem într-o fereastră prin care ni se deschide o frumoasă perspectivă a Turnului Ascuţit.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Urmează la început, tot placa din stînga a Colţului Crăpat. Depăşim o ultimă surplombă şi ieşim în creasta pe care nu o vom mai părăsi pînă la încheierea escaladei. Trecem strunga şi regrupăm lîngă crucea lui Hans Gora.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurge creasta orizontală care se desfăşoară înaintea noastră. La 40 de metri de la plecare descoperim primele pitoane, unde regrupăm.

Prima variantă de coboîre. De la pitoanele descrise anterior, putem fie să facem un rapel scurt, fie să coborîm cu atenţie pe feţele din stînga noastră pînă la o placă de stîncă prevăzută cu pitoane. De aici, un rapel de 40 m ne readuce la baza peretelui.

A doua varianta de coborîre. Parcurgem încă o lungime de coardă pe creastă (a şasea) şi la capătul ei găsim un piton deasupra unui horn cu vegetaţie, pe partea din stînga a Colţului Crăpat. De aici, cu un rapel de 20 metri, coborîm hornul. La încheierea acestuia, pe peretele din stînga,

alte pitoane ne ajuta să continuăm coborîrea pînă la baza stîncii. Pentru a reveni la poteca ce străbate Cheile, urcăm un mic horn apoi coborîm pe un vîlcel cu vegetaţie pînă la baza traseului, în continuare urmăm în sens invers drumul de acces spre intrarea în traseu.

PREMIERA: Lorincz Nicolae, Kovács Francisc, Gagyi Andrei, la 2.09.1952.

37. TRASEUL METALUL (4B)Detaliile caracteristice ale acestui traseu, diedrele suprapuse ce se înlănţuie în a doua şi a

treia lungime de coardă, vor fi observate chiar din momentul în care începem urcuşul spre baza peretelui. Intrarea în traseul Metalul se află la treizeci de metri mai sus decât accesul în traseul creasta Colţului Crăpat.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ Este deosebit de sinuaosă, ceea ce imlipică o perfectă distribuire a corzilor prin carabiniere. Porneşte de sub o surplombă pe o fisură orientată dreapta, pe care o vom parcurge în escaladă liberă. La incheierea fisurii intrăm intr-o zona de iarbă. Din acest punct ne orientăm spre stânga, spre o surplomba unde observăm următorul piton. Odată trecut acest punct, unde se pare că traseul se pierde, ajungem la placă spalată pe care o depăşim cu ajutorul scăriţelor. Pitoanele foarte depărtate ne obligă sa le intrebuiţăm foarte mult pentru a face această traversare. Un brâu de piatră ne conduce după trei-patru metri intr-o regrupare mică dar comodă sub un diedru surplombant.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ: Trecem spre dreapta peste o surplomba şi ajungem la un brâu de iarbă sub o placă. Urcăm placa şi, folosînd o clepsidră, ieşim pe un brâu de piatră galbenă. Spre dreapta, pe acesta se găsesc câteva grote. Noi continuăm însă escalada pe verticala peretelui, peste o alta placă de stâncă. O scurtă porţiune de traversare ne scoate la baza unui diedru barat de o surplombă la capătul căruia regrupăm în scăriţe.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Trecem surplombă sub care am regrupat şi, după o traversare spre stânga, ajungem la baza celui de-al doilea diedru. Îl escaladăm si, când acesta îşi schimbă direcţia spre dreapta, trecem surplomba ce se formeaza şi ieşim pe o altă placă unde găsim trei pitoane gemene ăi, la caţiva centimetrii, un al patrulea – un alt loc pentru o posibilă regrupare. Noi insa continuăm escalada pe placile de deasupra, care ne conduc la un ultim diedru barat de o surplombă. Dupa aceste obstacole suprapuse facem o traversare spre dreapta pentru a intra in hornul dificil ce ne scoate în creasta. Atentie, să nu evităm hornul mergând pe creastă spre dreapta care prezintă zone friabile! Regruparea se face la crucea lui Hans Gora.

De aici continuarea si coborârea din traseu este comună cu cea a traseului Creasta Colţului Crăpat.

PREMIERA: Gyöngyösi Nicolae.

38. TRASEUL PERETELE SUURIME (5A)Considerat multă vreme ca fiind cel mai dificil şi cel mai tehnic, traseul Peretele Suurime

prezintă prima şi a treia lungime de coardă printre cele mai frumoase din Cheile Turzii. Pentru a ajunge la bază, urmăm, până deasupra la punctul numit „ Moara”, drumul

descris la numărul 36. Ajunşi acolo, ne îndreptăm privirea spre impunătorul perete din faţa noastră. După o porţiune de urcuş prin iarbă, aproximativ în dreptul peşterii Hornarilor, ne apropiem de perete. Aici, la umbra unor copaci, observăm primele pitoane ale traseului

