CUPRINS

CAPITOLUL I - OBIECTUL ŞI SUBIECTUL INFRACŢIUNII DE UCIDERE

DIN CULPĂ

§ 1. Definiţia infracţiunii - pag.

§ 2. Obiectul infracţiunii - pag.

§ 3. Subiectul infracţiunii de ucidere din culpă - pag.

CAPITOLUL II – CONŢINUTUL CONSTITUTIV

§ 1. Latura subiectivă a infracţiunii - pag.

§ 2. Latura obiectivă a infracţiunii - pag.

CAPITOLUL III– FORME AGRAVATE, SANCŢIUNI ŞI APECTE

PROCESUALE

§ 1. Forme agravate pag. -

§ 2. Sancţiuni - pag.

§ 3. Aspecte procesuale pag.-

1

CAPITOLUL I – OBIECTUL ŞI SUBIECTUL INFRACŢIUNII DE

UCIDERE DIN CULPĂ

§ 1. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII

Infracţiunea de ucidere din culpă este prevăzută în art. 178 C. pen. ( 181

în noul cod penal) şi are următorul conţinut legal:

Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseste cu închisoare de la unu la 5

ani.

Uciderea din culpa ca urmare a nerespectarii dispozitiilor legale ori a

masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii, ori pentru

efectuarea unei anume activitati, se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cînd uciderea din culpa a unei persoane este savîrsita de un conducator de

vehicul cu tractiune mecanica, avînd în singe o îmbibatie alcoolica ce depaseste

limita legala sau care se afla în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de

la 5 ani la 15 ani.

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta savîrsita din culpa, de orice alta

persoana în exercitiul profesiei sau meseriei si care se afla în stare de ebrietate.

Daca prin fapta savîrsita s-a cauzat moartea a doua sau mai multor

persoane, la maximul pedepselor prevazute în alineatele precedente se poate

adauga un spor pîna la 3 ani.

Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea

penală a vieţii şi împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt

mai puţin grave decât cele săvârşite cu intenţie, produc totuşi în esenţă, acelaşi

rezultat şi anume, moartea unei persoane1.

1 A. Boroi - "Infracţiuni contra vieţii", Ed. Naţional 1996, pag. 183;

2

Imensul progres al ştiinţei şi tehnicii contemporane, ritmul şi

complexitatea relaţiilor sociale, aglomerările urbane, amplificarea fără precedent

a vitezei mijloacelor de comunicaţie şi circulaţie, fac ca în numeroase sectoare

ale activităţii sociale, sursele de pericol prin conduite culpoase să crească.

O serie de activităţi moderne riscante pe care societatea trebuie să le

tolereze, de exemplu: activitatea nucleară, folosirea otrăvurilor în industria de

medicamente, fabricarea de arme şi explozibili, activităţile sportive de

performanţă, etc., pot să aibă consecinţe nocive asupra vieţii persoanei dacă nu

se manifestă maximum de grijă în exercitarea profesiunii respective.

Nerespectarea dispoziţiilor legale în anumite domenii de activitate,

uşurinţa şi neglijenţa, prezintă un evident grad de pericol social nu numai prin

frecvenţă cât prin atitudinea de indiferenţă şi desconsiderare manifestată de

făptuitor faţă de viaţa celorlalţi membrii ai colectivităţii2.

Ca şi omorul, uciderea din culpă, prevăzută în art. 178 Cod Penal ( 181 în noul

cod penal), este o faptă prin care se ridică viaţa unei persoane, dar care se

deosebeşte de prima prin forma vinovăţiei; culpa în loc de intenţie. Din această

deosebire privind forma vinovăţiei, decurge şi o diferenţă marcată între cele

două fapte de omucidere, cât priveşte gradul lor de pericol social, în sensul că

uciderea din culpă prezintă un grad de pericol mai redus decât omorul. De

asemenea, periculozitatea celui care ucide din culpă, este evident mai puţin

îngrijorătoare decât aceea a criminalului.

Această observaţie, principial exactă, însă nu trebuie însă să determine o

subapreciere a pericolului social pe care îl prezintă uciderea din culpă. Această

variantă a omuciderii reprezintă, prin frecvenţa şi mai ales prin posibilitatea

săvârşirii ei o serioasă ameninţare pentru securitatea persoanei.

2 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu - "Codul Penal al R.S.R., comentat şi adnotat" - partea specială, voi. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, pag. 106;

3

Legea penală, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei

acţiuni inhibitive pentru conştiinţa oamenilor, de natură să-i oblige la cântărire,

la chibzuire, atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om.

Această ocrotire capătă în societatea modernă o importanţă din ce în ce mai

mare, activităţile în cadrul cărora se pot săvârşi din culpă fapte cauzatoare de

moarte sporind în acelaşi ritm cu progresul tehnic3.

Faptele de ucidere din culpă provoacă un număr mult mai mare de victime

decât faptele intenţionate de omor. Asemenea fapte se comit în legătură cu

exercitarea celor mai diferite profesii şi ocupaţii cum ar fi: circulaţia rutieră,

activitatea sanitară, în construcţii, în industrie, etc.

Uciderea unei persoane, chiar neintenţionată, produce consecinţe serioase

pentru societate ca şi pentru familia victimei, astfel că legea penală trebuie să

intervină şi să combată atitudinea de uşurinţă, neatenţie, nebăgare de seamă, care

au ca urmare moartea unei persoane.

Legislaţia ulterioară până astăzi a avut întotdeauna în atenţie necesitatea

incriminării faptelor din culpă urmărind prin sancţiunile aplicate să asigure cât

mai eficient viaţa persoanelor în condiţiile sporirii continue a activităţilor umane

cu caracter riscant, susceptibile să conducă la pierderi de vieţi omeneşti.

§ 2. OBIECTUL INFRACŢIUNII

Uciderea din culpă ca infracţiune prevăzută de legea penală reprezintă în

ultimă instanţă un atentat, o punere în primejdie sau o atingere adusă unor relaţii

sociale privind o valoare socială ocrotită prin norme juridice.

Precizarea obiectului infracţiunii apare în acest sens deosebit de necesară, însă

existenţa infracţiunii presupunând prezenţa unei valori apărate de legea penală şi

împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) socialmente periculoasă4.

3 V. Dangoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, c. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşea - "Explicaţii teoretice ale Codului român ", voI. III - partea specială - Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti 1971, pag. 206.4 Matei Basarab - Drept penal (partea generală), "Babeş Bolyai", 1976, pag. 77;

4

Prin obiect al infracţiunii se va înţelege astfel acea relaţie socială ce

priveşte o valoare socială ocrotită de norme de drept penal, căreia i se aduce o

atingere prin fapta infracţională5.

a. Obiectul juridic al infracţiunii de ucidere din culpă este identic cu

obiectul juridic al tuturor infracţiunilor contra vieţii, care constă în relaţiile

sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă.

In cadrul acestor relaţii sociale, fiecare persoană, luată în considerare

individual, apare ca titular al dreptului absolut la viaţă, iar toate celelalte

persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care

s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al titularului.

Trebuie în acest caz avută în vedere atât esenţa biologică a vieţii (ca

fenomen complex, formă superioară de mişcare care are la bază procese

biologice şi psihice care îşi subordonează procesele inferioare - fizice, chimice

sau mecanice), precum şi esenţa ei psihică (viaţa ca existenţă conştientă).

În acest context trebuie relevată în primul rând ca primordială şi

definitorie, cea mai profundă esenţă a vieţii, aceea socială "care îi dă calitatea

cea mai înaltă de valoare socială - adică de relaţie socială, care reglementată

juridic, constituie dreptul absolut la viaţă al persoanei umane6.

Se acordă protecţie juridică nu numai vieţii, privită în sensul biologic, ci

în special vieţii interpretate dintr-un punct de vedere sociologic, ca şi condiţie

indispensabilă pentru însăşi existenţa societăţii umane.

Vieţii îi este conferit, în această accepţiune şi un alt sens, juridic, în sensul

de atribut fundamental şi inseparabil de persoana umană, atribut ce îmbracă

forma dreptului absolut la viaţă, care interesează nu numai limitativ individul, ci

şi întreaga comunitate socială7.

Prin instituirea unei energice protecţii penale realizată prin prevederile art. 178

Cod penal ( 181 în noul cod penal), se conferă o ocrotire legală atât dreptului la

5 Ion Oancea - Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 166;6 Grigore Rîpeanu - curs de drept penal al R.S.R., partea specială, Bucureşti 169, pag. 83;7 Constantin Barbu , op. cit. pag. 32;

5

viaţă al fiecărui individ, cât şi interesului social general de a se păstra şi respecta

viaţa unui individ (de către fiecare membru al societăţii), prevenindu-se

pericolul care îl constituie pentru societate faptele care au ca rezultat suprimarea

vieţii umane.

Obiectul juridic al infracţiunii de ucidere din culpă, ne indică în ultimă

instanţă gradul de pericol social ridicat al acestei infracţiuni care afectează şi

pune în pericol atât securitatea şi existenţa fiecărei persoane cât şi a întregii

colectivităţi sociale, fără o respectare a vieţii tuturor membrilor acesteia, nefiind

posibilă o normală şi armonioasă convieţuire socială.

b. Obiectul material

Orice infracţiune, deci şi uciderea din culpă, aduce atingere unui obiect

direct -nemijlocit sau material, cum este denumit în literatura de specialitate.

Prin obiectul material se înţelege bunul sau valoarea asupra căreia se

răsfrâng urmările acţiunii (inacţiunii) incriminate şi prin care se aduce atingere

relaţiilor sociale ocrotite de norma de drept penal8.

Uciderea din culpă, ca infracţiune îndreptată împotriva vieţii, se caracterizează şi

prin existenţa unui obiect material, care constă în viaţa unui om, a corpului

uman privit ca substanţă materială, ca sistem şi totalitate de funcţii şi procese

organice care menţin o persoană în viaţă, ca unitate anatomică şi fiziologică,

fizică şi psihică.

Între existenţa obiectului material al acestei infracţiuni, se cer întrunite

cumulativ următoarele două condiţii9:

- fapta să fie săvârşită asupra unei persoane umane aflată în viaţă,

fiind fără relevanţă juridică sexul, starea sănătăţii, faptul că persoana era sau nu

viabilă sau normală din punct de vedere anatomo-fiziologic, prezentând o

constituţie fizică, care să prezume că putea trăi mai departe.

Stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă fiind de

8 Ion Oancea op. cit. pag. 168;9 Oliviu A. Stoica - Drept Penal, partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 64;

6

asemenea lipsit de interes sub aspectul existenţei infracţiunii10.

Raportată la această primă condiţie, esenţială pentru existenţa obiectului

material, ne apare ca necesară precizarea momentului din care un om este

considerat în viaţă.

Referitor la acest moment s-a susţinut în literatura de specialitate că

momentul naşterii coincide cu separarea noului născut de corpul mamei,

dobândind o existenţă extrauterină, odată cu respiraţia sa pulmonară.

Moartea persoanei umane ca limită sau moment final al vieţii, reprezintă o

încetare definitivă şi ireversibilă a vieţii prin oprirea funcţiilor vitale în toate

organele şi ţesuturile, până la celulă, cu oprirea activităţii metabolice celulare11.

In teoria clasică, moartea intervine când cele două funcţii vitale -

circulaţia sângelui şi respiraţia pulmonară au încetat.

Teoria modernă consideră că pentru stabilirea instalării morţii în

organismul uman, elementul determinant îl reprezintă momentul încetării

funcţiilor cerebrale, astfel că se poate vorbi de moartea organismului când

încetează complet activitatea bioelectrică a creierului, fapt perceptibil şi uşor

de constatat printr-o encefalogramă, când linia funcţională a creierului se

stabileşte definitiv la punctul zero12.

Momentul încetării vieţii este astfel considerat ca fiind cel al morţii

biologice, ca formă finală a morţii reale, care se instalează în două etape13:

1. Prima etapă moartea clinică - este starea care durează aproximativ 5

minute după oprirea funcţiilor sistemului nervos central, respirator şi circular,

perioada în care se poate interveni eficient prin metode de reanimare, nefiind

încă instalate modificări ireversibile ale celulelor organismului.

2. A doua şi ultima etapă o reprezintă - moartea biologică, stadiul

ireversibil caracterizat prin încetarea proceselor metabolice celulare, cu

modificări structurale ireversibile ale celulelor, cu diferenţiere înaltă, consecutiv 10 Tribunalul Suprem, Cod Penal, Dec. nr. 581/1961, în L.P. nr.9/1961, pag.88;11 Adriana K. Manolescu, Ileana Preda - Tanatologia medico-legală, în I. Moraru - "Medicina legală", Ed. Medicală, Bucureşti, 1967, pag. 62;12 Constantin Barbu, op. cit., pag. 37; 13 I. Moraru- op. cit. pag.68;

7

lipsei de oxigen, în acest caz instalarea morţii biologice nu mai permite o

reanimare eficientă, celulele nervoase ale S.N.C. fiind distruse funcţional,

generându-se o stare de decerebrare chiar şi în ipoteza prestabilirii temporare a

circulaţiei sanguine şi pulmonare14.

În consecinţă, ca moment final al vieţii, este considerată numai moartea

biologică, când intervine momentul degradării ireversibile a celulelor sistemului

nervos central (S.N.C.), în celelalte faze ale procesului tanatogenetic, starea de

agonie (caracterizată printr-o gravă dereglare a funcţiilor vitale, a circulaţiei,

respiraţiei şi a S.N.C.) şi starea de moarte clinică caracterizată printr-o

insuficienţă progresivă morfo-funcţională, în care mai este posibilă reanimarea,

dreptul penal consideră persoana umană ca fiind în viaţă şi acordându-i-se ca

urmare aceeaşi protecţie penală ca şi oricărei alte persoane15.

- A doua condiţie ce se reclamă a fi întrunită pentru a exista obiectul

material al infracţiunii de ucidere din culpă, este ca acest obiect material să se

constituie în viaţa unui alt om decât cea a făptuitorului.

Această condiţie rezultă cu evidenţă chiar din conţinutul raportului social

juridic ocrotit de Codul penal care generează în sarcina fiecărui membru al

societăţii obligaţia de a respecta şi de a nu aduce nici o atingere vieţii altuia, nu

numai prin acţiuni intenţionate ci şi prin cele comise din culpă.

Obiectul material al infracţiunii de ucidere din culpă nu trebuie însă

confundat cu subiectul pasiv al aceleiaşi infracţiuni.

§ 3. SUBIECTUL INFRACŢIUNII DE UCIDERE DIN CULPĂ

Uciderea din culpă ca infracţiune prevăzută de Codul penal constituie o

faptă umană, deoarece numai unei fapte a omului i se poate acorda calificativul

de faptă infracţională. Subiectul infracţiunii se defineşte în raport cu

infracţiunea, fiind considerat subiect al infracţiunii acea persoană care a săvârşit

14 Z. Ander, I. Biligan, V. Molnar - "Medicina legală", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, pag. 32; 15 Oliviu Augustin Stoica – op. cit., pag. 67

8

cu vinovăţie o infracţiune.

Referitor la subiect se impune ca necesară operarea unei distincţii între

subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii.

a. Subiectul activ

Prin subiectul activ al infracţiunii (sau infractor) se înţelege acea persoană

care cu vinovăţie săvârşeşte o infracţiune.

Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale

pentru a răspunde penal. Uneori legea cere să existe o anumită calitate -

conducător de vehicul cu tracţiune mecanică sau orice altă persoană, aflată în

exerciţiul profesiei sau a meseriei – a subiectului activ, dar nu pentru existenţa

variantei simple, ci a variantei agravante a infracţiunii.

In funcţie de condiţiile concrete de producere, uciderea din culpă poate

avea unul sau mai mulţi subiecţi activi.

In acest sens, în literatura de specialitate şi practica juridică s-a apreciat

într-o primă opinie că atâta timp cât "din probele administrate s-a stabilit că la

producerea accidentului care a ocazionat decesul victimei, a concurat culpa

ambilor conducători ai autovehiculelor angajate în accident, ei fiind coautori ai

infracţiunii" de ucidere din culpă reţinute în sarcina lor16.

La infracţiunile din culpă, dacă toţi autorii au lucrat din culpă, nu există

decât o singură formă de participaţie: autori. Cu toate acestea, susţin autorii

"explicaţiilor teoretice ale Codului Penal rămân", când actele efectuate din culpă

de către o persoană au contribuit la efectuarea de către o altă persoană, tot din

culpă, a unor acte care au dus la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea

penală... actele ambelor persoane constituie antecedente cauzale în producerea

faptelor din culpă, deci persoanele care le-au efectuat vor fi coautori la fapta de

culpă săvârşită prin îmbinarea acelor antecedente17.

Într-o altă opinie la care ne alăturăm, se susţine că participaţia sub

forma coautoratului este incompatibilă cu infracţiunile săvârşite din culpă,

16 Trib. Jud. Argeş, Dec. pen. Nr. 2507 din 20 dec. 1972, R.R.D. nr. 7/1975, pag. 17717V. Dongoroz ş.a. op. cit. pag 194 şi 203

9

considerându-se că dacă mai multe persoane au cooperat la uciderea din

culpă, acestea sunt considerate autori ai unor infracţiuni autonome, iar nu

coautori ai unei infracţiuni unice comise în participaţie18.

Se apreciază în această opinie că pe lângă cooperarea materială, ceea ce

transformă pe autori în coautori, este şi legătura subiectivă care se stabileşte

între ei, fiind necesar să se constate că persoanele care au contribuit la săvârşirea

faptei au voit să coopereze, să-şi aducă contribuţia la această săvârşire. In acest

caz coautorul îşi dă seama că acţiunea - inacţiunea sa se alătură celei a autorului

şi urmăreşte intenţionat aceasta, în lipsa unei coeziuni psihice dintre participanţi

nu există o pluralitate a făptuitorilor, ci o pluralitate de activităţi izolate,

făptuitorii fiind autori ai unei infracţiuni autonome19.

In aceeaşi ordine de idei, art. 31 Cod penal exclude ideea coautoratului

neputând să existe participaţie improprie decât în caz de complicitate sau

instigare. In cazul în care două persoane au comis împreună o infracţiune, dar

una a lucrat cu intenţie, iar alta din culpă, nu există coautorat, ci fiecare va

răspunde pentru o faptă proprie. Ori dacă nu există coautorat, nici când unul din

autori a lucrat cu intenţie, iar altul din culpă, cu atât mai mult nu poate exista

coautoratul în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, când ambii făptuitori au

comis fapta din culpă.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal

nr. 1725/1976, privind pe inculpaţii S.P. şi H.I., reţinând în fapt următoarele:

În data de 9 iunie 1976, inculpatul H.I. şi concubina sa inculpata S.P.,

după ce au consumat băuturi alcoolice, au plecat cu autoturismul Skoda NR. l-

CJ-1853, condus de inculpat, la o cunoştinţă pe str. Dunării. La întoarcere,

inculpata S.P. s-a aşezat la volanul vehiculului, cu toate că nu poseda carnet de

conducere, iar inculpatul H.I. i-a contactat motorul, deşi ştia acest lucru şi în 18M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian - "Drept penal. Partea specială", vol. l, Univ. din Cluj Napoca, Fac. de Drept 1985, V. Papadopol - "Condiţiile generale ale participaţiei penale ", R.D.R. 5/1970, pag. 46; T. Vasiliu ş.a. op. cit. pag. 189,1. Oancea; op. cit. pag. 389; Oliviu A. Stoica "Drept penal special". Edit. Did. şi Ped. Buc. 1976, pag. 82; Octavia Loghin şi T. Toader "Drept penal român", P. special 1998, pag. 100; O. Loghin şi A. Filipaş "Drept Penal - Partea specială", Bucureşti 1983, pag. 45. 19 Matei Basarab, op.cit. pag. 172-173.

10

timp ce inculpata S.P. a apăsat pedala ambreiajului, el a introdus maneta

schimbătorului de viteză în treapta I-a, după care autoturismul s-a pus în

mişcare.

După ce a parcurs aproximativ 40 m, la o intersecţie efectuând un viraj la

dreapta, pentru a intra pe str. Siretului uşa din faţă de lângă inculpata S.P. s-a

deschis, fapt pentru care aceasta s-a aplecat în partea stângă pentru a o închide.

Datorită insă lipsei de îndemânare, inculpata a tras concomitent cu mâna dreaptă

volanul spre stânga, astfel că autoturismul a virat brusc în această direcţie.

Pentru a nu lovi imobilul nr.21, inculpatul H.I. a intervenit, trăgând

puternic cu mâna stângă de volan în partea dreaptă, încât autoturismul şi-a

schimbat direcţia de mers intersectând axul şoselei. Inculpata S.P. speriată de

aceste schimbări brutale ale traiectoriei vehiculului, precum şi de strigătul

inculpatului care a apostrofat-o, a pierdut controlul volanului şi în loc să

acţioneze pedala frânei de serviciu, a accelerat până la refuz, mărind demarajul

autoturismului, fără a mai redresa volanul.

Din această cauză autoturismul a reintrat pe partea dreaptă a străzii şi

trecând peste bordura trotuarului, a dărâmat poarta de la intrarea în imobilul nr.

25 din str. Dunării, a trecut cu viteză prin curte ciocnindu-se violent de zidul

unui garaj în faţa căruia se afla un cărucior cu copilul B.Z.E. în vârstă de 2 luni.

Ca urmare, căruciorul a fost presat între autoturism şi peretele garajului, copilul

fiind accidentat mortal.