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Este şi cea mai dificilă de pe întreg traseul. Trecem de la început o placă surplombantă pe care facem două traversee scurte, întîi spre stânga apoi mai sus spre dreapta, în căutarea fisurilor în care sunt bătute pitoanele. Deasupra, o surplombă ne barează intrarea într-un horn. O trecem în căţărare liberă, apoi escaladăm hornul barat la rândul lui de o altă surplombă peste care trecem iar la liber. Ajungem astfel la o placă uşor înclinată şî înaintăm rapid folosind aderenţa tălpilor espadrilelor. La capătul ei întâlnim o ultimă surplombă, mai puţin dificilă decât primele trei, după trecerea căreia regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. O fisură brazdează peretele de deasupra regrupării. Folosind cele două pitoane ce se se află pe faţa din dreapta fisurii, trecem pasajul. Urmează o surplombă care ne scoate intr-o mica zonă înierbată. Stânca îşî face însă iar apariţia, următorul pasaj fiind un diedru barat la partea inferioară de o surplombă. Deasupra lui observam altă surplombă, pe care o ocolim prin dreapta şi ajungem în regrupare.

A TREIA LUNGIME DE COARDA. Este aproape tot atît de frumoasă ca şi prima. După ce trecem o placă de stîncă, traversăm spre stînga, mai întîi printr-o zonă înierbată, apoi peste feţe

de stîncă. Trecem o creastă şi continuăm traversarea pe sub o surplombă, după care ne îndreptăm pe verticală spre un tavan impresionant. Îl trecem direct şi, după cîţiva metri, regrupăm pe o platformă comodă.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. În continuare traseul pierde vizibil din dificultate, orientarea în traseu fiind însă din ce în ce mai dificilă. Escaladăm, rînd pe rînd, diedrul de deasupra, apoi un horn închis la partea superioară de o surplombă şi ieşim pe o zonă înierbată care ne conduce în regrupare.

A CINCEA LUNGIME DE COARDĂ. Traversam spre stînga aproximativ patru metri pînă cînd observăm deasupra noastră urechea ruginită a unui piton. De aici trecem o placă, apoi o surplombă şi ieşim într-un vîlcel pietros, larg deschis. La sfîrşitul lui trecem cu atenţie peste cîţiva bolovani ajungînd într-o regrupare foarte comodă.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Depăşim un ultim pasaj de căţărare artificială şi ajungem într-o zona foarte frămîntata a peretelui.

De aici escaladăm o fisură care se încheie pe Culmea Mînăstirii, în imediata apropiere a stelei metalice. Pentru a reveni la cabană urmăm spre stînga marcajul punct roşu al circuitului crestelor.

PREMIERA: Moravek Vasile, Szarka Gheorghe, în 1964.

39. TRASEUL CREASTA MATEMATICĂ1 (3A)Una din cele mai puţin frecventate ture de căţărare din Cheile Turzii, Creasta Colţului

Rotunjit este pitonată foarte rar, prezintă pe aproape toata desfăşurarea ei porţiuni friabile şi nu pune probleme deosebite de tehnică alpină.

Pentru a ajunge la bază, folosim drumul de acces descris la traseul Creasta Colţului Crăpat pîna deasupra punctului denumit ,,Moara”. Ajunşi în amfiteatrul format de Colţul Crăpat, Colţul Rotunjit şi peretele Suurime ne îndreptăm privirea spre stînga. Pe poteca abia vizibilă observam un mare bloc de stîncă. Din acest punct intrăm în traseu.

PRIMA Şl A DOUA LUNGIME DE COARDA. Escaladăm liber cei patru metri de perete ce ne despart de linia crestei pe care practic nu o vom mai părăsi pîna la încheierea traseului. La capătul celor 40 de metri regrupăm într-o zonă friabilă, asiguraţi printr-un piton nesigur. Continuăm apoi escalada crestei şi, după alţi 30 de metri, observăm, în dreapta acesteia, o platformă largă unde vom regrupa a doua oară.

A TREIA Şl A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Revenim pe linia crestei trecînd un punct ceva mai spectaculos. În continuare, creasta pierde în dificultate şi în verticalitate pe măsura ce avansăm. După încă două lungimi de coardă ajungem în punctul unde întîlnim traseul Peretele Sudic al Colţului Rotunjit.

Ultima lungime, rapelul şi revenirea la baza sînt cele descrise la traseul numărul 40. PREMIERA: Andrei Moldovan, Gora Hans.

40. TRASEUL PERETELE SUDIC AL COLŢULUI ROTUNJIT (3A)De la locul de intrare în traseul Creasta Matematică urcăm în continuare pîna în dreptul

unui diedru pitonat, care reprezintă primul obstacol al traseului Peretele Sudic al Colţului Rotunjit. Sîntem la baza unei ture alpine inegale în ce priveşte problemele de căţărare, deoarece zonele frumoase de escaladă liberă sau artificială sînt întrerupte de porţiuni cu iarbă sau pomi unde linia traseului se pierde.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Urcam diedrul în escaladă liberă şi aproape de punctul unde aceasta se încheie traversăm spre stîngă. În continuare trecem prin dreapta unui diedru de mici dimensiuni şi ieşim pe un brîu de iarba unde regrupăm.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ. Ocolim din nou prin dreapta un alt diedru (al treilea) şi ajungem pe un brîu orizontal invadat de iarba şi pomi. La capătul acestuia, după ce am reuşit sa „învingem pădurea", descoperim o fisura la baza căreia un mic piton ruginit ne arata ca sîntem pe drumul cel bun. In continuare, traseul se conturează clar fără a mai pune probleme de orientare. Urcăm fisura în escalada liberă şi, la capătul ei, regrupăm sub o surplombă.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Traseul îşi recapătă frumuseţea de la început. Traversam mai întîi pe sub streaşină de stîncă sub care am regrupat. Trecem apoi o muchie

1 Traseul este cunoscut şi sub denumirea de Creasta Colţului Rotunjit.

surplombantă şi ieşim pe o placă verticală. Un horn de zece metri şi o ultimă faţă care pierde vizibil din verticalitate ne conduc în creasta Colţului Rotunjit, în punctul unde traseul numărul 39 şi-a consumat cea de-a patra lungime de coarda.

A PATRA LUNGIME DE COARDĂ. Parcurge pe aproximativ 45 de metri o porţiune de creastă aproape orizontală a Colţului Rotunjit pînă în locul unde, în stînga noastră, observam un balcon de iarbă. Locul este deosebit de frumos şi te îmbie la un popas mai lung. Pitonul de rapel se găseşte pe partea dreaptă la aproximativ cinci metri sub creastă. Un rapel de 40 de metri ne scoate la baza peretelui. Pentru a reveni în poteca ce străbate Cheile Turzii, urmam în sens invers drumul de acces la traseu.

PREMIERA: Lorincz Nicolae, Kovács Francisc, Gagyi Andrei, la 23.08.1952.

41. TRASEUL FRONTAL DIN COLŢUL ROTUNJIT1 (4B)Pentru a ajunge la baza traseului urmăm pînă sub vîrful lui Puşcariu drumul descris la

traseul numărul 36. Din acest loc ne îndreptăm spre stînga pe Brîul de Jos al Peretelui Rotunjit, înainte de a ajunge la peştera Binder observăm, lîngă un scoruş crescut la baza stîncii, un piton din ţeava. Ne aflăm la intrarea în traseu.

PRIMA LUNGIME DE COARDĂ. Debutează cu o fisură de 12 metri pe care o parcurgem mai întîi la liber, apoi în escaladă artificială. În locul unde aceasta se încheie, efectuăm o traversare delicată, de aproximativ zece metri spre dreapta, pentru a ajunge la baza unei alte fisuri care ne conduce într-o regrupare incomodă pentru două persoane. Această lungime sinuoasă impune o atentă distribuire a corzilor în carabiniere.

A DOUA LUNGIME DE COARDĂ, începe cu o traversare spre stînga, la capătul căreia escaladăm o fisura acoperita parţial cu vegetaţie, în această zonă, lipsa prizelor cere multă atenţie, pitoanele fiind utilizate exclusiv pentru asigurare. Pe ultimă parte a lungimii peretele devine vertical, dar prizele bune permit înaintarea. O dată cu întinderea completă a corzilor, observăm, în dreapta fisurii, un mic ţanc pe care regrupăm.

A TREIA LUNGIME DE COARDĂ. Plecarea cere o poziţie de mare echilibru pentru a ajunge la primul piton, care ne ajută să traversăm spre stînga peste o creastă de mici dimensiuni. Deasupra noastră se profilează o surplombă. O trecem direct cu ajutorul unui piton pe care îl găsim cu dificultate. Deasupra, pasaje de căţărare liberă peste zone friabile ne conduc spre pantele de iarba ce anunţă Brîul de Mijloc.

A PATRA LUNGIME DE COARDA ne scoate pe acest brîu în zona lui cea mai îngustă. În caz de nevoie, din ocest punct se poate ieşi din traseu. Urmat spre dreapta brîul coboară spre Vîrful lui Puşcariu.

A CINCEA LUNGIME DE COARDA. Are ca prim obstacol un prag stîncos de patru metri. În continuare, un brîu înierbat urmat spre stîngă ne conduce spre o tufa bogată de măceş care barează intrarea într-un horn elegant. Pentru a scapă de neplăcerea înţepăturilor ocolim obstacolul, pe perete, cu ajutorul a trei pitoane. În final, o scurtă traversare spre stîngă ne scoate în regrupare.

A ŞASEA LUNGIME DE COARDĂ. Printr-o bavareza de toata frumuseţea depăşim hornul, apoi urmăm o brînă înclinată pîna sub un ţanc unde regrupam pe un prag de stîncă. Poziţia aeriana în care ne aflam ne oferă o frumoasa perspectivă asupra întregului ansamblu al Cheilor Turzii.