Instanţa a reţinut conform probelor aflate la dosarul cauzei că accidentul

se datorează lipsei de îndemânare a inculpatei S.P. în conducerea autoturismului,

precum şi manevrării brutale neurmată de o redresare corespunzătoare a

volanului, realizată prin intervenţia inculpatului H.I., care a participat în mod

efectiv la conducerea autoturismului încă din momentul punerii în mişcare a

acestuia, cât şi prin corecturile de volan aduse pe parcurs.

S-a reţinut de asemenea că starea de ebrietate a inculpatului H.I. (1,53%0),

i-a atenuat considerabil reflexele şi posibilitatea de intervenţie pentru evitarea

accidentului, concomitent cu o replică verbală pe un ton ridicat, total nepotrivită

11

situaţiei şi care a contribuit la timorarea şi inhibarea inculpatei aflată la volan.

Cu toate că activitatea de conducere a autovehiculul a fost realizată printr-

o strânsă cooperare, prin acţiuni de conducere efectivă, instanţa a stabilit că

lipsind legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre cei doi făptuitori nu sunt

întrunite condiţiile cumulative necesare pentru existenţa coautoratului: existenţa

legăturii subiective dintre coautori şi comiterea în comun sau împreună a

acţiunii - inacţiunii care face parte din conţinutul infracţiunii20.

b. Subiectul pasiv (victima infracţiunii)

Referitor la subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă în teoria şi

practica judiciară penală, se face distincţia între următoarele două categorii:

1. Subiectul pasiv general care în cazul acestei infracţiuni îl constituie

societatea, prin suprimarea vieţii unui membru al ei, societatea fiind întotdeauna

afectată.

2. Subiectul pasiv special sau imediat al infracţiunii este persoana

împotriva căruia se îndreaptă activitatea de ucidere din culpă a subiectului activ.

În concluzie, pe cale de consecinţă, persoana care este subiect pasiv nu

poate fi în acelaşi timp şi subiect activ.

Se impun însă în acest context anumite precizări în sensul că în situaţii de

excepţie, subiectul pasiv poate constitui în acelaşi timp şi subiect activ al

infracţiunii. Cu titlu de exemplu considerăm posibilă o asemenea însumare în

cazul în care într-un accident de circulaţie rutieră produs din culpa comună a doi

conducători de autovehicule, se produce moartea unuia sau a ambilor

conducători. In acest caz fiecare din cei doi conducători, subiecţi activi, este

considerat autor al infracţiunii, constituind şi subiect al infracţiunii de ucidere

din culpă, dacă s-a produs moartea sa.

Subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute de art.178 Codul penal ( 181 în noul cod

penal) poate fi orice persoană, indiferent de activitatea sa profesională21.

20Matei Basarab, op. cit. pag. 185

21 Împrejurarea ca victima unui accident mortal de circulaţie a condus bicicleta fără ca aceasta sa fi fost echipata cu frina de mina, far în fata şi lumina roşie în spate, fiind şi sub influenta băuturilor alcoolice consumate, nu are semnificatia unei culpe în raport cu

12

CAPITOLUL II – CONŢINUTUL CONSTITUTIV

§ 1. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII

Prin latura subiectivă a infracţiunii se înţelege atitudinea psihică a

infractorului formată din stări intelective (atitudinea conştiinţei), stări afective şi

volitive, precum şi atitudinea psihică ce precede şi însoţeşte fapta infracţională şi

urmările ei22.

Prin urmare, în cazul comiterii infracţiunii nu se poate concepe o latură

fără cealaltă, latura obiectivă cât şi cea subiectivă constituind o unitate.

Stabilirea comiterii de către o persoană a acţiunii - inacţiunii şi urmarea

socialmente periculoasă presupune necesitatea constatării că acestea au fost

precedate şi însoţite de procese psihice specifice infracţiunii23.

a. Vinovăţia - condiţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de ucidere

din culpă

Pentru existenţa infracţiunii de ucidere din culpă se impune cu necesitate

săvârşirea faptei cu vinovăţie.

Vinovăţia constituie elementul subiectiv principal, în care se exprimă mai

evident atitudinea conştiinţei şi voinţei faţă de faptă şi urmările acesteia.

Deci vinovăţia în cazul infracţiunilor de ucidere din culpă reprezintă

atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia,

sintetizată în culpa cu care se săvârşeşte fapta socialmente periculoasă24.

producerea accidentului, de vreme ce pe partea din spate a bicicletei era montat un catadioptru, deci un dispozitiv reflectorizant, iar premergător accidentului nu a efectuat manevre gresite sau alte încălcări ale regulilor de circulaţie. În atare situaţie, neexistind o legatura cauzala între împrejurările menţionate şi lovirea din spate a bicicletei de către autovehiculul condus de inculpat, cu consecinta morţii victimei, urmează a se retine culpa exclusiva a celui dintii, iar nu culpa comuna a inculpatului şi victimei – C.S.J., s. pen., dec. nr. 765 din 26 iunie 1990, Legis22 I. Oancea, op. cit. pag. 182;23 M. Basarab, op. cit. pag. 9224 I. Oancea, op. cit. Pag. 83; T. Vasiliu ş.a. op. cit. pag. 108.

13

Pentru a fi săvârşită cu vinovăţie, fapta trebuie în primul rând să

reprezinte o atitudine voluntară a subiectului.

Astfel, în timpul comiterii, fapta interpretată ca o realitate obiectivă, este

permanent însoţită de voinţa autorului de a o realiza, corespunzând fiecărui act

şi existenţa pe plan psihic a voinţei de a-l realiza.

În acest context, angajarea unui conducător auto într-o intersecţie

nedirijată, fără acordarea priorităţii de dreapta, urmată de tamponarea a două

autovehicule reprezintă o acţiune în care voinţa sa se manifestă în întreaga

succesiune de acte care au drept rezultat plasarea autovehiculului în punctul de

conflict (schimbarea direcţiei de mers, accelerarea, redresarea volanului în

vederea deplasării pe o anumită traiectorie).

Nu se poate vorbi de existenţa vinovăţiei, a factorului volitiv, decât la

acea categorie de persoane la care actul volitiv este rezultatul autodeterminării

libere şi conştiente.

Aceste însuşiri fiind prezentate la marea majoritate a persoanelor umane,

în acest caz operează o prezumţie naturală şi legală că orice persoană care a

săvârşit un act socialmente periculos, a acţionat cu voinţă25.

Dacă rezultatul dăunător - moartea unei persoane, este produs de o

voinţă străină sau de o energie exterioară, pe care făptuitorul nu o poate

controla, acesta nu este vinovat de producerea faptei (astfel în cazul faptelor

săvârşite din constrângere fizică sau forţă majoră, ca urmare a unei presiuni pe

care o forţă, (energie) activă căruia nu i se poate rezista, o exercită asupra

energiei fizice a unei persoane, încât aceasta nu mai acţionează conştient şi

comite o infracţiune.

In practica judiciară s-a stabilit că pentru a se reţine existenţa cauzei care

înlătură caracterul penal al faptei, este necesar să se constate că făptuitorul deşi

îşi dă seama de caracterul socialmente periculos al urmărilor faptei sale, totuşi

nu acţionează în mod liber, ci este constrâns de o putere străină care îi

paralizează voinţa şi o lipseşte de orice posibilitate de a acţiona altfel; în acest 25 T. Vasiliu ş.a. - Explicaţii ... , op. cit. pag. 93;

14

fel făptuitorul devine un simplu instrument, care este pus în mişcare sau oprit să

acţioneze de un factor din afară şi căruia el nu-i poate rezista în nici un fel26.

În situaţia în care un conducător auto este constrâns să dirijeze

autovehiculul pe o stradă în care nu este permisă circulaţia autovehiculelor din

sens opus, sau să depăşească viteza legală producând ca urmare un accident

mortal de circulaţie, nu va fi angajată răspunderea penală a conducătorului

auto27.

Nu se poate aprecia că voinţa autorului s-a manifestat în mod liber nici în

cazul când acesta aflându-se sub imperiul stării de necesitate comite infracţiunea

de ucidere din culpă pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu se putea

altfel evita, propria sa viaţă sau integritate corporală sau a altei persoane, un bun

important al său sau al altuia, precum şi un interes obştesc.

De exemplu cel aflat într-o sală de spectacole unde s-a produs un incendiu

şi care, pentru a se salva, răneşte, loveşte pe alţii şi chiar ucide. Legea nu poate

îngrădi decât numai ceea ce este omeneşte posibil. Ar fi inutil să se pedepsească

fapte comise sub impulsul instinctului de conservare sau de salvare a unor valori

manifestate în împrejurări excepţionale cu intenţia de a le scăpa de la un pericol

şi nu pentru a încălca legea penală.

Pentru existenţa stării de necesitate se cere şi prezenţa unei legături

cauzale între pericolul iminent şi săvârşirea faptei penale, pericol care să nu

poată fi înlăturat altfel. Numai în această situaţie, acţiunea făptuitorului apare

necesară pentru salvarea valorilor sociale proteguite de lege.

Incapacitatea psiho-fizică constituie o situaţie de excepţie, lipsind

persoana autorului de posibilitatea determinării şi dirijării manifestărilor sale

volitive.

În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a precizat că, pentru a se

aplica dispoziţiile art.48 Cod penal, trebuie să se constate că starea de

incapacitate nu se datorează culpei făptuitorului.

26Trib. Supr. Cod Penal, Dec. nr. 2259/1966, în R.D.R. nr. 4 /1967, pag. 166 şi urm.27 I. Bolocan, I. Stanca - Accidentul de circulaţie, Ed. Militară, 1977, pag. 53.

15

În acest sens în dosarul penal nr. 1278/1975, privind pe inculpatul N.S. s-

a reţinut în sarcina acestuia comiterea infracţiunilor de ucidere şi vătămare

corporală din culpă, stabilind în fapt că la data de 31 septembrie 1975, în timp ce

conducerea autoturismului nr. l - CJ -7330, trecând pe şoseaua Zalău - Cluj, prin

satul Rădaia, inculpatul aflat la volan, şi-a pierdut cunoştinţa. Ca urmare,

pierzând controlul volanului a accidentat mortal pe victima R.G. şi a vătămat

grav pe victimele I.E, R.P şi B.M. .

Din expertiza medico - legală efectuată asupra inculpatului N.S. s-a

constatat că starea sa de inconştienţă temporară s-a datorat tensiunii cerebrale

ridicate de un hematom netratat, existând pe creierul inculpatului ca urmare a

unei contuzii mai vechi.

Pornind de la aceste indicaţii, instanţa judecătorească a reţinut în speţă

faptul că starea de iresponsabilitate a conducătorului N.S. s-a datorat culpei sale

concretizată prin netratarea acestei maladii, care în orice moment putea produce

pierderea conştiinţei, încălcându-se prin această atitudine de indiferenţă măsurile

de prevedere care impun conducătorului obligaţia de a nu circula pe drumul

public într-o stare de sănătate care în orice moment îl poate face impropriu

pentru conducerea vehiculului.

b. Culpa în cazul infracţiunii de ucidere din culpă

Existenţa vinovăţiei penale implică cu necesitate alături de factorul

volitiv (voinţa făptuitorului ) şi existenţa unui factor intelectiv (de cunoaştere)

situaţie în care persoana care săvârşeşte infracţiunea de ucidere din culpă, poate

ori trebuie să-şi reprezinte rezultatul faptei sale, având faţă de această

reprezentare sau prevedere o anumită atitudine.

Uciderea din culpă, după cum o arată şi denumirea se săvârşeşte din

culpă, fie în forma culpei cu previziune (uşurinţa, temeritatea), fie în forma

culpei simple (neglijenţa) aşa cum sunt definite în art. 19 Codul penal.

Textul legal se referă în general la culpă, fapt ce conduce la concluzia că

este realizată latura subiectivă a acestei infracţiuni în cazul ambelor modalităţi

16

ale culpei.

1. Culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) există atunci când

făptuitorul prevede că prin activitatea sa va produce moartea altei persoane, nu

doreşte şi nu acceptă aceasta, dar speră fără temei că acest rezultat nu se va

produce, în aceste condiţii, autorul are în vedere anumite temeiuri, dar acestea

s-au dovedit a fi vădit false sau a nu fi valabile ori suficiente, făptuitorul crezând

în mod sincer dar greşit, că rezultatul nu se va produce.

Uşurinţa corespunde cu acea atitudine inadmisibilă, caracteristică celui

care riscă neraţional, socotind fără temei, într-o situaţie primejdioasă că

rezultatul constând în moartea unei persoane nu se va produce. Cele mai

frecvente cazuri de uşurinţă sunt: conducerea autovehiculului sub influenţa

alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală, ori de oboseală; depăşirea

riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un

şantier.

Astfel fapta unui mecanic, care, primind dispoziţia de serviciu de a coborî

două panouri fixate pe platforma unui turn de răcire din întreprindere, a aruncat

de la înălţime unul din panouri, care, în cădere, a lovit un muncitor cauzându-i

moartea, constituie infracţiune de ucidere din culpă.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din "Normele de tehnică a securităţii

pentru partea termomecanică a centralelor electrice" în timpul exercitării

lucrărilor la înălţime, trebuie să se urmărească cu atenţie să nu cadă vreo sculă

sau alt material spre a se evita lovirea oamenilor care se găsesc jos.

În consecinţă dat fiind faptul că inculpatul a primit instructajul în acest

sens uciderea din culpă a victimei s-a datorat nerespectării dispoziţiilor legale şi

a măsurilor privind activitatea săvârşită de inculpat28.

Tot astfel infracţiunea comisă de inculpaţii care, efectuând o lucrare (săparea

unor gropi pentru îngroparea a doi stâlpi metalici) neţinând seama că în locul

respectiv se află îngropate circuite electrice, ulterior stâlpii venind în contact cu

cablul electric, au provocat moartea, prin electrocutare, a unei persoane.

28Tribunalul jud. Dolj, dec. pen. Nr. 1647 din 29 decembrie 1969 R.R.D. nr. 4/1970.

17

Inculpaţii, neţinând cont de măsurile de siguranţă, considerând cu uşurinţă că nu

se va produce nici un accident, fapta încadrându-se în art. 178 alin.2 Codul penal

( 181alin. 2 în noul cod penal), fiind săvârşită din cuplă cu prevedere29.

Culpa cu prevedere se aseamănă foarte mult cu intenţia indirectă. Când

făptuitorul nu are nici un temei sau un temei serios să considere că rezultatul mai

grav nu se va produce, şi se bazează în această convingere exclusiv pe jocul

întâmplării (spre exemplu, un individ având asupra sa o armă, trage mai multe

focuri în mulţime), va exista intenţie indirectă de omor; când făptuitorul crede

sincer (dar uşuratic) că rezultatul pe care-l prevede nu se produce, deoarece el ar

fi în stare să prevină rezultatul, avem culpă din uşurinţă.

Dar culpa trebuie deosebită nu numai de intenţia indirectă, ci şi de

praeterintenţie. Atunci când rezultatul mai grav al faptei (moartea victimei) are

la bază culpa, însă fapta iniţială a fost intenţionată (lovirea, vătămarea)

făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi nu

pentru uciderea din culpă. În situaţia cînd inculpatul, actionind cu intenţia de a

produce suferinţe fizice unei persoane, din neprevedere sau usurinta cauzează

moartea acesteia, fapta sa constituie infracţiunea de vătămări cauzatoare de

moarte prevăzută de art. 183 din Codul penal, iar nu aceea de ucidere din culpa

prevăzută de art. 178 din acelaşi cod. În acest din urma caz, întreaga poziţie

subiectiva a inculpatului se caracterizează prin praeterintenţie, prin intenţie în

ceea ce priveşte acţiunea agresiva şi prin culpa în raport cu rezultatul produs,

decesul victimei, trăsătură caracteristica infracţiunii prevăzute de art. 183 din

Codul penal30.

În practica judiciară s-a mai reţinut că, aplicând victimei, aflată în stare de

ebrietate o lovitură de pumn sub bărbie, inculpatul a determinat căderea, lovirea

cu capul de trotuar şi în cele din urmă, decesul ei. În aceste condiţii, inculpatul a

săvârşit cu intenţie fapta sa de lovire, dar nu a prevăzut rezultatul survenit, deşi,

în raport cu experienţa sa de viaţă trebuia şi putea să prevadă, dar el a acţionat

29 Tribunalul judeţean Dolj d.p. din 1975 Practica Judiciară Penală vol. IV partea specială coordonatori dr. G. Antoniu; dr. G. Bulai; Ed. Academiei Române, Bucureşti 1992, pag. 40.30 C. S.J., s. pen., dec. nr. 2097 din 18 decembrie 1991, Legis

18

cu praeterintenţie, element subiectiv specific acţiunii de lovire sau vătămări

cauzatoare de moarte. O asemenea faptă nu constituie infracţiunea de ucidere

din culpă, deoarece, din punct de vedere subiectiv, fapta comisă se

caracterizează prin intenţie în ceea ce priveşte lovirea victimei şi prin culpă în ce

priveşte rezultatul letal produs31.

În aceeaşi situaţie se află inculpatul care în dorinţa de a face o glumă,

cuprinde în braţe victima o deplasează cu toată împotrivirea acesteia lângă un

foc pentru ca apoi să o treacă prin flăcări, deasupra cărora a continuat să o ţină

imobilizată, constituie acte materiale de violenţă, similare celor incriminate prin

art. 183. Între aceste acte şi moartea victimei a existat o evidentă legătură de

cauzalitate iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acţionat cu intenţie în

ceea ce priveşte cauzarea de vătămări, prin punerea victimei în contact cu

flacăra şi din culpă în raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece

trebuia şi putea să prevadă că în condiţiile concrete în care a acţionat victima era

expusă flăcării şi eventualităţii ca hainele sale de lucru, îmbibate cu substanţe

inflamabile să ia foc aşa cum s-a şi întâmplat32.

2. Culpa fără prevedere (neglijenţa) constă în faptul că autorul nu

prevede că va provoca moartea victimei, dar în condiţiile date putea şi trebuia să

prevadă aceasta.

Pentru stabilirea culpei, în cazul neglijenţei se foloseşte atât criteriul

obiectiv (dacă orice om normal ar fi putut să prevadă ceea ce inculpatul nu a

prevăzut), cât şi criteriul subiectiv (dacă autorul în raport de posibilităţile sale

concrete psihofizice, putea să prevadă, în circumstanţele date, rezultatul). De

pildă, agentul veterinar care împrumută o cantitate redusă de otravă unei

persoane spre a ucide un câine, dar pe care aceasta o foloseşte pentru a se

sinucide, nu va răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece în

condiţiile concrete în care a acţionat, nu putea şi nici nu trebuia să prevadă

aceste consecinţe. Tot astfel, nu va răspunde pentru această infracţiune acela

31Trib. Supr, Secţ. Penală, Dec. nr. 1881, 1977, în R.D.R. nr. 3, 1978, pag. 65; 32 Trib. Supr., Secţ. Penală, Dec. nr. 1017, 1978, în C.D., 1978, pag. 394;

19

care fără să ştie că victima este suferindă de inimă o fugăreşte spre a o lovi şi ca

urmare se produce moartea acesteia datorită efortului la care a fost supusă şi

temerii pe care i-a inspirat-o urmărirea autorului33.

Neglijenţa (sau neprevederea) echivalează cu lipsa de precauţie; nu se prevede

ceea ce trebuia să se prevadă, în raport cu conduita ipotetică, a omului normal

care, în condiţii similare, se presupune că ar fi prevăzut ceea ce făptuitorul nu a

prevăzut.

Este cazul militarului în termen, care jucându-se cu pistolul mitralieră din

dotare efectuând manevre repetate de introducere şi expulzarea cartuşelor pe

ţeava armei care era îndreptată spre un alt ostaş care stătea culcat pe o foaie de

cort. La un moment dat, deşi victima îl avertizase să înceteze jocul, a apăsat pe

trăgaciul pistolului mitralieră după ce trăsese închizătorul şi introdusese cartuşul

pe ţeava crezând că pârghia este asigurată. Glonţul a pornit victima fiind

împuşcată în abdomen de la o distanţă mai mică de 2 metri. Inculpatul a fost

condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor considerându-se că fapta este

comisă cu intenţie indirectă deoarece inculpatul dezasigurase arma şi înlocuind

încărcătorul de armare introducând cartuş pe ţeava (cu arma îndreptată spre

victimă) a apăsat pe trăgaci. În felul acesta a prevăzut rezultatul faptei sale şi

chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Recursul extraordinar introdus în cauză este întemeiat, întrucât din

probele admise în cauză nu se confirmă faptul că inculpatul, prin manevrele ce

le-a făcut în joacă asupra mecanismului pistolului mitralieră ar fi prevăzut şi

acceptat posibilitatea împuşcării mortale a victimei. Dimpotrivă inculpatul nu a

voit decât să facă o glumă, crezând că pârghia este asigurată. De asemenea

martorii au relatat că imediat după împuşcarea victimei, inculpatul era disperat şi

a voit să se sinucidă, fiind în relaţii bune cu victima. In consecinţă în raport atât

cu atitudinea sa anterioară cât şi ulterioară comiterii faptei, precum şi cu modul

în care a reacţionat nu se poate trage concluzia că inculpatul ar fi acceptat

producerea rezultatului.

33 D 4/1972 a Tribunalului Judeţean Satu-Mare, R.R.D. 11/1972, pag. 172

20

In această situaţie, întrucât fapta a fost săvârşită din culpă fără prevedere şi nu

cu intenţie indirectă, încadrarea juridică urmează a fi schimbată, inculpatul

răspunzând pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de

art.178 alin 2 Codul penal( 181alin. 2 în noul cod penal)34.

În cazul neglijenţei, făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a

rezultatului constând în moartea unei persoane, el ignoră în mod nepermis un

asemenea rezultat, demonstrând o anumită deficienţă, nu în legătură cu

elementul volitiv, ci cu elementul intelectiv, deşi în condiţiile date trebuia şi

putea să prevadă aceasta35.

Legea penală nu distinge, în ceea ce priveşte existenţa culpei

făptuitorului, dacă rezultatul s-a produs dintr-o culpă gravă ori dintr-o culpă

uşoară ori foarte uşoară. Cea mai uşoară culpă va fi suficientă pentru a atrage

răspunderea penală. Numai la individualizarea pedepsei instanţa va avea în

vedere gravitatea culpei autorului. Nu se pune nici chestiunea de a distinge

dintre culpa penală şi culpa civilă, uciderea din culpă constituind întotdeauna

infracţiune.

Culpa făptuitorului se poate prezenta sub formă de nedibăcie, nepricepere,

nebăgare de seamă, nepăsare, etc. Examinăm unele dintre aceste forme mai des

întâlnite în practică.

Nedibăcia înseamnă lipsa de pricepere a autorului în stăpânirea unei

anumite profesii sau activităţi, necunoaşterea regulilor principale ale profesiei

sale şi neînsuşirea deprinderilor pe care le presupune orice activitate

profesională. De exemplu, moaşa care folosind fără priceperea necesară

instrumentele obstetrice a provocat moartea lehuzei sau şoferul care stăpânind

insuficient de bine volanul a provocat un accident de circulaţie, electricianul

care izolând superficial firele provoacă moartea prin electrocutare a unei

34 C.S.J. în compunerea prev. de art. 39 alin 2,3 din Lg de organizare judecătorească, Dec. nr. 29/1991. Repertoriul de doctrină şi de jurisprudenţă română volumul I 1989 - 1994, Editura Argessis, 1995, C. Crişu, N. Crişu, Magraou şi S. Crişu, pag. 895.35 Alexandru Boroi - Infracţiuni contra vieţii - Editura Naţional, 1996, pag. 210

21

persoane, etc.

Nebăgarea de seamă înseamnă lipsa de atenţie a autorului în raport cu

împrejurările sau cu modul în care trebuia să se desfăşoare o anumită activitate.

Autorul nu îşi reprezintă posibilitatea producerii unor consecinţe dăunătoare

(moartea unei persoane) datorită lipsei de atenţie. Acela care aruncă de pe casă

materiale fără să privească unde vor cădea şi ajunge să lovească o persoană care

trecea întâmplător, provocându-i moartea, va răspunde pentru această formă de

culpă.

Temeritatea constă dintr-o încredere exagerată în propriile sale forţe,

într-o sfidare a riscului, autorul contând pe intervenţia unor fapte care ar putea să

înlăture producerea rezultatului. Este cazul vânătorului care îşi ucide din culpă

partenerul de vânătoare care se afla aproape de vânat, bazându-se pe calităţile

sale de bun trăgător, neluând în considerare posibilitatea producerii unui

accident.

Nerespectarea legilor şi regulamentelor constă în neobservarea

îndatoririlor impuse de diferite acte normative care au caracter de măsuri de

prevedere. Comite infracţiunea de ucidere din culpă într-o asemenea situaţie,

şoferul care, de pildă, încălcând regulile privitoare la circulaţia pe drumurile

publice, ajunge să suprime viaţa unei persoane sau conducătorul unei

întreprinderi care nu respectă regulile de protecţie a muncii producând moartea

unor muncitori, sportivul care, depăşind regulile sportului pe care îl practică

suprimă viaţa adversarului său, etc. În cazul producerii unei coliziuni între un

autovehicul aflat în deplasare şi un autovehicul staţionat pe partea carosabilă,

soldat cu moartea unei persoane, fapta conducătorului acestui din urma

autovehicul de a nu se fi conformat obligaţiilor referitoare la îndepărtarea

autovehiculului de pe carosabil şi la semnalizare, ce-i reveneau potrivit art. 99

din Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice, constituie infracţiunea

de ucidere din culpa prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., independent de

împrejurarea dacă se face vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni şi

conducătorul autoturismului în mişcare, care nu a respectat alte obligaţii privind

22

circulaţia pe drumurile publice, cum sunt cele referitoare la restricţiile de

viteza36.

Aceste probleme vor fi analizate mai pe larg în capitolul IV al acestei

lucrări, când vom analiza agravantele privitoare la infracţiunea de ucidere

din culpă.

In lipsa oricărei culpe fapta se consideră săvârşită datorită fie unui caz

fortuit (art. 47 Cod penal) fie unei erori de fapt (art. 51 Cod penal).

Nu i se reţine în sarcină infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178

Cod penal ( 181 în noul cod penal) , aceluia care, neştiind despre o persoană că

este suferindă de o afecţiune cardiacă, a fugărit-o cu scopul de a o lovi şi apoi,

când aceasta a intrat într-o locuinţă, a aruncat cu o piatră în uşa acelei locuinţe,

dacă drept urmare a spaimei, persoana fugărită a decedat imediat după intrarea

în locuinţă, prin efectuarea unui infarct miocardic37.

Tot astfel transmiterea unei substanţe toxice de către un agent veterinar

unei persoane care i-a cerut-o pentru a omorî un câine, dar cu care aceasta s-a

sinucis, nu constituie infracţiunea de omor fără voie sau de neglijenţă în

serviciu, pentru că inculpatul nu a putut prevedea urmările faptei sale38.

Autorul nu răspunde în cazul erorii de fapt, afară de cazul când

necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurărilor respective este rezultatul culpei

acestuia.

Infracţiunea se realizează şi când la producerea morţii a contribuit culpa

victimei (a trecut strada prin loc nepermis şi a fost accidentată mortal);

împrejurarea va fi luată în considerare doar la individualizarea pedepsei. Desigur

culpa exclusivă a victimei face ca fapta să nu fie infracţiune. Compensarea

culpelor este inadmisibilă pentru înlăturarea răspunderii penale a autorului

uciderii persoanei. Dacă culpa făptuitorului sub una din formele prevăzute în

art. 19 pct. 2 lit. a, b Cod penal, nu există, răspunderea penală a acestuia pentru

36 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1.638 din 28 aprilie 1999, Legis37 Tribunalul judeţean Satu-Mare dec.pen. nr. 4/1972, R.R.D. nr. 11/1972, pag. 17338 Tribunalul regional Suceava, încheierea din 6 iulie 1955, "L.P." nr. 6/1955, pag. 619

23

infracţiunea de ucidere din culpă este înlăturată.

De cele mai multe ori voinţa autorului (explicită sau implicită) este

îndreptată spre scopuri licite, uneori chiar utile. Numai în desfăşurarea acţiunii

(inacţiunii) autorul dă dovadă de o lipsă de prevedere condamnabilă, ori de

uşurinţă, de nedibăcie care determină producerea rezultatului (suprimarea vieţii

persoanei) şi ca o consecinţă, tragerea la răspundere penală. Nu are relevanţă

faptul că inculpatul a nesocotit dispoziţii care atrag o sancţiune contravenţională,

din moment ce consecinţa acestei nerespectări a fost uciderea unei persoane39.

Moartea victimei se datorează exclusiv culpei acesteia, dacă ea s-a urcat

în maşină fără ştirea şoferului şi a căzut din maşină din proprie imprudenţă. Nu

există legătură de cauzalitate între fapta şoferului de a conduce maşina fără

carnet şi moartea victimei. Şoferul va fi condamnat însă pentru că a condus

maşina fără carnet40.

Alta este situaţia inculpatului tractorist, aflat sub influenţa băuturii

alcoolice, care a acceptat să transporte într-o semiremorcă încărcată cu baloţi de

paie, două persoane, după care a circulat pe un teren agricol denivelat.

Inculpatul, care se afla în executarea unei sarcini de serviciu împreună cu

victima, ştia că aceasta era în stare de ebrietate şi de aceea, iniţial s-a opus ca

acesta să circule în semiremorcă, dar în cele din urmă a acceptat această situaţie.

Deci, inculpatul şi-a dat seama de posibilitatea producerii accidentului şi a

acceptat acest rezultat de vreme ce a condus tractorul în aceste condiţii, sperând

uşuratic că nu se va produce, în continuare, în timpul mersului, unul din baloţii

de paie a căzut din semiremorcă iar, victima căutând să-l prindă s-a

dezechilibrat, a căzut sub roţile remorcii şi a fost accidentat mortal.

Fapta constituie infracţiune de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 3

Cod penal ( 181 alin. 3 în noul cod penal), infracţiune săvârşită din culpă cu

39 T. Vasiliu ş.a. - Codul Penal al R.S.R. - comentat şi adnotat - partea specială - voi. I - Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1975, pag. 108 40Tribunalul regional Bacău, dec. nr. 790/1955, "L.P." nr. 3/1955, pag. 273

24

prevedere, culpa aparţinând atât inculpatului cât şi victimei41.

§ 2. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUINII

Partea centrală a infracţiunii de ucidere din culpă este constituită dintr-o

seamă de elemente obiective, care alcătuiesc însumate latura obiectivă a acestei

infracţiuni.

Elementul obiectiv al infracţiunii constă în manifestarea exterioară a

omului (acţiune sau inacţiune), care lezează valorile ocrotite de legea penală,

producând o anumită modificare, schimbare în lumea exterioară42.

În consecinţă, prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege o totalitate

de elemente obiective, formate din elementul material, acţiunea sau inacţiunea,

urmarea socialmente periculoasă şi raportul cauzal dintre acţiune ori inacţiune şi

urmarea periculoasă, fiind astfel constituită din elemente care, toate au, după

cum arată şi denumirea, un caracter comun, anume toate sunt obiective şi între

ele există o strânsă legătură43.

a. Elementul material al laturii obiective, acţiunea sau inacţiunea, adică

fapta în sens restrâns, formează partea centrală a infracţiunii, reprezentând poate

cel mai important element al acesteia.

Uciderea din culpă, ca infracţiune prevăzută de Codul Penal, aduce

atingere relaţiilor şi valorilor sociale, produce anumite urmări periculoase numai

prin mijlocirea unei anumite acţiuni sau inacţiuni.

Subiectul activ al acestei infracţiuni poate produce drept consecinţă,

moartea unei persoane umane, numai prin mijlocirea unei activităţi materiale, a

unei acţiuni sau inacţiuni.

Fără această activitate exterioară nu poate exista infracţiunea.

Elementul material al laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. l

Cod Penal( 181 în noul cod penal) , poate avea două modalităţi : o acţiune sau o

41("Repertoriu de practică şi literatura juridică" 1994-1997 - Constantin Crişu şi Ştefan Crişu, Editura Argessis 1998, Curtea de Apel Constanţa, decret penal, nr. 9 din 18 ianuarie 1996) 42 M. Basarab, op. cit., pag.82;43I. Oancea, op. cit. pag. 173.

25

inacţiune.

Acţiune - înseamnă o activitate prin care se face ceva ce este oprit a se

face, printr-o normă de conduită prohibitivă şi reprezintă în consecinţă o acţiune

ilegală sau ilicită.

Inacţiune - ca element material al laturii obiective constă în nesăvârşirea

unei acţiuni impuse de dispoziţiile legale, încălcându-se în acest fel o normă

onerativă.

Dacă moartea persoanei s-a produs ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii

mai multor făptuitori, aceştia vor fi consideraţi autori ai infracţiunii. S-a susţinut

şi părerea că aceştia ar fi coautori, ceea ce nu este posibil, faptele fiind săvârşite

din culpă.

Astfel, în următoarea speţă, cele două persoane care au concurat la moartea

victimei, sunt autori ai infracţiunii de ucidere din culpă, conducând la încadrarea

faptei în art. 178 alin. 2 Cod Penal ( 181 în noul cod penal) şi nu în art. 184 Cod

Penal.

Prin urmare, cu ocazia primului accident de circulaţie produs de unul

dintre inculpaţi, s-au cauzat victimei leziuni grave, însă au mai rămas şanse

probabile de salvare a vieţii prin efectuarea unei intervenţii chirurgicale.

Producându-se însă şi al doilea accident imputabil celui de-al doilea inculpat, s-a

anihilat posibilitatea intervenţiei chirurgicale care, ipotetic, ar fi salvat viaţa

victimei. Deci la cauzarea morţii acesteia au contribuit ambele fapte culpoase, în

concurs44.

Există o anumită asemănare între activităţile care au ca rezultat uciderea

unei persoane, indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate, asemănare

reflectată şi în aceea că legea foloseşte pentru ambele activităţi materiale

substantivul provenit dintr-un verb "ucidere" indiferent de modul în care s-a

desfăşurat activitatea care a avut ca rezultat pierderea vieţii; o asemenea tehnică

de incriminare nu permite o diferenţiere între actul în sens de omor şi actul în

44 Vasile Papadopol, Mihai Popovici - Repertoriu alfabetic de practică juridică în materie penală pe anii 1976 -1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982, pag. 389. Trib. Suprem, Secţia Penală, dec. nr. 1686/1977

26

sens de ucidere din culpă.

Dintr-un punct de vedere exclusiv material, o asemenea diferenţă nici nu

există, deoarece o armă este declanşată în direcţia victimei printr-o mişcare

similară, indiferent de caracterul intenţionat sau neintenţionat al actului. Cu toate

acestea actul intenţionat şi cel din culpă sunt esenţial diferite45.

Actul de omor intenţionat dă expresie unei conduite violente,

reprezentând o formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a

suprima viaţa unei persoane şi se foloseşte de mijloace apte să realizeze acest

scop. În materie de ucidere din culpă nu avem un act de violenţă ci o conduită

greşită a agentului într-o situaţie periculoasă, susceptibilă ca, în anumite

împrejurări să se producă consecinţe grave pentru viaţa persoanei.

Aşa de pildă, s-a reţinut corect că există ucidere din culpă şi nu omor,

când în timpul unei întreceri neregulamentare între doi militari privind

încărcarea pistoalelor mitralieră aflate asupra lor, unul dintre ei declanşează

focul şi-l împuşcă pe celălalt militar. În speţă, inculpatul, militar în termen,

împreună cu un alt militar au hotărât să se întreacă la încărcarea pistolului

mitralieră, motiv pentru care s-au aşezat faţă în faţă şi au început să-şi încarce

armele ţinând ţevile îndreptate unul spre celălalt, în timpul întrecerii, după ce a

dezasigurat pistolul mitralieră, inculpatul a manevrat închizătorul şi apăsând pe

trăgaci a declanşat focul, împuşcând în inimă pe militarul din faţa sa.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit cu intenţie indirectă,

infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 Cod Penal, deoarece a prevăzut

posibilitatea producerii rezultatului mortal pe care 1-a acceptat. Instanţa de

recurs nu a acceptat acest raţionament, motivând că întrucât inculpatul a

manevrat corect pistolul automat, în timpul întrecerii organizate din iniţiativa

victimei, până în momentul declanşării focului, inculpatul şi victima au acţionat

identic asupra armelor lor, că au existat relaţii bune între ei anterior, ceea ce ar fi

inexplicabilă acceptarea de către inculpat a posibilităţii producerii unui rezultat

atât de grav cum este împuşcarea victimei, că după comiterea faptei inculpatul s-45 Alexandru Boroi, op. cit., pag. 189;

27

a arătat deosebit de impresionat şi chiar disperat, nu se poate reţine că el a

acţionat cu intenţie indirectă. Dimpotrivă, apare reală apărarea inculpatului că

după terminarea întrecerii, în momentul în care a acţionat pentru a readuce

pistolul mitralieră în poziţia iniţială pe umăr, a atins din neatenţie trăgaciul

acestuia.

Fiind astfel evident că inculpatul nu a acţionat asupra trăgaciului cu intenţia de a

ucide pe victimă, ci din culpă, în condiţiile nerespectării dispoziţiilor

regulamentare referitoare la mânuirea armamentului, fapta sa trebuie încadrată

în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin. 2 Cod Penal (181

alin. 2 în noul cod penal) şi nu în aceea de omor prevăzută de art. 174 Cod

Penal46.

b. Urmarea socialmente periculoasă

Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată de

producerea unui rezultat specific, moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se

produce, fapta nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă. In situaţia în care

un accident se soldează cu vătămarea gravă a unei persoane, iar făptuitorul este

condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru această infracţiune, dacă victima

moare totuşi ca urmare a accidentului, nu se mai poate reexamina soluţia rămasă

definitivă pentru a se reţine uciderea din culpă, intervenind autoritatea a lucru

judecat. În acest caz operează prevederile art. 10 litera j din codul de procedură

penală, care arată că există autoritate de lucru judecat, chiar dacă faptei definitiv

judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. Totuşi poate fi admisă calea de atac a

revizuirii.

Există infracţiunea de ucidere din culpă şi dacă rezultatul a fost

provocat în mod direct de un animal, de pildă de un câine turbat lăsat fără

supraveghere de autor sau datorită unor lucruri neînsufleţite, de exemplu

prin omisiunea autorului de a astupa o groapă adâncă plină cu apă în care

o persoană a căzut, înecându-se, deoarece inacţiunea autorului a fost una

46 Tribunalul Suprem, Secţ. Militară, Dec. nr. 61, 1987, în C.D., 1987, pag. 360;

28

din cauzele care a determinat rezultatul.

Infracţiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul în care, ca

urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, s-a produs rezultatul: moartea

victimei. Sub acest aspect uciderea din culpă este o infracţiune comisivă care

poate fi săvârşită prin activităţi pozitive dar şi prin atitudini pasive; şi materială,

deoarece este condiţionată de producerea unui rezultat material. Dacă acest

material nu se produce, şi dacă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu

constituie altă infracţiune, autorul nu va fi tras la răspundere penală. Fiind o

infracţiune din culpă, nu este susceptibilă de forme imperfecte ca atare tentativa

este de neconceput.

Pentru o justă interpretare şi înţelegere a urmării socialmente periculoasă,

se face în literatura juridică distincţia între urmarea directă sau imediată

(materială sau morală) şi urmarea indirectă (socială) a acţiunii (inacţiunii)

infracţionale:

1. Prin urmarea directă se înţelege urmarea concretă, imediată pe care o

produce acţiunea - inacţiunea asupra obiectului infracţiunii.

In cazul infracţiunii de ucidere din culpă urmarea directă constă în

suprimarea vieţii victimei. Din aceste considerente infracţiunea este o faptă

comisivă (care poate rezulta atât dintr-o activitate pozitivă cât şi din atitudini

negative). Urmarea directă socialmente periculoasă, uciderea unei persoane din

culpă, este prevăzută în conţinutul infracţiunii, fiind percepută cu propriile

noastre simţuri47.

2. Urmarea indirectă constă în consecinţele social - economice morale,

care se produc în cadrul societăţii şi care se răsfrâng asupra uneia sau a unor

relaţii sociale şi juridice.

Urmarea socială produce tulburări de linişte pe planul conştiinţei, a

trăirilor psihice a membrilor societăţii, o diminuare a respectului şi încrederii în

capacitatea normei juridice de a oferi o protecţie reală şi eficientă vieţii

persoanei.

47 V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag.208.

29

c. Raportul de cauzalitate constituie un deosebit de important element al

laturii obiective, cu toate că în dispoziţiile legii, raportul cauzal nu este în mod

expres menţionat.

Raportul de cauzalitate se defineşte a fi acel raport în care două fenomene

interacţionează şi în care un fenomen - cauză precede şi determină sau generează

în mod obiectiv alt fenomen - efect.

Raportul cauzal reprezintă un raport obiectiv, în sensul că fenomenul -

cauză determină prin forţa lui un alt fenomen numit efect.

Acest raport de cauzalitate determinat printr-o legătură de determinare, de

cauzare între două fenomene, diferă şi exclude orice similitudine cu o legătură

de interdependenţă, raport în care un fenomen depinde de un alt fenomen;

raportul cauzal nu se confundă nici cu un raport de condiţionare - în cadrul

căruia un fenomen favorizează un alt fenomen - şi nici un raport întâmplător,

incidentul în care un fenomen întârzie sau alertează apariţia altui fenomen.

Raportul de cauzalitate în sfera faptelor materiale, se stabileşte între

fenomene precis determinate, fiind astfel necesară o examinare prealabilă a

termenilor relaţiei amintite, adică a acţiunii voluntare ca izvor de efecte în

realitatea obiectivă şi a rezultatului privit ca produs sau urmare a unei asemenea

manifestări.

1. CAUZA - primul termen al raportului cauzal se defineşte a fi acel

fenomen care determină apariţia altui fenomen determinat, rezultatul. Astfel,

cauza nu numai că precede, dar şi produce, determină, generează efectul, care

are un caracter derivat, fiind produs, determinat de fenomenul cauză.

Relaţia genetică este esenţială pentru existenţa cauzalităţii, neputând să fie

concepută o cauză care să nu acţioneze să nu producă efectul, în alt mod, o

asemenea acţiune n-ar fi constituit o cauză48.

Acţiunea umană este determinată şi reprezintă finalizarea unui act psihic

de voinţă, însă în cercetarea şi stabilirea raportului cauzal, nu prezintă

importanţă decât fapta singura creatoare de efecte materiale.48 G. Antoniu - Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.31;

30

Procesele prin care subiectul ajunge să acţioneze asupra lumii obiective,

să voiască ceva şi să realizeze ceea ce şi-a propus, nu pot fi desprinse de întregul

"mecanism" al activităţii psihice, deoarece ele nu reprezintă decât o parte a

acestei activităţi.