A ŞAPTEA LUNGIME DE COARDĂ. O traversare orizontală spre dreapta ne scoate pe Brîul de Sus al Peretelui Rotunjit pe care îl urmăm pînă la jumătate unde acesta începe sa se piardă.

A OPTA LUNGIME DE COARDĂ. Duce, după 35 de metri, pe vîrful Colţului Rotunjit.Coborîrea este cea descrisa la traseul numărul 40.PREMIERA: Bodea Gabor, Harmath Csaba, la 21.09.1973.

ALTE TRASEE

Pentru a întregi imaginea tuturor traseelor existente în Cheile Turzii2, descriem în continuare cîteva ture parcurse mai rar, care pot oferi alpiniştilor, pe lînga satisfacţia căţarării, şi o 1 Denumit şi traseul Furnicilor.2 Pînă în luna august 1985.

mai buna cunoaştere a acestei zone de o deosebita frumuseţe.

42. TRASEUL HORNUL VULTURILOR (1B)Intrarea în acest traseu se găseşte deasupra Povîrnişului „Emil Pop", în stîngă peşterii lui

Anton. Ca reper pentru localizarea Hornului Vulturilor poate fi folosită crucea mică metalică de deasupra lui.

Traseul are practic o singura lungime de perete chiar sub platoul Dealului Sîndului.Materiale: o coarda de 40 de metri, opt carabiniere, două-trei pitoane.PREMIERA: Klemens Herta.

43. TRASEUL TURNUL GALBEN1 (4B)Aceasta tura porneşte chiar din poteca, după ce am trecut al doilea pod, la aproximativ

zece metri dincolo de o cruce ridicata în memoria unui turist imprudent. Tura diferă, ca dificultate, avînd lungimile 1, 6, 7 de gradul V şi A1, iar celelalte doar de gradul III. Traseul este pitonat şi are opt lungimi de coardă. Coborîrea o facem la liber în poieniţa Alghinei 2, de unde urmăm, în sens invers, poteca de acces la traseul Creasta Sura.

Materiale: două corzi de 40 de metri, 20 carabiniere, trei-patru pitoane, scăriţe, bucle.PREMIERA: Silvius Iorga, Kerekes loan, la 7.04.1985.

44. TRASEUL DIEDRUL PORUMBEILOR (5B)Intrarea în Diedrul Porumbeilor se găseşte la cîţiva metri în stîngă traseului Peretele

Porumbeilor, variantele de acces la bază fiind cele descrise la traseul numărul 14.În prima parte a traseului ne căţarăm pe verticala peretelui. Urmează aproape trei lungimi

de coardă de traversare într-o uşoară diagonală spre stîngă pînă sub un şir de surplombe şi tavane. Din acest punct, linia traseului se poate observa cu uşurinţă şi din poteca ce străbate Cheile Turzii. Continuăm căţărarea pe verticală trecînd printre tavanele amintite şi ieşim pe un brîu. Acesta, urmat spre dreapta aproximativ 15 metri, ne conduce sub o fisură. Următoarea lungime de coardă se desfăşoară în totalitate pe această fisură şi iese pe o platformă comodă. Ultima lungime de coardă, care a dat denumirea traseului, are ca principal obstacol un diedru surplombant în partea de mijlloc, pe care îl depăşim în escaladă liberă, regruparea fiind comună cu ultima regrupare din traseul Grota lui Hili. O porţiune de iarbă ne conduce apoi în creasta din dreapta, în locul unde se încheie traseul Vigh Tibor, variantele de reîntoarcere la cabana fiind descrise la această tură.

Traseul este pitonat şi are opt lungimi de coardă.Materiale necesare: doua corzi de 40 metri, 25 carabiniere, şase-şapte pitoane, scăriţe,

bucle de coardă.PREMIERA: Dan Moldovan, Vasile Lazăr, Moravak Vasile, Relu Anghel, la 28.09.1984.

45. TRASEUL ŞCOALA CLUJEANĂPuţin mai sus de intrarea în traseul Creasta Cocoşului, pe partea stîngă a Zuruşului Lung,

întîlnim un colţ de stîncă de aproximativ 30 de metri, pitonat pentru şcoală de căţărare. Găsim aici porţiuni unde poate fi învăţată escalada liberă pe feţe sau pe hornuri sau escalada artificială. Din păcate, depărtarea foarte mare faţă de poteca face ca acestui loc să-i fie preferată zona de şcoală din vecinătatea peşterii Cetăţeaua Mica.

PREMIERA: Zelenkca Carol, Szántó Eugen ş.a.