Cauza precede efectul, este anterioară acestuia spre a-l putea produce, iar

efectul urmează totdeauna cauza.

Numai în societate (nu şi în celelalte forme ale mişcării materiei) există

acţiuni îndreptate spre realizarea unor scopuri. Oamenii, fiinţe înzestrate cu

conştiinţă îşi propun asemenea scopuri şi acţionează pentru înfăptuirea lor. Dar

chiar şi aici, scopurile sunt determinate de cauze materiale, de condiţiile social -

economice, astfel că omul poate înfăptui numai acele scopuri care nu contravin

legităţii obiective din natură şi societate49.

O trăsătură fundamentală a raportului de cauzalitate cu însemnate

implicaţii practice este aceea a caracterului condiţionat al cauzei, în sensul că un

fenomen sau un grup de fenomene nu constituie cauza fenomenului - efect decât

în anumite condiţii. Ca urmare, considerarea acţiunii (inacţiunii) drept cauză a

unei urmări socialmente periculoase, trebuie efectuată nu numai prin ea însăşi,

cât şi în raport cu condiţiile concrete.

Relaţia cauzală, presupune de asemenea, existenţa unor condiţii în

ambianţa cărora are loc acţiunea cauzei şi geneza efectului.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, acesta există şi atunci când

activitatea culpoasă a făptuitorului se suprapune peste activitatea altei persoane,

fiind suficient ca această activitate să se înscrie printre cauzele care au

determinat rezultatul. În acest sens, în practica judiciară, s-a decis de exemplu că

între activitatea medicului care din culpă nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător

obligaţiile sale profesionale, şi moartea victimei , internată în urma unei lovituri

de cuţit, care i-a fost aplicat de o altă persoană există un raport de cauzalitate,

deoarece în speţă, activitatea medicului are valoare cauzală, contribuind, alături

49 G. Antoniu -Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.32;

31

de activitatea autorului la producerea rezultatului50.

Deci, raportul de cauzalitate va exista chiar dacă între acţiunea

(inacţiunea) şi rezultatul produs s-au interpus alte împrejurări (forţe fizice,

acţiune culpabilă sau fortuită a altor persoane).

Dificultăţile pe care le ridică uneori în practică stabilirea legăturii cauzale

pot fi depăşite printr-o atentă examinare a tuturor împrejurărilor cauzei. Dacă

victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului, răspunderea penală

a făptuitorului nu este înlăturată, afară de cazul când această culpă are caracter

exclusiv. Dacă moartea persoanei s-a produs ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii

mai multor făptuitori, aceştia vor fii consideraţi autori ai infracţiunii.

Astfel, în cazul următor, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de

ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 cod Penal ( 181alin. 2 în noul cod

penal). S-a reţinut că acesta, aflându-se sub influenţa băuturii alcoolice, a

circulat pe timp de noapte, pe partea stângă a drumului, cu o bicicletă neechipată

cu dispozitiv de iluminare, şi în aceste condiţii, a intrat în impact cu o altă

bicicletă care circula în sens contrar, în urma impactului conducătorul celei de-a

doua biciclete a decedat.

Sentinţa este greşită sub aspectul reţinerii culpei exclusiv a inculpatului în

producerea accidentului.

Într-adevăr, din actele şi lucrările de la dosar rezultă că şi victima se afla

sub influenţa băuturilor alcoolice, iar bicicleta cu care circula de asemenea nu

era echipată cu dispozitiv de iluminare.

În antecedenţa cauzală a accidentului înscriindu-se deci şi aceste

circumstanţe, se impune concluzia că la producerea lui a contribuit şi culpa

victimei. Cu toate acestea, răspunderea penală a făptuitorului nu este înlăturată51.

În cazul în care culpa aparţine în exclusivitate victimei, inculpatul nu va 50O. Loghin, T. Toader - Drept Penal român - partea specială, Ediţia a HI -a revizuită şi adăugită - Casa de editură şi presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1997, Repertoriu V. Papadopol şi M. Popovici, p.387-388; 51 Repertoriu de Doctrină şi Jurisprudenţă Română Voi 11989 - 1994 Ed. Argessis 1995 Const. Crişu, Nicorina Criţu Magraon şi Ştefan Crişu, pag. 893. T.S. secţia penală dec. nr. 1240 din 6 sept 1989

32

putea fi tras la răspundere.

Inculpatul, conducând o autobasculantă pe un segment de drum pe care

depăşirea era interzisă, mai înainte de a vira spre stânga, pe o stradă laterală, a

semnalizat această intenţie, a redus viteza şi s-a apropiat de linia mediană a

drumului, dar a intrat în coliziune cu o motocicletă condusă de victimă, care a

încercat să depăşească prin stânga autobasculanta pe care o conducea el.

Ca urmare a accidentului, victima a decedat. În condiţiile acestei stări de fapt,

inculpatul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi

urmează a fi achitat în baza art. 11 pct.2 litera a, combinat cu art. 10 litera a. Cod

de Procedură Penală52.

Interferenţa a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni aparţinând unor

persoane diferite, dar toate în strânsă legătură cu rezultatul, constând din

moartea prin imprudenţă a unei persoane se întâlneşte destul de frecvent în

traficul rutier şi în accidentele de muncă (spre exemplu, coliziunea a două

autovehicule, mânuirea de către mai multe persoane a unui dispozitiv periculos,

etc.). In situaţiile de acest fel contribuţiile mai multor persoane la producerea

rezultatului se ordonează succesiv într-un lanţ cauzal; deşi toate aceste

contribuţii se produc simultan, nu toate au în mod egal capacitatea de a constitui

cauza rezultatului produs, fie că unele sunt mult prea îndepărtate de rezultat, fie

că nu apar eficiente.

Se face distincţia dintre cauze principale şi secundare, cauze directe şi

indirecte. Pluralitatea de cauze se poate înfăţişa fie sub forma unui concurs de

cauze concomitente, când două sau mai multe cauze acţionează independent sau

când două sau mai multe cauze laolaltă determină efectul, fie sub forma unui

concurs de cauze succesive, când fiecare cauză determină un efect care la rândul

său determină un altul.

Rezultatul infracţional se poate produce fie în urma acţiunii directe a

subiectului, fie prin mijlocirea altor forţe pe care subiectul le foloseşte în

52 Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 - 1980, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag.389. Trib. Jud. Mureş, dec. pen. 128/1980

33

vederea comiterii faptului53.

2. EFECTUL Cauza precede efectul, este anterioară acestuia pentru a-l

putea produce, iar efectul urmează întotdeauna cauzei.

Fenomenele obiective deşi se deduc unele din altele, dezvoltarea

lucrurilor duce la o nouă stare, la schimbări calitative. Aceasta se explică prin

faptul că efectul constituie în exclusivitate un produs, un rezultat al cauzei,

însumând în conţinutul său alături de aceasta şi contribuţia nenumăratelor

condiţii, care au acţionat concomitent cauzei şi au transmis în parte sau în

totalitate asupra efectului, însuşirile lor.

În consecinţă efectul prezintă un plus de conţinut în raport cu cauza

cuprinzând şi totalitatea circumstanţelor care favorizează acţiunea cauzelor,

încât "numai aceste mai multe cauze împreună, conţin efectul complet şi nu acel

prim dat care este declarat drept cauză"54.

In cazul infracţiunii de ucidere din culpă, efectul îl constituie, moartea

unei persoane, astfel că spre deosebire de cauză, efectul poate fi în majoritatea

cazurilor bine cunoscut şi doar în situaţii de excepţie determinarea

caracteristicilor sale comportă dificultăţi obiective.

53 G. Antoniu, op.cit, pag. 48;54 G. W. Fr. Hegel - Ştiinţa logicii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, pag. 665;

34

CAPITOLUL III

FORME AGRAVATE, SANCŢIUNI ŞI ASPECTE PROCESUALE

§ 1. FORMELE AGRAVATE

Art. 178 al Codului penal (181 în noul cod penal) incriminând infracţiunea de

ucidere din culpă, a prevăzut şi unele agravante ale acestei infracţiuni.

A. Uciderea din culpă săvârşită ca urmare a

nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere

pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru

efectuarea unei anumite activităţi (culpa profesională)

35

In afara uciderii din culpă în forma prevăzută de art. 178 alin. 1 Cp,

legiuitorul a prevăzut, în aliniatele următoare ale textului de lege mai multe

modalităţi normative agravante.

Prima modalitate agravată se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale

sau a măsurilor de prevedere referitoare la exercitarea unei anumite

profesii, meserii, activităţi – 178 alin. 2 ( 181 alin. 2 din noul cod penal).

După cum rezultă din analiza acestei dispoziţii legale, redactarea textului

a fost făcută utilizându-se termeni cu o semnificaţie generală, cuprinzându-se

sub incidenţa legii multiple domenii ale activităţii sociale.

Această formă calificată a infracţiunii de ucidere din culpă, prin structura

sa juridică, constituie infracţiune distinctă, de sine stătătoare care are caracterul

unei variante de specie, mai gravă a infracţiunii tip prevăzută de art. 178 alin. l,

Cod penal.

Agravanta are în vedere acele persoane care exercită o profesie (farmacist,

medic, arhitect, inginer) ca o ocupaţie cu caracter permanent. Dacă aceştia nu

respectă dispoziţiile legale sau măsurile de prevedere în legătură cu meseria ori

profesia pe care o exercită, provocând moartea unei persoane, vor răspunde

pentru infracţiunea de ucidere din culpă în modalitatea prevăzută de art. 178

aliniat 2, Cod penal.

Analizând obiectul infracţiunii de ucidere din culpă art. 178 alin. 2 Cod

penal, vom constata că obiectul juridic al acestei agravante are caracter complex

pentru că pe lângă relaţiile privitoare la ocrotirea persoanei, cuprinde ca obiect

secundar şi relaţiile privitoare la asigurarea securităţii anumitor activităţi

profesionale şi speciale care pot constitui surse de pericol deosebit, statornicite

fie prin dispoziţii legale, fie prin natura acestor profesii, meserii sau activităţi.

Obiectul material al acestei agravante, la fel ca şi forma de bază a infracţiunii de

ucidere din culpă, îl constituie corpul persoanei, alta decât cea a făptuitorului.

Este important de subliniat faptul că, persoana trebuie să se fi aflat în

viaţă în momentul producerii infracţiunii de ucidere din culpă.

36

Latura obiectivă a acestei infracţiuni are un conţinut specific,

caracterizat prin aceea că, pe de o parte, fapta este săvârşită în cadrul şi cu

ocazia exercitării unei profesii, meserii sau anumite activităţi (deci sfera

activităţii infracţionale e restrânsă la domeniul activităţilor profesionale sau a

anumitor activităţi), iar pe de altă parte, uciderea din culpă este urmarea

nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul

unei profesii sau meserii, ori pentru desfăşurarea unei anumite activităţi.

În cazul faptei comisive, acţiunea este îndeplinită în mod defectuos,

necorespunzător, fără a ţine seama de dispoziţiile legale sau de măsurile de

prevedere care se referă la ea, ori cu totul contrar acestor prevederi; iar în cazul

faptei omisive, inacţiunea se manifestă prin neîndeplinirea, neefectuarea sau

neexecutarea unei activităţi care era impusă ca obligatorie prin acele măsuri de

prevedere.

Din punctul de vedere al laturii subiective, culpa profesională se poate

înfăţişa sub ambele modalităţi de culpă definite de lege, adică atât cu uşurinţă,

cât şi cu neglijenţă55.

Ca urmare făptuitorul va răspunde dacă a cunoscut regulile domeniului de

activitate şi a înţeles finalitatea lor, dar nu le-a respectat, sperând în mod

uşuratic că rezultatul nu se va produce; într-un asemenea caz culpa este evidentă

şi putem afirma că este vorba de o culpă gravă, dat fiind dispreţul manifestat faţă

de norme.

Amintim în acest caz, fapta inculpatului care nerespectând obligaţiile sale

de medic prin examinarea superficială a victimei şi prin stabilirea cu uşurinţă a

diagnosticului de plagă înţepată nepenetrantă, în loc de plagă abdominală

penetrantă, cu lezarea peretelui gastric, a avut drept consecinţă neacordarea

îngrijirilor medicale necesare (intervenţia chirurgicală) şi instalarea unei

septicemii generale, care în cele din urmă a dus la moartea victimei, fapta

săvârşită de medic se încadrează în dispoziţiile art. 178 aliniat 2 Cod penal.

55 A.Boroi-"Infracţiuni contra vieţii" Bucureşti 1996.pag.201

37

Fapta este săvârşită din culpă cu prevedere56.

De asemenea, inculpatul va răspunde dacă a nesocotit regulile instituite,

dând dovadă de lipsă de interes faţă de ele, sau le-a cunoscut greşit, vag sau

trunchiat, fără o prezentare largă a funcţionalităţii lor, deşi cu un mai mare efort

de voinţă avea posibilitatea să se documenteze şi să evite încălcarea lor. Într-un

asemenea caz, subzistă culpa simplă (neglijenţa).

De exemplu, inculpatul conducând un autovehicul a fost îndreptăţit faţă

de culoarea verde a semaforului, ca la intersecţie să vireze la dreapta. Cum însă

în acea zonă exista o trecere de pietoni marcată cu linii transversale, iar culoarea

verde permitea şi accesul pietonilor, inculpatul potrivit dispoziţiilor legale era

obligat să acorde prioritate acestora. Neprocedând astfel şi lovind un pieton care

se angajase regulamentar în traversarea străzii, căruia i-a provocat leziuni grave

ce au dus, în cele din urmă la deces, inculpatul a săvârşit infracţiunea de ucidere

din culpă prevăzută de art. 178 aliniat 2 Cod penal, infracţiune săvârşită din

culpă simplă57.

Dacă făptuitorul nu a cunoscut şi nici nu a avut posibilitatea să cunoască,

în raport cu anumiţi factori adiacenţi, dispoziţiile prescrise, însă el putea să-şi

dea seama de pericolul accidentării unei persoane; de exemplu, un muncitor este

obligat să lucreze la o maşină pe care nu o stăpâneşte suficient sau faţă de care

nu avea capacitatea intelectuală să înţeleagă toate manevrele; într-un asemenea

caz subzistă culpa, însă într-o formă mai uşoară58.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care a săvârşit fapta

aflându-se în mod efectiv în exerciţiul profesiei sau meseriei, ori în efectuarea

unei anumite activităţi, indiferent de calitatea, calificarea ori autorizarea

profesională sau specială corespunzătoare acestor îndeletniciri sau activităţi.

Subiectul pasiv special şi imediat poate fi, de asemenea orice persoană

56 Tribunalul Suprem, secţia penală, decembrie nr. 1281/1976, V.Papadopol, M.Popovici –Repertoriu - pag. 389.

57 Tribunalul militar Bucureşti, secţia a-II-a penală, decembrie 2251/1984, V.Papadopol, M.Popovici- Repertoriu; pag.38758I.Dobrinescu, op.cit.pag.141.

38

indiferent de calitatea profesională sau specială a acesteia.

Pentru existenţa agravantei prevăzută de art. 178 aliniat 2 Cod penal

trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

a) făptuitorul să fie un profesionist (inginer, farmacist, chimist, arhitect,

etc.) sau un meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar, etc.), ori să

îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul, impiegat de mişcare

sau macaragiu, marinar, barcagiu, vânător, etc.)

b) să existe anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru

exerciţiul profesiei sau meseriei. Este vorba de o activitate fără caracter de

permanenţă, dar pentru exercitarea căreia există anumite reguli pe care

obligatoriu trebuie să le respecte acela care o efectuează (de exemplu,

vânătoarea, un anumit sport, conducerea autovehiculului, etc.). Nesocotirea

respectivelor reguli (de pildă, ale Ordonanţei de Urgenţă 195/2002 privind

circulaţia pe drumurile publice) cu consecinţa suprimării vieţii victimei, atrage

răspunderea agravantă, în cazul conducătorului auto, această agravantă va opera

nu numai atunci când făptuitorul a nesocotit regulile privind circulaţia pe

drumurile publice, ci şi atunci când a încălcat regulile pe care le impune

conducerea unui autovehicul (de pildă, cu privire la modul de folosire a

volanului, ori a frânelor, etc.) provocând prin aceasta uciderea unei persoane. De

asemenea, agravanta se va aplica făptuitorului indiferent daca a condus

autovehiculul pe un drum public sau nu, fiind suficient să fi provocat moartea

unei persoane prin nerespectarea regulilor de exercitare a acestei activităţi.

c) fapta să fie săvârşită în exerciţiul profesiei, meseriei ori în

îndeplinirea respectivei activităţi. Profesionistul sau meseriaşul care nu

săvârşeşte fapta de ucidere din culpă în exerciţiul profesiei sau meseriei sale,

răspunde pentru forma simplă sau de bază, în schimb cel care nu are nici o

profesie sau meserie, dar exercită în fapt o activitate specifică şi fără să respecte

regulile acestei activităţi, va răspunde pentru uciderea din culpă în forma

agravantă.

În practica judiciară s-a decis că ori de câte ori o persoană cu sau fără

39

cunoştinţe minime, se angajează într-un sector în care există reguli specifice de

exercitare a acelei activităţi, şi prin nerespectarea regulilor săvârşeşte un

accident mortal, răspunde în baza agravantei de mai sus59; cel care instalează un

mecanism pentru curent electric, fără să ia măsurile de prevedere necesare, din

care cauză provoacă electrocutarea unei persoane60, precum şi cel care conduce

un electrostivuitor fără a avea calificarea necesară şi face manevre greşite care

au avut drept consecinţă moartea unei persoane, răspund în baza aceleiaşi

agravante61. d) fapta să fie o urmare a nerespectării acestor dispoziţii legale sau

măsuri de prevedere.

Dispoziţiile legale, precum şi măsurile de prevedere au rolul de a indica

situaţia în care exerciţiul unor profesii, meserii sau activităţi pot cauza moartea

persoanelor, atrăgând astfel atenţia celor ce le efectuează să lucreze cu toată

prudenţa. Nerespectarea acestor dispoziţii sau măsuri implică prezumţia legală

că făptuitorul este în culpă, iar culpa sa este cu atât mai gravă cu cât fusese

avertizat prin dispoziţiile pe care le-a încălcat62.

In practică, cazurile de ucidere din culpă în această modalitate agravantă

sunt mai frecvente în domeniul asistenţei medicale, în sfera măsurilor de

protecţie a muncii, a construcţiilor, circulaţiei pe drumurile publice, etc.

In activitatea medicală s-a reţinut existenţa culpei profesionale atunci

când se comit acte de neglijenţă sau din neatenţie, când are loc o consultaţie

superficială a bolnavului sau orice alte acte care relevă îndeplinirea

necorespunzătoare sau neîndeplinirea îndatoririlor care revin personalului

sanitar. Astfel, de exemplu, există răspunderea penală a chirurgului care, după

efectuarea operaţiei a uitat o compresă şi un instrument în corpul bolnavului,

ceea ce a condus la moartea pacientului63. Tot astfel, în cazul medicului care a

59Plenul Tribunalului Suprem, Dec.îndr.nr.8,1990,în C.D.,pag 48 60 Tribunalul Judeţean Dolj, Dec.penal nr. 49, 1975, în R.R.D. nr. 11, 1975, pag 7561 Tribunalul Suprem, secţia penală, Dec.nr. 1935, 1985, în C.D. pag. 35062 V.Dongoroz s.a....Explicaţii teoretice...vol III - partea specială. Editura Academiei R.S.R. Bucureşti 1971 pag. 21063 Tribunalul Mun. Bucureşti, Dec.pen.nr.642,1974 (nepublicată).A.Boroi.- Infracţiuni contra

40

administrat unui copil de nouă ani ser antitetanic în cantitate mare şi fără să ţină

seama de antecedentele copilului64 sau a medicului care, anunţat telefonic despre

situaţia gravă a bolnavului nu se deplasează la spital, ci se mulţumeşte să dea

explicaţii telefonice asistentei, iar mai târziu bolnavul nu a mai putut fi salvat65;

ori a medicului de gardă care deşi solicitat, se eschivează să dea ajutor unei

bolnave66 sau a medicului care pe considerentul că boala era ireversibilă refuză

să acorde asistenţă medicală unei bolnave67.

Chiar şi organizarea greşită sau dispoziţii greşit date, pot să atragă

răspunderea pentru uciderea din culpă. Chirurgul care execută operaţia şi lasă

anestezistului sarcina supravegherii până la revenirea pacientului din anestezia

generală, constatând redeşteptarea bolnavului, medicul anestezist trimite pe

pacient în cameră printr-un infirmier; după o jumătate de oră este rechemat

pentru reanimare, dar era prea târziu, deoarece pacientul a murit datorită unei

sincope cardiorespiratorii. Au fost condamnaţi atât anestezistul, cât şi chirurgul;

primul pentru că nu a aşteptat revenirea la starea de conştientă a celui operat şi

nu a mers în cameră să vadă cum a evoluat situaţia; celălalt pentru că în calitate

de conducător al clinicii a dat instrucţiuni personalului de a nu-l deranja pentru

urmări postoperatorii68.

Prin abrogarea dispoziţiilor speciale în materia avortului prin Decretul-

lege nr. 1/1989, manoperele avortive care conduceau la moartea femeii

însărcinate, erau luate în considerare ca o formă a culpei profesionale a

infracţiunii de ucidere din culpă. Astfel inculpatul care a întrerupt cursul sarcinii

victimei în condiţii necorespunzătoare, provocându-i moartea, pe bună dreptate

a fost condamnat în baza art. 178 alin. 2 Cod Penal69.

vieţii Buc. 1966 pag 204.64 Trib. Cap., col.II. Dec.Pen. nr. 3090/1958 citată de E.Puşcaşiu "Principiile juridice ale responsabilităţii medicale" în L.P.nr. 12/1959, pag. 2365 Trib reg.Piteşti,dec.nr. 169/1958 în ibidem66Trib. raion. Deva, sent. pen.nr. 169/1958 în ibidem 67 Tribunalul Suprem, Col.pen., Dec pen. nr. 1032/1965 în CD 1965 pag 391

68 Speţa este redactată şi comentată de G.Levasseur, în R.S.C.nr. 3/1971, pag. 68069 Trib. Jud. Bihor, secţ.pen. nr. 12/1981, în "Dreptul" nr. 6/1999 pag. 81.

41

Prin introducerea art. 185 privitor la provocarea ilegală a avortului prin

Legea pentru modificarea şi completarea Codului Penal nr. 140/1996,

infracţiunile comise în acest sens vor fi încadrate în acest articol, ne mai

constituind o formă a culpei profesionale a infracţiunii de ucidere din culpă.

În cazul în care, în timpul judecăţii intervine reintroducerea art. 185 Cod

penal, instanţa de judecată trebuie să pună din oficiu în discuţie schimbarea

încadrării juridice a faptei celui care a provocat ilegal un avort care s-a soldat cu

decesul victimei, din infracţiunea prevăzută în art. 178 alin.2 Cod penal, în aceea

prevăzută de art. 185 alin. 3 teza a doua Cod penal.

În ceea ce priveşte circulaţia pe drumurile publice, ca urmare a

nerespectării dispoziţiilor legale în acest domeniu, respectiv Ordonanţa de

Urgenţă 195/2002, practica judiciară prezintă următoarele aspecte.

Astfel, s-a decis că există răspundere penală a conducătorului auto când fapta

acestuia constă în uciderea din culpă a unei persoane, ca urmare a nerespectării

dispoziţiilor legale referitoare la conducerea pe drumurile publice.

Această agravantă se aplică oricărei persoane care conduce un autovehicul

(autoturism, autobuz, autocamion, troleibuz, tramvai) şi ca urmare a

nerespectării dispoziţiilor legale, ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul

acelei activităţi săvârşeşte un accident mortal. Nu are relevanţă dacă persoana

respectivă are sau nu cunoştinţe de conducere, dacă este profesionist sau amator,

dacă posedă carnet de conducere pentru acel tip de autovehicul sau altul70 sau

dacă tractorul a fost condus pe drumurile publice sau pe păşunea comunală,

deoarece textul nu face nici o diferenţă71; bicicliştii şi căruţaşii îndeplinesc de

asemenea o anumită activitate în sensul legii penale, deci răspund în baza

textului menţionat dacă nu respectă regulile instituite72.

În literatura de specialitate s-a arătat că activitatea de conducere

presupune cunoaşterea şi respectarea tuturor normelor legale şi tehnice care

70 Tribunalul judeţean Bistriţ Năsăud, dec. nr.488/1974, în RRD nr. 10/1974 pag. 74. 71 Tribunalul Suprem, Col.pen.dec.nr.1041, 1964, în CD, 1964 pag. 36872 C.Barbu, op.cit., pag. 130; Tribunalul Suprem, secţiunea penală, Dec.nr.742, 1981, în RRD nr. 2 pag. 71

42

reglementează circulaţia rutieră. Într-o speţă, Judecătoria Satu-Mare, în baza art.

11 pct.2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen., a achitat pe inculpatul C.A. sub

aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin.2

C.pen..

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul, deplasându-se cu microbuzul proprietate

personală pe drumul judeţean 108 la km. 4 l-a accidentat pe numitul L.S. care se

afla pe partea stângă a direcţiei de deplasare a inculpatului, la limita între

carosabil şi acostament. În urma accidentului, victima a căzut pe asfalt şi a

decedat. Considerăm că greşit s-a apreciat de către instanţă faptul că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 178 alin.2

C.pen., sub aspectul laturii subiective, respectiv a vinovăţiei inculpatului în

săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

Instanţa de apel, a desfiinţat în parte sentinţa şi în baza art. 178 alin. 2 C.pen., l-a

condamnat pe inculpat, motivând că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că

faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, atâta timp cât

inculpatul putea preveni producerea accidentului prin adaptarea vitezei de

deplasare la specificul drumului şi păstrarea unei distanţe laterale suficiente faţă

de vehiculele staţionate în afara părţii carosabile.

Instanţa de recurs, a casat şi modificat hotărârile instanţei de fond şi de apel, în

sensul că a înlăturat pedeapsa aplicată, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute

de art. 178 alin. 2 C.pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b 1

C. pr. pen. a dispus achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii

prevăzute de art. 178 alin.2 C.pen.73.

Din punctul nostru de vedere, considerăm greşite hotărârile pronunţate de

instanţa de fond şi de către instanţa de recurs, având în vedere că legiuitorul prin

dispoziţiile art. 178 alin. 2 C.pen. apără viaţa omului împotriva faptelor de

ucidere din culpă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, a măsurilor de

73 Judecătoria Satu-Mare – sent. pen. nr.1128/15.05.2000; Trib. Satu-Mare – dec. pen. nr.429/21.09.2000 şi Curtea de Apel Oradea – dec. pen. nr. 23/16.01.2001, în R.D. nr. 4/2003, pag. 175-176.

43

prevedere pentru exercitarea unei meserii sau profesii, iar în cazul acestei

infracţiuni nu se poate discuta de o atingere minimă a valorii apărate de lege şi

nici de o faptă lipsită de importanţă, cât timp urmarea periculoasă este pierderea

unei vieţi omeneşti.

Într-o altă speţă, prin sentinţa penală nr. 1014/2001, instanţa de fond a

condamnat pe inculpatul G.M., cetăţean turc, la 3 ani închisoare pentru

săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 1 şi

vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 1 şi 3 C. pen. cu

aplicarea prevederilor concursului de infracţiuni. S-a reţinut în fapt, că

inculpatul (care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice), urmare a nerespectării

dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, conducând

autoturismul marca Mercedes, proprietate personală, a accidentat mortal pe

A.D., iar părţii vătămate R.C. i-a produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare

55 zile îngrijiri medicale. Instanţele de apel şi recurs au menţinut aceeaşi

încadrare juridică şi totodată şi hotărârea dată de prima instanţă.

Instanţa supremă, a admis recursul în anulare declarat împotriva celor trei

hotărâri judecătoreşti, le-a casat, dar numai cu privire la încadrarea juridică a

faptei de ucidere din culpă, schimbând încadrarea juridică din ucidere din culpă

prevăzută de art. 178 alin. 1 C. pen., în cea de ucidere din culpă prevăzută de art.

178 alin. 2 C. pen. .

Apreciem corectă decizia pronunţată de instanţa supremă, ţinând seama de

faptul că inculpatul, conducător de vehicul, nu a respectat dispoziţiile legale

privind circulaţia pe drumurile publice – dispoziţie imperativă – obligaţia de a

nu conduce un autovehicul aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice74.

Într-un alt caz s-a reţinut infracţiunea prevăzută în de art. 178 alin. 2 C. pen.,

atunci când autorul, fără a respecta regulile de circulaţie a accidentat mortal pe

minorul M.Gh. care se angajase în traversarea carosabilului fără să se asigure şi

printr-un loc nepermis75. Chiar dacă există şi culpa victimei, existenţa

74 C.S.J. – s. pen., dec. nr. 2834/2003 (nepublicată).75 C.S.J. – s. pen., dec. nr.3522/4 iulie 2002 (nepublicată).

44

infracţiunii nu este înlăturată.

De asemenea, comite infracţiunea de ucidere din culpă şi conducătorul de

vehicul cu tracţiune animală, care fiind surprins săvârşind un furt de lemne din

pădure a încercat să scape fugind cu căruţa şi datorită vitezei, căruţa a lunecat pe

acostamentul şoselei, unde se afla victima întoarsă cu spatele, care a decedat în

urma leziunilor suferite76. În cazul de faţă autorul a nerespectat regulile privind

circulaţia cu căruţa pe un drum public, astfel că în cauză se impune reţinerea

culpei simple (neglijenţa).

Agravanta prevăzută de art. 178 alin. 2 C. penal se aplică oricărei persoane care

conduce un vehicul cu tracţiune mecanică şi care, ca urmare a nerespectării

dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul acelei

activităţi, săvârşeşte un accident mortal. Pentru reţinerea culpei profesionale

referitoare la nerespectarea regulilor de circulaţie rutieră nu are importanţă dacă

făptuitorul are sau nu cunoştinţele necesare, dacă este profesionist sau amator ori

dacă a condus o bicicletă, o căruţă sau un autovehicul. Cu privire la acest aspect,

analizând prevederile art.158 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice,

constatăm că, persoana care conduce un vehicul are obligaţia de a reduce viteza

„dacă prevede un pericol”, în locurile şi situaţiile prevăzute de lege. În ipoteza în

care făptuitorul comite un accident rutier soldat cu moartea victimei, fără a

reduce viteza într-unul din locurile şi situaţiile prevăzute de lege, unde aceasta îl

obligă, acestuia i se va reţine săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă,

prevăzută de art. 178 alin. 2 C. penal.

Pentru a conduce în siguranţă pe drumul public un autovehicul este

necesară şi posedarea la un nivel satisfăcător a unor cunoştinţe de strictă

specialitate, precum şi a unei deprinderi şi îndemânări referitoare la conducerea

autovehiculului în condiţiile traficului rutier, condiţii şi exigenţe a căror

76 Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian, op. cit., pag. 68.

45

posedare este atestată şi presupusă de obţinerea carnetului de conducere de către

conducătorul autovehiculului.

În consecinţă, conducerea unui vehicul fără permis pe drumurile publice

generează prezumţia legală că această persoană nu posedă cunoştinţele şi nici

îndemânarea necesară şi constituie prin ea însăşi o faptă ce periclitează în mod

grav securitatea traficului rutier fiind incriminată ca infracţiune distinctă de

legiuitor77.

Ceea ce va determina aplicarea art. 178 alin. 2 Cod Penal nu este, prin

urmare faptul că subiectul activ al infracţiunii posedă sau nu permis de

conducere, ci nerespectarea măsurilor de prevedere obligatorii pentru toate

persoanele participante la traficul rutier care au ca urmare moartea persoanei.

Nu este lipsit de interes a sublinia ceea ce de altfel a fost precizat şi în

literatura juridică78 şi anume caracterul de infracţiune de pericol al faptei de a

conduce un autovehicul fără a poseda permis de conducere, ca şi faptul că

rezultatul concret, accidentul de circulaţie este urmarea directă a unei alte

conduite din culpă, anume nerespectarea unor norme de circulaţie.

Astfel, atâta timp cât modalitatea agravantă, prevăzută de art. 178 alin 2

Cod Penal nu este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe pentru subiectul

activ (de exemplu de a avea un permis de conducere), ci de nerespectarea unor

anumite măsuri de prevedere proprii activităţii de conducere a unui vehicul,

faptul că o persoană care a condus fără permis a fost implicată într-un accident

mortal de circulaţie, fără a fi încălcat vreo dispoziţie legală, nu antrenează

răspunderea penală în condiţiile prevăzute de art. 178 alin.2 Cod Penal. În acest

caz activitatea conducătorului nefiind în raport cauzal cu uciderea din culpă

intervenită din culpa altei persoane nu va exista ucidere din culpă. Desigur însă

că în acest caz el va răspunde pentru infracţiunea de conducere a unui

autovehicul pe drumurile publice, fără a avea permis de conducere

77M.N. Costin - Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1978, pag. 115 78 G.Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Ştefănescu, op. cit. pag. 153.

46

corespunzător.

In practica judiciară s-a considerat că şi drumurile ce deservesc

necesităţile de transport ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice, chiar

dacă aflate în incinta acestora, nu sunt afectate circulaţiei publice, sunt

considerate prin extensie, intrând sub incidenţa reglementărilor din domeniul

rutier79.

În practică s-a mai apreciat că şi şanţurile, taluzurile şi terenurile imediate

învecinate cu drumul public propriu-zis de pe care autovehiculul se abate cad

sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2002, fiind

considerate drum public80.

In cazul comiterii infracţiunii de ucidere din culpă, textul legal nu face

nici o limitare sub aspectul locului unde s-a produs - drum public sau drum

interzis circulaţiei publice - fiind lipsită de relevanţă sub acest aspect

împrejurarea că uciderea din culpă s-a săvârşit pe păşunea comunală81 şi nu pe

un drum public sau în interiorul unei unităţi în care era interzis accesul

circulaţiei publice82.

În acelaşi sens a procedat instanţa judecată în soluţionarea dosarului penal

nr. 476/1976 privind pe inculpatul V.M.R., care s-a făcut vinovat de comiterea

infracţiunii de ucidere şi vătămare corporală din culpă prin accidentul produs în

timpul desfăşurării concursului automobilistic de viteză în coastă "Feleac 1973".

În speţă accidentul a intervenit pe traseul circuitului deşi în mod obişnuit

constituia prin excelenţă un loc public, pe perioada desfăşurării raliului pe aceste

străzi interzicându-se temporar circulaţia altor autovehicule neparticipante la

concurs, cu aprobarea şi sub supravegherea organelor de miliţie.

Cu toate că fapta inculpatului de încălcare a dispoziţiilor legale şi a

măsurilor de prevedere referitoare la conducerea autovehiculului s-a produs pe

un drum public, care în sensul dispoziţiilor legale, a fost funcţional destinat 79 Trib. Reg. Cluj, Colegiul Penal Dec. nr 2522/1964 - J.N.9/1965, p. 9880 Trib. Reg. Cluj, Colegiul penal Dec. nr. 2522/24 dec. 1964, în J.N. - nr. 9/1965, pag. 89.81 Trib. Reg. Braşov, Colegiul Penal, Dec. nr. 438/1967, în R.D.R nr.7/1967, pag. 173.82Trib. Reg. Bihor, Colegiul Penal, Dec. nr. 488/7, în R.D.R. nr. 10/1974.

47

acestui scop, pe perioada raliului automobilistic, această porţiune a fost scoasă

din circuitul stradal afectat circulaţiei publice. Din aceste considerente, instanţa

a reţinut totuşi că fapta inculpatului V.M.R. întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunilor mai sus amintite prin nerespectarea măsurilor de prevedere

privind circulaţia şi conducerea autovehiculului.

În acest sens s-a reţinut astfel existenţa culpei inculpatului, care nu se

compensează cu existenţa altor condiţii sau cauze, care au favorizat producerea

accidentului: slaba organizare tehnică a competiţiei, precum şi indisciplina

spectatorilor aflaţi pe traseu.

O problemă mult discutată în literatura şi practica juridică este aceea

dacă şoferul titular al unui autovehicul, răspunde sau nu în calitate de autor

pentru fapta de ucidere din culpă săvârşită de ajutorul de şofer aflat la volanul

autovehiculului angajat în accident în urma nerespectării unor reguli de

circulaţie de către acesta din urmă.

Pe aceeaşi bază juridică poate fi pusă în discuţie şi răspunderea penală a

instructorilor din cadrul şcolilor de conducători auto pentru infracţiunea de

ucidere din culpă în condiţiile art. 178 alin.2 Cod Penal, săvârşită de elevii şcolii

de şoferi auto, care se pregătesc pentru proba practică de conducere şi pe care

instructorii îi supraveghează.

În acest sens, potrivit unei prime opinii, s-a apreciat că şoferul titular

răspunde an calitate de autor pentru infracţiunea de ucidere din culpă săvârşită

de ajutorul de şofer dacă el s-a aflat la bordul maşinii în momentul comiterii

infracţiunii83.

În acest sens, răspunderea instructorului sau a şoferului titular, nu este o

răspundere pentru altul, încât el răspunde pentru culpa sa, care constă în

încălcarea obligaţiei de a-şi îndeplini în aşa măsură îndatoririle încât elevul sau

ajutorul de şofer să nu încalce regulile de circulaţie.

În speţă s-a considerat că, conducătorul - elevul nerespectând dispoziţiile

83 Trib. Jud. Alba, sec. Penală nr. 128/7 febr.1972 R.D.R. nr. 3/1975, pag. 46.

48

legale, nu a claxonat pentru a preveni victima şi apropiindu-se prea mult de

aceasta, din neatenţie a izbit-o cu autovehiculul proiectând-o la pământ, iar

instructorul neglijând sarcina pe care o avea n-a folosit dubla comandă pentru

evitarea accidentului.

În consecinţă, temeiul răspunderii penale şi în cazul şoferului titular (a

instructorului) ca şi a ajutorului de şofer (elev - conducător) constă în săvârşirea

cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi nu de Regulamentul

pentru aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2002, care instituie numai o

obligaţie de a face, a cărei nerespectare atrage prin urmările sale incidenţa legii

penale. Evident însă că această conturare a raportului de cauzalitate nu prezumă

o răspundere penală a şoferului titular, fiind necesară şi examinarea în raport cu

probele administrate în cauză, dacă a existat sau nu o "supraveghere" din partea

şoferului titular şi în caz afirmativ precizarea aportului la producerea

accidentului mortal.

Aşa fiind, nerespectarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice de

către candidatul la obţinerea permisului de conducere, în cazul comiterii de către

acesta a infracţiunii de ucidere din culpă va antrena în egală măsură şi

răspunderea penală a instructorului în calitate de autor al acestei infracţiuni.

Va răspunde pentru agravanta menţionată şi conducătorul auto care fără

să fi depăşit viteza legală a comis un accident mortal, deoarece nu a luat

măsurile necesare deşi a observat aglomeraţia de pe şosea care impunea o viteză

mai mică84.

De asemenea, instanţa supremă a reţinut vinovăţia inculpatului motivând

că: "la viteza de 47 km/oră cu care inculpatul a condus autovehiculul se putea

evita accidentul prin frânare în condiţii normale, nu însă şi atunci când intervin

factori deosebiţi care afectează vizibilitatea, cum ar fi folosirea neregulamentară

a luminii unui autovehicul care circulă în sens contrar, astfel încât se impune

concluzia că în speţă viteza nu a fost redusă corespunzător85; într-o altă speţă

84Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Dec.nr.361,1993, în "Dreptul" nr. 5/1994, pag. 74 85 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Dec.nr. 1496/1977, în CD, 1977, pag. 266

49

instanţa supremă motivează că "obligativitatea reducerii vitezei până la limita

evitării oricărui pericol este necesară pentru protejarea unei valori mai

importante decât siguranţa circulaţiei rapide a vehiculelor şi anume pentru

apărarea vieţii şi circulaţiei oamenilor, precum şi a bunurilor proprietate publică

sau personală. Principiul fundamental al reglementării circulaţiei este asigurarea

securităţii pietonilor şi a vehicolelor, iar realizarea unui flux continuu este

subordonată acestui principiu86. Aceasta înseamnă că în situaţii speciale,

conducătorul auto trebuie să ia toate măsurile, inclusiv reducerea vitezei spre a

evita un accident de circulaţie. Asemenea măsuri se impun mai ales la circulaţia

pe poduri, curbe periculoase, la trecerea peste nivelele de cale ferată, la trecerea

pe lângă grupuri, animale, pieţe aglomerate, prin dreptul staţiilor de tramvai,

troleibuz sau autobuz, pe timp de ceaţă, pe drumuri denivelate, în apropiere de

şcoli, la trecerile de pietoni, în locurile unde sunt instalate indicatoare "atenţie

animale", la schimbarea direcţiei de mers prin viraje. Nerespectarea în oricare

dintre asemenea situaţii a reducerii vitezei în vederea preîntâmpinării pericolului

rezultat din situaţia ca atare, urmată de accidentarea mortală a unei persoane,

echivalează cu o culpă gravă care trebuie sancţionată în consecinţă.

Obligaţia de mai sus a conducătorului auto nu exclude fireşte situaţiile

când acesta să nu răspundă deoarece nu era posibilă evitarea accidentului. Aşa

de pildă, instanţa a decis că nu există o culpă a conducătorului auto care

conducea autobuzul pe timp de ceaţă cu vizibilitate redusă, ceea ce l-a obligat la

reducerea vitezei până la evitarea oricărui pericol, întrucât din sens contrar a

apărut un alt vehicul cu care a făcut schimb de semnalizări, iar pe partea dreaptă

a drumului în direcţia de mers a inculpatului staţiona un autocamion fără să aibă

aprinsă lumina de semnalizare de la spate. Inculpatul nu a putut evita ciocnirea

cu acest autovehicul şi producerea accidentului87.

Ar fi greşit să se considere că prevederile rutiere care impun în anumite

86 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Dec. nr. 250/1974, în RRD nr.10/1974, pag 54 87 Tribunalul Judeţean Sibiu, Secţia penală, Dec.nr. 102/1968, în RRD nr.II/1968, pag. 54

50

situaţii reducerea vitezei ar consacra o răspundere obiectivă a conducătorului

auto. În realitate acesta nu poate fi tras la răspundere decât dacă există o culpă în

modul cum a circulat pe drumurile publice. Realitatea evidenţiază situaţii când

conducătorul auto ţinând seama de periculozitatea locului unde trebuia redusă

viteza, de starea sa psihofizică, de starea termică a drumului, de condiţiile

atmosferice, vizibilitate, etc. nu ar fi putut evita accidentul, chiar dacă reducea

viteza. In toate aceste situaţii se va examina în ce măsură conducătorul auto

trebuia şi putea să prevadă consecinţele periculoase ale faptei sale, ţinând seama

de interferenţa tuturor factorilor de mai sus.