46. TRASEUL LATERAL (2A)Din punctul de bifurcare „j" ieşim în Zuruşul Cetăţii, pe care îl urcam pînă aproape de

final, trecînd rînd pe rînd pe la baza Surplombei Sansil şi a Grotei Sanşil. Pe una din ultimele creste din dreapta noastră observăm pitoane. Traseul Lateral, complet necunoscut obişnuiţilor Cheilor Turzii, l-am descoperit întîmplător, iar denumirea a căpătat-o la sugestia lui Moravek Vasile. Dificultatea celor trei lungimi de coardă care îl compun scade cu cît cîştigăm în înălţime. Coborîrea se face pe poteca descrisă la traseul Sanşil.

Materiale: o coardă de 40 de metri, 12 carabiniere, două-trei, pitoane.Autorii premierei sînt necunoscuţi.

1 Datorită aşezării traseului chiar deasupra potecii, recomandăm parcurgerea lui doar în zilele în care puţini turişti vizitează Cheile Turzii.

47. TRASEUL FISURA ŞOIMILOR (2A)Vizavi de Colţul Crăpat se ridică Stînca Şoimilor, pe care se desfăşoară traseul numărul

47. Două lungimi de coardă ne conduc la punctul „La Cîrlige", unde traseul se încheie. În continuare, urcăm pe Culmea Mînăstirii, unde întîlnim marcajul punct roşu al circuitului Cheilor. ÎI urmăm spre stîngă şi, după aproximativ o oră, ajungem la cabana Cheile Turzii.

Materiale: o coardă de 40 de metri, zece carabiniere, trei-patru pitoane.PREMIERA: Kovács Gheorghe.

48. TRASEUL FRONTAL SUURIME1 (3A),Pentru a ajunge la baza traseului urmăm poteca descrisă la punctul numărul 36 pînă

deasupra locului denumit „Moara". De aici ne apropiem de peretele Suurime. Chiar în faţa noastră, unde acesta îşi schimbă orientarea, observăm pitoane. Primele două lungimi de coardă se desfăşoară pe stîncă şi sînt echipate cu pitoane vizibile. Celelalte merg în zigzag printr-o zona frămîntătă şi cu vegetaţie spre un pinten ce te atrage tot timpul escaladei. La premieră traseul a fost parcurs din 11 lungimi de coardă. Coborirea o facem urmind spre stîngă marcajul punct roşu ai circuitului crestelor.Materiale: una-două corzi de 40 de metri, 15 carabiniere, scăriţe, patru-cinci pitoane.

PREMIERA: Moravek Vasile, Szalma Mihai.

49. TRASEUL PAJURA (5A)Primele pitoane ale acestui traseu se găsesc la 40 de metri mai sus de intrarea în traseul

Peretele Suurime. Caracterizat în mare parte prin pasaje de căţărare liberă de gradul V+, traseul are un singur punct de escaladă artificială şi prezintă, de-a lungul celor cinci lungimi de coardă, mai multe zone friabile sau înierbate.

Materiale: doua corzi de 40 de metri, 20 carabiniere, cinci-şase pitoane, scăriţe, bucle.PREMIERA: Octavian Brătilă, Silvius Iorga, Ia 28.08.1985.

50. TRASEUL MORCOV (4B)Baza acestui traseu se găseşte cîţiva metri la stînga de Peştera Ungurească, accesul

făcîndu-se pe un vîlcel de torent care coboară direct de la peşteră, pînă în albia rîului2. Caracterizat prin zone mari de căţarare liberă cu pasaje de gradul V+, el se încheie pe Culmea Mînăstirii.

Traseul Morcov este pitonat rar şi are patru lungimi de coardă.Materiale: doua corzi de 40 de metri, 15 carabiniere, şapte-opt pitoane, scăriţe.PREMIERA: Szalma Mihai.

51. TRASEUL HORNUL ASCUNS (4A)Traseul se găseşte deasupra Povîrnişului „Emil Pop" între traseele Hornul Vulturilor şi

Hornul Marac3. Două lungimi de coardă, una de 15 metri şi alta de 45 metri, ne conduc la pasajul care a dat numele acestei ture: un horn ce brăzdează un perete compact. Deasupra hornului efectuăm o scurtă traversare, într-o zonă fără prize, unde trecem în escaladă artificială. Ultimele două lungimi de coardă străbat o creastă uşoară la capătul căreia ieşim în platou unde întîlnim marcajul turistic punct roşu.Traseul este pitonat şi are şase lungimi de coardă.

Materiale: doua corzi de 40 metri, 15 carabiniere, trei-patru pitoane, scăriţe.PREMIERA: Octavian Borfos, Călin M. Călin, Silex Charly, în 1979.

TRASEE UITATE Şl ABANDONATE

Printre căţărătorii care frecventează des Cheile Turzii exista o obişnuinţă: parcurg aproape numai traseele ce pornesc de la nivelul potecii sau foarte aproape de ea. Acest lucru duce la escaladarea foarte rară a unor trasee şi, în timp, la degradarea şi abandonarea lor.

1 denumit şi traseul Vietnamez.2 Locul de bifurcaţie este semnalat la capitolul Plimbare prin Chei la punctul „c”.3 Locul de bifurcare este semnalat la circuitul de culme al versanţilor -Versantul Stîng - litera s.