Nu va opera agravanta prezentată mai sus, în cazul când autovehiculul,

lăsat fără supraveghere de făptuitor s-a deplasat singur lovind mortal o persoană,

deoarece în această ipoteză nu a existat o culpă a făptuitorului în legătură cu

efectuarea unei activităţi. In acest caz, făptuitorul va răspunde pentru forma

simplă a infracţiunii de ucidere din culpă.

În literatura de specialitate s-a pus problema delimitării infracţiunii

complexe de concursul de infracţiuni în situaţia în care nerespectarea din culpă a

dispoziţiilor legale referitoare la protecţia muncii a avut ca urmare moartea unei

persoane.

Unii autori88 consideră că nu există concurs de infracţiuni în acest caz deoarece

fapta incriminată de art. 178 alin. 2 C. pen. o absoarbe în structura sa pe cea

prevăzută de art. 35 din Legea nr. 90/1996 a protecţiei muncii. În sprijinul

acestei soluţii, împărtăşită şi de o parte a practicii judiciare, se arată în esenţă că

ambele categorii de infracţiuni urmăresc în final apărarea aceleiaşi valori –

persoana umană – iar rezultatul produs, constând în moartea acesteia, este

urmarea directă a neluării măsurilor de protecţia muncii, culpa constând tocmai

în neluarea sau nerespectarea măsurilor referitoare la protecţia muncii ceea ce

face ca, în situaţia reţinerii unui concurs de infracţiuni, făptuitorul să fie de două

88 D. Galbură – Aspecte ale încadrării juridice în materia infracţiunilor contra protecţiei muncii, în R.R.D. nr. 10/1973, pag. 110; C. Butiuc – Discuţii privind încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale privind protecţia muncii, în R.D. nr. 9/ 1997, pag. 81-82;

51

ori sancţionat pentru aceeaşi culpă.

Într-o altă opinie, la care subscriem, se consideră că în cazul analizat este vorba

de un concurs de infracţiuni şi nu de o infracţiune complexă89. În sprijinul

acestui punct de vedere au fost aduse în principal următoarele argumente:

legislaţia noastră nu prevede în cazul infracţiunilor referitoare la protecţia

muncii o formă agravată care să includă rezultatul caracteristic infracţiunilor

prevăzute de art. 178 alin. 2 C. pen.; obiectul juridic al celor două infracţiuni

este diferit; art. 35 din Legea nr. 90/1996 sancţionează neluarea măsurilor de

protecţia muncii „dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere

a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională”, în timp ce art. 178

alin. 2 C. pen. nu se referă la această cerinţă, sancţionând doar uciderea din

culpă a unei persoane. În conţinutul infracţiunii prevăzute în art. 178 alin. 2 C.

pen. nu se face nici o referire privind starea de pericol la care se referă art. 35

din Legea nr. 90/1996.

Dacă fapta descrisă în art. 35 din Legea nr. 90/1996 produce, pe lângă urmarea

specifică imediată specifică acesteia şi moartea unei persoane, vom fi în

prezenţa unor urmări de natură diferită şi relativ autonome; infracţiunea

complexă implică o formulare a conţinutului incriminării din care să rezulte

explicit voinţa legiuitorului de a absorbi o faptă incriminată distinct de legea

penală, ceea ce nu se întâmplă în cazul art. 178 alin. 2 C. penal90.

Pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe este necesar ca în conţinutul

legal al acesteia să se regăsească o altă infracţiune cu toate elementele sale

componente; este necesar ca infracţiunea absorbantă să nu se poată consuma

fără comiterea faptei absorbite91.

În acest sens, arătăm că în mod corect s-a reţinut în sarcina inculpatului

89 Florin Streteanu – Concursul de infracţiuni, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pag. 177-17890 Gheorghiţă Mateuţ – Uciderea din culpă săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, în „Dreptul” nr.7/2000, pag. 94-99.91 Florin Streteanu, op. cit., pag.175.

52

M.P. săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă şi neluarea vreuneia dintre

măsurile prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la protecţia muncii, de către

persoana care are îndatorirea de a lua aceste măsuri la locul de muncă, dacă prin

acestea se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă…,

fapte prevăzute şi pedepsite de art. 178 alin. 2 C. pen. şi de art. 35 din Legea nr.

90/1996, cu aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni. În fapt,

inculpatul M.P. angajat al S.C. „COMINCO” S.A. -Moldova Nouă, a fost

însărcinat cu coordonarea echipei de muncitori în activitatea de montare a unui

buncăr - pâlnie metalică- de 1,5 tone, în golul de fixare cu ajutorul unei

macarale. Deşi era interzis să permită rămânerea, fie temporară, a unui asemenea

dispozitiv, în echilibru precar, inculpatul a încălcat Normele de protecţia muncii

în activitatea de construcţii-montaj, (art. 2-10 – capitol 6) cu consecinţa uciderii

din culpă a victimei G.F. prin răsturnarea buncărului92.

De asemenea s-a reţinut un concurs de infracţiuni între uciderea din culpă

art. 178 alin. 2 C. pen. şi infracţiunea art. 35 din Legea nr. 90/1996 atunci când,

inculpatul în calitate de responsabil cu protectia muncii nu a efectuat instructajul

individual muncitorilor de la strunguri, unul dintre aceştia accidentându-se

mortal93.

În literatura de specialitate s-a arătat că, în cazurile în care făptuitorul creează,

prin fapta sa, posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitate ce

nu se poate transforma prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta concretă a

altei persoane, astfel de fapte sunt incriminate de legiuitor ca infracţiuni

distincte, numite infracţiuni „obstacol94” (aproape toate infracţiunile privind

circulaţia pe drumurile publice, infracţiunile privind protecţia muncii etc.). Cu

toate că asemenea fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor

infracţiuni mai grave, subsecvente, acestea din urmă, în cazul în care se

92 C.S.J. - s. pen., dec. nr. 903/2000 (nepublicată).93 C. de Apel Suceava, s. pen. , dec. nr. 303 din 16 aprilie 2003, Aplicaţia pe calculator LEGIS, Centrul teritorial de Calcul electronic P. Neamţ94 A se vedea Bogdan Andrei Sârbulescu, Reflecţii cu privire la culpa profesională ca formă a vinovăţiei, R.D.P. nr. 2/1995, pag. 67 şi Bogdan Andrei Sârbulescu, Reflecţii cu privire la culpa profesională R.D.P. nr. 3/1995, pag. 54

53

săvârşesc, nu absorb în conţinutul lor infracţiunile obstacol, care, îşi păstrează

autonomia şi atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului, chiar

şi atunci când acesta ar săvârşi şi infracţiunea subsecventă. Cel care săvârşeşte

infracţiunea obstacol are o anumită calitate şi îşi încalcă anumite obligaţii

profesionale. Noţiunea de infracţiune obstacol este strâns legată de noţiunea de

culpă profesională. În sarcina profesionistului care a săvârşit infracţiunea

obstacol prin încălcarea propriilor obligaţii de conduită profesională se poate

reţine participarea, în calitate de coautor, la săvârşirea infracţiunii de rezultat,

din culpă numai dacă se stabileşte că, în momentul săvârşirii infracţiunii de

pericol (obstacol), trebuia şi putea să prevadă că încălcarea obligaţiilor sale de

conduită profesională este de natură să contribuie la producerea rezultatului

socialmente periculos care caracterizează infracţiunea de rezultat, chiar şi atunci

când acel rezultat se produce prin fapta vinovată a altei persoane95.

În practica judiciară96, s-a considerat că avându-se în vedere incriminarea

distinctă a infracţiunilor contra protecţiei muncii, există concurs între aceste

infracţiuni şi infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravată prevăzută de

art. 178 alin. 2 C. pen., susţinându-se, în esenţă, că suntem în prezenţa încălcării

a două categorii de dispoziţii legale distincte, respectiv cele referitoare la viaţa

persoanei şi cele privind protecţia muncii şi că, în conţinutul formei agravate a

uciderii din culpă se găsesc comprimate elemente obiective şi subiective

distincte ale ambelor infracţiuni. De asemenea, s-a mai arătat că într-o astfel de

situaţie sunt lezate practic două obiecte juridice diferite, respectiv viaţa

persoanei şi condiţiile normale de muncă şi că nerespectarea dispoziţiilor legale

sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii sunt

adăugate la forma simplă a infracţiunii de ucidere din culpă doar în scopul de a

agrava pericolul social al infracţiunii, circumstanţiind-o, ceea ce, însă, nu este de

natură să epuizeze conţinutul infracţiunii contra protecţiei muncii.

Într-o altă opinie97, s-a susţinut că infracţiunea de ucidere din culpă

95 B. A. Sârbulescu, op. cit. , pag. 6996 C. de Apel Suceava, s. pen., nr. 303 din 16 aprilie 2003, LEGIS97 D. 468/1977 a T. Jud. Cluj, cu notă critică de V. Popescu, R.R.D. 5/1979, pag. 35, citat de

54

prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., constând în uciderea din culpă săvârşită ca

urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind protecţia muncii este o infracţiune

complexă, absorbind în conţinutul ei ca elemente componente faptele care, luate

în mod individual constituie una din infracţiunile contra protecţiei muncii,

prevăzută de art. 35, 36, 37,38 sau 39 din Legea nr. 90/199698. În argumentarea

acestui punct de vedere, s-a arătat că în cazul uciderii din culpă prevăzută de art.

178 alin. 2 C. pen., culpa făptuitorului constă tocmai în neluarea sau

nerespectarea unor măsuri privind protecţia muncii, ceea ce conduce la

concluzia că dacă s-ar accepta teza concursului de infracţiuni s-ar ajunge

implicit la o dublă sancţionare, ceea ce este inadmisibil. S-a considerat că

incriminările din legea specială rămân valabile doar atunci când, prin neluarea

sau nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii, se creează o stare de pericol,

fără a se produce şi urmarea specifică infracţiunii prevăzută de art.178 alin. 2 C.

penal.

În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că, sub nici o formă nu poate fi

acceptată opinia conform căreia forma agravată a uciderii din culpă prevăzută de

art. 178 alin. 2 C. pen., ar absorbi în conţinutul ei complex infracţiunile contra

protecţiei muncii prevăzute de Legea nr. 90/1996, fapt pentru care opinăm că ar

fi mai realistă teza concursului de infracţiuni99.

Existenţa independentă a infracţiunii obstacol şi a infracţiunii subsecvente

exclude posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care

constituie elementul material al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută

pentru existenţa infracţiunii subsecvente. Legătura între cele două infracţiuni

corelative nu trebuie să fie identificată cu legătura cauzală, după cum,

conexitatea dintre cele două infracţiuni nu conduce la unitatea acestora.

Neexistând legătură de cauzalitate între fapta celui care săvârşeşte infracţiunea

obstacol şi urmarea imediată a infracţiunii subsecvente, nu se poate pune nici

O. Loghin şi T. Toader, Drept penal partea specială, Casa de presă şi editură Şansa, Bucureşti 2001, pag. 11998 Republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 47 din 29 ianuarie 200199 Florin Streteanu – Concursul de infracţiuni, Edit. “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pag. 177-178.

55

problema unui coautor la infracţiunea din culpă.

B. Uciderea din culpă săvârşită de un conducător de vehicul

cu tracţiune, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce

depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate

A doua modalitate normativă agravată constă în uciderea din culpă

săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge

o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de

ebrietate (art. 178 alin. 3 C. pen.). În noul cod penal sunt prevăzute două stări

noi în care se poate afla conducătorul de vehicul atunci când comite fapta de

ucidere din culpă. Astfel fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 181 alin. 3 dacă

făptuitorul se află sub influenţa stupefiantelor ori a altor substanţe toxice.

Această formă agravată se realizează când infractorul este conducător de vehicul

cu tracţiune mecanică; în timpul conducerii acestuia are în sânge o îmbibaţie

alcoolică care depăşeşte limita legală sau se află în stare de ebrietate100.

Rezultă că, în conţinutul juridic al acestei modalităţi agravate intră următoarele

cerinţe esenţiale:

a) calitatea de conducător de vehicul cu tracţiune mecanică a infractorului.

100 Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian, op. cit., pag. 69.

56

Nu se pune nici o condiţie cu privire la calitatea conducătorului (profesionist sau

nu, cu sau fără permis de conducere), ci să conducă în fapt. În categoria acestor

vehicule intră autoturismele, autocamioanele, autobuzele, troleibuzele,

tramvaiele, motocicletele, bărcile cu motor, precum şi orice alte mijloace de

transport mecanic propulsat. Având în vedere faptul că bicicleta nu este un

vehicul cu tracţiune mecanică, conducătorului acesteia nu-i pot fi aplicabile

prevederilor art. 178 alin. 3 C. penal. De aceea, uciderea din culpă săvârşită de

un biciclist, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, ca

urmare a încălcării regulilor de circulaţie, se încadrează în prevederile art. 178

alin. 2 C. penal101.

Săvârşeşte infracţiunea de ucidere din culpă, în forma agravată prevăzută

de art. 178 alin. 3 C. pen., conducătorul auto care, fiind în stare de ebrietate sau

având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, prin încălcarea

normelor de circulaţie, a provocat un accident soldat cu moartea victimei. Într-o

speţă, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare pentru

infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 3 C. pen., reţinându-se că, aflându-se

în stare de ebrietate, a condus un autocamion şi a produs un accident de

circulaţie având urmare moartea victimei. Instanţa de apel, a schimbat

încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 3 C. pen.,

făcută de instanţa de fond, în infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen.,

cu motivarea că alin. 1 şi 3 ale art. 178 C. pen. incriminează două infracţiuni

distincte de ucidere din culpă, una în forma de bază şi alta în cea agravată,

opinie pe care o împărtăşim102.

b) infractorul trebuie să aibă în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte

limita legală sau se află în stare de ebrietate în momentul săvârşirii infracţiunii

de ucidere din culpă103.

101 C.S.J.- s. pen., decizia nr. 2279/04.06.1999, în „Dreptul” nr. 2/2001, pag. 232.102 Trib. Suceava – s. pen., dec. nr.268/1996, în „Dreptul” nr.7/1999, pag. 118.103 Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian –Drept penal, partea specială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de drept, 1985, vol. I, pag. 69-70; Octavian Loghin – Drept penal, partea specială, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Drept, Iaşi 1975, pag.158-160;

57

Elementul material al acestei modalităţi normative este identic cu cel de la

modalitatea anterioară pentru că, în fond, acţiunea de conducere a vehiculului cu

tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală ori

în stare de ebrietate, constituie o încălcare a normelor privind circulaţia rutieră,

navală, feroviară sau aeriană (în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României

nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice104, se precizează care este

limita îmbibaţiei alcoolice).

Particularizarea a fost necesară, pe de o parte fiindcă se pot încă identifica

vehicule cu tracţiune mecanică pentru care nu există dispoziţii legale care să

reglementeze folosirea lor, iar pe de altă parte, fiindcă era nevoie de o agravare

sporită a sancţiunii.

Agravarea sancţiunii pentru această modalitate a infracţiunii de ucidere

din culpă este justificată de coeficientul ridicat al accidentelor rutiere soldate cu

moartea victimei şi de posibilitatea producerii unor astfel de accidente, din cauza

nerespectării dispoziţiilor legale de a nu conduce astfel de vehicule în stare de

intoxicaţie alcoolică (fie sub forma îmbibaţiei alcoolice excesive, fie sub forma

stării de ebrietate)105.

Legea a prevăzut alternativa formelor de intoxicare alcoolică fiindcă

deseori starea de ebrietate apare la unele persoane învinuite înainte de a ajunge

la limita de îmbibaţie alcoolică, iar pe de altă parte starea de ebrietate poate fi

dovedită cu orice mijloace de probă atunci când examenul alcoolemiei nu a

putut fi efectuat la timp106.

Sintagma „persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte

104 O.U.G. nr.195/2002, publicată în M. Of. nr.958 din 28 decembrie 2002.105 Art. 79 din ordonanţa 195/2002 : ,,Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoana care are o îmbibaţie alcoolica de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau care se afla sub influenta unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Se oervă că în prezent conducerea în stare de ebrietate nu mai costituie infracţiune, criteriile fiid altele , aşa cum se observă în textul de lege. 106 Vintilă Dongoroz, op. cit., pag.210.

58

limita legală” are semnificaţia persoanei care are în sânge o îmbibaţie alcoolică

de cel puţin 0,80 mg/l alcool pur în sânge ori o concentraţie de cel puţin 0,40

mg/l alcool pur în aerul expirat, ceea ce rezultă din dispoziţia expresă a art. 79

pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002.

Îmbibaţia alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, cu

consecinţa provocării unei stări de intoxicaţie alcoolică. Pătrunderea alcoolului

în organism se realizează, de regulă, pe cale digestivă – prin ingurgitarea unei

cantităţi de băutură alcoolică sau, mai rar, pe cale respiratorie – prin inhalarea de

vapori de alcool.

În literatura de specialitate se arată că influenţa negativă a alcoolului

asupra conducătorului auto începe să se manifeste uneori la o concentraţie de 0,2

mg/l alcool pur în sânge, pentru ca la 0,3 mg/l alcool pur în sânge să apară

greşeli în aprecierea distanţei şi a vitezei; la o concentraţie de 0,5 mg/l alcool

pur în sânge au tulburări de vedere mulţi conducători auto, iar la 0,6 g/l au

tulburări de echilibru; la o concentraţie de peste 0,8 mg/l alcool pur în sânge, se

diminuează simţitor capacitatea de adaptare la întuneric, iar când concentraţia

este mai mare, durata de reacţie descreşte considerabil, atenţia scade, conduita în

dirijarea autovehiculului devine nesigură.

Aceste consecinţe nu sunt identice la toate persoanele; bărbaţii maturi, în

general, sunt mai rezistenţi decât femeile şi tinerii; conformaţia, dispoziţia,

starea de sănătate a subiectului au şi acestea un rol deosebit în această privinţă,

dar, indiferent cum ar fi, cert este că, şi la concentraţii de alcoolemie sub 0,80

mg/l alcool pur în sânge, discernământul şi viteza de reacţie a conducătorilor

auto sunt schimbate, iar pe măsură ce alcoolemia creşte, ele se modifică şi mai

mult în sensul diminuării. Pe baza unor date statistice s-a stabilit că la o

îmbibaţie alcoolică de 0,5 mg/l alcool pur în sânge riscul de accident se

triplează, la 0,8 mg/l este de 4 ori mai mare, la 1,00 mg/l de 5 ori mai mare, la

1,5 mg/l de 15 ori mai mare, iar la o îmbibaţie alcoolică de 2,00 mg/l alcool pur

în sânge riscul de accident creşte de 55 de ori.

Gradul de îmbibaţie alcoolică se calculează şi se exprimă prin cantitatea

59

de etanol – măsurată în grame – la 1000 ml de sânge. Aceasta este alcoolemia,

care se stabileşte prin analiza de laborator a probei de sânge prelevată persoanei

cercetate, când acest lucru este posibil. Alcoolemia poate fi determinată şi în

absenţa probei de sânge, prin măsurarea concentraţiei de alcool în aerul expirat

(cel puţin 0,40 mg/l alcool pur) de către, poliţia specializată, cu ajutorul unui

mijloc tehnic, certificat potrivit legii dar, conducătorul auto testat astfel, poate

solicita şi recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dacă

prelevarea probelor de sânge nu a fost cu putinţă până la eliminarea sau

metabolizarea alcoolului din sânge, se procedează la o analiză ulterioară. Pentru

efectuarea calcului retroactiv al îmbibaţiei alcoolice este necesar ca organul

judiciar să pună la dispoziţia medicului legist date referitoare la viteza ingestiei

băuturii (timpul în decursul căruia s-a consumat băutura), starea de plenitudine

gastrică (pe stomacul gol, după masă, ce a mâncat), tipul băuturii (alcool distilat,

vin, bere), ce cantitate de băutură, înălţimea şi greutatea corporală a persoanei

căreia urmează a i se stabili alcoolemia prin acest procedeu.

Dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea diferitelor genuri de

profesii, meserii sau activităţi, interzic exercitarea acestora după consumarea de

băuturi alcoolice şi stabilesc sancţiuni de diverse feluri pentru cei care nu se

conformează prevederilor respective, iar în ipoteza depăşirii unui anumit grad de

îmbibaţie alcoolică, deci a unei limite expres prevăzute în normă, fapta este

incriminată.

Într-o speţă, inculpatul L.M. a circulat cu autoturismul proprietate

personală pe şoseaua dintre Oraviţa şi Reşiţa, având în interiorul acestuia încă

trei pasageri. La ieşire din Oraviţa, inculpatul a rulat cu viteză mare, a pierdut

controlul volanului, iar maşina a lovit o bornă, s-a răsturnat şi s-a lovit de un

copac. În urma impactului a decedat unul dintre pasageri. Ulterior, s-a stabilit că

inculpatul în momentul producerii accidentului a avut o îmbibaţie alcoolică de

2,00 mg/l alcool pur în sânge, limită ce depăşeşte pe cea prevăzută de lege.

Instanţa a reţinut în mod corect inculpatului săvârşirea infracţiunii de ucidere din

60

culpă, prevăzută de art. 178 alin. 3 C. penal107. În speţă ar fi trebuit să se reţină în

concurs şi infracţiunea prevăzută în art. 79 din Ordonanţa nr. 195/2002,

deoarece aceasta s-a consumat încă din momentul în care autovehiculul condus

de infractor a fost rulat pe drumul public, iar accidentul în urma căruia victima a

decedat s-a comis ulterior.

Într-o altă speţă, inculpatul M.Gh. a fost condamnat pentru săvârşirea

infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen. şi

conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are

în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută de art. 79

pct.1 din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea prevederilor privind concursul de

infracţiuni– concursul real de infracţiuni. În fapt, inculpatul după ce a consumat

o cantitate mare de alcool, s-a deplasat cu autoturismul pe drumurile publice din

Miercurea-Ciuc, a intrat pe contrasens şi a lovit frontal un alt autoturism condus

de victima H.I, care se deplasa regulamentar din sens opus. Ulterior, s-a stabilit

că inculpatul avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,40 mg/l alcool. Instanţa

supremă, a casat hotărârea pronunţată, şi a reţinut în sarcina inculpatului

săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen.,

considerând că aceasta este complexă şi o absoarbe şi pe cea de a doua.

Apreciem că nici această decizie nu este corectă, în sensul absorbţiei

infracţiunii prev. în art. 79 pct. 1 din ordonanţă, în cea de ucidere din culpă. În

speţă se impunea reţinerea unui concurs de infracţiuni, între infracţiunea

prevăzută de art.79 pct.1 din O.U.G. nr. 195/2002 (conducerea pe drumurile

publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de

peste 0,80 mg/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l

alcool pur în aerul expirat…), şi infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen.

(uciderea din culpă)108. Susţinem acest lucru, având în vedere faptul că, nu

întotdeauna conducerea unui autovehicul de către o persoană care are o

îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 mg/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce

107 C.S.J. - s. pen., dec. nr. 1198/2001 (nepublicată).108 C.S.J. – s. pen., dec. nr. 3169/2002 (nepublicată); în acelaşi sens: Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian, op. cit., pag. 70.

61

depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, constituie infracţiune. De

exemplu, autorul infracţiunii poate să conducă un autoturism pe un drum de ţară

(care nu este drum public în sensul legii) sau drum forestier, aflându-se în

profundă stare de ebrietate, având în sânge o cantitate de alcool mai mare decât

limita legală şi să accidenteze mortal o persoană. Se observă în acest exemplu că

infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. 3 este o infracţiune simplă neabsorbind o

altă infracţiune. Nu se poate schimba natura juridică din simplă, în infracţiune

complexă dacă conducerea se realizează pe drumul public. Încadrarea juridică

corectă, în exemplul dat anterior este în art. 178 alin. 3 C. pen., neputându-se

reţine şi infracţiunea prevăzută în art. 79 pct. 1 din ordonanţă deoarece nu este

realizată cerinţa esenţială privind conducerea autovehiculului pe un drum public.

Starea de ebrietate. Legea nu defineşte expresia „starea de ebrietate”,

acea stare provocată de consumul alcoolului în care, în raport cu cantitatea

ingerată şi felul alcoolului, precum şi a altor factori cu rol frenator sau

accelerator în instalarea ei, apar o suită de efecte (simptome) caracteristice, în

trepte corespunzătoare evoluţiei acestei stări – euforie, scăderea autocontrolului,

a atenţiei, a voinţei, întârzierea răspunsurilor psiho-tehnice, tulburări psiho-

senzoriale, incoerenţă, inconştienţă, abolirea reflexelor, paralizie.

Efectele stării de ebrietate sunt condiţionate, natural, de gradul de

îmbibaţie alcoolică a sângelui, dar evoluţia lor nu urmează, întotdeauna, trasee

egale în timp şi intensitate, apărând, de la individ la individ, desincronizări între

cele două stări. Se poate vorbi de o stare de ebrietate şi atunci când autorul a

inhalat substanţe toxice sau stupefiante care generează aceleaşi efecte ca şi

alcoolul.

Astfel, este posibilă, instalarea stării de ebrietate cu mult înainte de

atingerea pragului de alcoolemie care să o justifice – de pildă, în cazul beţiei

patologice, apărută la persoane care au antecedente, traumatisme cranio-

cerebrale, afecţiuni neuro-psihice ş.a.–, după cum este posibilă neapariţia

simptomelor stării de ebrietate sau evidenţierea lor mult mai redusă, deşi gradul

de îmbibaţie alcoolică este ridicat, la unele persoane rezistente la acţiunea

62

alcoolului.

Spre deosebire de starea de îmbibaţie alcoolică care se determină prin

examen toxicologic de laborator ori prin metoda calculului retroactiv, starea de

ebrietate se stabileşte prin orice mijloc de probă judiciară.

Conceptul de „stare de ebrietate” întrebuinţat de legea penală vizează

numai cea de a doua fază a intoxicaţiei alcoolice în care se produc atât

tulburările psio-senzoriale caracterizate prin dezorientare, alterarea judecăţii şi a

memoriei, cât şi tulburările neuro-musculare, constând în special din tulburări de

echilibru şi coordonare, deosebit de periculoase pentru siguranţa circulaţiei.

Ultima fază, caracterizată prin somn profund, amnezie, hipotermie şi eventual

dispariţia reflexelor exclude, de regulă, posibilitatea conducerii unui

autovehicul109.

Se cunoaşte faptul că există o strânsă relaţie între alcoolism şi

infracţionalitate. În materia infracţiunilor comise din imprudenţă, această relaţie

apare şi mai evidentă, date fiind efectele pe care le produce alcoolul asupra

funcţiilor psiho-motorii. Un conducător auto sau orice alt profesionist aflat sub

influenţa alcoolului periclitează grav securitatea lui şi a altora, prin starea de

dezechilibru psihic în care se află sau lipsa de stăpânire de care dă dovadă110.

Problema încadrării juridice a faptei unei persoane care conduce un

autovehicul pe drumul public, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte

limita legală sau în stare de ebrietate, şi accidentează mortal o persoană a fost pe

larg dezbătută în doctrină şi a făcut, de asemenea, obiectul unor numeroase

discuţii în practica judiciară. Astfel, unii autori, influenţaţi de jurisprudenţă, au

considerat că infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 3 C.

pen. are caracter complex, ea absorbind în conţinutul său fapta incriminată de

art. 79 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe

drumurile publice111. Alţi autori, nu împărtăşesc această opinie, apreciind că 109 Vladimir Beliş – Medicina legală, Edit. Teora, Bucureşti, 1992, pag. 141.110 C.S.J. – sec. pen., dec. nr. 860/1997, R. D. nr. 8/1998, pag. 60.111 Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suia, op. cit., , pag. 70; M. Zolyneac –Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, în R.R.D. nr. 6/1983, pag. 10; C. Turianu - Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prev. de art. 178 alin. 3 C. pen., în R. D. nr. 4-

63

fapta incriminată în legislaţia circulaţiei rutiere nu se absoarbe în uciderea din

culpă, cele două putând alcătui, eventual, termenii unui concurs ideal de

infracţiuni112. Se ştie că infracţiunea complexă este infracţiunea în conţinutul

căreia intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune

care constituie prin ea însăşi o infracţiune prevăzută de legea penală; în plus,

atunci când formează o infracţiune complexă, legiuitorul indică fără echivoc

acţiunea sau inacţiunea ca incriminare distinctă, pe care o include în conţinutul

acelei infracţiuni; ori, în cazul infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.

178 alin. 3 C. pen., legiuitorul nu se referă la săvârşirea unei fapte pe un drum

public, nu arată că a inclus în conţinutul acesteia şi infracţiunea prevăzută de art.

79 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002. Întrucât infracţiunea de ucidere

din culpă prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen. poate fi săvârşită şi pe un alt drum

decât cel public, este normal ca atunci când se săvârşeşte pe un drum public,

deci se realizează şi conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 79 din Ordonanţa

de urgenţă nr. 195/2002, să se aplice regulile referitoare la concursul de

infracţiuni. Cu atât mai mult, nu este de conceput ca o infracţiune din culpă să

cuprindă în conţinutul său ca element sau ca circumstanţă agravantă o activitate

incriminată distinct ca infracţiune intenţionată113. De asemenea, calificarea ca

infracţiune complexă este de natură să conducă la soluţia inadmisibilă în ceea ce

priveşte aplicarea dispoziţiilor referitoare la starea de recidivă, precum şi în

materia actelor de clemenţă (amnistie şi graţiere)114. De pildă, plecând de la

calificarea juridică de infracţiune complexă din culpă, a infracţiunii prevăzută de

art. 178 alin. 3 C. pen., în literatura de specialitate s-a remarcat, faţă de

prevederile privind recidiva că, dacă făptuitorul ar săvârşi numai infracţiunea

prevăzută de art. 79 pct.1 din O.U.G. nr. 195/2002, atunci ar fi aplicabile

prevederile referitoare la recidivă, pe când dacă ar comite şi uciderea din culpă,

ca urmare a aceleiaşi fapte de conducere în stare de ebrietate, prin absorbirea

5/1991, pag. 58.112 T. Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., pag. 111; Octavian Loghin, op. cit., pag.159-160;. 113 Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian, op. cit., pag. 70. 114 A se vedea Gavril Paraschiv, Uciderea din culpă – infracţiune complexă, R.D.P. nr. 4 /1999, pag.59

64

acestora de către fapta din culpă, ar duce la aplicarea unui tratament sancţionator

mai favorabil, deşi, în mod evident, infracţiunea este mai gravă, ceea ce

contravine principiului potrivit căruia sancţiunea aplicată trebuie să corespundă

gravităţii faptelor săvârşite115. De asemenea dacă în situaţia comiterii faptei

prevăzute în art. 178 alin. 3 C. pen. se pronunţă achitarea autorului, pentru

existenţa cazului fortuit, se ajunge la situaţia absurdă de a se pronunţa achitarea

şi pentru o infracţiune intenţionată care s-a consumat înainte de producerea

accidentului116.

Într-o altă opinie, în consens cu orientarea de principiu a practicii

judiciare penale, s-a considerat că infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de

art. 178 alin. 3 C. pen., este o infracţiune complexă, prin voinţa legiuitorului.

În contextul acestui punct de vedere, în literatura de specialitate s-a

precizat însă, că infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen. nu reprezintă

decât o infracţiune simplă într-o formă agravată care, capătă, prin operaţia de

absorbţie, un caracter complex, trebuind să fie aplicat tratamentul sancţionator

corespunzător unităţii infracţionale complexe. Legat de această chestiune, s-a

mai arătat că în ipoteza în care conducerea unui autovehicul de către o persoană

care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau care se află în stare

de ebrietate s-a realizat pe un drum public, iar uciderea din culpă s-a săvârşit

după părăsirea drumului public (pe câmp), este vorba de fapte distincte, lucru ce

determină aplicarea regulilor concursului de infracţiuni.

Ca atare, infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravată prevăzută de

art. 178 alin. 3 C. pen., este complexă, absorbind infracţiunea prevăzută de art.

79 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, dacă uciderea din culpă s-a săvârşit cu ocazia

conducerii autovehiculului pe drumurile publice, ori simplă, în forma agravată,

dacă uciderea din culpă s-a realizat cu ocazia conducerii în afara drumurilor

publice (pe câmp) de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică

peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate. Deşi interesantă, o

115 M. Zolyneac, op. cit., în R.R.D., nr. 6/1983, pag. 12. 116 Viorel Siserman, Uciderea din culpă. Conducătorul auto in stare de ebrietate, R.D.P. nr.1/1996, pag.124

65

asemenea părere nu poate fi acceptată pentru aceleaşi argumente prezentate mai

sus.

Într-o speţă, instanţa a condamnat pe inculpatul A.D. pentru săvârşirea

infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 3 C. penal. În fapt,

inculpatul fiind pe câmp şi după ce în prealabil consumase băuturi alcoolice, a

acceptat să are şi parcela victimei S.Gh.. Întrucât se lăsase întunericul, inculpatul

efectua lucrările la lumina farurilor, în cabina tractorului aflându-se victima şi

martorul L.V.. La un moment dat, fiind pe culmea dealului, inculpatul a încercat

să întoarcă tractorul, acţionând frâna şi întorcând volan spre dreapta. Roţile

tractorului au alunecat pe iarbă, a acroşat un dâmb, şi răsturnându-se a prins

victima sub tractor, aceasta decedând pe loc. S-a stabilit ulterior că inculpatul

avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,2 mg/l alcool pur în sânge în momentul

producerii accidentului117.

În ceea ce ne priveşte, raliindu-ne ultimului punct de vedere şi

raportându-ne la realitatea juridică actuală, suntem de părere că, de lege lata,

infracţiunea prevăzută în textul art. 178 alin. 3 C. pen. este o infracţiune

complexă, evident, atunci când conducerea autovehiculului a avut loc pe

drumurile publice, constituind o realitate obiectivă consacrată de lege şi

caracterizată de îndeplinirea tuturor condiţiilor definitorii ale infracţiunii

complexe. În acest fel, angrenată ex lege, în cuprinsul art. 178 alin. 3 C. pen.

infracţiunea prevăzută de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, în împrejurarea în

care este săvârşită, îşi pierde autonomia infracţională, fiind absorbită în

întregime de circumstanţa agravantă, în conţinutul infracţiunii de ucidere din

culpă, circumscriind, astfel, o infracţiune unică – complexă, calificată de

legiuitor, sub aspectul laturii subiective, ca infracţiune din culpă. Dacă

legiuitorul ar fi urmărit contrariul, credem că ori ar fi renunţat la incriminarea

expresă a acestei forme agravante a uciderii din culpă, ori ar fi prevăzut în mod

expres că în acest caz va exista concurs de infracţiuni, aşa cum a făcut-o, de

pildă, în cazul formei agravate a infracţiunii de înşelăciune (art. 215 alin. 2 C.

117 Jud. Vaslui – dosar pen. nr.400/2000, sent. pen. nr.321/2000. nepublicată

66

pen.). În acelaşi sens, s-au pronunţat şi unele instanţe118, arătând că infracţiunea

prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. absoarbe în conţinutul său infracţiunea

prevăzută de legea specială119.

Analizând modul de exprimare a legiuitorului, în definirea infracţiunilor

prevăzute de art. 178 alin. 3 C. pen. şi art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, se poate

observa că cele două incriminări sunt formulate în termeni asemănători. Această

similitudine, credem că nu poate fi întâmplătoare, ci reflectă o realitate obiectivă

şi subiectivă, dându-se expresie unei complexităţi de fapte strâns legate între ele,

de tipul cauză-efect, fiecare comprimând înăuntrul ei o infracţiune din puterea

de a produce urmarea mai gravă la care se referă art. 178 alin. 3 C. pen. (moartea

unei persoane).

Faptul că prin dispoziţiile art. 178 alin.3 C. pen. nu se face o referire cu

titlu nominativ la prevederile art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002 (infracţiune parţial

absorbită), ci se foloseşte o expresie fără relevanţă penală autonomă (conducerea

unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce

depăşeşte limita legală sau se află în stare de ebrietate) nu înseamnă că uciderea

din culpă nu absoarbe parţial în conţinutul ei, în modalitatea prevăzută în

alineatul 3, infracţiunea prevăzută de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, din

moment ce, aşa cum corect s-a subliniat în literatura juridică, conducătorul

autovehiculului aflat în această stare poate circula fie pe un drum public, fie în

afara acestuia. Or, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o

persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, constituie o

modalitate de săvârşire a infracţiunii autonome prevăzută de art. 79 din O.U.G.

nr. 195/2002.

Sub aspectul atitudinii psihice a subiectului activ, constatăm că unitatea

legală despre care discutăm se caracterizează prin reunirea intenţiei indirecte 118 C.A. Piteşti –s. pen., dec. nr. 607/=8.11.20012001; C.A. Constanţa – s. pen., dec. nr. 630/23.10.2001, în Culegere de practică judiciară penală pe anii 1999-2002, Bucureşti, 2002, pag. 359 şi 361.119 În noul cod penal această controversă a fost rezolvată în sensul reţinerii concursului de infracţiuni. Potrivit art. 181 alin. 6 dacă fapta prin care s-a produs uciderea din culpă constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile concursului de infracţiuni.

67

(element al infracţiunii prevăzute de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002) şi a culpei

fără prevedere (element al infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 3 C. pen.), în

modalitatea praeterintenţiei, deşi legiuitorul califică original această

infracţiune ca „ucidere din culpă”. Deci, activitatea iniţială de conducere a

unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală este

săvârşită cu intenţie, iar activitatea ulterioară (uciderea) este comisă din culpă,

aceasta fiind, în principiu, urmarea primei activităţi.

Având în vedere contradicţia evidentă între realitatea juridică şi cea

obiectivă privind elementul subiectiv, precum şi consecinţele inadmisibile

privind excluderea de la recidivă120, ori incidenţa actelor de clemenţă,

considerăm că s-ar impune ca, de lege ferenda, această formă agravantă a

uciderii din culpă să fie scoasă de sub imperiul art. 178 C. pen. şi să fie

incriminată separat, într-un text de lege distinct (ca de pildă, infracţiunea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 c. pen.), ori însuşi

cuprinsul textului art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002 ca o formă agravată a

infracţiunii prevăzute de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002.

În ipoteza în care conducerea nu ar avea loc pe un drum public, ar fi de

dorit o circumstanţă atenuantă, care se va avea în vedere la individualizarea

pedepsei. În acest mod, această infracţiune praeterinţionată va primi o

reglementare asemănătoare cu cea instituită de legiuitor pentru celelalte

infracţiuni săvârşite cu praeterintenţie, respectiv fapta din culpă (acţiunea de

ucidere) urmând a fi considerată ca o urmare mai gravă a faptei iniţiale

(„conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, de către o

persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 mg/l alcool pur în sânge

ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau care se

află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu

efecte similare acestora…- s.n.”) săvârşită cu intenţie.

Un alt motiv pentru care propunem ca, de lege ferenda, uciderea din culpă

să fie scoasă din textul art. 178 alin. 3 C. pen. şi incriminată separat, ca formă 120 T. Bistriţa Năsăud – s. pen., dec. nr. 59/2002, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 2002, Edit. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 449.

68

agravată a infracţiunii prevăzute în art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, rezidă din

caracterul completator şi caracterul derogator al normei speciale actuale, faţă de

norma penală. Nerezolvarea contradicţiei dintre norma generală şi norma

specială va conduce spre situaţia în care acţiuni care prezintă o urmare

socialmente periculoasă identică, aducând atingere aceleiaşi valori fundamentale

(viaţa persoanei), vor primi încadrări juridice distincte şi vor fi sancţionate în

mod diferit. Astfel:

- conducerea unui vehicul cu tracţiune mecanică pe drumurile publice, de

către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală,

prevăzută de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, va fi absorbită în conţinutul

infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen., care va

deveni astfel infracţiune complexă şi va fi sancţionată cu pedeapsa închisorii de

la 5 la 15 ani;

- aspectul completator al normei speciale, constând în conducerea unui

tramvai (care este un vehicul ce se deplasează pe şine şi nu are dispozitiv

mecanic propriu de propulsie, conform art. 6 pct. 19 din O.U.G. nr. 195/2002),

în aceleaşi condiţii de influenţă alcoolică a vatmanului, va trebui considerată

infracţiune distinctă (sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, conform

art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002) ce intră în concurs cu infracţiunea de ucidere

din culpă (sancţionată cu închisoare de la 1 la 5 ani, conform art. 178 alin. 1 C.

pen.), pedeapsa rezultantă fiind mai mică decât în cazul anterior, deşi gravitatea

faptei consecutive (uciderea) este aceeaşi;

- aspectul completator al normei speciale, constând în descoperirea unei

concentraţii alcoolice ce depăşeşte limita legală în aer expirat (fără ca această

concentraţie alcoolică să depăşească îmbibaţia alcoolică în sânge) sau

descoperirea faptului că persoana se află sub influenţa unor substanţe ori

produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora, va conduce la

sancţionarea faptei de conducerea vehiculului cu tracţiune mecanică sub aceste

influenţe în conformitate cu norma specială (art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, la

care, după caz, se pot adăuga reglementările Legii nr. 143/200 privind

69

combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri), ea neputând fi absorbită,

ci putând doar să intre în concurs cu uciderea din culpă (în forma simplă

prevăzută de art. 178 alin. 1 din C. pen.), din moment ce norma penală nu

prevede aceste elemente printre condiţiile ce determină reţinerea agravantei, art.

178 alin. 3 c. pen. referindu-se limitativ doar la „îmbibaţia alcoolică în sânge”.

- aspectul derogator al normei speciale, constând în aceea că nu

încriminează conducerea în stare de ebrietate prevăzută de norma penală (stare

care, în funcţie de rezistenţa organismului la alcool, poate apărea chiar şi fără

depăşirea limitei legale a îmbibaţiei alcoolice în sânge) are aptitudinea să

genereze posibilitatea exclusivă şi obligatorie a reţinerii stării de ebrietate doar

ca circumstanţă agravantă a uciderii din culpă în modalitatea prevăzută de art.

178 alin. 3 C. penal. Astfel, rezistenţa fiziologică scăzută la alcool a unei

persoane, obiectivată în starea de ebrietate, va putea fi sancţionată mai drastic

(în sensul că întotdeauna va fi reţinută ca circumstanţă agravantă a uciderii din

culpă, în conformitate cu prevederile art. 178 alin. 3 C. pen.), decât concentraţia

alcoolică peste limita legală în aer expirat ori consumul de stupefiante sau

medicamente similare acestora, care au stat la baza aceleiaşi fapte (dar care vor

putea îmbrăca încadrări juridice diferite în raport cu uciderea din culpă

prevăzută de art. 178 alin. 1 C. pen.).