TRASEUL INVERSAT (3B). Parcurgea creasta Peretelui Uriaş. Intrarea în traseu se făcea după ce se cobora în rapel Jgheabul Fioros. Zona friabilă în care se afla şi aşezarea crestei exact deasupra potecii au făcut ca acest traseu sa fie încetul cu încetul uitat.

(PREMIERA: Kari Desideriu)TRASEUL PICIORUL PERETELUI URIAŞ (3B). Se mai văd din el doar cîteva

pitoane ici şi colo. Acest traseu are la ora actuala numai o însemnătate istorică.(PREMIERA: Iulian Ghinculov)TRASEUL PERETELE ALGHINELOR1 se pierde undeva în mijlocul peretelui.

Probabil ca în acest loc autorii premierei au făcut o traversare pentru a ieşi din traseu.(PREMIERA: Kálmán Domocos - 1964).HORNUL GALBEN. Traseul figurează într-o listă a premierelor din Chei, dar nu am

reuşit să-l identificăm pe teren.(PREMIERA: Bucur Dinu - 1971)O problemă mult discutată în cercurile alpiniştilor este şi aceea a TRASEULUI

METALUL din Turnul Ascuţit. Se vorbeşte ca ar exista, dar nimeni nu ştie unde anume. Nu figurează pe lista de premiere.

Cît despre traseele uitate, cea mai concludentă întîmplare este aceea a parcurgerii traseului între Pripoane II. Mult timp am crezut că acesta este traseul Priponul Mic. Nimeni dintre cei cu care vorbisem nu cunoştea existenţa a două trasee între Priponul Mare şi Priponul Mic. Totuşi, dificultăţile întîlnite la escaladarea traseului pe ultima parte a primei lungimi şi prima parte a celei de-a doua ne-au făcut să ne gîndim că acest traseu depăşeşte gradul de dificultate 3A. Convingerea aceasta ni s-a confirmat mai tîrziu, cînd, împreună cu Constantin Mititeanu, am escaladat adevăratul traseu Priponul Mic.

Din toate acestea, mai ales tinerii căţărători trebuie să înveţe că nu este bine nici pentru ei, nici pentru trasee în sine, ca duminică de duminică să îşi aştepte rîndul la baza unor ture chiar dacă acestea au un grad ridicat de dificultate, iar pe altele să le ignore.

SALVAMONT

In zona Cheilor Turzii îşi desfăşoară activitatea formaţia judeţeană Salvamont Cluj, compusă din alpinişti cu multă experienţă din oraşele Cluj-Napoca şi Turda. Cu excepţia sezonului de iarnă, cînd membrii formaţiei acţionează la Complexul turistic Băişoara, la fiecare sfîrşit de săptămînă şi în sărbătorile legale cel puţin doi salvamontişti îndrumă şi supraveghează grupurile aflate în Chei. Ei fac recomandări cu privire la protecţia rezervaţiei şi prevenirea accidentelor, acordă primul ajutor şi asigură transportul de urgenţă al accidentaţilor. In caz de accident în timpul săptămînii, alertarea echipelor de salvare se face prin telefonul cabanei. Aici şi la staţiile de salvare din Turda şi Cluj-Napoca există numerele de telefon ale salvamontiştilor.

Fig01c – Fig02..Fig25

GLOSAR

Afloriment: intersecţia unei formaţiuni geologice cu suprafaţa terenului, în care se poate observa alcătuirea geologică.Amonte: partea din susul văii în comparaţie cu un punct de referinţă. Anticlinal: cută avînd convexitatea în sus şi în centru de curbură roci mai vechi.Aval: partea din josul apei în comparaţie cu un punct de referinţă.Biotit: mică de culoare verde-brună sau neagră. Barremian: etaj al cretacicului inferior.Calcar: rocă sedimentară sau biogenă alcătuită din carbonat de calciu.Carst: totalitatea formelor de relief formate prin dizolvarea şi eroziunea calcarelor şi gipsurilor de către apă.Catazonă: zonă de metamorfism regional, caracterizat prin temperatură ridicată (peste 600°C),