C. Uciderea din culpă de orice altă persoană în

exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de

ebrietate

A doua agravantă specială a acestei infracţiuni de ucidere in culpă, de

orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de

ebrietate (cu excepţia conducătorilor auto), este prevăzută în alin. 4 art. 178

Codul penal. În noul cod penal sunt prevăzute două stări noi în care se poate

afla autorul uciderii din culpă atunci când comite fapta. Astfel fapta va fi

încadrată în dispoziţiile art. 181 alin. 4 dacă făptuitorul se află sub influenţa

stupefiantelor ori a altor substanţe toxice.

70

Agravanta se referă numai la cel care exercită o profesie ori meserie nu şi

la cei care efectuează o altă activitate cum ar fi vânătoarea, un sport etc.,

persoană care se află în stare de ebrietate.

Agravanta operează numai când este vorba de starea de ebrietate nu şi

atunci când îmbibaţia de alcool în sânge a depăşit o anumită limită. Starea de

ebrietate se va putea dovedi cu orice mijloc de probă (analiza de laborator a

îmbibaţiei alcoolice în sânge, examen clinic etc.).

Dacă coeficientul de alcool în sânge este peste l,5%o se admite că există

şi starea de ebrietate.

D. Uciderea din culpă a două sau mai multe persoane –

agravantă generală comună a tuturor formelor şi

modalităţilor uciderii din culpă

Articolul 178 alin. 5 dispune "Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea

a două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în aliniatul

precedent, se poate adăuga un spor până la 3 ani."

Consideraţii similare care a determinat pe legiuitor să facă din pluralitatea

victimelor o împrejurare ce circumstanţiază omorul intenţionat (art. 176 lit. b) au

dus şi la prevederea aceleiaşi împrejurări ca modalitate agravată a uciderii din

culpă.

Pericolul social foarte ridicat al faptei derivă din numărul persoanelor

ucise şi din temerea pe care o inspiră persoana făptuitorului. Dacă uciderea unei

persoane constituie ea însăşi o faptă gravă este firesc ca uciderea mai multor

persoane să constituie o faptă deosebit de gravă care prezintă un grad de pericol

social sporit.

Împrejurarea agravată privitoare la pluralitatea de victime priveşte cazul

omorului săvârşit asupra a două sau mai multe persoane prin aceeaşi acţiune.

Dacă acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane nu a avut ca rezultat

71

decât uciderea unei singure victime nu va exista împrejurarea agravantă a

pluralităţii de victime.

Această împrejurare agravantă priveşte toate modalităţile uciderii din

culpă, atât modalitatea simplă, cât şi pe cele agravante atrăgând pentru fiecare

din ele posibilitatea de înăsprire a pedepsei respective.

Prin urmare, această formă agravantă generală, comună tuturor formelor

şi modalităţilor uciderii din culpă, constituie o infracţiune complexă care

absoarbe în componenţa sa într-o infracţiune unică, concursul real pe care l-ar

prezenta fapta unică prin care s-a cauzat pluralitate de victime.

Se va aplica în acest caz o pedeapsă unică care însă va reflecta prin sporul

adăugat deosebitul pericol social pe care-l prezintă pentru societate atât fapta cât

şi persoana autorului.

Nu interesează dacă s-a produs din culpă simplă ori din culpă profesională ori

dacă autorul s-a aflat în stare de ebrietate, în raport de situaţiile de mai sus vor

diferi limitele legale de pedeapsă. Este greşit în astfel de cazuri să se reţină un

concurs de infracţiuni de ucidere din culpă dacă decedează mai multe persoane.

Astfel, într-o speţă, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea a două

infracţiuni de ucidere din culpă (prevăzute de art. 178 alin. 2 cu aplic.

dispoziţiilor art. 33 şi 34 C.pen.), constând în aceea că, prin nerespectarea

regulilor de circulaţie, a lovit cu autoturismul pe care-l conducea un număr de

cinci persoane, dintre care două au fost accidentate mortal, celelalte suferind

leziuni diferite. Considerăm că în mod greşit instanţa a reţinut, săvârşirea a două

infracţiuni de ucidere din culpă, având în vedere că se impunea a fi reţinută doar

o singură infracţiune de ucidere din culpă, potrivit art. 178 alin. 2 şi 5 C.

penal121.

În noul cod penal în art. 181 alin. 5 se prevede o formă agravată a uciderii

din culpă. Va exista infracţiune mai gravă dacă prin fapta săvârşită s-a

cauzat moartea a două sau mai multe persoane. În acest caz pedeapsa este

închisoarea stricta de la 7 la 15 ani.

121 C.S.J. – s. pen., dec. nr. 896/10.03.1999, în R.D. nr.5/2000, pag.161-162.

72

§ 2. SANCŢIUNI

Subgrupa cuprinsă în Codul penal sub denumirea generică de

"omucidere" cuprinde şi infracţiunea de ucidere din culpă, ca faptă deosebit de

gravă prin care se aduce atingere vieţii omului şi care prezintă acelaşi obiect

juridic şi material comun tuturor infracţiunilor din această subgrupă. Această

asemănare se reduce însă numai la acelaşi obiect juridic şi material, uciderea din

culpă fiind esenţial diferită faţă de restul infracţiunilor din această subgrupă, sub

aspectul gradului de pericol social, cât şi din punct de vedere al tratamentului

penal rezervat de legiuitor.

Astfel, atât infracţiunea de omor (art. 174 Cod penal) cât şi infracţiunea

de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal) - prin rezultatul pe care îl produc -

suprimarea vieţii unei persoane, precum şi periclitarea securităţii relaţiilor

sociale, prezintă aceeaşi gravitate.

Cu toate acestea, din punct de vedere al laturii subiective, între cele două

infracţiuni intervin esenţiale deosebiri, uciderea din culpă fiind o infracţiune

neintenţionată spre deosebire de omor, care se comite numai cu intenţie.

Şi ca un ultim aspect, infracţiunea de ucidere din culpă nu produce acelaşi

ecou şi semnificaţie socială în raport cu infracţiunea prevăzută de art. 174 Cod

penal.

Din aceste considerente, apare pe deplin justificat tratamentul penal

rezervat de legiuitor în raport cu celelalte infracţiuni din aceeaşi grupă.

Ca urmare art. 178 alin. l Cod penal prevede în cazul comiterii de ucidere

din culpă, pedeapsa închisorii de la l la 5 ani.

Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferenţiat. Astfel,

forma prevăzută de alin. 2, al art. 178 Codul penal, se pedepseşte cu închisoare

de la 2 la 7 ani, iar următoarele două forme, cu închisoare de la 5 la 15 ani. În

sfârşit în cazul ultimei forme agravate, la maximul pedepselor prevăzute în

73

alineatele precedente, se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

Prin instituirea agravantei prevăzute în alin. 2 art. 178 Codul penal

legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe cei ce exercită profesii sau

meserii ori desfăşoară anumite activităţi în cazul cărora orice neatenţie poate

produce consecinţe din cele mai grave.

Infracţiunea de ucidere din culpă profesională sau specială nu produce

acelaşi ecou şi semnificaţie socială în raport cu infracţiunea prevăzută de art.

174 Codul penal. Din aceste considerente, apare pe deplin justificat tratamentul

penal rezervat de legiuitor în raport cu celelalte infracţiuni din aceeaşi subgrupă.

Aceleaşi considerente au determinat însă prevederea unei pedepse mai aspre în

cazul uciderii din culpă profesională sau specială care reprezintă o variantă de

specie mai gravă a infracţiunii tip.

Următoarele două forme agravante ale infracţiunii de ucidere din culpă,

respectiv alin. 3 şi 4 sunt sancţionate cu aceeaşi pedeapsă a închisorii de la 5 la

15 ani. Agravarea sancţiunii pentru aceste modalităţi este justificată de

coeficientul ridicat al accidentelor mortale respectiv în sfera circulaţiei

vehiculelor cu tracţiune mecanică şi sporirea până la maximum a acestui

coeficient din cauza nerespectării interdicţiei de a conduce în stare de intoxicaţie

alcoolică (fie sub formă de excesivă îmbibaţie alcoolică, fie sub forma ebrietăţii)

precum şi în cazul săvârşirii unor astfel de fapte de orice altă persoană în

exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate (cu excepţia

conducătorilor auto).

În privinţa agravantei prevăzută în alin. 5 datorită consecinţelor deosebit

de grave antrenate în cazul în care prin fapta autorului a rezultat o pluralitate de

victime, această agravantă atrage înăsprirea pedepselor în sensul că la maximul

pedepselor prevăzute în alin. 1-4, se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

Astfel la pedeapsa de 5, 7 sau 12 ani se poate adăuga un spor până la 3

ani, situaţie în ere pedeapsa poate atinge în unele cazuri limita de 15 ani.

In practica judiciară, culpa comună a autorului şi victimei determină, în

74

cele mai multe cazuri, scăderea substanţială a pedepsei, fie prin aplicarea de

circumstanţe atenuante, fie prin fixarea pedepsei cât mai aproape de minimul

special. De regulă instanţele aplică sancţiuni corecte în această materie fiind

preocupate să influenţeze prin pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului, astfel

încât acesta să răspundă corespunzător la solicitările exterioare, să-şi creeze

structuri inhibitorii mai rezistente şi să aibă o mai mare parte de chibzuire atunci

când acţionează în situaţii de pericol potenţial pentru viaţa persoanelor.

Între exigenţa socială, care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu gravitatea

rezultatului, şi imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcţiilor

conştiinţei (atenţie şi prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă, pot să

apară unele dezacorduri. Acestea explică încercările doctrinei de a găsi soluţii

mai noi şi mai eficiente de tratament penal a infracţiunilor din culpă122.

Majoritatea autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor nesancţionate cu

pedepse intimidante nu are o influenţă pozitivă asupra comportamentului; ceea

ce se impune este dozarea corespunzătoare a sancţiunilor, nu după gravitatea

rezultatului ci în raport cu intensitatea culpei (starea de beţie, refuzul de a opri

maşina în anumite situaţii) ca şi folosirea pe scară largă a altor forme de

tratament penal în locul închisorii.

In cazul modalităţilor prevăzute la alin. 2-4 instanţa poate lua, când este

cazul, măsura de siguranţă a interzicerii unor funcţii sau profesii (art. 115 Codul

penal).

§ 3. ASPECTE PROCESUALE

Acţiunea penală pentru infracţiunea de ucidere din culpă se pune în

mişcare din oficiu. Regulile de competenţă şi de procedură sunt cele obişnuite.

Urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei (art. 207

Codul Pr. penal). Judecata în primă instanţă se face de judecătorie (art. 25 Codul

Pr. Penal). In cauzele penale privitoare la uciderea din culpă este necesară

efectuarea unei constatări medico-legale pentru a se stabili cauzele morţii (art.

114 Codul Pr. Penal). Dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este

122A. Boroi - "Infracţiunii contra vieţii" Bucureşti 1996 pag. 215

75

obligatoriu efectuarea unei expertize medico-legale (art 117 Codul Pr. Penal )123.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII. STUDII. ARTICOLE.

1. Constantin Barbu - "Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.R.", Scrisul

Românesc -Craiova 1977, pag. 7, 32.

2. O. Stoica - "Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor Codului

penal", R.R.D. nr.6/1971 pag. 37.

3. D.V. Mihăilescu - "Protecţia legală a victimelor accidentelor de circulaţie",

R.R.D. nr.5/1976, pag. 37.

4. E. Feraru - "Inviolabilitatea persoanei, atributul esenţial al dreptului la

libertate, asigurat şi garantat de Constituţia R.S.R." R.R.D. nr.2/1967 pag. 9.

5. G. Antoniu - "Scopul legii penale a R.S.R. şi mijloacele prin care se

realizează" - J.N. nr.4/1966, pag. 53-58.

6. Oliviu A. Stoica - "Consideraţii privitoare la funcţia educativă a dreptului"

R.R.D. 12/1973, pag. 17.

7. Matei Basarab - Drept penal, partea generală voi. I, Editura Lumina Lex,

1997.

8. Matei Basarab - Drept penal, partea generală, 1976, Centrul de

multiplicare al Universităţii "Babeş - Bolyai" pag. 3, pag. 77, 82, 92.

9. M. Basarab, L. Molovan, V. Suian - Drept penal, partea specială. Vol. I,

Univ. Cluj Napoca. Facultatea de drept 1985 pg. 67-76

10. Oliviu A. Stoica şi Eugen Gergely - "Culpa ca formă a vinovăţiei în cazul

unor infracţiuni de serviciu" R.R.D. nr. 5/1972.

11. T. Vasiliu, D.Pavel, G. Antoniu, O. Lucinescu, V. Popadopol, V. Rămureanu

123J. Baumam, "Problemes riels et faux problemes de la reforme du droit penal en rep. Fed. d Allunagne", în Revue de criminologie et de droit penal compari, nr. 4/1970 pag. 803 citat de I. Dobrinescu, op. citate, pag. 150.

76

- "Codul penal comentat şi adnotat al R.S.R.

12. Codul penal Carol al II-lea - publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 65 din

18 martie 1936.

13. Codul penal Carol al II-lea, adnotat de V. Dongoroz, Traian Pop, ş.a. vol. III

partea specială. Ed. Liber Socec & C.O., 1937 pag 87.

14. A. Boroi - "Infracţiuni contra vieţii" Editura Naţional 1996 pag. 83, 189,

210.

15. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C- Bulai, R.

Stănoiu, V. Roşea -"Explicaţii teoretice ale Codului penal român" vol. III -

partea specială - Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti 1971, pag. 206, pag.208, 194.

16. Ion Oancea - Drept penal - partea generală - Ed. Didactică şi pedagogică,

Bucureşti 1971, pag. 166, 168, 173, 182.

17. Ştefan Constăchescu - Noul Cod penal, expresia exigenţelor morale ale

societăţii noastre" R.R.D. n.7/1968, pag. 8.

18. Grigore Rîpeanu - Curs de drept penal al R.S.R. - partea specială, Bucureşti

1969, pag. 83.

19. Oliviu A. Stoica - "Drept penal, partea specială" - Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1976, pag. 64.

20. Adriana K. Monalescu, Ileana Preda - Tanatologia medico-legală, în I.

Moraru -"Medicina legală", Ed. Medicală, Bucureşti, 1967, pag. 62.

21. Z. Andre, I. Bilegan, V. Molnar - "Medicina legală", Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1968 pag. 32.

22. G. Antoniu - Raportul de cauzalitate în dreptul penal", Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti 1968 pag. 31, 32, 48.

23. O. Loghin, T. Toader - Drept penal român - partea specială Ediţia a III-a

revizuită şi adăugată - Casa de editură şi presă "Şansa" S.R.L. Bucureşti 1997,

pag. 110.

24. G. Antoniu, C. Bulai şi colaboratorii - Practica judiciară penală vol. III

partea specială, pag. 40, 48. Ed. Academiei Română, Bucureşti 1992.

25. V. Papadopol - "Condiţiile generale ale participaţiei penale" R.R.D. nr.

77

5/1976 pag. 46.

26. I. Bolocan, I. Stanca - "Accidentul de circulaţie", Ed. Militară, 1977, pag.

53.

27. V. Papadopol, Mihai Popovici - "Repertoriu alfabetic de practică juridică în

materie penală pe anii 1976 - 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

1982 pag. 387, 389.

28. "Repertoriu de Doctrină şi Jurisprudenţă Română vol. I 1989 - 1994, Ed.

Argessis 1955 - Constantin Crişu, Nicorina Crişu Magraon şi Ştefan Crişu pag.

893, 895.

29. E. Preşcariu - "Principiile juridice ale responsabilităţii medicale", în L.P. nr.

12/1959, pag. 23.

30. M. Zulynac - "Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei" în R.R.D. nr.

6/1983., pag. 10.

31. C. Turian - "Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzută

de art. 178 alin. 3 Codul penal" în "Dreptul" nr. 4-5, 1991 pag. 58.

32. I. Bolocan - "Notă la Decizia penală nr. 164/1976 pag. 59.

33.I. Moraru ş.a. - "Medicina legală" Ed. Medicală Bucureşti 1967, pag. 62.

34. M. St. Constantinescu - "Accidentul de circulaţie" Ed. Medicală Bucureşti,

pag. 53-63.

35. V. Sapon - "In legătură cu aspectul penal al intoxicaţiei alcoolice acute a

conducătorilor de autovehicul" J.N. nr. 9/1964 pag. 48 - 56.

36. M. Costin - "Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de

circulaţie per drumurile publice" Ed. Dacia, Cluj, 1978, pag. 27-39.

37. Z. Andre, I. Bilegan, V. Molnar - "Medicină legală" Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1966, pag. 125 - 126.

38. V. Tamaş - "Normele circulaţiei rutiere - comentat şi adnotat", Ed. Facla,

Timiş, 1972, pag. 39-42, 53-57, 99-101.

39. H. Vlăsceanu, V. Buzea, V. Beda - "Circulaţia rutieră modernă", ed. Sport -

Turism, Bucureşti, 1976, pag. 229.

40. Tudorel Toader - Drept penal român - partea specială "Culegere de probleme

78

din practica judiciară pentru uzul studenţilor - Casa de editură şi presă "Şansa"

S.R.L., Bucureşti 1996, pag. 21 -22.

41. O. Loghin şi F. Filipaş - "Drept penal - partea specială" Editura Didactică şi

Pedagogică Bucureşti. 1983, pag. 44 - 46.

42. Ion Gheorghiu - Brădet - Drept penal român - partea specială vol. I Ed.

Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag. 87-90

43. C. Bulai - Curs de drept penal. Partea specială vol. I, Univ. Bucureşti

Facultatea de drept. Bucureşti, 1975 pag. 118

II. PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Trib. Suprem Col. penal, Dec. nr. 581/1961 în L.P. nr. 9/1961.

2. Trib. Suprem Secţ. mii, Dec. nr. 61/1987 în C.D. 1987 pag. 360.

3. Trib. Suprem Secţ. pen., Dec. nr. 2628/1981, R.R.D. nr. 10/1981, pag. 67,

Trib. Suprem, Secţ.pen. Dec. nr. 19/1981 în C.D. pag. 261, Trib. Supr.,

Secţ.pen., Dec.nr.279/1974 în R.R.D. pag. 420.

4. Trib. Supr., Col penal, Dec. nr. 2259/1966 în R.R.D. nr. 4/1967 pag. 166 şi

urmat.

5. Trib. Supr., Secţ. Pen., Dec. nr. 1881, 1977, în R.R.D. nr.3/1978 pag. 65.

6. Trib. Supr., Secţ. Pen., Dec. nr. 1017/1978 în CD 1978 pag. 394.

7. D 4/1972 a T. Jud. Satu - Mare, R.R.D. 11/1972 pag. 172.

8. Trib. Jud. Dolj dec. pen. Nr. 1647 din 26 Dec 1969 R.R.D. 1970/4

9. Trib. Jud. Satu - Mare, dec. pen. nr.4/1972, R.R.D. nr. 11/1972, pag. 173.

10. Trib. Reg. Suceava, încheierea din 6 iulie 1955 "LP" nr. 6/1955, pag. 619.

11. Trib. Reg. Bacău, dec. nr. 790/1955 "LP" nr.3/1955 pag 273.

12. Trib. jud. Bihor, stp. 12/1981 în "Dreptul" nr.6/1991 pag. 81.

13. Curt. Just., Secţ.pen., Dec. nr. 241/1992 (nepublicată)

14. Plenul Trib. Suprem, Dec. îndr. Nr.8/1980în C.D. pag. 48.

15. Trib. jud. Dolj, Dec.pen. 49/1975 în R.R.D. nr. 11/1975, pag. 75.

16. Trib. Supr. Secţ. Pen., Dec. nr.1935 în C.D. pag. 350.

79

17. Trib. Mun. Buc., Dec. pen. Nr. 642,1974 (nepublicată)

18. Trib. Supr., Cod. Pen., Dec. pen. Nr 1032/1965 în CD 1965 pag. 391

19. Speţa este redactată şi comentată de G. Levasseur în R.S.C. nr.3 /1971 pag.

680

20. Trib. Supr. Secţ mii, Dec. nr 85, 1984, în R.R.D. nr 11/1985 pag. 72

21. Trib. Jud. Bistriţa Năsăud, Dec. nr. 488/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, pag. 74

22. Trib. Supr., Col. pen. Dec. 4041, 1964 în C.D. 1964, pag. 368

23. Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 742/1981 în R.R.D. nr. 2, pag. 71

24. Curt. Supr. Just., Secţ. pen., Dec. nr. 361/1993 în "Dreptul" nr. 5/1994, pag.

74

25. Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 1496/1977, în C.D. 1977, pag. 266

26. Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 520/1974 în R.R.D. nr. 10/1974, pag. 54

27. Trib. Jud. Sibiu, Dec. nr. 102/1968înR.R.D. nr. 11/1968, pag. 153

28. Trib.Jud. Botoşani, Dec. pen. Nr. 171/1969 în R.R.D. nr. 11/1969

29. Trib.Mun. Buc., Secţ. all-apen., Dec. nr. 623, 1993 în "Dreptul" nr. 5/1994,

pag. 80

30. Curtea Supr. Just., Dec. nr. 149/1994 (nepublicată)

80