1 Cunoscut şi sub denumirea de Traseul a Ă-a Aniversare.

presiune litostatică mare, corespunzătoare adîncimii de 20 km.Con de dejecţie: formă de relief conică, determinată de acumularea materialului detritic la gura unui torent, în zona unde panta văii se micşorează.Cretacic: ultima perioadă a erei mezozoice, caracterizată prin masive depuneri de calcar şi cretă.Celestina: sulfat natural de stronţiu, sticlos, transparent.Culme a apelor: catenă muntoasă care desparte două bazine hidrografice.Dolină: formă negativă de relief, de natură carstică avind aspect de pîlnie.Efuziv: proces magmatic ce are loc la suprafaţa scoarţei terestre.Endemism: specie vegetală sau animală supravieţuind intr-un perimetru restrîns.Endocarst: domeniu care cuprinde totalitatea formelor carstice din interiorul masivelor de roci calcaroase.Eroziune: proces distructiv neîntrerupt, datorat activităţii conjugate a factorilor atmosferici şi factorilor biologici, precum şi activităţii omului.Exocarst: domeniu cuprinzînd totalitatea formelor carstice de la suprafaţa masivelor de roci calcaroase.Epizonă: zonă de metamorfism regional, caracterizat prin temperaturi mici (400—500°C), presiune litostatică scăzută, adîncime 10—15 km şi stress foarte puternic.Fccies: ansamblu de caractere litologice şi paleontologice specifice unui depozit sau unei formaţiuni geologice.Formaţiune: ansamblu de roci destul de omogene şi înrudite din punct de vedere genetic (sedimentar, eruptiv metamorfic).Celivaţie: proces fizic natural, exogen, de dezagregare o rocilor de la suprafaţa pămîntului sub influenţa îngheţului şi dezgheţului.Geosinclinal: domeniu marin în care se produce o sedimentaţie puternică pe un fundament mobil, permeabil faţă de procesele magmatice, unde prin mişcări tectonice puternice ia naştere o centură de munţi de cutare.Gneis: rocă metamorfică formată prin transformarea rocilor sedimentare sau granitice, cu textură şistoasă sau granulară.Granaţi: grupă de silicaţi naturali de calciu, fier, mangan, cristalizate în sistemul cubic.Hauterivian: al doilea etaj al cretacicului inferior.Hercinic: totalitatea mişcărilor orogenice manifestate din devonian pînă în permian.Intrusiv: proces legat de formarea şi deplasarea magmei în adîncimea scoarţei terestre.Jurasic: a doua perioadă a mezozoicului.Lapiez: microrelief carstic format la suprafaţa unei roci solubile, datorită acţiunii apelor de şiraire, reprezentat prin şanţuri separate prin creste ascuţite.Mecanoglife: forme pozitive pe faţa inferioară a stratelor, rezultate în urma acţiunii mecanice a curenţilor.Metamortism: adaptarea mineralogică şi structurală a rocilor la condiţiile fizice şi chimice, altele decit cele în care s-au format.Mezozonă: zonă de metamorfism regional, caracterizat prin temperaturi mijlocii (550°—650°C), adincime 15—20 km, presiune litostatică mijlocie şi stress puternic.Micaşist: rocă sedimentară şistoasă constituită din mică, cuarţ, avînd uneori granaţi, amfiboli şi grafit.Miocen: epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră şi faună apropiată de cea actuală: conţine gips.Mişcări tectonice: mişcări ale scoarţei pămîntului care duc la cutarea, fragmentarea, înălţarea, coborîrea sau deplasarea orizontală a unor compartimente ale scoarţei terestre.Muscovit: mică de culoare albă cu cristale lamelare, care se separă în foiţe.Neocomian: partea inferioară a cretacicului inferior (etajele volanginian şi hauterivian).Ofiolit: grupă de roci bazice şi ultrabazice formate în zonele mobile de geosinclinal.Regresiune marina: proces constînd în retragerea apelor marine de pe o arie continentală, ca urmare a unei ridicări a scoarţei (mişcări epirogenice) sau de co-borîre a nivelului oceanic (mişcări eustatice).Orogeneză; totalitatea mişcărilor tectonice care se pro-ddc în zonele mobile ale scoarţei şi care au ca urmare formarea unui lanţ de munţi.Sarmaţian: ultimul etaj al miocenului.

Senonian: etaj al cretacicului superior.Sinclinal: cută avînd concavitatea îndreptată în sus, în axa căreia apare stratul cel mai nou.Stress: forţe care iau naştere în rocă în urma exercitării forţelor externe.Subsidenţa: scufundarea treptată a unui bazin de sedimentare, însoţită de acumulări importante de sedimente.Şist cristalin: rocă avînd textura şistoasă formată prin recristalizare în condiţiile metamorfismului regional.Tortonian: subetaj al miocenului superior.Transgresiune: invazie a apelor marine peste continent, pe întinderi foarte mari, ca urmare a mişcărilor negative ale scoarţei sau a ridicării nivelului oceanului.Triasic: prima perioadă a erei mezozoice.Tuf: rocă vulcanogenă-sedimentară, formată prin acumularea şi consolidarea cenuşilor vulcanice.Turonian: vîrstă a cretacicului mediu.Vale epigenetică: valea unui rîu săpată în regiuni cu formaţiuni geologice constituite dintr-o alternanţă de roci dure şi moi, de vîrste diferite.

CUPRINS

PREFAŢĂ CUVÎNTUL AUTORILOR PREZENTARE FIZICO-GEOGRAFICĂCadrul geografic de ansamblu Munţii Trascău, aşezare şi limite Geologia regiunii Relief carstic Reţeaua hidrografică Condiţii topoclimatice Vegetaţia şi flora Fauna Soluri PROTECŢIA NATURII Şl TURISMUL IN CHEILE TURZII TRASEE TURISTICE Plimbare prin interiorul Cheilor CIRCUITUL DE CULME AL VERSANŢILORVersantul stîng Versantul drept Cabana Cheile Turzii — municipiul Turda . Cabana Cheile Turzii — comuna Minai Viteazu— Turda Cabana Cheile Turzii — cabana Buru Cabana Cheile Turzii — Izvorul Popii —cascada Ciucaş Cabana Cheile Turzii — cascada Ciucaş — sat Cerneşti Cabana Cheile Turzii — Cheile Turenilor Comuna Tureni — dealul Sănduleşti — cabana Cheile Turzii Cabana Cheile Turzii — Complexul turistic Băişoara Cabana Cheile Turzii — Petreştii de Jos — Deleni — cabana Făget

ÎNCEPUTURILE ALPINISMULUI IN CHEILE TURZII . CĂŢARARE

TRASEE DE CĂŢARARE

1. Traseul Hornul Marac — 4A/2 l.c. 2. Traseul Fisura Marac — 3A/3 l.c.3. Traseul Creasta lui Mihai Borş — 4A/6 l.c.4. Traseul Creasta Sură — 3B/4 l.c. 5. Traseul la Tisa — 4B/3A/5 l.c.

6. Traseul Priponul Mare — 4A/3 l.c. 7. Traseul între Pripoane l — 3A/3 l.c.8. Traseul Intre Pripoane II — 4B/2 l.c.9. Traseul Priponul Mic — 3A/3 l.c. 10. Traseul Erasmus Nyárády — 4B/5 l.c.11. Traseul Peretele Caprelor — 4A/4 l.c.12. Traseul Madona Neagră — 6A/13 l.c. 13. Traseul Vigh Tibor — 5B/11 l.c. .14. Traseul Peretele Porumbeilor — 5A/7 l.c.15. Traseul Grota lui Hili — 2A/5 l.c. 16. Traseul Grota lui Hili — variantă — 2B/6 l.c.17. Traseul Turnul Ascuţit — 5A/7 l.c.18. Traseul Solidarităţii — 5A/7 l.c.19. Traseul Creasta Cocosului — 3B/4 l.c.20. Traseul Creasta Frumoasă — 3B/3 l.c.21. Traseul Şcoala Turdeană — 3A/3 l.c.22. Traseul Garofiţei — 3B/3 l.c.23. Traseul Zburătorul — 3A/2 l.c.24. Traseu! Colţul Vestic — 3A/3 l.c.25. Traseul Peretele Scoruşului — 4A/6 l.c.26. Traseul Brînele de Piatră — 4B/5 l.c.27. Traseul Fisura Scoruşului — 4A/4 l.c.28. Traseul Gabor Francisc — 3B/3 l.c.29. Traseul Concurs — 2A/2 l.c.30. Traseul Colţul Cetăţii — 3B/3 l.c. .31. Traseul Sanşil — 3B/7 l.c.32. Traseul Surplomba Sanşil — 4A/8 l.c.33. Traseul Peretele Suspendat — 4B/7 l.c.34. Traseul Grota Sanşil — 3B/6l.c.35. Traseul Peretele/ Colţului Crăpat — 5A/5/6 l.c.36. Traseul Creasta Colţului Crăpat — 3B/5 l.c.37. Traseul Metalul — 4B/4 l.c.38. Traseul Peretele Suurime — 5A/6 l.c.39. Traseul Creasta Matematică — 3A/5 l.c.40. Traseul Peretele Sudic al Colţului Rotunjit — 3A/4 l.c.41. Traseul Frontal din Colţul Rotunjit — 4B/8 l.c. ALTE TRASEE42. Traseul Hornul Vulturilor — 1B/1 l.c.43. Traseul Turnul Galben — 4B/8 l.c. .44. Traseul Diedrul Porumbeilor — 5B/8 l.c.45. Traseul Şcoala Clujeană — 46. Traseul Lateral — 2A/3 l.c.47. Traseul Fisura Şoimilor — 2A/2 l.c.48. Traseul Frontal Suurime — 3A/11 l.c.49. Traseul Pajura — 5A/5 l.c.50. Traseul Morcov — 4B/4 l.c.51. Traseul Hornul Ascuns — 4A/6 l.c.

TRASEE UITATE ŞIABANDONATE SALVAMONT SCHIŢELE TRASEELOR ALPINE GLOSAR BIBLIOGRAFIE

Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: MIHAIL CÂRCIOGBun de tipar: 10 aprilie 1986 Coli de tipar: 8,5 + 24 pag. planşe +1 hartă

Lucrarea executată sub comanda nr. 1.037 Întreprinderea Poligrafică Braşov

Scanare şi OCR : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comCorectura : Frank Schobel frank.schobel@gmx.netAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI – yahoogroups.com